NOUA REVISTA
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : Bucureţll, Calea Victoriei 62 (Pasagiul Imobiliara Telefon 30} 11
DIRECŢIA: Bulevardul Ferdinand, 55 Telefon 8}66
No. 8 — 9	DUMINICĂ 23 — 30 DECEMBRIE 1912	Voi. XIII
UN NUMĂR: 25 BANI ABONAMENTUL:
n fard pe un an (2 volume iau 48 numere) 10 Lei
......„ fcase luni (l voi. sau 24 numere) 6 „
n străinătate pe un an.........12 M
ROMANA
APARE IN FIECARE DUMINICĂ
Director: C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti
NOUTĂŢI
Acordul partidelor în faţa străinătăţii.
Acordul partidelor noastre de guvernământ, în ceea ce priveşte politica externă, este un fapt de mare importanţă; el este începutul unei perioade noi în istoria politică a ţării.
Până acum, ori şi ce greutate care se ivea în conducerea politicei externe eră utilizată ca mijloc de venire la putere de către partidele din opoziţiune. Un conflict cu un stat străin, eră un prilej mai mult de a aduce o slăbire guvernului. Nu arare ori chiar statele străine contau pe sprijinul pe care îl dau inconştient... patrioţii noştri din opoziţiune !
Astăzi, s'a pus capăt acestei rătăciri. In faţa străinătăţii toate partidele noastre politice formează o unitate, şi apără în mod solidar interesele patriei. M. S. Regele, în răspunsul ce l’a dat delegaţiunei Corpurilor Legiuitoare, a avut ocazi-unea să constate, poate pentru prima oară, că:
«Unitatea de vederi ce însufleţeşte întreaga reprezentaţiune naţională, este o forţă morală nepreţuită pentru a duce la bun sfârşit dezlegarea greutăţilor actuale“.	“
Meritul acestei victorii naţionale, căci este o adevărată victorie naţională faptul de a ne fi desbărat de o rea deprindere care intrase în moravurile ţării noastre, revine în primul rând d-lui I. Brălianu, şeful partidului liberal.
D-l I. Brătianu, prin declaraţiunile făcute în ultimul timp în Parlament, şi mai ales prin atitudinea hotărîtă pe care a ştiut’o comunică întregului său partid, a adus un mare serviciu, nu numai guvernului conservator, ci şi neamului românesc întreg. Atitudinea sa a fost o frumoasă lecţiune de asanare a politicei.
„Acordul partidelor* a însemnat de astă dată „patriotismul partidelor".—C. R.-M.
Reforma electorală
Partidul liberal, care dela înfiinţarea cercului de studii sociale pare animat cu totdinadinsul de intenţiunile de a cunoaşte, în sfârşit, chestiunile pe care are de gând să le rezolve, a făcut să apară prin doi din membrii săi dela Botoşani, d-nii Alex. Şnielţ, fost deputat şi D. Hanganu, o monografie electorală a Judeţului Botoşani. In afară de constatările pe cari autorii le fac în legătură cu situaţiunea actuală a judeţului, broşura mai cuprinde încercări de discu-ţiune asupra problemei electorale aşa cum se pune ea la noi, şi eventuale soluţiuni pentru o viitoare reformă. Interesantă prin ea însăşi, lucrarea d-lor Şmelţ şi Hanganu devine mai .interesantă încă, în măsura în care exprimă punctul de vedere a unor membrii dintr’un partid politic de guvernământ. Iată de ce găsim de cuviinţă să reproducem câteva linii de această carte:
«Poporul nu e destul de pregătit pentru o lege electorală întreagă ? Dar ce fel de pregătire îi cereţi ? Să aibă cultură. Dar n’aţi văzut cu toţii cum în colegiul cel mai imaculat, cel mai cult şi mai independent, în colegiul magistrilor universitari, s’au exercitat presiuni dovedite şi s’au obţinut rezultate falşe ? Ce pregătire îi trebueşte atunci poporului ? Ii trebueşte libertatea de a-şi face singur educaţia civică ; şi aceasta o va avea odată cu votul obştesc.
Dar se mai adaugă că votul întins creiază clasa primejdioasă a demagogilor şi sofiştilor populari, care înveninează atmosfera publică şi paralizează iniţiativa şi energia naţională. Oare astă zi nu-i avem pe aceştia? Şi în orice caz, decât târgul neruşinat al bancnotelor rupte, să preferăm dialectica vechilor Greci, care de va deveni periculoasă, îşi va găsi la timp un Socrate. Cât despre obiecţiunea ce ni se face, zicându-se că cu votul popular, toate curentele populare îşi vor trimite reprezentanţi, şi astfel Adunările ţărei vor fi lipsite de spiritul unitar, o găsim cu totul reacţionară. Cum, fugiţi de lumină şi de discuţie ?
«Ni se spune însă de multe ori : La ce bun să daţi pu-
terile politice în mâna poporului, când ei nu cere şi nu doreşte această favoare ? E drept că în rândurile populaţiei rurale lipseşte conştiinţa drepturilor şi a libertăţilor ce fiecare le avem în faţa legilor ţârei ; dar la oraşe e vădit că fiecare se interesează cu un interes mai mult decât normal de viaţa politică, că fiecare tinde să-şi speculeze cât mai conştiincios dreptul său de vot.
«Cât despre sate, găsim că e criminală intenţia de a le ţinea pe veci în inconştienţa şi întunericul de astăzi. Ţăranul nu se va emancipa de cât prin propriile lui puteri ; şi dacă-i dorim binele, să nu-1 mîluim cu pomana noastră, ci să-l ajutăm de a deveni un om întreg, un cetăţean activ, liber şi productiv al ţărei Ţărănimea are dureri amare şi tainice, care trebuiesc să-şi găsească odată pe interpreţii lor fireşti în sfatul ţărei.
«Prin urmare reforma electorală e o necesitate a vremei în care trăim, o cerinţă consecventă a evoluţiei noastre ; şi nu poate întârzia.
«Care e soluţia reformei, care este sistemul de vot cel mai potrivit timpului şi împrejurărilor de faţă ?
«Noi, în adâncul convingerilor noastre, dorim votul universal cu reprezentarea proporţională. Să se admită votul direct şi secret pentru toţi apei cari sânt cetăfeni ai acestei ţări şi au o reşedinţă de câtva timp dovedită. Aceasta ar schimba deodată şi cu totul înfăţişarea mohorâtă a vieţei politice de astăzi.
Mulţi socot că sub această formă legea ar fi prea radicală şi revoluţionară. Schimbările de această natură se fac pe cale evolutivă, libertăţile trebuesc date în doze potrivite şi regulate. De aceia până la votul universal nelimitat, ar mai fi de trecut prin faza votului unic al ştiutorilor de carte.
«Noi zicem că Constituţia nu trebueşte modificată prea adesea, pentru a ne deprinde cu ideia sfinţeniei cu care trebueşte respectată legea fundamentală a organizaţiei noastre de stat. Când o modificăm însă, să o modificăm complect şi serios. A schimba legea colegiilor restrânse de azi, care trăeşte de aproape 50 de ani, pe votul unic menit a mai trăi 50 de ani, înseamnă a face o operă ineomplectă. Când mai toate ţările de azi au vot obştesc, cum ne putem noi învoi să-l avem tocmai peste 50 de ani ?
„Iată dece, deşi găsim votul unic al tuturor ştiutorilor de carte netăgăduit cu mult superior actualului sistem, totuşi dorim cu toată însufleţirea idealismului democratic al vremei : votul obştesc naţional.
«In privinţa reprezentărei minorităţilor, mijlocul credem că este de o importanţă cu mult mai mică, de cât principiul în sine. Sistemele sânt variate şi ingenioase, noi însă ne-ain opri mai mult asupra sistemului câtului.
«In sistemul câtului se împarte numărul alegătorilor de ales şi se obţine un cât. Votarea se face pe liste. Numărul voturilor obţinute de o listă se împarte cu acel cât, şi va avea atâţia deputaţi de câte ori îl cuprinde ; de exemplu 816 votanţi şi 12 deputaţi de ales. Câtul e 68. Lista liberală întruneşte 551 voturi, care împărţite cu 68 ne dau 8.10, deci 8 deputaţi. Insă împărţirile nefăcându-se exact, rămân resturi, cari adunate mai pot da unul sau două locuri, cari rămân necomplectate. Acestea se pot da sau listelor cu resturi mai mari, sau celor ce au cucerit mai multe locuri.
«Lista va avea atâţia deputaţi de câte ori cuprinde acest număr. Dar admiţinau-se votarea pe liste, se pune întrebarea : cum se vor distribui locurile deputaţilor, căci o listă de 12 nu va avea spre exemplu de cât 8 aleşi ? Credem eă procedeul din Belgia e foarte nimerit, admiţându-se votul de preferinţă; adică alegătorul notează cu un semn oarecare pe candidaţii ce-i preferă mai mult pe listă. In felul acesta, se poate indica popularitatea candidaţilor, cari se vor sili să se facă cunoscuţi cercurilor electorale prin munca lor sârgultoare.
«In viitoarea constituantă e probabil să se ridice şi chestiunea sistemului cameral sau bicameral, adecă a existenţei Senatului. Noi credem că Senatul e necesar cu rolul său de adunare ponderatrice şi de ocrotitor al ideiei şi dreptului de proprietate. El trebueşte însă să aibă puteri determinate şi să reprezinte voinţa inteligenţelor şi a energiilor ce se impun prin valoarea lor în această ţară>.
igSiîSi
NOUA REVISTA ROMANĂ
114
ACTUALE'
SPIRU C. HARET
Om de muncă; caracter cinstit şi drept; bine intenţionat totd’auna pentru cei din clasele sărace ; nici . odată oportunist în convingerile sale: cu aceste calităţi l’am cunoscut în viaţă pe Spiru C. Haret.
Aceste calităţi erau aşa de constante în sufletul lui, încât ele au asigurat ţării bune rezultate şi depe urma politicei «ale şcolare, care în multe privinţe erâ bazată pe principii greşite.
Un altul în locul lui Spiru Haret, cu politica şcolară a acestuia, dar fără calităţile sufleteşti ale aceluiaşi, ar fi fost primejdios. Spiru Haret găsea însă în disposiţiunile nobile ale sufletului său, corectivul necesar politicei "sale şcolare. El, ca om de muncă şi ca gânditor, erâ cu mult deasupra sistemului de organizare pe care voia să-l impună şcoalei româneşti.
Principiul fundamental pe care se baza întreaga politică şcolară a lui Spiru Haret, erâ principiul a tot puterniciei Statului în materie de educaţiune. Pentru Spiru Haret şcoala erâ un mijloc de nivelare a claselor sociale, sau de ridicare a unor clase sociale; erâ un mijloc de democratizare a statului şi de răspândire a ideilor liberatoare, dacă nu chiar a ideilor liberale; totdauna un mijloc erâ şcoala, nici odată un scop cultural. De aceea, în planurile sale de organizare, adese ori «copilul din şcoală» erâ uitat, şi se aveâ în vedere profesorul, cum şi oamenii maturi cu cari veneâ în contact profesorul. Interesele omului de stat erau pentru dânsul înaintea tuturor celorl’alte interese. Şcoala, în credinţa sa, trebuiâ să fie aservită Statului. Nici o încurajare pentru iniţiativa particulară, nici măcar încredere în iniţiativa particulară; nici un drept concedat ştiinţei autonome a educaţiunei; nici o concesiune pentru scopul în sine al culturei: totul erâ lăsat pe seama Statului. In ultimul său proect de organizare a şcoalelor particulare, Spiru Haret a făcut din controlul Statului o adevărată piedică pentru libertatea învăţământului.
Cu toate că principiul acesta fundamental leagă direct organizarea şcoalei de politică, şi prin urmare de programele partidelor politice, totuşi Spiru Haret n’a amestecat decât foarte târziu politica partidului cu politica sa personală în şcoală. Politica sa şcolară erâ o politică «haretistă», nu erâ liberală. Numai acum de curând, de când s’a înfiinţat Liga Deşteptarea, s’a pus în contact partidul cu politica sa şcolară. Spiru Haret, cu înfiinţarea Ligei Deşteptarea, a sfârşit acolo de unde trebuiâ să înceapă.
Lipsit de sprijinul partidului, Spiru Haret a apelat la sprijinul partizanilor săi politici personali, pentru a-şi
realiza ideile, şi a avut norocul să fie urmat de mulţi. Un altul în locul lui, ar fi fost şi în această privinţă un primejdios. Dar Spiru Haret, caracter cinstit şi drept, om de muncă şi gânditor, a corectat cu succes greşeala făcută de a se înconjura în administraţia şcolară de partizani personali. El ar fi putut ajunge la sectarism : a avut însă puterea să-şi oprească partizanii pe pragul sectarismului.
Principiul a tot puterniciei Statului slăbeşte organizarea şcoalei, fiind-că distruge autonomia muncii educatoare. Nu însă într’o măsură egală la toate treptele învăţământului. Invăţămîn-tul superior şi secundar suferă mai mult decât învăţământul primar. învăţământul primar chiar, în anumite condiţiuni istorice, se poate împăca mai bine cu principiul atotputerniciei Statului, decât cu principiul autonomiei. Şi Tn asemeni condiţiuni istorice erâ, şi poate este încă, învăţământul primar la noi.
De aceea, din politica şcolară a lui Spiru Haret, învăţământul primar a profitat mai mult decât toate cele-l’alte trepte ale învăţământului.
In politica Ţării, Spiru C. Haret avgâ un loc de frunte. In partidul liberal, el erâ menit să aibă un rol covârşitor.
Spiru Haret a fost poate cel dintâiu bărbat politic la noi, care a înţeles însemnătatea problemei şcolare pentru viaţa unui partid politic. Moartea lui lasă un gol care cu greu va fi împlinit pe curând.
C. Rădulescu-Motru
NOUA REVISTA ROMANA
H5
SPIRU HARET CA OM DE ŞTIINŢA
Spiru Haret a fost primul Român care şi-a trecut doctoratul în matematică, la Universitatea din Paris.
Pentru a ne da bine seama de importanţa acestui fapt, va fi deajuns să cercetăm puţin timpurile de pe atunci.
Teza sa a fost susţinută în ziua de 18-30 Ianuarie 1878 şi atinge una din chestiunile mari din mecanica cerească. Ea are drept titlu : „Sur /’invariabilile des grands axes des orbites planelaires“ şi poartă numărul 399. In această lucrare, Spiru Haret, aplicând o metodă a lui Tisserand pentru calculul funcţiunii perturbatrice, a obţinut un rezultat sensaţional, arătând că, dacă se introduc în calcul puterile de ordinul al treilea ale masselor planetelor perturbătoare, expresiunea axei mari a orbitei descrise de planeta principală conţine termeni seculari ; cu alte cuvinte, stabilitatea sistemului solar nu este aşa de sigură, cum o prezenta Poisson.
Tânărul matematician de atunci avea de înfruntat un adevăr admis de toată lumea şi verificat parţial de un savant de primul ordin. Iată în ce termeni se exprimă el in introducere, vorbind de rezultatele lui Poisson :
«Mais la demonstration de Poisson n’est pas complete encore â un autre point de vue: c’est qu’il ne tient pas compte d’une classe de termes d’une forme par-ticuliere, qui s’introduisent dans l’expression du demi-grand axe des la seconde puissance des masses. En comblant cette lacune, je fais voir que Ies termes se-culaires apparaissent dans la valeur du demi-grand axe des Ies 3-mes puissances des masses, ce qui est diame-Iralement oppose ă la conclusion du memoire de Poisson».
Lucrarea a fost primită cu elogii de toată lumea ştiinţifică. Jurnalul oficial de recensii din Franţa, Bullelin des Sciences maihtmati(]iies(i), publică imediat, peste câteva luni, o dare de seamă desvoltată, din care extrag pasagiul următor:
«M-r. Haretu, dans un interessant memoire, prcsente comme these â la Faculte des Sciences de Paris, etend cette demonstration aux 3-mes puissances des masses. La substitution de Jacobi, utilisee par M-r. Haretu, le dispense en quelque sorte de distinguer la planete troublee de la planete perturbatrice; en suivant une marche in-diquee par Tisserand, il a donc pu foire une etude complete de la queslion (2).»
In ţară, teza lui Haret a fost considerată ca un adevărat eveniment. Toate jurnalele au scris imediat articole elogioase, în care salutau cu căldură succesul obţinut, şi restrângeau asupra întregii ţări şi asupra învăţământului nostru, reuşita strălucită a tânărului matematician.
(1)	Bulletin des Sciences Math. 1878, pag. 215.
(2)	Teza lui Haret a mai fost apoi republicată peste 7 ani şi în Annales de l’Observatoire de Paris (t. 18.1885).
In Revista Ştiinţifică de sub conducerea d-lor P. S. Aurelian şi Gr. Ştefănescu, sub titlul de: „Un doctor in matematică de la Paris*, se publică un articol cu amănunte, conţinând, în extenso, referatul elogios al lui Puiseux şi începând astfel, cu legitimă mândrie :
«Cu o deosebită satisfacţie anunţăm lectorilor noştri, că un fiu al României a obţinut, la începutul lui Ianuarie, anul curent, doctoratul în Matematici la Universitatea Franciei şi acesta numai în 3 ani de zile».
Ziarele politice vorbesc asemenea, şi în mai multe rânduri. «Românul» publică în numărul 8 din Fevru-arie 1878, dintr’o corespondenţă particulară, impresiile unui martor ocular. Iată o parte din nostima povestire a acestuia :
«Când a început să susţină teza, sala era plină de Români şi Francezi, veniţi ca să asculte. Avea 4 profesori : Jussieu era preşedintele tezei şi Briot unul din examinatori. Briot nu putea să urmeze şi întreba mereu : Ce faci, cum faci, de unde deduci cutare formulă ?
Haret a scris 30 formule pe tabelă, deducându-le unele din altele, dar fără să mai facă transformări; după ce a terminat de susţinut teza, examinatorii au voit să-i dea un repaos. Haret însă l-a refuzat. Atunci Jussieu i-a dat o problemă de calcul diferenţial şi integral. După 2 minute de gândire şi după ce a băut un pahar cu apă, pe care-1 ceruse, Haret a început să scrie şi a adus problema până la sfârşit, fără nici o ezitare. Văzând aceasta, Jussieu s’a sculat, i-a făcut complimente, i-a zis	că	vede	cu	plăcere că a aprofundat chestiunea şi	că	ştiinţa	îi	este recunoscătoare
pentru noua metodă ce a întrodus».
Intr’un număr anterior (1), comentând ştirea susţinerii tezei, publicată întâiu de „Dorobanţul*, „Românul* adaugă:
«De altfel, ministerul	a primit	din partea decanului
Facultăţii de ştiinţe	din	Paris	o	adresă, în care face
elogii tânărului matematic şi felicită România că produce şi posedă asemenea talente».
Iată în ce mod îşi tăcea debutul în lumea ştiinţifică sub auspicii aşa de strălucite, acel care peste puţin trebuia spre marea lui părere de rău, de atâtea ori exprimată, să-şi consacre puternica sa energie într’o direcţie cu totul depărtată'de regiunile senine ale ştiinţei, într’o lume plină de frământări şi unde cu toate acestea a încercat cu întreaga forţă a caracterului său. să răspândească o parte din ordinea, dreptatea şi adevărul cu care se învăţase să trăiască !
Profesor de mecanică la Universitatea din Bucureşti din ziua de 1 Aprilie 1878, profesor de geometrie analitică la Şcoala de poduri şi şosele din Octomvrie 1881, Spiru Haret a început să se orienteze către afacerile şcolare administrative aproape numai decât după întoarcerea în ţară, fiindcă în Martie 1882, îl vedem
1) Românul, No. 1, Fevruarie 1878.
NOUA REVISTA ROMANA,
116
membru în Consiliul permanent al instrucţiei, după aceea inspector general al şcoalelor (1883 — 1885) şi apoi secretar general al Ministerului Cultelor dela 6 Fevruarie 1885 până la 11 Aprilie 1888.
încă înainte de a pleca în străinătate, imediat după absolvirea Facultăţii de ştiinţe fizico-matematice din Bucureşti, în anul 1873, pe atunci în etate de 22 ani, Sp. Haret publică două cărţi, dintre care cunoscutul «Curs de trigonometrie*, care serveşte şi acum ca manual didactic în învăţământul secundar. Cealaltă lucrare este o traducere din A. Quetelet, intitulată Astronomie, traducere făcută «cu modificări şi adaose»; volumul puţin cunoscut acum, are 220 pagini în-8° şi a fost imprimat la faşi.
Această abundentă producţiune, într’un timp aşâ de scurt, ne arată lămurit dispoziile strălucite şi baza de educaţiune matematică serioasă pe care le avea Sp. Haret. Numai astfel ne putem explica perseverenţa acestei prime educaţiuni în tot decursul activităţii sale politice şi altoiul surprinzător, care ne-a dat de curând volumul La mecanique sociale, lucrare, pe care Sp. Haret a ţinut cu orice preţ să o publice odată cu în-cheerea activităţii sale de profesor şi cu care a pus în uimire întreaga noastră lume.
Am expus în altă parte, cu toate detaliile, ideile fundamentale ale acestei opere (1). Mă voiu mărgini aci, să accentuez încă odată asupra unui punct, care a dat loc la discuţii numeroase şi care trebue să domine o analiză a acestei lucrări:
O operă ştiinţifică poate avea o valoare imediată, lesne accesibilă chiar marelui public, dar ea are în general o valoare potenţială. Ea poate fi uneori asemenea unui steag care arată o direcţie, un liman; un popor întreg de cercetători va trebui să-şi trăească vieaţa pe drumul greu care conduce la flamura ce fâlfâe în depărtare.
