NOUA REVISTA UN NUMĂR: 25 BANI ABONAMENTUL: In fără pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 Lei „ M „ ţease luni (/ col. sau 24 numere) 6 „ In străinătate pe un an...................12 Abonament de probă pe 2 luni............ 1,50 M ROMANA APARE IN FIECARE DUMINICA Director: C. RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victorici^>2 (Pasagiul Imobiliara) Telefon 30i 11 DIRECŢIA : Bulevardul Ferdlnand. 55 Telefon 8166 No. 6 DUMINICĂ 9 DECEMBRIE I Q I 2 Voi. XIII • NOUTĂŢI m m m m Demisia' d-iui P, P. Car/) (lin Parlament I)-l P. P. Carp şi-a dat demisia din Parlament fără arătare de motive. D-l P. P. Carp a demisionai cu două luni în urmă şi din şefia partidului conservator. Ambele demi-siuni sunt conexe şi nu pot avea altă raţiune, de cât dorinţa d-Iui P. P. Carp de a se retrage din viaţa politică. O altă raţiune nu poate fi pentru succedarea ambelor de-ntisiuni. Din şefia partidului conservator a putut demisiona d. Carp silit fiind de neînţelegerile dintre dânsul ,şi ceilalţi fruntaşi ai partidului. D-l Carp cerea retragerea partidului conservator dela guvern, tocmai în împrejurările grave create de războiul balcanic; pe când cetl'alţi fruntaşi conservatori cereau guvernul, în aceste împrejurări grave, ca 0 datorie patriotică. Demisiunea din şefie este dar explicabilă. Dar demisiunea din Parlament, cum s’ar putea explica? Ca pornită din resentiment? Nu putem admite această raţiune la un bărbat de stat de talia d-lui P. P. Carp. Dacă nu este resentimentul, atunci singura raţiune, care mai rămâne, este dorinţa d-lui Carp de a părăsi viaţa politică. D-l deputat I. G. Miclcscu, cu ocazia discuţiunei făcute în Parlament în jurul acestei din urmă dimisiuni, a găsit totuşi, că nici resentimentul, nici dorinţa de a părăsi viaţa politică, n’au dictat demisia d-lui Carp, ci această demisie este consecinţa necesară a faptului că d-l Carp este un învins, şi că fiind un învins el trebue să iese din luptă. Credem că d. I. G. Miclescu' a fost rău inspirat susţinând această părere, căci s’a pus în contrazicere cu multe din principiile pe cari le-a afirmat altă dată insuşi d-l P. P. Carp. In viaţa sa politică de până acum, d. Carp a afirmat toldauna, când ocazia s’a înfăţişai, că adevăratul om de Stat n’areAievoe de partid pentru ca să facă binele Ţării, şi că omul mare de Stat poale imprima direcţia voită de dânsul politicei, chiar când nu este ta guvern. Nu odată s’a zis despre d. Carp, de către amicii săi politici, că dânsul a guvernat Ţara din opoziţie. Aceste fiind principiile d lui Carp, nu se putea vorbi de înfrângere şi de eşire din luptă, aşa cum a vorbit d. I. G. Miclescu. 1). Carp, întru cât voieşte să lie consecinţe cu sine însuşi, trebuie să nu pună preţ nici pe partid nici pe guvern; tăria sa va trebui să se reazime exclusiv pe propria sa persoană. Mandatul de deputat, pe care guvernul 1 l'a oferit, era un omagiu adus persoanei sale, exclusiv persoanei sale, şi ca atare d. Carp nu-1 putea refuză decât în cazul, când dânsul n’ar mai voi să facă politică. Atunci negreşit, faţă de această voinţă a d-lui P. P. Carp, lumea politică poate să-şi exprime regretele, dar nu să şi discute motivele. Sunt mulţi cari nu ştiu nici când să înceapă, nici când să sfârşească viaţa lor politică. D-l P. P. Carp nu este însă dintre aceştia.—C. H.-M. Răsboiul din Balcani şi durerile noastre Sub acest titlu, d. Octavian Goga scrie un frumos articol în Românuldin Arad, din care reproducem următoarele rânduri: Pe harta Europe', după modificările mai recente, numai rămâne acum decât o singură mare putere susţinută de elemente etnice eterogene: Auslro-Viujaria. învăţămintele răsboiului din Balcani privesc deci direct monarhia noastră. Strigătul de biruinţă din vecini răsună la noi : introduce un fernîent în massele populare, pune în mişcare aparatul de judecată simplistă a mulţimi i, care văzând bucuria celui vindecat simte mai intens durerea ranelor proprii. Soluţia elementară care e scoasă Ia suprafaţă cu tăria unei axiome implacabile, se pyne aşa : sau va fi în stare monarhia noastră să rezolve problemele a-minţitului proces de desfăşurare firească a acestui principiu biruilor, ducându-1 la triumf în cadrele ei teritoriale pe cari le-ar întări în acest chip,—sau susţinând mai departe nemulţumirile actuale menajază în mod fatal tendinţele centrifugale, cari Si sapă existenţa. In orice caz, starea de asuprire a prezentului, în care ne găsim noi neamurile netnaghiare din Ungaria, devine după Învăţămintele din Balcani un strigător anachronism istoric: Ceeace se pe.rece astăzi la noi, nu însemnează câtuşi de puţin consolidarea monarhiei. Nici baionetele jandarmilor cari ne spintecă ţăranii la alegeri, nici închiderea şcolilor în temeiul ordinului lui Apponvi, nici colonizările ungureşti în inima poporului nostru, nici episcopia de Hajdu-dorogh,—nu sunt acte politice prin cari se întăreşte spiritul nostru de cohesiune cu interesele superioare ale monarhiei. Evenimentele din Turcia ne arată evident cât de primejdios şi cât de antipatriotic e un regim politic care înlocueşte prin teroare acordarea de drepturi cetăţeneşti. Inlemeiaţi deci pe învăţămintele acestor zile, noi trebuie să cerem tuturor acelora care ţin la destinele patriei să găsească mijloacele de-a împlini pretenţiile poiitice legale ale tuturor elementelor elnice din monarhia noastră, să facă din ea, cum s'a mai spus, o Elveţie a Orientului, în cari interesele unite să creeze o existenţă comună. A retăcea astăzi acest adevăr, când îl simţim mai mult ca ori când, ar însemna să nutrim tendinţe antipatriotice, de care noi Românii suntem străini. Am înroşit câmpiile Europei veacuri dearâmlul cu dovezile lealităţii noastre tradiţionale şi suntem gata şi astăzi de orice jertfă, fiindcă ne dăm seama, că în ciocnirea de aspiraţii potrivnice a unor elemente etnice covârşitoare, monarhia austro-ungară euna din garanţiile de existenţă ale neamului românesc. Nu mai avem deci nevoe să ne accentuăm devotamentul istoric cătră tron şi patrie. Gu toată sinceritatea însă trebuie să ne desvălim în aceste vremuri de schimbări hotărâtoare, durerile adevărate. I’enlru zile mari minciunile pot deveni o primejdie. De aceea trebuie să prindem în publicitate şi să accentuăm adevărul pe care-l simţim cu toţii, că regimul politicei de teroare ungurească ştirbeşte în sufletul poporului nostru alipirea de demult şi că susţinându-se orgiile şovinismului care guvernează Ungaria, se introduce sistematic un spirit de destrucţiune potrivnic intereselor ţării. lată unul din învăţămintele pe cari le pune în evidenţă biruinţa cea mai nouă a principiului naţional. Noua revista romana 8z ACTUALE REFLECŢIUNI ASUPRA ISTORIEI NOASTRE CONTIMPORANE Graniţile dintre Posibil şi Imposibil sunt subtile, ascunse şi nedumerite pentru muritorii de rând. Imperiul Posibilului, îngust şi îndoelnic pentru mulţimea cea mare, se precizează şi se lămureşte însă pentru spiritele oamenilor aleşi, ale celor ce creiază epoci istorice. Pentru aceştia, în adevăr, limitele Posibilului sunt şi elastice. Ei Ie pot întinde oricât şi valoarea lor creatoare este singurul semn indicator care fixează graniţa ce desparte Imposibilul-de Realizabil. împrejurările actuale şi perespectivâ netedă ce ele deschid asupra viitorului nostru ca unitate etnică sunt un îndemn suprem ca să ne silim( a descifra cât de puţin urmele ce trebue să despartă posibilul şi imposibilul în faţa căruia ne aflăm, căci numai dacă vom şti să fixăm bine frontiera posibilului real ce ne oferă împrejurările, vom putea desăvârşi opera pe care generaţiile trecute şi arbitrariul vremilor stinse — uneori norocoase alteori nenorocite — au schiţat-o şi au început-o deja în parte. Noi constituim pe harta Europii orientale o massă etnică de circa 15.000.000. In mijlocul acestei plasme etnice, un sâmbure de organizare ca stat natural există de o jumătate de veac. Şi cu toate astea plasma aceasta etnică este încă departe de a se organiza în jurul sâmburelui său politic spre a forma o fiinţă naţională unitară. Suntem azi în stadiul Franţei dinainte de Ludovic XI, în situaţia Italiei înainte de Victor Ema-nuel II şi Cavour, într’o fază asemănătoare cu a Germaniei înainte de Wilhelm, I şi Bismark. Şi noif' ca şi toate aceste trei popoare, suntem creaţiune etnică a istoriei Evului Mediu. Din învăl-măşala obscură a acestor vremi ne-a zămislit choaticul amestecat de horde barbare şi popoare civilizate. Francezii, Italienii şi Germanii şi-au dat însă la timp câte o dinastie şi o organizare monarhică statornică, a cărei menire istorică a fost, şi la unele mai este încă, să strângă întreaga lor plasmă etnică într’un mănunchiu unic şi viguros, să creieze dintr’un neam o naţiune unitară, dintr’o massă etnică împrăştiată un stat unitar şi puternic. Unele din aceste popoare, spre pildă Franţa, Spania, şi-au dat o astfel de dinastie mai de timpuriu. Aceasta în Franţa a şi încetat îndată ce şi-a îndeplinit scopul. Din potrivă în Germania, în Italia şi aiurea, dinastiile au încă mult timp raţiune de a fi. Istoria întregei Europe moderne este şi va mai fi încă arhiva îndeplinirii menirii lor de către dinastiile acestor popoare. De aci se vede clar că, Ia noi, monarhia este Ia începutul carierii sale, că importanta ei menire este întregirea şi organizarea întregei noastre fiinţe etnice într’o naţiune unică, nedivizată şi nedivizibilă. Aceasta-i chiar singura raţiune de a fi a monarhiei româneşti, ca, de altfel, a oricărei* monarhii exis- tente sau imaginabile. Şi tot de aci se înţelege foarte desluşit ce puternică, ce imperioasă raţiune de a fi are la noi dinastia şi principiul monarhiei. • Evenimentele prin care trecem ne deschid, tocmai, graniţe largi în imperiul Posibilului şi ne fac cu putinţă constituirea unui imperiu la gurile Dunării. întrebarea grea, penibilă chiar, este: avem noi, azi, în împrejurările de faţă, oameni care să înfăp tuiască destinele monarhiei şi ale dinastiei noastre? Astăzi se pune la noi în mod acut vechea şi discutata problemă a raportului dintre oamenii mari şi împrejurările istorice. împrejurările produc pe oamenii mari sau oamenii mari creează împrejurări istorice? Spre marea noastră confuzie, spre adânca noastră mâhnire, soluţiile ce se dau acestei întrebări se dovedesc ambele, a fi la noi neîntemeiate. Căci ne găsim azi în imposibila, în paradoxala situaţie de a traversa şi un mare moment istorico-naţional, şi de a posedă şi oameni mari, sau care, cel puţin, au toate aparenţele, fără ca ei să creeze sau să domine împrejurările, şi în acelaş timp — şi spre disperarea noastră — fără ca ele să-i puie în acţiune şi să-i determine la acţiuni istorice mari. Oamenii noştri mari, în loc să-şi încrucişeze calea cu momentul istoric al împrejurărilor de faţă, par a se îndepărtă de el şi a se anihila prin el. In loc ca aceste două elemente să-şi dea mâna, le vedem întorcân-du-şi spatele. Astfel, bunioară, un om, mare în admiraţia amicilor şi partizanilor săi, este d-1 Carp. Şi acest om mare nesocoteşte unicul moment istoric de care pu-teâ profită spre a se pune în valoare şi spre a dovedi temeinicia teoriei că oamenii mari stăpânesc şi creiază momentele istorice. Iar din nefericire, şi cu moartea în suflet, trebue să constatăm că nu se prea adevereşte nici teoria contrară că oamenii mari sunt produsul împrejurărilor istorice. Ce împrejurări mai prielnice pentru cultura unui sau unor oameni mari, şi cu toate astea nu-i vedem mijind la orizont. Unde este idealismul