ir » ? rr> »f ^ , u'stj S ».-, iîţV"■■•!! .- Îmi.:'HT I <>£$i,-£«»$£*'l! ssâs oîliâ-H---:..' | | \< n ~ . ■■ " , ■ -gygjPiteJjiiiyM ««yigfcţpq ni) Sfc febo! i £\ -’hotitb .jjit?tgîj>i6ş ■','.--■-1 ••'.••v^; :,ŞT f'!S POLITICA, LITERAT;URA, ŞTIINŢA ŞI ARTA - «" .' • rrjj; .; • APARE Iîj., glECARE DUMINICĂ Vi _rtţiiî'4^rt ^ ' Director : C, RADULESCU'-MOTRU ^rţî^ţTîîjiU'j1 g^?;? tţ, |o3 PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI No. 5 Duminică 13 Maiu 1912 Voi. XII . , SUMA NOUTĂŢI: Situaţia politică: linişte, până la Septembrie. —■ Legea învăţământului secundar şi superior. ACTUALE A. JeanjaQUET : Salonul de primăvară al ,,Ti-nerimei Artistice”. (cu V? reproduceri după operile d-lor : Steriade, f Grigorescii, Verona, Pu-. traşcu, Neglies, MurculescuŞl. Po-pescu, Pailevin). • CRITICĂ T. Neizler : Dela Kleist la Ibsen. Fi.. SimiONESCU : Edouard Rod (cu un portret) R U L: literatura Emil Isac : Moartea unui Moţ bătrân (in metru poporanistJ ŞTIINŢĂ . N. Einschlag: Psihologia Beţiei. Be^ia la marii scriitori: Hofftnan,IHuysmans, Edgar Pod. — Beţia diu rachiu şi liqueruri.— Amestecul băuturilor. — Băutura fără pericol _ de beţie. — .Inaptele bătrânilor*. — Vinurile celebre şi savanţii lor. Vinurile de Tokal, spaniole şl frnuccze. — O monografie a vinurilor româneşti. — Vinurile prelaţilor. ÎNSEMNĂRI: Alianţe franco-române. — Actorul'şi arta dramatică. — Un apel al d-lui T. Costescu din T. Setierin. — Statuia lui Heine. . REVISTA REVISTELOR: Buletinul cercului de studii al partidului liberal. — *Uieaţa Nouă. — Grădina Hes-peridelor. — Farul. MEMENTO UN NUMĂR: 25 BANI ABONAMENTUL : In ţară : pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 Lei pe şease luni I In străinătate: pe un an (2 voi. sau 48 m,im.) 12 Lei , „ pe şease luni.................7 r DIRECŢIA : Bucureşti, Bulevardul Ferdinand, 55 • Telefon <9/66. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA . Bucureşti, Calea Victoriei, 62 (Pasagiul Imobiliara, 3) * Telefon 30lll (Centrala II). II NQJJ.4 JJ£VISTA ROMANĂ Lş A^min|str*jia rovinei: Calea Vie-torfet 62 (Tn pasagta), se găsesc de vânzare* pentru cititorii noştri, eu preţ scăzut, următoarele lucrări: (Cumpărătorii din provincie vor njai adăoga la costul cărţilor comandate şi un 10 bani de fiecare leu ; aceasta pentru cheltuiala transportului). Colecţiunea volumelor apărute din Naţia Revistă Română: Volumele I—IV (Prima serie) cu 5 lei vo- M STUDII FILOSOFICE r Organul Sasiatăt” Ă» Stadii lFilo*oK«f j}in Bucureşti &evişt« pentru Cercetările de Psihologie t^oreţice yi aplicate la t Ştiinţa dreptului, Pedagogie fi Sociologie Director, C. RĂDULESCU-MOTRU Prekw4e Uaircniui» dia Bacanfti * H • ■ Volumele V—X, '1.50 lei volumul legai. Transportul în provincie al acestor volume (WX) costă» 60 bani pentru 1 sau 2 voL; 1.10 pentru S sau 4 voi. şi 1.60 pentru 6 sau toate 6 volumele. Puterea Sufletească de C. RăduleseurMotru (scriere premiată de Academia Română), lei 6. Biblioteca Nouei Reviste Române, 15 bani volumul: *> Nq. 1. hi zilele noastre de anarhie, de C. 'RăcuiRscu-Motru. No. 2, Sufletul neamului nostru, de C. Ră-duleseu-Motru. No. 3. Contractul muticei, de D. Negu-lescu. No, 4. -Frica de moarte; Sinuciderile din mizerie de N. Zaharia. No. 5. Psihologia prostului; Prostul în viaţa socială; Cerşetorii în haine negre, de N. Zaharia. . Cultura română şi politicianismul (ediţia IlI-a Socec), de C. Rădulescu-Motru cu 75 bani (în loc de lei 1,50). Poporanismul politic şi democraţia conservatoare, de C. Rădulescu-Motru. Preţul 50 bani.. Thomas Carlyle, viaţa şi operile lui, de C. Antoniade, 3 lei. Eroii, de Thomas Carlyle, traducere din limba engleză, de C. Antoniade, 3 lei. > Naţionalismul, (cum se înţelege—cum tre-bue să se înţeleagă) de C. Rădulescu-Motru, 30 bani. Psihologia Ciocoismului—Psihologia Industriaşului, de C. Rădulescu-Motru, 15 bani.' Ore de educaţie, de N. Moisescu, 30 bani. J)jn xolecţ(unea ,Siudii filosofice* au apărui păoă acum : Volumul I, -scris tu întregime de d. C. Rădulescu-Motru, cuprinde: Valoarea silogismului. Problemele Psihologiei. Cestiuni de estetică. Valoarea ştiitjţei. Organizarea raţională a Universităţilor. Psihologia martorului. Psihologia industriaşului. Ştiinţă şl energie. " Volumul ÎI, cu colaboraţiunea D-lor C. Hadulescu-lfotru, D. Drăghicescu, C. Antoniade, £. G. Antonescu, I. Petrovici, Eugen Porn. I. F. Buricescu. J. Ghlbăngtau, etc., cuprinde: Psihologia revoluţionarului. Determinismul social. Filosofia Im li Bcrgson. Critica estetica. Afom/smu/ fiţosofiţ. ■Importanta yrdagogică^-d individualităţii, etc. Comimictfn. Bibliografie, Volumul III, scris în întregime de d. C. Rădulescu-Motru, cuprinde: A-fit-marea personalităţii in principalele momente ale culturii. Legea con-servafiunei unită(ii sufleteşti. Persoană ţi mediu. (Puterea Sufletească, Paşlca l—IIJ). Volumul JV, scris In inlregime de D. C. Rădulescu-Motru, cuprinde: Afe-iuiit.siuui actului voluntar. Caracterul, Puterile sociale. Cuttum. (Puterea Sufletească parlen IV—V). Volumul V. cu coiaboraţiunea D-lor: I. Petrovici, Marin N. Ştefâne&cu, Sl Aulim. Mnrcel X. Djuvara, G. Antonescu, 1. Bucovlneanu, cuprinde: O nouă metodă inductivă. Logica şi problemele metafizice. Substratul economic al familiei. Teoria noţiunilor, etc. Volumul VI. cu colaboraţiunea D-lor : Vladimir Ghldlonescu, Marin N. ŞlefăncşcM. G. G, Anlojiescu, Nislpcapu. cpuri/ide : Pedagogia ştiinţifică şt noile reforme şcolare. Criza Logicei, Revista Revistelor, tic. Preţul fiecărui volum • do 6 lei. Pentru abonaţii „NOUEl REVISTE ROMÂNE** •o acordă o însemnată re* ducere de preţ. In abonament „STUDIILE FILOSOFICE” Impreaai eu „NOUA REVISTĂ ROMANĂ” co.tâ 15 Iei enual. Volumul VII din ,Studii filosofice' cuprinde.' ■ ■ 1 ETEMENTE 1 1 ■ 1 1 DE W ■ METAFIZICA 11 1 ! 1 Principalele probleme ale Filozofiei 1 Contimporane, pe înţelesul tuturor ir i de ' C. RĂDULESCU-MOTRU * r i 1 Profesor la Universitatea din Bucureşti ir 1 Ediţia populară 4 iei. lata căteva numai din capitolele cuprinse în această lucrare : Introducere. — ]. Definiţia Meţofizicei. ŞUinJele speciale şi Metafizic*. — 2. Importanţa şi utilitatea Metafizicei.—3. Diferenţa dintre Metafizică, Artă şi Rcligiune.—4. Metafizica şl cultura. Partea i.—Conytiinţa oglindă. Critica realismului naiv ^ Capitolul I. — In faţa universului.—O veche iluzie.—Contrastul dintre ccr şi ulmânl in vechea mitologie.—Existenţa.—Plnton şi creştinismul.— Ştiinţa modernă.—Mecanismul universal.—Fenomr ne cari nu se pol expbca prin mecanică.—Fenomenele sufleteşti.—Omul vierme. Capitolul II. —.Oglinda co/if/if/ijei.—Asemănarea înşelătoare dintre oglindă si conştiinţă.—Oglinda vrăjită care vede peste tel.—Rătăcirile simţuri* lor —Sofiştii.—Raţiunea în opoziţie cu simţurile.—Materialiştii şi idealiştii.— iem. Kant.— Romanticii.—Hegel. Schimbarea puuctului de vedere kantian. — Influenţa hegellsmului asupra scriitorilor contimporani, înapoi Ia Kant! - Capitolul HI.— Valoarea ştiinţeL—Exageraţiuuiic materialismului.—Relativi lalea-ştiinţei.—înţelegerea mai complectă a conştiinţei duce la con* chixut că ştiinţa are o valoare relativa.—Până unde merge relativitatea ştiinţei. Capitolul IV.—Comdnperea. Capitolul Y.—Logica /ipinl—Aceea ce este mediul biologic pentru o plantă, este mediul cultural pentru ştiinţă. — Ştiinţă şi basmu.—Logica dia punct de vedere genclic şi din punct de vedere formal.