Analizată din acest punct de vedere, lucrarea lui Haret prezintă şi un interes imediat în afară de importanţa sa potenţială. Fără îndoeală, că introducerea calitativă a principiilor şi invarianţilor mecanici într’o ştiinţă de evoluţie, va îmbogăţi această ştiinţă cu noţiuni clarificate pentru şi în jurul cărora se spune încă şi până astăzi multă vorbă inutilă în Sociologie; legile Mecanicei vor da Sociologiei o armătură ştiinţifică, care-i va servi de suport raţional pentru cercetările ulterioare. Dar ceeace este sigur, e că Sp. Haret a împlântat în ştiinţa sociologiei, acel stindard către care, mai de vreme sau mai târziu, legiunile de cercetători îşi vor îndreptă privirile; am adânca convingere că Spiru Haret va figură odată printre clasicii Sociologiei ştiinţifice, în primele rânduri.
Toate revistele importante din ţară şi străinătate s’au grăbit să recensioneze şi să discute lucrarea lui Haret. In străinătate, Revue generale des Sciences (2), Revue Scientifique (3), Bulletin des Sciences Mathematiques (4)
(1)	Convorbiri Literare, Ianuarie 1911.
(2)	Revue generale des Sciences (30 Marş, 1911).
(3)	Revue Scientifique 1911. 1-r Semestre.
(4)	Bulletin des Sciences Mathematiques, Făvrier 1911
şi altele au publicat, una după alta, dări de seamă elogioase asupra acestei lucrări.
Academia Română a ţinut să răsplătească numai de cât pe tânărul savant de pe atunci şi chiar în anul 1879 l-a ales ca membru corespondent al secţiunii ştiinţifice; iar în anul 1892, Martie 31, Sp. Haret a devenit membru al Academiei Române în Tocul lui Emanuel Ba-caloglu. In această calitate, el a scris numeroase rapoarte asupra lucrărilor prezentate Academiei, precum şi câteva comunicări originale printre cari voiu cită:
Legea ariilor în mişcarea sistemelor materiale (1894) şi Considerafiuni la studiul experimental al mişcării apei în canalele descoperite şi la consliluliunea intimă a fluidelor.
In comunicarea sa asupra legii ariilor, Sp. Haret dă o explicaţie cinematică interesantă a paradoxului bine cunoscut pe care Delaunay îl dedusese dintr’un dezacord între teorema ariilor şi între fenomenul căderii pisicii care isbuteşte totdeauna în timpul căderii, să execute o rotaţie aşâ încât să cadă totdeauna în picioare. Bazat pe fotografiile instantanee luate de Marey, Haret explică această rotaţie printr’o succesiune de două deformări, cari, în concordanţă cu legea ariilor, dau ace-laş rezultat ca şi O rotaţie în jurul unei axe.
In cealaltă comunicare, el prezintă Academiei nişte aparate electrice cu ajutorul cărora s’ar putea face un studiu sistematic al mişcării apei în canalele descoperite. Comunicarea începe cu o foarte interesantă introducere asupra metodei ştiinţifice în studiul fenomenelor naturale.
Spiru Haret a putut avea mulţumirea rară, pe care o dă unui om de muncă şi talent, recunoaşterea unanimă a meritelor şi a valorii sale.
Intr’o ţară ca'a noastră, unde pasiunea luptei politice nu cunoaşte nici un frâu, un om de ştiinţă pură, educat pentru o vieaţă de studii abstracte, a fost prins în vâltoarea lupţei politicei şi cu toate acestea, el avut tăria să rămână întreg, păstrându-şi duritatea morală şi Intransigenţa primei sale educaţiuni. Se poate un titlu de glorie mai mare, pentru un Român din zilele de azi ?
Astfel de oameni sunt necesari vieţii noastre publice nu numai pentru acţiunea lor directă, dar şi pentru exemplul concret pe care-1 reprezintă în faţa tinerilor generaţiuni, pentru autoritatea isbândei lor, în numele muncii şi patriotismului.
Traian Lalescu
BIBLIOGRAFII:	,
In Biblioteca Iaşilor: Eugen Lovinescu : Cine era ? comedie într’un act; Cu un veac îndărăt. — Schopenhauer: Femeea. — Andre Aveze: Către fecioare. — A. I). Xenopol: Tablouri din natură.—Gustave Toudouze: Răzbunarea scheletului.— Edit. Socec.—Iaşi,15 bani un număr
NOUA REVISTA ROMANA
ii7
IDEALUL NOSTRU NAŢIONAL
ŞI
SITUAŢIA EXTERNĂ *)
Sunt oameni pe cari temperamentul şi împrejurările îi specializează în făurirea prezentului imediat, şi aceştia sunt cei ce reuşesc în viaţă ; precum sunt alţii — de pildă d. Iorga—cari excelează în a cerceta trecutul şi a dibui prezentul şi aceştia sunt adesea expuşi a da greş; dar sunt şi alţii, pe care imaginaţia lor constructivă îi poartă şi-i specializează în domeniul viitorului apropiat sau îndepărtat. Cel ce scrie aceste rânduri, ne-a'vând o situaţie în prezent, s’a specializat de mult în chestiunile de viitor, şi cu acest' titlu îşi propune să trateze chestiunea ce va trebui să facem de acum înainte spre a trage, ca neam, maximul de profit din împrejurările şi situaţia internaţională cari ni se schiţează în perspectiva viitorului f
Este de sigur o presumţie oarecum ridicolă că, ne-fiind desemnat printr’o situaţie dominantă, oficială sau mai ales neoficială, să vii, totuşi, să-ţi dai părerea în chestiuni aşa de importante pentru soarta unui neam. Este vădit că o poţi face ca orice simplu cetăţean luminat şi liber... de a-şi exprima părerea... cu rizicul de a se face de râs. Dar fiind-că prevederile noastre din trecut au reuşit să se adeverească astăzi, aceasta ne dă îndrăsneala şi un titlu deosebit ca să ne pronunţăm şi mai departe asupra destinelor ce ne sunt rezervate în istoria viitoare a neamurilor.
Să rezumăm, strângând mai de aproape, datele problemei destinului nostru în răsăritul Europei. Ziceam că, dacă azi Turcia se prăbuşeşte sub ochii noştri, este cert că într’un viitor apropiat imperiul dualist de la nord se va desloca şi el, şi mai târziu chiar Rusia nu va rămâne nici în forma, nici în graniţele de astăzi
Să nu mai vorbim deci de Turcia europeană. Ce se va face însă cu Austria ? Austro-Ungaria nu este o naţiune ci o alcătuire politică equilibristă, de când Napoleon 1 i-a dat lovitura de graţie. De atunci, Austro-Ungaria n’a avut ca raţiune de a fi decât două lucruri: ideia abstractă a equilibrului forţelor europene şi dinastia habsburgică. Dacă a fost aşa, în trecut şi este şi azi, putem noi admite că va fi aşa şi în viitor, în vecii vecilor ? De sigur că nu, şi iată de ce. Dinastia habs-sburgică astăzi deja nu mai poate fi, prin ea însăşi, o raţiune de existenţă pentru o alcătuire politică a-na-ţionalâ sau anti-naţională, astăzi mai ales, când dinastiile cad ca în Portugalia şi America şi suflă pretutindeni şi tot mai puternic vîntul republicei democrate. Cu atât mai puţin dinastia mai poate conta ca atare pentru viitor. Pe de altă parte, raţiunea abstractă a echilibrului european, raţiune fundamentală de a fi a Austro-Ungariei, de astă-zi chiar începe a înceta de a mai fi, pentru motivul că o forţă nouă, la sudul Dunării, se constitue şi se afirmă victorioasă spre a se substitui
1).—No. 5 din Noua Revistă Română.
Austro-Ungariei, în rolul ce aceasta avea menirea să joace 'în equilibrarea Europei. Nu mai stăruim asupra tendinţelor centrifugale ale deosebitelor neamuri antagoniste de imperiu. Căci este neîndoios că, de acum înainte, slavii de sud vor gravita şi mai mult spre Serbia, cei de nord vor tinde şi mai mult spre Nord, Ungurii vor fi şi mai dârji în cucerirea complectei lor independenţă de Viena, iar pan-germaniştii s’ar consola de această nenorocire, dacă s’ar alipi la imperiul lor încă 12.000.000 de Germani, precum Italia ire-dentă n’ar purta nici un doliu după Austria. Este chiar foarte probabil că toate aceste tendinţe separatiste îşi au punctul lor de plecare în intuiţia adâncă a încetării oricărei raţiuni temeinice de a fi a formaţiei austro-ungare. In adevăr, pentru viitor, Alianţa Balcanică, dacă reuşeşte să se consolideze şi să se întregească cu România, va absorbi mai toată forţa şi raţiunea de a fi a Austro-Ungariei. Putem chiar presupune că ea, cu ajutorul Rusiei, va săvârşi şi gestul pios de a curma firul acestei împărăţii perimate.
In aceste împrejurări, privite şi prezentate astfel cu tot curajul şi claritatea necesară, ce va trebui să facem noi ? Care trebue să fie linia de conduită a statului nostru ?	'
Pe noi ne leagă de Austria dinastia noastră. Această legătură a fost, poate, până acum un11 bine, dar dacă ar continua să ne ataşeze şi pe viitor, ar fi o nenorocire. Căci dacă, din fericire, n’am fost aliaţi militari ai Turciei, nu va mai trebui să fim pe viitor nici aliaţi Austro-Ungariei. Este limpede, este logic» este firesc ca locul nostru şă fie în Alianţa Balcanică, degajată de tovărăşia grandomană şi neputincioasă a Grecilor. Românii, Bulgarii şi Sârbii, uniţi la olaltă, îi cheamă vocea misterioasă a viitorului să joace un rol împărătesc în destinele Europei. Toată atenţia adevăraţilor patrioţi români trebue îndreptată spre acest ţel. Aceasta trebue să fie obiectul aspiraţiilor şi idealului nostru indirect, pentru obţinerea realizării idealului nostru direct.
Dar aceasta presupune—de ce n’am avea curajul s’o mărturisim ?—schimbarea orientării noastre externe, alipirea noastră de grupul de puteri cari merg cu Franţa şi Rusia. De ce n’am face-o, acum când Rusia repară jignitoarea greşeală ce a comis faţă de noi la 1878, şi când Franţa şi-aduce aminte de noi, şi se oferă să ne întroducă în conferinţa marelor puteri la Londra ?
Ce ar fi dacă am face-o ?
Să presupunem un război localizat—căci când va fi. aşa va fi—între Rusia şi Austria, şi să ne considerăm situaţia fără a face abstracţie de acţiunea Sârbilor şi Bulgarilor. In o aşa eventualitate mulţi dintre noi cred că Austria având o armată bine disciplinată şi o organizaţie superioară, ar bate azi pe Ruşi, cari sunt slăbiţi de războiul japonez şi a căror armată este frământată de revolte endemice. Aceştia uită, însă, tendinţele separatiste din Austria. Dar chiar dacă facem abstracţie de aceste tendinţe, este cert că soarta războiului va înclina spre partea acelei armate, căreia cele cinci corpuri de armată
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
i 18
română îi vor fi sărit în ajutor. Noi suntem un stat mic, este adevărat, dar avem imensul avantaj că, aşa cum suntem, constituim arbitrul soartei acestor două mari împărăţii. Dacă noi oferim forţele noastre Austriei, de sigur armatele ruseşti ar eşi*sdrobite într’un răsboiu cu Austro-Ungaria. Dar ce-am avea noi de câştigat în potriva Rusiei, dela Ruşi ? In adevăr, nimic. S’ar zice, poate, că am recâştiga Basarabia. Iluzie! Armatele ruseşti pot fi bătute, sdrobite chiar, dar Rusia niciodată. Ce n’a putut face toată Europa, coalizată sub Napoleon I, de sigur că nu va face Austro-Ungaria singură. Rusia, din cauza mărimei ei chaotice şi a climei, este inexpugnabilă. Niciodată nu a fost şi nici nu va fi bătută aşa, încât să fie redusă la o pace desonorantă, pentru care să cedeze teritorii considerabile. Şi dacă, prin imposibil, am admite şi aceasta, şi am presupune că ocupăm Basarabia, se pune întrebarea: cât timp ar dura această ocupaţie? Peste 2-3 ani imperiul rusesc renovat ne-ar smulge-o înapoi, căci, de dragul nostru, n’ar porni Europa război contra Ruşilor la fiecare 2; 3 ani.
Este, deci, evident că triumfând cu Austria contra Rusiei, n’avem absolut nimic de câştigat, ci totul de pierdut.
Nu tot astfel ar fi dacă am triumfa cu Ruşii contra Austro-Ungariei. Dacă ar fi să mai reedităm pe 1877 de sigur că Rusia n’ar mai comite faţă de noi criminala ingratitudine de-atunci. Dislocarea Austro-Ungariei, care ar resultâ fatal dintr’un astfel de război, ne-ar întregi; Statul cu cele 4—5 milioane ce tânjesc astăzi sub oblăduirea auslro-şi mai ales-ungară. Din această eventualitate, idealul nostru naţional, suprema noastră aspiraţie—sau mai bine idealul naţional care ar trebui să fie mai efectiv suprema noastră aspiraţie — s’ar realiza în chipul cel mai firesc cu putinţă.
Dar acţiunea noastră ar fi urmată şi de Sârbi, şi cu acelaş rezultat. Ar eşi, prin urmare, din această eventualitate, un stat sârbesc de 10—12 milioane, un stat român de 12—15 milioane, cari, împreună cu cele vre-o 10 milioane de Bulgari, ar constitui un grup solidar de 35—40 milioane de suflete. Această forţă, organizată inteligent într’o treime confederală, ar reda Europei, în chip desăvârşit, equilibrul de forţe, pe care azi îl oferă şovăind şi turburat bătrâna Austro-Ungarie.
Aici, însă, pot fi aduse obiecţiuni şi protestări energice, legitime după aparenţă, dar neîntemeiate în fond; se va obiectâ, de sigur, spre pildă, că în această ipoteză alianţa noastră cu Slavii dela sud şi gravitarea noastră în jurul Rusiei vor avea de rezultat slavizarea noastră, şi prin urmare atingerea idealului nostru naţional, pe această cale, ar fi dispariţia noastră ca naţiune în oceanul slav. Este drept că oceanul slav ne cuprinde şi azi, ca întotd’auna, din toate părţile. Dar dacă, în trecut, când elementul românesc era împrăştiat în mai multe state neînsemnate, şi subjugat în altele, fără conştiinţa de sine şi de origina sa, nu a putut fi înghiţit de oceanul slavic, aceasta este şi mai greu acum, şi este cu nepu-
tinţă de admis, sau, în tot cazul, cu mult mai greu din ziua în care acest neam va forma un bloc unitar de 15.000.000 suflete conştiente şi temeinic organizate. Această teamă, justificată în aparenţă, este exclusă şi mai trebue exclusă şi pentru un alt motiv. Cine-şi în-chipue că Bulgarii sunt dispuşi, să se arunce, trup şi suflet, în massa moscovită, să-şi piardă personalitatea lor etnică în chaosul slav al Ruşilor se înşeală cu desăvârşire asupra lor. Aceasta este tot aşâ de adevărat şi pentru Sârbi. Sârbii ca şi Bulgarii — dupe cât i-am putut noi sonda şi înţelege la întrunirile Uniunei ţărilor danubiene— iubesc Rusia foarte mult, mai cu deosebire în momentul când au trebuinţă de intervenţia ei ocrotitoare. O consideră ca pe o providenţă, care să stea însă cu atât mai departe, cu cât mai multe binefaceri ar fi nevoe să reverse peste dânşii. Bulgarii ca,şi Sârbii socotesc că dragostea ce le arată Ruşii i-ar înăbuşi, dacă ar fi mai de aproape, şi că această iubire este cu atât mai preţioasă cu cât vine mai de departe. Este o fericire pentru Bulgari că Dobrogea îi desparte de Rusia. Pentru cei mai conştienţi dintre ei, dacă Dobrogea n’ar fi, ar trebui inventată. Iată de ce, credem noi, că se exagerează pentru această provincie pericolul bulgar. De sigur, sunt şi la vecinii noştri tot felul de tendinţe, unele mai conştiente şi mai raţionale, altele mai iraţionale, mai puţin conştiente; şi este adevărat că, dacă noi am fi neglijenţi şi ne-am desinteresâ de provincia noastră transdunăreană, Bulgarii n’ar despreţul cucerirea ei. Noi nu trebue să lăsăm să-i ispitească aceasta spre binele nostru tot atât cât şi al lor.
Pe de altă parte, nu trebue să uităm că există deosebiri sensibile între limba şi temperamentul slavilor dela Sud şi acelea ale slavilor dela Nord. Aceste deosebiri vor merge în chip fatal accentuindu-se şi nu va fi departe ziua, când, între Ruşi şi Slavii dela Sud, vor există deferenţe egale cu cele ce deosebesc azi pe Germani de Anglo-Saxoni.
Este, deci, tot atât de puţin pericol că Rusia să-şi asimilieze pe Slavii de Sud, cât este ca Germanii să des-naţionalizeze vre-o dată pe Englezi. Deosebirile de temperament, dintre Sârbo—Bulgari şi Ruşi, sunt şi mai mari ca cele dintre Germani şi Englezi, de oarece în massa slavă, a Sârbilor de pildă, au intrat foarte multe elemente latine, iar Bulgarii sânt fino-mongoli.
De altfel este uşor de prevăzut că, în starea internă a imperiului rusesc, fiind începute, cu introducerea regimului reprezentativ, modificări de natură radicală, orientarea Rusiei nu mai poate fi o acţiune de cuceriri, cel puţin nu în Europa.
Când Rusia se va democratiza, când puternicile tendinţe socialiste ce o frământă vor da roade, nimeni nu nu se va mai gândi, în imperiul dela Nord-Est, ca să desnaţionalizeze populaţii latine şi să înghită, în colosul slav, micile naţiuni sud-slavice. Putem, dimpotrivă, presupune că un regim democratic stabilit în Rusia, va aveâ de urmare liberarea oarecum a regiunilor locuite de o populaţie prea eterogenă şi destul de conştientă de individualitatea ei etnică. Cam în această situaţie
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
i 19
sunt, de pildă, Finlanda, Polonia rusă şj Basarabia, dacă noi vom reuşi să ne păstrăm şi în această provincie moldovenească conştiinţa şi'cultura naţională. In această direcţie, aceasta este tot ce putem spera de a obţine dela Ruşi, şi idealul nostru naţional ar trebui astfel conceput şi precizat cu privire la Basarabia. Ceeace este esclus de a putea obţine pe calea armelor, îl putem spera, dela evoluţia socială internă a imperiului moscovit, care, fatal, va fi atras în direcţiunea evoluţii democratice a lumei civilizate.
Recunoaştem, de sigur, că acest rezultat nu se poate câştiga într’un viitor apropiat, că va mai trebui să treacă multă vreme până la deplina prefacere a Rusiei, în care nădăjduim, şi că, până atunci, un pericol rusesc poate fi încă o teamă serioasă pentru existenţa noastră. Putem totuşi să ne garantăm şi de acest pericol prin intervenirea unui alt factor de viitor, de care rămâne să ne ocupăm. Pe lângă Alianţa Balcanicăi pe care, dacă aderăm la ea, am putea conta negreşit, privirile noastre, prin ceaţa deasă a viitorului, se opresc asupra marei puteri europene, care se afirmă şi se impune, în ultimul timp, ca o forţă de prim ordin ; vorbim de Italia victorioasă şi cuceritoare.
Este adevărat că astăzi Italia a reînoit alipirea ei la tripla alianţă. Nu putea face altfel, dat fiind concursul acesteia la luarea Tripolitaniei. Dar de acum nici un interes vital no mai leagă de tripla alianţă, din potrivă, sijnt o sumă de interese antagoniste care o îndepărtează, mai ales de Austria. Ca popor latin, noi avem, pentru viitor, o pavăză admirabilă în sora noastră latină, dacă am şti să desvoltăm, în toată întinderea lor, legăturile de interes şi de simpatie ce pot exista între noi şi Italia. Confederaţia balcanică, în care noi am avea cuvîntul decisiv, ar putea alcătui cu Italia o dublă înţelegere, sau chiar o strânsă dublă alianţă, care, în sud-estul Europei, ar fi atot puternică. Industria italiană ar găsi atunci, de sigur, în peninsula balcanică un debuşeu exclusiv. Şi dacă Italia ar atârna cu toată greutatea ei în cumpăna noastră, pericolul rusesc ar fi cu totul înlăturat, iar slavizarea noastră o frică copilărească. In acelaşi timp, nimic n’ar fi mai eficace decât concursul Italiei iredente, pentru realizarea aspiraţiei noastre naturale la lichidarea imperiului dualist. Şi noi şi Sârbii avem în Italieni cei mai pre-ţioşi şi cei mai fireşti aliaţi pentru ziua de mâine.
Una din datoriile vitale, esenţiale, ale generaţiei noastre, este apropierea strânsă, temeinică de Italia. Semne îmbucurătoare avem deja în acest sens. Zilele acestea, chiar, presa ne anunţă că s’au luat dispoziţii pentru crearea unei mari instituţii culturale la Roma. Energia românească, cheltuită în această direcţie, va fi desigur cel mai bun, cel mai de viitor plasament al neamului.