larg, profund şi puternic al unei personalităţi care să schiţeze fiinţei noastre etnice un program şi un ideal. Căci cel puţin atât am putea pretinde dela puterea creatoare a momentului istoric ce trăim : să ne deâ omul unei largi orientări, spiritul profund al unui îndrumător, sufletul mare al unui făuritor de ideal, anunţătorul unui ideal îndrăsneţ şi totuşi realizabil. Din potrivă, se pare că oamenii mari de care dispunem păcătuesc tocmai prin lipsa de orientare, printr’un spirit pozitiv, practic care se cheltueşte numai în vederea prezentului, printr’un scepticism des-curajetor şi egoist incompatibil cu elanul idealului îndrăsneţ şi înălţător. Practiciani empirici, de un empirism plat, oamenii noştri mari reuşesc pe deplin numai în expedierea chestiunilor curente, în rezolvarea problemelor zilei sau anului curent. Aici sunt desăvârşiţi, cu adevărat mari; dar sarcina grea şi covârşitoare a viitorului misterios îi ameţeşte, îi co- NOUA REViST ROMÂNA «3 pleşeşte, îi clatină şi-i doboară. Cauza este poate în afară de răspunderea lor. Generaţia care i-a precedat nu le-a transmis programul sau idealul necesar, care trebuia de mult căutat şi conceput. Ezitarea şi şovăirea se moştenesc poate dela generaţiile trecute, cari nu vor fi putut să se ridice la cunoştiinţa tendinţelor generale ce stăpânesc popoarele Europei, sau n’au dat destulă importanţă prefacerilor internaţionale ce se desemnau din trecut. In ce constă tendinţele şi prefacerile ce agită lumea europeană? Căci dacă nu putem număra printre noi oameni mari, de mare viitor, cel puţin să căutăm, în acest moment istoric solemn, a desluşi tendinţele şi prefacerile ce minează profund orânduirea actuală a Europei. In convingerea idealiştilor — cari adesea pot fi ridiculizaţi, dar cari au avantajul să presimtă viitorul — pe harta Europei există trei alcătuiri fictive, şi fictive în grade deosebite. După ei., ca orice ficţiune în general, şi aceste ficţiuni trebuie sau să dispară sau să se modifice sub acţiunea realităţii vii, şi ele aveau să dispară sau să se modifice după gradul fic-tivităţii lor. In ordinea lor naturală aceste alcătuiri sunt: Turcia, Austria şi Rusia. Idealiştii vizionari de mult au prevăzut că Turcia se va prăbuşi, că Austro-Ungaria va avea soarta Turciei şi că Imperiul rusesc de azi va trebui să se prefacă cu totul pentru a recădeâ în limitele elementului său etnic de bază. Sub ochii noştri Turcia se prăbuşeşte, adeverind prevederea utopiştilor vizionari. In acelaş timp bătrâna Austro-Ungarie manifestă o febrilitate răs-boinică neobişnuită care numai de~bun augur nu-i poate fi. Este însă de prevăzut ca rândul prefacerilor din Rusia să mai întârzieze. Dacă ceva mai mult idealism ar fi fost la baza activităţii oamenilor aleşi ai generaţiei trecute, dacă ei ar fi ţinut socoteală de perspectiva ce aşteaptă pe aceste trei împărăţii, ei ne-ar fi lăsat moştenire un program precis şi un ideal măreţ de realizat. Ar fi făcut, cu alte cuvinte, ceeace făcură şi fac azi patrioţii Bulgari şi Greci. In această hipoteză noi am fi pe cale de a constitui şi a cimenta azi un bloc românesc de 15.000.000 suflete. In împrejurările prin cate am trecut, prin care trecem azi şi în cele care ni se desemnează în perspectivă, numai în 50—60 de ani, intervalul a Idouă generaţii, dacă acesta ne-ar fi fost idealul, şi dacă l-am fi urmărit ca Bulgarii şi Grecii, azi am fi .fost pe punt de a-I atinge. Dar dacă acesta ne-ar fi fost idealul se pune întrebarea : propriu zis ce-ar fi trebuit să facem noi până acum faţă cu ceeace am făcut, şi ce-ar trebui să facem de acum înainte faţă cu împrejurările viitoare al căror sens se poate descifra chiar de azi? Mai întâi, ce-am făcut şi ce n’am făcut. Mulţumită unei miopii regretabile sau unei inspiraţii streine de interesul nostru real, noi ne-am legat soarta în timpul din urmă de destinul nefast al celor două ficţiuni: Turcia, care acum agonizează, şi împărăţia Austro-Ungară care tinde să-şi grăbească că- derea. Atât de mult ne-am scăldat în apele turceşti încât la o vreme s’a svonit şi a persistat mult svonul că există o alianţă militară între Turcia şi România. Atât ar mai fi lipsit ca să dăm spectacolul unui trup tânăr şi viguros încătuşat şi târît spre groapă de un cadavru ambulant. Dar dacă din fericire am scăpat de muribundul otoman, se pare că o alianţă fatală ne leagă de bătrâna şi istovita Austrie. Ne-am ţinut în schimb departe de popoarele tinere şi pline de avânt dela sudul Dunării. Şi când acestea săriră să dea lovitura de graţie Turciei murinde, bătrâna Austrie ne-a ţinut pe loc în primul moment când eră ceva de câştigat şi ne împinge la răsboi acum când nu este decât de pierdut, învrăjbindu-ne cu vecinii din Balcani spre a-i slăbi pe aceştia pentru a mai prelungi astfel zilele monarhiei turceşti din Europa. In adevăr, dacă ne mişcăm pe sama noastră când statele balcanice au mobilizat, am fi putut obţine dela Bulgaria ceeace pretindem azi cu puţine şanse de reuşită. Dar această purtare a noastră faţă de aliaţii balcanici n’arfi fost o purtare nobilă de popor puternic şi prevăzător, ci o încercare de a trage folos dintr’o situaţie rea, de a găsi în răul momentan firimitura lui de bine. Căci ar fi trebuit să nu ne găsim în situaţia în care ne-am găsit în Octomvrie trecut, ci ar fi trebuit manevrat de mult în altă direcţie. Şi acum să vedem ce, adică, ar fi trebuit noi să facem faţă cu ce-am făcut — şi de ce n’am făcut? Dată fiind situaţia noastră de ţară mică, umilită rând pe rând când de Rusia când de Austro-Ungaria, alianţa balcanică ar fi trebuit să se facă cu noi, prin noi, după iniţiativa noastră, şi sub conducerea noastră. Şi atunci am fi făurit laolaltă un bloc de 15—20 milioane de suflete solidare, sub acţiunea energică a căruia umilinţele îndurate s’ar fi putut schimba în umilinţe impuse, şi cele două ficţiuni etnice din faţa noastră s’ar fi evaporat mai repede şi mai uşor şi pentru ele şi pentru noi. Rândul Turciei ar fi venit şi trecut mai de mult şi acum ar fi poate rândul ficţiunei dualiste dela nord. Lucrurile s’ar fi petrecut, adică ar fi trebuit să se petreacă aproape cam în chipul următor : România cu aliaţii balcanici ar fi atacat solidar Turcia, deşi de aci noi n’aveam nimic de câştigat. Insă pe ruinele Turciei se întindea şi se mărea alianţa noastră care ajungea dela, 15 la 25 milioane suflete. Câştigau atunci numai Bulgarii şi Sârbii, dar indirect câştigă tot blocul aliaţilor, şi n’ar fi fost exclus că faimosul cuadri-later să treacă în patrimoniul nostru personal. Dar ar fi venit rândul ca alianţa să se descurce cu ficţiunea dualistă dela Nord. Cu avântul şi cu prestigiul câştigat, cu forţele noi dobândite, acţiunea spre Nord a alianţei ar fi mers repede şi cu succes. Toate şansele ar fi fost de partea ei şi de data asta câştigam îndeajuns şi noi şi Sârbii. Cu aceasta, dinastia şi principiul monarhic la noi ar fi dat statului român o orientare conformă me-nirei lor, singurei lor raţiuni de a fi. Pe această §4 NOUA REVISTĂ ROMANĂ cale firul istoriei noastre ar fi fost dirijat spre reîntregirea plasmei etnice române într’o naţionalitate unică, organizată într’un puternic stat unitar. Dar s’a întâmplat contrariu. Noi am îndreptat acţiunea şi pasivitatea noastră într’o direcţie opusă interesului nostru etnic, căci ne-am creat relaţiuni amicale cu inimicii noştri. La obiecţiunea firească că poate Bulgarii n’aveau interes să se jertfească pentru noi şi Sârbi, răspunsul vine dela sine. Bulgarii câştigau indirect prin împuternicirea alianţei şi ar fi fost loc să câştige chiar direct. Cuadrilaterul cu pricina s’ar fi înapoiat Ia Bulgari, iar regiunile bulgare încorporate şi care se mai încorporează acum de Şerbi ar fi fost monedă minunată de schimb pentru extensiunea forţelor române şi sârbe. Alianţa în totul ar fi dispus atunci de o forţă de 35—40 milioane de suflete. Se va obiecta, iarăşi, de sigur, că toate acestea sunt bune şi frumoase, dar vin prea târziu. După bătălie mulţi viteji se scoală, zice Românul. Toate acestea trebuiesc spuse, scrise şi propovăduite Ia timp. Acum cu vremea trecută la ce să mai pierdem vremea cu ele? Ei bine, toate aceste au fost spuse, scrise şi încercare a fost de a se propagă la timp. Sunt vre-o nouă ani de atunci. Autorul acestor rânduri, pe când eră student la Paris, a încercat cu o mână de amici însufleţiţi de acelaşi ideal patriotic să propage ideia unei alianţe între Români, Bulgari şi Şerbi. Iniţiativa şi stăruinţa a venit dela noi, iar studenţii Sârbi şi Bulgari s’au grăbit s’o primească şi au primit-o fără ezitare. Mai greu a fost să câştigăm teren printre tinerii studenţi români, cari nu se învoiau să se adune şi să stea de vorbă cu nişte zarzavagii de bulgari. Aşa că noi cei 5—6 Români cari veneam la lungile şi numeroasele întruniri şi desbateri la cafeneaua Voltaire, ne pierdeam în massa celor 60—70 de studenţi sârbi şi bulgari care le frecuentau cu îndârjire. Au fost atunci printre noi câteva nume cunoscute: Dragu, Titulescu, Suciu, Mandrea şi alţii. Lungile discuţii s’au rezumat şi cristalizat într’un program şi un Buletin a apărut câtva timp în franţuzeşte cu articole scrise de membrii Uniunii ţărilor dunărene. Iniţiatorii acestei mişcări au venit în ţară, mişcarea a continuat Ia Paris un an sau doi, şi din cauza inerţiei tinerimei române de a urmat după noi ideia a fost părăsită. In timpul acela am mai căutat noi să-i dăm corp şi consistenţă şi am făcut să apară în Conteniporary Review din Londra, un studiu în care problema alianţei balcanice era pusă în legătură cu chestiunea naţionalităţilor din Austria, — studiu care a făcut mult sgomot atunci şi în care multe din cele ce se petrec azi sub ochii noştri, erau prevăzute sau întrevăzute. Cu aceasta însă n’am reuşit de loc să fixăm a-teuţia oamenilor noştri de, stat asupra acestei idei. Am găsit în această privinţă atâta nepăsare, atâta scepticism şi ironie încât ideia a pierdut şi în ochii noştri şi a fost omorîtă în germene. Departe de a fi încurajată pe calea asta, nimeni nu ne-a dat vre-o atenţie. Singur d-1 lorga, acest om extraordinar şi prodigios care se mişcă numai între extreme, ne-a onorat cu o atenţiune ironică şi plină de blam. Dacă reamintesc această încercare, la care am fost părtaş, nu este pentru a trage de aci vre-o vanitate ridicolă, ci este pentru a mă răsbunâ puţin de inerţia şi scepticismul celor cari -we-au descurajat atunci, este pentru a arătă că ceeace ce trebuia spus şi propovăduit atunci, la timp, am făcut-o noi câţiva visători idealişti şi naivi, cari n’am găsit nici un credit la oamenii luminaţi, profunzi şi practici ai zilei. Împrejurările de azi se răsbună şi ne răsbună, şi ele imi dau curajul să mă răsbun şi mai departe. Acum, după ce am spus ce ar fi trebuit să facem, să spunem şi ce va trebui să facem acum şi de acum înainte, pentru ca din imperiul posibilului să tăiem o parte cât mai mare şi o soartă cât mai bună pentru viitorul acestui neam. Dar aceasta va fi într’un articol viitor. D. Drăghicescu P R O D O M O ' — In chestiunea albaneză — In urina articolului d-lui profesor G. Murnu, publicat în No. 4, Voi. XIII, al revistei, ne-am adresat d-lui profesor Gusfav ĂVeigand, directorul seminarului de 1. română şi bulgară dela Universitatea din Leipzig, ca să ne dea un studiu asupra Albaniei, — ţară pe care D-şa a vizitat-o în diferite rânduri cu prilejul cercetărilor sale filologice. D-1 profesor Gustav Weigand a răspuns la invitarea noastră cu următoafea scrisoare adresată directorulyi