UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL. In f-venî în puţin timp iarăşi puterea cea înfricoşată în- 4 NOUĂ REVISTA ROMÂNIA fiptă pe stăpânirea a 150.000.000 de oameni. Austria pe de altă parte tinde a se preface tot mai mul:t în un stat federativ slav, şi cine ştie dacă într’un viitor nu tocmai îndepărtat, nu vom vedea contopite cele trei mări slave, cea de Sud, cea de Apus, ba poate chiar şi cea de Răsărit în un singur ocean slav care va căută să acopere în valurile lui insula românească bătută de dânsul din toate părţile. Faţă cu o asemenea perspectivă pe care evoluţia de până acuma ne-o arată ca desfăcându-se din cadrul viitorului, ne întrebăm, e bine oare de a gravita tot în jurul soarelui german? Ca rase, cea germană şi cea slavă sunt în adâncul lor duşmane ireductibile una alteia, lucru ce nu cred că se poate tăgădui. Trebue deci să alegem între amândouă ; cu ambele împreună nu putem merge, când ele însăşi urmează pe căi divergente. Viitorul ne arată rasa slavă ca înconjurând crâmpeiul de rasă latină aruncat aici în răsăritul Europei. E bine oare să ascuţim primejdia firească prin o ţinută duşmană? Până acuma noi Românii am fost apăraţi în existenţa noastră prin rivalitatea împărăţiilor vecine ce ne înconjoară. Când aceste împărăţii se vor contopi într’un singur mare organism slav, fie ca stat unitar, fie în o confederaţie, nu vom mai putea găsi scăparea noastră în duşmăniile sta-' telor înconjurătoare. Pentru ce să repetăm greşala ce am făcut-o în 187S când ne-am opus la cedarea Basarabiei şi am adaos numai pe lângă răşluirea ei silită, şi duşmănirea Rusiei, cum prea cu înţelepciune a judecat şi a avut curajul să o sprijine un singur glas din România, acel al neuitatului Neculai Kreţulescu? Vedem cât suntem de curteniţi de Rusia ; cum Regele nostru a fost numit mareşalul întregei armate ruseşti, cum capul ministerului rusesc, Sasanoff, sprijine cu cea mai mare energie participarea noastră la congresul viitor care va regulă chestia balcanică. Şi să nu credem că asemenea arătare de simpatii este datorită din partea Rusiei unei mişcări numai sentimentale. Rusia are marele interes de a ne avea aliaţi în viitorul răs-boi al ei cu Austria ; căqi a ne avea pe noi aliaţi este a pleca puternic către ea cumpăna izbânzii. Pentru ce să nu ne folosim de această plecare a Rusiei către noi, când mai ales ne putem rotunji mult mai'mult în spre Apus decât spre Răsărit, şi apoi cine ştie dacă poate-ca preţ al cooperărei noastre nu vom dobândi înapoi şi ştirbirea răsăriteană? In orice caz şi ori cum am socoti perspectivele viitorului, căci numai pe directiva liniilor ei îi putem întrezări tainele, cred că singurele căi pe cari putem asigură traiul nostru pentru veacurile ce au să fie sunt: | | I 1) Rectificarea graniţei Dobrogei ca garanţie imediată. i j 2) O înclinare către Rusia ca garanţie mai îndepărtată. A. D. Xenopol ROMÂNIA SI BULGARIA ♦ Iar ni s’a mai făcut de câteva ori cunoscut şi iar s’a desminţit svonul unei mobilizări în România. Faptul acesta, prin sine însuşi, spune că regatul vecin nu e cu totul dispus a fi neutral, sau, cel puţin, că în el există o oarecare fierbere în vederea mobilizărei. Conduita ziarelor lui ne sileşte chiar să credem că vecinii noştri nu pot să fie spectatori liniştiţi în faţa atâtor lupte şi victorii purtătoare de destin, câte se fac acum în Macedonia şi Andrianopol. In sfârşit, chiar şi svonul — ce se poartă cu încăpăţânare de vreun an doi — al unei înţelegeri între Turcia şi România, ne sileşte a ne ocupă mai de aproape de chestia relaţiunilor dintre acest din urmă regat şi uoi. , E adevărat că politica externă română — deşi nu se găseşte la vreo răspântie — nu e totuşi pe drum bun. înainte de toate, ea se găseşte în plină contradicţie cu simţimintele şi istoria poporului român ; de asemenea, ea nu e în acord cu interesele economice bine înţelese ale statului. Nu mă feresc de a spune că ochii fiecărui patriot român nu sunt deloc îndreptaţi spre Bulgaria sau Peninsula Balcanică. In orice ziar român şi în fiecare număr, sunt informaţiuni pline de doleanţe şi blesteme ; dar originea lor nu vin de peste Dunăre, ci de peste Carpaţi. Nu despre Românii de peste Dunăre se vorbeşte acolo, ci despre cei de peste Carpaţi — Rumânii de peste munţi. In hotarele monarhiei austro-ungare sunt peste 4 milioane de Români—cu un simţ naţional puternic desvoltat, cp organizaţii culturale bine alcătuite, cari se luptă băr-băteşte pentru emanciparea lor naţională şi tind spre unirea întregului neam românesc. Deşi nu poate fi vorba de o robie fizică1 a acestor Români, totuşi asuprirea morală ce se exercită asupră-Ie nu e lipsită de însemnătate. Din această pricină, lupta e aspră şi bine sinţită atât în Austro-Ungaria cât şi în România. (In Austro-Ungaria e Macedonia Românilor. Ea e care hrăneşte sufletul romantic al patrioţilor români, care a dat subiecte pentru operele celor mai buni poeţi ai lor). ' Şi dacă va trebui să se caute o tendinţă în afară pentru patriotul român, atunci această tendinţăl e numai către apus, unde îl chiamă glasul fraţilor lui— peste munţi! Ce fel de ecou găseşte această tendinţă naţională în cercurile conducătoare ale României?—De acoloi i se arată Balcanul, unde — peste sute de kilometri — trăiesc câteva sute de Aromâni, a căror origine e îndoeinică, iar limba lor foarte departe de cea română, popor necunoscut, străin pentru cel român. Care e ideea conducătoare, cari sunt interesele cari împing cercurile diriguitoare române spre Sud? De sigur că nu-i nici tendinţa poporului român, nici interesele înţelese ale statului român. State mici ca Bulgaria şi România, dacă nu vor s,ă facă politică pe socoteală străină, pot să îndeplinească numai NOUA REVISTA ROMANA un singur fel de politica — politica naţionala, tendinţa spre unirea neamului ! Această politică e îndreptăţită şi de istorie ; ea este aceia care dă curaj şi temeritate ş'i face pe poporul cel mic să fie gigant în luptă. Politica de cuceriri, îndreptată spre subjugarea neamurilor-străine, e păgubitoare; nu, ea c chiar omorâtoare pentru statele cele mici. Incontestabil e — pe de altă parte—că, dacă Românii voiau să ducă o politică naţională, trebuiau să vină în ciocnire cu actualii lor prieteni — Austro-Un-garii, cari reprezintă dela sine o putere cu mult mai mare decât România. Dar. dacă conducerea unei astfel de politici e grea, e oare mai de preferat politica imposibilă îndreptată asupra statelor balcanice? Şi atunci: cu ce drept va face România aceasta, pe ce se va bază ea? Pe puterea sa? Numai un San Gîuiiano, ministru italian, fu acela care dădu Turciei nota să părăsească Tripolitania în 21 de ore — căci, ca stat mai puternic, vrea să-şi alipească această provincie, are nevoie de ea. Ce ieşi de aici? Se răscumpără fiecare metru de pământ— şi acesta mai mult pustiu — cu vieaţa unui soldat italian şi cu câte 1000 de lire italiene, cheltuite în răs-boiu. România vrea să urmeze acest exemplu?—Bine. Numai că nici România nu-i Italia, nici Bulgaria — Tripolitania. Şi pentru asta, istoria poate aduce multe surprize, nu pentru noi, ci pentru România. Un interesant fenomen se observă în întreaga înţelepciune naţională română şi bulgară: ura împotriva Turcilor — ca martirizatori şi tirani. Şi întocmai cum la noi, încă din leagăn, ni se cântă cântece şi ni se istorisesc poveşti cu asemenea conţinut, tot astfel e şi cu Românul. Ce va mai mult: limba bulgară identifică cuvântul turc unei foarte rele idei de om-fiară. In limba română este un cuvânt—păgân, care înseamnă în acelaşi timp — turc. Pe scurt, poporul român hrăneşte către cel turc aceeaş ură istorică pe care o hrănim şi noi. Iată dar de ce, câncţi o mână de po-liticiani cântă în acest moment osanale Turcilor şi visează la oarecari desfaceri în popoarele balcanice, ci jicnesc înainte de toate simţiinintele propriului lor popor. i Nu vrem să intrăm în înţelegerea acelor frământări cari au silit principatul român să vină şi să se lupte pentru eliberarea noastră; pentru noi însă un lucru e incontestabil: că soldatul român care a căzut la Griviţa şi Plevna s’a luptat pentru cruce în contra semi-lunei, că el a murit cu blestemul pe buze împotriva Turcului şi a tot co e turcesc. Cei mai mulţi însă din aceşti veterani sunt în vieaţă ; în închipuirea lor reînvie toate cruzimile fanatismului turc şi ei sunt — probabil— cari se simt mai mult jigniţi de o politică turco-filă. Astăzi Românii simpatizează cu armata turcă — cât de emoţionant e lucrul acesta ! înainte de toate, el e emoţionant prin faptul că merge împotriva idealurilor naţionale; c emoţionant prin aceea că jigneşte simţiinintele naţionale şi memoria luptătorilor români căzuţi în lupta contra tiranilor turci ; în sfârşit, e emoţionant prin faptul că se inspiră din afară, de acolo de unde se aţâţă vrajba între toate statele mari şi mici. . Puterea statelor mici e în unificarea poporului cu guvernul. Şi măreţia politicii lor se bazează numai pe urmărirea idealurilor comune ale întreguiui popor. Numai în chipul acesta se entuziasmează massele, se încurajează guvernele, iar poporul e în stare să facă minuni — cum au făcut Bulgarii la Lozengrad, Sârbii la Kumanovo, Grecii la Serfidje şi Muntenegrenii Ia Tuzi ! Po’itica îndreptată contra ide lu i'o; n iţiona’e o -tra intereselor şi simţiinintelor naţionale, duce la catastrofe, duce