N’am lămurit însă nimic despre intrarea noastră iminentă în Alianţa Balcanică, şi chestiunea este, pentru prezent, de cea mai vie actualitate. Aceasta este totuşi şi cea mai mare chestiune de viitor pentru noi şi cu toate că este acum o chestie prea delicată, trebue
stăruit asupra-i. Noi propunem aici alianţa cu Bulgarii şi ne găsim totuşi în conflict grav cu ei, la un degei numai de un conflict cu armele. Cu toată simpatia ce interesul nostru vital ne irttpune pentru Bulgari, nu trebue să ne orbim asupra unor părţi din caracterul lor. Vecinii noştri dela sud au în caracterul lor ceva trufaş, încăpăţînat şi şiret. Aşa de pildă când ne trimet cuvinte frumoase şi măgulitoare, pentru cele făcute altă dată de noi în sprijinul liberărei Bulgariei — cum de altfel măgulesc şi pe Ruşi cu vorbe şi mai mari— ai penibila impresie că aceste cuvinte sună falş, sunetul acesta falş este mai slab pentru Rusia, dar când este vorba de noi, măgulirea bulgară seamănă a ironie şi se apropie cu atât mai mult de dispreţ cu cât este mai exagerată. De sigur când ziariştii bulgari ne zic liberatorii lor, îşi bat joc de noi, cu toate că e ştiut că aceasta e adevărat. Bulgarii au trufia desa-greabilă a noilor parveniţi, şi aceasta va fi mereu un motiv de răceală între ţările noastre.
Şi dacă nu putem conta, după cum o afirmă un utopist universitar dela Iaşi, pe recunoştinţa Bulgarilor pentru rezolvarea pacinică a diferendului dintre noi şi ei, eu nu ezit a propune rezolvirea lui cu armele. Aceasta chiar în interesul ideii aderării noastre la Alianţa Balcanică. Noi simţim foarte bine că Bulgarii sub-stimează forţa noastră armată, şi dacă nu le-am arăta efectiv forţa noastră, ei n’ar avea pentru noi decât un oarecare sincer dispreţ. In acestă condiţie, intrarea noastră în Alianţa Balcanică ar fi preţuită sub valoarea ei, şi cuvântul nostru n’ar avea o greutate in proporţie cu adevăratele noastre forţe. O mică lecţie dată Bulgariei ar fi salutară şi pentru ei. Ocuparea militară a Cuadrilaterului şi păstrarea lui contra unui atac bulgăresc, ar fi un puternic motiv de moderaţie a lor pe viitor, ar fi un gaj de amiciţie respectuoasă, de raporturi cordiale, de stimă reciprocă, şi desigur o monedă de compensaţie pentru câştigurile ce pe viitor am putea obţine din moştenirea Austro-Ungariei. Recunosc însă, că ne putem mulţumi şi cu o bună rectificare a frontierii Dobrogei, dacă aceasta ne-ar propune-o Bulgaria dela sine, ca semn al stimei în care ne ţine şi al recunoştinţei sincere de tot ce am făcut altă dată, prin sângele vărsat pentru ea, şi acum prin neutralitatea noastră, ce ne pune azi într’o poziţie inferioară
Acest diferend înlăturat, totul pledează pentru o alianţă indisolubilă cu Bulgaria şi Serbia. Credinţă co-comunâ, obiceiuri comune, trai comun timp de veacuri în aceiaş grupare, interese comune de state mici supuse umilirii şi exploatării vecinilor puternici, revendicări comune de făcut, aspiraţii paralele de realizai, conlocuire amestecată pe aceleaş teritorii, vocabular in mare parte comun, sânge comun încrucişat, absolut toate acestea sunt lucruri cari ne alipesc nemijlocit şi indisolubil de Sirbi şi Bulgari. Şi apoi, perspectiva de viitor ce ne-ar deschide această
120
NOUA REVISTA ROMANA
strânsă triplă alianţă! Am poseda, noi aceste trei popoare, aproape toată peninsula balcanică. Constantino-polul ar fi centrul nostru comercial.
Alianţa noastră ar fi,5de alt-fel, singurul mijloc de a rezolva problema posesiunei Constantinopolului, căci, făcută cu asentimentul Rusiei, în a căreia prietenie ne-am alia, ar fi o garanţie că strâmtorile Bosforului şi Dardanelelor vor fi asigurate pentru trebuinţele militare şi economice ale Rusiei, fără ca, cu ioate astea, interesele vreunor mari puteri europene să fie jicnite.
Alianţa noastră, astfel desvoltată, va fi desigur, în a-celaş timp, un element de echilibru european, care ar suferi prin dispariţia Austriei. Nici Rusia n’ar mai nă-zui spre sud, nici Germania n’ar mai putea pune în aplicare faimosul său Drang nach Oslen.
Iată deci cum s’ar putea schiţa pe scurt paginile istoriei noastre viitoare în răsăritul Europei. Acestea sunt elementele constante, cari ar trebui să constitue baza şi unitatea conştiinţei noastre naţionale şi mai ales a conştiinţei naţionale a politicianilor noştri.
Idealul naţional ce trebue să ne dăm, programul ideal ce ar trebui să ne orienteze în relaţiunile noastre internaţionale se poate, aşa dar, rezuma în următoarele puncte esenţiale:
1)	Intrarea noastră în Alianţa Balcanică care s’a dovedit posibilă.
2)	Rezervă înţeleaptă pe viitor faţă de tripla alianţă.
3)	Orientarea noastră spre politica franco-rusă; la rigoare alianţa cu aceste puteri.
4)	Desvoltarea raporturilor noastre cu Italia şi ajungerea la o strânsă şi temeinică solidaritate cu aceasta.
5)	Cultivarea şi strângerea unor raporturi cât mai temeinice cu Serbia.
6)	Obţinerea dela Ruşi, pentru Moldovenii din Basarabia, a dreptului la o mai largă conştiinţă şi cultură naţională.
Aceste puncte, fundamentale pentru viitorul nostru, sunt şi trebue să fie datele fixe, necesare oricărei conştiinţe naţionale şi în acelaş timp oricărei conştiinţe politice personale. Politicianii, cari vorbesc azi de trezirea conştiinţei naţionale, să-şi facă un examen de conştiinţă, să sondeze dacă au în sufletul lor aceste licăriri sau altele asupra viitorului nostru ca neam, şi apoi să purceadă la făurirea şi trezirea unei conştiinţe naţionale. Să se' silească, însă, cât mai mult să-şi lărgească orizontul, spre a scăpa de empirismul orb şi exclusiv al expedierii afacerilor curente.
Negreşit că în această direcţie, dinastia şi principiul monarhiei şi-ar împlini şi la noi menirea lor istorică. Cel puţin, pe calea aceasta, putem prevede că dinastia va merge cătră ţelul ei: idealul nostru naţional, care este şi singura ei temelie şi esclusiva ei raţiune de a fi.
D. Drăghicescu
P O E S I A
Legendă
...*et ita eam amplexatus bracchia saa strinxit* Caron. ad epist. Abelardi, pag. 1195
La Taradet, sub piciul 'nalt de stâncă, Doarme-xAbtlard de zeci de ani in pace.
E miez de noapte-acum, când totul tace,
Şi Heloisa lui îl plânge încă.
Drag ’i-a mai fost! Iubirea ei adâncă Nu vrea să ştie că ’n ţărină zace;
Dar vremea, care şterge şi preface,
Şi viaţa ei de sfântă ’i-o mănâncă.
Duc maicele plăpîndu-i corp să ‘ngroape Lingă-Abelard, cum a visat mireasa,
De-acti să fie ’n veci de veci aproape
De cel ce ’n viaţă a lipsit'o soarta;
Deschid coşciugul... El i-apucă rasa,
Şi ’n braţele lui recit primeşte moarta.
Radu D. Rosetti
Vers pervers
Prin storuri se răsfrânge
lumina de amiază...
' E plină atmosfera
de plante dulci şi moi...
Intr’un salon ce doarme
o canapea veghiază,—	"
Tăcere ’nduioşată .	de şoapte...
—iar apoi:
Când mâna mă respinge
piciorul mă provoacă,
Privirea mă refuză	>
§i buzele mă cer,
Iar sufletele noastre
dansează şi se joacă Ca două mici maimuţe
pe-o creangă de palmier.
D. lacobescu
NOUA REVISTA romana
1 2 I
LITFRATURA DRAMATICA
ZIUA DIN URMA * *)
DRAMĂ INTR’UN ACT
PERSOANELE:
Alecu Rezeanu.	Judecătorul.
Petre.	Elena	Boldur.
I.uca.	Nina.
Paul.	Ţinea.
Procurorul.
La Doamna Boldur, în Bucureşti. — Pe la începutul lui Noemvrie.
Odaie pătrată cu o eşire in fund ce dă intr'o sală largă, l/şi la dreapta şi la stânga. La dreapta, în planul întâiu, fereastră. La stânga în planul întâiu, birou, scaune de piele; în planul al doilea, la peretele din fund, bibliotecă, in spaţiile dintre uşi, stânga, o panoplie. La dreapta, în fund, dulăpior de sticlă şi vase cu flori de toamnă; în planul întâiu masă de fantezie şi scaune la fel. intre masă şi fereastra din dreapta o sofa (chaise longue). Pe măsuţă un vas cu trandafiri. Ferestrele deschise, luminate de soare.	.
Dreapta şi stânga spectatorului.
SCENA I
Elena, Alecu, Nina
ELENA, întâmpinând pe Alecu, care intră prin fund.— Bine că ve-nişi Alecule. Mă luasem de gânduri. Ce ai mişcat? Ai fost la tribunal? Ai isprăvit ?
ALECU.—Vezi bine că am fost. Şi eri, şi acum.... d’acolo vin. Până să se adune judecătorii! Precedente puţine, legea, Iun ! lămurită : dacă pârâtul nu se'nfăţişează, se dă hotărârea in lipsă. S’a' luat act de certificatul medical ce-ai ticluit, fiindcă n’a vrut să se prezinte la întâia chemare.
ELENA. — Şi hotărârea ?
ALECU.— Atârnă de dovezile puse pe masa tribunalului, subt ochi, judecătorilor.
ELENA, pe gânduri. — Subt ochii judecătorilor 1 Sânt destule ca să i se pună in consiliu judiciar.
ALECU. - Aşâ crezi tu, dar la tribunal... nu se prea ştie. Nu se potriveşte socoteala de-acasă cu cea din târg.
ELENA. —Aşâ de greu?
ALECU.—Judecătorii vor să se încredinţeze cu ochii că e risipitor că dă poliţe’n alb, că iscăleşte zeci de mii de lei pentru una, că...
ELENA.—Iscăleşte, ştii bine.
ALECU.—Ştiu, da. Dar n’am să-l judec, eu. Tu ai vreâ să-i scapi averea ce-o să-i rămână dela tine, odată, fără să-l descoperi. Ei vor să pună degetul pe rană.
*) Piesă prezintată direcţiei Teatrului Naţional din Bucureşti la 12 Noemvrie a. c. La 28 Noemvrie s’a depus raportul de admitere al d-lui Evolceanu, delegatul facultăţii de litere, şi mai pe urmă cu aceleaşi concluzii, al d-lui 1, Brâtescu-Voineşti, al doilea membru din comitetul teatral, însărcinat cu cetirea ei. Oprită in comitetul de lectură şi retrasă cu următoarea telegramă, ce am trimes, la 3 Decemvrie, direcţiei Teatrului Naţional şi, concomitent, in copie, d-lor Iacob Negruzzi, Duiliu Zamfirescu, Evolceanu, I Brătescu Voineşti şi V. Leonescu membri în comitetul de lectură: «■ Aflând că dumneavoastră, directorul general •al Teatrului, anticipaţi asupra primirei piesei mele „Ziua din urmă", •■prezentată Teatrului Naţional şi asupra căreia s’a şi depus la 28 «Noemvrie, raportul de admitere al domnului membru din comitet Evol-■ceanu, delegatul facultăţii de litere, înţeleg că mă răsplătiţi pentru
•	rămânerea in Societatea •Scriitorilor Români, după votul care v'a •displăcut.
• Vă comunic, dar, că, spre a uşura poziţia domnilor membri ai co-•miletului teatral, opresc cetirea piesei mele în comitetul de lectură, şi
•	aşteptând vremuri mai priincioase literaturii dramatice româneşti, duş-
•	mănită de actualul director, retrag piesa mea dela Teatrul Naţional.—
NOTA AUTORULUI.
NINA, pentru sine. — Biata mama!
ELENA.—Nu pot spune... că e, că a...
ALECU.—Că e plastograf, că te-a iscălit pe la bănci, c’a ridicat sumă de bani, mii de lei, prin falşuri.
ELENA, cu hotărâre.— Nu, asta niciodată. Mai bine...
ALECU.—Vezi, de-aia nu-mi prea place mie să mă amestec.
ELENA.-Oh !
NINA.—Dar procurorul, nu spuseşi, vine?
ALECU.—După destule codeli, paragrafe din legi,— dup’o lungă consfătuire cu preşedintele, văzând certificatul medical, şi după ce-am spus că pentru încredinţarea lor, ai să arăţi toate dovezile, toate, toate, toate... hotărârile, secfestrele, somaţiile, protestele,—tot.
ELENA. —Da. Secfestrele, somaţiile, hotărârile, —arăt.
ALECU.—Şi.
NINA.- Ce?
ELENA, prevăzând.—Şi ce încă? N’ajunge?
ALECU.—Ei ştiu. Sânt datori să purice cu deamăruntul.
ELENA.—Dar dacă dau în vileag totul, merge (Cu silinţă)... la puşcărie.	'
NINA.—Şi necinsteşte numele neamului întreg.
ALECU.—Nu purtă grije, Eleno. M’am înţeles eu cu ei. Dovezile astea n’au să fie înregistrate, numai le văd.
ELEN A. —Cine ei? Procurorul doar!
ALECU.—Şi cu judecătorul de şedinţă. Membrul tribunalului vine însoţit de şeful parchetului. Au să se înfăţişeze după douăsprezece, cum ai dorit.
ELENA—Sânt eu sigură, Alecule, că alte urmări n’are să aibă descinderea asta a magistraţilor ? Că n’au să se lege de falşurile Iui şi să... să iTii-1 închidă, să-l nimicească ?
ALE U.—Iţi mai spun odată şi înţelege judecătorii ştiu de ce e vorba, pricep durerea ta şi n’au să ia nici un act de ceeace l’ar putea pierde. Afară de asta ar trebui să fi îndreptat tu o plângere într’a-dins, ca să se seziseze, cum se zice. Lasă, că nu e vorba de puşcărie acum...
ELENA.—La puşcărie ! Cât oiu trăi eu, asta nu se întâmplă.
ALECU.—Linişteşte-te, dar. Acum să-mi spui: eşti singură c’au să-l găsească aici când or veni ? Să nu punem oamenii pe drumuri de geaba !
ELENA.—De asta, am rânduit: vine. (Luând după masă o scrisoare şi întinzăndu-i-o). Mi-a cerut, iară, bani. Pe tonul Iui obişnuit, necuviincios, poruncitor: treizeci de mii de lei. La bănci i s’a tăiat apa, am spus să nu se mai libereze nimănui, o lăscaie.
ALECU.—Ştie de asia?
ELENA.—I-am trimis vorbă c’am oprit pe bancheri să mai facă plăţi pe chitanţe, că dacă s’ar mai încercă o să fie înhăţat. Strâns cu uşa, n’are încotro. O să vină.
ALECU.—Deocamdată, bine ai chibzuit. Şi zid că ţi-a cerut treizeci de mii de lei !
NINA.—Spre a face faţă unei datorii de ttnoare.
ELE-(A—Da (Cu amărăciune). De o noa-re! I-am dat întâlnire Ia ora ce-am hotărât şi judecătorilor. Habar n’are.
ALECU. —Să fie de faţă şi Luca.
NINA.—Negreşit, unchiule. Cum ar lăsa-o pe mama în dipe aşa de grele?
ELENA.—Dar tu? N’ai să rămâi până ce vin?
ALECU.—Nu’mi cere asta Eleno. Sânt bătrân, nu sânt cel sănătos, mă iuţesc, — poate ca’ş strică trebilor. Destul că primesc mandatul consiliului de familie, că dau pacea pe gâlceavă la vârsta mea, şi mă pun dascăl copilului tău stricat, să-l ţin dela rele, să dau piept cu sam-. sării şi cămătarii lui. N’ajunge beleaua asta unui bătrân care n'a avut copii ?
NINA.—Dumneata îi eşti ca un tată, îţi e ca şi un copil...
ALECU.—Ba foarte mulţnmesc pentru dăruială (Ninei). Dar băr-batu-tău pe unde e ? Nu-1 văd 1
NINA.—E dincolo, lucrează la planurile ministerului de justiţie. Să-l chem ?
ALECU.— Cheamă-1, da. Să văd el în ce ape se adapă ?
NINA.—El... zice ca dumneata şi ca mama. Nu se’mpotriveşte. Mă duc să ţi-1 aduc. (Ese stânga).
i 2
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
SCENA îl
Elena, Alecu Rezeanu.
ELENA.— Mi s’a ridicat o piatră după inimă, Atecule. Ce mă făceam eu dacă nu te aveam pe tine. Luca, in ruptul capului, nu primeşte, şi Petre (Clătinând din cap) Petre nu e în stare...
ALECU.—Da, ştiu, cela nu se amestecă, celălalt bolnav ; scoate el castanele din foc, uncltiu Alecu 1
ELENA.—Tu altă autoritate ai, alt rol Cu fraţii şi-ar fi jucat men-dcele, ca şi cu mine, mai la urmă... Par'că eu nu văd cât de neînstare sânt... Nu ştiu cum să mai mă împart. înainte de toate trebuie să văd de Petre.
ALECU.—Dar ce mai e cu Petre ? li merge destul de bine. La el acuma e numai_frica ; zău, un fel de ipohondrie. S’a vindecat la plămâni. De nervi ce mai sufere, crede-mă.
ELENA, tristă.—Binele lui !
ALECU.—L’au părăsit gândurile uricioase? Mai umblă să’şi facă samă ?
ELENA. -Oh ! de mila mea, ca să nu mă omoare,—mi a făgăduit. Desemn trei ani, dela Menton, nici nu s’a mai întâmplat. Am pândit şi pândesc. Nu. Orija asta n'o mai am. (intră Nina cu Luca, din stânga. Luca e îmbrăcat de oraş).
SCENA 111
Elena, Alecu, Nina, Luca.
NINA, ţinând de mână pe Luca, veselă. — Iată-1. Isprăvise şi se’m-brăcâ. Oh ! să vezi ce e pe mesele lui, unchiule : creioane, compasuri, vopseli, tuş, măsurători,—o librărie. Eu nu cutez să pun mâna, de teamă să nu stric ceva. (Luca şi lorgu îşi dau mâna. Luca sărută mâna Elenei).
LUCA.—Bună dimineaţa.
ELENA.—Nu tocmai dimineaţa, Luca.
LUCA.—Nici nu m’am uitat la ceasornic.
NINA—Şi cafeaua-i stă nebăută, pe planşetă.
LUCA.—Câte sânt ceasurile? (Priveşte pendula) A ! cam târziu.
ALECU.—Toate cu socoteală, nepoate, şi munca cu măsură. Ars longa...
LUCA.—Lucrând, mă uit câteodată.
NINA. —Nu faci bjne.
LUCA, măngăind’o pe obraji. — Ei, viaţa cere, fetiţp. Trebue să ne bizuim pe puterile noastre. Nu e aşa mamă ? Dumneata altele ai, nu trebue să ne lăsăm pe urechea aceea...
ELENA.—E ca o imputare asta ?
LUCA.— Nu, mamă, e... (După o gândire). Nu e nimic.
ALECU.—Zău dacă nu te resfeţi tu cu maicărta. înţeleg eu ce vre* să spui; te oropseşte, vrei să zid. (Schimbând vorba). Să vorbim de cele serioase, consiliul judiciar lui Paul.
LUCA, nepăsător.—Consiliul judiciar !... Da... Aud.
ALECU.—Ce te-ai mai gândit ?
LUCA.—De! unchiule... Aşa zic avocaţii, mama cr.de, dumneata povăţueşti. Eu nu văd zorul. O să facem noi om de treabă dintr'un stricat? Asta e’ntrebarea.
FLENA.—Luca! Fratele tău mai mare!
LUCA.—Mare nostru escr...
ELENA, tăindu i vorba. — Nu vroi să mai aud vorba aceea din gura ta şi nid adevărat nu e. Are vaza lui prin lume, e primit, îmbrăţişat şi căutat Cine ce are să zică ? Vătămare numai mie de mi-aduce. Un copil poate...
LUCA. —Poate să...
ELENA, scurtăndu-i. — Ce e între un fiu şi o mamă nu priveşte pe alţii. (Căutând să îmbuneze pe Luca cu o măngâ-ere. Luca se fereşte) Noi, dragul meu, avem să-l apărăm, să-l ţinem, să-l ocrotim din puteri.
ALECU.—Mai mult slăbiciunea ta îl pierde.
LUCA.— N’ajunge că se duce de râpă, dar şi numele ni-1 întină. O singură datorie cunosc : să ne ferim de noroiul ce stropesc paşii lui prin mocirlă...
ELENA.—După putinţă luăm toate măsurile.
LUCA. — Ninşic n’aj să fa,ci cu astş.
ELENA.—Cu un consilier judiciar ca Alecu, i. se’n.fwidĂ-
LUCA —Iţi închipueşti (Lui Alecu). Dumneata, unchiule, ştiu; ai să pui mână de fier. Cheltueli de prisos u’o să încuviinţezi şi bunul lui eventual n’o să se risipească de tot. Numai că mama, şovăelnică ori constrânsă, înduplecată ori ameninţată, o să pregete, o să se moaie...