-Cestiuni noi pentru Logică. Capitolul VI —Adevăr şi minciună.—Oamenii pe cari nu-1 Înţelegem fiindcă ne sunt superiori.—Oamenii pe cari nu-i Înţelegem fiiulcâ ne sunt inferiori.—Propaganda adevărului şi meşteşugul roinciunei.—Cum sunt minţiţi sălbatecii.—Politica şl minciuna.—Reclama necinstită.—Reclama în punlicul de jos şi reclama în publicul de sus.—Biruinţa Adevărului Partea 11 •—Conytiinţa transcendentală. Critica filosofia! kantiana. Capitolul 1.—Kant şi continuatorii săi.—Exageraţiuni încurajate de flloso-tia lui Kant.—Insuficienţa filosofiei Iul Kant.—Conştiinţa in genere şi conştiinţa individuală.—Pragmatismul şi raţionalismul Intransigent — Biologismul.—lohanucs Mfilier.—Rlchard Avenarius.--Ernest Mach.—Bi-ologismu) metafizic. Arlhur Schopenhauer. Friedrlch Nietzsche. Henri Bergson,—Romantismul. Hegel —Teoria Sociologică. Emil Durkhelm. Capitolul II.—-Spre o mai bună înţelegere a filosofiei kantiane.—înrudirea problemei kantianc cu toate marile probleme filosofice.—Insuficienţa încercărilor făcute de a complecta pe Kant—Cum irebue Înţeleasă importanţa pe care o are pentru ştiinţă perspectiva kantiană. Partea 111.—Conştiinţa reală. Personalismul energetic. Capitolul I.—Problema eternă.—Antropomorfismul naiv şi buddhlsmul.— Metafizica roţionalistâ.—Identitatea Intre unitatea din conştiinţa ome- . neasrâ şi unitatea din univers.—Forma sub care apare la luint soluţiu-nea Identîtăţei.—Direcţiunea In care trebue căutata complectarea flloso-fi ei lui Kant. Capitolul II.—Monismul. Capitolul JII.—Personalismul energetic şi supra-omul Iul Fr. Nietzsche.— Legea exerciţiului. Atenţiunea.—Deosebirea dintre conştiinţa animalelor şi conştiinţa omenească.—Rolul gonştiinţel In orgeniem.—IdcaluL— Optimismul.—vocoţiunea. □ □ NO UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL: în fără pe un an (2 Volume §au 48 numere) 10 lei » »# ii ftase luni............................6 „ In străinâtale pe un an....................... . 12 „ ROMANA APARE IN FIECARE DUMINICĂ Director : C. RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: BucunfU, Calea Victoriei 62. (Patmgiul Na. 31 Telefon 30111 _ ___ O DIRECŢIA: Bulevardul Feedfnand 33 Telefon 8(66 No. 5 DUMINICĂ, 13 MAIU 1912 Voi. XII NOUTĂŢI * 1 Situaţia politică : linişte până la Seplembre Partidul conservator (de sub tutela familiilor pretinse boereşti), a avut pe ziua de 6 Mai un mare succes : el a obţinut de la d. Take lonescu un răgaz de linişte până la 1 Septembre viitor. Acest succes pare a fi fost dobândit prin abilitatea d-lui Titu Maiorescu,—care pentru întâia oară a isbutit, cu această ocazie, să-şi pună în evidenţă calităţile sale de^bun diplomat. Până Ia 1 Septembre aşa dar, linişte. Ce va fi de aci înainte, vom trăi şi vom vedea. Partidul conservator nu se îngrijeşte de viitor : Singura Iui dorinţă a fost, de când se găseşte la putere, să trăească de azi pe mâine. Şi a trăit, aproape doi ani: prin ameninţări, prin expediente, şi mai ales practicând vechia deprindere a «minciunei boereşti», despre care ne vorbesc pînă şi proverbele, nu numai cronicele ! Până la 1 Septembre, aşa dar d. Titu Maiorescu rămâne prim-ministru, iar d. Costică Arion, ministru care îngrijeşte de siguranţa internă a Statului... Nu ne îndoim că d. Maiorescu va profită de acest interval pentru a vizită ul-timile hoteluri confortabile care s’au clădit prin Tirol, iar d. Costică Arion va descoperi pe toţi anarhiştii cari vor binevoi să-şi dea numele şi adresele la biroul fondurilor secrete. Dar după 1 Septembre, ce va fi ? O continuare a guvernării conservatoare în formaţiunea ei actuală, este exclusă. Redeschiderea «Parlamentului Marghiloman», pentru o sesiune de Noembre, ar însemnă o aşa de mare jicnire adusă bunului simţ, in cât nu ne închipuim că o asemenea experienţă ar mai puteă fi încercată de M. S. Regele Carol. Experienţa încercată înainte cu Ministerul Carp, a fost în destul de scump plătită şi de Ţară şi de M. S., pentru ca să mai poată rămâne un «fond de bunăvoinţă» şi pentru o nouă «experienţă Maiorescu». Bătrânul Suveran nu poate trăi în cele din urmă ziua şi noaptea, într’o veşnică încordare, aşa cum a trăit în prima şi ultima sesiune a «Parlamentului Marghiloman». Dacă o continuare a guvernării conservatoare, în actuala formaţiune, este exclusă, rămâne după 1 Septembre numai trei probabilităţii: sau partidul conservator se alipeşte, sub o formă sau alta, de partidul conservator-democrat, şi continuă astfel guvernarea în proporţii reduse, sau el este înlocuit la guvern prin partidul conservator-democrat ori prin partidul liberal. In câte-şi trele cazurile existenţa partidului conservator, ca partid de guvernământ, cu idei şi program, este pusă într’o grea cumpănă. Alipirea la partidul conservator-democrat, sau concentrarea, cum le mai place unora să o numească,—ar fi fost poate o salvare pentru partidul conservator, dacă această alipire se făcea imediat după retragerea guvernului Carp. O alipire făcută însă la Septembrie ar fi de prea puţin folos. In luna Septembrie este prea târziu ca noul minister, produs al concentrării, să se ocupe de proiectele de legi cari au să fie depuse spre votare, de oarece pregătirea noilor alegeri are să împiedice ori şi ce elaborare de program. Se va deschide sesiunea noului Parlament, — să sperăm foarte diferit de «Parlamentul Marghiloman» — în mijlocul celei mai mari confuziuni. Vor fi miniştri, cari reprezentând vechiul guvern, vor veni cu proiectele vechi, spre a lăsă astfel să se creadă că vechiul partid conservator încă n’a murit şi că tot el imprimă direcţia guvernării, şi vor fi miniştri, cari reprezentând partidul conservator-democrat vor aduce proiecte noi, faţă de programul vechiului partid conservator. In cazul cel mai bun, proiectele şi cele vechi şi cele noi, se vor vota prin «concesiuni reciproce». «Concesiunile reciproce» vor face să isvorască însă «neîncrederea reciprocă». După’ câteva luni de o guvernare, aşa fără busolă, va veni momentul de reculegere, când se va face bilanţul. Bilanţul va aduce în curând lichidarea. Şi lichidând, peste un an, partidul vechiu conservator nu va fi de loc într’o situaţie mai bună de cum se află acum ; din potrivă, el va fi într’o situaţie mai rea. După lichidare, perspectiva unui partid conservator pur, sub şefia d-lui P. Carp, nu se mai concepe de loc ! Mai favorabile pentru soarta vechiului partid conservator mi se par celelalte două cazuri. înlocuit la guvern prin partidul de sub şefia d-lui Take lonescu, partidul conservator nu mai este ameninţat cu lichidarea, ci cu «mutarea» într’o casă mai nouă şi mai spaţioasă ; ceeace mi se pare că este o perspectivă mai puţin tristă. Principiile sănătoase ale programului vechiu conservator vor trăi apoi, mai departe, în noua organizaţiune conservatoare, fără să mai fie nevoie să se turbure ţara şi să se producă nopţi de insomnie Augustului nostru Suveran. In sfârşit, şi cazul de al treilea, adică înlocuirea la guvern a partidului conservator prin partidul liberal, tot mi se pare a fi mai favorabil pentru soarta vechilor conservatori, decât ar fi concentrarea dela toamnă, căci în acest caz ei pot speră încă în norocul unei acomodări cu..liberalii. D-l Titu Maiorescu poate plecă, prin urmare, în congediu, fiindcă liniştea sa până în Septembrie este asigurată. Ce va fi însă, cu soarta partidului conservator după Septembrie, aceasta este altă cestiune. Deocamdată, toate sunt cum nu se poate mai bine, fiindcă d. Maiorescu rămâne peste vară prim-ministru. — C. R.