la distrugeri. Turcia e bolnavă de demult. Ea — dacă n’a murit încă până în prezent — îşi duce agonia. In Peninsula Balcanică răsare un soare nou, începe o nouă epocă culturală. Statele balcanice aliate nu se gândesc să ducă o politică duşmănoasă cu nici un stat vecin "sau altul. România, chiar, nu va putea să rămână mai departe credincioasă Turciei moarte, ci va trebui să ia atitudine spre' cei vii. Cu Rusia, ea nu vrea să fie bine; tot astfel şi cu statele balcanice, li rămâne numai Austria, împotriva căreia o împinge poporul cu toată puterea conştiinţei sale naţionale. Unde e ieşirea? Marile state nu iubesc sentimentalismul în politică. Ele sunt azi cu unul, mâine cu altul ; e suficient ca aceasta să le aducă vreun câştig oarecare. In privinţa aceasta, Austfo-Ungaria ţine laurii întâietăţii. Până de curând ea a fost cu noi împotriva Turcilor; astăzi, ea e cu ei împotriva noastră. Ea a împins1 Serbia să se bată cu Bulgaria, iar mai pe urmă şi-a făcut socoteală cum s’o şteargă depe harta Europei. Poate oare România să conteze într’o prietenie austriacă de lungă durată? —Noi ne îndoim: întâi pentrucă aceasta e o alianţă neutrală, al doilea — pentrucă Austria caută prieteni numai când aceştia îi . sunt necesari pentru interesele sale particulare. In privinţa asta, istoria României e împestriţată cu mii de exemple. Numai o posibilitate rămâne României, numai un singur drum — spre alianţa balcanică ! Aşadar, nu duşman, ci aliat Eie ca noul guvern român, care inspiră multă încredere, să înţeleagă toate acestea! Altfel, se vor îndreptăţi cuvintele unui deputat român, zise la uu banchet în oraşul românesc K: „Guvernul român apără cu mult mai bine interesele austriace decât 3/5 din populaţia Austriei ! Din bulgăreşte de V. Gr. M. Vanco Gheorghieff Deputat in Sobr.inie 6 NOUA REVISTA ROMANA GUVERNUL DE COLABORARE Guvernul de astăzi format din fruntaşii politici a două partide, e un pas înainte spre constituţionalismul adevărat şi spre democratism. Mai întâi, chemarea la putere, fie chiar sub forma de azi, a partidului conservator democrat, însemnează nimicirea acelei legende că M. S. Regele nu recunoaşte decât două partide de guvernământ. Apoi, formarea unui guvern din reprezentanţii a două partide se poate întâmplă numai în ţările cu adevărată vieaţă politică, cu adânci rădăcini de constituţionalism. Căci ceeace uneşte amândouă partidele cari formează guvernul e „aceaşi şi una religie politică", mai presus de bisericile şi bisericuţele fiecărui partid în parte. N’are importanţă cum se va numi guvernul actual, un guvern de fuziune, sau un minister de concentrare ! Principalul e că el lucrează ca o singură persoană; principalul e că el va trebui să lucreze astfel în toate împrejurările în care va fi chemat să lucreze, şi ce este deasemeni de reţinuft e că guvernul astfel format va trebui să răspundă de faptele sale ca un ce întreg şi* nedespărţit. „Ceeace este mai de seamă într’un atare cabinet, scrie Morelley — e că el formează o singură şi nedespărţită persoană răspunzătoare". I 1 I Dacă aceasta este posibil în guvernele formate de un singur partid, lucrul e cu atât mai greu acolo unde membrii cabinetului reprezintă gruparea a două partide cu foarte multe puncte şi principii politice diametral opuse. Şi pentru aceea spuneam că guvernul actual este o încercare nouă şi care însemnează un progres, de oarece solidaritatea între membrii săi nu este dictată de principiile de partid, ci de interesele generale ale ţârei, de politica naţională a întregei ţări. E greu de anticipat asupra duratei, asupra rezultatelor acestei încercări de guvernare. Căci nu este de ajuns ca guvernul să fie solidar; e nevoie să fie 'solidaritate şi între membrii guvernului cu partizanii Iui, între cluburile politice şi şefii lor. j Acum ne va fi dat să vedem dacă chestiile mici, chestiile de „procopseală" vor îua sensul chestii mari caie a inspirat însuşi guvernul. Acum se va vedea dacă disciplina de parti'd e dictată numai de interes, sau de o solidaritate de idei între şef şi soldaţii " săi. : 1 Partidul conservator-democrat a dat dovadă, până acum cel puţin, că este un partid de idei. Căci ce ar fi ţinut în jurul d-lui Take lonescu pe partizanii săi, când venirea şefului lor la guvern erâ problematică, atât erâ răspândită şi consfinţită ideia că în vieaţa noastră politică nu pot exista decât două partide? A fost prin urmare ceva mai presus de interesul ve-nirei la putere care a reţinut majoritatea partidului democrat în jurul şefului, atunci când după li- berali a fost chemat d. P. P. Carp spre a formă guvernul. Partidul conservator sau mai bine zis membrii partidului conservator, cei cari reprezintă ideile acestui partid, sunt de asemeni oameni de principii, căci intelectualitatea acestui partid e formată din junimişti cari au trăit cea mai mare parte a vieţii lor în opoziţie, când ar fi putut, trecând la una din partidele cari veneau mai des la guvern, să se bucure şi ei de binefacerile puterei. Dacă adăogăm la aceste considerente şi faptul că parlamentul nostru se formează în aşâ chip încât mai totdeauna trebuie să fie şi este solidar cu guvernul, am putq* face un pronostic favorabil activităţii guvernului actual. Ar fi mai greu dacă prin existenţa sufragiului uni-verşal am avea Camere mai independente, să spunem ce va fi guvernul de mâine. In cazul acesta Camerile ar putea, ca organ de control, să supuie la anumite critice guvernul actual, să nu încuviinţeze anumite măsuri de politică luate de guvern. Căci ce este într’o ţară de curat constituţionalism un guvern solidar, decât o adunare de fruntaşi? Ei trebuie să îndeplinească ceeace au promis în discursurile lor în opoziţie la meetinguri, banchete, în broşuri şi în gazete, în Parlament când au fost reprezentanţii minorităţei. Neîndeplinind promisiile lor ei îşi vor atrage dacă nu critica partizanilor, a adversarilor în orice caz. Şi un răspuns nesatisfăcător dat Parlamentului la critica sa, poate fi fatal unui guvern, el poate fi răsturnat. La noi, de o astfel de perspectivă: răsturnarea guvernului prin Camerile sale, nu poate fi vorbă, în timpuri obişnuite cu un guvern representant al unui singur partid. In starea guvernului actual însă, se poate întâmplă aşâ ceva, dar ar fi în cazul acesta o tragere pe sfoară mai mult, decât o chestie de principii. E de ajuns ca într’o zi să fie în minoritate una din jumătăţile camerilor, căci fiecare partid reprezentat în guvern îşi va avea câte un egal număr de deputaţi,—spre a se da un vot de blam acelui grup din minister căreia îi va lipsî majoritatea dela şedinţă. Aceasta se poate întâmplă cu ocazia aducerei în desbatere a unei legi sau a unui proiect de lege care n’ar avea asentimentul sincer al celeilalte jumătăţi din guvern. De aceea pronosticuri asupra activităţii actualului guvern nu se pot face, dacă activitatea lui va dorî să ese din rolul ce şi-a luat Sdet a fi un guvern de apărare naţională şi nu de legiferare politică. In ultimul caz ne-am puteâ aştepta la surprise destul de curioase. ! i' u i i : ' Totuşi guvernul actual e un pas spre acele guverne de solidaritate politică, care nu pot fi decât de dorit în ţări sărace în oameni mari politici. Căci mai bine un guvern de partizani politici din diferite partide, decât un guvern al unuia şi acelaşi partid cu „umpluturi". NOUA REVISTA ROMANA 7 Faptul că legenda existenţei a numai două partide de guvernământ ya fost răsturnată prin formarea acestui guvern, e una din cele mai m,ari cuceriri politice făcută de partidul conservator-democrat şi ea va însemna mult în moravurile noastre politice. Iar dacă solidaritatea de azi va dură în tot timpul existenţei acestui guvern şi dela un guvern de apărare naţională se va trece la Un guvern de legislaţie care să dea câteva legi din cele mai necesare ţărei, ca de pildă: lărgirea dreptului de vot, descentralizarea administrativă, o mai mare autoritate a Contenciosului — atunci vom fi avut în acest guvern primul guvern naţional şi primul guvern democratic. f El va mai însemnă asanarea moravurilor noastre politice, căci cuminţenia cu cari vor şti partizanii să primească preponderenţa ideilor în paguba beneficilor de tot soiul, va arătă ţării că nu se poate face politică în ţara românească numai şi numai pen-î'U interese de partid dar şi pentru interesul obştesc. Şi aceasta ar fi o nouă, o frumoasă, o mare pagină în istoria politică a ţărei. Dr. I. Duscian CRONICA LITERARA Discursuri politice de Nicolae Filipescu. Voi. I. Publicate de Nicolae Pandelea. Sgomotul apropiat al armelor pare a fi intimidat muzele plăpânde; apariţiile cărţilor literare s’au rărit. Dar nu această absenţă a muzelor pacinice e motivul care ne face a ne îndreptă spre muza răsboinică a elocvenţii, ci faptul că neînfricoşata Calliope ne pare tot aşâ de vrednică de interes ca şi surorile ei, iar Nicolae Filipescu — cu ale cărui discursuri politice ne vom îndeletnici acum — unul din cei mai fericiţi favoriţi ai ei la tribuna românească i). In adevăr, cea mai bărbată dintre muze, elocinţa, e vrednică de toată atenţia noastră. Pe când celelalte, la apropierea furtunii, se refugiază înfricoşate în cuibul lor leneş, spre a ieşi apoi, după trecerea ei, ca să o cânte, Calliope se simte în mijlocul furtunii în elementul ei şi îşi amestecă glasul aspru în urletul vijeliei. Ea nu-şi smulge ca celelalte, ascultătorii