ALECU, cu aprindere.—Dac’o face aşa, mă lapăd şi eu.
ELENA, rugăndu se. — Nu, Alecule, mă leg, îţi jur să nu ies din vorbă-ţi.
LUCA.—Tare n’ai să poţi. fi, mamă. Slăbiciunile dumitale nu cunosc margini. Ai să-i dai. Şi ai să-i dai în paguba noastră, a celorlalţi doi.
ELENA, cu convingere.—N’am să ştirbesc o lăscaie din ce vi s’ar cuveni. Să fur pe Petre ! Să-l las bolnav şi fără stare, strâmtorat, să nu se poată căuta, sărac. O mizerabilă aş fi! (Alecu priveşte lung pe Luca, care a plecat privirile în jos, întristat. Nina se dă de o parte).
LUCA, cu glas stins.—Poate pentru Petre. Da, pe Petre nu l-ai lăsa. Cât despre mine... fără nici o dojană a cugetului...
ELENA.—Nici pe tine. Nn zi« aşa. Mă gândii la Petre întâiu, ca la cel ameninţat Tu., tu ai o situaţie, lucrezi, câştigi, eşti sdravăn, pe când el!...
LUCA.—Unul te despoaie şi altul se ghemueşte într’un colţ, ros mai mult de o închipuire, mereu în fustele tale.
ELENA.—Cer pentru fratele tău cel mic mai multă milă, niţică dragoste...
LUCA, lui Alecu.—Uite ce înţeles dă vorbelor meie. Că n’aş, iubi pe Petre! Pentru că vorbesc pe şleau, adevărul fără ocoluri.
ALECU —N’o învinovăţi Luca. Nu mai ştie, sărmana. Intre o uşe de puşcărie. (Arătând scaunul de lângă fereastră) ş’un pat de zăcere, te vede pe tine, înţelept, voinic, întreg. Se’ncrede şi se pune subt umbra puterii tale. Susţine-o.
LUCA, cu desgust.— Mai bine neputincios şi bolnav sau un paria! Astea-ţi dau mai bune drepturi la viaţă, Ia dragoste.
ELENA.— Nu vorbi aşa, Luca.
LUCA, trist. — Ei, mamă, asta se simte.
ELENA, după o pauză.— De ce nu-mi dai un sfat şi tu. Ai vre-un plan mai bun, alt-cevâ ?
LUCA.—Nici n’am, nici nu-mi bat capul. Nu mă ţin decât de planurile mele tehnice. Ce nu mă lasă să dorm, ce'mi turbură somnul şi-mi fura odihna, însă, nu e decât grija că până şi numele o să ni-l terfelească
ALECU, pe gânduri. — Nu ne-am gândit destul de bine. Ce zici de toate asta, Eleno ?
ELENA.—Noi plecăm şi n’are să ştie unde.
NINA.— De ce pe ascuns, mamă? Să prea ştie. Numai, dumneata, să nu te îndupleci. Să’l trimiţi consiliului să se descurce.
LUCA.—Am mai văzut noi d’astea. Ca anul trecut. Nici nu plecasei bine. Te-a urmărit, te-a prins la Viena'şi cum i-ai căzut în mână te-a şi uşurat de douăzeci de miişoare. Ţi-aduci aminte ce hotărâre bărbătească luaseşi la plecare? Dar banii ca banii, —ducă-se. Cu ce o să-l împiedicaţi, spuneţi-mi, da a alerga la altele când nu va mai aveâ ce să risi-Şi Iui îi trebuesc zeci de averi să pape.
ALECU.—De-asurd.i tot consiliul atunci!
ELENA.—N’o să se mai întâmple, n’o să mai dau, sânt destul de pedepsită pentru ce-am făcut. Chiar astăzi o să vedeţi că nu mai dau. (După puţină gândire). Afară numai de ce i-o trebui la drum... A spus că pleacă...
LUCA, lui Alecu.—Poftim.
ELENA.—Ca să se ducă, sâ’şi piardă urma, să nu mai ştiu.
LUCA. — Ehe, mamă! De alde Paul nu pier aşa cum iţi închipueşti, de bună voie, ori de ruşine. Ăstora le închide gura o sentinţă, şi de mi-şelii numa puşcăria ii desparte.
ELENA'.—Luca ! Luca ! pentru Dumnezeu, ţi-e frate mai... (Luca îş astupă urechile cu palmele. Se aude tuşind din dreapta şi se iveşte. Petre, in haine de casă. E slab, merge încet. Salută zâmbind şi se’ndreaptă spre divan, lângă fereastra deschisă. Alecu Rezeţmu şi Luca merg dţri dau mâna. Elena îl sărută pe frunte şi el o sărută pe obraz. Nina îi ajută să se. lungească).
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
'23
SGENA IV
Elena, Luca, Alecu, Nina, Petre.
ALECU. — Dar tu, Petre, ce zici?
PETRE. — Despre ce ?
LUCA.—De interdicţia lui Paul.
PETRE.—A! n’am nici un fel de părere. Intr’astea nu mă pricep.
ALECU.—Din consiliul faci parte, insă.
PETRE. —Care consiliu ?
ELENA. —Consiliul judiciar, consiliul de familie,—ştiu eu?
PETRE. — Mi-aţi zis că nu se poate alt-cum, că sânt dator, ca frate.
LUCA.—De ochii lumii, ca să nu punem străini.
PETRE.	—Mai bine mi-aţi da pace, mie.
LUCA.—Nu l'am scornit eu faimosul consiliu, tocmai asta le spuneam. Mama ţine mai mult, işi închipue c’o să pună frâu. După partea mea... Căd văd limpede: Paul n’o să se potolească.
PETRF,	privind afară.—Ce zi luminoasă astăzi!
ALECUj—Ştii cât de bine arăţi Petre 1 Ce rumen ! (Semne de neîncredere la Petre) Ce, iar gărgăuni de-i de-ţi necăjesc mintea ? Pri-veşte-te, pipăe-te.
NINA.—Ce-i spnnem şi noi toată ziua!
ELENA.—Si doctorii. Ce-1 mai necăjiau nişte doamne frumoase la Cannes pentru pozele astea ale lui, de bolnav !
NINA, necâjindu-l.—Să suferi, e să fii mai interesant, mai înconjurat, mai iubit! Câte hatâruri nu se tret bolnâvhlui ! Ce de capriţii nu i-se împlinesc! La câte toane u'are dreptul!
PETRE.—Da, tocmai aşa şi eu, de dragul alintărilor.
ALECU.—Cam, cam ; crede-mă, Petre. Ar fi vteme să te mai îmbărbătezi.
ELENA, mângâinda-l.—Aşa o să şi facă, aşa şi face. Ştie el că altmintrelea nu mai am eu pace şi odihnă pe lumea asta, cât m’o mai răbdâ Dumnezeu.
PETRE, lnvâ/aind-o ca priviri duioase. — Dar mă jelui eU mamă ? Mă prefac eu mai bolnav de cât sânt ?
LUCA, destul de blând. — De fel ntt mai eşti bolnav, Petre, asta trebue s’o vezi. Tu te Iaşi închipuirilor, crede-mă.
ELENA, încet lui Luca.—Nu-1 supără, Luca, itu-1 contrazice. Cu bi-nişorul. dulce,—e frăţiorul tău mai mic.
LUCA, încet, Elenei.—Cu binişorul? Dar ce, i-am spus cu răutate?
ELENA, acelaş fot.—Nu, dar... tu.. i-se pare. Se turbură. (Se întoarce spre Petre).
PETRE.—Rine, bine, isprăviţi. Sânt sănătos, na, şi am de gând să mă înham la carul vieţei, să vă arăt cât pot. (Dă să se scoale, ii e greu şi se lungeşte la loc, pe scaun. Elena şt Nina se dac de-i ajută, ti potrivesc căpătâiul).
NINA.—Stai bine aşa?
PETRE.—Da, mulţumesc.
ALECU.—Dacă isprăvirăm, mă duc şi eu să mănânc la vre-un birt, să-mi prăznuesc singur cea de pe urmă zi de libertate.
ELENA.— Iţi pare rău de ceeace ai făcut, Alecule ?
NINA, mângâindu-i barba căruntă.— Cum o să-i pară rău !
ALECU.—Aş, de unde ! Ba mă şi fudulesc : goşgogeami-te consilier judiciar al domnului Paul Boldur.
LUCA.—Es şi eu cu dumneata, unchiule, că sânt ameţit dela lucru. Numai ţifre verzi, linii roşii, cutbe galbene văd pe dinaintea ochilor. Mi-se pare c’am să mă îngrijesc de ochelari.
NINA.—Ei, fugi de acolo Luca. Dup’acum ? Şi nici nu te-ar prinde. Ce frumos eşti tu aşa I
ELENA.—L’o prinde, nu l’o prinde,—nu se’ntreabă, dacă trebuie.
LUCA, pentru sine.—Dacă trebue! (Tare) Mergem unchiule ?
ALECU.—Mergem.
ELENA.—Nu cumva să 2ăbov?şfi, Luca. Sânt douăsprezece fără un sfert; lâ dbuăspfezece şi jumătate vin. Dejunăm mai tâfziu astăzi.
NINA. —El nici cafeaua nu şi-a băut o.
LUCA.—Lasă, că ţine la mine şi masa de seara câte odată. Lucrând mai uiţi de foame. (Elenei) Vreun sfert de oră numai. E atâta soare pe afară.
ALECU.—Nici tu Eleno, să nu uiţi. Astăzi e ziua cea de pe urmă. ziua cea mare... Tare, tare de tot să-mi fii, să nu te laşi iar cârpă. Şi strânge bine baerile pungii, că vine vorba lui Luca.
ELENA.—M’am împietrit ; am să fiu cum cere împrejurarea ; o stâncă am să fiu. (Pentru sine). Ori cât de mult m’ar durea.
ALECU.—Ei, aşa îini placi. Atunci’ stau şi eu gata când mă-i cere. încheierile ţi-le lăsai Mai e de iscălit Petre. (Ese cu Luca).
SCENA V
E eua, Nina, Pete.
(După ce a insoţit pe Alecu şi pe Luca, Elena vine lângă Petre, care priveşte afară, prin ferestrele desch'se, sau miroase trandafirii din vas. Din vreme-n vreme, Petre îşi năbuşe, cu batista, scurte accese de tuse. Elena se apleacă pe spătarul scaunului şi-l îmbrăţişează, duios, după gât. Nina îşi face de lucru, rănduind pe bitirou, sau tufănelele in vase).
ELENA.—Ca îngerii ai dormit şi azi noapte. Pe la douăsprezece m’am dus şi eu de am pus capul. De dimineaţă, când am intrat, te odihneai încă. Răsuflai uşor de tot şi zâmbeai ca mic copil, în leagăn.
NINA.—M’a chemat şi pe mine de te-am văzut. Dormeai dus. Sigur că ai avut nişte vise frumoase.
PETRE.—Da n’am dormit prost. Tuşea mă supără mai rar in somn. Aerul nopţii face bine plămânilor, când stai înfăşat ca o mumuie într’o dUzină de plapume, numai cu nasul şi gura afară şi cu ferestrele deschise.
ELENA.—Ai vrea să le închidem?
PETRE.—Nu, nu... m'ahi deprins. De mult m’am învăţat aşa, impă-tii at. Nic n’aş mai putea altfel... Aer, aer mult, — se primenesc plămânii. .
ELENA.— Am să scot blănurile dela păstrare astăzi, o să-ţi trebuiască când s’or răci nopţile.
PETRE.— Când pomeneşti de blănurile acelea, par’că mă văd Ia Davos şi mă iau fiori...
NINA. — De ce? Acolo ai prins intâiele puteri...
PETRE.—M’apucă groaza... Zi şi noapte, iarna, cu ferestrele deschise, în mijlocul troenilor, trei ani de-arândul, la o margine de groapă scobită în zăpezi şi gheţuri ! Totuş, o groapă e mai frumoasă par’că, aşa, de hermină, albă, nepătată..
ELENA, punându-i mâna pe gură, uşor.—Pssst! Ce mi-ai făgăduit? Ce gânduri iară ? Cum ne-a fost vorba ? Ai uitat ?
PETRE.—Ba n’am uitat şi vorba mi-o ţin. O să trăesc până m’o goni viaţa. Dar nu ştiu cum, groapa aceea albă, feciorelnică, îmi răsări iară. Nu pot s’o uit.
NINA.—Să uiţ'. Nu te-ai făcut bine? N’ai scăpat?
ELENA.—Nimic nu le mai ameninţă şi-o viaţă lină ţi-se pregăteşte. Ai să trăeşti, pentrucă tinereţea ta a biruit, peutrucă eşti bun şi frumos, — şi viaţa a celor tineri este Viitorul îţi surâde vesel ca un răsărit.
PETRE, apucând paharul cu trandafirii de pe masă.—Ce trişti sunt trandafirii toamna! N’au nici un parfum.
ELENA.— Tfe-aş lăsa puţin cu Nina, să mai văd pe dincolo. Sânt atâtea pregătiri de plecare...
PETRE.—Vezi-ţi de treabă... Nina a început să se obişnuiastă cu bolnavii. Te înlocuieşte aproape.
NINA—N’aş izbuti şi nu râvnesc. Nu-i nimeni în stare de ce e o mamă. Eu... eu încerc, silesc, şi sânt bucuroasă când nu fac stângăcii, când nu mi se aud paşii, sau nu vărs ceaşca cu ceaiu, aducânduţi-o.
PETRE. — Zău, mamă, se descurcă bine Nina.
ELENA. — Să te fi ’ncredinţat mai de mult.
PETRE. — Da, eu sânt de vină.
NINA. — îmi place că-ţi cunoşti greşeala... Atunci putem să fim buni prieteni.
ELENA, eşind in dreapta, după ce a privit mult pe Petre.— Mă’ntorc îndată.
124
NOUA REVISTA ROMANA
SCENA VI	✓ (Cu însufleţire). Simţitu-ţi-ai fruntea răcorită de adierile strecurate prin
Petre, NIna
(Se iveşte din dreapta Ţinea aducând serviciul de ceaiu)
NINA, după ce a luat serviciul din mâinile Tincăi şi l-a pus pe masă.—Cam târziu vine ceaiul, Petre; ai fost cam leneş astăzi. N’o să mai mănânci cu poftă.
PETRE.—Un ceaiu de tei nu satură, e ca şi o doctorie; îl iei din obişnuinţă.
NINA.—Nu-ţi mai place ?
PETRE.—Nu-i de lepădat. Parfumă toată odaia, ca o boare caldă, de Maiu.
NINA, dându-i ceaşca.—Adevărat că miroase plăcut. (După o vreme) Aşa dar, gânduri de ducă iară, şi încă mai timpurii ca altă dată. Nu ţi-ar fi drag să petreci şi cu noi o iarnă ? Uite ce toamnă bună avem, ce de soare şi în casă atâtea suflete! Te-ar încălzi, poate, mai bine decât razele Sudului.
PETRE, cu avânt.—Ce strălucire au razele Sudului!
NINA.—Ce atâta grabă? Ce-ţi lipseşte? Poţi rămânea cu noi, ai aice un frate şi o soră mai mult, gata să-ţi veselească viaţa.
PETRE, care a privit-o toată vremea.—O soră şi un frate! (Tăgă uind). N’am fraţi, Nina. Tu... poate, mi-ai fi o soră.
NINA, aplecată pe spătarul scaunului.—Asta ţi-a rămas de pe când erai bolnav, o ideie fixă. Nu mai puteai vedeâ pe nimeni. Nu mă goniai şi pe mine ? Cu vremea... ai văzut, şi mi-ai făcut un locşor prietinos.
PETRE.—Cu tine a fost altceva. îmi erai o străină, te cunoşteam puţin. Pe urmă te-am preţuit. Pe ei de mult îi pasc. Nu ştiu cum ar scăpa mai curând de mine. îmi numără ceasurile, ţintesc mizerabila de avere ce le-ar rămâne pe urmă-mi. O parte mai mare în moştenirea mamei.
NINA.—Cine, Luca? Petre!
PETRE.—Ei, ei—da. Paul... (Cu silinţă) Luca,—buni amândoi.
NINA.—Şi eu, atunci!
TETRE.—Tu, nu. Tu eşti o floare delicată ce se păleşte fără soare şi se usucă fără moină, ca trandafirul acesta, de Noemvrie. Miroase-].
NINA, miroase trandafirul.
PETRE.—Ai zice că i-a murit mireasma. Dar miroase-1 mai bine. (Nina face precum îi zice) mai adânc,—aşa. Ai simţit ? O undă ascunsă, discretă de tot, se alege încă. Şi priveşte-1 puţin, cum stă de închis, petalele cum strâng de tare bobocul ofilit, cum zgrebulesc de frica vremii, de bătaia vântului şi... par’că tremură. Pe când subt alt cer, mai senin, mai limpede, mai cald, s’ar deschide încrezător, şi el singur ar parfuma un răzor. Soarele acela până şi mie, o iasmă, mi-a pus culoarea ce vă înşeală pe voi, bruma de viaţă ce vezi licărindu-mi pe buze. Sânt ochi, însă, ce pândesc şi aşteaptă ca şi fluturarea aceea să se risipească.
NINA.—Nu vorbeşti cu inima şi nici cu mintea, Petre. Sânt tur-burări trecătoare. Dar pentru Luca, mă jicneşti. (După o vreme mai lungă). Mai bine să schimbăm vorba. Te-ai hotărât: iar Cannes sau Ia Raguza.
PETRE, cu tristeţe.—Tot una 'mi este şi o să fac pe placul mamei. E sătulă de atâta corvoadă, îi e grea sarcina de îngrijitoare, i s’a urât poate,—ş’o înţeleg.
NINA.—Ea nu se tânguie şi face numai din dragoste. Dar drumurile, poate, c’o obosesc. Ce vrei?E la vârsta când omul îşi caută un culcuş cât mai simplu, cât mai intim, mai adumbrit şi mai singuratec.
PETRE.—I-ar plăcea mai pe-aproape, şi eu tot mai departe o port, —tot mai departe! Cât de departe am fost şi tot m’am întors !
NINA.—Iar Petre ?
FETRE.—Vezi că, dacă mi-e tot una locul, nu mi-e tot una unde. La capătul unui drum lung şi fără întoarcere... Ea are nostalgia ţârei şi o apucă doruri biruitoare.	'
NINA.—Aceasta-i o fericire. Tu n’ai nici un dor de departe?
PETRE.—Nu mi-e îngăduit să am. Mergem, poate, la Răgusa de astă dată. Aud că şi acolo soarele îmbrăţişează cu căldura unei iubite. Că sânt şi acolo grădini de chiparoşi, de magnolii şi c iclamene violete.
crengile portocalilor ? Qustat-ai umbra crângurilor de dafini ?
NINA.—Tu ştii că eu n’am călătorit.
PETRE, iute.—Hai cu noi! (intristăndu-se). Să fii şi tu o soră de caritate (Privind afară pe fereastră) Au dreptate ei. Ce sânt eu ? Buturuga de care se împiedică toţi!
NINA. — Pe tine suferinţele, privaţiile, te fac aşa. Tu nici pe Luca nu-1 cunoşti, măcar că ţi-e frate. încearcă şi deschide-i inima, să vezi cât de voios o să alerge. Asta ţi-ar face bine, ţi-ar risipi gândurile... Dar aşa cum vă vedeţi voi, cum ii priveşti tu, s’aşează o punte de gheaţă ce şi pe mine mă ’nfrigurează.
PETRE.—Nu încerc, îi cunosc...
NINA.—Atunci iartă-mă, dar tu-I urăşti pe Luca! Aşa sună vorbele ale.
PETRE, cu multă tristeţe.—Nu In mine n’au înmugurit puterile astea ce se numesc ură şi iubire. Dacă aş fi in stare de o iubire mare, sau de o ură, m’aş dispreţui mai puţin. Aşa cum sânt, abia de pot scârbi deajuns trupul acesta ne înstare să lupte, cuib de putreziciune, prada vermilor şi’n care unul roade după acum. II simt în carne, în sânge, cum se mişcă, cum se urcă şi cât e de rece!..
NINA.—Oh! Petre, alungă-ţi din minte. Taci cu astfel de vorbe (intră Elena din dreapta).
SCENA VII Petre, Nina, Elena.
ELENA.—Ei, cum v’aţi împăcat amândoi ?
PETRE.—Ca totdeauna, bine.
NINA.—Nu prea, ne cam certăm. (încet lui Petre). Cât s’ar întrista dacă i-aşi spune. (Amtninţându-l prieteneşte cu degetul). Dacă mat fac şi mă mai sperii, te pârăsc.
ELENA.—Ce ?
PETRE.—Glumeşte mamă. Ne-am împăcat destul de bine şi am fost mai vesel ca ori-când.
ELENA, desfăcând corespondenţa ce-a adus.—Prospectele dela Ragusa.
PETRE.—Ei? Face?
ELENA, rupând benţile.—Acuma le desface.
NINA, privind peste umărul ei.—Ah ! Desemnuri în culori. îmi dai voe mamă ? (Răsfoindu-te) Vai câtă strălucire ! cât senin! şi marea cum albăstreşte departe, subt coama zărilor! Adevărate picturi
PETRE, întinzându-se peste scaun să vadă.—Au o deosebită artă de a înfrumuseţa pe hârtie. Reclame dibace ! (Atent asupra albumului). Toate locuinţele la mare ! Prea aproape de mare!
NINA.—Nu ţi-e dragă marea ?
PETRE,—Mie? Oh! mult. E cam aspră însă cu ofticoşii. (Elena tresare. Nina îl ţine de rău).