nostru. Leipzig, 2 (15) Decembrie 1912 Iubite prietene, îmi ceri un articol politic despre raporturile popoarelor din Balcani, fiindcă mă ştii bine informat în această privinţă. Dar d-ta ai cunoştinţă că Ia noi, în Germania, un profesor care face politică este o apari-ţiune cu desăvârşire extraordinară, şi că profesorul care se expune în politică, strică reputaţiunei sale ştiinţifice. Din cei aproximativ 200 profesori ai Universităţii noastre din Lipsea, unul d’abia dacă joacă un rol po- NOUA REVISTĂ ROMÂNA 85 litic, şi acela este profesorul de istorie modernă. De altmintreli, în ceea ce mă priveşte pe mine, simt că eu n’aş fi de loc bun pentru politică, fiindcă eu recunosc ca singură ţintă a muncii mele ştiinţifice numai stabilirea adevărului, fără a ţine seamă de interesele politice, sau de interesele partidelor. Cu o asemenea ţintă, vezi unde aş ajunge, dacă aş fi membrul vreunui partid politic! Pentru partid, principiul suprem este: interesul partidului;— interes, care trebue 'să se impună prin sugestiune masselor, chiar când această sugestiune merge dimpreună cu minciuna, ipocrisia şi equivocul. Apoi tocmai în politica internaţională nu primează de loc Dreptatea şi Adevărul, ci puterea brutală. Omenirea este încă cu mult înapoi în cultura sa etică de ce ar trebui să fie; de idealul, în spre care ne duce progresul. Mi-e silă de ori şi ce ocupaţiune politică. De aceea am refuzat să scriu despre politică, ori de câte ori mi s’a cerut în timpul din urmă, |i mi s’a cerut foarte des şi din partea ziarelor noastre şi din partea ziarelor străine. Eu servesc numai ştiinţa; numai ştiinţei închin tot timpul şi toată puterea mea de muncă. Am terminat acum prima gramatică albaneză, şi cu aceasta cred a fi lucrat mai mult, decât dacă aş fi făcut politică. Politica o las altora mai competenţi decât mine. Eu am ca ţintă finală, ca scop al vieţii mele, cercetarea limbei româneşti, origina şi desvoltarea acesteia. In cursul următorilor zece ani nădăjduiesc să termin un mare dicţionar etimologic al limbei româneşti; căci toate ocupaţiunile mele cu celelalte limbi balcanice nu sunt decât pregătiri pentru acest unic scop. Cu aceasta cred a folosi în tot cazul, mai bine neamului românesc, decât dacă rni-aş cheltui timpul şi munca în lupte politice. Aceea ce am avut de spus asupra Aromânilor, se găseşte în primul volum al cărţii mele Die Aromunen, care cuprinde şi o hartă geografică după limbi, de mare importanţă tocmai astăzi. Recunosc însă, că din punctul de vedere al politicei, este în tot cazul mai bine dacă Românii se iau după d-nii G. Murnu şi C. N. Burileanu, iar nu după un modest servitor al ştiinţei. Cu veche prietenie Prof. Gustav Weigand de]» Universitatea din Lcipzig Din „Noua Revistă Românău, s’au pus în vânzare colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII, IX, X şi XI, legate în scoarţe tari şi demne de a figura în orice bibliotecă, pe preţul excepţional de Iei 1,50 fiecare volum (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume ; lei 1.10 pentru 3 sau 4 ; şi lei 1.85 pentru 5, 6 sau toate 7 volumele). ' Un volum cuprinde până la 450 pagini variate şi mereu de actualitate. Tabla Generală de Materii a Revistei, care formează un nepreţuit mijloc de cercetare pentru intelectualii de orice categorie, se află anexată la fiecare volum. — Pentru cei ce vor să cunoască dinainte cuprinsul acestor volume, Tabla de Materii se trimite gratuit, la cerere. Comenzile, făcute pe cotorul mandatului vor fi înaintate administraţiei revistei. . CARAGIALE ŞI RONETTI-ROMAN Gând l-ani văzut întâi pe Caragiale, 1-ami văzut pentru prima oară şi pe Ronetti-Roman. De aceea se vede, de câteori îmi evoc figura unuia nu pot să o despart de a celuilalt. Eram de câteva zile redactor la Opinia, când amândoi veniseră să viziteze redacţia. Vremurile erau turburi. Eră în toiul răscoalelor ţărăneşti. Redacţia era înţesată de lume. Veneau toţi să afle noutăţile pe cari ni le aducea telefonul. Mi-aduc aminte de această observaţie a lui Caragiale: • — „Telefon! electricitate!... vezi Romane, cât progres în redacţiile de azi? Pe vremurile noastre nu erau bunătăţi de acestea". Şi apoi după un minut, cu acel zâmbet jumătate răutăcios, jumătate iertător: — „E drept că pe vremurile acelea redactorii ştiau ortografia... acum de... se vede că nu le este trebuincioasă— li e de ajuns telefonul." Câteva luni mai în urmă dejunam în casa Iui Ronetti-Roman. Fiul său mai mare, Jean, plecă la Berlin. Eră unul din acele dejunuri familiare în cari câţiva intimi găseau veşnic acea atmosferă caldă, veselă, dar mai ales inteligentă. Şi pe când, după masă, doamnele făceau muzică în salon, într’o odaie alături, Ronetti-Roman ne vorbea de Berlin, de plecarea fiului său, dar mai ales de Caragiale. Eră atâta căldură, atât entuziasm în vorba lui, el aşa de puţin entuziast şi mai curând stăpânit în expresia sentimentelor sale, — încât se vedea cât de sinceră şi de adâncă eră legătura ce îi unea, pe el şi pe Caragiale. Atât de puternic ştiuse Ronetti-Roman să ne evoce figura prietenului său, că mi s’a părut că undeva, într’un colţ al odăii îl vedeam şi pe maestru privin-du-ne de sub pince-nez-ul său, cu acea privire ironică şi oarecum mândră. Trei luni, în urmă, Ronetti-Roman ne părăsea pentru totdeauna. * L’am revăzut mai târziu pe maestru la gara de Nord. Doamna Ronetti-Roman plecă la Berlin. Caragiale eră în treacăt la Bucureşti şi împreună cu soţia venise să petreacă pe văduva prietenului său. De data asta maestrul mi-a vorbit de Ronetti-Roman. Moartea acestuia îl sguduise atât, încât părea mai bătrân decât îl văziusem în ultima oară. Din privirea lui vioaie şi mândra dispăruseră acele scânteeri ironice, ochii Iui cătau cu o duiqşie neîntâlnită la el. — Uiţi că ai să mori când nimeni dintre ai tăi nu moare. întâlneşti o îmnormâptare pe stradă, te înflori aşa, un mom'ent, dar când îţi moare un prieten cu care zeci de ani ai trăit, vezi ce ticăloasă! e vieaţa, ce puţin preţ are, şi-ţi aduci aminte că ai să mori şi tu". . Şi îngliiţând păhărelul cu cognac, (eram în bufetul gării), Caragiale tăcu o clipă şi apoi spuse: NOUA REVISTA ROMANĂ 86 — Nu mi:e frică de moarte... dar copiii. Uite, la ei nu ne gândim cât nu vedem moartea în fată, dar când ai văzut-o de aproape, te înfiori gândindu-te: cui îi laşi? Puţin mai târziu — eram pe atunci redactor al Or-dinei— am primit scrisoarea de mai la vale. In ea părea că eră un ecou al ultimei noastre întrevorbiri. Caragiale îmi scria să stărui pentru fiul lui Ronetti-Roman, de soarta căruia se interesă, ca de a copilului său propriu: . Dragă doctore, In curând are să vie la Cameră (precum aflu) desbaterea asupra împământenirii lui Jean Ronetti-Roman. De prisos, cred, să-ţi mai spun că ţiu la băiatul ăsta ca la un copil al meu, nu numai că este copilul lui Ronetti-Roman, dar fiindcă îl cuuosc de mic şi-l consider acuma, ajuns bărbat, ca un om vrednic de toată cinstpa şi \prietenia. Te rog, dar, stăruie printre conservatorii democraţi, să-i dee discret tot concursul, zic discret, înţelegi de ce, să nu ti facem rău vrând a-i face bine. Rogu-te, în amintirea prietenului nostru, pune-te în locul meu pe, lucru. Pe toţi (te autorizez eu) şi pe şef şi pe d. Bădărău şi pe toţi fruntaşii noştri pune-i în cunoşti-inţă cât de mult ţin eu „personal" la reuşita tânărului meu amu. Ce Dumnezeu! atâta trecere sper şi eu că pot aveâ! Rogu-te încă odată! . Să ne vedem sănătoşi prin Martie. Primeşte, dragă doctore, cele mai bune salutări dela al d-tale prieten Recitind astăzi, ca şi atunci când am cetit, scrisoarea maestrului în care stăruia pentru fiul prietenului său, am avut impresia că îi văd pe amândoi, aşa cum i-am văzut întâia oară* în redacţia Opiniei. Vremea nu ştirbise nimic, iniei vieata unuia, nici dragostea celuilalt, care se revărsă acum asupra copiilor amicului său. r • Citesc acum ziarele din tară cu amănunte asupra înmormântărei lui Caragiale. Citesc discursurile pline de durere ale tovarăşilor şi admiratorilor Săi. S’a strâns toată tara în jurul mormântului său, căci e desigur printre cei mai mari din morţii pe cari i-a avut România. EI a lăsat o limbă în care să se poată vorbi şi scrie, el a lăsat cea mai preţioasă moştenire tării sale—un singur prieten însă a lipsit: Ronetti-Roman. Dar el l-a aşteptat acolo, de unde nimeni încă n’a revenit, cum spune H;amlet, dar unde de sigur prieteniile continuă să fie tot aşâ de frumoase şi să ră-mâie eterne. Dr. I. Duscian CULTURALE O ACADEMIE ROMÂNEASCĂ LA ROMA In încheerea volumului său, Breve Storia dei Rumeni, scris în cinstea poporului italian, cu prilejul Cincuantenarului Risorgimentului, d-1 N. Iorga observă, cu multă dreptate, cum toate naţiunile,—până şi Ungurii,—au la Roma o şcoală a lor şi numai Românii nu s’au gândit până acum să-şi stabilească o trainică legătură culturală cu oraşul obârşiei lor. Şi într’adevăr, era straniu şi întristător în acelaş timp, să vezi cum toate statele au în Cetatea Eternă, care o Academie de Arte frumoase, care o Şcoală arheologică, care un Institut istoric, unde tinerele vlăstare ale naţiunilor respective vin ca bursieri câţiva ani, în care timp se adapă la aspectele multiforme ale culturei latino-ita-lice, — pe când singuri Românii stau departe. Dar această stare de lucruri va înceta în curând, căci mulţumită stăruinţei reprezentantului nostru în Italia, d-1 ministru Constantin Diamandy, România e pe cale de a aveâ şi ea o şcoală a sa pe malurile Tibrului. D-1 Diamandy, venit abia de un an la Roma, a reuşit să-şi creeze o situaţie excelentă în lumea oficială a Italiei, ceeace a fost destul de greu, dată fiind atmosfera de ostilitate ce se formase acolo împotriva noastră, în timpul războiului italo-turc. Ministrul nostru s’a adresat Primarului Romei, d-lui Ernesto Nathan, solicitându i un teren pentru clădirea unei Case Româneşti. Primarul a răspuns cu multă afabilitate şi a doua zi chiar a condus pe d-1 Diamandy la Văile Giulia, în mijlocul măreţului parc Borghese, arătându-i un loc de 2000 metri pătraţi pe care Primăria Romei îl oferă gratuit Statului român, pentru scopul amintit. Tot de odată Primarul a adăogat că Statul român ar putea cumpără fostul pavilion american din Văile Giulia, în vecinătatea terenului dăruit, pe un preţ de treizeci mii lei şi întemeeâ acolo deocamdată Academia românească, chit de a construi mai târziu o nouă clădire, în proporţii mai mari. D-1 Diamandy a comunicat şefului Guvernului darul Romei şi d-1 Maiorescu, care înainte de a fi om politic e un mare cărturar, a promis tot concursul său pentru înfăptuirea acestei frumoase instituţiuui culturale. Ideea unei şcoli româneşti la Roma a fost bine întâmpinată şi de d-1 Fasciotti, ministrul Italiei la Bucureşti. • E probabil că în chiar actuala sesiune a Parlamentului se va aduce proectul de lege care va traduce în fapt ideia Academiei Româneşti în Italia. Odată hotă-rîtă cumpărarea sau construirea unei clădiri pe terenul dăruit de Primăria Romei, va rămâne să se stabilească caracterul burselor de studiu ale viitorilor pensionari. In această privinţă credem oportun să relevăm că la Roma sunt diferite feluri de şcoli străine: de artă NOUA REVISTA ROMANA 87 pură, de arheologie, de istorie, de teologie catolică etc. Cum noi nu vom putea înfiinţa de odată mai multe instituţiuni, e de nădăjduit că bursierii nu vor fi luaţi numai dintre tinerii artişti, ci vor fi trimişi şi studioşii istoriei şi mai ales ai arheologiei, discipline care leagă în special ţara noastră de Italia. Tinerii