NOUA REVISTA UN NUMĂR_: 25 BANI ABONAMENTUL: In {ară pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 Lei „ „ „ ţease luni (I ool. sau 24 numere) 6 „ In străinătate pe un an...................12 „ Abonament de probă pe 3 luni ..... 1,50 „ ROMANA APARE IN FIECARE DUMINICĂ Director: C. RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 62 (Pasagiul Imobiliara) ' Teh/on 30} II DIRECŢIA: Bulevardul Ferdinand, 55 Telefon 8}66 No. 7 DUMINICĂ 16 DECEMBRIE I g I 2 Voi. XIII NOUŢAŢI ■ • ■ ■ Răspunsul Corpurilor Legiuitoare la Mesaj Preocupaţiunile isvorîte din politica externă ţin in loc lucrările parlamentului. Zilele acestea s'au citit, în Senat şi în Cameră, răspunsurile le Mesaj, ale căror puncte mai principale le redăm mai jos. Dar răspunsurile acestea nu se vor discuta. Guvernul a insistat pe lângă membrii majorităţii şi pe lângă membrii opoziţiunii, ca să nu ia vreunul cuvântul. Răspunsurile se vor vota dar după o declaraţie a d-lui Prim-Mi-nistm,"în tăcere. Această tăcere a fost de unii criticată. S’a zis că discuţia publică nu poale niciodată strică în afacerile publice. Parlamentul este o instiluţiune, care între altele are şi scopul de'ajface educaţiunea politică a cetăţenilor. Prin tăcere însă, şi tocmai în afacerile mari, nu se face nici o e-ducaţiunejcetăţenească. Motivele, cari au hotărât punctul de vedere al guvernul lui, le găsim_rezumate în ziarul oficios Ordinea (din 13 Decembre) în chipul următor: „Interesele noastre naţionale, nu sunt o nebuloasă irezo-lubilă în care să nu se poată citi decât prin sforţări deliberative repetate, menite să conducă la o precizare oarecare. Din potrivă, cu o limpcziciune absolută, aspiraţiile legitime ale neamului nostru se găsesc înăscute în fiecare din noi, fac parte din fiinţa noastră etnică, constituind, prin exacta lor expunere în'toţi Românii, acea mare forţă care se cheamă solidaritatea naţională. Oricari ar 11 împrejurările şi ori în care din cele patru puncte cardinale s'ar ivi complicaţiuni, fondul nostru naţional comun, căruia îi zicem interesele superioare ale României, — este şi rămâne acelaşi. Atunci la ce bun discuţia? „România, prin poziţiunca şi rolul ei aci la Dunăre, poate să facă altfel decât să-şi apere pe conaţionalii din Peninsulă şi să-şi asigure posesiunea Dobrogei? Dar aceste lucruri, cu toate sancţiunile ce ele comportă, au fost oficial şi solemn aduse la cunoştinţa ţărei prin discursul Tronului. Şi atunci, ca chestie de autoritate şi prestigiu, ce ar putcâ să mai adaoge, declaraţiilor făcute, o eventuală discuţie în Cameră? „Dar vrem poale să ştim ce anume lucrează guvernul, prin mijloacele şi demersurile sale, în privinţa aduccrei la îndeplinire a justelor noastre revendicări ? «A stărui in această direcţie ar fi o primejdie. Un guvern, asupra căruia apasă toată răspunderea, nu poate —şi nu trebue să poată divulga nimic din lucrările sale în momente ca acelea prin cari trecem astăzi. Eşit din nevoia apărărei intereselor naţionale, consacrat prin sufragiile noastre ale tuturor, guvernul are trebuinţă mai ales de încrederea noastră absolută. Intenţiile şi programul ni le-a spus prin Mesaj şi le-am aplaudat călduros; restul, modalităţile realizărei, îl privesc exclusiv». Acestor motive nu li se poate altceva opune, decât că guver- nul îşi ia asupra sa o mare răspundere. Am dori din suflet că acei cari tac. din condescenţă pentru guvern, astăzi, să nu găsească mâine în faptul tăcerii lor un motiv de a face recriminări guvernului. Răspunsurile la Mesaj;reproduc în bună parte cuvintele Mesajuluijcitit de'M. S. Regele. In cel dela^Senat, se accentuiază poale prea mult asupra înţelepciunei noastre faţă de marele Puteri: Asigurarea pe'care ne-o dă Majeslalea Voastră că am păstrat,'’ graţie acestei politici inţelcpte, relaţiile amicale cu toate Statele şi că ne bucurăm de încrederea deosebită a Marilor Puteri, ne îndreptăţeşte să sperăm că interesele vitale ale acestei ţări vor fi respectate, cu toate schimbările însemnate ce'se produc'in vecinătatea noastră. Câştigând prin" această politică înţeleaptă, o siluaţiune din ce in ce mai importantă in concertul popoarelor, şi fiind in această parte a continentului european un element de ordine şi de dezvoltare normală, sperăm că glasul ţării va fi ascultat- Răspunsul Camerei reproduce de asemenea Mesajul, dar într'un stil mai declamator, decât ne-am fi aşteptat după sobrietatea Mesagiului: Adunarea deputaţilor'işi exprimă mulţumirea că anul acesta pentru întâia oară, vede intre membrii ei pe reprezentanţii liomâniei de peste Dunăre. Recucerită, după veacuri multe, prin jertfă mare şi vărsare de sânge, Dobrogea urmează, de acum inainte, să trăiască viaţa constituţională a României Mume, aşâ după cum i-a trăit până azi viaţa ci istorică şi sufletească.. Politica României trebue să fie mai presus de toate, o po. litică hotărâtă. Cuvintele prin cari Maiestatea Voastră a rostit această dorinţă a ţării s'au întipărit in sufletele tuturor, ca un crez de mândrie naţională Prestigiul pe care România, prin atitudinea ei demnă şi înţeleaptă, aţştiul să-l dobândească in concertul european, vitejia cunoscută şi recunoscută a ostaşilor ei; pregătirea lor deplină pentru vremurile de încercare, şi conducerea tor strălucită in ceasul hotărâtor, dau Naţiunii Române dreptul să se aştepte că glasul ei va fi ascultat. Pătrunsă de necesitatea unei vieţi naţionale cât mai largi şi căUrnai pline, însufleţită de avântul care ridică neamurile in cauzele" lor mari, Adunarea Deputaţilor se va grăbi să voteze noile credite ce se vor cerc pentru trebuinţele armatei, cu mulţumirea pe care i-o dă încredinţarea ei adâncă că nici o jertfă nu poale fi socolităfpreâ mare, atunci când in joc e sporirea puterii căreia se datoreşte fiinţa Stalului nostru şi de care depinde desvoltarea lui in viitor. SIRE, Strânşi uniţi în jurul guvernului Maiestăjei Voastre, adu-cându-i inlărirea pe care o dă identitatea de convingerilşi comunitatea de conştiinţe, ne vom sili să fim la înălţimea misiunii pe care am primit-o, desăvârşind astfel opera de întărire şi înaintare, a Statului Român in toate direcţiunile. NOUA REVISTĂ ROMÂNA 98 ACTUALE ARTISTUL I. MINCU încă unul, dintre puţinii aleşi ai soartei, care trăesc şi după moarte. 