ELENA.—Se văd frumoase vile sus pe coasta muntelui Sergio. (Intră Luca din fund).
PETRE, privind prospectul. — Da, da, acolo pe culme, mi-ar plăcea mai bine. Departe...
SCENA VIII
Elena, Nina, Petre, Luca
LUCA, intrând. —km fost exact?
PETRE, ridicându-se de pe scaun.—Eu trec dincolo. De-acum vă vin musafirii. Treburile...
LUCA, cu bunătate.—Mai stai.—Sântem aşa de rar înpreună şi aşa de puţin! Din pricina mea pleci ?
PETRE.—Nu, nu... Dar au să vie, să nu mă găsească p’aa.
LUCA,—Mai e până să vină. Sau... trec eu, la mine.
PETRE.—De ce ? Când vă stingheresc eu mai mult de cât până ce mi-se deretică odaia?
LUCA.—Ştiu c’aşa faci.—Mă fugăreşti într’una.	'
PETRE.—Nu fugăresc pe nimeni. Mă duc când sânt de prisosi (Semne de protestare la Luca).
NOUA REVISTA ROMANĂ
125
ELENA, încet lui Luca.—Lasă-I precum i-e voia. (Lui Petre) Fă cum îţi place Petre ; tu eşti impresionabil, cruţă-te. (Petre ese încet, cam clătinându-se. Luca-i întinde mâna).
PETRE.—Mulţumesc, mai am o rămăşiţă de putere. (Ese In dreapta).
SCENA IX
Elena, Nîna, Luca, apoi Ţinea
ELENA.— îmi tremură mintea la gândul c’o să-l văd iară şi inima îmi sparge pieptul bătând. Cu toate aste nu era născut să fie un rău. Crescut la căldura sânului meu şi Ia soarele iubirii tat’său, până încoace era bun şi ţeseam o pânză de iluzii. Cum s’au spulberat apoi bunele nădejd,i visele ! Par’că nici mai e acela ! Ce-au scos şcoalele dintr’însul! Ce s’a făcut Paul de care nu se mai sătură tată-său ?
NINA.-Poate că de trăia dânsul...
LUCA.—O ! Să fi trăit !
ELENA.—El era bun, dar ştia să vrea şi era tare. Nu ca mine, femeie şi gata la toate moliciunile.
NINA.— Acam şi dumneata să te căleşti. Destule i-ai trecut. Cumpăneşte bine ce-ai face de-aci încolo. Ori-ce fâlfâire blândă să-ţi piară de pe gene. Să pari, cum zicea unchiul, cumplită. Să nu te mai cunoască, să se sparie.
ELENA. —Aşa trebuie, da, văd eu. Dar mi-se topeşte inima, îmi seacă sufletul. Pe urmă ce o să mai fie, nu ştiu ! Rău o să mă mai doară.
LUCA.—Deprinde-te mamă, ca să nu ţi se pară mai greu când Tai vedea în temniţă...
ELENA, tresărind.—Tu Luca ? O ! Poţi fi aspru, fără să fii rău. De mic, tată-tău te dojenia când nu erai destul de bun cu dânsul. Luca, ţi-e frate mai mare...	-
LUCA.—Ah ! mamă, mamă .. Cântecul acesta, slăbăciunile tale, nedreptatea, mă lovesc pe toată clipa. Mai mare, măcar că e un ticălos, bolnăvior mititelul. Tu Luca nici bolnav şi nici... nu mai rostesc cuvântul—plăteşte cu o ticăloasă de sănătate lipsa de dragoste a maică-ti. Până când aşa, mamă ? Căci mă intreb : stau eu nepăsător la suferinţele unuia, nu iubesc deajurs pe Petre ? Mă bucur de nenorocirea celui-Talt, doresc peirea lui Paul ? Inima-mi răspunde intr’o sbucnire : nu. Dar tu, vezi, cu felul de a-mi spune, cu imputările fără rost, tu mamă, crede-mă, mă răceşti, mă înstrăinezi de unui şi mă înăcreşti pentru celălalt. Mă priveşti aproape ca pe un vrăjmaş gelos al lor, când eu nu mă simt de loc aşa. Mă bănueşti, mă chinui, mă sângeri. Tresari în faţa ori-cărui adevăr spus de mine, orice observare dreaptă îţi încruntă fruntea. Ingrijorărei mele ca Paul să nu ne tăvălească numele pui stavilă, iar avânturilor mele generoase nu te încrezi. Sufăr şi mi-aşi da bucuros şi sănătate şi cinste, numai să nu te aud.
ELENA, oarecum turburată.—N’ai cuvânt Luca. In faţa lor nu te-am ţinut niciodată. Am înţeles să povăţueşti pe Petre, când îl cppleşesc gândurile, am încuviinţat să dojeneşti pe Paul pentru nesăbuinţele lui măcar că, deşi... eşti mai mic decât dânsul, şi-am tăcut chiar şi când mi s’a părut că treci unele margini. Că-mi eşti scut, simt eu bine ; ci mă ajuţi îţi mulţumesc. Că-mi împrumuţi tăria, puterea ta, când şovăi, bine faci. Dar aş mai vrea... Aş vrea, de câte ori eşti aspru, să suferi ca mine. Să te văd sleit, zdrobit, după fie-ce datorie împlinită. Aşa înţeleg eu, şi dacă mintea mea greşeşte, să nu’mi iei in de rău. întinde braţul tău puternic şi lasă-mă să mă agăţ de ei cum pot eu, nclndemănatică, chiar şi înfigând unghiile, ce să mă ţin mai bine.
NINA, pentru sine.—înfigând unghiile ! Dar rănile!
ELENA, cu aprindere.—Ţine-te drept şi ţine-mă ; plânge-mă şi nu te plânge.
LUCA. îmi ceri mult mamă, îmi ceri ca o alianţă şi (întristat) mie îmi trebue... eu căutam dragostea ta ce nu mai vine.
ELENA.—Dragoste! Ai două, Ai pe a soţiei tale, cea mai frumoasă, şi nici a mea nu-ţi lipseşte. Ei... Ce dragoste au ei ? Nici una întreagă ! Stăi lângă mine. Nu mă lăsa s’aplec, rosteşte-mi cuvintele, vorbeşte, hotărăşte, mă supun. In faţa lui Paul, peste o clipă, o să grăesc şi să mişc cum m’ai învăţat, ca o păpuşă. Dar singură, lasă-mă să fiu slabă şi când nu mă vezi de cât tu, rabdă-mi lacrimile.
(Se aude clopoţelul. Elena tresare. Se iveşte Ţinea, servitoarea vestind)
TINCA.—Domnul Paul.
ELENA.—Să intre.
LUCA, încet Elenei. — Adună-ţi toate puterile.
(După ce s'a desbrăcat de pardesiu in sală, intră Paul in scenă semeţ, privind de sus. E îmbrăcat după ultimul jurnal. Se înclină ceremonios şi ironic).
.SCENA X
Elena, Luca, Nîna, Paul.
PAUL, Elenei.—Sper că de astă dată întrevederea o să fie scurtă. Vreme de pierdut n’am şi m’aşteaptă treburi de regulat înaintea plecării.
ELENA. —Care va să zică pled? Departe?
PAUL.—Cu toată părerea de rău ce simţesc făcându-vă pe plac, foarte departe şi pentru totdeauna. Te poţi felicita că m’ai gonit din ţară după ce în casa tată-meu n’am mai găsit loc.
LUCA. —Casa e a mamei şi nu ţi-a închis-o nimeni.
ELENA.—Destul de bine ştie, dar îi trebuia o frază sforăitoare, pentru începere.
PAUL—Casa în care a trăit tata, unde a închis ochii, pe care a îmbunătăţit-o din munca lui, a Iui am socotit’o şi o socot.
ELENA.—Vorbe de paradă.
LUCA.—Dela tata nu ne-au rămas'averi. Dar ne-a lăsat, scump lucru, un nume nepătat. Decât i-ai pomeni numele în deşert, mai bine nu te-ai osteni atâta să-i pângăreşti amintirea.
PAUL, plimbându-se neastâmpărat şi obraznic, Elenei.—Credeam c’o să te găsesc singură. Mijlocirea dumnealui înveninează din capul locului. De-ar fi trăit tata..
ELENA.—Nu te-ai fi înfăţişat astfel, poate nid n’ai fi trecut pragul. El nu glumia, ştii...
NINA, căutând să îndulcească lucrurile.—Şi unde te dud Paul?
PAUL.— A ! erai şi dumneata gata cu întrebările ? Şi dumitale trebuie să-ţi răspund ? De când şi femeile fac parte (Ironic) din consiliile de familie ?
NINA.—O ! Paul! Nu te cunoşteam până’ntr’atât 1
PAUL.—Să mă ierţi doamnă, dar găsesc nepotrivită prezenţa dumitale.
LUCA, conienindu-se. Slobod pe ziua de azi să-ţi dai drumul cât pofteşti. E ultima oară când ne cald casa. Poţi să ne dai o probă de limbajul saloanelor pe unde mergi.
ELENA.—De ce nu te pocăeşti Paul, de ce nu rupi cu trecutul ? Ho-tărându-te ai putea să rămâi intre noi. Am uita, aşi fi gata...
NINA, pentru sine. Iacăt-o muindu-se !
PAUL.—Nid atâta lucru nu înţelegi ? După procedarea dumitale, o clipă nu mai pot rămânea printre cunoscuţii şi prietenii mei, o lume care mă stimează, cu un consiliu judidar pe umeri.
ELENA.—A cui e vina? Cine m’a împins? Faptele tale. Ce n’am făcut să te păstrez in rândurile oamenilor ?
PAUL, rânjind.—Are haz! Ce-ai făcut ?
ELENA.—Cum, n’am făcut nimic pentru tine ?
PAUL.—Nimic, absolut nimic.
ELENA.—Vrei să răsfoim puţin trecutul?
PAUL.—Pofteşte.
ELENA.—E cam lung pomelnicul:., te prevestesc... In şcoli ce isprăvi mi-ai făcut? Repetent, fugar... Te-am pus in pensioane.
PAUL.—Mare jertfă, ce e drept ! Care arendaş nu-şi ţine copiii în pensioane în ziua de azi?
ELENA.—Te au dat afară. M’am dus, m’am rugat. Abia te-au mai primit. Lipseai nopţile, băteai tunelurile, jucai, răzvrăteai droaia. Te-au alungat iară.
PAUL—Sburdălnidile vârstei, in sângele meu curgeau nerăbdările nobile de care nu v’aţi dat seama. Nu şcolile fac pe oameni.
ELENA.—Nu te mai primiau nicăeri. Te-am trimis intr’o şcoală de agricultură. Ţi a-aduci aminte ? Mi-ai venit peşcheş de Crăriun, dela Grignon. Nu erai bun de nimic.
PAUL.—Alta mi-erâ chemarea.
126
NOUA REVISTA ROMANA
ELENA.—Chemarea ! Dar ce mi-ai făcut, pe urmă, în liceu la Louis le Orand. Intr’un an, de trei ori ain făcut drumul la Paris, indoind taxele, ca să te ţină.
PAUL.—Am titluri academice.
ELENA.—Dela Gând? Mai pomeneşti de ele? Le-ai dobândit ori le-am plătit ? Visai de diplomaţie...
LUCA.—Ţi s’a făcut un locşor.
PAUL.—N’am avut onoarea să-ţi vorbesc, dumitale.
LUCA.—Dar ai primit locul dela legaţia din Viena, dat în hatârul meu.
PAUL.—Mare scofală !
ELENA.—Şi de unde mi-ai venit plin de datorii, desbrăcat, gol...
PAUL.—De bine ce trăim! Ce-mi trimeteai ?
^ ELENA.—Cinci sute de lei peste leafă. Altul ar mai fi mai pus şi deoparte. {După o vreme). Ce-am umblat de ţi-am găsit altă slujbă.
PAUL.—De pomojnic de judecătorie, la ţară. Foarte mulţumesc.
ELENA.—Fii de miniştri încep aşa. Ai fi înaintat... Te-a pus fra-te-meu la regie, inspector. Te-ai încăerat cu şefii, cu lumea, luai mită...
PAUL, încurcat.—Asta s’a văzut c*a fost calomnie.
LUCA.—Fiindcă directorul general, prieten, s’a ’nduplecat rugărilor mele să te scoată basma curată.
PAUL.—O! legăturile, trecerile dumitale!
ELENA.—Mi-ai cerut moşia din Olt. Ţi-am dat-o. Pe cei mai paşnici, supuşi şi cuminţi ţărani i-ai scos din răbdări. Ii schingiuiai, le necinsteai vetrele, Ie luai rusfeturi şi-i dijmuiai nedrept. Şi-au luat lumea-n cap, s’au ridicat în potriva-ţi şi ai scăpat de mânia lor ca printr’o minune.
PAUL.—Ţăranii! Răscoalele! Ah! fiarele ! Trebuiau măturaţi pânăla unul şi tunurile n’au bubuit destul. Iţi pare rău că nu le-am căzut pradă apărându-ţi moşia? Ardeau conacuri, pâtule, tot, de nu le ţineam piept cu oştirea. Paşnici, auzi, sălbaticii, spurcaţii aceia! Le lauz fapta canaliilor ?
ELENA. — Vitejia ta, dela spatele oştirii, ori mijlocirea mea i-a potolit ? De ce le-a căzut braţul şi li s’a potolit mânia văzindu-mâ pe mine ? Fiindcă fusesem omenoasă, că ie crezusem nevoilor, că îi privisem ca pe oameni. Făpturi ca tine ridică satele şi stârnesc răscoa-ele. Furia ţăranilor e îndreptăţită uneori.
PAUL. — Apologeta răsvrătirilor. O socialistă ! (In derâdere). Ia steagul roşu. Mă inchin!
ELENA.— Ce mi-ai făcut bun pe lumea asta?
PAUL.—Te-ai pus de-acurmezişul mereu. N’ai lăsat liberă desvol-tarea idealurilor mele.
ELENA.—Idealurile tale? Plăceri josnice şi mârşave.
PAUL.—La Grignon eram un copil, doream de-acasă.
LUCA.— O ! duiosul de el!
PAUL.—La Paris nu-mi trimeteai bani, nu mi se implinia o plăcere, o dorinţă. Avânturile mele treceau peste zidurile înalte ale şcolii, intre ţărani, judecător, nu mă puteam ingropâ. Cu asta te lauzi ?
ELENA.—Eşti inconştient, uori groşi iţi cad pe pleoape şi’ţi intu-nocă văzul, eşti orb.
PAUL.—Iţi cunosc vocabularul. Dar nu sânt aici ca să-l mai aud. O să te judece lumea pentru fapta de acum. Consiliu judiciar mie ? Binevoieşte de-mi numără dncizcci de mii de lei şi dă-mi asigurarea c’ai să-mi trimeţi câte două mii de lei pe lună, la Paris.
NINA, pentru sine.—Par’că erau treizeci de dimineaţă.
LUCA.—Ţi-ai pierdut minţile ? Dar de unde ceri ? Cu ce drepturi ? Te-ai gândit ? Ai tocat pân’acum două sute de mii de lei, iar partea n’o să-ţi fie, toată, de trei sute de mii. Cât ceri e venitul la jumătate de milion. De unde ?
PAUL.—Nu mă privesc socotelile şi înc’odată mai spun : nu dumitale ţi-am vorbit.
ELENA.—Dar face parte din consiliul de familie şi ţi-ar putea fi epitrop.
LUCA.—Dacă nu eşti cuviincios am să şi primesc însărcinarea, pe care, din alte cuvinte, am respins’o.
PAUL.—Cine? Dumneata (Râzând cu hohot). Aş vrea s’o văd şi p’asta!
ELENA.—E tocmai precum iţi spune; n’a primit. Dar lucrul se poate Încă. Şi aici vorbeşte pentru mine.
PAUL.—îmi trebuesc bani; nu dau socoteală; sânt acte pe cari nici nu le-aţi pricepe.
LUCA.—Datoria de onoare de care ai scris, poate?
PAUL. Ei, dâ. Ştii dumneata ce e o datorie de onoare ?
LUCA.—Vezi bine că nu. N’avertt aceeaş concepţie despre cinste.
PAUL, Elenei.—Treizeci de tnii sânt pehtru a face faţă cuvântului. Cu douăzeci de mii şi ce-mi vei numără lunar, pot porni o afacere bănească, cu un câştig mare în doi—trei, ani.
ELENA.—In două—trei ceasuri te-ar curăţă Ia cărţi cumetrii de cari te freci.
PAUL. Măcar de-aţi avea dumneavoastră legăturile mele !
LUCA, râde.
PAUL, (batjocoritor).—Mă nebuneşte râsul dumitale isteţ.
ELENA. -Ai să fi cuviincios odată? Te-am primit cu condiţie să respecţi casa şi pe cei dinlr'insa. Stăpâneşte-ţi neobrăzarea.
PAUL.—întâi alţii să-şi stăpânească ifosele şi.. înfumurarea.
LUCA, dispreţuitor.—Făptură netrebnică !
PAUL.—Ai puteâ vorbi mai de jos. Ţi-ar sta mai bine. Ia fnCeârcă. Nu vezi că nu te prind aerele ?
LUCA.—Scurteaz’o că n’am chef de lungit vorba. Ce vrei nu se poate.
PAUL.—De a treia oa:ă îţi mai spun că nu te întreb pe dumneata Eu am (Cu oarecare sfială)... o mamă.
ELENA, mişcată. — Nu-mi mai zice astfel. De mult ţi-ai perdut mama. Ai in faţă-ţi o judecătoare împietrită, care stă să-şi rostească hotărîrea. (Cu greu) hotărîre ce poate fi osândă, ce-ţi poate deschide o gură neagră, la poarta căreia, nesocotitule, ai bătut şi baţi fără ştire. Gura aceea se chiamă (Abia poate rosti)... puşcăria.
PAUL, p. ste măsură de cinic. — Puşcăria ? Eu ? Aş vrea să ştiu pentru-ce ?
LUCA.—Nu’ţi simţi conştiinţa încărcată ? Nu roşeşti ? Dar poliţele falşificate ?
PAUL. — înainte de a spulberă clevetirile astea cer să fim singuri. Sânt aici persoane cari n’au ce căută.
ELEN'.—Nn văd pe nimeni străin.
PAUL, privind pe Nina.—Doamna! Nu crede că-i de prisos?
ELENA BOLDUR, pentru sine. — Să-i mai fi rămas un strop de ruşine!
NINA, vrând să plece. Sânt gata. Te-ai făcut, Paul, un gentleman desăvârşit.
LUCA.—Ticălosule, ţi-am răbdat destul. Soţia mea e in casa ei, pe când tu... (îşi învinge un gest ameninţător).
NINA, spăimăntată, ţinând pe Luca.—Nu te iuţi Luca. nu te potrivi lui... (Batjocoritoare) Domnul aduce frumoasele apucături dintr’o lume necunoscută nouă. (Vrea să ese).
ELENA, oprind'o. — Nu, nu, ai să stai. Eşti fata mea şi h’avem nimic să-ţi ascundem.
LUCA.—Rămâi, Nina, n’ar înţelege lecţia ce i-ai da eşltid.
NINA.—Cu toate astea, lasă-mă să mă duc, Lucâ. Urechile mele pot să n’audă lucruri de cari voi nu vă puteţi scuti. Bine Spune; N’am la ce vedea cât de jos poate cădeâ un om. Rămâneţi voi cari n’âveţi încotro.
LUCA.—Ai, poate, dreptate. (Nina ese).
SCENA XI
Elena, Paul, Luca.
PAUL, după ce a aşteptat să ese Nina, Elenei. — Ascultă-mă odâtă. M-ai crescut fără Sâ pricepi cine sunt. Odată nu te-ai ostenit să-mi cercetezi sufletul care mă deosebeşte de fiinţele ce te înconjură...
LUCA.—Ţi s’au deschis toate porţile unui drum frumos.
PAUL.—Unui traiu mediocru, obscur, de rând,—ca acela pe care-1 duci dumneata.
ELENA.— Ca pe o firmă ţi se ceteşte pe frunte fnişelia. Taci.
PAUL, provocător.—îmi place atmosfera asta încărcată, războinică. Mă nebunesc scrâşnirile, furiile şi ocările dumneavoastră. Dar nu v’aţi găsit omul. (Elenei). Până ce mai răspund de mine, bine voeşte de numără.
LUCA.—Şi nu te îngrozeşti de vorbele tale, nenorocitule? Pe unde apuci ? Nu vezi ce te pândeşte din umbră ?
NO,UA REVISTA ROMANA
127
ELENA. — Copil nesăbuit, deschide ochii. Iţi piere! cumpătul, şi povârnişul pe care aluneci te duce într’o prăpastie fără fund. Te sfarmî...
PAUL.—Mai lesne voi...
LUCA.—După ce-ai falşificat, ameninţi ?	'
PAUL—Ce am falşificat? Să descurcăm odată povestea asta! (A-r&tând pe Elena) C’am iscălit-o pe ea?- Pentru câte-, va mii de lei! Ei şi ? N’am iscălit pe un străin. Şi pentru ce! (Lui Luca, apăsat) Un suflet secătuit-, ca al dumitale, nu înţelege aiurările, frigurile, aprinderile ce mă fură şi mă sorb. Ceeace nu pricepeţi, sunt vârtejuri, înălţări de unde, (Lui Luca) pe dumneata te văd mic ca pe o furnică. E viaţa in toată măreţia ei 1 sunt setos s’o beau... (Elenei) Nu mă osândi să tânjesc în umbra şi besnele ce vă- învălue. M-ai chemat sâ’ini dai...
LUCA.—Cine te-a chemat?