-M. Legea învăţământului secundar şi superior. Cu modificările introduse în ultima sesiune legislativă, legea aceasta a apărut acum în o ediţiune oficială Ia Tipografia Cooperativă din Bucureşti. Se răspândise la un moment, svonul că această ediţiune nu este conformă cu originalul, aşa cum acesta a fost publicat prin Monitorul Oficial. Controlându-se însă, s’a găsit că svonul este neîntemeiat. Ediţiunea tipărită la „Tipografia Cooperativă" nu diferă de original decât prin câteva greşeli de ortografie şi scăpări de cuvinte, toate produse desigur fără nici o rea intenţiune. Dacă originalul, publicat prin Monitorul Oficial, corespunde legei care s’a votat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în ziua de 17 Martie trecut, aceasta este o altă ces-tiunc : în această privinţă controlul nu s’a făcut încă. Să sperăm totuşi că legea, aşa cum s’a promulgat prin Monitor, nu va diferi prea mult de legea care s’a votat de Parlament. Acum încă o observaţiune. Prima numire de profesor care se va face pe baza nouei legi, şi încă caro se va face prin invocarea celebrului articol promis a fi suprimat şi în urmă pus din nou (articolul 81), va fi probabil numirea în persoana însăşi a d-lui C. C. Arion, ministrul instrucţiunii publice ! Netăgăduit, d. Arion n’a uitat proverbul pe care altă dată îl îndreptase contra d-lui Mih. Vlădescu : Generosite bien coniprise, commence par soi mente! — A. C. C. mim 66 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ SALONUL DE PRIMĂVARĂ AL „TINERIMEI ARTISTICE" A XlI-a EXPOZIŢIE DE PICTURĂ ŞI SCULPTURĂ Apusul şi-a avut artiştii lui: poeţi, pictori, "'sculptori, cu mult înainte de apariţia gazetelor. In România, din nefericire, pictura a venit după, presă, şi cum, printr’o întrebuinţare fără rost a cuvintelor, printr’o tălmăcire greşită a expre-siunilor străine, gazetăria a denaturat limba românească, ea e pe cale astăzi să denatureze şi pictura. Căci gazetăria noastră nu e de cât un reportaj, şi se"ştie cui e încredinţat în majoritatea cazurilor reportajul la noi : unor tineri, cari dacă nu sunt cu totul lipsiţi de inteligenţă, apoi sunt lipsiţi de orice pregătire necesară, de orice cunoştinţe. Aceşti nechemaţi au avut până acum cinstea de a face critică de artă, şi iată de ce în ţara asta s’au edificat în raport cu tirajul gazetelor atâtea reputaţii care nu înseamnă nimic. Dar, în afară de lipsa de pregătire, trebue să menţionăm faptul că reporterii noştri aşa zişi artistici, sunt supuşi unor anumite influenţe. Politica se ames- f N. GRIQORESCU: Portret. tecă şi acolo unde n ar trebui să se amestece nici odată. Cutare jurnal nu vrea să facă reclamă, zic reclamă, decât celor cari sunt de aceeaş culoare politică cu stăpânii lui. Nu vreau să mai stârnesc asupra punctului acesta, căci aşi exprima o părere care ar merge până la ură. Nu vreau să stârnesc nici asupra chestiei „bisericuţelor artistice : n’aş desveli decât cu desgust invidia josnică care domneşte între artişti, cari se defai-mă unii pe alţii în faţa oricărui broscoi de gazetar, numai ca broasca să sară destul de sus. Şi de abea mă întreb în treacăt de ce nu mai expun nimic Storck, lser, Ressu, Hârlescu, Brâncuş şi Cecilia C'uţescu-Storck. * * * Un critic nu mai are prieteni în clipa când judecă opera prietenilor săi. Un critic e liber, un critic e independent, nu datoreşte nimic nimănui, şi când ar fi îndatoratul artistului pe care e chemat să’l judece, nu-i rămâne decât să’l treacă cu vederea—e o datorie să’l uite. Criticul care nu reuşeşte să se deslege de consideraţiuni de timp, de loc sau de persoane, e un caraghios care poartă pe nedrept un nume ce nu i se cuvine. Şi dacă un critic, un adevărat suflet de critic, ar fi pus de împrejurări în situaţii care nu i-ar îngădui să-şi Spuo în întregime gândul fără înconjur, un singur lucru i-ar mai rămâne de făcut: să tacă. Un om care, pus în faţa unei opere de artă, ar primi să semneze o părere „oarecare* a unui jurnal tot atât de „oarecare*, şi-ar pierde toată demnitatea, făcând concesii prostiei, vanităţii sau prieteniei, care, după părerea prietenilor noştri, ar trebui să ne lege de „prietenii prietenilor noştri*. STERIADE: Sălaş de ţigani din Dobrogea. NOUA REVISTA ROMANA 67 Nici doctrinar nu e îngăduit unui critic să fie, căci doar ca să fac comparaţii supărătoare! Tot aşa gâ-ar fi nedrept. Ii e deajjuns să fie de bună credinţă, sesc inutil să mă ocup de Grigorescu, reprezentat de Ii e deajuns deasemenea să fie sigur pe el, de ochiul astâdată aşa de mediocru, încât unii expozanţi s’ar lui, şi să ştie uneori să-şi mânuiască cu îndemânare putea îngâmfa că se pot compara cu oarecare folos. Vom lăsă iarăşi deoparte reputaţia destul de stabilită a lui Carol P. de Szatmary. * * * După mine, opera care reprezintă realizarea cea mai inteligentă, cea mai mare, a unui adevărat talent —nu pot cere geniu de la toată lumea,—opera care reprezintă acea sforţare ce uneşte laolaltă inteligenţa şi ştiinţa, e desigur Cavoul Slolojunilor de Clavel şi Paciurea. Să ne oprim aci, căci de multă vreme arta românească. încă tânără, n’a mai produs o operă de atâta originalitate. r Să nu ne mulţumim cu conside-raţiuni generale. Sunt oameni pentru care totul le e uşor, şi’ţi pot spune în două vorbe, fireşte de o netăgăduită naivitate, în ce consistă această originalitate. Din fericire, n’am găsit acele două vorbe şi mărturisesc că mi-am] dat toată silinţa ca să interpretez această operă. Voi avea dar mai multă cumpătare şi îndrăsnesc să spun, mai multă pudoare în părerea mea asupra măreţiei plină de înţeles a aces- A.£G. VERONA pârtii Horei (fragment) răutatea. Ceva mai mult, el trebue să aibă o înţelegere deplină a lucrurilor, fără de care n’ar putea pricepe succesiunea mai mult sau mai puţin firească a diferitelor şcoli,—cum se întâmplă la noi bunăoară. Cred în lucrul acesta tot aşa cum cred că antropofa-gismul îşi are raţiunea lui. Mi se pare apoi fără de folos să înşir însuşirile particulare ale cntărei sau cutărei pânze a unui artist, exposant sau nu,—sunt unii cari nu expun şi ar fi mai interesanţi poate, decât cei cari expun;—valoarea unui artist stă în ansamblul operei sale ; un artist care ar fi în întregime cuprins în belşugul de culori întinse pe un singur petec de pânză, n’ar fi decât un zugrav de rând. Un artist, prin faptul însăşi că e artist, vecinie în căutare, trebue să nu fie mereu acelaş, să fie o revelaţie, o întinerire veşnică a sufletului său în goană după realizarea operii sale care e învăluită de mister chiar pentru cel ce o creează. lată dece, faţă cu cele spuse mai sus, nu va fi vorba de nici o operă în particular, în impresiile scurte ce urmează, şi pe cât va fi cu putinţă, nu vom relevă nimic care să nu fie de folos. Se înţelege dela sine că vom lăsă de o parte tot ceeace nu însemnează ceva—dar să nu se creadă că operile la care ne vom opri sunt excepţionale. Nu ne vom ocupă decât de ceeace e mai bun în această expoziţie, ca să fiu politicos şi să nu zic : de ceeace e mai puţin rău. Nu mai stârnesc să spun de ce nu mă voi opri asupra lucrărilor exposanţilor străini care figurează în acest salon. Dece aş vorbi de Brangwyn ? Poate O. FâTka^CD: Studiu de cap. NOUA REVISTA ROMANA 6& tui sarcofagiu, care se sprijină, pe un larg soclu, tului tânăr şi nespus de cucernic. Şi să observăm