'Mormântul, căruia s’au încredinţat rămăşiţele sale trupeşti, nu cuprinde şi sufletul său. Marile idealuri şi frumoasele zămisliri de artă pe care numai el, făuritorul lor, le putea stăpâni în sufletul lui de artist, plutesc azi libere de trupul care le-a subjugat o bucată de vreme. Principiile lui însufleţesc însă acum pe toţi aceia cari le-au cunoscut şi apreciat. Ele înviorează şi îndeamnă la muncă pe urmaşii săi. Golul lăsat în mijlocul nostru prin dispariţia fiinţei lui iubite, este împlinit prin marile lucrări ce ni-1 încorporează. E o durere pierderea lui, dar nu e un doliu. Căci giulgiul ce a acoperit pe veci figura lui de Hristos îndurerat, n’aruncă nici o umbră asupra operei lui. Aceasta ne apare acum şî mai strălucitoare în haina veşniciei, ce o îmbracă de aci înainte. Numele lui se impune acum ca un "simbol. Acesta rămâne viu şi se va repercuta în decursul vremurilor, persistând cu mult mai îndelung decât i-a fost dat să trăiască pe pământ' aceluia care l-a întrupat întâiu. ' Căci, ori când se va vorbi de o arhitectură românească, numele lui Mincu nu va putea fi ocolit. Locul său de precursor al Renaşterei arhitectura noastre, îi este pe veci asigurat. Ori cât de mari vor fi urmaşii săi, ei nu vor putea ştirbi nimic din mărirea lui. Căci uşor este de urmat pe o cale de altul deschisă, greu însă de a găsi îndrumarea ceâ adevărată, când orice indicaţii lipsesc. Şi marele, necontestatul merit a lui Mincu, constă tocmai în i-novaţiunea, simplă în aparenţă, dar nu uşor de găsit, de a fi înviat vechea arhitectură a ţării sale, punând-o în serviciul cerinţelor vremurilor de azi. Ori cât de uşoară şi naturală ni se pare acum această soluţie, ea trebuia însă găsită. Căci dacă emiterea unui gând, oricât de original ar fi el pentru vremea sa, con-stitue partea subiectivă a artistului, aducerea la îndeplinire a unei idei însă, depinde de o mulţime de factori străini de concepţia primă. Iar Mincu nu s’a mulţumit numai cu rezolvirea teoretică a problemei, ci s’a încumetat şi la imediata ei aplicare practică. Aceasta însă i-a fost cu mult mai greu decât enunţarea principiului fundamental; în arhitectură mai ales, unde plăsmuirea artistului nu e perceptibilă pentru alţi decât din momentul desăvârşitei sale exteriorizări. Mincu a venit cu inovaţia lui într’o vreme foarte puţin preparată în acest sens. Tendinţa generală era din potrivă ostilă rămăşiţilor arhitectonice din trecut. O probă avem în prefacerea aproape totală a multor din vechile mănăstiri restaurate de sub domnia lui Vodă Ştirbey încoace. Arhitecţi aduşi din Austria, au dat o haină cu totul străină acestor locaşuri, fără măcar să se mire cât de puţin se potrivea ornamentaţia barbară de ei introdusă, cu arhitectura originală ce mutilau. Dela restaurări, acelaş stil hibrid cu ridicole pretenţii gotice, s’a lăţit şi la clădirile profane. Arhitecţii erau în mare majoritate streini şi în genere lipsiţi nu numai de cunoaşterea tradiţiei noastre, dar chiar de adevăratele cerinţe ale profesiunii lor. Intr’această atmosferă de compromisuri începu cariera sa tînărul arhitect Mincu. Deşi venind din şcoală străină, pe care a absolvit-o cu deosebit succes, el nu s’a mulţumit să pună în practică modelele străine, cu care se familiarizase în timpul uceniciei lui în Paris. Conştient de marea problemă ce arhitectura română avea de rezolvit, el începu un studiu amănunţit al elementelor vcchei arhitecturi pământene, până atunci cu totul oropsită. Din culegerea elementelor au-toctone şi-a alcătuit un întreg program de activitate în vederea unei renovări a arhitectura ţărei sale. Nu s’a redus însă la simpla copiere a unor amănunte şi adaptarea lor întâmplătoare la clădiri concepute tot pe tipicuri străine, ci a căutat să le concilieze cu cerinţele moderne, păs-trându-le însă aspectul tradiţional. Şi pe când alţi colegi ai lui, mult mai puţin înzestraţi ca el, îşi creiau situaţii de seamă prin simpla reproducere a unor clişee cu totul străine de ţara şi nevoile noastre, modestul artist Mincu se îndeletnicea pe tăcute cu făurirea unei arte nuoi. Deaceia nici mari, nici numeroase nu sânt clădirile rămase pe urma lui. Dacă nu se impun privitorului banal, pe care massa unei clădiri singură îl uimeşte, lucrările sale constitue însă pentru cunoscătorul serios adevărate tezaure de artă. . Simplele sale case de locuit, bisericuţele, monumentele sale funerarii şi clădirile sale publice, vor rămânea pururea ca cele mai preţioase sorginţi din care vor avea să se inspire urmaşii săi. O viaţă de om şi mai NOUA REVISTĂ ROMANĂ go ales a unui aşa de conştiincios cercetător cum era el, nu i-a putut ajunge ca să realizeze toate concepţiile sale. Puţinele monumente ce ne-a lăsat însă, se impun prin noutatea şi unitatea lor desăvârşită. Au toate calităţile unei opere serios concepute şi artistic executate, care contrastează grozav cu improvizaţiile pripite ale zilelor noastre. Şi toate lucrările lui se disting prin originalitatea înfăţişărei lor curat românească. El primul ne-a dat dovadă că e pedeplin îndreptăţită aspi-raţiunea noastră după o arhitectură naţională. De aceasta este pe veci legat numele iniţiatorului I. Mincu. Alături de Grigorescu, el va figura printre îndrumătorii de frunte ai viitoarei arte româneşti. • Moştenirea cea mai frumoasă ce ne lasă pe urma sa artistul Mincu, e dragostea şi priceperea pentru arhitectura românească, ce el a sădit în sufletul unei întregi generaţii de foşti elevi ai săi. Printr’înşii