ELENA.—Ai scris să te primesc. Nu ţi-am răspuns. Ai scris iară.
Am stat la îndoială, m’am gândit mult... Credeam că în casa părintească, amintirile, locurile pe unde ai crescut, au să te recheme. Speram că ai să te regăseşti cel de odinioară, că. ai să te scuturi şi să-ţi pară rău. Şi, nădăjduind, am trecut peste toate, te-am primit. Iar acuma ? Mă îngrozesc de tine.	*
PAUL.—Slăbeşte-mă cu frazele- Ştiu cum vorbeşte în tine, lăcomia, egoismul, sgârcenia. Mi suijţ pline urechile. N’am: venit să-ţi aud scâncelile şi să te văd jelind pe nişte mizerabile de bilete de bancă.
Să plângi după ce te vei despărţi dft eje şi, după ce-oiu pleca sânţi topeşti nemângâierea într’aceluiâ. care-ţi aţâţă viţiul... Dupăce-oiu eşi, din mijlocul acesta scârbos, unde vă bălăciţi,
LUCA.—la seamai te ppt costa scump cuvintele- astea,. E o margine...
PAUL.—Pe mine?
ELENA.—Pe cine nu mar ştie ce spune. Bine faci. de mi te arăţi aşa : vorbă bună n’ai să mai auzi: dela mine.
LUCA.—Ştiu eu ce ţi-ar- trebui dumitale.,. Avem măsuri mai tari: atunci.
PAUL.—Nu mă jicneşte ce v.ine dela. dumireata, (Vâră mâinile in buzunare şi, într’o (inută destrăbălată, măsoară pe Luca), Ai putea să-mi spui ce mi-ar trebui? Eu ţi-aş putea arăta pe loc. Sânt gata,
ELENA, după ce t-a privit o clipă, întorcând capul cu silă—-Ci ţinută desmetică 1 Un derbedeu ? O haimana ? Un apaş? Pe cine am iu faţă ?
PAUL.—Aşa îmi zici ? Am să fiu atunci.
LUCA.—De ţi-ai găsi o fărâmă de- mândrie, te-ai face apaşul tău însuţi (ti arată panoplia cu arme).
ELENA.—De cât mâine, poimâine, ocnaş, — mai bine. Acum şi eu ţi-o zic.
PAU1, scoţând revolverul din buzunar.—Păstraţi-vă ruginile acelea din perete. De-acuma ori ini' rânduiţi viaţa cum mi se cade, ori,., (învârteşte revolverul in mâini, e peste măsură de dârz).
ELENA, spăimântată.—Îşi face samă! (Dă să mijlocească).
LUCA.—Nu te teme mamă-, e prea poltron pentru asta,
PAUL.—Poltron eu ?
LUCA.—Mişel.
ELENA, zdrobită.—Din creştet până’n tălpi,
PAUL.—Tacă-ţi gura. Inghiţiţi-vă otrava. Isprăviţi! Să, nu, fie vina
mea...	'
LUCA.— Bagă fieru’n buzunar, auzi?
ELEN A. —Sau chem 1
PAUL.—Aşaa ? (Mănueşţe arma cu. iuţeală. Ţeava e un moment in dreptul Elenei).
LUCA.—Pe marna ? Nelegiuitule. Stai 1 (Să riipede să-i smulgă revolverul). Pe cine ţinteşti?
PAUL.—Pe cine-o fi sortit. Nu mai aleg. (Luptă piept la piept între Paul şi Luca care caută să;i răpească arma. Elena vine intre ei le iveşte din dreapta Petre, adus de. zgomot.
SCENA XII
Elena, Luca, Paul, Petre.
PETRE,. rf/n. prag, cu batista, fa .gură.—Ce e asta? Nu se mai isprăveşte? De ce îl mai primiţi pe descreerat?
ELENA, fără să se despartă de grupul din stânga care întoarce spatele lui Petre, pe când fapta continuă.—Petre 1 Tu n’ai ce căuta.
Du-te dincolo. Nu, te tulbura. N’ai grije Am pe Luca... Sânt î 1 siguranţă. E nebun...
PETRE, dând înapoi, din pragul uşii 'din dreapta.—Să plecăm odată din i-dul acesta, lini scot sufletul... vror să mă omoare.» E ziua din urmă... Diseară chiar, plecăm, plecăm.
ELENA, făcăndu-i semne desnădâjduitc- să ese.—Bine... da... negreşit, plecăm. Linişteşte-te... Treci dincolo. (Luptând spre a desarma pe Paul, arma se descarcă. Olonful loveşte pe Petre).
PETRE, duce mâna la piept, îi podideşte sângele pe gură. Se învârteşte pe loc, se împleticeşte, geme stins, cade.—Ah! Hmm...
ELENA, desprinzăndu-se din grup, vede pe Petre căzut, aleargă nebună.— Oh! Petre! Petre! (Cade fără cunoştinţă).
SCENA XIII Luca, Elena, NIna.
N1NA, alergând din s'ănga.—Ca s’a întâmplat? Petre! Mamă! LUCA, ţipând pe Paul încolţit într’un jeţ, fără a vedea ce s’a întâmplat—Mamă. eşti lovită.?- mamă ? Nina, aleargă. . ajut-o. (Nina aleargă, mi ştie cum. să se împartă între Petre şi Elena. Vede clăbuci de sânge pe gura. lui Petre. Ţipă).
NINA.—-Luca.! Petre- mort ! Doamne!
(Luca a dezarmat pe Paul. care rămâne în jeţ, într'o mare prăpădenie, cu capul în mâini).
LUCA. — Alt? fiară sălbatecă, ucigaş? Ce-ai făcut?... Mamă! (Aleargă s’<t ridice. Elena începe să se deştept», nu înţelege, vede pe Petre, îşi dă seama, geme grozav). A fost un blestem, mamă. Pătaţii... Mânjiţi ... Sânge 1: Noroiu,.. (Ridică pe Eleaa.şi ajutat de Mina o aşează pe un scaun),
ELENA, plângând din adâncul ini mei. - Copilul " eu! Petre! Petre 1... (Pierde iară cunoştinţa)	.
LUCA, inspirat, merge la biurou, scoate un pachet cu bilete de bancă. se duce, şi ridică cu:scârbă pe Paul de guler,.îi pune banii în mână.— Ţine. -ia., şi fugi, bătut de Dumnezeu, monstrule.. Treci oceanul, piei., să, nu ţi se mai simtă urma. (Elena deschide ochii, vrea să vorbească, nu poate, încuviinţează cu an gest disperat). Cât mai e vreme... fugi! (Se ivesc magistraţii în. fund, însoţiţi, de Ţinea, care le ajută la desbrăcat).
SCENA XIV
Acelaşi, Procurorul, Judecătorul, Ţinea
(Când se ivesc magistraţii, Luca'asvărle revolverul din mână, pe scânduri lângă trupul lui Petre. Paul a dat să iasă. Zărind pe magistraţi, se piperniceşte în colţul din stânga, lângă bibliotecă).
TINCA, arătând judecătorilor.—P’aici.
PROCURORUL, intrând■ din fund, fără să vadă pe Petre căzut pe pragul uşei lăturalnice din dreapta. Lui Luca, care stă rezemat, de birou-, abiâ ţinânda-se.—Am fost chemaţi.- Pentru cauză de boală,tribunalul-a încuviinţat ascultarea la domiciliu a...
TINCA, dând ca ochii de cadavrul lui Petre şi văzând pe Elena şi pe Nina mute de durere. — Domnişorul nostru!.. Cucoana... Maică luminată !...
JUDECĂTORUL, intoreăndu-se să- vadă.—Ce este?
PROCURORUL, după ce-s’a- întors şi el.—Un omor ! (In. acest timp Luca a privit lung pe Elena, a cumpănit, şi se hotăreşte).
LUCA, cu glas stins, ca un halucinat.—Nu 1 (Elena deschide ochii,, aude şi plânge). O nenorocire... ce de mult ne ameninţă... Fratele meu Petre... neurastenic... mai încercase. Acum... o criză sufletească mai tare... (După o mare sforţare). S'a sinucis ! (Ţinându-se deseauneţ năucit, se duce şi ingenunchie lângă Elena. O fa; in braţe şi. îl grăeşte. duios, plângând). Mângâe-te mamă, nu mai plânge,., Mai.ai o iubire... Primeşte-o i
ELENA, se aruncă în braţele Ini Luca şi isbacneşţe în plâns amar.— Luca...! Luca..,! Luca...!
(Nina, magistraţii şi servitoarea vin lângă dânşii, Pitindu-se şi- tremurând, Paul fuge pe uşa dtn fund). ,
CORTINA
Chton Theodorian
128
NOUA REVISTA ROMANA
CRONICA ARTISTICA
Muzeul Simu.
Muzeul Simu nu trebuie considerat ca un capriciu
muzeu cu câteva secole înainte; nu putem cere ca partea din viaţă pe care a sacrificat-o D-l Simu, să ne dea un muzeu ca acele din Anvers sau din Viena sau din Florenţa, unde vieţi în şir s’au închinat unei aceleaşi idei, şi unde aurul unor civilizaţii s’a re-
MUSEUL SIMU
sau ca o fanfaronadă pe care ar fi putut să şi-o permită luxul unui om bogar. Muzeul Simu nu e un capriciu, fiindcă aceeaşi perseverenţă întru iscodirea şi adunarea frumosului, continuă să îngrămădească arta în templul devenit neîncăpător. De sigur că un Capriciu de estet ar fi trecut mai ascuţit, mai furios şi mai părtinit în culegerea ce ar fi făcut în împărăţia frumosului. A trebuit însă un creer plin de o sănătoasă armonie, o inteligenţă îngăduitoare,“îmbibată de o conştiincioasă bunătate [pentru culegătorul neobosit care a ştiut din' toate ţările şi din atâtea vremuri să ne deâ nu numai o colecfiune, cum sunt multe în străinătate, dar şi o istorie, o şcoală a artei, fiind călăuzit de ideea de a putea] înfăptui cât mai complect o astfel de reprezentare.
Nu o să găsim bucăţi de Titi-ano, Murillo, Rubens, Velasquez, fiindcă noi nu am găsit ideia unui
Intrarea Principală
înflorit. Şi cu toate astea Muzeul Simu e mai mare decât munca unui om din zilele noastre. O legendă sau o tradiţie istorică, ne socoteşte fii ai vechilor Romani, şi dacă vorbăria politicei ar aminti sonorităţile din forum, atunci puţini sunt generalii care întorşi din victorii ar reveni cu galere încărcate de statui şi de ceramice, de vase murine şi de picturi pe ceară.
Puţini sunt cei ce plecaţi^întru cunoaşterea frumosului prin ţări streine, ] ştiu să aducă în patrie scânteia preţioasei frumuseţi.
Simu a înţeles că arta e «inteligenţa din natură» şi tot aşa cum ar fi fost un pictor mare sau un scriitor mare — i-a plăcut să fie împodobitorul sufletelor noastre prin felul cum ne păstrează şi ne arată gândurile estetice — şi s’a mulţumit să fie depozitarul sacru pentru generaţiile ce vin. Să nu se creadă că Muzeul Simu ar fi avut o valoare mai mică pentru noi, a-
PAC1UREA:
Monumentul Unirei
NOUA REVISTĂ ROMANA
129

tunci când România ar fi avut muzeele ei naţionale; din potrivă, el ar fi avut poate un rol mai viu, mai personal, mai original. D-l Simu a jertfit cu o înţeleaptă ştiinţă colţuri din templul ridicat frumosului, pentru reproduceri. Şi aceasta e încă o dovadă de jertfirea
din acele bucăţi care vorbesc prin’timp de civilizaţia unui popor, atunci, zic, D-l Simu caută să ne dea cel puţin o bucată mai mică, în care technica şi stilul artistului să fie cât mai caracteristic personale. Iată o răvăşire prin acele nume:
MUSEUL SIMU	î	Sala Bizantină
altruistă pe care a înţeles-o D-l Simu, atunci când co- Decamps, orientalist, unul din şefii romantismului:— lecţiunile sale le-a pus la disposiţia publicului.	Intrarea în lumina albă a unei moschei“.
HUQO LEDERE
In felul cum D-l Simu şi-a întocmit colecţia, o ideie mare domină: Atunci când din felurite motive (fie că achisiţiunea ar cere sume pe care numai un Stat le-ar putea plăti) colecţia nu poate să se înavuţească cu una.
Bunul Samaritean
Eugene Carriere, încântatul de interioare înecate în crepuscule, cu lumini de camaieu brun, are „portretul .unui mort“
Daumier, ironicul amărât din caricaturile de altă
13°
NOUA REVISTA ROMANA
dată, are o bucată viguroasă : Clasa IlI-a a unui vagon. Gbrazurile pasagerilor sunt sgâriate în culoare şi săpate de umbre scurte şi energice.
Alături vine Courbel; poetul naturei, are un crepuscul, un final al agoniei solare: pe un cer negru
serare, şi colierul de sidefuri ce alunecă în jurul unui gât înclinat, are sclipirea timidă şi armonioasă a primelor stele.
Jacques Blanche, portretist cunoscut, e un Carriere colorat, înfrăţit cu energia lui Menard.
MUSEUL SIMU	'
înverzit, în care se afundă drumul condus de pomi, se şterg nori de un roz blond.
Cotlet, puternicul de azi, are înmormântarea unui copil, tratată cu tristeţea realistă a unui Maupassant, — Copilul mort, mânuţele încrucişate; sicriaşul e prea mic şi prea încărcat de lucrurile ce va trebui să ia cu el în ^groapă, aşa că pleoapa coşciugului n’o să se închidă bine. Lumânările ard—lumea se îngrămădeşte mâhnită şi dornică de a revedea chipul din care viaţa s’a topit. Şi busuiocul sfânt ar fi fost o jucărie frumoasă. Culorile tabloului sunt sobre şi de o precisi-une îndrăsneaţă.
O schiţă ni-1 arată pe Jean Paul Laurens, sonor şi rece, composist şi decorativ cu calităţile marilor cronicari.
Aman Jean, flexibil ca un cântec dulce de fluier, are două femei în seară. Gra-ţiositatea discretă pare un ritm.. Evantaiul din mănuşa albă, e ca o aripă ce imită fluturarea cadenţată de în-

ST. POPESCU
Sala Renaştere!
Caro Devaille e un mare portretist. Lucrul se vede bine în elegantul tablou: Nepoata şi mătuşa, unde pictează stări sufleteşti.
G(>ricaull e un David care se mişcă, în schiţa Naufragiul Meduzei.
Mai amintim Balelistele în maillot-uri de mătase ale lui Faure, şi Schilozii fantasticului Calot; pe Zuloa-ga, urmaş al şcoalei spaniole, cu culori coapte şi intense ; Henrg Martin vibrant ; Signac, orbitor; apoi icoanele bizantine, slavone şi pur româneşti. Un Sfân-lu Gheorghe omorând o hidră cu forme ciudate, e ceva fin, fantastic şi nebun; ar cinsti orice muzeu străin.
Muzeul mai are statui de Bourdelle, un Beethoven care priveşte în vidul nostru, autosugestionat de gândul : Moi, je suis le Bachus qui presse pour Ies hommes le nectar delicieux.
Rodin are o statue a In' drăgoslirii, în care fecioara se târăşte şi se înalţă dea-lungul trupului iubit. v Marceaux are mult cu-
	r '. ■
& ’	'." : '
	
*!• •»• . 1	
	• t J"' -
	
	■tţ V
	■ •$*' 4


IjT £ Moş Ilie
NOUA REVISTĂ ROMANA
131
-----------------P--------------------------------
noscntul Arlequin, surâzător, pervers şi voinic. S-tu Gheorghe e bronzul lui Fremiet, elegant şi stăpânit de teama să nu întreacă limitele artei. Mai amintim ISudul lui Dalou şi statuia Fata care se peaptănă a lui Bartholome, maestru de o rafinare egipteană.
O. BĂNC1LĂ	Peticarul
Arta românească e aproape complect reprezentată. In sculptură, Gânescu, nervos'şi intelectual, are figurine de o originalitate aproape japoneză.—Puternic iarăşi e Paciurea, reprezentat prin schiţa Monumentului Unirii. Un zimbru nărue stafia discordiei pe care o bate cu aripile şi o smulge cu pliscul vulturul heraldic. Macheta Monumentului are prea mult interes artistic, pentru ca să fie primită pe o piaţă publică, unde ne-am obişnuit să avem acelaş şi acelaş tipic de monument public: Domnul în frac sau uniformă, căruia o ţărancă uriaşe îi oferă un bucheţel.
In pictura românească, Luchian a bine reprezentat prin florile sale săpate parcă în pasta caldă şi flexibilă, şi prin o serie de schiţe şi studii.
•
A înţelege o parte numai din cele ce ne propune arta, a bănui numai posibilităţile ei—şi asta ne face să devenim mai buni şi mai sinceri şi mai mari, ca atunci când sufletele sunt coprinse de o dragoste curată. Nu voiu aduce laude celui ce a înfăptuit gândul de a ne fi dascăl pentru învăţarea frumuseţii. Recunoştinţa nu se arată ast-fel acelor oameni atât de rari în generozitatea lor, în cât burghezul neînţelegător şi rapace le poate zice cel mult că fac o prostie, iar blazatul intelectual că e o nebunie. Răsplata îi va fi dată d-lui Simu nu în laudele noastre, ci în înţelegerea tăcută şi respectuoasă pe care i-o vor da cti de mâine.
Adrian Maniu
CRONICA LITERARA
Pe Mărgineanca de C. Sandu-Aldea.
Noul vqIuiti a d-lui Sandu-Aldea cuprinde, afară de câteva bucăţi mai mici, o nouă încercare de roman. Ea ilustrează încă odată atât vechea constatare, că mersul romanului nostru în genere şchioapătă amarnic, cât şi observaţia criticii competente că d-lui Sandu în special îi lipseşte puterea sintetică şi deci aptitudinea pentru acest gen anevoios.
Dar unele progrese faţă de primul său roman, Două neamuri, sunt vădite în Pe Mărgineanca. In Două neamuri nu ne izbise numai neputinţa de închiega diferitele părţi—cari izolate, apăreau ca bine prinse din realitate—într’o unitate mare şi complexă, făcând din ele mădularele unui singur trup; nu numai uimitoarea inconsecvenţa a unora dintre caractere; dar mai ales acea preocupare extra-artistică de a demonstra prin roman o anume teză, de a reliefa cu orice preţ infamia neamului de arendaşi greci şi bunătatea proprietarilor români—chiar cu sacrificiul valorii artistice a operii, care trebuia să se şteargă fatal în faţa amestecului personalităţii voluntare a scriitorului intervenind mereu în calificarea morală a lucrurilor, în loc de a le lăsă să se califice singure, prin însăşi arta înfăţişării lor. — De aceea înclinam a trage toate defectele artistice ale' romanului din acel retorism exagerat, din acel tendenţionism social «â outrance».
Şi dacă acel retorism s’a continuat în volumul Pe drumul Bărăganului, sub aceiaşi manifestare de ten-denţă socială — izbucnind cu multă lipsă de gust în Fraţii de cruce, în prezentarea perversităţii femeii din clasele de sus—, l’am văzut totuşi mai în urmă, cu bucurie, făcând loc, în Ape mari, preocupării pur artistice de a pătrunde sufletul omenesc, fără nici o inten-ţiune lăturalnică... In cele mai multe din bucăţile acestui volum, d-1 Sandu a părăsit punctul de vedere social, spre a intra direct în cercetarea frământărilor lăuntrice ale individului—precum în Dora Prigoreanu,—înaintând chiar în acest domeniu până la p.sichologia patologică, ca în Umbra ori în Seceta. Dacă ne mai prezintă şi aici uneori clasa cultă în lumină defavorabilă, e deajuns totuşi să comparăm zugrăvirea femeii din Ispita -cu cea din Fraţii de cruce, spre a vedea cât este de atenuată aici tendinţa socială, în favoarea preocupării pur artistice. Şi în aceeaşi lumină curat estetică încep a fi văzuţi oarecum şi ţăranii, în cari, în loc de a căuta cu ori ce preţ pe robii gemând sub apărarea ciocoiească, D-sa găseşte şi câte un aspect pur moral şi estetic, câte un mic Solness ţărănesc de pildă, ca în Ilie Stogaru.
In sfârşit, în Pe Mărgineanca, preocuparea socială este părăsită cu totul, şi cu toate că la începutul acţiunii ne aşteptăm la desfăşurarea raporturilor de ostilitate dintre sătenii din Filioara deoparte şi proprietarul Ar-ţăreanu şi mai ales logofătul Mărgărit de altă parte (căci logofătul este adus de boer, tocmai ca să dea pe brazdă satul Filioara), totuşi printr’o mică inconsecvenţă a acţiunii, vedem limitându-se întreg romanul la expunerea conflictelor intime, pe care setea criminală de ajungere a logofătului le provoacă în familia proprietarului şi a administratorului Franţ. Ceeace se anunţa ca roman social, se arată a fi roman psihologic.
Dar să înlăturăm o posibilă neînţelegere. Nu în trecerea dela sfera largă socială, la sfera mai îngustă a sufletului indivizilor, ci în părăsirea tendenţionizmului social—a scopului exterior artei—spre a trece la grija pur artistică, liberată de orice preveniri şi tendinţe de
'32
NOUA REVISTĂ ROMANA
clasă, găsim superioritatea romanului de faţă al D-lui Sandu Aldea. Şi cum defectele celui dintâiu roman al" său, ni se păruseră a fi numai rezultatul rătăcirii D-sale în afară de hotarul poeziei, iată-ne înclinând acum a crede, la întâia privire, că odată cu dispariţia retorismului său. au dispărut în Pe Mârgineanca şi marile lipsuri artistice din Două Neamuri. Să vedem întrucât se va adeveri credinţa noastră.