de pe pământ, spre a le clădi în văzduh lumi ideale, ci îi ţinteşte realităţii, luând parte — cu ei împreună — la plăsmuirea lumii reale. Arta elocvenţii, în raport cu realitatea, este cea rriai imanentă dintre arte. Aceasta e cauza, pentru care — în deosebire de celelalte, — ea pune, la alegerea favoriţilor ei, tot atâtea condiţii omului cât şi artistului: ea nu poate desprinde, ca surorile ei transcendente, pe iubiţii ci 1) Vom considera Discursurile sale din punct de vedere strict literar. Deci diferitele citări, cuprinzând ideile şi credinţele sale politice, n’au altă ţintă decât reliefarea calităţilor oratorice ale acestor discursuri, de contingenţele terestre, de micile lor mizerii „cari ^ sunt fatal legate de o mână de pământ", înălţându-i în zone eterice, unde furtunile nu bântuie ; ea le cere dimpotrivă voinţa neclintită care ştie să lupte cu valurile şi să le biruie. Poetul se naşte, fără voia Iui, el e sclavul inspirării şi al idealului; oratorul se face singur, prin voinţa lui de bronz, el, e dominatorul, artei lui şi al realităţii. Poetul: vizionarul creând idealul, împins de ceva mai tare decât el ; oratorul: un caracter, creând, fiindcă vrea, realitate. Această condiţie de vir bonus prea puţini oratori o îndeplinesc cu Nicolae Filipescu. Căci dând cu deosebire înţelesul estetic acestei condiţii, (cerând prin-tr’însa înfăţişarea unui caracter, a unei valori morale reale — fără preocupare de direcţia, pozitivă ori negativă, a acestei valori,—ce falnică minune arhitectonică e zidirea sufletească, care e personalitatea lui Nicolae Filipescu! E el unul din oamenii providenţiali ai conservatismului român, cum cred unii, ori e îngerul rău al politicei româneşti cum crede alţii? Aceasta nu e 5n căderea noastră s’o spunem şi nici nu ne interesează aici. Ce ne interesează şi ce simţim cu toţii, uimiţi, în omul acesta, e fidelitatea neclintită către sine însu-şi, e închiegarea desăvârşită a personalităţii sale, e prezenţa unei adevărate entelechii morale. Când, ursuzul, care a disperat de neamul omenesc, întâlneşte figura masivă a lui Nicolae Filipescu, el stă locului, lăsând să-i cadă din mână lampa dioge-nică, de care nu mai are nevoie, şi strigă triumfătorul „Evrika". Când artistul adevărat, care a disperat de arta românească, întâmpină pe acest om întreg care e Nicolae Filipescu — acest caracter real superb, cum poezia română a creat prea puţine — el stă locului şi exclamă uşurat: „Arta românească nu e pierdută 1“ ; căci o realitate, care produce asemenea caractere, chezăşueşte o poezie alta de cea de acum. Când priveşti acest bloc granitic colţuros — care e aparenţa personalităţii sale — simţi că în miezul lui stă încătuşată o statuă de atlet; iar de-ţi apleci urechia, auzi vibrând massa aspră în armonie surdă, vibrând de cântarea prizonierului, pe care-1 ascunde în sânul ei. Şi când vibrarea aceasta surdă îşi sporeşte amplitudinea şi se articulează, ea apare ca izbucnirea uriaşă şf armonică a verbului său înflăcărat. Armonia "sa interioară este repercutată măreţ în expresiunea lui oratorică ; unitatea sa sufletească se traduce fatal în manifestarea viguroasă a elocvenţii sale, prin revelarea unui unghiu original de considerare a lucrurilor, prin aceea ce un mare critic al nostru numeşte originalitate de intuiţie1). • Impresia dominantă, ce-ţi lasă discursurile sale 1) Criticul, care operează cu termeni aşa de rebarbativi şi totuşi atât de fericiţi, e D-l Mihail Dragomirescu. — Judecăţile sale prea drepte şi prea marea sa seriositate deveniseră o continuă şi vie mustrare pentru seninii locuitori ai Parnasului romanesc. Asemenea Atenienilor, cari exilau pe un mare concetăţean al lor, fiindcă erau sătui de prea marea lui dreptate, ei au expulsat, prin ostracism tacit, pe acest om neliniştitor, din sânul criticei române, spre a-i crea ast-fel cel mai frumos dintre titlurile sale de cinste. 8 NOUA REVISTA ROMANA politice, este aceea a unei voinţi nesecate, care-ţi revelă în fiecare cuvânt potenţialitatea gestului. E o energie bruscă şi elementară, refuzând să ocolească obstacolele şi să caute punctul celei mai mici resis-tenţe, isbucnind dimpotrivă năvalnică spre ţinta ei „Linia dreaptă este şi în politică drumul cel mai scurt între două puncte'1, iată formula ei, exprimată într’unu! din discursurile de faţă. Linia dreaptă, inflexibilă, hotărîrea tăioasă: aceasta e elocvenţa lui N. Filipescu. Acest fel de energic se traduce în fran-cheţa extremă a elocvenţii sale; în lealitatea brutală, cu care aruncă învinuirile în faţa adversarilor, în bărbăţia cu care îşi asumă răspunderea propriilor sale fapte—precum în discursul parlamentar dela 10 Fevruarie 1894, (în chestia manifestaţiei studenţeşti), în care mărturiseşte verde, că dânsul a fost acela, care ,ca primar al capitalei, a ordonat stingerea lămpilor oraşului, spre a risipi tumultul popular. Din acest esenţial caracter de francheţă—erijat în principiu — iese ideia conducătoare a doctrinei sale. Ea este, în sensul negativ: combaterea la extrem a formelor goale, stârpirea minciunei dezastroase a liberalismului; în sens positiv: „a face să pătrundă un principiu nou de vieaţă, în superficialitatea formelor liberale", crearea unui fond real, a unui piedestal moral în golul acelor forme. Doctrina sa< e în formula: fond real, nu forme vide; realitate francă, nu minciună. Conservatismul! său e astfel pur temperamental, dar printr'o înclinare firească a spiritului său, el şi-l traduce la tot pasul în principii. Necontenit el se ridică dela realitatea imediată la înălţimea ideilor generale şi unele din cele mai remarcabile discursuri ale sale sunt cuvântări de doctrină : astfel sunt cele întitulate în volumul de faţă: Albii şi Roşii şi Partidul dominant, două viguroase atacuri împotriva liberalismului, pus în antiteză cu principiile conservatoare. i Această continuă tendinţă spre principii, nu are numai însemnătatea de a face din N. Filipescu unul din marii doctrinari ai conservatismului, dar şi pe aceea de a influenţa în mod pe cât de covârşitor, pe atât de fericit, arta sa oratorică. In ce chip, vom vedea „ * îndată. , . • Energia lui Nicu Filipescu are pornirea firească de a se descărca cu libertate brutală, prin izbucniri fulminante. Ea se manifestă în adevărata-i tărie atunci când patima fierbe în sufletul oratorului ; ea susţine mai bine dispreţul şi ura, decât entuziasmul. In acest aspect primitiv apare ea cu deosebire In fulgerătoarele sale discursuri de întruniri. Când în acestea el atacă şi zugrăiveşte adversarii, înverşunarea lui nu cunoaşte cruţările: aşa e — în discursul Albii şi Roşii — zugrăvirea liberalilor sau a Roşilor, prezentaţi ca o sectăi plină de ipocrizie şi rapacitate. Când mai ales, in- dignarea îl stăpâneşte, el e în elementul lui şi vehemenţa sa nu mai cunoaşte hotare; ea se ridică covârşitoare d’asupra obiectului ei, îl deformează groaznic, dându-i contururi groteşti şi monstruoase. Citez discursul violent în cestia subvenţiei din Braşov, unde portretul mutilat al lui Dimitrie Sturdza — de sigur tot aşa de nedrept ca şi cel al lui Cicerone despre Catilina, — apare aşii de caracteristic pentru vehemenţa oratorului nostru: Vedeţi figura acestui om : este stărpilura fizică şi morală. Priviţi-i bolta craniană, apăsată într’o parte, semn de asimetrie caracteristică în figura lui, ochiul stâng închis, ochiul drept holbat, stigmate de degenerescenţă, gesturi impulsive, mânie care se transformă în criză. Aţi mai văzul figura asta unde-va ? Eu am văzut-o în atlazul lui Lom-broso la rubrica : Cretinul simţului moral. Acest om, dacă e inconştient, trebuie să părăsească puterea ; dacă e responsabil, trebue să părăsească ţara. -Dar această energie elementară şi bruscă, oratorul nostru ştie tot aşa de bine s’o comprime prin intervenţia unui element ponderator, a celui intelectual. In discursurile sale parlamentare simţi lămurit cum pasiunea oratorică este comprimată şi oarecum dozată pretutindeni, în aceiaş cumpătată măsură, prin rigoarea sa logică, ce, împiedicând ţâşnirile patimii, deformatoare a realităţii, priveşte faptele rece şi cumpănit, spre a le prinde exacta lor însemnare. Atunci vehementul de altădată dă la iveală acea amănunţită grijă în culegerea faptelor şi în documentarea spuselor sale, acea admirabilă putere logică, care face din fiece nouă combinare de fapte o nouă înfricoşată lovitură adusă celor combătuţi. Astfel sunt în volumul de faţă, discursul la legea maximului şi discursul la mesaj din 1894 — în cari demască contradicţiile politicei economice şi naţionale a liberalilor — ori cele rostite cu prilejul marii crize financiare dela 1900 — toate anunţând monumentalele lui discursuri din 1907 Ia discuţia parlamentară a reformelor agrare. Decât acest rece element logic nu temperează nici odată discursul său până la gradul de seacă demonstraţie academică. El îşi păstrează întreaga mişcare oratorică prin tendinţa continuă a iglementului intelectual de a lua forma înclinării spre ideile generale, spre principiile conducătoare, cari dau discursului său în locul patiinei primitive comprimate, un alt element motoriu, acela al entuziasmului. Ce e drept, atunci când această înclinare spre principiu comprimă prea mult vehemenţa sa înăscută, elocvenţa sa nu e la largul ei şi încercarea sa de a se înălţă numai pe aripele entuziasmului, dă greş adeseori. Aşa în discursul său „Partidul dominant", după ce încheie combaterea virulentă a principiilor liberale, tocmai în partea finală, unde construeşte pe ruinele partidului advers idealul partidului său, unde deci subiectul îi cere să se ridice la propria lui NOUA REVISTA ROMANĂ 9 înălţime, avântul lui scade totuşi in mod simţitor, ca şi cum i-ar fi slăbit puterea odată cu părăsirea elementului pasional.