continuitatea frumoasei sale iniţiative este pe deplin asigurată. Ca şi în epocile cele mai frumoase ale Renaşte-rei italiene, tinerii săi urmaşi se mândresc a fi fost elevii lui. Din atelierul său ei eşiau nu numai cu cunoştinţa temeinică a celor mai mici amănunte — căci Maestrul era tot atât de exigent în aşternerea concepţiilor ca şi în executarea detaliilor— dar mai ales cu dragostea pentru meseria lor. Profesoratul său a fost un adevărat apostolat în serviciul unei cauze naţionale şi artistice. Dar în afară de această moştenire vie, arhitectul Mincu ne mai lasă şi o splendidă ultimă a sa concepţie, care încoronează întreaga sa activitate. E planul Palatului Comunal din Bucureşti, a cărui realizare nu a avut fericirea să o supravieţuiască. Faţă de această operă care sintetizează direcţia de el imprimată arhitec-turei româneşti, avem însă datorii de îndeplinit. După cum scrierile postume ale marilor gânditori sunt culese şi cu pietate publicate, tot astfel se impune ca şi ultima concepţie a primului arhitect de frunte al României să fie eternizată. Sperăm că angajamentul solemn ce foştii săi elevi l’au luat în faţa mormântului maestrului lor, va fi realizat, şi în curând Capitala Regatului se va putea mândri cu frumoasa şi impunătoarea clădire datorită concepţiei măiestre a primului mare arhitect român. Iar un alt omagiu, ce asemenea îl datorim maestrului dispărut, e reunirea tuturor elementelor de el adunate şi concepute. Imensul tezaur de forme de el închipuite şi din care el nu a utilizat decât o minimă parte, ar constitui un izvor nesecat, la care ar veni să se adape generaţiile viitoare. Arhitectul I. Mincu a trecut prin viaţa pământească cu o dezinteresare de sine ce caracterizează numai pe adevăraţii artişti creatori. El a conceput nu în vederea unor avantagii imediate, ci numai pentru a satisface îmboldirile geniului său creator. O-perile sale postume, de o valoare necontestată, trebuesc puse în serviciul ţărei în onoarea căreia le-a conceput. I. Mincu : Cavoul Chica io6 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Pe lângă realizarea în piatră a splendidei sale faţade a Palatului Comunal — asupra căreia nu mai e nevoe să revin aci—vor trebui publicate şi toate studiile sale, atât cele mai mici composiţii decorative, cât şi proectele sale neexecutate. Acesta va fi cel mai demn şi mai trainic monument ce suntem datori să-i ridicăm. Respectând pe aleşii neamului, în rândul cărora se prenumără şi artistul Mincu, ne vom înălţa pe noi înşine. AI. Tzigara-Samurcaş AUTONOMIA SCOALEI i De autonomia şcoalei s’a vorbit de multe ori, puţine însă s’au înfăptuit din cele vorbite. S’au înfăptuit puţine, fiindcă temelia însăşi pe care se aşeza autonomia şcoalei era puţin rezistentă. Acei cari vorbeau de dânsa, manifestau mai curând un sentiment al sufletului lor bine intenţionat, decât o convingere de principiu. Se vorbea de autonomie în chip entusiast, fiindcă se detesta amestecul intereselor confesionale şi politice în conducerea şcoalei; se lăuda autonomia, fiindcă se critică aservirea. Autonomia eră înţeleasă, dar mai mult în chip negativ: ea exprimă dorinţa de a se vedea înlăturat din şcoală tot ce nu trebuiă să fie... Autonomia şcoalei poate aveâ însă şi un înţeles pozitiv. Ea poate însemnă un sistem de organizare şcolară, care stă de sine; capabil de a se menţine şi des-voltă, fie că ar fi sau nu sprijinit pe sentimentele alese ale sufletelor bine intenţionate. Autonomia şcoalei poate, cu un cuvânt, însemnă: organizarea şcoalei pe o temelie, în care să nu aibă ce căută nici sentimentele, nici interesele. Unde se poate găsi însă o asemenea temelie ? In conştiinţa oamenilor de bine ? In programele partidelor politice? In sindicarea, sau solidarizarea oamenilor de şcoală ? In garantarea prin lege a drepturilor şi datoriilor corpului didactic? Nu. Toate acestea sunt numai paliative. O singură temelie solidă rămâne pentru autonomia şcoalei: ştiinţa educaţiunii. Ştiinţa educaţiunei, singură ea, este obiectivă; deci imparţială faţă de interesele politice şi confesionale. Tot ce se clădeşte pe temelia ştiinţei educaţiunei, se clădeşte solid şi durabil pentru şcoală; aparţine pentru vecie şcoalei. Autonomia nu poate fi întemeiată decât pe ştiinţă. Omul de şcoală îşi găseşte garantarea misiunei sale numai în datele ştiinţei. Cine se conformă acestora, devine intangibil şi în opera lui încolţeşte eternitatea. Dar... frumoasă vorbă: ştiinţa educaţiunei; există ea însă şi de fapt o ştiinţă a educaţiunei ? Până mai acum de curând eră la modă să se tăgăduiască o asemenea ştiinţă. Astăzi însă, moda tăgă-duirei pare a fi în descreştere. In Germania ea a trecut deabinele în domeniul istoriei. In Franţa şi Italia este pe cale să se întâmple acelaş lucru. In alte ţări, de asemenea. Mult aş dori ca România să nu fie, ea singură, multă vreme demodată în această mişcare a culturei. Exemplul Franţei a fost de multe ori hotărâtor pentru noi. De aceea mă grăbesc să fac cunoscute cuvintele pline de entusiasm pentru noua ştiinţă a educaţiunei, pe cari le găsesc puse în fruntea une mari pu-blicaţiuni franceze apărute de curând: L'Annee peda-gogique (Premiere annee, 1911. Editura Felix Alean, Paris). Iată programul acestei noui publicaţiuni; «In educa-ţiune nu avem în vedere decât educaţiunea însăşi. Edu-caţiunea este pentru noi un scop. Pe când politica consideră educaţiunea ca un mijloc prin care se asigură triumful unui partid, sau prin care se pregăteşte transformări sociale după un anumit ideal, noi considerăm educaţiunea ca un scop de sine stătător; nu punem nimic mai presus de ea, alături de ea, sau dincolo de ea. Noi nu avem, cum ar zice Pascal, gânduri «de derriere la tete». Concepţiunea noastră despre educa-ţiune nu este nici confesională, nici politică, nici sociologică, nici metafizică. Ea nu se referă la nici o doctrină alta