că Clavel a pus aci ceva mai mult decât o cunoş- aceasta nu e la drept vorbind nici sculptură, nici tinţă sigură a arhitecturei. E un suflet aci, şi acest baso-relief, ci numai o aplicaţiune a iconografiei suflet de artist îl simt în prelungirea liniilor în cari noastre, găsim ceva mai multă cugetare decât în arhitecturile oneste cu care ne-a obişnuit Italia dela Renaştere încoace. Regăsesc în acest monument simplu sufletul acela prea din cale afară de liniştit, tocmai fiindcă e plin de neant,—sufletul Egiptenilor pătrunşi de ritmul solemn al infinitului şi al morţii, cari construiau temple menite să înfrunte veacurile. E în liniile acelei arhitecturi, foarte studiată, o înţelegere cu adevărat mişcătoare, cu toate că e deabia exprimată—aş putea spune : a Timpului, a Numărului şi a Spaţiului, dacă nu mi-ar fi teamă că par prea pompos... E de observat dis-creţiunea, în adevăr creştinească, minunată, a crucii, Paciurea, care în Bustul lui Lukian are o operă ad-al cărei simbol a fost cu atâta smerenie modelat, mirabilă şi cunoscută, mai expune un Cap de S/inx. Dar e ceva mai mult de admirat în opera aceasta Unii se interesează de sexul acestui bronz, eu unul pe care mi-e drag s’o numesc românească, e chipul cred că sfincşii n’au avut nici când sex; ei n’au avut mamei lui Cristos. Să ne oprim în faţa acestui altă menire decât să închidă în ei preamărirea unui corp întins şi să simţim tot ceeace exprimă. Imprăş- gest de spaimă scrutătoare, pornirea adânc-ome-tie o linişte dulce, o uitare a suferinţelor, a trecutu- nească care ne chinueşte uneori în strădania de a lui, a lacrămilor vărsate odinioară la picioarele Sfintei cunoaşte infinitul. Operă de artă, Sfinxul lui Pa-Cruci. Sub forma ştearsă a părţei inferioare a corpu- ciurea are un caracter propriu, prin acea mişcare lui, îşi mlădie avântul mişcarea braţelor şi a piep- cu totul particulară a gâtului, pe care artistul a ştiut s’o prindă ; mişcare a cărei expresie n’aş şti cum s’o definesc. * # * Lukian e un artist, un adevărat artist; dar n’o să fiu atât de făţarnic faţă de public şi de confraţii lui, nici atât de nedelicat faţă de acest talent de seamă, admirând fără rezervă tot ce expune. Lukian şi-a avut epoca lui; a fost glorioasă şi azi mai culegem încă rămăşiţe frumoase. Dar dacă reţinem de la el câteva flori bune din expoziţia aceasta, nu ne e îngăduit să mergem cu aprecie- rele noastre mai departe. Verona e sârguitor, un liric în felul lui, un lim. but, un viguros, dar e peste măsură de banal în alegerea subiectelor. Au fost mii de pictori care au redat secerişurile, şi unii le-au redat cu mai mult talent de cât Verona. Dacă secerişurile lui sunt singurile care figurează în expoziţia aceasta, desigur nu le putem compară decât cn ele înşile, şi nu putem decât să le admirăm ca factură. Verona traduce natura, nimic mai mult şi să fim mulţumiţi când ea nu dă afară din cadru; spicele lui sunt nespus de plicticoase. Fondurile sunt bine. Fondurile lui Verona sunt totdeauna bine, dar nu e destul să ai un cer deasupra capului ! Toamnele lui Verona sunt încântătoare, dar nu vor fi niciodată mai mult decât „toamne" şi de când NOUA REVISTA ROMANA 69 ŞTEFAN POPESCU: Sunt şapte ani de când cunosc pe Pătraşcu şi pentru prima oară azi văd o mulţime de pânze demne de talentul lui preţios. Sunt multe de spus asupra operei acestui artist, a cărui valoare e netăgăduit foarte afirmativă în simplitatea ei. Desigur, e un pictor care nu face gălăgie, şi care printr’o muncă concentrată a ajuns la o măestrie ce ne uimeşte în mijlocul haosului acestuia de pânze fără noimă, care alcătuesc în mare parte salonul actual. Eu cred că Pătraşcu n’o să fie nici odată pe placul mulţimii, căci pictura lui e prea deosebită, prea personală, ca să poată fi înţeleasă de oricine. E o mulţumire desigur să poţi spune lucrul acesta, când cei mai mulţi nu se vor putea mândri niciodată decât cu aplauzele celor de rând. E deajuns să ne oprim în faţa unei singure pânze: Pe malul apei, ca să vedem cu ce bogăţie de culori e înzestrat artistul! Pentru mulţi, a fi colorist înseamnă a pune roşu peste tot; aceştia nu vor înţelege niciodată mulţimea nuanţelor opalizato care fac farmecul pânzelor acestui pictor adevărat, poate cel mai sigur de el, pe care îl avem astăzi. Pictura lui Mărculescu n’are nimic transcendent. E o pictură cinstită, concisă şi straşnic de rece. Culoarea e uneori exaspei-antă. Dar ea e întreagă, şi are marele folos că nu schimbă întru nimic obiceiurile celor care rătăcesc pe drumurile bătute de alţii. Numai pentru pânza Voluptate—şi dacă m’ar lăsa s’o fac, eu l’aşi îmbrăţişa pe Pallady. E ceva care rămâne în această lucrare ce te face să gândeşti. Pallady, care acum doi ani expunea un nud prea sculptural, a realizat aci pe deplin o carnaţiune de o atracţie nebiruită. Ştefan Popescu e prea mereu acelaşi. Popescu—o sâ’l numim Popescu-Cumulus ca să’l deosebim de cei cu acelaşi nume — şi ca să dovedim că cunoaşte minunat numele specifice al îngrămădirilor de nori. Şi fiindcă Ştefan Popescu e în felul lui un pictor bun, ţine la Cumuluşii lui ; aşteptăm Ciruşii. Aceşti Cumuluşi sunt tot aşa de delicioşi ca şi divinele lumânări ale lui Du Barlas, şi ar fi în adevăr păcat^să le pierdem pe drumul în care artistul perseverează. Ii cerem prin urmare, să fie mai puţin neglijent în ceeace ne-o mai trimete de aci înainte. E talent şi'destul laisser-aller în pânzele lui Steriade. Culoarea lor e interesantă. Toate acele vase de pe Dunăre, schiţele sale, te reţin prin chipul cu care ele sunt luate pe o apă sau pe un cer a cărui culoare nu e de loc banală, Aricescu revine cu peisagiile sale lăptoase. Artachino e mereu tot aşa de sec. Dărăscu, e un tânăr care va face poate ceva. Theodorescu-Sion îşi caută fără îndoială drumul; în orice caz nu arată deloc că şi l’ar fi găsit până acum. Kimon-Loghi e mereu tot]faşa de fără însemnătate. Rodica Maniu nu se încumetă să depăşească schiţa. Jean Neylie* expune pânze foarte îndemânatice, de o factură ca a lui Vermont. Mutzner are o bună natură moartă. Strâmbu se pierde în compoziţiuni din cale afară de înguste. Satmary expune o pânză bună : In Dobrogea, de o tonalitate ciudată. A, Jeanjaquet A. POITEVIN Biserica Antim răsfoesc antologiile, am observat că toţi poeţii de mâna a treia stâruesc asupra senzaţiunei aceşteia aurită şi tristă, prea îmbelşugată şi într’adevăr prea mediocră. Toamna. NOUA REVISTA ROMANA 7 o CRITICA DELA KLEIST LA IBSEN (Nct/iţc literare) I. Teatrul Iui Ibsen îmbogăţeşte poesia dramatică universală cu numeroase elemente atât sub raportul conţinutului, prin conflictele nouă pe care geniul său le încetăţeneşte în scenă, cât şi sub cel formal, prin noutatea mijloacelor dramatice introduse. Mă voiu ocupă însă numai de unul din acestea, care îmi pare a fi cel mai însemnat. A-l designa dela început prin cuvântul de element categoric, pe care l’am găsit mai potrivit, înseamnă de sigur a lumină foarte puţin esenţa lui însăşi. Acest lucru este de altfel cu atât mai anevoios, cu cât e greu de stabilit dacă acest element intră în partea materială ori în cea formală a inovaţiilor ibse-niane. Îmi pare însă că el este deopotrivă) o mare inovaţie în conţinut ca şi în privinţa formală, jţ. căci el este în acelaş timp, ca conţinut, un nou aspect al sentimentelor întrupate în literatura dramatică, şi, ca formă, un gen nou de caractere dramatice. Iar caracterul