—Odată numai izbuteşte el în această direcţie, ridicându-se deasupra sa însu-şi şi realizând deplinul elan al unui entuziasm curat şi generos: în discursul său dela Galaţi — după alegerile parţiale din 1897 — unul din cele mai frumoase ale sale, atât prin maestria facturii cât şi prin liniştea senină cu care oratorul priveşte progresul partidului său şi avântul cald cu care el îi întrevede mărirea viitoare. Atunci însă când înclinarea sa spre idei şi pasiunea sa oratorică se combină în proporţii egale, susţi-nându-se reciproc, atunci elocvenţa sa realizează ceea-ce nu putuse realiză atunci când unul din aceste elemente înăbuşea pe celălalt, discursuri desăvârşite cum e acela rostit în 1897 la Dacia, pentru alegerea generalului Mânu. Exordiul e plin de energie: I)-l Sturza s'a reîntors la putere, noi ne-am reîntors la această tribună. D-J Stur/.a ne-a aruncai mănuşa, am venit s-o ridicăm. Ministerul l)-lui Sturza este un minister de provocaţiune,am venit să răspundem la această provocaţiune. Ministerul Sturza c un minister Polignac. Apoi oratorul izbeşte cu o singură lovitură măiestrită şi pe rege şi partidul liberal, face analiza incisivă a sistemului de corupţie, prin care s’a ales parlamentul liberal, atacă vehement corupţia prin care acest partid îşi menţine fideli pe aleşii săi—permiţân-du-le compromisul între afaceri şi politică, — găseşte cu multă măiestrie antiteza între politică curată şi afaceri incarnată în cei doi candidaţi adverşi: Gen. Mânu şi d-1 Băicoianu, se ridică în fine din nou, cu tot avântul patriotismului alarmat, împotriva nefastei politice externe, pe care guvernul liberal o adaogă Ia corupţia internă, cerând sfârşitul grabnic al acestei nenorocite experienţe liberale — şi pretutindeni elocvenţa sa îşi subliniază principiile călăuzitoare prin vehemenţa atacurilor, îşi legitimează violenţele prin dreptatea principiilor cari o însufleţesc. • Ceeace îngăduie însă, ca vehemenţa atacumi sau, adesea personal, să se poată îmbină cu înclinarea lui către principii într’o unitate superioară, este faptul că ambele aceste elemente pornesc din acelaş izvor, care c unitatea temperamentului său. Din aceiaş energie impetuoasă, din aceiaş francheţă neştirbită ţâşneşte pasiunea sa oratorică şi fondul principiilor sale, şi de aceea ele se susţin reciproc aşa de bine. Această putere atletică, făţişă şi rigidă, revarsă asupra lui Ni-coiae Filipescu toate darurile oratorului: acela de a plăcea prin armonia măreaţă a personalităţii sale, cel de a-şi convinge ascultătorii prin rigoarea sa logică, iar în extrem, acela de a învinge prin fulgerarea verbului său creator. E în verbul său de foc o parte din tăria lui fiat lux. Ion Trivale LITERATURA In cumpănă ^ Veniţi temeinici oas/teţi ai vretnilor apuse; Veniţi dragi Căpitani, veniţi arcaşi iubiţi! La sfat acum s'aduceţi şi arcul şi săgeata Fluştura, buzduganul şi parii ascuţiţi, Ca să ’ndemnaţi azi tunul şi puştile uşoare Şi lăncile întinse şi-avântul domolit, Ca inimile noastre să ’nccapu. iar să sboare ; Spre slăvile izbânzei pe care-aţi adormit. Voi scuturi daciane şi coifuri mari romane, Simbol de vrednicie pe-acest iubit pământ, Trimiteţi oţelirea spre piepturile_ noastre Şi streşină pe frunte la gând şi la cuvânt. Nu vrem să moară Slavul ce şi-a 'nălţat mândria încătuşată ’n chinuri — ce trist ne amintim 1 Dar vrem pământul nostru să-şi sprijine ’ntărirea Nu vrem altora moartea ci vrem ca să trăim. Copiii nu vor plânge, nici mamele n’or geme ■ Când vor plecă ostaşii din dragul nostru sin, Când ţara-i în durere, chemarea n'are lacrimi, Credinţa n'are tremur, nici sufletul suspin Să nu ne-adoarmă visul lipsii de ocrotire. Veniţi prin glasul vrem ei s'aduceţi întremări. Deştepţi cu vrednicie să cumpănim minutul Să nu robim puterea la şubrede 'ndemnări. Şi dacă întâmplarea şi Domnul hotărî-va Ca să răsune goarna chemând la luptă mare. Să mergem strânşi cu toţii, cu inima uşoară Să nu cunoaştem foame, odihnă, nici iertare Pan' n’om sfinţi iar steagul ce ne-au lăsat părinţii In slavele izbânzei, în focul biruinţei, Precum făcut-a Carol, când falnic l-a scăldat In sângele oştirei ce Ştefan ne-a lăsat. III • Români! Sus inima voastră, Ceasuri grele stau să cadă Peste liniştea trăirii Peste-a timpului grea roadă. Sus gândirea noastră toată Spre nădejdea vremii bune; Să aprindem într'o clipă Faima vretnilor străbune. Şi cu arma ’n mâna dreaptă Cu dorinţa ’n mâna stângă S'arătăm că şoimul doarme Sus pe creangă, nu ’n parângă. Căci ce 'tiseamnăt oare vieaţa La viteji cu dor de ţară? Este câmpul plin de iarbă In eterna primăvară; IO NOUA REVISTA ROMANA Este holda înflorită De simţiri ce s'au jertfit Ca s’asigure ’ntărirea > Scump pământului iubit. Riria NOCTURNA I-a Vântul vine prin pomi, prin frunze, întâi ca o şoaptă a întunericului, apoi în foşnet din ce în ce mai puternic, aproape un glas... şi dintr’odată dispare. E chemarea necunoscutului. Răsare luna. E mare, ca o pată de ceară roşie, dar de ce se suie pe cer se micşorează. In luminişul luncii sunt înrouate ierburile înalte, închinate sunt florile, jivinele nevăzute se târăsc, pândesc umbre, goluri ameninţă... Şi vântul care se ridică iară— întunecă cerul, trece prin creştetul pomilor, întâi ca o înfiorare, se prelungeşte, devine un delir, în care toate crengile se biciu-esc între ele, cum se biciuiau pe piept şi pe braţe păgânii în rugăciunile lor. Şi ca alt ritm, se destinde tăcerea. Zarea de frunze şi de mărăcini şi de trunchiuri se închide, numai când ochiul se smuceşte, brâul de neguri se destinde ca să te cuprindă îndată, mai mult, mai strâns. Uriaşă boabă de mărgean, fantastic lampion japonez, potir din care cuminecă norii, luna alunecă între stele, înlăturându-le domol din cale; şi toate umbrele din toate crengile pădurii, alunecă pe toate drumurile. In întuneric lucesc lumini, — sunt ochii lupilor sau ochii necuratului, luminile ce în desişuri clipesc ca lumânările în slujba de laudă Satanei ? Din când în când, punctele de foc îşi închid toate lucirea; apoi şi-o reaprind. Lumina lunei bate în dungi cântec de boală fără leac, şi urzeşte a moarte. Cad stelele, fiindcă în ţări îndepărtate mor împăraţii — te-ai aştepta să auzi un zgomot ca al boabelor de sticlă—şi se scutură rouă de pe crengi. Cad stelele, dorinţa pe care le-o dai se împlineşte ; dar cine mai poate dori? Dinţii lupilor clănţănesc, — necuratul avântă cădelniţe ? Nu ştiu. Şi din nou stârnit, vântul vine prin pomi, prin frunze, întâi geamăt prelung al sufletelor care trec pe cer, a; oi suspin, pornit din toate durerile ce nu mai plâng şi face iară. Luminile pânditoare se apropie. Luna e o pată de sânge, stelele picături de apă aburite pe geamul cerului. Stelele sunt note de muzică. Luna e o hârcă de mort pe o pernă de catifea aurie. Luna e un solz de peşte... Şi nu vezi, se apropie! Cine se apropie?... A-oo... Auu... A-aa!... ' Adrian Maniu Scheletul plugar ~ —~ Charles Baudclaire Prin rafturi lungi de cărţi uitate ’ Ce dorm cu, somnuri de mumie Dealungul cheiurilor goale, — Stau planşe de anatomie, - Desemnări vechi pe care mâna Vre unui filozof artist Le-a ’nvăluit în frumuseţe Cu toate că subiectu-i trist, 5/ ’n care vezi, cuprins de groază Lucrând ogoarele rebele, O 'ceată de plugari schelete Şi oameni jupuiţi de piele. II Din huma asta ce o stoarceţi, Fantome triste şi funebre, Cu mutica muşchilor în zdrenţe Şi-a obositelor vertebre, O spuneţi ce recoltă nouă Va creşte ’n bogăţii bizare Şi pentru ce stăpân sălbatec O veţi închide în hambare? Sau poate vreţi să daţi dovadă Că, stăpânit de-o cruntă soartă, Făgăduitul somn al păcii Nu-i sigur nici în groapa moartă? Că şi neantul ne înşală, Că însăşi moartea,. vai, ne minte, Şi că în vec,i de veci, de-apururi Va trebui că mai ’nainte In vre o ţară neştiută Să sfărâmăm pământul crud Zdrobindu-ne, pe sapă,, talpa Piciorului de sânge ud? D. lacobescu NOUA REVISTA ROMANA CRONICA TEATRALA Teatrul Modern. Compania dramatică M. Voiculescu. Fedora, dramă în 4 acte de Victorien Sardou. Teatrul Naţional. Visul lui Aii, poem fantastic în versuri, 8 icoane de Mircea Demetriade. " « • Dramele lui Victorien Sardou — nu vorbesc despre comediile Iui care sunt satire sociale destul de reuşite — cele mai multe cu subiecte pseudo-istorice sunt la jumătatea drumului între melodramă şi teatrul literar propriu zis. Sunt nişte maşini bine montate, impresionante, care pun în joc sentimente simple şi puternice, fără multe nuanţe, fără prea1 mare adâncire a sufletului omenesc. Sunt nişte excelente librete de operă şi muzicanţii mari s’au grăbit să pună în muzică mai multe din ele. Victorien Sardou nu crea personagiile împins de irezistibila trebuinţă de a da vieaţă visurile lui interioare, ci le croia pe măsura cutărui sau cutărui actor mare. Aşa precum la început scria piese pentru Mademoiselle Dcjazet, piesele de mai târziu le făcea aproape exclusiv pentru Sarah Bernhardt, care i-a purtat numele prin toată lumea. A scris o piesă