La întâia privire se pare că unitatea romanului este cu mult mai bine susţinută ca în Două Neamuri; vedem cele mai însemnate evenimente ale acţiunei gru-pându-se în jurul logofătului Mărgărit şi concurând să ne înfăţişeze pe acest erou, care întrupează astfel unitatea romanului. Un caracter în care se pare că se împreună ambiţiosul fără scrupule, sufletul negru de «ciocoi» care nu cunoaşte nici o piedică sacră, când e vorba de a ajunge la ţintă cu omul de tărie demonică, a cărui mărime în rău stârneşte uimirea şi groaza. Partea întâia a acestui caracter e o veche cunoştiinţă a noastră: e eroul primului roman românesc, ciocoiul Dinu Păturică ; iar partea a doua ne reaminteşte figura plină de grozăvie tainică şi nebiruită a lui Lică Tâmădâul din capod’opera lui Slavici, Moara cu noroc. Două apropieri deopotrivă de umilitoare pentru Florea Mărgărit, căci el rămâne cu mult în urma amândorora.—Dar ce e mai grav, e că în acest caracter Domnul Sandu-Aldea, rămâne mai prejos chiar de sine însuşi. Mărgărit este doar ultimul aspect al vechii predilecţii artistice a D-lui Sandu pentru oamenii demonici, adânci şi mari în rău ca Sima Baltag din Pe urma plugului ori Sloian Logofătul şi Milrea Cazacul din Pe drumul Bărăganului. Mai ales cu Mitrea Cazacul e frate bun Mărgărit, deşi e mai rafinat ca dânsul; ambii sunt îndrăsneala întrupată, necunoscând hotare, ambii năzuiesc să se ridice, seducând pe femeea stăpânului lor, pe care încearcă să-l suprime; ambii au în-sfârşit acelaş punct slab în planurile lor, acela de a se răzămâ prea mult pe femeia, pe care au robit-o, dar care se arată mai puţin decăzută decât o socotiseră ei, devine întriun moment de reculegere morală, răzbu-nătoarea umanităţii jignite de aceste fiare şi îi nimiceşte atunci când ei se cred mai aproape de ţintă. Decât Mitrea Cazacu era un om în carne şi în oase, pe când Mărgărit e o umbră, precum ne vom încredinţa ur-mărindu-1 în cursul romanului.
In adevăr, desfăşurarea romanului, deşi gravitează întreagă în jurul lui Mărgărit, nu izbuteşte" a ne da mai mult decât o formă nebuloasă a caracterului său şi numai imaginaţia noastră i-a întregit conturul, spre a construi fizionomia sa de mai sus. — Proprietarul Filioarei are nevoie, spre a reduce la supunere pe locuitorii dârzi ai moşiei, de o mână de fier, de un fost vagmistru. Un astfel de om straşnic, ne aşteptăm deci să vedem în Mărgărit. Dar în tânărul simpatic, rezervat şi inteligent, care se prezintă boierului, nimic nu nu ne face să bănuim nici energia ce zace întrînsul—căci promisiunea făcută boierului că va da Filioara pe brazdă nu e dea-juns—nici ticăloşia lui infernală—căci uşoara sa ipocrizie faţă de administratorul Franţ nu e nici ea un indiciu de mare gravitate. Dar aceasta e doar prima sa apariţie. Voim să-l vedem la lucru, ciocnindu-şi voinţa lui straşnică de îndărătnicia Filiorenilor şi dându-i în fine pe brazdă ; dar în loc de a-1 vedea pe el manifestându-se direct, noi aflăm doar indirect— din frământările de grijă ale administratorului Franţ şi din explicaţiile verbale date de logofăt acestuia, cum a reuşit el să îmblânzească pe ţăranii moşiei Filioara. Aceăsta nu mulţumeşte aşteptările noastre şi cu deosebire rămânem nedumeriţi asupra caracterului său moral. E om cinstit ori nu Mărgărit ? Nici acest lucru nu-1 putem şti, nici nu putem bănui ce; gânduri are omul acesta, deşi par’că vedem,
că Mărgărit vrea ceva; nu putem bănui, căci nici în sufletul lui nu ne lasă să pătrundem autorul, nici măcar să surprindem din anume manifestări fiinţa sa morală şi intenţiunile sale. Şi nu înţelegem mai mult nici atunci când Mărgărit face primul său gest energic şi mare, salvând pe Franţ din mâinele banditului Găman El ne apare acum pe deoparte plin de o rară îndrăzneală, pe de alta de o cruzime bestială, dar nu ştim dacă trebue să vedem în gestul său eroizmul desinderat ori infernala cutezanţă care riscă totul spre a atinge ţinta nelegiuită. Această ţintă este în cazul nostru—cum vom înţelege abia mai târziu—să cucerească recunoştiinţa şi încrederea oarbă a administratorului Franţ.—Şi în vreme ce vedem crescând dragostea lui Franţ către Mărgărit, şi cu deosebire sporind înclinaţia surorei administratorului, Mariana, către acelaş Mărgăric, eroul nostru rămâne tot aşa de impenetrabil pentru noi cetitorii, ca şi pentru eroii ceilalţi ai romanului. — Pe când în acţiunile dramatice adesea anumiţi eroi nu bănuesc caracterul real şi planurile negre ale unuia din actori, în vreme ce noi spectatorii le cunoaştem şi tocmai de aci ese emoţia încordată cu care urmărim fatala cădere a victimelor neştiutoare şi progresul urzelilor criminale, într’un cuvânt adevărata mişcare interioară dramatică,—în romanul d-lui Sandu nici eroii ceilalţi, "nici noi cetitorii nu cunoaştem sufletul real al acestui orii fatal — căci Mărgărit ne e prezentat prea adesea aşa cum apare şi prea puţin aşa cum este — şi astfel în locul interesului simţim numai nedumerirea, care merge mereu crescând. — Aşa, raporturile de dragoste cu Mariana, tind să ni-1 prezinte pe Mărgărit capabil de un sentiment generos puternic şi momentul declaraţiei de iubire—atunci când logofătul, rănit de glonţul lui Ga-man, zace în casa lui Franţ — ni-1 arată încălzit de atâta iubire curată pentru această fată, încât toate bănuielile noastre de până acum asupra caracterului său sunt de odată adormite—pentru ca mai târziu uimirea noastră să fie cu atât mai mare.—Cu nunta celor doui tineri se încheie prima mare etapă a planurilor eroului, şi—după ce romanul a trecut de mult de jumătate— noi nici că bănuim în acest om, pe care de altfel nu-1 cunoaştem mai de loc, sufletul negru care se va revela, spre stupefacţia noastră, în a doua parte a romanului. Când vedem acolo cu câtă linişte şi drăcească hotărîre Mărgărit îşi începe opera de seducere a.d-nei Arţă-reanu, surprinderea noastră e mare; dar abia după ce— mulţumită dibăciei lui şi slăbiciunei stăpânei sale, ambele foarte bine zugrăvite de autor — d-na Arţăreanu a devenit sclava şi unealta lui, abia atunci toată grozăvia de fiară a caracterului său izbucneşte—în clipa când dă a înţelege amantei sale că bărbatul ei, binefăcătorul lui, trebuie curăţat din calea lor—în mod aşa de brutal şi de neaşteptat, încât ne izbeşte ca o lovitură de trăznet! — E în tocmai ca în acele drame, cari în loc să-ţi ofere în acţiunea lor progresul treptat al fatalităţii tragice, te izbesc abia la sfârşit printr’o catastrofă, la care nu te puteai aşteptă, socotind că această emoţie violentă şi senzaţională dela sfârşit, poate compensa lipsa progresiei tragice necesare, pe care n’a fost în stare s-o realizeze.—La lumina tardivă a acelui trăznet vedem noi abia acum înţelesul real al gesturilor trecute ale eroului nostru, şi graţie ei reconstituim caracterul lui Mărgărit printr’o relrospecfiune, care nu compensează cât de puţin neputinţa construirii lui progresive. Iar dovada definitivă, că nu poate face această pătrundere directă şi progresivă a sufletului lui Mărgărit, ne-o dă autorul în felul cum prezintă momentul culminant al acţiunii lui criminale: împuşcarea lui Arţăreanu. După acea aluzie îngrozitoare la suprimarea stăpânului său, nu mai vedem pe Mărgărit ţesându-şi mai departe, până la execuţie, firul gândurilor lui uci-
NOUA REVISTA ROMANA
133
gaşe, iar actul împuşcării ne este arătat în resfrânge-rea lui în sufletul lui Arţăreanu, nu în al lui Mărgărit : acţiunea ne prezintă pe cel dintâiu trecând cu trăsura pe Dealul Hoţilor, simţind şueratul gloanţelor lui Mărgărit pe la ureche şi intrând galben de spaimă în Mărgineanca—dar sufletul lui Mărgărit în această clipă nu-1 vedem, deşi tocmai el ne interesează.
Şi acum înţelegem ce fel poate fi unitatea acţiunii, de care am vorbit mai sus. Ea este £ur exterioară: faptele materiale se înlănţuesc într’o intrigă mai mult sau mai puţin susţinută, dar zadarnic vom căuta dedesubtul acestei succesiuni externe o progresiune necesară sufletească. Vedem în exterior pe Mărgărit a-propiindu-se tot mai mult de ţinta lui, dar nu vedem sub evenimente criminala desfăşurare sufletească a acestuia. înlănţuirea externă a faptelor încearcă fără succes a acoperi lacunele unităţii interne a acţiunii: pilda cea mai izbitoare e amintita scenă a împuşcării lui Arţăreanu, care în lanţul acţiunii externe, constuie o verigă foarte bine aşezată, dar care în dezvoltarea psihologică a caracterului lui Mărgărit este o mare şi gravă lacună.—Dar lipsa unităţii interne se mai revelă în deasa călcare e legii «convergenţii efectelor», în legarea externă a unor elemente, cari în loc să concure spre acelaş scop, atrag interesul în direcţiuni contrarii şi prin această diversiune fac unitatea acţiunii iluzorie. Aşa explicarea urii văcarului Gaman împotriva lui Franţ —ură ce va juca un rol însemnat în acţiunea romanului — este bazată pe un element ireal : . credinţa lui Gaman că Franţ l’a bănuit şi l’a spionat — ceeace l’a împins să redevie hoţ — credinţă greşită, căci plimbările administratorului prin partea locului aveau qu totul alt scop decât acela de a spiona pe văcar. Un întreg conflict este astfel clădit pe o simplă neînţelegere, care nu se va limpezi nici odată. Dar noi urmărim cu interes acest conflict şi când în sfârşit Mărgărit vine într’o noapte de iarnă, împuşcat de Gaman, la administratorul Franţ, anunţându-i: «La noapte vă calcă Gaman» aşteptarea noastră devine mai încordată încă, să afle împrejurările în care a fost împuşcat Mărgărit şi atacul tâlharului anunţat de acesta. Dar interesul nostru trezit aşa de mult în această direcţie, este îndreptat în altă parte; împuşcarea lui Mărgărit e, pentru autor, doar mijlocul de a face apropierea definitivă între lo-’ gofăt şi Mariana, iar nu de a ne arăta sfârşitul conflictului cu Gaman, pe care nici că-1 mai aflăm vreodată, deşi autorul ne-a făcut să-l aşteptăm cu încordare. Am mai putea cita şi descrierea suferinţelor tânărului Cosma, amorezat de Mariana — pe care autorul vrea să ni-1 prezinte simpatic—ca pe un antipod idealist al lui Mărgărit—dar care, în ciuda autorului, iese ridicol de a binelea în «bovarysmul» superficial al pasiunei lui —şi atâtea altele, care dovedesc şubreda închiegare a romanului d-lui Sandu Aldea.
Aşa dar, dacă d-1 Sandu Aldea, cu toate că a părăsit tendenţionizmul său din Două neamuri, tot nu s’a putut scăpa de marile slăbiciuni cari-1 împiedecau de a scrie un roman, trebue să tragem încheierea că originea acelei slăbiciuni artistice a d-sale nu este, cum bănuiam noi, chiar în acel tendenţionizm—nu este în-tr’un element extern şi accidental, a cărui înlăturare ar fi provocat şi încetarea ei—şi că ea trebuieşte căutată în chiar constituţia talentului poetic al d-lui Sandu Aldea. D-sa nu e chemat a scrie romane, fiindcă, a urmări o desfăşurare întreagă a unui suflet omenesc, cu toată gradaţia de momente pe care ea o implică, nu stă în putinţa d-sale.
Dar când e vorba de un singur moment sufletesc ori de o desfăşurare mai redusă a unui sentiment, atunci
scriitorul nostru e în elementul său şi analiza dragostei d-nei Arţăreanu—urmărită cu multă artă dela naşterea acestei iubiri până la căderea fatală a eroinei în braţele lui Mărgărit—este poate tot ce a scris mai frumos d-1 Sandu în acest fel. Dar — fapt semnificativ — atunci când e vorba să treacă la un nou moment sufletesc al acestei eroine — revoluţia morală petrecută într’însa după tentativa de omor a lui Mărgărit şi încheiată cu sinuciderea ei—atunci firul se rupe oarecum şi nici eroina nu mai seamănă cu cea din prima fază, nici meşteşugul analizei psihologice nu mai este la înălţimea descrierii primului moment, acel al dragostei ei. Că d-na Arţăreanu, pe care iubirea către Mărgărit o robise într’atât încât «dacă el iar fi cerut să-şi ucidă bărbatul, ea l’ar fi ascultat», în sufletul căruia nimic nu ne făcuse a bănui existenţa unui nevăzut dar puternic fundament moral—ba unele lucruri ne lăsaseră a bănui contrariul—este aceeaş cu eroina care la vestea atentatului lui Mărgărit, simte cutremurându-i-se sufletul şi după o groaznică criză morală, păşeşte hotărîtă spre sinucidere, iată ce ne vine greu a crede mai ales faţă cu slăbiciunea cu care autorul ne prezintă această din urmă fază. Iar elementul decisiv al acestei crize este factice: siguranţa ei, subit apărută, că Mărgărit n-o iubeşte ci numai a explotat iubirea ei, siguranţă, care singură face posibilă şi liberarea ei de iubirea fatală pentru acesta şi celelalte consecinţe, este—pentru eroină— cu desăvârşire lipsită de tcmeiu şi astfel întreaga motivare a crizei apare artificială. Intr’un cuvânt aceste inconsecvenţe confirmă încă odată, că D-nul Sandu e un bun nuvelist, dar un slab romancier.
Dar mai mult decât faptul, că n’a dobândit calităţi pe cari nu le avea, ne întristează acela că D-sa a început a pierde unele calităţi, pe cari le posedase. Puternicul său dar descriptiv—din care un distins critic făcuse chiar principalul său merit—se găseşte în simţitoare descreştere în Pe Margineanca; iar gustul său artistic—deşi avusese şi înainte unele eclipse—cade prea adesea în rătăciri neaşteptate, cu deosebire în stilul cărţii de faţă, în ale cărei trăsuri viguroase autorul amestecă aş de multe fraze de şablon gazetăresc, încât ne jicneşte şi ne deconcertează. Semne îngrijitoare desigur la un scriitor cu un trecut îndelungat, ca D-1 Sandu-Aldea.
Ion Trivale
Din „Noua Revistă Românău, s’au pas în vânzare colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII, IX, X şi XI, legate în scoarţe tari şi demne de a figura în orice bibliotecă, pe preţul excepţional de Iei 1,50 fiecare volum (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume; lei 1.10 pentru 3 sau 4 ; şi Iei 1.85 pentru 5, 6 sau toate 7 volumele).	#
Un volum cuprinde până la 450 pagini variate şi mereu de actualitate.
Tabla Generală de Materii a Revistei, care formează un nepreţuit mijloc de cercetare pentru intelectualii de orice categorie, se află anexată Ia fiecare volum. — Pentru cei ce vor să cunoască dinainte cuprinsul acestor volume, Tabla de Materii se trimite gratuit, la cerere.
Comenzile, făcute pe cotorul mandatului vor fi înaintate administraţiei revistei.
NOUA REVISTA ROMÂNA
134
ÎNSEMNĂRI
■«..	■ > hi —. ...	■	I	—_—
Matematicele.—Un savant al cifrelor, Spiru Haret, a murit cunoscut de toată lumea oraşelor şi satelor noastre ca om politic şi gospodar al şcolii româneşti.— Matematicele sunt impopulare!
Popularitatea de om politic a lui Spiru Haret stă mai aproape de privirea celor mulţi decât renumele lui de matematician.—Matematicele, cum spuserăm, sunt impopulare!
Ne gândim la toate astea citind articolul din „Natura" al d-lui Inginer Şef I. Ionescu, profesor la Şcoala de Poduri, sub titlul tocmai: «Impopularitatea matematicelor»,—şi care poate Jfi astfel oarecum în actualitate—II rezumăm: Matematica este o ştiinţă serioasă, severă, gravă, intransigentă; ea are deci tocmai calităţi de acelea care nu pot contribui la desvoltarea popularităţii. Ea nu răspunde decât cu este sau nu este, iar nu cu expresiuni cu care se obţine azi popularitatea, ca de exemplu: ar putea fi, s'ar putea face, nu este exclusă posibilitatea, etc. şi de care întâlnim zilnic în viaţa poporului. Matematica nu operează decât cu date sigure şi nu dă decât rezultate precise. Ea nu poate să dea o soluţiune savantului şi alta ignorantului; nu poate să dea Uh număr sărmanului şi altul bogatului. Un prinţ
frec cerând matematicianului Euclide să găsească pentru ânsul o cale mai uşoară pentru a învăţa geometria, acela i-a dat răspunsul: „In geometrie nu există drumuri regale“.
Dar nu numai atâta. Matematica îndreaptă pe oameni pe calea cea bună, când apucă una greşită. Acest lucru nu se împacă cu popularitatea, care se obţine dând orice şi în orice direcţie.
In matematică apoi, dacă cineva umblă după lucruri imposibile, sau incompatibile cu condiţiunile iniţiale, dânsa îi arată că umblă după imaginare, sau că soluţiunea căutată se găseşte la infinit, sau într’o lume mai superioară ca a noastră, care are numai trei dimensiuni! Cu alte cuvinte îi spune că umblă după idealuri nerealizabile, sau realizabile după secole îndelungate, ori care nu se pot realiză în lumea noastră!
Dacă o chestiune comportă mai multe soluţiuni pentru aceleaş date, matematicele le dă pe toate fără ' părtinire; la ea nu încape favoritism, rudenie, protecţiuni pentru unele soluţiuni faţă de altele. Ea este inflexibilă la patimele şi slăbiciunile omeneşti. La ele chestiunile şi discuţiunile personale nu au nici o valoare. La ele nu pot fi mai multe o-piniuni, nu există controverse. Cu vorbe cât de frumoase, cât de bine spuse, cineva nu poate obţine nimic dela dân-sele. Românul când voeşte să isprăvească discuţiunea cu cinevâ îi strigă: una şi cu una face două.
Astfel fiind, cum vroiţi ca o ştiinţă care este în contradicţie cu principiile după care se obţin popularităţile, să fie o ştiinţă populară?
La impopularitatea matematicilor a contribuit nepriceperea ; matematicianii înşişi cari în loc să caute metode uşoare, le ascund chiar, pe acestea, pentru a da pe cele mai grele; apoi preoţii (Sf. Augustin spunea că Matematicienii sunt oameni pierduţi şi condamnaţi iadului; Fenelon.aşijderea). Filosofii iarăş au ponegrit până într’un timp această ştiinţă pentru ca apoi, dela Kant încoace, să deâ Matematicei aceiaşi atenţiune ca şi Fizicei şi, însfârşit, literaţii (Lamartine spunea: «Matematica face pe om maşină şi degradează gândirea..»)
Inamici ai matematicelor se găsesc peste tot. Franklin nu putea suferi matematica; Malherbe sjpuneâ că ea nu ieftineşte pâinea; Oiuen, naturalistul, faceâ din matematiciani o subclasă de oameni. La primul congres al Asociaţiunei române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor, un medic a spus că tinerii să se ferească de matematică, de oarece la această specialitate anume boli sunt mai primejdioase ca la orice altă ocupaţiune.
In schimb însă, matematicele au avut susţinători convinşi în clasele culte ale Societăţilor şi pe mulţi Suverani, împărăteasa Ecaterina a Rusiei şi regele Frederic cel Mare al Prusiei, au adus în capitalele ţărilor lor pe cei mai renumiţi matematiciani ai vremurilor. Napoleon I spunea că: «desvoltarea matematicilor stă în legătură cu prosperitatea statelor", şi că dacă el nu ar fi devenit un mare general s’ar fi apucat de matematică.
Se poate nimici azi această impopularitate a matematicii? Nici natura matematicilor, nici metodele lor de predare, nici caracterul matemacienilor, nici atacurile ce li se aduc nu se pot desfiinţa dintr’odată.