său mixt vine din faptul că, în esenţa lui, noul element de care vorbim, nu este decât precăderea acordată de Ibsen aspectului formal al sentimentelor asupra materiei sau conţinutului lor. Voesc să iau termenii de formă şi materie în accepţiunea pe care ei o au în morala kantiană : forma este legea pură a subiectului, independentă <îe elementele externe, cari alcătuesc materia, iar urmarea neşovăită a legii formale şi libertatea deplină fată de materie constituesc cuprinsul poruncii morale categorice. Şi precum Kant mută criteriul moral din materie în formă, Ibsen schimbă punctul de privire al sentimentelor, care fusese până la dânsul conţinutul acestora, introducând în locu-i considerarea formei lor. Drama până la el—cu Shakespeare în frunte—înfăţişase diferite sentimente omeneşti eterne : amorul, gelozia, răzbunarea etc., şi în sleirea cuprinsului acestora stătuse valoarea ei. Schimbând însă punctul de vedere, Ib-sen nu se mai întreabă atât, ce anume sentiment are în fată, ci preocuparea lui devine alta : oricare ar fi sentimentul, este el întreg, reprezintă el deplina fidelitate a individului către sine însuşi, este el expresia legii interioare a acestuia, sau se înfăţişează înjumătăţit prin influenţele exterioare? Intr’un cuvânt nu atât sentimentul în sine, cât integritatea lui preocupă pe Ibsen : nu materia, ci forma lui. Astfel el nu priveşte, ca Shakespeare, vasta deslăntuire elementară a patimilor omeneşti, cu ochiul ce consideră un mare aspect al eternei necesităţi a naturii; simţirile umane nu sunt pentru el fenomene naturale, interesante prin ele înşi-le, ci, punându-le marele postulat al libertăţii, ele îl interesează, nu precum sunt, ci aşa cum vor să fie, prin impulsul libertăţii lor. De aici rigiditatea morală care apare la atâtia eroi ai teatrului său : oricare ar fi conţinutul sentimentului ce-i animă, fie că va fi vorba de raportul lor către societate ori către ei înşişi, eroii ibseniani vor păstră trăsătura comună a acelei rigidităţi voluntare şi ireductibile, care de s’ar prăbuşi chiar lumea întreagă, îşi urmează totuşi nestrămutată şi conştientă drumul ei, având de cel mai mare vrăjmaş compromisul, „spiritul acordului", iar de lozincă: „Totul ori nimic". Astfel elementul categoric al teatrului lui Ibsen ne întoarce acum cealaltă faţă a sa, cea formală. Această faţă sunt caracterele dramatice categorice. Ce este caracterul categoric? E acel care îşi urmează legea morală internă cu'atâta rectitudine neînfrântă, cu atâta ireductibilă opunere, de a ocoli .obstacolele, pe cari lumea exterioară, i le pune înainte, încât ciocnirea sa cu această lume devine fatală, încât conflictul său cu forţele obiective devine ireconciliabil, iar prăbuşirea tragica a intransigentului, de neînlăturat. E linia dreaptă ideală, care transpusă în realitate şi refuzând să se mlădie cât de puţin după asperităţile acesteia, se frânge în chip fatal. E caracterul tragic prin excelenţă, care poartă în sânul său propriu germenul soartei sale tragice. Se poate spune însă că şi restul literaturii dramatice ne oferă caractere, cari, prin chiar esenţa lor, sunt predestinate a intră în conflict cu mediul lor extern ; că orice caracter dramatic adevărat este depozitarul destinelor sale, cari nraşteaptă decât prilejul spre a se deslănţuî împotriva lui. Dar dacă e drept că sub acest raport, caracterul categoric este separat de celelalte numai printr’o diferenţă de grad, care face dintr’însul cel mai ascuţit caracter tragic posibil, al doilea element constitutiv al său ni-1 va prezentă diferenţiat în chiar esenţa lui de restul caracterelor dramatice. Căci caracterele categorice sunt, prin esenţa lor, active în cel mai mare grad, sunt conştiente şi voluntare. Pe când caracterele shakespeariane, pasiuni pline de vigoarea elementară a forţelor naturale, împing orbeşte pe eroii lor şi-i duc cu neînduplecată conse-quenţă până la marginea abisului tragic, dar nu sunt decât expresiunea vecinicei necesităţi a firii ; eroii categorici provoacă ei înşişi, prin a lor voinţă conştientă, conflictul şi deslănţuie furtuna dramatică nu prin impulsia oarbă a sentimentului lor dominant, ci prin îmboldirea conştie şi lucidă a imperativului lor intern. Ei nu sunt aruncaţi în vârtejul dramei te fatalitatea lor internă, ci imboldul libertăţii lor îi împinge într’acolo. Pe când Otello, Lady Macbeth, ori Her-miona lui Racine, ne apar dominaţi de pasiunea lor fatală, eroii ibseniani îşi domină ei sentimentele lor, îşi impun ei aceste sentimente cu toată tăria. Ei vor categoric ceeace sunt. „Duşmanul poporului" vrea adevărul cu orice preţ, chiar de ar fi să se prăbuşească oraşul lui întreg, şi duşmănia de moarte ^ concetăţenilor săi el o deslănţuie cu deplină conştiinţă, asupra sa. Iar Hedda Qabler şi Hilda Vrangel vor ambele cu hotărîre—şi într’aceasta îşi pun tot rostul vieţii lor—vor să vadă gestul mare, frumos, NOUA REVISTA ROMANA 71 fără de care nu voiesc să mai trăiască. Şi atâtea încă din femeile teatrului lui Ibsen îşi vor sentimentele lor, şi le vor întregi, neştirbite de nici unul din compromisurile spre cari viata ademeneşte, şi păstrând desăvârşită fidelitatea către ele înşi-le. Iar de-asupra tuturora, concentrând parcă în sine forţa tuturor eroilor ibseniani „se înaltă acea figură rigidă şi întreagă, care e încununarea întregii opere a lui Ibsen, şi una din cele mai gigantice cariatide în templul universal al tragediei : pastorul Brand, încarnarea imperativului categorjc. Implacabil către sine şi ceilalţi, sfâşiîndu-şi bucată cu bucată propriul suflet, fără a-şi îngădui măcar să geamă, dând totul pentru misiunea lui, căci altfel socoate a nu fi dat nimic, acest suflet apare aşa de covârşitor în integritatea şi neînduplecarea lui gigantică, încât slabul spirit omenesc încă nu-i poate suporta privirea, fără să simtă fiorii înfricoşării. Astfel sentimentele eroilor lui Ibsen se înfăţişează cu această notă voluntară şi intransigentă, care iese din alianţa lor cu voinţa raţională. Aceasta le transmite—în locul aprinderei lor pătimaşe şi oarbe—rigiditatea ei lucidă, făcându-le să ne apară ca izvorîte nu din adâncurile obscure şi vulcanice ale firii, ci din hotărîrea fermă a individualităţii conştiente. Dar tocmai acest caracter voluntar-raţional s’ar părea că le înfrăţeşte cu eroizmul caracterelor lui Corneille. Deosebirea e însă mare. In eroii teatrului lui Corneille se dă lupta sfâşietoare între datorie şi pasiune; acest sângeros dualism intern este esenţa caracterelor4 corne-liene şi desfăşurarea luptei lăuntrice constitue fondul tragediei lui Corneille. Biruinţa pe care o re-: purtează în această luptă datoria asupra pasiunii, raţiunea asupra sentimentului, formează eroizmul caracterelor lui. Faţă cu acestea însă, caracterele categorice, departe de a înfăţişă acea profundă sciziune sufletească şi acea cumplită oscilare internă care e consecinţa ei, izbesc tocmai prin rigiditatea şi fermitatea lor măreaţă. Sbuciumului lăuntric al eroilor cor-neliani, ele opun neclintita lor ,întregime" sufletească. Căci într’însele raţiunea stăpână nu intră în luptă cu sentimentul lor spre a-1 reduce la tăcere; dimpotrivă ea scrutează dacă acest sentiment e atât de profund încât să constituie chiar legea intimă a desvoltării personalităţii eroului şi odată ce l’a recunoscut ca atare, ea îmbrăţişează sentimentul, îi împărtăşeşte lui lumina ei nestrămutată