pensionari ai viitoarei Academii vor putea studia la isvoarele monumentale ale locului, atâtea şi atâtea chestiuni ce privesc trecutul românismului. Biblioteca Vaticanului oferă de asemeni o comoară nesecată din care noi prea puţin ne-am adăpat până acum. In viitoarea noastră instituţiune din Roma, se va putea apoi rezerva o sală pentru expoziţii periodice de artă si etnografie românească, astfel că, pe deoparte, prin bursierii ce vor fi trimişi acolo, vom pătrunde cât mai mult în cultura italică iar, pe de alta, prin expoziţiile ce se vor organiza, vom da prilej Italienilor să ne cunoască mai bine decât ne-au cuposcut până astăzi. Intr’un cuvânt, sperăm că se va reuşi a se face din Academia Românească din Roma un aşezământ care va puteâ juca un rol însemnat în dezvoltarea noastră culturală viitoare şi în relaţiile italo-române. E. Pom CRONICA TEATRALA Teatrul Modern. — Compania dramatică Marioara Voiculescu. — Jertfa, piesă în 3 acte de Gaston Devore. Teatrul Naţional. — Safo, piesă în ,5 acte de Al-phonse Daudet şi A. Belot. La Sacrifiee, pe româneşte Jertfa (traducere rea, care nu redă nici titlul francez nici cuprinsul piesei; dacă traducătorului nu-i plăcea traducerea exactă Jertfita, puteâ găsi altceva, de pildă Oropsita), simpatica piesă a lui Gaston Devore, autor preocupat de probleme mai înalte decât veşnicele teme ale adulterului şi dulcegăi-turilor sentimentale, pune în joc chestiunea educaţiei şi datoriilor de familie. Familia, temelia societăţii cum s’a spus de atâtea ori şi cu drept cuvânt, nu e o instituţie sacrosanctă prin ea însăşi, ci numai prin spiritul care o însufleţeşte. Aceasta este părerea autorului. Decât o educaţie greşită în familie, e mai bună educaţia pe care şi-o poate face individul singur, în afară de legăturile familiei, în tumultul aprig al vieţii. Şi, din nenorocire, greşelile de educaţie în familie sunt numeroase şi grave. O asemenea neiertată greşală pune în evidenţă La Sacrifide. Soţii Baudriquet, oameni ajunşi acum, şi proprietarii unei uzine, au trei fete, care nu seamănă una cu alta: cea mare, Franţoise, născută în timpurile grele ale căsniciei, e o fiinţă ştearsă şi resemnată; cea de-a doua, Suzanne, venită în vremea prosperităţii familiei, e alintată de toată lumea, e dusă pretutindeni, şi cum asupra ei se revarsă toate atenţiile şi bunătăţile ajunge să creadă că totul i se cuvine; cea de a treia, Jeannine, care a venit fără să o chieme nimeni, e oropsita familiei. Sufletul ei deschis arde de dorinţa afecţiunilor calde familiale, dar toate avânturile ei sunt îngheţate de inconştienţa şi lipsa de pricepere sufletească a mamei, care nu vede pe lume decât pe alintata Suzanne. Tatăl, om bun în fond, dar prea slab de fire, lasă pe mamă să săvârşească marea nedreptate de a lipsi de dragoste pe cea mai simţitoare dintre fiice. Isbită mereu de nedreptăţi şi de neînţelegere, Jeannine ajunge să aibă un sale caractere, să urască pe sora care-i răpeşte toată partea ei de afecţiuni, şi în cele din urmă să se răsvrătească. Atitudinea ei scandalizează continuu familia: ea este ceeace se numeşte în familiile onorabile şi hipocrite o fată rău crescută. Dar în realitate e o fiinţă adorabilă, un suflet drept şi deschis, o fire. leală, întreagă şi sinceră. O singură fiinţă o pricepe şi-i dă un sprijin sufletesc ; este Dorville, şeful uzinei tatălui său, un tînăr inginer, el însuş o victimă a familiei: e un copil găsit care s-a format singur în apriga luptă a vieţii. Şi el e un suflet drept, deschis, sincer, duşman al hipocriziilor şi nedreptăţilor. Jeannine care nu se mai simte singură îl sileşte să-şi mărturisească iubirea, şi în ziua când familia hotărăşte o nouă nedreptate împotriva ei, când zestrea Jeanninei e dată Suzanei ca să se mărite cu fiul unui financiar escroc, ea pleacă în lume cu iubitul ei. Dar nedreptatea în loc de a lovi pe oropsită, se întoarce împotriva favorizatei: escrocul e dat pe faţă tot de cinstitul Dorville şi nunta Suzanei se strică. Sunt de prisos toate stăruinţele familiei acum pocăite: Jeanina nu se va mai întoarce acasă. Valoarea literară a piesei nu e covârşitoare şi din punctul de vedere al technicei teatrale i s’ar puteâ găsi cusururi, mai ales în scurtul act final, care faţă de primele două pare palid şi precipitat. Insă cinstea cu care autorul expune conflictul, siguranţa cu care schiţează caracterele şi înalta preocupare morală a piesei o fac să fie o lucrare simpatică şi atrăgătoare, care mişcă şi dă de gândit. Piesa a fost jucată în nota justă, cu multă însufleţire, ceeace a făcut să iasă clar la iveală intenţiunea autorului. D-ra Tina Barbu nu s’a sfiit să joace un rol care a fost jucat şi la noi de marea Suzanne Despres care are darul minunat de a învălui într’o atmosferă de înaltă spiritualitate toate rolurile de care se atinge. Şi d-ra Tina Barbu n’a şovăit şi n’a dat greş. «Revoltata» Jeannine îi conveneâ de minune, şi d-sa ne-a prezentat o fiinţă vie, însufleţită de sinceritate şi dorul libertăţii, nelipsită însă de drăgălăşenia unei fete atât de tinere. D. Storin a jucat cu căldură cumpănită rolul lui Dorville. Interesante şi reliefate figurile create de d. Con-stantiniu, în rolul lui Baudriquet, părintele bun şi slab de fire, şi d. Simionescu, în personagiul lui Roizel financiarul fanfaron şi escroc. Amuzant d. Călin în rolul ginerelui nătâng, terorizat de escrocul său părinte. • • • Piesa scoasă din vestitul roman al lui Daudet, Sapho, are toate defectele pieselor scoase din romane. Unul e procedeul romanului şi alta e technica dramatică. Analiza sufletească, tot ceeace se petrece în roman pe largi 88 NOUA REVISTA ROMÂNĂ suprafeţe, trebue redus, strâns, sintetizat în câteva momente şi situaţii. Procedeul analitic al romanului trebue înlocuit cu procedeul sintetic al dramei; totul trebuie să. fie topit din nou şi turnat în alte forme. E o muncă grea, o sforţare pe care autorul romanului o găseşte de multe ori sterilă, şi de care colaboratorul nu e totdeauna capabil. De aceea vedem că de cele mai multe ori piesa scoasă din roman e numai o succesiune de tablouri, care ne reamintesc romanul. Sapho-piesa nici n’ar putea să trăiască fără «Sap/zo-romanul. Una este complementul celuilalt. La fiecare pas în piesă, ne reamintim romanul, şi la fiecare pas regretăm romanul. Căci romanul lui Daudet e într’adevăr o capodoperă, pe când piesa nu e decât o palidă i-•magine a romanului, un duplicat din cinci bucăţi. Romanul pe care Daudet îl dedică fiilor săi «când vor împlini douăzeci de ani», ca să-i apere de unele primejdii ale tinereţii neexperimentate, este povestea lamentabilă a unui «collage». Jean Gaussin, tânăr meridional venit la Paris să-şi facă studiile pentru a intra în corpul consular, întâlneşte la un bal costumat pe Fanny Legrand, zisă Sapho, fostă model prin atelierele sculptorilor, curtezană sur le retour, dornică de a se fixa într’o viaţă liniştită, după atâtea aventuri sgomotoase prin lumea artiştilor. Farmecul mai mult de natură plastică al acesteia robeşte pe tânărul Gaussin. Sapho i-se însinuează tot mai mult în viaţă, Gaussin se îndepărtează de prieteni, de familie, de studii, şi «colajul» e cimentat. Viaţa lor e delicioasă şi infernală. Gaussin află tot trecutul scandalos al lui Sapho şi cu curiozitatea dureroasă a amanţilor insistă asupra lui, îl scormoneşte, vrea să afle tot mai mult. îşi a-mărăşte astfel viaţa lui şi a femeii, şi tot nu poate să se smulgă din mrejele patimei. Existenţa lor e o monotonă alternanţă de patimă aprinsă şi de scene cu acuzări, incriminări, vorbe grele. Şi poate că Gaussin n’ar fi plecat nici după ce află că Fanny i-a adus în casă pe copilul ultimului ei amant, gravorul Flamant, care a falsificat pentru dânsa hârtii de bancă şi acum îşi face osânda la puşcărie, dacă ea n’ar fi isbucnit într’un potop de Injurii în care se arată firea primordială a fetei de birjar, şi nu l’ar fi isgonit. Jean se duce în Provenţa lui, pe malurile Ronului, în casa rustică a unchiului Cesaire, unde îşi mănâncă amarul şi-şi nutreşte melancolia. Dar Sapho pocăită îl urmăreşte şi aci, se târăşte, se umileşte, se acaţă de el ca' de ultima nădejde. Gaussin care pare vindecat este inflexibil. Dar otrava i-a intrat prea adânc în sânge şi după câtva timp se întoarce la Sapho. Este însă prea târziu. Flamant a ieşit din puşcărie, şi Sapho se duce după dânsul. Piesa a fost reprezentată cu multă îngrijire; rolurile, chiar cele mai lăturalnice şi mai epizodice, au fost încredinţate artiştilor celor mai cunoscuţi şi mai iubiţi. Rolul titular a fost jucat cu multă conştiinţiozitate şi sinceritate de d-tia Lucia Sturza-Bulandra, trebuie însă să constatăm că d-sa nu a reuşit să înfăţişeze toate laturile sufletului eroinei lui Daudet, ciudat amestec de patimă deslănţuită, de viţiu, duioşie şi vulgaritate. Şi aceasta nu pentru că d-sa n’ar fi priceput rolul, ci pentru că mijloacele bogate de care dispune nu sunt potrivite cu un asemenea rol. Tocmai calităţile de căpetenie ale d-nei Sturza, distincţiunea aristocratică şi putinţa de a nuanţa sentimentele superioare, se opuneau la reuşita d-sale. Cu toate silinţele d-sale, nu ne putem închipui pe d-na Sturza cu mâinile în şolduri, vărsând potopul de injurii asupra foştilor amanţi ai lui Sapho, or isgonind cu vorbe urâte pe Jean Gaussin. In schimb însă, în scenele când Sapho înlănţueşte cu farmecul ei pe Gaussin, când se luptă să-l recucerească şi mai ales în patetica scenă finală a despărţirii, d-sa a fost la înălţime. Rolul lui Gaussin e cam şters, aşa că d. Bulandra nu a prea avut ocazia să-şi desfăşoare marile sale calităţi. Mai interesante în piesă sunt rolurile lăturalnice, care au trecut cu tot relieful pe care-1 au în roman. Daudet erâ un extraordinar creator de tipuri care rămân. In opera lui acestea sunt legiune. Societarii Teatrului Naţional au avut ocazia să schiţeze interesante siluete. Aşa d. Livescu în rolul sculptorului Caoudal, căruia Fanny Legrand i-a servit de model pentru statua sa Sapho, şi care şi-ar da toată gloria lui pentru tinereţa perdută ; d. Petre Sturza în rolul lui Dechelette, artistul care-şi făcuse o lege din legăturile efemere şi care pricinueşte prin încăpăţânarea lui moartea sărmanei Alice |Dore (atingător schiţată de d-na Atanasescu),—rol în care d sa a mişcat foarte mult;—d. Belcot în poetul La Borderie, din care a făcut o reuşită caricatură ; d. Ion Petrescu în unchiul din Provenţa, Cesaire; d. Radovici şi d-na Ciucurescu în soţii Hettema; d. Mihalescu în muzicantul De Potter robit şi îndobitocit de o fostă stea de circ reformată; d. Brezeanu în rolul birjarului Legrand, tatăl lui Sapho, etc. O întreagă lume de rataţi şi femei dubioase, — cu toţii vin redaţi, deşi fără caracterele lor pariziane, franceze, sau meridionale. Lazăr Cosma TEATRUL LIBER GERMAN Toată Jpmea civilizată a sărbătorit deunăzi pe Gerhart Hauptmann, cu prilejul jubileului său de 5() de ani. In ţările germane, ca şi aiurea, s’au organizat serbări şi festivităţi în onoarea marelui dramaturg şi poet german. Ca o încoronare a activităţii sale bogate, senatul suedez i-a oferit premiul Nobel pentru literatură. Hauptmann este într’adevăr, cum îl numeşte Georg Brandes, „un suflet frumos". Naturalist, el ne-a dat drame sociale puternice: Ţesătorii, drama cea mai mişcătoare din literatura germană modernă ; idealist, el ne-a dat Hannele, „un poem de visuri" (Brandes). Dar nu insist aci asupra acestui „poet al milei", ci reamintesc doar începuturile lui Gerhart Hauptmann, istorisind câteva pagini din istoria „Teatrului Liber" german. Şi cunoscând debuturile lui modeste, vom şti să onorăm mai mult pe Gerhart Hauptmann gloriosul de astăzi. • NOUA REVISTĂ ROMÂNA 89 Grillparzer, vorbind odată de teatrul german, zicea că îi mai lipsesc doar trei lucruri: artişti, poeţi şi public! 