decât la acea a ştiinţei pedagogice. Noi tindem să stabilim adevărul pedagogic în mod direct, scoţân-du’l din experienţă, iar nu să-l deducem dintr’un sistem filosofic... Noi avem curajul să credem în educa-ţiune şi să urmărim o ştiinţă a educaţiunei, care îşi trage principiile din ea însăşi, care este autonomă.» Iată dar temelia găsită pentru autonomia şcolară : ştiinţa educaţiunei. La or şi ce propunere nouă, care se face în materie de învăţământ; la orce lege nouă, prin care se încearcă o îmbunătăţire a organizaţiunei şcolare cei cari vor autonomia, şcoalei, nu trebue să aibă decât o singură grijă şi anume: care este adevărul ştiinţific ? Dacă propunerea şi legea sunt aprobate de ştiinţa educaţiunei, atunci ele ajută de sine şi autonomia şcoalei. In această direcţie trebueşte muncit. C. Rădulescu-Motru BIBLIOGRAFII Pompiliu Păltănea: Triptic dramatic: Darul maselor, Fu gind de Chanjbdis, Jocul zeilor.—Bucureşti, 1912, Tip. Profe sională. Preţul 1.50. NOUA REVISTĂ ROMANĂ IOI PRINŢUL PETRU KROPOTKIN 1842—1912 La 26 Noembrie intelectualitatea rusă şi a Europei întregi a sărbătorit aniversarea de 70 de ani a prinţului anarhist Petru Kropotkin. Care intelectual în anii lui tineri nu a cetit cu sete cărţile lui «Paroles d'un revolte» sau *A la recherche du palm, câţi din noi n’am visat o lume mai bună, mai frumoasă sub paginile calde ale acestui vecinie revoltat. Iar mai anii trecuţi, când au apărut memoriile lui, cu acea prefaţă entusiastă scrisă de George Brandes, cine n’a cetit cu mândrie cartea acestui revoluţionar, cu mândrie zic, căci te simţi mândru că în lumea aceasta se găsesc şi astfel de oameni cari rupând toate legăturile trecutului, rămân ca de piatră sub loviturile soartei şi ale vre-mei. Născut în 1842, prinţul Petru Kropotkin e coborâtor ai uneia din cele mai vechi familii ruseşti, de a căreia urme se ştie încă în 1627. Crescut în corpul de pagi, ofiţer al gardei imperiale, omul acesta avea cea mai strălucită carieră în faţa lui. Din copilărie însă, copilărie plină de durere, orfan de mamă,—tatăl lui era un mic despot care până şi soţiei sale îi scria ucazuri, iar mama vitregă a tânărului prinţ a fost de o cruzime rară cu robii de pe proprietăţile lor, — Petru Kropotkin e atras de ştiinţă şi de viaţa celor mici şi suferinzi. La 18 ani el întreprinde prima escursie geografică cu fratele său în Siberia, în care descrie noui drumuri, găseşte noui trecători în munţii răsăriteni ai Siberiei. Pe băncile Universităţii cercetând descoperirile făcute de alţii în Asia, el celdintâi emite părerea că Asia centrală este un platou muntos, rămăşiţa a unui vechi continent. Ofiţer de cazaci, el face în această calitate noui es-cursiuni în Manciuria şi regiunile siberiene ale Amurului, ale căror rezultate le publică în Revista de geografie a societăfei imperiale ruseşti. Ales în 1867 secretarul acestei societăţi, el face noui escursiuni în Finlanda şi Suedia, studiind gheţarii din aceste ţări. In 1873 face parte din interesanta expediţie Olekminsk-Vitimsk, al cărei resultat îl publică în’ Revista de geografie rusă. Cam în acelaş an publică: Orografia Siberiei răsăritene şi un alt studiu de geologie: Cercetări asupra epocei glaciale. Geograf emerit, el scrie toată partea relativă la Siberia şi Rusia în Marea Geografie a lui Redus. Tot în acelaş timp el aderă la mişcarea revoluţionară internaţională, revine în Rusia şi sub numele de Borodin începe o periculoasă agitaţie printre lucrători. Arestat în 1874, el fuge din închisoare şi din Rusia şi se stabileşte în Anglia. La 1877 îl găsim în Geneva, unde redactează ziarul Le Revolte şi activitatea lui e aşa de periculoasă, încât mica republică geneveză îl expulzează în 1881. In 1883 e compromis într’o afacere anarhistă din Lyon şi e condamnat la 5 ani de închisoare. La 1886 e graţiat, dar Franţa îl expulzează şt de atunci el tră- eşte tot timpul în Anglia, deşi sub ministerul Clemen-ceau i s’a redat dreptul de a locui în Franţa. Activitatea lui revoluţionară nu ’l opreşte dela activitatea sa ştiinţifică. El publică an cu an lucrări de geografie, ştiinţi naturale, sociologie. După moartea lui Huxley, lui îi este încredinţară redactarea părţei biologice din Marea Enciclopedie Britanică. Mai anii trecuţi, cartea sa de biologie L’enlre-aide în care opune noua sa teorie a ajutorului mutual la animale, în potriva teoriei luptei pentru existentă a lui Darwin, atrage atenţia în-tregei lumi ştiinţifice asupra sa. Cunoscător al-istoriei ma-relor mişcări revoluţionare, el publică acum doi ani Istoria Revoluţiei Franceze, în care arată că mişcarea revoluţionară franceză a fost toată întreprinsă de clasa de jos, de cel mai negru proletariat şi că burghezia revoluţionară n’a făcut altceva de cât s’a folosit de munca acesteia spre a se ridica; şi că odată ajunsă sus, ea a sugrumat mişcarea proletariatului, cu o cruzime ne mai pomenită. Cartea aceasta e foarte documentată şi aduce un nou material asupra acelei mari mişcări sociale. Bine înţeles, activitatea lui ştiinţifică e mai puţin cunoscută de cât activitatea lui politică. Numele lui a pătruns în lumea cititorilor mai multă graţie faptului că un prinţ ca el este şi anarhist în acelaş timp. Această împerechere ciudată i-a făcut numele popular. Şi dacă adăogăm că pentru mulţi anarhismul e în- 102 NOUA REVISTĂ ROMANĂ ţeles ca o manifestare banditească în felul întreprinderilor apaşilor din Paris, ai bandei Bonnot şi Comp., se înţelege de ce figura acestui prinţ anarhist capătă ceva şi mai atrăgător, şi mai interesant. Dar anarhistul-prinţ n’are nimic comun nu numai cu anarhiştii Parisului, dar cu nici unul din acei care prin teroare cred că vor putea aduce vr’o îmbunătăţire soartei omeneşti. Omul acesta blând, din copilărie preocupat de marile probleme ştiinţifice şi umanitare, incapabil de a face cuiva rău, revoltat însă înpotriva societăţei din