şi—raţionali-zându-1 astfel—face dintr’însul imperativul categoric al individului. Iată pornirea ta adevărată, spune ea acestuia ; afirmă-ţi-o contra oricărei piedici din afară şi nu suferi nici o ştirbire a ei în tine însuţi ; rămâi credincios ţie însu-ţi. Unitatea cu sine însuşi, iată nota specială a caracterelor categorice în opoziţie cu dualismul intern al eroilor lui Corneille. Cu ei înşi-şi nu mai au de luptat adevăraţii eroi categorici, ei au să-şi ciocnească tocmai unitatea lor rigidă de asperităţile lumii obiective şi tocmai neclintirea unităţilor lor sufleteşti va fi resortul tragediei lor (în vreme ce la Corneille tragedia izvora din sciziunea internă a eroilor). Unitatea şi integritatea sufletească constitue deci esenţa caracterului categoric: Pornirei tale fundamentale să-i jertfeşti totul, absolut totul, căci împărţeală nu încape; „iar de i-ai dat chiar totul şi nu i-ai dat şi viaţa ,să ştii că nu i-ai dat nimic44, şi te-ai trădat şi te-ai minţit pe tine singur şi ţi-ai pierdut eul,— ca bietul Peer Gynt: iată maxima caracterului categoric. ; * Dar acest element aşa de însemnat nu este inovaţia exclusivă a lui Ibsen şi dacă geniul lui i-a*dat în opera sa dramatică cea mai mare adâncime şi cea mai amplă desvoltare, nu e mai puţin adevărat că el apare şi ajunge ia o impunătoare desvoltare în drama germană anterioară şi anume la cei mai de seamă reprezentanţi ai genului dramatic german din secolul al IX-lea: Heinrich de Kleist şi Friedrich Hebbel. Ţinta notelor de faţă! e de a schiţă începuturile ele-.mentului categoric la Kleist, desvoltarea luij la Hebbel—care e, de sigur nu numai sub acest raport, premergătorul direct al lui Ibsen—şi culminarea Iui în vasta lume a teatrului ibsenian. * ' Dacă, şi în ce măsură scrierile lui Kleist şi Hebbel au exercitat vre-o influenţă directă asupra lui Ibsen, e o întrebare care nu e nici rezolvită, nici nu prezintă vre-un interes deosebit. Ceeace e interesant şi voiu căută să scot în evidenţă, este profunda afinitate spirituală dintre cei doi dramaturgi germani şi Ibsen, afinitate întemeiată pe atmosfera sufletească pe care au respirat-o deopotrivă cei trei mari poeţi dramatici ai Nordului. Voiu începe cu o împărţire a marilor scriitori dramatici, rezultând din opoziţia concepţiunilor lor despre genul dramatic şi în special despre tragedie. Sunt unii al căror suflet, cu toată grandoarea lui, nu are forţa morală neînduplecată de a privi fără să se cutremure ciocnirile tragice ale vieţii,—al căror suflet înclinat spre liniştea senină nu poate suportă furtunile sufleteşti menite să clatine din temelii şi să năruie existenţa omenească. Si atunci când conflictele dramatice pe cari ei le-au îmbrăţişat, deslănţuindu-se, se apropie de fatalul desnodământ tragic, sufletul acestor poeţi, cutremurat de groază la apropierea dezastrului, se dă înapoi şi în loc de! a trage groaznica consecinţă pe care logica dramatică i-o cere, el, prin-tr’o tranzacţie cu propria-i slăbiciune, atenuiază ciocnirea, îmblânzeşte caracterul prea rigid, făcându-1 să-şi îndoaie cerbicia şi în locul catastrofei fatale un desnodământ conciliant încheie drama. Astfel face Goethe al cărui mare suflet planează în seninul sferelor olimpice, dar nu poate suportă aspectul înfricoşat al trăz-netelor Olimpianului ; astfel şi Grillparzer a cărui moliciune sufletească se răsfrânge în caracterele lui dramatice, cari îşi îndulcesc asprimea lor primitivă şi îşi pleacă capul spre a nu fi tăiat de sabia neînduratei Nemesis. Schi 1 Ier are în mult mai mare grad decât aceştia tăria tragicului, dar o bună parte din forţa sa de dramaturg se rezolvă în retorizm când e privită 72 NOUA REVISTA ROMANA mai de aproape şi astfel el formează cel mult tranziţia spre cealaltă grupă de poeţi dramatici.—De partea cealaltă sunt poeţii cu sufletul oţelit pentru furtunile tragice, trăind în furtună ca în elementul lor poetic ; ei au tăria de cuget de a privi dreptfn faţă realitatea tragică în toată a ei grozăvie, ei nu se dau înapoi dinaintea abisului la care ajunge fatal orice adevărat conflict dramatic, ci cu tărie implacabilă, ei înarmează caracterele cu acea intransigenţă ce face conflictul ireconciliabil şi conduc acţiunea până la ultima ei consecinţă, catastrofa tragică. Şi cum drama prin chiar ideea ei, este prezentarea directă a unui conflict esenţial şi deci ireductibil între două forţe etice, creaţiile acestor poeţi ne apar, prin implacabila lor consequenţă, Ca expresiunea ideală a poesiei dramatice. Aşa sunt: dej o parte Shakespeare, uriaşul^care deslănţuie furtunile şi planează de-asupra lor, poetul al cărui tragism tieîndurat este expresia cea mai viguroasă a fatalităţii interioare■„ isvorând din adâncul naturii umane; de cealaltă parte Ibsen, neînduplecat ca un erou din Edda, plăsmuitorul acelor făpturi, cari exprimând grandoarea superioară a libertăţii, sunt întruparea poetică supremă a voinţei umane. Iar între cei doi coloşi, stau, marcând ca două jaloane, drumul dela primul la cel d’al doilea, Kleist şi Hebbel; cel dintâiu stând încă sub umbra lui Shakespeare şi cuprinzând abia germenul ibsenismului, cel d’al doilea lăsând mult mai' pronunţat să răsară dintre figurile sale shakespeariane, chipurile voluntare şi categorice, cari vor înflori în opera lui Ibsen. Şi dacă se ţine în seamă că' poeţii dramatici ai primei grupe sunt fiii Germaniei sudice, pe când cei din a doua categorie sunt ieşiţi din părţile nordice fie ale Germaniei, fie ale Europei în genere, îmi pare că si-tuaţiunea lor geografică aruncă unele lumini asupra isbitoarei diferenţe ce separă concepţia lor dramatică. Nu voiu insistă însă decât asupra înrâuririi determinante pe care asprimea mediului fizic şi moralii a exercitat-o asupra celor 3 poeţi, cari ne preocupă. Prusacul Kleist şi Hebbel, vlăstarul neamului dârz al Dit-marsilor, par a incarna—în opoziţie cu spiritul armonic, estetic al Germaniei sud-vestice a> lui Goethe şi Schiller—duhul auster şi neînduplecat al Germaniei nordice, asprimea moralăţ a spiritului ei înclinat spre acţiune, într’un cuvânt rigorizmul ei, care şi-a găsit expresia filosofică desăvârşită în morala imperativului categoric. Iar întruparea artistici^ definitivă a: acestei severităţi categorice eră firesc să se producă în patria aspră a Eddei, în atmosfera incarnată şi sumbră a negurilor Scandinavici şi a apusurilor eii tragice de soare, în apropierea geroasă a coloşilor de ghiaţă, în clima neîndurată a fiordurilor abrupte, climă ce ucide constituţiile slabe—ca fiul lui Brand—şi nu cruţă decât organismele oţelite în luptă cu furtunile. Iată deci linia de unire între cele trei genii nordice. Să urmărim acum—în mod sumar—evoluţia elementului categoric dela Kleist până Ia Ibsen. Aceasta în n-rul viitor. , I ! ' j i I. Netzler EDOUARD ROD 1857—1910 De câte ori, în grădina Luxemburgului, sub lumina soarelui care pătrundea tainică printre castanii cei bătrâni şi stufoşi, nu ne întâlneam şi vorbeam de problemele estetice sau sociale care frământau lumei pe atunci, sau de planurile scrierilor sale viitoare !... Eră prin toamna anului 1909. Nimeni nu bănuia că la sfârşitul lui Ianuarie 1910, romanţierul delicat care a povestit cu atâta duioşie iubirea, care a biciuit „uniunea liberă" propovăduită de Naquet, se va stinge din viaţă atât de timpuriu! Aşa s’a întâmplat. La Grasse ,lângă. Nisa, am pierdut pe adevăratul om de inimă şi caracter, ale