Robespierre pentru marele actor englez Sir Henry Irving, dar predilecţia autorului eră pentru marile personagii femenine. Teatrul lui e plin de eroine cărora le-a dat vieaţă marele talent tragic al Sarei Bernhardt. Valoarea literară a Fedorei, piesa din repertoriul lui Sardou jucată zilele trecute de compania Marioara Voiculescu, nu este covârşitoare; acelaş lucru se poate spune despre mai toate dramele lui, istorice sau anecdotice. Toate şed însă în picioare prin robusteţa felului de tratare şi prin accentuarea fără şovăiri a sentimentelor elementare. Personagiile — de obiceiu în dramele lui Sardou găsim un singur personagiu de mărimea întâi — sunt dacă vreţi nişte păpuşi, dar nişte păpuşi reuşite, care seamănă a oameni, şi care debiteăză în atitudini tragice rolul ale cărui maşinării le-a montat autorul. Este un teatru care nu poate trăi decât printr’o interpretare de mâna întâi, o interpretare care să fie într’adevăr o creaţiune, în care actorul să pună mai mult decât autorul. Fedora ne transportă în lumea marii aristocraţii ruseşti şi aristocraţiei cosmopolite din Paris. Dar nu trebue să ne aşteptăm la o descriere a acestui mediu, care nu e decât un pretext pentru autor, un cadru ca oricare altul. Acţiunea s’ar putea desfăşură tot atât de bine la Byzanţ sau aiurea, ca celelalte drame ale lui Sardou. Ceeace-I preocupă pe autor e personajul central, figura principesei Fedora, şi nu atât Fedora, cât ceeace avea să facă dintr’însa Sarah Bern-liardt. Principesa Fedora e logodită cu principele Vladimir, care e adus asasinat într’o noapte acasă. Fedora. ca mulţi alţii, bănueşte ca autor al crimei pe Loris Ipanov şi crede că la mijloc e o crimă politică. Nu se poate la francezi piesă cu subiect rusesc fără să nu fie vorba şi de nihilism şi nihilişti. Deci Fedora crede că Ipanov e în legătură cu cercurile nihiliste şi tot aşa îl crede şi poliţia secretă rusească. Fedora în care nu arde altceva decât dorul de a-şi răsbunâ logodnicul, urmăreşte pe Ipanov şi face totul ca acesta să-i mărturisească crima, după ce se lăsase a fi iubită de el. Atentă numai Ia răsbu-narea ei, nu cercetează mai deaproape adevărata cauză a asasinatului, şi când află că Loris l-a ucis pe Vladimir pentrucă acesta îi furase femeea, eră prea târziu. Marea ei iubire născută prin reacţiune din ura năprasnică ce purta lui Loris nu mai poate să-l mân-tuie pe acesta. Răsbunarea Fedorei mersese prea repede şi prea departe şi nenorocirile provocate de ea se năpustiră pe rând asupra capului lui Ipanov. Acesta nu ştie cine e adevărata cauză a distrugerii Iui şi simţiâ în ura lui că nu va putea iertă niciodată pe femeea care i-a pricinuit tot răyl. Fedora nu îndrăs-neşte o asemenea mărturisire şi preferă să bea otrava. Şi piesa se sfârşeşte ca la melodramă. D-na Marioara Voiculescu nu s’a speriat de prestigiul marei Sarah şi a ţinut să’ întrupeze pe principesa Fedora. A izbutit pe deplin şi a adaus încă o splendidă creaţiune la lunga şi interesanta sa galerie. D-na Voiculescu posede masca, atitudinea şi suflul tragic, ceeace o face o minunată interpretă a tragediei moderne. D-sa aduce pe scenă un suflu de fatalitate, şi e destul să apară, cum apare de îngri-jată la începutul actului I, pentru ca să simţi că au să se întâmple lucruri mari. Jocurile de fizionomie, transiţiile fireşti dela exprimarea unui sentiment Ia altul, sfâşierile de suflet pe care ştie să le redea şi teroarea pe care o vezi plutind în ochii artistei îţi dau într’adevăr fiorul tragic. In rolul lui Loris Ipanov d. Storin a secundat de minune, cu măsura şi căldura concentrată cu care ştie să joace, pje interpreta Fedorei. Intr’un rol mai lăturalnic, d. Mano-lescu (de Sirieux) a pus obişnuita sa distincţiune şi discreţiune. • • • Poemul fantastic al d-lui Mircea Demetriad, un cunoscut poet din generaţia adum ajunsă la deplina maturitate, avea să fie, în credinţa trecutei direcţiuni a Teatrului Naţional, unul din succesele sigure ale stagiunei Aceasta şi explică marile sacrificii ce s’au făcut pentru montarea bogată şi impresionantă a poemului, prea bogată chiar şi prea cu intenţia de a impresiona. Decoruri, jocuri de lumini, costume bogate, privelişti din o mie şi una de nopţi cu grădini fermecate, palate lucrate în pietre scumpe, dan-ţuri de zâne şi hori, muzica mai mult sau mai puţin orientală care însoţeşte aproape continuu textul,— toate copleşau poemul şi te făceau să uiţi că trebue să şi asculţi... Şi versurile poetului nu se luptau deloc să birue, prin propria lor sclipire, sclipirea factice a decorurilor şi a focurilor bengale. Aşa că prima reprezentaţie a feeriei orientale a d-lui Demetriade a fost pentru muJţi o decepţiune. In ma- 2 NOUA REVISTA ROMANA tineurî însă, şi ca spectacol popular, ca un gen superior de spectacol cinematografic, Visul lui Aii poate să aibă oarecare succes şi să mai amortizeze ceva clin marile cţieltueli făcute cu montarea. Poemul fantastic al d-lui Demetriad ne transportă în'lumea fermecată: a basmelor orientale. Eroul d-sale, Aii Baba, e un biet cârpaciu chior din Alexandria, om drept şi bun Ia suflet, poet în adâncul firei lui, care se răsbuuă visând pe contingenţele dureroase în care l-a pus Allah să trăiască. Deşi Profetul a interzis credincioşilor întrebuinţarea alcoolului (invenţie arabă, precum numele ne arată), bunul Aii uită în băutură realitatea uricioasă şi Allah, în loc să-l pedepsească, îl primeşte şi-l plimbă în cele opt paradisuri ale lui. Din excursiunile lui prin acele meleaguri fermecate cârpaciul-poet se întoarce cu vedenii care căşunează uimirea sau hazul concetăţenilor săi din Alexandria Egiptului. Dar iată că odată, după o şedinţă mai prelungită cu bunii săi amici, pescari, hamali şi farnienţi din feericul port scăldat de soare, Aii Baba are un vis într’adevăr fantastic. O zână din cele care ţin în mâini soarta omului, înduioşată de sufletului lui Aii, îi face un dar minunat: un inel care-i poate împlini pe loc, doar uitându-se la el, orce dorinţă... Şi iată-1 pe Alj, amorezat de frumoasa Azora, cadâna preferită a Kalifului, cum Q scapă, pe o furtună, din valurile mării înfuriate. Şi iată apoi pe bietul cârpaciu, el însuşi Kalif tânăr, frumos, strălucitor, şi pe Azora amorezată de dânsul. Şi feeria ne poartă pe tărâmuri feerice. Toate dorinţele Ka-lifului Aii s’au realizat. Dar el face imprudenţa să dăruiască inelul Azorei. Aceasta îşi realizează toate fantaziile — şi în vremea asta decorurile şi baleturile se succed în jocuri de forme, lumini şi culori — până ce-i vine şi fantazia supremă, acea de a se.dorî în şăi'ăcTe împreună cu iubitul ei Aii... Dar iată că visul se spulberă şi Aii se deşteaptă, tot chior ,şi cârpaciu, la uricioasa realitate. Lumea aceasta minunată a mitologiei arabe şi a poveştilor ieşite din aprinsa imaginaţie a orientalilor este un cadru cum nu se poate mai potrivit pentru nenumărate „poeme fantastice" ; în planul acesta al visului poezia adevărată se poate avânta până la înălţimile cele mai ameţitoare. Aci se pot g.ăsî şi crea bogăţii nesfârşite. In poezia legendelor şi basmelor orientale o întreagă filosofie este latentă şi ar putea să fie scoasă fără mare greutate. Dar pentru a se folosi cineva de bogăţiile ascunse trebuie să fie el însuşi bogat. Ciudat lucru, da;r e aşa. Şi mai trebue încă altceva. Ca să te mişti în planul visului trebuie să dai exprimărei tale o haină uşoară, aeriană, întraripată, sclipitoare. Desigur versurile d-lui Deine-triade sunt corecte şi pe alocurea destul de frumoase. Dar nu e de ajuns atât. Intr’un poem fantastic nu numai decorurile şi artificiile electricianului trebue sa te uimească şi să te încânte: asta trebuie să fie mai ales sarcina poetului. Sclipirile versului şi cugetării trebuie să te facă să ierţi sclipirile- de sticlă şi tinichea ale diademelor, iar focul închipuirei aprinse să ierţi jocul luminilor electrice. Adevărată poezie n’am găsit în tot poemul d-lui Demetriade decât în strofele pe care le pune Aii sub pridvorul Azorei, în grădina haremului. In colo nu-ţi rămâne niciun vers care să-ţi sune în urechi, nu te uimeşte nicl-o îm-percchiare de imagini, nu te izbeşte nici o cugetare mai adâncă. Dela un veteran al şcoalei simboliste dela noi ne aşteptam la mai mari îndrăzneli de formă şi de fond, la mai mult neprevăzut, la ceva mai multă adâncime, chiar cu preţul unei oarecari obscurităţi. Căci e de preferit obscuritatea unei platitudini corecte. . ■ sVisul lui .AU ne-a adus surpriza de a auzi cântând pe scenă, ca în vremurile fericite când la noi nu se făcuse diferenţiarea între artiştii de operă şi-artiştii dramatici, pe artiştii Teatrului Naţional .Wiri'e teatre dii apus să ia pildă dela noi. Cum nu sunt cronicar muzical, mă. voiu abţine dela orice judecată. Voi notă numai că d. Toneanm a jucat cu multă convingere şi vervă rolul lui Aii Baba, în care se complace, şi că spune frumos versurile, mai frumos ca mulţi din colegii şi colegile sale care se simt obligaţi să le cânte. D. Belcot a schiţat, spre veselia tuturor, un irezistibil eunuc. D-ra Mihăilescu întrupa pe Azora. • . Cu Visul lui Aii se încheie activitatea trecutei direcţiuni a Teatrului Naţional. Venirea d-lui Alexandru Davila în capul acestei însemnate instituţii culturale, e primită cu o deosebită satisfacţie şi deplină încredere de toţi amatorii şi cunoscătorii de teatru. Activitatea de până acum a d-lui Davila, priceperea