care face parte, rupând ori-ce legătură cu ea, trăind în consecinţă cu ideile şi sentimentele sale, apostol al unei lumi viitoare în care nu va fi nimic din nevoile de azi,—e poate cea mai senină din figurile contemporane. Şi nu e de mirare că lumea oficială, că savanţii de cabinet cari n’au putut să aleagă între ştiinţă şi plăcerile pe care lumea le dă, în atâtea rânduri i-au arătat stima lor, lui—răzvrătitului, lui—puşcăriaşului. Când în 1883 a fost condamnat la închisoare, Academia Franceză i-a propus ca în timpul detenţiunei să se folosească de biblioteca sa, iar Ernest Renan i-a pus la dispoziţie cărţile lui rare. Oare ştiinţa de azi, cu descoperirile făcute în toate direcţiile, poate ea admite războiul, foamea, mizeria, inegalitatea de clase, obscurantismul religios, bigotismul credinţelor milenare, autoritarismul statului? Bine-în-ţeles că ştiinţa este negarea acestora. Savantul însă le tolerează ; le tolerează pentru că şi-a făcut o îndoită personalitate : una ca're neagă toate acestea şi care în minute rare găseşte figuri măreţe ca ale lui Kro-potkin cărora li se închină,—şi o altă personalitate care admite şi recunoaşte toate monstruozităţile sociale, pen-trucă aşa cere lumea, aşa cere oficialitatea, Kropotkin ar fi putut fi profesor, ministru, academician, ar fi putut fi unul din acei fericiţi—el a vrut să fie un savant şi un umanitarist, a cărui viaţă să nu se deosebească de ceea ce crede şi simte. Pentru aceasta a fost pedepsit cu închisoarea, cu expulsarea din toate ţările din lume, cu nevoia şi sărăcia chiar, şi mai ales cu cea mai crudă pedeapsă: interdicţia de a putea reveni vr’odată în ţara în care s’a născut, a copilărit şi pe care o cunoaşte mai bine decât oricare altul. Rusia însă, se pare că va face un mare şi nobil gest : ea va permite bătrânului anarhist, astăzi puţin periculos, să revie în patrie. Un comitet de savanţi oficiali stăruie ca ultimile zile, omul integru ce fu Kropotkin, savantul apreciat de toată lumea, să locuiască pe pământul ţărei lui—de a cărui lipsă, se spune, cu tot internaţionalismul său, prinţul revoluţionar suferă în ultimul timp. Şi va fi dat acestui pribeag ca după 40 de ani de rătăcire prin lume, să revie la vatra lui, să’şi odihnească sufletul şi trupul istovit în lupta vieţei în care a fost un erou. (Minsk-Kussia) Dr. I. Duscian CRONICA LITERARA Amintiri, schiţe şi nuvele de Alexandru dura. — Triptic dramatic (Darul Muzelor, Fugind de Charyb-dis, Jocul Zeilor) de Pompiliu Păllănea. Literatura vremii moderne suferă pretutindeni de o boală specifică, pe care un critic german contemporan o numeşte cu multă justeţă foilelonism. Ea este rezultatul imixtiunii funeste a «celei de a patra puteri», a gazetăriei în literatură. Cum în zilele noastre atâtea porţi ferecate se deschid la auzul cuvântului magic: „Presa1*,—poezia, care e sfioasă de felul ei, a deschis şi dânsa—intimidată de alaiul sgomotos al aceleia—porţile ei sacre; ba mai mult, asemenea Troiei naive, ea ş’a dărâmat singură zidurile, ca să introducă în cetate pe vrăjmaşa ei de moarte. — Iar gazetăria a cotropit poezia şi a ucis-o, corupând-o. Căci — abstracţie făcând de preţioasele ei calităţi—gazetăria este lovită de blestemul, de a nu putea realiza opera ei de propagare, de largă socializare a literaturii, decât cu preţul viţiării, şi «aplatisării» acesteia. Foiletonul este fratele mai în vârstă al cinematografului. Ca şi acesta, el nu vrea decât să omoare vremea cetitorului, procurându-i o anume doză de emoţiuni pe preţul cel mai popular cu putinţă; iar pe un preţ aşa de ieftin, el dă în locul emoţiilor veritabile, surogate de emoţiuni, sguduiri şi încordări momentane ale sistemului nervos. Cum gazetarul e, prin excelenţă, «om al prezentului», foiletonistul va da—ca şi cinematograful— numai simpla senzaţiune actuală, pentru producerea căreia procedeele pur exterioare ale artei sunt de ajuns; creaţiunea, realizarea sfintei călduri a vieţii— care, singură, produce emoţia vie şi durabilă — nu e treaba gazetarului. Imitând — ca un surogat ce este— aspectul extern al artei, foiletonul compromite literatura mecanizând-o, prefăcându-i sufletul viu în maşină moartă. Şi rătăcirea foiletonismului are de efect de a face pe mulţi gazetari de talent să treacă, de perfectă bună credinţă, din tărâmul lor în acela al literaturii, care şi-a distrus doară ea singură zidurile ocrotitoare : ei nu-şi dau seama că au intrat într’o ţară care nu are nimic de comun cu a lor. Acesta e şi cazul ziaristului Ciura, pe care această lipsă de hotărnicire, l’a făcut să-şi scrie cu cele mai bune intenţiuni schiţele sale literare. Cât e de străin d-sa de gândul corupător, care prezidează adesea la amestecul ziariştilor în literatură, ne-o arată fondul cinstit al schiţelor sale. Foiletonistul mercantil, care, ca om al momentului, are îndeobşte tendinţe progresiste şi oferă de regulă cititorilor săi ultimele noutăţi din bazarul ideilor «moderne», va privi desigur cu zâmbetul compasiunii eroice naivitatea tendinţei lradi[ionalisle, aşa de pronunţată în bucăţile d-lui Ciura. Căci ideea conducătoare în volumul său e puterea nebiruită a tradiţiei, a pornirilor ereditare, cari NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 103 se răzbună fără milă, ori de câte ori eroii săi au cutezat să le trădeze deşii pindu-se de viaţa de ţară, spre a se încorpora păturii orăşeneşti. Copiii trimişi la oraş, la carte, tânjesc de dorul satului lor şi—cum într’înşii energia străbună e încă nealterată—fac sforţări eroice de a se smulge din mediul străin, fugind acasă (Ghiţă, Septembre); iar cei cari au izbutit întru câtva să se adapteze oraşului, ajungând cu studiile până la Universitate, aceia simt nu odată chinul adânc al existenţii de «desrădăcinat»—ca în Revedere—ori—ca în Milru—regretul târziu de a nu fi rămas în starea primitivă de senină mulţumire a vieţii