Trebue mai întâi să se arate lumei că dintre toate ştiinţele, matematica este cea mai eftină de făcut; în afară de cărţi, pe care le cere orice ştiinţă, ea nu mai cere labora-
toare, nu cere muzee. Matematicele apoi, constitue cea mai proprie ştiinţă pentru tineri; ea nu cere cunoştinţa lumei, nu cere experienţa vieţei. Pascal la 13 ani, a reconstituit singur o parte din geometria elementară, după ce îi spusese tatăl sau cu ce se ocupă acea ştiinţă, iar Ia 18 ani eră printre marii matematiciani ai Europei. Când Lagrange a fost numit pentru prima oară profesor la o şcoală militară, toţi elevii lui erau mai bătrâni ca dânsul. Galois s’a apucat de Algebră la 15 ani, iar la 20 de ani moare, egalând pe cei mai mari matematiciani ai Franţei. Bertrand eră celebru în matematici la 10 ani etate; se ştia depe atunci că are să fie profesor la Universitate şi inembrukal Academiei, cu toate că la 16 ani nu ştia să conjuge nici un verb în nici o limbă. Asemenea exemple nu se găsesc în alte ştiinţe.
Trebue apoi să se facă matematicele mai accesibile: Citirea lor trebue să provoace interes, adniraţiune, entusiasm; căci fără de acestea nu se poate face ştiinţă.
Pentru începători, cărţi de iniţiare matematică, de care au început să se publice, sunt de cel mai mare folos.
Cu lecţiuni grave şi solemne de matematică, cu învăţătura depe cărţi speciale, de pe cărţi didactice, cu chestiuni şi probleme abstracte şi artificiale, cu proprietăţi şi teoreme numerotate, cu demonstraţiuni riguroase dar aride, matematica nu va deveni niciodată populară, şi nu va atrage pe cei mai mulţi, nu numai pentru studiu lor, dar.nici pentru cititul lor. Numai cu mijloace ca cele arătate mai sus matematicile se vor răspândi mai mult, vor căpăta mulţi prieteni şi vor pierde pe mulţi din duşmanii lor de azi.
Politica comercială a Bulgariei.— D-r Christu Abadjieff, un distins economist bulgar, a publicat în 1. germană un studiu cu titlul de mai sus, pe care-1 găsim analizat în ultimul număr din Economia Naţională, de către d. C. I. Băicoianu, economistul bine cunoscut.
Nu se poate vorbi de o politică comercială bulgară, de cât dela Congresul din Berlin din 1878, de când datează renaşterea acestei ţări la o viaţă liberă şi independentă. Dar dacă anul 1877 a adus Bulgariei autonomia politică, Puterile n’au înţeles să renunţe la beneficiul pieţi< de desfacere bulgăreşti, ci au căutat să-şi menţină exploatarea debuşeului lor pe calea regimului vamal turcesc de odinioară, pe care l’a şi impus Bulgariei prin tratatul de la Berlin.
In conformitate dar cu prevederile tractatului dela Berlin. Bulgaria a fost obligată să accepte şi mai departe regimul capitulaţiilor Turciei în ce priveşte politica sa vamală şi convenţională, şi i s’a luat prin aceasta putinţa să-şi afirme o politică vamală şi comercială independentă.
Drumul spre o deplină independenţă economică a fost deschis la 1896-97, când Bulgaria putu să închee direct convenţii comerciale cu Franţa, Rusia, Italia, Anglia şi Serbia,
Libertatea comercială deplină presupune însă că Bulgaria are ce vinde şi are cu ce cumpăra.
Bulgaria este o ţară agricolă, cu o cultură extensivă. Aceasta dovedeşte înapoerea cultivatorului de pământ care nu cunoaşte cultura intensivă a popoarelor civilizate. Pricina nu stă numai în înapoierea ţăranului bulgar, cât în sărăcia lui. Proprietatea lui fiind mică—în Bulgaria nu există proprietate mare şi nici chiar mijlocie—ţăranului nu-i poate produce atâta ca să mai poată şi vinde din produsele sale. De aci lipsa de capital agricol şi imposibilitatea pentru ţăran de a-şi putea procura uneltele agricole necesare unei culturi moderne a pământului.
In industrie, Bulgaria nu e prea desvoltată.—Meşteşugurile, altădată înfloritoare, sunt înlocuite de industria mare care se desvoltă pe baza unei legi de încurajare a industriei naţionale, introdusă abia în 1894. Timpul scurt n’a îngăduit o prea mare desvoltare a ei, afară de industria morăritului, destul de înfloritoare, care şi explică exportul tot mai crescând al făinei bulgăreşti.
Potrivit producţiunei ei agricole, exportul Bulgariei constă şi el în produse agricole:
SlOUA REVISTA ROMâKIă
• 35
De unde la 1880 — 82 exportul se cifra în mediu 31 milioane faţă de un import mediu de 46 mii.; exportul se urcă în 1908 la 112 mii., faţă de un import de 130 mii.
Autorul nu prezintă situaţia socială a regatului vecin ca o situaţie demnă de invidiat. Din contra, susţine cu convingere că lipsa unei proprietăţi mijlocii şi mari este cauza principală a condiţiei de inferioritate în care se găseşte agricultura bulgară. «Cu o astfel de repartiţie a proprietăţii, exclamă d. Abadgieff, ca a noastră, agricultura nu poate progresă decât într’o măsură foarte slabă. Capacitatea sa de a produce peste nevoile proprii fiind redusă, din cauza imposibilităţii de a uză de mijloace technice mai perfecţionate, nu poate fi vorba nici de o intensă capacitate de export a ţării».
Polemica M. Dragomirescu-Davila1). — Domnule Director, Vă mulţumesc'că prin notiţa din acest număr, lămuriţi atitudinea D-v. în discuţia dintre d. Davila şi mine, şi nu încuviinţaţi aprobarea, în paguba mea, a rândurilor puse în fruntea scrisorii-articol al onor. director general al Teatrelor, din no. trecut. In aeelaş timp, vă rog să daţi publicităţii, ultimul răspuns ce-i pot servi,
D. Davila, funcţionar superior al Statului, om bine crescut, având relaţii întinse în cea tnai înaltă societate,—spre a isbî într’un scriitor român modest, pe care am avut imprudenţa să-l judec literariceşte mai presus de D-sa, are extrema delicateţe de a destăinui conversaţii particulare a-vnte cu mine, şi-o face, în aeelaş timp, falşificându-le!
Să 1 urmez şi eu pe această calc? Să destăiuuiesc judecata sa asupra lui «Hagi TudoseV», sau modul prin care
I) Primind-o în ultimul moment, publicăm în acest loc scrisoarea d-lui Mihail Dragomirescu.
mi-a mărturisit că a isbutit să scape de unele piese româneşti aprobate de Comitet?, sau criteriul după care mi-a spus că alege piesele franţuzeşti şi străine pe care le crede vrednice de Teatrul Naţional ?, sau proectul de lege pe care a vrut să mi-1 citească şi în care intenţionează anume lucruri în privinţa Societăţii dramatice? sau... ?....
Ar fi să-mi iau nişte drepturi pe cari numai un distins manierat, şi bine crescut înalt funcţionar al Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, ca d-sa, le poate aveâi Mă dau învins. •
Dar oricare ar li acele destăinuiri ale d-lui Davila—şi ori câtă onoare i-ar face—şi mai cu seamă ori cât de mult l-ar ridică în stima scriitorilor români,—pe care nu d-sa, ferească Dumnezeu! îi persecută ci.... Comitetul! — ele nu sdruncină câtuşi de puţin următoarele afirmări, care au format substanţa răspunsului meu din numărul trecut:
1)	Un critic care admiră pe un scriitor, nu poate zice nici într’un ca: câ-l protejează. A mijloci să se recunoască valoarea şi deci drepturile unui Caragiale, nu însemnează a-1 protejâ, ci a-ţi face datoria.
2)	La Teatrul Naţional se persecută literatura dramatică naţională, nu atât din nepricepere, cât din tipsă de chibzuire şi mai cu scamă, de răbdare. Cazurile Calon Theodorian, Sorbul şi, acum în urmă, cazul Delavrancea—în fond, la aceasta se reduce.
In faţa acestei stări de lucruri, preţuitorii literaturii naţionale care nu şi-au falşificat într’atât gustul îucât să nu priceapă decât „iiselele44. franţuzeşti sau franco-ungureşti ce domnesc pe scena Teatrului Naţional al d-lui Davila, trebue să facă tot posibilul ca această stare să înceteze.
Iar cu conştiinţa literară cu care d. Davila îşi încliipue că a cucerit opinia publică, noi n’avem ce face, fiindcă nu există. Primiţi, etc.	Mihail Dragomirescu.
REVISTA REVISTELOR
Sub o neaşteptată înfăţişare, Emil Isac reapare în Simbolul, n-rul 3—:
Femeea preţioasă, cu preţul vieţii mele şi-a cumpărat o pojtăi de-a fi amanta mea : femeea preţioasă, cu cântccile rele din viaţa mea cea bună făcuse viaţă rea.
Cu preţul vieţii mele, cu trupul şi cu sânge am invăţal că pofta dc-a fi amant e grea, femeea preţioasă in mine plănsu-şi plânge cerăndu-şi pofta vieţii din tinereţea mea.
Şi lot îmi curge somnul, durerea şi iubirea, în braţele ei calde comorile-mi dispar — mă caut în viaţă: unde-s ? Şi nu sunt nicăirea femeea preţioasă m’a ’nchis in sine, iar.
Incheiând al şaptelea an de apariţie—iată lucruri cu adevărat noui pentru cetitorul român — revista Ramuri dela Craiova alacă nota naivităţii perlide cu care nu ne obişnuise de loc până acum. In adevăr, în aeelaş număr în care redacţia anunţă că dela 1 Ianuarie comitetul de conducere al revistei se va bucura de sprijinul domnului Gârleanu,—un articol de fond face următoarea constatare cu inlenţiuni preâ transparente pentru ca să nu fie iritante: „dacă examinăm... ce poate să rămână de pe urma mişcării literare din timpul de faţă, vedem că totul se reduce la nimic... Scriitorii cei cu autoritate în literatură, stagnează fără să producă absolut nimic.“—A vorbi astfel despre d. Gârleanu, când cunoşti activitatea d-sale pe care a desfăşurat-o la teatrul din Craiova, e cei puţin răutate, dacă nu... necuviinţă.— Încercarea d-lui Dragu: Ferigele moarte, este sub
foarte multe raporturi interesantă. Ea nu reuşeşte totuşi să scape de anumite greutăţi de limbaj caracteristice autorului. Stilul e> în adevăr preâ adesea gazetăresc, retoric. Cuvintele uzual ştiinţifice cari ar voi să le introducă în literatură, nu căpătă nici pe departe o semnificaţie concretă şi viabilă. Remarcabilă e totuşi inspiraţia.
Din Bârlad ne-a venit Freamătul pe Septembrie şi pe August. Amândouă numerile sunt pline până la saţ de literatură : Andrei Naum, I. Ciocârlan, G. Tuloveanu, D. Iov, Zoe G. Frasin (poetic nume), C. Doboş, etc. etc.
Caracteristic pentru actuala situaţiune internaţională este articolul în potriva Austriei pe care îl publică Revue Con-temporaine dela Petersburg, oficiosul francez al cercurilor conducătoare ruse. In el se precizează anume—în termeni prea adesea violenţi, şi dintr’o atitudine nu numai odată ne... parlamentară—că toată primejdia unor viitoare com-plicaţiuni nu stă nici la Belgrad, nici la Berlin, nici la Petersburg, ci numai la Yiena, unde o nervozitate imprudentă, lipsa de claritate în vederi şi de logică în concepţiuni, întreţine o atmosferă hotărât ostilă Rusiei care însă—trebue să se ştie—a încetat de mult să fie în situaţia care a îm-pedicat-o de a interveni când cu lovitura Bosniei, făcută de Aerenlhal. Articolul continuă într’o violentă critică a politicei externe pe care o duce Austro-Ungaria; şi printr’o manevră care ar vrea să fie o abilitate diplomatică, descarcă pe Unguri de greşelile monarhiei faţă de Rusia. Aceeaş operaţiune încearcă să o facă şi cu noi: „Budapesta e—ca şi România—prietenă hotărâtă a Rusiei, dar căzută, înpotriva aspiraţiunilor ei reale, în orbita austriacă14.—Ultima pagină e o ameninţare hotărâtă.
NOUA REVISTA ROMÂNA
136
întrebarea: Cum trebue înţeleasă asociaţia învăţătorilor? dă ocaziune d-lui I. Mihalache, învăţător, să scrie un foarte cuminte articol In revista Vremea Noua (Oct. şiNoem. 1912.
„Asociaţia Învăţătorilor e o întocmire profesională. Ea îşi are raţiunea existenţei, prin existenţa unor nevoi speciale breslei învăţătoreşti.
„Oricât de rtiari ar fi alte chestii şi oricât de interesante ar fi pentru corpul învăţătoresc, întru cât acele chestii nu-s chestii cu caracter învăţătoresc, nu pot constitui directa preocupare a asociaţiei; aşa, de pildă, deşi învăţătorii nu trebue să se dezintereseze de reforma electorală, de votul universal, de chestia agrară, de luptele politice etc., nu vom face însă din aceste lucruri o preocupare a asociaţiei, căci ar fi să o băgăm pe alte drumuri şi să o rătăcim. In asociaţie trebue să rămânem la punctul de vedere profesional. In celelalte chestii vom lucră în altă calitate, de pildă în calitate de cetăţean, de gospodar, etc., şi deci cu alte organizaţii specifice nevoilor ce îmbrăţişează; iar în asociaţie vom lucră în calitate de învăţător.
„S’ar zice că e un scop egoist, de clasă. Da, aşa ar fi dacă ara tinde la o întărire a noastră, în dauna altor clase sau în dauna binelui general. Dar suprema preocupare a asp-ciaţiei trebue să fie a face din învăţători elemente cât mai destoinice în rolul de învăţător. Şi credem că interesul general nu poate fi mai bine servil in nici un fel, decât ca fiecare persoană in Slat să-şi facă cât mai bine intâiu datoria complectă a rolului său special ce are in societate şi pentru care a fost pregătii, şi apoi şi celelalte datorii sociale. Dacă învăţătorul s’ar preocupă întâi de chestiile militare, militarii de cele avocăţeşti, avocaţii de cele doctoreşti, etc., lucrurile ar merge alan-dala“.
In ultimul număr al puhlicaţiunii franceze Revue Bleue, Paul Louis analizează dificultăţile unui războiu general aşa cum a fost el întrevăzut cu prilejul ultimelor împrejurări externe. Concluziunile—un războiu general nu poate aveă loc—sunt fără îndoială extrem de optimiste, dar argumentele nu sunt mai puţin interesante. In primul rând, statele mari nu ar consimţi să intre într’un răsboiu care în orice caz va fi urmat de o revoluţie internă. 1792 a adus căderea regalităţii; 1814 căderea primului imperiu; 1870 pe a celui de al-doilea.
De ce oare 1913 nu ar aduce schimbări în monarhia Austro-Ungară, sau în imperiul german? Alianţele mu sunt un sprijin în tot deauna efectiv. Ele nu pot încuraja pre-tenţiunile unui Stat — cu atât mai mult cu cât nici tripla alianţă, nici tripla înţelegere nu e angajată în bloc decât numai când interesele a două state sunt angajate. Să se adauge apoi: că armatele s’au mărit, că cheltuelile statelor sunt în creştere îngrijitoare, că agricultura e înlocuită de industrie—că această industrie necesitează pe zi ce trece, tot mai strânse legături internaţionale, că comerţul e în acecaş situaţie, că finanţa europeană îşi plasează capitalurile ori unde, etc., etc., ca să se înţeleagă dezastrul îngrozitor pe care l-ar pricinui un războiţi general. Războiul general e fără indoială o nebunie. Dar cine cunoaşte punctele de vedere după care se regulează activitatea diplomaţiei europene ?
Revue neurologique (15 Nov. 1912) şi Anatomischer Anzeiger (42 B., No. 7/8) publică rezultatele cercetărilor originale ale d-lor d-ri G. Marinescu şi I. Minea asupra culturei ganglionilor spinali in vitro.
MEMENTO
~~ Duminică, 23 cor. ora 9 seara, la Ateneul din Bucureşti, con-ferenţa d-lui Rădulescu-Motru : Din psihologia Românului.
Notiţa din no trecut, cu care Redacţia întovărăşea scrisoarea d-lui A. Davila, a fost interpretată de unit din cititori ca indicând o anumită atitudine a noastră în discuţia dintre D-nii Mibail Dragomi-rescu şi A. Davila. Surprinşi noi înşine de acest înţeles ce s’a putut da unei simple notiţe informative care stăteâ în cea mai strictă obiectivitate;— deşi încredinţaţi că pentru cititorul neprevenit orice lămurire e oţioasă,—declarăm totuş că acea notă redacţională nu cuprinde nici o intenţie de apreciere a faptelor în discuţiune.
In urma căderii grozave a ultimei sale piese Hagi-Tudose, pe scena Teatrului Naţional din Capitală,—d. Delavrancea şi-a retras toate piesele ce le aveă la Teatrul Naţional, anunţând în acelaş timp o nouă piesă la care lucrează acum : „A doua conştiinţă".
Hârtia începe să aibă o întrebuinţare cu totul neaşteptată. Sunt azi maşini cari torc hârtia şi fac aţă şi sfoară şi pânză de hârtie. Din hârtie se taie şuviţe înguste de 2 până la 15 milimetri, cu marginile netede. Aceste şuviţe de hârtie sunt răsucite de maşină şi toarse pe un fus, în formă de aţă mai subţire sau mai groasă. Din aţa de hârtie se ţes tot felul de pânzeturi, chiar şi de acelea care se pot spălă cu apă. Se fac azi din hârtie saci, scoarţe, preşuri, covoare, tapete care sunt ieftine, care nu prind prea lesne praf şi care ţin şi cald. Se fac chiar şi prosoape care sunt mai puţin trainice ca cele de bumbac, dar care sunt şi mai ieftine ca acestea.
Aţa de hârtie, putându-se albi şi vopsi lesne şi frumos, serveşte la facerea de găitane, ciucuri, horbote, perdele, feţe de mese, şerveţele, panglici, ş. a. întrebuinţarea hârtiei in acest scop e mai răspândită de cât s’ar crede şi multe articole nici nu se pot cunoaşte că sunt făcute de hârtie. Chibriturile de ceară au fitilul împletit din aţă de hârtie.
Nu de mult, Academia Qoncurt a deschis seria premiilor literare, premiind cartea ♦ Filles de la Pluie- a d-lui Andre Savignon.
Autorul e un jurnalist şi cartea premiată e prima sa operă. Les Filles de la PluL, sunt locuitoarele insulei Ouessant, de care Bretonii, când le văd trecând în costumul lor de doliu, zic: „Când întâlneşti Ouessantine e semn de ploaie". D-l Savignon, care se vede a stat câtva timp în această insulă singuratică, posomorâtă şi ceţoasă, a ascultat, a privit, şi a umplut carnetul său cu note, cari sunt un studiu de obiceiuri pitoresc şi colorat.
La sărbătorirea celebrului profesor Richet, care a avut loc la Paris, d. Atanasiu, reputatul nostru fiziologist, a adus salutul Universităţilor din România.	,
—— Erratum.—In Cronica Literară din no. trecut, să se citească în col. I, aliniatul ultim : „zâmbetul compasiunii ironice“—în loc de „eroice".
D-l Nic. Stroescu, secretar general al primăriei Ploeşti, a adunat într’un volum : Idealul Funcţionarilor (Ploeşti, Tip. „Speranţa" 1 leu), mai multe conferinţe cu titluri ca acestea: Solidaritatea. — Munca. — Ce e un funcţionar.—Revendicările funcţionarilor. — Rolul societăţilor în mişcările sociale ale funcţionarilor.
O carte ca aceasta e destul de rară in literatura noastră socială. Ea e plină de lucruri frumoase.
—• La Ateneu a vorbit într’o seară trecută d. căpitan Ştefan Cris-tescu. D-sa e unui din reprezentanţii acelei filosofii uşoare şi susceptibile de popularizare, pe care o produse ultima etapă a positivismuiui materialist. E, cu toate astea, un eroism pentru d. căpitan Cristescu, ca atunci când Haekel începe să fie trecut în galeria curiosităţilor filosofice, d-sa rămâne totuş un aşâ de conştiincios partizan al acestui mare far-seur al filosofiei contimporane.
——- „La Revue" a publicat mărturii noui asupra agoniei Iui Napoleon în S-ta Elena. Noel Santini, om credincios al împăratului ş; mai pe urmă păzitor al mormântului acestuia, a cutreerat într’o vreme toată Europa cu povestirile sale. Astăzi,Albâric Calmei adună câteva din ele in revista pariziană de mai sus.
In primul trimestru al anului 1913 va aveă ioc recepţia noilor academiciani, generalul Lyautey şi Emile Boutroux. Paul Bourget va primi pe Boutroux, iar generalul Lyautey va fi salutat de marchizul de Segur.
A apărut o interesantă lucrare asupra „Alcoolului" de d.Louis Jacquet. E un studiu economic general asupra raporturilor alcoolului cu agricultura, industria, comerţul, legislaţia, impositul, igiena individuală şi socială.
Oficiul imperial de higienă din Berlin publică o statistică de centenarii ce posedă Europa. Bulgaria ţine recordul cu 3.883, după aceia Ramănia cu 1075, Serbia cu 573, Spania cu 410, Franţa cu 213, Italia cu 197, Austro-Ungaria cu 113, Engiitera 92, Rusia 89, Germania 76, Norvegia 23, Suedia 10, Belgia 5, Danemarca 2.
De câţivâgani se pregătea în Italia constituirea unui partid catolic, care, dat fiind numărul cel mare al catolicilor, ar fi putut avea o numeroasă representaţiune în Parlament. Papa a condamnat însă constituirea unui asemenea partid, şi se pare că cuvântul său va fi hotărâtor.
Franţuzescul (pater a fost împământenit abia acum în Dicţionarul Academiei Franceze.