1) Teatrului german dinainte de 1889 îi lipseau mai ales poeţii, dramaturgii. Dela moartea lui Hebbel nu mai eră nici un dramaturg. Se făcuse un vacuum, un gol ce nu se putea împlini. Şi salvarea, ajutorul atât de mult dorit veni de sus, din nordul germanic: eră Ibsen ! Dar nimeni nu bănuia încă rolul ce-1 va juca el în teatrul german. Nora se jucase cu câţiva ani mai • înainte tot la „Residenztheater" şi căzuse după toate regulele artei ! Cercurile conducătoare ale teatrului, care nu voiseră să ştie de Nora, nu voiau să auză acum, fireşte, nici de Strigoii. Brahm, sufletul viitorului „Teatrul Liber“, propusese încă în 1884 prin „Vossische Zeitung", ca să se reprezinte la „Deutsches Theater“ Strigoii, lucrarea cea mai de seamă a timpului. Dar cine eră să-l asculte? L’Arron-ge, directorul „Teatrului german" se opunea cu îndârjire. Şi se opunea şi Kainz, artistul care făcu apoi creaţiunea aceea celebră în rolul lui Oswald. Şi Ibsen râmase astfel necunoscut publicului german, până la memorabilul matineu din Ianuarie 1887, când—un semn al vremilor nouă—Strigoii pătrunse în fine în citadela teatrului german. Perucile se clătinau, chiar spiritele cele mai libere erau speriate de revoluţia aceasta în estetică ! A fost de ajuns'reprezen-taţia aceasta unică în micul „Residenztheater"— căci cele următoare fură interzise de poliţie—ca să arate drumul cel nou ! • In mulţimea spectatorilor cari veniseră în după amiaza aceia de Duminecă din Ianuarie 1887, ca să asculte liturghia Strigoilor, se află şi un poet tânăr, blond, necunoscut de nimeni, care sorbia cu nesaţ vorbele artiştilor şi resimţi o impresie ce nu se mai putea şterge atât de uşor. Junele acesta imberb, in uniforma-i de seminarist, care nu-ţi dedea de loc impresia unui poet, eră Gerhart Hauptmann. Şi astfel se întâlniră aici străini, necunoscându-se unul pe altul, acei cari păşiră apoi pe căi diferite spre realizarea aceluiaşi ideal : Gerhart Hauptmann şi viitorii conducători ai „Teatrului Liber“.. Cine erau aceştia? Câţiva tineri care se întruniau în fiece zi la cafeneaua Schi 1 Ier, în jurul unei modeste mese de marmoră. Şi cel mai mare dramaturg german surâdeă liniştit la planurile lor, cele mai multe irealizabile. „Teatrul Liber" al lui Antoine era modelul, idealul la realizarea căruia lucrau din toate puterile Harden, Teodor Wolf şi Brahm. La aceştia se • mai alipiră apoi Schlenther, Fraţii Flart, ş. a.— lulins Stettenheim îi înveseliâ cu glumele sale, cu humorul său nesecat. Dar după puţină vreme, tinerii aceştia se loviră de piedici mari. Le învinseră cu multă greutate, dar cu ocazia aceasta se retraseră Harden şi 1) Trotz aliem ljciniihen eurer Hiihncnberaler Fehlen drei Dinge zum deutsclien Theater, Danach seht euch zum Schluss noch tun : Schauspieler, Dichter, und—Publikum. Wolf. Brahm fu ales acum preşedinte. „Teatrul Liber" fu înfiinţat în primăvara anului 1889. In toamna aceluiaş an îşi deschise porţile la Lessing-Theater, salutând pe premergătorul lui, pe Ibsen. La 20 Septemvrie inaugurară teatrul, reprezentând pentru a doua oară în Berlin Strigoii, piesă care eră încă interzisă. Şi acum răsună primul semnal al nouei arte germane: La 20 Octomvrie se reprezintă cu sgomot, cu scandal şi cu aplauze furtunoase, o operă a unui scriitor necunoscut: înainte de răsăritul soarelui, a lui Hauptmann. Certurile în jurul acestei lucrări în- G R K11A R1) 1 11A Ut-T M A N N cepuseră încă înainte de reprezentaţie. Artiştii pri-miau scrisori furioase — bine înţeles anonime — prin care erau avertizaţi de scandalul teatral ce-i ameninţa. Şi părea într’adevăr că reprezentaţia nu va putea fi isprăvită ! Gustav Kadelburg, interpretul lui Hoffmann, îi zicea lui Brahm : „Rar’că am fi pe un câmp de bătaie ; se aud gloanţele şuerând, dar, din păcate, nu putem ripostă !" Hauptmann avea şi el aceiaş impresie. Când apăru în volum înainte de răsăritul soarelui, îi dădu lui Brahin un volum, cu dedicaţia: „In amintirea bătăliei dela I.essiug-Tbeater“. Şi gloria îi veni atât de repede, că putea să spuie că s’a culcat un necunoscut şi s’a trezit a doua zi celebru. In liniştea monotonă a teatrului german, apăruse un turburător: dramaturgul care lipsea de atâta amar de vreme. Şi lupta continuă cu aceiaş înverşunare săptămâni şi luni întregi ; în cafenele, în societate, în gazete şi în reviste nu se discută decât aceasta. Tineri şi bătrâni discutau, se certau ; se formau tabere adverse; prietenii vechi se desfăceau, altele nouă se legau în loc... Lozinca după care îţi recunoşteai prietenii în npianul luptei acesteia estetice eră: Pro sau contra curentului nou. O adevărată revoluţie în lumea literelor ! • Repertoriul „Teatrului Liber" eră din Ibsen şi An-zengruher, Strindberg şi Zola, Tolstoi şi Hauptmann, Holz şi Schlaf, Henri Becque şi Hartleben. Toţi apărură în primii doi ani pe scena Teatrului Liber şi cei mai mulţi se jucau atunci pentru întâia oară in Germania. qo NOUA REVISTĂ ROMANA Revista Teatrul Liber, care începu să apară în 1890, susţinea şi ea ideile nouă, care încetul cu încetul începură să prindă. Teatrul liber câştigă mereu aderenţi noi. Hermann Bahr zicea în 1890 în studiul lui „Zur Kritik der Moderne'': Problema prezentă a literaturii este sinteza naturalismului şi a romantismului. Iar Brahtn, conducătorul Teatrului Liber eră şi el de aceiaş părere. Dar în articolul cu care începea primul număr din „Teatrul Liber'', adăoga: „Naturalismul este prieitenul nostru. Ii întindem mâna şi vom merge împreună o bucată bună de drum. Dar să nu ne mirăm mai târziu, când la o răspântie pe care încă n’o cunoaştem, drumul nostru va apucă într’o parte şi ni se vor deschide orizonturi nouă, surprinzătoare în artă şi în vieaţă". Cum vedem, profesia de credinţă a,,Teatrului Liber" nu e nici „le naturalisme au theătre", pe care-1 cereâ cu voce de stentor Emile Zola, nici naturalismul^ modă ! De abia trecuse Rinul, şi naturalismul îşi lărgise cuprinsul. Efectele Teatrului Liber au fost mari; dar şî mai mari au fost rezultatele lui indirecte. Se făcuse acum loc pentru toţi cei ce veniră apoi, se pregătise atmosfera... Ceeace a semănat Hauptmann, a cules Suder-mann. Obişnuiţii premierelor erau încă atât de speriaţi de înainte de răsăritul soarelui, încât nimic nu-i mai speria. Şi astfel, când la câteva săptămâni după această piesă se jucă Onoarea lui Sudermann, pentru care toţi tremurau atât între culise cât şi în public, fu linişte deplină. Cu toate îndrăznelile ei, cu toate adevărurile crude ce le aducea pe scenă, Onoarea fu primită cu entuziasm şi scena germană aveâ un nou dramaturg! Lucrurile îşi urmară cursul. Autorii jucaţi de „Teatrul Liber" trecură pe scenele oficiale. Hauptmann ajunse, după un an |dela scandalul din (1889, la „Teatrul German" unde se reprezintă Oameni singuratici; Strindberg se juca la Residenztlieater, iar Tinereţe a lui Halbe trecu şi ea la aceiaş teatru după ce fu jucată la Teatrul Liber. Şi întocmai precum autorii Teatrului Liber trecură pe scenele oficiale, aşa şi cu conducătorul acestui teatru Otto Brahm: Adolf L’Arronge văzând că nu mai e în spiritul vremei, se retrage în 1894 şi predă direcţiunea lui „Deutsches Theater" lui Otto Brahm ! Noului preşedinte al Teatrului Liber, Paul Schlen-ther, i jse încredinţă peste puţin direcţiunea marelui Burgtheater din Viena. Ce era să mai facă acum Teatrul Liber, când conducătorii lui trecuseră la scenele oficiale, când autorii i-au fost şi ei răpiţi? Dinaintea piesei Hannele a lui Hauptmann, se deschiseră până şi porţile sfinte ale Teatrului Regal din Berlin. Misiunea Teatrului Liber eră terminată. L. Tedescul BIBLIOGRAFII: 1) Freie Bahne, de Otto Brahm, în Thealer-Kalendcr fur ; închideţi poarta. închideţi obloanele. Şi lăsaţi perdelele. Lăsaţi-mă în întuneric, lăsaţi-mă singur. Lă-saţi-mă trist—părăsit. Vreau linişte şi odihnă. Tăcere. Iar când mă voiu trezi din amorţeală, voiu deschide obloanele—şi voiu strigă de trei ori: — Hristos a înviat din morţi. Şi atunci, toţi voi, care îmi faceţi prohodul—veţi înţelege că nu este mort leul care doarme. Emil Isac Qî Din Iulia Haşdeu ; Moartea. I • ' Eu nu urăsc viaţa şi nu ntă tern de moarte, Căci moartea-i nesecată comoară de lumină. Când viaţa se destramă şl pleoapa se închide Nu este-o veşnicie odihna cea senină..\ I Dar sufletu-şi ia sborul spre zări din altă lume, Şl ’n alte corpuri prinde, a ţese vieţi de-oclipă: E cupa fermecată ce nu-i seacă nectarul Ci veşnic plină... viaţă şi visuri înfiripă..,. Iar trupul singuratec rămas în umbra humei, Când sufletul sppe ţărmuri fantastice s’avântă, Pământului serveşte în numea lui eternă, Şi din sicrii se ’nalţă parfunt de floare sfântăL.. Tot astfel şi sihastrul castel-odată ’n viaţă: Când sgomot, râs, ospeţe sub boite răsunau,— Se vede deodată uitat şi trist şi singur, Căci jdus îi e stăpânul spre ţări ce margini n’au..., Şi vechiul turn se dărtnă şi scara cea de piatră, Adânc se ’ngroapă ’n humă-.- şi totul s'a cernit!... Uitat şi şters de vrepte, cu nobila-i deviză, Mai stă deasupra uşii, blazonul înegrit... Trist ochiul oglindeşte: ruini umbresc pământul! Şl totuşi din ruină natura iar clădeşte: Prin lespezi fărâmată cu grabă iese muşchiul Şi ’n haina ntândr’a vieţii castelu ’mpodobeşte.., Şi edera ’n şiraguri îmbracă albe lespezi: Un Văl fantastic ţese castelului-morniânt... Şi ierburi fără nume, prin săli aştern covoare, Căci vor dă înlocuiască cele ce pu mai sunt! Străferi uitaţi de lume,—în turnul cel sihastru, Stau cluburi aninate la uşi şi la arcade... In stol, sfioase pasări străbat, cântând, ruina Cd din mormânt ecouri s’abat prin colonade!. Incet-încet, sub mândra podoabă de verdeaţă, Ruina ’n sânin de moarte de-apururi s’adânci... Prin mândra şi înţeleaptă voinţă,; a naturii, Izvorul sfânt al vieţii din moarte răsări... Şi fu tul cel vremelnic ce ’n criptă se ’ nmormăntă, Menirea nu-şi sfârşeşte în drumu-i pământesc... Pământul sp hrăneşte din hunta-i... şi ’ntr’o clipă, Un mândru făţ se naşte din sănu-i părintesc.. Eu nu urăsc viaţa şi nu mă tem de moarte, Căci moartea-i nesecată comoară de lumină... Când viaţa se destramă şi pleoapa\ se închide, 'Nu este-o veşnicie odihna cea semnă/.., Const. Stoika / 9 2 NOUA REVISTA ROMÂNĂ DĂRI D E SEAMA G. G. Antonescu.