ţărăneşti. Regret trist, dar vai! neputincios, căci desrădăcinaţii d-lui Ciura au pierdut — ca nişte Antei — odată cu contactul mediului lor şi tăria voinţei lor, şi se găsesc lipsiţi de energia de a se rupe din mediul protivnic, spre a reveni în sânul celui tradiţional — energie pe care o au, atunci când s’au rătăcit «în clasa cultă», eroii voluntari ai lui Agârbiceanu, tovarăşul de tendinţe al scriitorului nostru. Dar tocmai apropierea d-lui Ciura de Agârbiceanu ne indică unde începe foiletonizmul celui dintâiu. El începe acolo unde se termină asemănarea cu Agârbiceanu: când trecem dela fondul lor de simţiri şi tendinţe la partea pur artistică a operii lor. — Pe când Agârbiceanu are puterea creatoare de viaţă, care face pe adevăratul poet, d-1 Ciura nu ne oferă decât acea imitaţie mecanică, cinematografică a realităţii, căreia palpitarea caldă a vieţii îi e necunoscută. Despre adâncirea sufletului omenesc, încercată adesea cu multă vigoare de Agârbiceanu, nici nu poate fi vorba în bucăţile d-lui Ciura, cari din câteva date externe încearcă să prindă în grabă, câte un crâmpei răsleţ al existenţii, fără a izbuti vreodată să surprindă valoarea ei adâncă. In schiţarea lor fragmentară, lucrurile, cari sunt prezentate acolo, nu au mai mult decât interesul unu* fapt divers, sugestia unui înţeles mai profund al vieţii lipseşte, şi neputinţa de a o realiza te izbeşte cu deosebire în schiţe ca Revederea şi Homunculus, cari> deşi prin situaţiile înfăţişate sunt indicate a ne deschide acel înţeles, nu izbutesc totuşi şi aproape nu încearcă, să se ridice deasupra telului general de naraţiune foiletonistică. D-1 Ciura este dar un foiletonist, cum o recunoaşte de altfel—cu multă cruţare, ce e drept—şi autorul prefeţei volumului său. D-sa în loc de a aţinti priviri stăruitoare şi adânci, aruncă doar privirea fugitivă a călătorului asupra lucrurilor cari îi trec pe dinnainte; ba nu acordă mai mult decât o privire superficială nici chiar întâmplărilor copilăriei sale proprii. D-sa trece pe lângă toate, fără a se alipi de ceva cu dorinţa, cu patima de a-i sorbi parfumul întreg, de a-i ulei înţelesul— şi nu păstrează din acest continuu «guarda e passa» decât impresiuni sentimentale de o banalitate neaşteptată. — Prin aceste trăsături şi cu deosebire prin caracterul comun, deşi nu lipsit de sinceritate,—prin felul «hausbacken», spre a ne sluji de un termen mai propriu — al sentimentalităţii ce revelează, schiţele d-lui Ciura intră mai de grabă în cadrul literaturii de familie decât în acela al marei literaturi creatoare. D-1 Ciura are darul de a povesti faptele şi de a înfăţişa uneori cursul lor în lumina simpatică a unei sincerităţi naive; dar d-sa nu poate crea din aceste fapte viaţa, care desprinzându-se de autorul ei, trăeşte neatârnată. D-sa are calităţi de prozator, dar nu e poet; d-sa e un narator simpatic, dar nu e nuvelist. ' • • • Mitologia vorbeşte de făpturi montruoase şi oribile, cari ar fi stăpânit pământul înainte de a se stabili armonica întocmire a zeilor, făpturi cu cari eroii umanităţii tinere au avut de purtat lupte crâncene, până să cureţe pământul de răul lor. Iar ştiinţa întăreşte adevărul acestei viziuni poetice, arătându-ne la originea mai tuturor formelor lumii, aspecte haotice'şi informe, din care încetul cu încetul se nasc şi se desprind armoniile lumii actuale. — Dar după fixarea definitivă a lucrurilor în legi armonice, natura, răzvrătită de dorinţa nestinsă de a se întoarce în haosul original, îşi sfărâmă totuşi uneori tiparele, în cari a robit-o legea nemiloasă a entropiei şi—reamintindu-şi de jocurile ei dela început — ţâşneşte sfidătoare în diformitatea câte unui monstru neverosimil. Este oare în literatura noastră dramatică, monstrul datorit D-lui Pompiliu Păltănea, de primul, ori de al doilea fel ? Să fie el simbolul fazei haotice, din care teatrul nostru n’ar fi putut ieşi încă, spre a intra pe calea creaţilor armonice—deşi în această massă nebuloasă s’au ivit nudei puternici de concentraţie şi organizare, Caragiale şi Manasse ? Ori să fie doar una din acele isbucniri monstruoase sporadice, prin care această literatură, deşi ajunsă la un anume grad de organizare, îşi reaminteşte de vârsta ei haotică—rămasă acum departe, pierdută în noaptea anilor? Ne interesează aici mai puţin răspunsul la această întrebare, decât monstrul în sine: acest adevărat «mon-strum liorrendum, informe, ingens», monstru cu trei capete: „Darul Muzelor„Fugind de Charybis*, ^Jocul Zeilorexemplar superb de abnormitate literară I Căci, ca şi fraţii săi din alte domenii, monstrul literar are deosebiţ de însemnatul rol, de a ne vădi prin chiar mărimea diformităţii sale, legile normale ale unui gen literar—tot aşa precum numai o mare lovitură dată unei înclinări sufleteşti a noastre, e în măsură a ne prezenta acea simţire în lumina reală a intensităţii şi a direcţiunei ei. Mai rar specimen de monstruozitate literară, ca grozăviile dramatice-psihologice datorite îndrăsnelii D-lui Păltănea.—D-sa vrea, cu orice preţ să creeze, dela prima încercare, conflicte dramatice nemai văzute, exploatând jocurile cele mai extraordinare şi mai rafinate ale psihologiei omeneşti şi îşi propune a construi o piesă de teatru pe această idee: iubirea bărbatului nu se întemeiază atât pe calităţile intrinseci ale femeii, cât pe conştiinţa că această femeie e obiectul dorinţii altora 104 NOUA REVISTA ROMANĂ şi că este capabilă de a se face dorită de cât mai mulţi. Ideea e foarte interesantă. Iar a asista la chinurile sufleteşti ale D-lui Eugen, care simte că nu’şi mai poate iubi soţia, fiindcă despre ea se spune că «nu e în stare să aibă un amant», adică nu e capabilă de a subjuga pe nimeni, aşa că el stăpâneşte doar ceeace dispreţu-esc alţii; a-1 vedea luptând cu groaznica întrebare: nu poate sau nu vrea să aibă un amant ? iată ceeace e şi mai interesant! Dar lucrul devine uimitor, când aflăm că aceste gânduri, pe cari cineva abia are curajul să şi le mărturisească sie-şi, D-l Păltănea,—care nu cunoaşte sfielile obicinuite—le lasă a fi exprimate, cu o desinvoltură înspăimântătoare, de nefericitul soţ. cui?