cărui sfaturi în multe împrejurări mi-au fost de folos. Scrierile lui Rod n’au făcut o vâlvă prea mare; cetitorii lui, dacă nu au fost prea numeroşi, erau însă dintre cei mai de elită. Modestia sa era mare. Ceeace o caracteriza e şi următorul lucru pe care Rdne Doumic îl povestea într’o şazetă, pariziană : „Modestia l’a dominat toată viaţa. Se ştie că eră de naţionalitate elveţiană. Francez prin inimă., locuind Parisul, introdus în societatea noastră,, înscris în rândul întâiu al scriitorilor noştri, s’au făcut încercări de a-1 'face pe deplin al nostru, adică naturalizându-1. De ce n’am spune-o? El fusese obiectul celor mai măgulitoare solicitări. Academia Franceză îi făcuse cunoscut că-1 primeşte în sânul ei. Ea îi şi cită exemplul lui Cherbuliez. Rod răspunse : „Cazul meu nu este acelaş. Cherbuliez a venit în Franţa a doua zi de 1870"... Era omagiul pe care Rod îl dă,dea unei naţiuni nenorocite. „Putea-voiu eu, pentru o asemenea cinste, ori cât de dorită, ar fi, să mă dezlipesc de ţara care a fost a tatălui meu?" Eră greu de inzistat. lată singura cauză pentru care Rod n’a ocupat la Academie locul care de drept îi revenea între Paul Bourget şi Rene Bazin". Edouard Rod se născuse la 1857 Ia Nyon (cantonul de Vaud) pe marginea Iacului Leman. Primele Sale studii le-a fă.cut într’o şcoală de copii pe care o zugrăveşte în romanul D-ra Aneta, apoi în colegiul dela Nyon şi în cel cantonai dela Lausana; avea 15 ani pe atunci. Dela Lausana trecu la Bonn, unde ascultă prelegerile însemnatului archeolog Reinhardt Kekile; în urmă trecu la Berlin şi mai târziu la Paris, pe vremea expoziţiunei din 1878. N’a urmat nici un curs regulat; în acest timp însă, şi-a isprăvit teza de doctorat—Desfăşurarea legendei lui Oedip—pe care anul următor o susţinu înaintea facultăţei din Lausana. < 1 Dela Berlin, Rod se întoarce cu o dramă, (1878) ; apoi cu o critică, asupra lui L’Assomoir (1879), în care apără pe Zola de acuzaţia de imoralitate; şi un studiu Les Allernands â Paris!, cari, toate, atraseră băgarea de seamăl a fruntaşilor realişti cunoscuţi prin Les soiries de Medan. NOUA REVISTA ROMANA 73 Şcoala aceasta avu oi înrâurire puternică, asupra inteligenţei fragede şi plăpânde a lui Rod, de oarece dela această epocă şi până la 1886, dânsul a publicat o serie de romane în acest gen. (Palmyre Veutard, Cote ă cote, La cluite de Miss Topsy, IJautopsie du Dr. Z, La jetnme d'Henri Vauneau, Tatiana Leitof). Treptat însă, el începe să se desfacă de realizmul bolnăvicios, de realizmul care prin descrierile, prin incoerenţa şi puzderia de imagini aruncate la întâmplare, se îndepărtă mult de adevărata realitate. EdouariifiRod In opera lui Rod trebue aşa dar să. facem o deosebire : a) Romanele naturaliste (Zola) din cea. dintâiu perioadă. (1878—1886); b) Romanele realiste din a doua perioadă (1889— 1910). In amândouă aceste perioade trebue să deosebim romanele şi nuvelele cu subiect luat din viaţa pariziană, de acelea cu un subiect luat din viaţa elveţiană. Este o deosebire mare între unele şi altele şi cu toată supărarea lui Gaspard Vallette pe I. Er-nest Charles dela Le Censeur, trebue să mărturisesc că Rod este tot aşa de bun cunoscător al vieţei franţuzeşti în general şi pariziane în particular, precum şi al celei elveţiane; ceva mai mult, fără exagerare, aş putea să. afirm că evoluţia în spre viaţa pariziană s’a urmat atât de repede, încât cu greu am mai putea deosebi cel care s'a născut la Nyon ; doar uşoarele nuanţe în cugetare pot să. o mai facă. Chiar în 'Nouvelles Vandoises sau în Scenes de la Vie Suisse, această influenţă se resimte. * . In discursul de inaugurare al cursului de Istorie generală, a literaturilor moderne,1) la facultatea de litere din Geneva (1886), Rod arătă, din punct de vedere general, adevărata însemnătate a.literaturii: „Literatura nu este un lucru mort, un cadavru care se poate disecă şi ale cărui părţi e de ajuns să le clasifici şi să, le defineşti. Ea este vecinica afirmare a geniului totdeauna viu al omului în cercetările sale pentru un ideal pe care timpul şi locurile îl modifică, dar care sub formele .sale schimbătoare rămâne totuşi ideal. Bogăţia sa este o moştenire comună. care, din secol în secol, continuă să trăiască în noi. Astfel, aceste opere pe care le citim neîncetat nu sunt numai documlente istorice cărora putem să le cerem tainele veacurilor stinse; cu alte cuvinte, ele au trecut în vinele noastre, ele au slujit fiecare să ne formeze astfel precum suntem. Le vedem, dacă ne coborâm în adâncul nostru însăşi, ca pe nişte icoane cărora le datorim poate cele mai bune aspiraţiuni ale noastre. Nu datorim oare formei minunate cu care poeţii au ştiut să le îmbrace, că cele mai multe idei s’au impus conştiinţei noastre? Şi la fiece moment, când voim să. exprimăm în toată puterea vre-un simţimânt care ne preocupă, nu-I găsim oare formulat astfel precum îl simţim de către vre-unul din aceşti oameni de geniu care au posedat darul aşa de ra.r al ex-primărei?...“ Rod ne înfăţişează viaţa lăuntrică, aceea care se petrece şi încolţeşte în sufletul şi mintea unui individ. Nu studiază moravurile generale, obiceiurile civilizate îşi înţelesul lor social ; ci eul lorţpiersonal, pentru ca să descopere astfel adevărul de care le este încătuşat sufletul. Din punct de vedere al subiectului, romanele sale sunt de o simplitate rară. Este realist în înţelesul că înfăţişează viaţa omenească astfel încât nu-i micşorează întru nimic frumuseţea sau urîţenia; nu o falsifică nici prin iluziunea, nici prin dispreţul său. Este scriitorul realist al sufletelor care gândesc şi iubesc. Romanele sale sunt scrieri de analiză, care nu opresc decât aceia ce este esenţial. împrumută, din viaţă faptele trebuincioase, pentru ca să scoaţă la iveală o nouă criză interioară; nu-i place violenţa nici în expresiuni, nici în ciocnirea patimelor şi persoanelor ; printr’o serie de mici scene introduce pe cititor în conflictele sentimentale cele mai încărcate de umanitate; prin acest fapt se vădeşte realitatea lor. In viaţa zilnică, oamenii descrişi de dânsul iubesc, suferă, se bucură şi mor fără ca să scoată strigăte romantice, fără ca să răzvrătească lumea la priveliştea nenorocirilor şi agoniilor lor. Problemele iubirei le aşterne curat, fă,ră ca să le întineze de sen-sualitate şi minciună,. Pentru persoanele care iubesc are o tainică. înclinare. Iubirea de cele mai multe ori o găseşte în adulter, care, în romanele sale e înfăţişat ca o consecinţă a căsătoriei (Les roches blan-ches, Le Dernier refuge, Le ’menage du Pasteur Nau-die, L’ombre s’etend sur la montagne Aloyse Va.