—Studii, asupra Educaţiei morale şi estetice. — Bucureşti, Alcalay, 3 lei. Problema educaţiei morale şi estetice preocupă azi Î11 o largă măsură pe pedagogi. Intelectualismul în pedagogie, a dat rmiltate nemulţumitoare şi de aceia, pedagogii au căutat să-l reducă la justa lui valoare, făcând loc altor tendinţi, ce ar putea aduce foloase mai însemnate. Totul, fără îndoială însă, se reduce la cunoaşterea scopului educaţiei. El nu poate fi îmbuibarea elevului cu o sumă maximă de cu-noştiinţi, ci desvoltarea armonică a tuturor însuşirilor lui sufleteşti. In acest caz, e dela sine înţeles că problema educaţiei morale şi estetice va preocupă în deosebi pedagogia. Herbart, îşi arătase că scopul educaţiei fiind formarea caracterului moral, trebuie să ajungem la înfăptuirea lui, prin felul acela de instrucţie, care să desvolte toate interesele sufletului elevului. Prin a-aceasta se desvoltâ sufletul complect — nu numai inteligenţa — şi se ajungea la formarea de caractere morale. Dar, tocmai pentrucă Herbart cerea educaţia prin instrucţie, instrucţia a format ţinta principală a educatorilor, fără să se mai preocupe de rolul ce trebue să-l aibe ea de fapt. Din mijloc, ea a devenit scop şi de aci învăţământul intelectualist de azi. Reacţiunea n’a întârziat să vină. Pedagogia contimporană cere desvoltarea caracterului copilului, nu numai prin instrucţie, ci şi prin însăşi activitatea sa practică. Rolul activităţii practice în for mei} ea caracterului, e aşa dară una din problemele cele mai de seamă ce şi-o pune noua pedagogie. Această problemă formează unul din capitolele cele mai importante din lucrarea d-lui G. G. Antonescu. Prin aceasta, lucrarea d-sale e în spiritul timpului. I. Iată în esenţă, în ce constă această problemă: Se ştie că în actul de voinţă se pot distinge două elemente: reprezentarea lui şi executarea lui. Executarea actului depinde însă de reprezentarea lui, căci înainte de a face un act, noi trebuie să avem în mintea noastră imaginea actului ce voim să executăm. Numai dacă avem imaginea d'e mişcare sau kinestetică a actului ce voim să-l executăm, putem într’adevăr executa acel act. Imaginea aceasta de mişcare nu vine însă, decât din însăşi activitatea noastră. Dacă voim să înnotăm de ex., noi nu vom putea execută mişcarea ce comportă înnotul, decât dacă am exersat această mişcare. Mişcarea a impresionat centrii noştri nervoşi, dându-ne o senzaţie de mişcare care în urmă a devenit o imagine de mişcare. Reprezentându-ne la nevoie acest act, putem să-l executăm. In desvoltarea sentimentelor altruiste, rolul ima-ginelor kinestetice prezintă iară un deosebit interes pentru educatori. Şi fără îndoială că aşa trebuie să fie. Aci nu e vorba să îmbuibăm mintea copilului cu maxime morale, ci să obişnuim pe copil cu înfăptuirea lor. Obişnuindu-se să îndeplinească acele maxime, sentimentele lor morale se desvoltă, şi scopul educaţiei — formarea de caractere morale şi de caractere Î11 general — este ajuns. Adevăratul caracter îl are acela care poate, ceeace voeşte. Această putinţă nu va veni decât din posedarea imaginelor kinestetice a actelor ce va voi să le înfăptuiască. Iar existenţa imaginelor kinestetice nu vor fi posibile decât în urma activităţii practice a elevului. In fine, prin activitatea practică copilul vine direct în contact cu realitatea. Prin aceasta el dobândeşte cunoştinţi mai precise şi mai clare decât cele primite pe calea artificială a.cărţii. ' Şi, în fine, prin această activitate elevul se convinge din propria lui experienţă, „întrucât vede cum şi în ce condiţii pot fi supuse lucrurile, scopurilor ce le urmăreşte omul“. La desvoltarea tuturor acestor însuşirE poate contribui : lucrul în grădina şcolară, în atelierul şcolar, în laborator etc. 11. Alt capitol ce ţinem să-l mai relevăm acî, având în vedere importanţa lui in pedagogia contimporană, e acela al educaţiei estetice. Educaţia estetică contribue şi ea la formarea caracterului moral. In lămurirea acestei chestiuni, estetica lui Schiller (alt ca|ftiol din scrierea d-lui G. G. Antonescu) trebue să fie menţionată. Kant arătase în „Critica raţiunei practice'1 că numai acela e liber şi moral care se conduce după legea morală, prin care se înlătură elementele afectivităţii noastre ce ar putea împiedica libera acţiune determinată de această lege morală, in viaţa noastră însă elementele aceste subiective nu pof fi uşor înlăturate. De aceea Schiller caută să aducă un corectiv teoriei Kantiene, prin armonizarea ambelor tendinţi cu ajutorul educaţiei estetice. Ea mijloceşte trecerea dela înclinaţiile şi sentimentele noastre la „atmosfera rece a raţiunei pure, a datoriei absolute, a imperativului categoric". Estetica însă mai are şi o altă însemnătate. Ea nu servă numai la desvoltarea caracterului moral, dar mai e şi mijlocul de cunoaştere intuitivă — pe lângă cea logică — a universului, căci „fantezia sprijinită pe sentiment ne poate forma convingerea frumuseţei şi armoniei în univers". (Bag. 155). Ceva mai mult, însăşi convingerea logică, pentru a se exterioriza şi comunica are nevoie de o anume formă de redare. ‘ „Cu mult mai mult ar fi putut influenţă opera unui Kant sau Herbart dacă la argumentele ştiinţifice, s’ar fi adăugat mai multă intuiţie .sentimentală şi imaginaţie" aşâ cum au făcut: Rousseau, Schopen-hauer, Nietzsche, ş. a. în operile lor. Din studiarea atitudinei estetice se poate stabili următoarele : a) ea are un caracter contemplativ şi prin urmare se deosebeşte de atitudinea ştiinţifică, religioasă etc. b) ea are importanţă pentru educaţia sentimentelor căci aduce armonia între idee NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ şi sentiment, c) Şi în fine, dacă avem în vedere că originea atitudinei estetice stă în manifestarea jocului, atunci ea contribue la desvoltarea spontană a forţelor productive ale sufletului. Iată aşa dar care este importanţa şi evident, folosul educaţiei estetice. Care sunt mijloacele pentru a le realiză? Şcoala să fie o clădire arhitectonică. Să se orneze clasele cu opere’ originale (mai bine în şcoale decât în muzee unde nu le vede nimeni) sau reproduceri bune de ale lor. Elevul după ce va percepe opera de artă, după ce va aveâ intuiţia ei, poate găsi lămuriri asupra ei la profesor, ceeace nu găseşte la muzee. Profesorul însă va da elevului o explicare psihoiogică-estetică a operei de artă, numai după ce a lăsat să se efectueze contemplarea obiectului de artă. Mai găsim în lucrarea d-Iui O. G. AntoneScu, capitole asupra: principiilor, pedagogice ale lui Kant, ale lui Schilier, asupra idealului pedagogic al lui Goethe şi asupra importanţii pedagogice a individualităţii, toate de interes pentru cunoaşterea directivelor pedagogiei contimporane. Prin aceasta, lucrarea d-sale împlineşte un gol simţit în literatura noastră pedagogică originală, şi constitue o bună călăuză nu numai pentru aceia ce sunt direct interesaţi la cunoaşterea noilor date ale ştiinţei pedagogice, dar şi pentru aceia cari se ocupă de mersul gândirii filosofice în general. I. Brucker DISCUŢI I în chestia alegerii dela „Societatea Scriitorilor Români" ') Domnule Director, Notiţa informativă privitoare la alegerea ntea de preşedinte al «Societăţii Scriitorilor Români» şi publicată în numărul trecut al *Nouei Reviste Române», are trebuinţă de oarecare rectificări, pe care vă rog să binevoiţi a le da publicităţii. Autorul notiţei dă să se înţeleagă că alegerea mea de preşedinte al «Soc. Ser. români», în paguba d-lui A. Davila, directorul general al teatrelor, s’ar datoră faptului că eu, în şedinţa de alegere, aş fi luat sub protecţiunea mea, oarecare «autori de teatru», care, cre-zându-se nepăstuiţi de adversarul meu, au provocat pe câţiva tineri scriitori să-l atace pe această temă, înnainte de a se 'face alegerea. Eu n'am luat sub protecţiunea mea pe nimeni, pe simplul motiv, că nu e în căderea unui critic să acorde nimănui protecţiunea sa. Piesa «Moise* a d lor Oreste şi Hârjeu, în jurul căreia s’a învârtit discuţiunea, mi-a fost şi-mi este necunoscută şi nu rni-ar fi fost în putinţă nici s'o laud, nici s’o critic. Dar, când d-1 Davila, întreprinzând s’o critice înnaintea Societăţii, a prezentat ca un lucru grotesc vorbirea a două personaje istorice într’o piaţă publică, i-am re- 1 1) Primim în ultimul moment rândurile acestea, care ridicând şi chestiuni ce n’au fost atinse de notiţa informativă cu pricina, ne silesc să revenim asupra lor în numărul viitor al revistei. plicat, întrerupându-1, că ceeace d-sa consideră ca inadmisibil, este totuşi o caracteristică a teatrului clasic. Aceasta nu însemnează nici că d-1 Davila nu va fi având 'alte motive pentru ca să creadă că «Moise» nu e o piesă reprezentabilă pe scena Teatrului Naţional, nici că piesa d-lor Oreste şi Hârjeu, care de altminteri poate fi excelentă, este declarată de mine ca o piesă bună. A înlătură o aserţiune falsă, însemnează a respectă adevărul, iar nu «a protejâ» pe un om. Cred însă că autorul notiţei vorbind de «autorii de teatru», năpăstuiţi de d-1 Davila şi protejaţi de mine, s’a gândit şi la alt scriitor—la d-1 Mihail Sorbul care până acum a scris, în tăcere şi fără ambiţia rampei, peste şase opere dramatice, dintre care trei cel puţin: «Săracul Popa -, «Praznicul Calicilor» şi «Letopiseţi», cred că vor. rămâne în Istoria Literaturii Române, ca unele ce sunt cele mai pline de viaţă dramatică din toate piesele istorice în versuri câte s’au scris româneşte până acum. A întrebuinţâ cuvântul «protecţiune», pentru un asemenea scriitor în care eu admir pe adevăratul urmaş al lui Caragiale în arta dramatică, cum în Dragoslav am admirat pe urmaşul lui Creangă în povestirea poporană, este a întrebuinţâ un cuvânt, cel puţin deplasat. A studiâ operele unui scriitor, a i le gustă, a le pune în relief meritele şi a nu face caz de defectele secundare, inerente oricărei lucrări de artă,—şi a face toate acestea cu răbdare, fără ură şi fără părtinire,— însemnează, când eşti critic, nu a protejâ pe cinevâ, ci a ţi face datoria de critic. Această datorie cere nu numai gust, dar şi mare răbdare şi multă chibzuire, mai ales faţă de lucrările care aduc în adevăr ceva nou în literatură. Şi sunţ sigur că, dacă la Teatrul Naţional, unde nu lipseşte gustul şi unde se întrebuinţează atâta timp şi se pune atâta răbdare şi cliibzuire pentru arta teatrală,—s’ar întrebuinţâ numai pe jumătate răbdare, răgaz şi chibzuire pentru poezia dramatică (lucru pe care suntem în drept Să-l cerem dela un „Teatru Naţionalu, subvenţionat de Stat), această instituţiune n’ar aveâ astăzi nici procese pendinte la tribunal cu autorii dramatici, nici procese morale, şi mai grele, cu opinia publică luminată, care e convinsă că astăzi avem literatură dramatică originală decât aceea pe care Onor. dela Teatrul Naţional o văd. Dar chestia piesei Letopiseţi» a D-lui Sorbul n’a fost ridicată la adunarea generală a «Societăţii scriitorilor Români» — de nimenif-r— aşâ încât termenul de protecţie aplicat acestui scriitor, devine şi mai nepotrivit. De altminteri, această chestie împreună cu chestia tuturor autorilor dramatici nedreptăţiţi sau ce se cred nedreptăţiţi (cazul d-lor Caton Theodorian şi Oreste) sau se simt intimidaţi de Onor. Direcţie a Teatrelor (cazul d-lui I. Minulescu) se vor ridicâ cu ţoală hotărârea, dar şi cu toată moderaţiunea, de «Societatea Scriitorilor români » de îndată ce în sânul ei se va ajunge la convingeri evidente,—în acest caz însă am credinţă că Onor. Direcţie a Teatrului Naţional, lăsând la o parte or’ce ambiţie rău înţeleasă, care nu i-a servit nici în trecut, şi însu-fleţindu-se pe deplin de idealul promovării nu numai a Teatrului, dar şi a literaturii dramatice româneşti, — se va convinge înfir.e că lucrurile mari şi frumoase pe care le-au simţit ca mari şi frumoase toţi care şi-au dat răgazul să le cunoască, nu sunt vrednice să rămână,— nu pot să rămână sub obroc. Mulţumindu-vă pentru inserarea acestor rânduri, vă rog, D le Director, să primiţi asigurarea stimei şi con-sideraţiunei mele. . Mihail Dragomirescu ' Profesor tle Literatură Română la Universitatea din Bucureşti Preşedintele Societăţii Scriitorilor Români 94 NOUĂ REVISTA ROMANl ÎNSEMNĂRI LITERATURA BULGĂREASCĂ- — Găsim de actualitate un articol cu titlul de mai sus al d-lui Ilie Bărbulescu, profesorul de slavistică la Universitatea din Iaşi, şi publicat acum doui ani. D-l Bărbulescu găseşte trei lendinţi în literatura de azi a vecinilor noştri: una tendenţionistă, alta modernistă şi în line una propriu naţională: I. Literatura tendenţioasă e, pe cât se pare, o importaţie din llusia, împărăţia „ţarului liberator" care, precum am văzut, a acaparat în mare parte viaţa socialo-politică a Bulgariei. Ţărănismul pesimist de acolo a trecut şi aici, prin mijlocirea ideilor politice ale narodnicilor Ruşi. Caracteristica acestei literaturi e, la Bulgari, că scriitorii ei urmăresc, în lucrările lor, nu atât emoţia estetică cât a-nuniite idei şi tendinţe cu deosebire politice şi sociale. Această literatură e împotriva oricărei tradiţii; şi de aceea ea duce luptă pentru anumite reforme sociale, prin care crede că se vor îndreptă relele şi nevoile de astăzi ale vieţii şi se va întronă binele, egalitatea şi frăţia între Bulgari. Operele acestei literaturi tendenţioase pare că mai mult dărâmă, dar fără să poată creă ceva; fiindcă ea pune viaţa bulgărească în cadre luate dela alt popor, o pune în calupuri, în formule, care ar puteâ trăi în Bulgaria numai dacă s’ar evită anumitele caractere, particularităţile naţionale ale vieţii bulgăreşti. Aşa crede, cel puţin, despre această literatură, curentul naţionalist şi criticii din cuprinsul acestuia, ca Ganev. De altfel această literatură tendenţioasă nu e mare, în Bulgaria, nici prin cantitatea produselor ei şi nici barem prin puterea talentelor care o clădesc. Ea n’are romane şi drame. Dar are mai cu seamă nuvele. Cel mai de seamă reprezentant al nuvelisticei acestui curent literar e A. Karima. Nu e vorbă că nuvelele acestuia sunt slabe, relativ, poate nu atât din pricina tendenţionismului social dintr’ânsele, cât mai ales fiindcă el, scriitorul lor, n’are un talent însemnat. Lipsa lui de talent puternic se vede şi din lipsa de viaţă a personagiilor şi scenelor din nuvelele sale. Această literatură tendenţioasă e însă ceva mai fericită în poezie. Aici are un talent mai puternic, pe Poljanov, reprezentantul curentului. ' Acest curent literar tendenţionist nu are realitatea vieţii bulgare drept temelie, zic unii Bulgari; de aceea el nici nu poate avea mai mulţi reprezentanţi-scriitori, şi tot de aceasta nu va puteâ trăi multă vreme. II. Literatura modernistă nu porneşte nici ea din vieaţa şi sufletul poporului bulgăresc, ci e tot imitatoare. Numai că, pe când cea tendenţionistă imitează spiritul politico-li-terar al socialismului şi ţărănismului rusesc, aceasta modernistă imitează apusul şi în deosebi literatura franceză. Acest curent literar nu este altceva, după aprecierea unor critici bulgari, decât imitarea Parnasienilor, a decadentismului şi a simbolismului apusean. Precum literatura aceasta din apus e aristocratică in apucăturile sale, tot aşâ la Bulgari ea despreţueşle massa cea mare a poporului şi puţin îi pasă de gândirile', aspiraţiile şi nevoile bulgăreşti. Tendenţioniştii simt numai pentru popor, pe care nu-1 văd decât în mizerie ; iar moderniştii aceştia nici nu se uită Ia popor, ca şi cum ei nu trăesc pe pământul bulgăresc, ci într’o lume abstractă, şi fac numai artă pentru artă. Curentul acesta are drame şi poezii numeroase. Iii formează, de altfel, chiar o şcoală în care înfloresc mulţi din generaţia cea mai nouă bulgară, ca Iavorov şi Kiril Ilristov sau Trajanov. Aceştia deseori scriu acum în urmă în prea luxoasa revistă dela Sofia „Ifudozestvena Kultura." Dar deasupra tuturor acestora se ridică prin talentul său Penco Slavejcov, directorul Bibliotecei Naţionale din Sofia, dascălul chiar al moderniştilor-simbolişti ai Bulgariei şi ceva mai în vârstă decât ceilalţi din şcoala lui. Interesant e a se şti cumjapreciază generaţia cultă a Bulgariei pe acest Slavejkov. Unii îl socotesc cel mai mare poet al poporului bulgăresc de astăzi. In creaţiunile lui moderniste văd cea mai înaltă evoluţie literară, către care s’a des-voltat şi la care trebue să se menţină literatura bulgărească. Un bulgar, Dr. K. K. Krstev-Miroljubov, zicea că P. Slavejkov e cel mai mare poet al Bulgarilor, cu firea unui Goethe, atât după plasticitatea creaţiilor cât şi după adâncimea observaţiilor lui artistice. III. Literatura naţională e rodul curentului celui mai putem^ din Bulgaria. Ea se îndeletniceşte cu viaţa ţăranului şi a orăşanului, cu cea a bogatului ca şi cu săracul umilit, aşii cum îi găseşte pe aceştia în poporul bulgăresc. Curentul acesta dar se fereşte de pesimismul ţărănist al şcoalei tendenţioase ca şi de aristocratismul celei modernisto-siin-boliste. Astfel, cel puţin, o apreciază partizanii ei. Principiile călăuzitoare ale acestui curent sunt că: creaţiunile artistice bulgăreşti trebue să stea afară şi peste orice şcoală şi modă streină; artistul bulgar poate luă ceva din toate şcolile literare, dar totul să-l asimileze şi să-l transforme în şcoala bulgărească, singura dela care se cuvine să se inspire. Cel mai însemnat reprezentant al acestui curent e Ivan Vazou, care e socotit de marea majoritate, drept cel mai mare poet al Bulgarilor. Vazov a scris poezii, romane şi drame, toate cu subiecte naţionale bulgăreşti. Aceste sunt aspectele actualei literaturi bulgăreşti. DEZERTAREA. — D-l Locotenent C. Cepleanu, din Regimentul 40 Călugăreni, a dat la lumină o interesantă broşură asupra dezertării d n armată. Găsim în ea argumentări solide şi sfaturi practice. După autor, mijloacele prin care putem ajunge să facem pe soldat să nu dezerteze, sunt cele 'următoare : * înainte de sosirea recruţilor, comandantul companiei şi oficerul, vor căută a reaminti cât de des gradaţilor şi oamenilor vechi, modul cum trebue să se poarte cu recruţii şi vă păcălelile, luările în râs şi poreclele de : ţigane, jidane, etc., sunt cu desăvârşire oprite, fiind nişte fapte nedemne de un soldat. Iar la sosirea recruţilor, ofiţerul va observă mişcările oamenilor vechi, căci se găsesc unii, cari, fără a-şi da Seama de efectul ce produc asupra recruţilor, le înşiră la banalităţi asupra greutăţii şi asprimii serviciului militar; 2. Oficerii şi gradele inferioare să primească recruţii cu blândeţe şi bunăvoinţă părintească, vorbind blajin şi cu drag faţă de ei, căci, „vorba dulce, mult aduce*, iar bruscheţa nu face decât să-i zăpăcească. 3. Să se aibă în vedere, că trecerea dela traiul familiar la cel de cazarmă să nu fie prea brusc. Trecerea dela traiul de acasă la cel nou de cazarmă nu trebue sa' se facă prea repede, căci poate să aibă o influenţă supărătoare asupra stării morale şi trupeşti a recrutului. Ori, după cum zice d-l Colonel Mărăşescu N., că «recrutul se aseamănă cu un resort destins ; ori, un resort destins strâns deodată brusc se poate rupe. Aşa dar, pentru cuvinte lesne de înţeles, resortul trebue strâns încetul cu încetul; azi o învârtitură, mâine alta, şi aşa mai încolo, până ce încordarea a ajuns la limita dorită». 4. Am spus, că recrutul vine de acasă cu o frică oarecare, căci, negreşit soldaţii liberaţi le-au descris mult mai mari asprimile vieţii militare în povestirile lor. Deci, întâia datorie a instructorului, este de a scoate această frică din el. 5. In cele dinlâiu 1S zile dela sosirea lor să nu se facă alt ceva decât: a) Jocuri, ca: sârba, hora, chindia etc. NOUA REVISTĂ ROMÂNA 9$ b) Cântece patriotice-. Trăiască Regele, Deşteaptă-te Române, Moartea vitează, Gornistul dela Griviţa etc. c) Gimnastică, alergări de întrecere, sărituri de lungime şi înălţime, mişcări cu braţele, picioarele, capul. d) Preumblări prin oraş şi pe câmp. e) Sfaturi asupra: curăţeniei corporale, a hainelor, ca-zărmei, dragostei de serviciu. Totul însă să varieze, căci ocupaţiunea prea multă cu a-ceeaş lucrare aduce plictiseală, desgust. Lucrând astfel cu recruţii le vom face viaţa plăcută, îi vom distra, îi vom face să uite, să nu se gândească acasă. Convorbind cu recrutul în mod familiar şi comparând traiul de acasă cu cel din cazarmă, îl vom face să observe, că aici e mai bine, că are masă, odihnă la timp, îngrijire in caz de boală şi că ofiţerii fi gradaţii ţin locul părinţilor şi fraţilor lor. Cartea d-lui Lt. Cepleanu se impune serios în vremuri ca acestea de militarism.—/?. CONFERINŢA D-LUI DIAMANDY.—Joia trecută D-l George Diamandy a ţinut la Ateneu o interesantă conferinţă despre evenimentele externe ce se petrec în vecinătatea noastră. Ziarele au făcut la timp dări de seamă amănunţite despre această conferinţă; noi ne vom mărgini a releva o problemă de căpetenie ce a fost desvoltată de D-l Diamandy şi care ar trebui meditată de toţi câţi se gândesc la viitorul poporului românesc. E vorba de lipsa unei conştiinţi naţionale în activitatea noastră publică. D-l Diamandy a arătat cum toate neamurile ce ne înconjoară, Ruşii, Bulgarii, Ungurii sunt stăpâniţi de idealul lor naţional: panslavismul pentru cei d’intâi; Marea Bulgarie pentru cei de-al doilea; maghiarizarea cu orice preţ pentru cei din urmă. Numai noi nu avem directivă naţională—singura îndreptăţită — în viaţa noastră publică şi, fireşte, pentru acest motiv, politica noastră externă — se resimte de această sărăcie de ideal. Căci nu e deajuns ca la zile mari să mergem la întruniri şi cu vorba să pretindem, prin gura unui cutare X sau Y cutare drepturi, ci trebue ca cu fapta oamenii reprezentativi ai ţărei să lupte pentru afirmarea şi realizarea idealului naţional al neamului, — bine înţeles, treptat-treptat şi profitând totdeauna do împrejurări. Dacă l-am înţeles bine pe d-l Diamandy, Domnia-Sa reclamă o mai adâncă educare în idealul naţional al oamenilor care conduc destinele României. Continuând apostolatul ce-a început, d-l Diamandy va face operă binefăcătoare de regenerare. — E. OTTO BRAHM — Zilele trecute a încetat din viaţă la Berlin, Otto Brahm, directorul lui «Lessing-Theater».—Cu Bralun dispare una din personalităţile cele mai de seamă din lumea artistică şi literară a Berlinului. Otto Brahm nu eră numai om de teatru, ci şi un critic şi literat distins. După ce studiă filosofia la Heidelberg şi Stuttgart, veni la Berlin unde făcu parte din „(lermanistenkreis'1 cercul literar condus de Schmîdt. Publică apoi interesantul studiu „Das Leben Heinrichs von KleisU şi un altul despre Schiller. Cu studiul lui asupra lui Kleist a luat, în 1882, premiul oferit de „Verein fur deutsche Litteratur0 pentru cea mai bună lucrare istorică sau critică. In 1884, Brahm propunea prin «Vdssische Zeitung» ca să se reprezinte „Strigoii“ lui Ibsen la «Deutsches Theater». Propunerea aceasta rămase literă moartă până în 1889, când se înfiinţă «Teatrul Liber». Brahm fu sufletul mişcărei: el eră preşedintele societăţii «Teatrul Liber», alegea piesele, conducea repetiţiile şi redacta revista cu acelaş nume. In 1894, Brahm fu numit directorul lui «Deutsches Thea-ter» din Berlin. Directoratul lui Brahm a însemnat o epocă de înflorire şi de activitate pentru scena berlineză. De aci Brahm a trecut la «Lessing-Theater», care graţie muncei lui rodnice este socotit azi ca cel mai important teatru berlinez. Aci s’au dat cele mai desăvârşite reprezentaţii ale pieselor lui Strindberg, Hauptmann şi mai ales aşa numitele Ibsen-Cijklus, care sunt considerate ca reprezentaţiile cele mai perfecte nu numai din Germania, ci de pretutindeni, ale teatrului ibsenian.