şi gustul său în materie de teatru, sunt prea cunoscute ca să se mai îndoiască cineva că nu.se va deschide o epocă nouă de prosperitate şi strălucire pentru prima noastră scenă. Lazăr Cosma Din „Noua Revistă Românăs’au pus în vânzare colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII, IX, X şi XI, legate în scoarţe tari şi demne de a figura în orice bibliotecă, pe preţul excepţional de lei 1,50 fiecare volum (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume ; lei 1.10 pentru 3 sau 4 ; şi lei 1.85 pentru 5, 6 sau toate 7 volumele). Un volum cuprinde până Ia 450 pagini variate şi mereu de actualitate. Tabla Generală de Materii a Revistei, care formează un nepreţuit mijloc de cercetare pentru intelectualii de orice categorie, se află anexată la fiecare volum. — Pentru cei ce vor să cunoască dinainte cuprinsul acestor volume, Tabla de Materii se trimite gratuit, la cerere. Comenzile, făcute pe cotorul mandatului vor fi înaintate administraţiei revistei. NOUa REVISTA ROMANA • a DISCUŢII Variaţii împrejurul d-lui Chendi Urîtă şi mai ales fără noimă rămâne lovirea unui om în neputinţă de a se mai apără. E cazul d-lui Chendi al cărţii elogiu, în asemenea speciale împrejurări, am fi tentaţi să-l facem noi înşine dacă, fă-cându-1, nu ne-am pune în jicnitoare contradicţie cu personale păreri arătate, de altfel, cu mult înainte prin scris. Acest lucru totuşi a fost întreprins, în sens invers, prin arborarea prapurilor mortuare de către un grup de scriitori cerniţi în incinta tribunei Ateneului Român. Cuvinte de creştinească pornire şi jalnice ţinute s’au pus, deacolo, la dispoziţia publicului privitor, în cinstea celui aşa sărbătorit. Nimeni însă şi nimic nu a tulburat' bunul mers al acestei gospodării speciale. - Opera lui Eminescu nebun, de pildă, a vorbit pentru autorul ei în conştiinţa publică atât de mult în cât, ca singură, a fost în deajuns ca să îngroape pentru totdeauna numele lui Macedonski şi ciudatele lui atacuri. D. Chendi se găseşte, astăzi bolnav şi fără nici un fel de apărare; soarta scriselor lui atârnă numai de împrejurări exterioare lor. Faptul fireşte că nu are nici o importanţă. Se ştie că d. Chendi a fost un polemist de şcoală impresionistă şi că judecăţile lui, cu desăvârşire afective, erau într’o vreme foarte temute de unii; această teamă, probabil în virtutea unei Jegi de inerţie, mai dăinueşte şi astăzi în inimile câtorva scriitori. Facem această afirmaţie ca să dăm, după cum urmează, o plausibilă explicaţie psicologică şezătoarei literare şi artistice pe care câţiva scriitori, au ţinut-o în numele d-lui Chendi. Interpretarea noastră nu este atât de temerară pe cât pare, dacă ţinem socoteală de părerile deplorabile pe care d. Chendi le-a răspândit prin scris asupra organizatorilor acestei şezători ; am în faţă colecţia revistei Viaţa literară şi cea artistică, iar în ea articole de-ale d-lui Chendi, şi mă întreb cum aş putea sofistică o mai favorabilă interpretare. Programul şezătoarei reproduce din scrierile d-lui Chendi un pasagiu a cărei transcriere, fiind cu rost în tâlcul trebilor, e, deci, la locul ei. „Repede mai îngropă huna opinie publică pe scriitorii în vieaţă. O pauză scurtă în activitate, un semn cât de mic de ostenire", şi bănuiala apropiatei tale încetări se iveşte. Yre-un tovarăş milos scoate vestea'că isvorul a secat şi scânteia s'a stâns. Şi un cântec de bucurie, rece şi ironic, trece peste line şi peste munca la, ca un vânt peste ţărâna proaspătă a mormântului. In locul tău vin apoi alţii de fac casă. K îmbulzeală zgomot şi ceartă, ca la ori-ce moştenire. Iţi smulg cununa de pe cap şi o împart între dânşii. Şi mândri de a li stăpânii situaţiei, croesc alte legi şi introduc alte moravuri. Iar numele lor răsună în largul ţărei pe când al tău c uitat, şi abea îl mai rostesc vreun bătrân sau vrc-o copilă sentimentală". Fantezia mă poartă, cetind aceste rânduri, spre ţărmurile fabuloase ale nordului germanic şi spre ciudatele fenomene, pe acolo însă obişnuite, de au-toscopie în timp. Mă gândesc bunioară la Sweden-borg şi la preciziunea matematică cu care profetul scandinav se vede în afară de el: „....la sfârşit mi s’a părut că pc ochii mei văd cum se lasă o ceaţă deasă şi cum podelele camerei se umple de hidoase reptile". Un fapt însă şi mai ciudat în sensul acesta ne prezintă Goethe care s’a văzut, pe când eră un simplu student, aşâ cum peste câteva decenii va fi fost ca ministru la curtea din Weimjer. Fireşte că nu vrem să insinuăm prin aceasta că d. Chendi ar fi fost un profet; ne mulţumim să facem simple jonglerii de construcţii metaforice, şi atâta tot. A spune cu câtva timp mai înainte un lucru atât de simplu şi, prin obârşia iui, atât de firesc, nu cere numai decât tensiunea cerebrală a unui geniu de mărimea lui . Goethe. Sensul şezătoarei cu pricina, însă, îşi întinde umbra aripelor sale dincolo de faptul în sine, şi trebue cautat în nedesluşita, dar ireparabila impresie a trecerei lui de-o clipă. Faptele singure, d'e altfel, deschid drumul orientării. Un grup de scriitori au sanctificat printr’o şezătoare memoria scrierilor unui critic a cărui capricioasă fantezie a pianotat pe deosebite clape lipsa sau falsurile lor de talent. Caracterul oficial al şezătoarei, însă, a fost sa fie un simplu, dar larg, gest de solidaritate de breaslă-D. Chendi este, după cum am mai spus, bolnav şi fără nici un ajutor afară, dacă hu mă înşel, de pensia alocată de Academie ca fost funcţionar al ei. Şezătoarea trebuia să improvizeze un fond de ajutoare şi, în a-celaş timp, să fie un prilej pentru iniţiatorii ei.de a-şi exprimă, prin citirea de bucăţi proprii, părerea lo.r de rău faţă de cel ce nu mai este printre ei. Cuvintele de literară caritate ale unui apologist improvizat, care ne-a asigurat că vin dela o victimă a d-lui Chendi, ne-au amintit de măgarul care ş'vârlea cu copita în leul bolnav — şi ne-a părut mult mai amară ironia falselor compătimiri ale unui măgar la coada leului care a neglijat să-l mănânce; am vrea, însă, de dragul comparaţiei ca şi d. Chendi să fi fost un leu. Domnul Lovinescu a ţinut o scurtă cuvântare de apologie, prin ricoşeu personală, a criticului şi şezătoarea s’a încheiat cu impresia unui regret pentru soarta, în general, a scriitorilor din ţara românească. Nu trecem însă cu impresiile spectatorilor asupra iniţiatorilor şezătoarei. D-lor au avut în plus mulţumirea că ideia le-a izbutit în toate sinuosităţile ei şi s’au întors, poate, într’un fel, mulţumiţi că şi-au făcut astfel o datorie faţă de sine, lăsând oficial peste pana mult temutăj a d-lui Chendi o duioasă şi mai ales asigurătoare amintire. De-acum încolo pace patriarhală va fi şi, mai ales, multă siguranţă. De altfel aceasta este părerea cea prudentă şi aceasta o credem în afară şi poate chiar în ciudă oricărui interes al nostru. i N. Davideacu mim 14 NOUA REVISTA ROMANA ■ ÎNSEMNĂRI • ROLUL SOCIAL AL OFIŢERIMII.—Noul academician francez, generalul Lyautey, nu e numai un om de acţiune care întinde până departe sub umbra drapelului francez binefacerile pacificării armate. El a publicat acum vre o 20 de ani două articole asupra rolului social al ofiţerimei şi al armatei, a căror concluzie o transcriu» în cele ce urmează. Dorinţa noastră este ca în orce educaţie să introduceţi factorul acestei idei noi (serviciul obligator), că la obligaţiunea legală a serviciului militar să corespundă obligaţiune^ morală de a-1 face să producă consecinţele cele mai bine făcătoare din punct de vedere social. Desigur că războiul e un rău groasnic; dar atât timp cât evenimentele, o situaţie pc caz-e nimeni din noi nu se gîndeşte să o îndepărteze, ne vor condamna să ne ţinem veşnic preparaţi sub forma modernă a serviciului obştesc, esenţialul e să tragem din acest rău cel mai mare bine posibil. Ofiţerilor de mâine spuneţi-le că dacă şi-au pus idealul lor într’o carieră de războae şi de aventuri, nu la noi tre-bue să-l urmărească; nu-1 vor mai găsi: luaţi-ţp această iluzie înaintea decepţiilor târzii. Dar daţi-le această concepţie fecundă al rolului modern al ofiţerului devenit educatorul naţiunei intregi. Celorlalţi, privilegiaţilor, celor instruiţi de orice specialitate, destinaţi altor cariere, dar numai simpli soldaţi de mâine, arătaţi-le că departe de a blestema această încercare care-i smulge de la studiile, obiceiurile şi gusturile lor şi înaintea căreia cei mai cumpătaţi nu au avut până aci de cât cuvântul de resemnare, — e în folosul lor să prinză acest prilej preţios de a se introduce în mod intim în mijlocul poporului, de a’şi pune Ia încercare valoarea în această atingere aspră şi a arunca în microcosmul alcătuit de orce unitate militară, seminţele rodnice al solidarităţii, ale reconcilierii şi ale străduinţei în comun. — C. C. WOODROW WILSON.