—soţiei sale stupefiate! Şi cum un dramaturg aşa de îndrăzneţ nu poate fi omul paşilor opriţi la jumătate— iată pe nenorocitul soţ la picioarele soţiei sale. implorând-o, în numele fericirii lor, să’şi ia un amant. Mimi.—Eşti nebun. Eugen.—Da, da, nebun, nebun de iubirea pentru line care vreau să rcvie, care trebue... Eşti aşa de frumoasă. Mi-o spune amintirea clipelor trecute, amintirea plăcerilor îmbătătoare gustate în tovărăşia trupului tău... Când îţi puteam privi ochii cu patimă, când îţi puteam muşca buzele ca un sălbatec înfometat..., când îţi puteam încinge gâtul cu îndârjirea şi bucuria cu care un disperat se agaţă de ceva in clipa în care e să se înece... (rosteşte ultimele cuvinte apropiindu-se încet de ea; întinde braţele, i le petrece după gât, uşor, şi continuă, cu glasul ceva mai scăzut, dulce, rugător, ademenitor). Când ţi-1 încingeam ca un colier de foc... ca un colier... A, colierul de care mă rugaseşi, ce minunat ţi I ar încinge şi el... E din perle, încheiat cu briliante.... Cât ţi-a plăcut... O să-l ai, o să-l ai..-dacă... (i se uită în ochi cu desmierdare in privire). Mimi (furată de desmierdările lui, copleşită de o mole-şeală îmbătătoare, zâmbind duios, cu naivitate).—Dacă? Eugen (mângâind-o cu braţele, până ce-i cade la genunchi). — Dacă o să ai şi tu un amant.—Unul, dacă o să văd că şi tu poţi avea... Mimi (în aceeaş stare). — E preţul... Eugen (întrerupând-o, cu stăruinţă rugătoare, în genunchi cum căzuse cu un minut înainte).—Fericirii mele, da. O să-l ai. Căci tu nu se poate să nu-mi vrei fericirea (intră un servitor). Mărturisim că asemenea grozăvii depăşesc hotarul răbdării noastre. Nu e vorbă, am văzut pe scenă multe grozăvii: am văzut pe mama care-şi ucide copilaşii, am văzut pe femeia care cade în braţele celui care i-a asasinat soţul şi întreaga familie şi care e cea mai slută canalie imaginabilă. Dar aceste monstruoase jocuri ale simţirii omeneşti ne-au fost înfăţişate de alde Euripide ori Shakespeare, cari făcând să ne cutremurăm în faţa lor, au ştiut totdeodată să ni le facă, prin geniul lor dramatic, vrednice de crezut. Acest gând, că meritul geniului dramatic e cu atât mai strălucit, cu cât dramaturgul reuşeşte să ne convingă sentimental de lucruri mai incredibile la întâia vedere, pare ar fi fost ispita ce a atras pe D-l Păltănea în această fatală Charybdis. Dar în timp ce concepţiunea întrece în monstruozitate tot ce s’a înfăţişat până acum în teatru, întregul său ingenium dramatic se mărgineşte la abilitatea cu care uneori conduce dialogul, şi care e în adevăr remarca- bilă, reamintindu-ne sub acest raport dramele D-lui Lecca. Dar uneori numai, căci tocmai în momentele dramatice decisive, acest dialog quasi-spiritual cade în copilării cari ne amintesc pe D-l Vasile Pop, tatăl unui alt monstru, novelistic : «Cum iubeşte o fată» ! Scăpând dc Charybdis, dăm de Scyla dramatică a D-lui Păltănea : Jocul Zeilor. Dacă în prima, monstruozitatea concepţiei l’a doborît pe D-sa, în a doua, ne-destoinicia sa compromite concepţia dramei.—In adevăr, şi aici ideea e ciudată şi temerară, dar e cu mult mai verosimilă decât dincolo : un tânăr spre a se răzbuna pe prietenul său din copilărie şi binefăcătorul său — fiindcă acesta a cucerit pe aceea, pe care o iubea el— seduce pe mama acestui amic şi binefăcător. Un conflict, pe care, prin felul realizării lui—prin introducerea unor împrejurări atenuante, a unor motive de fatalitate cari explicând, să îndulcească totdeodată grozăvia faptului—un real talent ar putea construi o acţiune dramatică convingătoare. Cum îl realizează dramaturgul nostru ? După ce izbuteşte, prin mijloacele sale de realizare, să ne înfăţişeze faptul mai odics decât este, el realizează îndulcirea deplină a grozăviilor prezentate prin aceea că preface tragicul într’un comic irezistibil. Tânărul Mihai, victimă, a primit dela amicul său, ticălosul George, o scrisoare cinică, că mama sa se află în braţele acestui mizerabil. Iată-1 deci înaintea camerii mamiisale, unde au intrat cu puţin înainte ea şi George; iată-1 izbind cu furie în uşă, ameninţând : «Sparg uşa, fac scandal» ; iată în sfârşit pe mamă, ieşind superbă şi cinică: Marla (privindu-1 fix, cu glas aspru)—Ce înseamnă asta ? Mihai (cu durere, cu milă, cu iubire) — Mă ’ntrebi mamă? Mă ’nlrebi ? Marta (poruncitor) — Ce înseamnă asta ? Mihai (delicat). — Ştiu că Dumneata nu eşti de vină... Dar cum a îndrăsnit? (Cu durere) Tocmai cu Dumneata... Marta (privindu-1 fix, cu acelaş ton). — Chiar dacă ar fi aşa. Ce vrei ? Mihai (surprins). — Ce vreau? Marla. — Da, încă odată: ce vrei? (înaintând puţin în scenă, fără să înceteze de a-1 privi). Cum îţi permiţi să-mi turburi liniştea când am mai mult nevoe dc ea? Cum? Mihai (fără putere). — Erai cu el... Marla — Eram. Şi? N-am dreptul? Nu-1 am? Mihai (dulce). — Nu-1 ai, mamă dragă. . Marta. — Şi de ce, te rog. De ce nu l-aş avea? Mihai (simplu). — Fiind-că ini-eşti mamă. Marta (are un surâs, apoi, pe măsură ce vorbeşte, a-prinzându-se). — Şi dacă-ţi sunt? înainte de a-ţi li, am fost femeie... N-am încetat să fiu nici acum... Sunt încă femeie cu drepturile şi cu cerinţele ci... Sunt liberă... Ţi-am jertfit destul din viaţa mea, ca mamă. Dar nu mai vreau ca să-ţi jertfesc... Înţelegi tu? Nu mai vreau... Aş nedreptăţi-o pe cealaltă din mine: pe femeia... Şi asta nu se poate... nu se poate... ar însemna să renunţ la viaţă,—ceeia ce-i cu neputinţă... (Cu energie). Vreau să trăesc,—m-auzi tu? Vreau să trăiesc... Simt încă gustul vieţei... Tu nu-ţi dai seama acum ce va să zică asta... (Duios). Dar când o să ajungi virsta mea, când o să te