—/. K. REVISTA REVISTELOR CONVORBIRI LITERARE (novembrie). — Dintr’o cronică dramatică: Caragiale, pe care o semnează d. E. Lovinescu, notăm aci încheerea: «Caragiale a fost un dramaturg înzestrat cu o reală putere de observaţie a contrastelor dintre formă şi fond, şi un mare talent de a da sub haina scenică o serie de tipuri care prin unitatea lor sufletească, energică şi expresivă, au ajuns adevărate simboale ale mentalităţii unei întregi clase sociale din epoca noastră de prefacere... Spiritul lui de observaţie nu a mers însă până la adâncimile sufleteşti pentru a ne prinde aspecte veşnice—cum făcuse de pildă Moliere în Misanthrope şi Tartufe—ci s’a mărginit, la o suprafaţă uşor de ridiculizat, şi într'o tendenţă, în care nu eră el celdintâi deschizător de cale... Alexandri începuse mai dinainte. „Cu toată rara intuiţie şi putere de creaţiuno— darul cel mai de preţuit al unui scriitor — opera lui Caragiale mi se pare săpată într’un material puţin trainic. Timpul a început să-l macine încetul cu încetul... Lipsită de adâncime, de orice ideologie, de orice idealism, de orice suflare generoasă, plină de un pesimism copleşitor, de o vulgaritate, de al-minteri, colorată,—ea s’a bucurat de prestigiul unei literaturi prea actuale, dar va rămânea mai târziu cu realitatea unei valori mai mult documentare». BURSA, revistă de economie şi finanţe, are un articol : Putere militară şi putere economică, în jurul grijei esclusive pe care Statul nostru o arată şi o va arătă de acum armatei : «Noi credem ca între nevoia de a spori forţele militare ale ţării şi între nevoia, absolută, fundamentală, — o ne- voie de viaţă, — de a ridică poporul românesc la o mai bună stare economică şi culturală, se pot găsi punţi de legare şi compromisuri cari să împace toate interesele. Să nu punem totul pe o singură carte! să nu ne emball-ăin fără de cuvânt! Să nu uităm că nu suntem în situaţia popoarelor cari au veacuri de cultură economică şi intelectuală îndărătul lor şi cari, din cauza aceasta îşi pot permite, uneori, luxul de a aveâ politici de tot, ori nimic. Popoarele acestea nu ating prin asemenea atitudini însăşi rădăcinele lor de viaţă. Noi suntem cu totul în altă stare. Noi am intrat în civilizaţie cu hipoteci cari ne apasă greu. Sunt probleme redutabile, interne, pe cari nu le-am dezlegat încă, probleme sociale, culturale, economice, morale. Pe o asemenea temelie nu putem încă aşeza instituţiuni cari ţin de imperialism, fiindcă nu este încă destul de tare." Discută Simbolismul (Privire generală asupra simbolismului în poesie), d. M. Strajan, bătrânul şi sârguitorul profesor dela Craiova. — D-sa porneşte cercând definiţia «simbolismului» după aceea a cuvântului «simbol» din dicţionare—şi sfârşeşte ilustrându-1 cu cele ce se publică în revista «Viaţa Nouă» din Bucureşti! — O astfel de documentare constrânge, şi pe bună dreptate, atât pe scriitorul articolului cât şi pe bietul cetitor al revistei craiovene RAMURI, unde apare acest studiu, să rămână cu cele mai proaste convingeri despre acea mişcare generoasă şi strălucită, care fu în Franţa mişcarea literară zisă «simbolistă» Noroc că în acelaş no se«j găsesc poeţi ca I. U. Sorim, M. Săulescu şi Elena Căpitan Vulovici — care să salveze cu producţiile lor onoarea poesiei clasice. g6 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ LE COURRIER EUROP&EN. a făcut o anchetă internaţională asupra evenimentelor din Balcani şi în special asupra conflictului austro-sârb. Intre alţii au răspuns deputatul englez Lynch şi sociologul italian Arlur Lubriola. Cel dintâi e de părere că aliaţii balcanici trebue să se înţeleagă cât mai curând cu Turcii, pentru ca marile Puteri să nu intervie şi să întoarcă totul spre profitul lor. In privinţa portului sârbesc la Adriatică, deputatul Lynch crede că acest port trebue acordat Serbiei şi e probabil că Serbia va reuşi în dorinţa ei dacă va avea prudenţa să nu jicnească opinia publică a Europei cu pretenţii exagerate. Labriola nu se împacă cu planurile Serbiei de a-şi anexa Albania, căci aceasta ar călca principiul: Balcanii ai popoarelor balcanice. De asemeni el împărtăşeşte temerile opiniei publice italiene că Sârbii vor să înlesnească instalarea Rusiei la Marea Adriatică, şi cere Sârbilor în chiar interesul lor să caute a risipi bănuiala că ei ar fi agenţii „Sfintei Rusii a călăilor şi a progromurilor». Deputatul francez E. Fournol publică în REVUE BLEUE un articol asupra noului spirit in politica Franţei. Fournol constată că luptele dintre partide nu se mai dau cu aceeaşi pasiune ca mai 'nainte. Electorii au devenit indiferenţi, iar Represintarea Minorităţilor are să aducă o linişte complectă. Una din cauzele acestei transformări este interesul care se dă politicei externe. Urmărirea celor ce se petrec în afară din Franţa, a slăbit tensiunea luptei interne dintre partide. Fournol mai spune între altele şi următoarele cari trebuesc meditate de politicianii de pretutindeni: Obiectivul Repuhli-cei Franceze este înainte de toate formaţiunea modernă a unui stat democratic. Noi nu mai legiferăm însă ca Rousseau în vederea insulelor îndepărtate şi a cantoanelor de munţi, căci democraţiile sărace şi rustice sunt pentru noi astăzi numai nişte himere. Organizaţiunea democratică este mai uşor de stabilit într’o ţară bogată. Cea mai bună condiţiune pentru realizarea reformelor sociale este prosperitatea economică. Un interesant articol asupra Idealului publică d-1 D. Dră-ghicescu în ultima fascicolă (pe Noembre) din REVUE PHI-LOSOPHIQUE (dirijată de Th. Ribot) Articolul compatriotului nostru este o caldă argumentare în favoarea utilităţii pe care o are idealul în viaţă şi în cunoştinţă. SCIENTIA, l-XI-1912, cuprinde studiul d-lui A. D. Xeno-pol despre ideia legii şliin(i/ice fi istoria. Conclusiunile sunt : 1. Legea ştiinţifică este formula generală care reproduce în minte repetiţiunea indefinită a fenomenelor, atât materiale cât şi intelectuale. 2. Evoluţia formelor ori şi cărei existenţe nu este guvernată de legi, ci de serii, în cari se exprimă ideile generale al succesiune! 3. Ştiinţele sunt discipline intelectuale cari nu pot fi concepute fără o reţea de noţiuni generale. Aceste noţiuni sunt legi, în ştiinţele de repetiţiune; şi serii, în ştiinţele de succesiune. Afacerea rămăşiţelor lui Descartes a făcut mult sgotnot nu de mult, în faţa Academiei de ştiinţe din Paris, şi în presă, apoi.—Prof. Verneau povesteşte în ultimul no din admirabila revistă latero-medicală AESCULAPE, nenumăratele peregrinări ale craniului lui Descartes şi a celorlalte rămăşiţe ale acestuia. Se dau şi fotografii după craniul presupus a fi al marelui filosof.— In acelaş no, dr. Locard, directorul laboratorului poliţienesc din Lyon, arată ultimile progrese ale ştiinţei pusă în serviciul descoperirilor răufăcătorilor şi criminalilor: urmele lăsate de degete, urmele lăsate de dinţii unui hoţ într’o prăjitură cu cremă de castane, urmele genunchilor, alfabetele secrete, etc., etc.— MEMENTO - Deunăzi s’a jucat la Torino noua piesă a lui Roberto Bracco autorul bine cunoscut şi pe la noi. Piesei îi zice Nici măcar o sărutare şi a fost primită prost de către public; pe când critica serioasă o găseşte ca fiind una din cele mai puternice drame ale autorului lui Don Pietre Caruso. A murit Louis de Gramont, autor dramatic şi traducătorul în franţuzeşte al teatrului tui Sliakespeare. La Sorbona, în locul lui Poincare, a fost numit de curând profesorul Apell, membru al Institutului şi decan al Facultăţii de Ştiinţe. Premiul revistei La Vie Heureuse, de 5000 franci, a fost acordat anul acesta lui Jacques Morel, autorul romanului Feuilles Mortes. -------A murit, la Paris, Masson Forestier, romancier şi autor dramatic. Descendent al lui Racine, defunctul a făcut mare senzaţie acum doi ani cu câtevă articole asupra psictiologiei intime a autorului Fedrei, publicate în Revue de deux-mondes. Paul Claudei, socotit ca unul din cei mai mari autori dramatici francezi, dar care n’a reuşit să ajungă popular, a scris o nouă piesă l'Otage. Teatrul lui Claudei reprezintă azi tendinţa cea mai nouă in arta dramatică. S’a constituit la Paris un comitet pentru ridicarea unui monument lui Flaubert, nemuritorul autor al lui Salambo şi a lui Madame Bovary. Prezidenţia de cnoare a comitetului o are Raymond Poincare; preşedinte activ e Anatole France. Secţiunea ştiinţifică a Academiei Române a propus şi Academia a aprobat publicarea lunară a unui Bulletin de la Section scientifique, redactat esclusiv în limbile internaţionale. Prima fascicolă a apărut zilele acestea. Datarea publicaţiunei se face după stilul nou. -~-.r Intre pretendenţii la tronul Albanii se vorbeşte serios şi de prinţul Albert Oliica, prea bine cunoscut în cercurile noastre politice. Prin legea militară depusă de curând în parlamentul din Belgia, termenul serviciului obligator se fixează la un an şi jumătate. A apărut la Berlin o nouă carte asupra amorurilor lui Richard Wagner. Ea este intitulată: Richard Wagner ur.d die Frauen, şi are de autor pe Julius Kapp. — In editura Sansot (3 50) au apărut acele însemnări repezi şi spontane pe cari Edgar Poe le-a intitulat Marginalia. Sunt pagini din cete mai luminoase pe cari le-a scris marele poet american — pagini muşcătoare, amuzante şi spirituale care ne amintesc pe Heine ; intuitive şi profunde amintind pe Nietzsclie. Traducerea a făcut-o Victor Orban un cunoscut traducător al Iui Poe. ™ Din Oscar Wilde au apărut acum traduse câtevă Nouveaux es-sais de littirature et d’esthetique (edit. Stock, 3.50), pagini de cronicar şi ziarist, tot aşa de interesante ca toate operile marelui poet. —Notele asupra lui Balzac, Qeorge Sand, Beranger, Oaston Boissier, cum şi cele asupra femeii americane, sunt de tot interesul. ™ In cunoscuta revistă medicală Presse Midicale, colaboratorul nostru, d. dr. /. Duscian, are un articol: Himipligie apres scarlatine chez une femme en cduche, ■»->— Mişcarea romantică Ia începutul ei, cu grupările, şcolile inimice între ele şi unite mai târziu pentru' o acţiune comună, fazele succesive ale aceste sforţări literare plină de confuziuni la început, dar cuprinzând totuşi în ea o unitate romantică—toate acestea le studiază Jules Marsau în volumul său: La bataille romantique (Hachette, 3.50). — De cea mai mare atracţie a cartea Iui Lion Bloy: l'Ame de Napoleon (Mercure, 3.50).—„E o carte de istorie, sublimizată, spiritualizată, rezolvată în întregime in simboluri teologice şi în psihologii mistice". «Un teolog mistic arzând de dragoste, scriind prodigioasa Istorie a lui Napoleon şi realizând-o după semnificările absolute, pozitive numai pentru el însuşi,—iată rine e Lăon Bloy în cartea aceasta». ™ Corespondenţa dintre Carlyle şi Emerson apărută acum la Armând Collin (3.50), se ridică la o comparaţie cu cea dintre Ooethe şi Schiller. Scrisorile acestea schimbate peste ocean între filosoful englez şi cel american, aşa de mult înrudiţi prin esenţa cugetării lor, sunt de cea mai mare valoare documentară pentru istoria literaturii şi filosofiei anglo-americane. Ambii filosofi apar in această corespondenţă, pentru cititorul care îi cunoaşte, deopotrivă de mari in caracterul şi în scrisul lor. ~~ Romane poliţieneşti apar mereu. De curând au apărut în edit. Stock-Paris pat u romane de Arthur Morisson, un scriitor englez de asemenea romane. Eroul acestora e minunatul Hervitt care descoase firele cele mai încurcate în aparenţă, dând peste firul conducător spre adevăr. Personalitatea lui Lafcadio Hearn, scriitorul anglo-japonez aşa de gustat şi admirat in ultimul timp pentru revelaţiile lui asupra Ex-tremului-Orient, — e puţin cunoscută. Cartea lui loseph de i met (Mercur e de France, 3.50) reînvie omul şi scriitorul, şi ne arată cum „suferinţele celui dintâiu au purificat şi înobilat opera celui de-al doilea". Cartea aceasta e ca o prefaţă la şirul de volume cu traduceri din opera acestui scriitor, pe care le-a scos până acum „Mercure de France".