-Cu nu puţin de 408 din 531 de voturi electorale a fost ales deunăzi doctorul Woodrow Wilson ca preşedinte al Statelor-Unite americane. învingătorul celor 2 candidaţi ce păreau să aibă cei mai mari sorţi de isbândă în lupta aprigă pentru scaunul prezidenţial, Taft—care a obţinut 11—şi Roosewelt care a întrunit 104 voturi—e profesor la facultatea din Princeton şi guvernor al statului New-Jersey. . De remarcat e faptul că, pentru prima oară de 16 ani de ziTe, ia în stăpânire Casa Mbă din Washington un candidat al partidului democrat. Şi ar fi mai de relevat cumplita înfrângere suferită de republicanii Cumplită nu numai în ceeace priveşte numărul de voturi obţinute, dar şi în privinţa faptului că au pierdut majoritatea compactă de care au ştiut să se bucure timp îndelungat în senatul Uniunei, senat ce părea o citadelă a lor invincibilă. Noul preşedinte e relativ „nou“ în politică. Sunt abia patru ani, de când democraţii au obţinut pentru candidatull or catedra universitară—şi puţin în urmă guvernul provinciei New-Jersey. Şansele atunci erau infim de mici, căci democraţii pierduseră în New-Jersey până în momentul acela toate alegerile. Cu toate acestea însă, Woodrow Wilson isbuti să întrunească o majoritate covârşitoare de 49000 de voturi. Şi, ceeace fusese ca profesor,' a rămas şi ca om politic: un om al datoriei. Cu o minuţiositate de savant el se adânci în problemele cele mai complicate ale sociologiei, şi, graţie acestui (amănunţit studiu, el îndrumă în aşa chip legiferarea, încât New- Jersey este considerat în lumea nouă ca un stat exemplar. Temperamentul rece şi modul său aspru de a se purtă, care n’are nimic comun cu demagogia gălăgiosului Roosewelt, i-a adus porecla de „silk-stocking“ .(Picior de mătase). Cu toate acestea însă el este un democrat în accepţiunea cea mai înaltă a cuvântului, care nu se sfieşte să lupte pentru interesele marelor masse ale poporului, nu numai împotriva celor puternici, dar are îndrăzneala să se opună şi demagogilor partidlui din care face parte. Noul preşedinte al Statelor-Unite e una din figurile cele mai marcante ale republicii de peste Ocean.—R. P. FRANZ FUNCK BRENTANO.—Seria conferinţelor din anul acesta ale «Cercului Analelor, din Capitală, s’a deschis cu două~’conferinţe ale d-lui Franz F-unck Brentano, istoric cunoscut, şi profesor la Collăge de France. Oaspetele «Cercului Analelor» este fiul filosofului şi economistului Th. Funck Brentano, profesor la şcoala de ştiinţe politice — şi se leagă cu un şir de scriitori de seamă francezi şi germani. In 1904—905 a ţinut confe-renţe în America de Nord (Sta tele-Unite, Canada, Cuba); în 1905 în Austro-Ungaria; în 1911 prin Suedia, Danemarca şi Rusia. Anul acesta el fu oaspetele Bucureştilor. Autor dramatic împreună cu celebrul Andrc de Lorde, — piesa scrisă în colaborare cu acesta: L'Amour en cage, avu 123 reprezentanţii la teatru Athene din Paris. Foarte cunoscut prin scrierile sale istorice, multe premiate de Academia Franceză,—conferenţele sale sunt gustate pentru împletirea lor savantă şi literară în acelaş timp. La noi a vorbit despre «Le Collier de la Reine» (Măria An-toaneta) şi »Un>alon litteraire au temps d’Alfred de Musset. Printre conferenţiarii anunţaţi să mai vorbească anul acesta Ia «Cercul Analelor» din Capitală,—relevăm numele ilustre ale unor: Paul Doumer, Henri Bordeaux, Eugdne Brieux, Reynaldo Hahn şi Felix Galipaux; asemenea scriitoarele : Marcelle Tinayre şi Yvonne Sarcey alături de ilustra noastră poetă Elena Văcăream. Conferenţele Cercului Analelor formează un prilej plăcut publicului nostru, de-a luă contact cu spiritele mari ale Franţei moderne.— Q. MAX REINHARDT — Directorul lui Deutsches Theater din Berlin şi promotorul teatrului în arenă, este fără îndoială una din cele mai de seamă personalităţi artistice de azi. Prin minunatele sale puneri în scenă, Max Reinhardt a cucerit lauri în Germania sa, şi în toată lumea. La noi în ţară Reinhardt este cunoscut prin câteva articole de ziare şi din povestirile puţinilor noştri artişti care îi cunosc „de visu“ opera. S’ar crede că arta de regisor a lui Reinhardt, preconizează bogăţia decorurilor, fastul şi luxul scenei... De loc. El vrea ca actorul să nu mai fie stânjenit de balastul deco-raţiunei, ci să se bizuie numai pe el însuşi. Cuvântul, cu- Kioua revista romana 15 vântul să reînvieze... Actorul să apară din nou înaintea noastră în toată măreţia lui. Decorul să fie redus la strictul necesar, aşâ cum eră pe vremea lui Shakespeare. Nu trebuie însă să trecem cu totul peste cuceririle frumoase ale tehnicei teatrului. Dar tehnica să nu 'fie stăpână teatrului, ci sclava lui. In domeniul tehnicei teatrale, Reinhardt are câteva inova-ţiuni pe cari vrea să le pună în practică la Teatrul celor cinci mii. Teatrul acesta este ultimul lui proiect, un proiect îndrăzneţ lac are lucrează de multă vreme, dar deocamdată îi lipsesc banii. Aşâ cum1 îl visează el, ar costa vreo 12 milioane... Teatrul acesta pentru cinci mii de spectatori, va reprezintă opere bune, cu preţuri de intrare eftine: e menit să fie un adevărat teatru popular. In teatrele de astăzi privim oarecum actorii de sus în jos. In viitorul teatru al lui Reinhardt peripeţiile dramei se vor petrece însă în mijlocul nostru, al publicului; actorii vor fi printre noi, dinnaintea noastră, aşâ cum erâ în epocele de înflorire ale teatrului, pe timpul lui Sofocle, Shakespeare sau Moliere. Sunt, bineînţeles, multe opere şi chiar mulţi artişti cari nu se vor puteâ împăcâ cu „Teatrul celor cinci mii“. Dar sunt piese ca Oedip, Miracolul, Jedermann, cari cer neapărat un astfel de teatru, aş âcă trebuesc astăzi să se reprezinte in circ. Şi Hoţii.\ui Schiller s’ar potrivi pentru teatrul acesta. Nu se va jucâ în fiecare seară în Teatrul celor cinci mii. căci la drept vorbind, este oare cu putinţă să prezinţi seară după seară, artă adevărată? Teatrul de camera (Kammerspiele) înfiinţat tot de Rein-hard, n’are decât patru sute de locuri: un adevărat salon. Şi ştiţi de ce? Are drept scop să reunească patru sute de persoane în aceiaşi dispozţie sufletească, însufleţite de a-ce'eaşi sentimente, cu aceiaşi pregătire intelectuală: o elită estetică. Dar de unde să iei—chiar într’un oraş de milioane ca Berlinul—elita aceasta estetică, aceşti patru sute în aceiaşi dispoziţie sufletească, animaţi de aceleaşi sentimente, cu aceiaşi pregătire? Pentru anumite opere, pentru anumiţi artişti, lucrul cel mai potrivit, idealul, ar fi un teatru cu douăzeci de locuri. Vedeţi cum la repetiţii artiştii ne arată comorile minunate ale sufletului lor ; iar seara, în faţa publicului, apar cu totul schimbaţi: li-e parcă frică să-şi deschiză inima, să ni se destăinuiască. Pentru prima reprezentaţie, ca un fel de sfinţire a teatrului său, Reinhardt se gândeşte la Faust, partea I-a şi Il-a. Reinhardt pune astfel în scenă Prologul din cer: Sala este cufundată în întuneric. Raze de lumină puternice, strălucitoare, cad de sus, din cupolă, în orchestră. Făşii întunecoase din adâncul pământului încep să se ridice din orchestră,- să se mişte... Pământul se crapă... Răsare o stâncă! deasupra căreia îl vedem pe Mefisto. Lumina orbitoare din cupolă îl acoperă de raze... îşi ridică ochii spre cupolă, priveşte sus, în cer, unde acum strălucesc, înconjuraţi de o aureolă luminoasă, Dumnezeu-Tatăl şi îngerii... Astfel începe convorbirea între Dumnezeu şi Mefisto... Dar Reinhardt nu se mulţumeşte numai cu marile opere consacrate. El speră că va aveâ putinţa să reprezinte şi lucrări nouă. Odată cu Teatrul celor cinci mii vor apare! şi scriitorii şi piesele potrivite acestui teatru; în special şe aşteaptă renaşterea dramei religioase, în genul celei dela Oberam-mergau. Hauptmann va scrie poate o astfel de dramă. E-duard Stucken lucrează de pe acum la o legendă.—/. K. r L REVISTA REVISTELOR __________________I SIMBOLUL — o revistă nouă în ce priveşte mediul artistic în care se prezintă,—aduce o bucată de Proză albă a lui Emil Isac, îmbibată de acelaş parfum de sentimentalitate ascuţit ironică. Emil Isac e încântat de poetica muzicalitate ce îşi găseşte în numele lui Emil Isac. Mai publică d-nii Al. T. Slamatiad, Ş. Bascovici, Solacolu, Samyro, lovanaM, Vifianu,ş. a. Ca o curiozitate relevăm bucata d-lui A. Coşbuc, fiul marelui poet. Simbolul are remarcabile desene de Marcel lăncii, un tânăr din şcoala lui Iser. Ca o curiozitate iarăş: Simbolul nu este de fel simbolist. REFORMA ALIMENTARĂ, organul Asociaţiei Vegetarienilor din România, a intrat cu no ce-1 primirăm, în anul V-lea.—D-l l)-r. C. Parhon, distinsul clinician de boale nervoase, preşedinte al acestei asociaţii, rezumă înlr’un articol activitatea de până acum a Asociaţiei acesteia, care lucrează cu un entusiasm de nebiruit în atmosfera'de ironie şi indiferenţă a celei mai mari părţi din public. Asociaţia numără membri tot mai numeroşi: numărul mare al medicilor membri poate fi îndemnător pentru restul publicului (găsim printre membri pe profesorii Cantacuzino) Marincscu, Minovici, apoi d-rii Leonle, l'rangulea, Buşilă, Kaminski, etc.) Asociaţia a ţinut anul trecut o serie de şezători de propagandă; a scos volume de propagandă, şi înslarşil prin revista de care ne ocupăm aci, a căuial să „risipească ideile greşite relative la valoarea şi necesitatea cărnei în alimentaţie".— Mai rămâne un ideal de împlinit pentru enlusiaş-tii vegetarieni : „Înfiinţarea nnei brutării care să fabrice o pâine integrală". Urăm vegetarienilor români îndeplinirea şi a acestui ultim ideal al lor. Un lucru pe care nu l’ar fi putut gândi nimeni ca fiind cu putinţă în publicistica românească: ziarul comercial ARGUS intră în al treilea an de apariţie zilnică. Cu prilejui acesta el anunţă noi îmbunătăţiri, odată cu luarea direcţiunei ziarului pe seama d-lui Ch<\ 1). Staicovici, secretarul Camerei de comerţ şi industrie din Capitală, şi fostul secretar general de până acum al Ministerului de Industrie şi Comerţ. Relevăm în numărul acesta jubilar şi articolul d-lui D. Hagi-Theodoraki, Preşedintele -Camerei de Comerţ, din Capitală, despre Starea noastră economică şi financiară de faţă.