surprinzi în pragul bătrâneţei, aproape de cinci zeci de ani,—atunci o să mă înţelegi... Şi n'o să te mai revolţi.. O să-i dai dreptate mamei tale.. La-să-mă. Iţi făgăduesc c’o să-ţi iert greşeala de acum.. Lasă-mă... Şi ai grije... Să nu mă mai superi... Auzi tu ? Ţi-o cer NOUA REVISTA ROMANĂ 105 ţi-o pretind... Să m’asculţi—dacă mă iubeşti, dacă zici că-ţi sânt mamă... Acum mă duc să respir... Mi-ai făcut mult rău.. M’ai enervat.. (înaintează spre terasă, cu paşi siguri). George... George... Sânt pe terasă... Vin-o. Şi adă-mi mantila... E puţin cam răcoare... (Dulce, pe terasă). Te aştept George. Iar după acest neîntrecut exemplu de tragi-comic urmează scena finală explicativă între cei doi amici, când în sfârşit resortul teribil al tragediei iese la iveală. Ei «bieţii de ei»—zice canalia de George—sunt amândoi inocenţi de tot ce-au făcut, sunt numai nişte simple unelte ale urii atavice de clasă, care lucrează într’ânşii, ei nu fac, nefericiţii, decât «jocul zeilor»! Aşa dar e inocent acest George, iar noi aflăm aceasta abia acum la sfârşit, când e vai! prea târziu, căci noi — nea vând în cursul dramei nici un indiciu în această direcţie,— îl judecasem de mult ca o perfectă canalie! Atenuarea aceasta a grozăviei faptelor apare la sfârşit ca un Dens ex machina, încercând zadarnic să salveze moralmente un erou condamnat de noi şi desăvârşind, prin neprevăzutul ei, comicul monstru al situaţiei. Cum să conchidem? Că, creând acest monstruos Triptic dramatic, D-l Păltănea a fost ca şi bieţii săi eroi, jocul răutăcios al unor muze, care îi sunt duşmane—muzele dramatice? Aşa se pare. D-l Păltănea, care ştie să traducă măestrit, fără a-i trăda, pe clasicii latini, a săvârşit o gravă trădare de sine, când a fost vorba să-şi traducă propria sa fiinţă rpoetică: s’a îndreptat spre genul dramatic,—fără a avea darul să clădească sistemul osos zdravăn, pe care îl cere acest gen superior,—în loc de a rămâne în domeniul novelii psi-chologice, pe cari calităţile sale de analiză interioară— revelate în'unele părţi din Fugind de Chargbdis— i-1 indică oarecum ca mai potrivit talentului său. Fructul acestei rătăciri a fost unul din cei mai superbi monştrii ai literaturii noastre. Ion Trivale * 7 Din „Noua Revistă Românăa, s’au pus în vânzare colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII, IX, X şi XI, legate în scoarţe tari şi demne de a figura în orice bibliotecă, pe pre(ul excepţional de Iei 1y50 fiecare volum (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume ; lei 1.10 pentru 3 sau 4 ; şi lei 1.85 pentru 5, 6 sau toate 7 volumele). Un volum cuprinde până Ia 450 pagini variate şi mereu de actualitate. Tabla Generală de Materii a Revistei, care formează un nepre(uit mijloc de cercetare pentru intelectualii de orice categorie, se află anexată la fiecare volum. — Pentru cei ce vor să cunoască dinainte cuprinsul acestor volume, Tabla de Materii se trimite gratuit, la cerere. Comenzile, făcute pe cotorul mandatului vor fi înaintate administraţiei revistei. LITERATURA Nopţi fantastice, II In parc... e noapte... toamnă... Mici untbre elegante Aluneca pe ierburi, prin ramuri, peste ape... Vecina aiurează pe pian un lung, andante Ca un nebun ce nioare târându-se pe clape. Vecina, ah, vecina,.. . Ascult şi cad pe gânduri; In jura-mi, în penumbră, cad frunze rânduri-rânduri. Cad frunze— cad şi stele— cad stropii de fântână— Cad notele pianinei: şi totul se îngână In simfonia largă, şi rece a căderii. I Ii bat. în geam vecinei: — Vecin o, ia aminte, E ora... nava pleacă spre insula Cytherii. Copila nu-mi răspunde şi cântă înainte. * In parc... spre miezul nopţii... Pluteşte luna plină şi palide hlamide, Cu umeri de zăpddă, se ţes din cracă ’n cracă. Oftând se stinge pianul... fereastra se deschide... Iar în odaia albă vecina se desbracă. Cu ochii mari şi lacomi privesc uimit tabloul Şi ’n jurul meu, tiptil, Se-adună toţi strigoii ce şi-au lăsat cavoul. Spectacolul devine mereu tot mai subtil, Iar spectatorii palizi şi trişti ca ’ntotdeauna Privesc cum, nioare luna Pe braţele şi gâtid acestui fin copil. A ntai rămas cămaşa... şi-apoi: doritul nud. Tăcere încordată;—departe, se aud Suspinele uşoare ce înfloresc fântâna. Cămaşa, ah, cămaşa!.. priviţi, priviţi! ...dar, vai!— Un nour greu ascunde lumina albei tune, In întuneric totul se ’nchide şi apune,— Iar cântul ineu fantastic se stinge brusc pe strune. D. Iacobescu io6 NOUA REVISTA ROMANA POEZIA LACURILOR — Lacurile elveţiene — Cuvântul lac este sugestiv prin el însuşi. El exprimă nu numai o întindere de apă mai mult sau mai puţin adâncă, cu maluri mai mult sau mai puţin regulate, dar îţi dă şi senzaţia imobilităţii, a tăcerii, a părăsirii, trezind pe deasupra şi o sumă de idei ce rătăcesc în largul nedesluşit al reveriei. Aspectele naturii variază, se schimbă după anotimp, şi cu ele se schimbă şi impresiunile noastre. Lacul însă, pare că înfrânge această lege. Vara, iarna, toamna, el trezeşte aceiaşi impresie, predispune la aceeaşi stare sufletească, veşnic, totdeauna: linişte, aţipire, uitare. Lacul e o pregătire a mării ; el ne dă prima ei imagine, o imagine limpede, prietenoasă, cu unde molatice şi fără de primejdii. El ne face să visăm, să suspinăm, să îngânăm dorinţi, să cântăm cu jumătate de glas, ca nu cumva să-i turburăm prea mult liniştea, în mijlocul căreia rătăcesc adierile şi fiorile reci ale serii. El ne învălue pe nesimţite cu tainele lui singuratice în cari regăsim, ca într’un vis, tot ceeace am voit să ascundem sau să visăm. Apele lui dorm şi visează, inundându-ne sufletul cu chemări cari storc lacrimi. Lamartine, într’o plimbare cu barca', e aşâ puternic stăpânit de farmecul lacului Thoune din Elveţia, că braţele-i cad molcom în jos ne mai putând să apese vâslele: .4 ce divin tableau, la rame lente oublie De frup per sur le bord la vaijne recucillie ; O;i n'entend