— Un articol revelă lipsurile exportului nostru de făină, export care a fost întrecut în primele opt luni ale anului curent, cu 30 la sută de către cel bulgar. — Exportul românesc de făină, care a fost în 1909 de patru ori mai mare ca cel bulgăresc, n’a mai fost în 1910 decât de 2 ori şi jumătate mai mare; în 1911 a fost aproape egal, — şi în anul acesta, cum văzurăm, a fost întrecut cu 30 la sută de cel bulgăresc.— • Un organ imparţial, cu informaţii pentru toate ramurile de cofnerţ şi industrie, şi cu articole competente de îndrumare neguţătorească, — aşâ vrea să fie şi de acum înainte Argus. NOUA REVISTA ROMANA 16 Cetitorii români obosiţi se vede de“atâta literatură scrisă, se îndreaptă spre publicaţiile ilustrate cu fotografii dacă nu cu adevărate creaţiuni do artă.— Trăim epoca fotografiei şi a cinematografului. — După «Ilustraţiunea Română», iată acum ILUSTRAŢIUNEA NAŢIONALĂ care se ia Ia întrecere cu cea dintâiu ; pe lângă altă revistă ilustrată săptămânală pe care o scoate cu succes librăria Socec. In «Ilustraţiunea Naţională» pe care o primirăm, găsim un articol interesant al D-lui Dr. C. Jstrnti: Pictorul Gri-gorescu: caricaturist.—Prietenul marelui artist însamnă în acest articol amintiri duioase şi amuzante, cum e depildă amintirea acelei «Trinităţi» boeme pe care o forma Pictorul Grigorescu (tatăl); Dr. Greceseu (Sf. Duh) şi D rul Bernâth (fiul)... Trinitatea aceasta de îndrăgostiţi ai artelor, constituită prin 18,9, eră un centru de cristalizare în lumea iute’ lectualilor din Bucureşti». «Pe lângă ea se mai roteau Ştefan Mihăilescu, Dr. Racoviceanu, Basarabescu, poetul Zam-firescu şi alţi mulţi, astăzi răposaţi. — Caricaturile pe cari d. dr. Istrati le alătură articolului D-sale, sunt în spiritul vremii; ele au o valoare de document, fiind făcute în ceasuri de veselă tovărăşie. Tot în acest număr d. Maior C. Lcon Rotez scrie lucruri interesante despre Telefonia fără sârmă, cu gravuri şi schiţe lămuritoare. D-l Ale.r. Macedons/ci scrie despre oraşele monstruoase. -Literatura o scrie dd. Kamabatt, H. Lecca, Radu Ro- sselti, Căpitanul N. Vulovici şi Cridim. De împerecherea acestor nume e responsabilă revista—a cărei hârtie e foarte Juxoasă. In jurul Teatrului Naţional din Iaşi apare o revislă săptămânală: TEATRUL.— Drăgălaş editată şi cu articolaşe scrise de d-nii: T. Arghezi, Topârceanu, Rodiort, C. Săteanu ş. a.—ea are rostul să servească şi de program în seara spectacolelor, cari, după cum se ştie, ţin trei zile din săptămână, în teatrul laşilor. Paginile dela urmă ai informaţii teatrale, întreţin interesul publicului pentru mişcarea teatrală de pretutindeni. Buletinul cercului de studii al partidului liberal. Anul II, No. 1: Anibal Teodorescu: Textul Constituţiunii şi modificările ce sunt. a i se aduce prin revizuire; G. G. Daniefopol: Nevoia unei reforme electorale. No. 2—3: Al. D. Beri eseu: Studiu de legislaţiune electorală comparată. No. 4—5: C. Al. Dirnitriu: Cercetări asupra desvoltării regimului electoral în România; Instrucţiuni pentru adunarea datelor statistice în vederea reformelor electorale; C. Al. Dimtriu: Monografia electorală a judeţului Dâmboviţa; Anexe: Aşezămintele e-4 lectorate ale României; Bibliografie pentru Reforma electorală; Edit. Cercul de studii, c. Victoriei 44, Bucureşti. MEMENTO Articolul d-lui Vanco Qheorghieff, deputat în Sobranie, a apărut şi în „Bulgaria11 din Sofia. Noi îl publicăm în No. de faţă al revistei noastre cu titlu de document. La Casa Şcoaltlor se ţin conferinţe instructive făcute de oameni competenţi şi însoţite de producţii artistice. — Aşa deunăzi d. Prof. I)r. I. Simionescu dela Universitatea din laşi şi membru al Academiei Române, a istorisit viaţa Iui Bernard Palisşy, artist şi savant, anatomist, pedagog, inventator al smalţului artistic, — dar şi un mare caracter al secolului XVI-Iea, care îndură Bastilia mai bine, decât să se lepede de credinţele sale ştiinţifice - Conferenţa a fost însoţită de un concert şi de producţii cinematografice. Aceste serate, datorite iniţiativei d-lui Af, Popescu, harnicul administrator al Cassei Şcoalelor, vor continua. — Colaboratorul nostru, d. Vladimir Ghidionescu, scrie în Journal de Geneve un articol despre interesele României în Balcani. Autorul arată că neutralitatea noastră a fost o necesitate. --- Octave Mirbeau a propus pentru premiul Ooncourt din anul acesta, pe Charles Vildrac, tânărul autor al romanului Decouvertes. — A murit A. Afecsandrescu-Dorita, ziarist şi un bun cronicar teatral.— A făcut şi piese de teatru, a tradus multe din franţuzeşte şi ita- . lieneşte, şi a făcut şi literatură din care a apărut de curând o culegere sub titlul: Popasuri, Lucruri de demult.—împreună cu colaboratorul nostru, d. Eugen Porn, a alcătuit şi un Dicţionar Româna-ttalian. Nenumăratele scrieri astronomice populare din toate ţările culte, dovedesc că pentru a cunoaşte misterele bolţei cereşti nu îţi trebuesc studii matematice superioare. In Romanul Cerului-, (Bibi. p. toţi, 60 bani), d. Victor Anestin inzistă asupra noţiunilor cari pot fi înţelese de oricine, fără nici o pregătire specială. „Romanul cerului11 e o călătorie instructivă prin lumea solară şi aceia a stelelor, călătorie uşoară şi plăcută, care familiarizează pe cei care o întreprind cu măreţul univers din care fac parte Soarele şi Pământul noslru. Autorul „Romanului Cerului" e un bun cunoscător al cerului, pe care-1 studiază de ani de zile cn lunete de diferite mărimi şi la sfârşitul scrierei acesteia dă şi indicaţiuni cum poate fi studiată bolta cerească , — A murit Elie de Cyon, anatomist şi filosof, fost profesor la Universitatea din Petersburg. N. R. R. s’a ocupat de cercetările sale faimoase asupra simţului direcţiunei şi al spaţiului, care, după acest savant s’ar fi aflând în canalurile din urechea internă. Teoria aceasta ca şi alte teorii tot aşa de revoluţionare ale savantului astăzi mort, au fost mult discutate între filosofi şi fisiologişti. — Casa lui Balzac din Paris, rue Raynouard, a fost declarată monument istoric şi va aparţine de acum statului francez. —^ Ziarele şe ocupă de decăderea Teatrului Naţional din Craiova care cât pe aci era să fie vândut la licitaţie acum câteva luni. D-lui Emil Gârleanu, actualul director al acestui teatru, i se cuvine meritul de a fi „desfiinţat pur şi simplu acest teatru, care mai exista dotr cu numele". Lumea aşteaptă acum dela curajosul director să desfiinţeze şi ficţiunea directoratului său la acest teatru, care nu există decât în. . bugetul Statului. — Alfredo Niceforo a scris un studiu curios : Le Genie de l'Argat (edit. Mercure de France, 3.50),—un essai asupra limbagilor speciale, cum e de pildă Argot-ul, această minune de invenţiune linguistică a plebei pariziene, pe care Jean Richepin şi Vehan Rictus au ilustrat-o şi în literatură.— „Cartea e un essai sociologic, spune autorul, care, fără să uite sensul filologic al cuvintelor, studiază legile care rânduesc naşterea, formarea şi desvoltarea limbagiilor speciale, cu deo ebire a acestei formaţiuni particulare a limbagiului special, care e Argol-ul. Ce e Argot-ul? =Argot-ul e un limbagiu special care rămâne cu intenţie secret, sau care făureşte, oridecâteori are nevoie, cuvinte şi fraze cu intenţie păstrale în umbră, căci scopul său esenţial e să apere grupul argotier de indivizi.' ™ E de actualitate azi volumul lui Pierre Marge: Voyage en Dat-matie, Bosnie-Uerzegovine et Montcnegro (edit. Plon-Nourit, 3 5lJ). — Autorul notează impresiile sale din două călătorii făcute în aceste ţări, una înainte şi alta după anexarea Bosniei. Vede un progres pentru această ţară la a doua călătorie — faţă de ce-a văzut în prima călătorie. — Pentru Muntenegru şi Muntenegreni, autorul are pagini cum nu se poate mai entusiaste- ----Povestea unei lucrătoare de Adelaida Popp, e istorisirea duioasă a femeei ce are de îndurat mizeria muncii de fabrică şi neîncrederea colegelor ei în idealul ce ea îl urmăreşte. Romanul intră în rândul literaturei femenisle de azi, şi se poate alătura prin obiectul şi prin sinceritatea lui, de romanul celebru al Margueritti Audoux, Mărie Claire. Traducerea in româneşte de I. Brănişteanu şi I. Nour. Preţul, lei 1.50. Depozit la Alcalay. --- Patrusprezece opere inedite de-ale lui Balzac stau necunoscute în muzeul Chantilly şi aşteaptă un decret care să permită darea lor în vileag. Dintre aceste opere, una singură e terminată : Despre guvernământul modern, studiu politic al domniei lui Ludovic Filip. — Mar e apoi un roman mistic în felul lui Seraphita; o disertaţie mistică r Trăite de la Priere; un studiu de teatru ; câteva fragmente de istorie generală: Les Heritiers Boiruge ; si alte lucrări disparate. — Din partea Administraţiei: Cererile de colecţii legate a 1 leu şi 50 volumul, cari n’au putut fi satisfăcute în timpul din urmă din pricina epuisării volumelor V şi VI,— au început a fi executate în ordinea în cari au fost făcute, sosindu-ne dela legat un nou stoc de 200 volume de aceste. • Rugăm aşa dar pe toţi cititorii noştri cari au avut să sufere întârzieri—să aştepte încă puţin până vor primi, fiecare ia rând, volumele comandate. — Cu acest No. N. R. R. intră în al V-lea an de apariţie săptămânală.