-lerieti). In asemenea cazuri, e de învinuit mai mult căsătoria decât adulterul. Şi chestiunea aceasta implică în sine ideea de educaţie, nepotrivirea de vârstă, sau, în cazuri excepţionale, aceea de caracter. Rod este mai mult un moralist conchizător, de- 1) De la litteralure comparee, Paris, 1886, Frinzine et C-ie 74 NOUA REVISTA ROMANA cât un psicholog. In prima fază, a fost, cum spuse-răm, naturalist—atunci când naturalismul intrase în perioada eroică,—cu toată patima tineretei sale. Până la ruptura definitivă cu şcoala Iui Zola, şcoală de care G. Pellissier !) se exprimă: „doctrină strâmtă şi curat mecanică, care se închide într’o servilă repro-ducţiune a realităţei sensibile şi reduce pe om la ceea ce are de comun cu animalul” Rod a publicat o serie de şase romane. Palmvre Veulard este cel dintâiu roman din această, serie; urmează apoi La chute de Miss Topsy, L’autopsie du Dr. Z., La femme d’Henry Vanneau, Tatiana Lellof, pe care după, spusa unor critici l 2) pare că le învăluia cu o tăcere mormântală. Până, când să părăsească vechiul sistem şi să ră-mâe cel care trebuia să fie, Rod a căutat dezlegarea problemelor în sine însuşi, căci, fără să exagerăm, eroii romanelor sale de până, acum, nu sunt decât una şi aceiaşi întrupare; mişcarea, judecata, vorbirea lor o săvârşeşte una şi aceiaşi persoană: autorul, şi când nici acesta n’o găseşte atunci încearcă să o caute la cugetătorii contimporani, (Idees morales du temps present). In urma acestei anchete el rămâne mult mai nedumerit şi mai descurajat. Şi atunci se săvârşeşte într’însul acea reacţiune puternică care îl îndrumează să privească oamenii trăind adevărata lor viaţă; renunţă pentru totdeauna să facă pe eroi să mai caute sensul vieţei (Les Sens de la vie), şi rămâne astfel adevăratul moralist, judecător şi analist al cazurilor de conştiinţă. Intr’un pasaj din romanul Au milieu du chemin, Rod explică într’un chip admirabil transformarea care s’a petrecut în fiinţa lui şi în felul lui de a cugetă : „De unde această metamorfoză? Am suferit, am trăit, am înţeles, ne-am milostivit... Şi atunci, începem a privi lumea cu alţi ochi, ochii care văd ; şi descoperim deodată că dincolo de cărţi, de versuri, de drame, de Artă,—este acest mare şi sinfplu lucru care se numeşte Viaţa... Doamne! Da, viaţa, viaţa comună,.. Viaţa bieţilor oameni adesea aşa de nenorociţi, uneori gâzi, mai adesea victime, meşteri ai relelor lor şi munciţi de soartă”-- ( Umbra se lasă peste munţi este unul din penultimele sale romane. Aceiaşi problemă „iubirea încătuşată de adulter”, o studiază. Are o slabă asemănare cu Le Dernier Refuge. In amândouă, bărbaţii îşi dau seamă de situaţiunea anormală, morală sau socială, a nevestelor lor; dar, pe când în cel din urmă,, bărbatul se pregătea să acţioneze în contra adulterei şi femeia pleacă, cu iubitul său în golful dela Spezia, unde se sinucid ; din contră, în celălalt—în Umbra se lasă peste munţi—bărbatul aşterne o linişte tainică asupra culpeşei iubiri a nevestei sale... In Aloyse Valerien, Rod studiază aceiaşi stare sufletească,, problema adulterului. Aloyse a păcătuit în viaţă cu pictorul Chaumont; din această cauză băr- 1) . ■Etudes de litterature contemporaine»,2 voi. Pion, Paris. 2) . «Henry Bordeaux» în «Le Correspondant», Janvier :910 ; Paul Bourget în ' Revue Iiebdomadaire», Febr. 1910. bătui este omorît în duel. Atunci ea petrece o viaţă de ispăşire. Romanul începe de când ea rămâne văduvă. Mărită pe fiică-sa Agnes Ia 17 ani şi luptă pentru ca să nu cadă şi ea în [păcat. Dar ereditatea instinctului o împinge şi pe fiică-sa la păcat; ea nu ese „fiinţa desăvârşită” pe care o visase mamă-sa Aloyse. Agnes fuge chiar cu Florian, fiul tutorelui său. Apoi, pe când mamă-sa a avut tăria şi nobleţea remuşcărei şi a ispăşirei păcatului, Agnes din potrivă de-abiâ ţine piept ispitei şi zdrobeşte la olaltă mai multe vieţi : a mamă-sei, a tatălui lui Florian, şi a propriilor săi copii pe cari îi părăseşte. Rod nu judecă, şi nici nu condamnă adulterul; îl prezintă ca pe un fapt social sub faza lui bună sau rea şi nimic mai mult. In Les Unis Rod studiază definitiv problema căsătoriei libere, care, în starea de alcătuire socială, nu este cu putinţă, astăzi. Rod e categoric: nu admite „căsătoria liberă”. Şi în alte romane ale sale a atins această chestiune (L'ombre s'etend sur la montagne şi Aloyse Valerien). Intr’un alt romani L’lndocile, Lourtier, vorbind cu amicul său Valentin, zice: — „Care va să zică te găteşti de însurat? — De ce nu? — Te credeam părtaş al Uniunei Libere? — Da, fără îndoială, în viitor, când societatea va fi mai coaptă pentru aceasta !... Dar pentru moment, cu prejudecăţile burghezeşti de azi, trebue să rabzi şi să te însori (la primărie şi la biserică) dacă vrei o fată cinstită”. Cel din urmă roman al lui Rod e Le Glaive ct le Bandeau. E un roman judiciar a cărui acţiune se petrece trei zile la curtea cu juri din Versailles. Studiază de asemenea un caz de conştiinţă : Un om, la o vânătoare, împuşcă din imprudenţă pe unchiul său. Singurul martor al acestei întâmplări, declară contrariul, pentru ca să-şi răzbune că omul avea relaţiuni cu nevastă-sa. Dacă aceasta, înainte de a se pronunţă sentinţa, nu ar fi venit să declare adevărul, dânsul ar fi fost condamnat. Rod este categoric: critică justiţia omenească care loveşte şi nu vede. Este unul dintre cele mai caracteristice romane ale sale, această zugrăvire a aspectului sălei curţei cu juraţi este de cel mai desăvârşit adevăr. Autorul, în vara anului 1909„ a stat la Versailles, în timpul unei sesiuni a Curţei cu juraţi, tocmai în acest scop. * Din citirea operei lui Rod, se desprinde o lumină senină de adevăr, de virtute şi moralitate. Eroii pe care i-a descris sunt oameni adevăraţi şi acţiunile lor sunt trăite şi simţite. Invenţiunea lor, şi a subiectelor nu este o fabulă,; dimpotrivă, ea îşi găseşte seamăn în viaţa zilnică, în realitate. Acela care se studiază pe el însuşi, eul său personal, pentru a putea să-l cunoască pe al altora, (Intuitivismul), este adevăratul scriitor: „A privi în sine, nu pentru a se cunoaşte şi iubi, dar pentru NOUA REVISTĂ ROMANA 75 a cunoaşte şi iubi pe alţii, a că,utâ în microcozmul inimei tale jocul inimei omeneşti, a pleca de acolo, pentru a merge mult mai departe decât sine; pen-trucă, în sine, orice s’ar spune, se oglindeşte lumea." Rod ştie să, scoată efecte admirabile din cel mai simplu subiect,—efecte de stil şi de concepţie. In descrieri e simplu ; chiar acţiunea romanelor sale se învârteşte în jurul a trei-patru persoane; mulţimea nu încâlceşte fiinţarea lor. Dacă constată răul acesta nu însemnează că este pesimist. împotriva pă,rerei unor critici,1) socotesc că Rod deşi hrănit de influenţele lui Leopardi şi Scho-penhauer, totuşi opera lui nu respiră, acelaş dezgust de viaţă. Pesimist, nu în sufletul său, ci prin însăşi fiinţa subiectelor ce şi-a ales, el ne lasă totuş să vedem1, să simţim că tot mai pine este să suferim această viaţă, aşa cum ne) e dată. Dacă uneori eroii săi (Der-nier re fuge, L’Eau courante, Silence) îşi ridic viaţa, aceasta e arătată la ei ca o stare bolnăvicioasă, ca o slăbiciune a voinţei, ca o 'lipsă de curaj în suferinţa neajunsurilor vieţii. In unul din romanele sale se şi ridică împotriva acestei idei pe care o susţinuse cu două,zeci de ani mai înainte în La Coiirs'e- â 'Ia [Mort^ şi spune cu drept cuvânt: „Nu, prietene, nu trebue să ne sprijinim pe moarte pentru a ne rânduî afacerile noastre de inimă..., în marginele pe care le putem încă, să încercăm să rămânem stăpâni pe destinul nostru". A căută libertatea şi adevărul în aceia ce fiecare săvârşeşte, a aspiră spre desăvârşire, a-şi trăi viaţa şi a nu se îngriji de opiniunile mulţimei,—este singura cale care printr’o suferinţă sau resemnare superioară, îndrumează pe om în spre fericire. Cu cât acesta va fi mai liber de orice autoritate, de orice influenţă, de orice puteri altele decât conştiinţa şi judecata lui proprie, cu atât va fi mai fericit. A fi liber, a dispune de viaţă în înţelesul de a o trăi, de persoana ta proprie, de munca şi de produsul acesteia, a aveâ la îndemână uneltele trebuincioase pentru aceasta,—este a îndeplini condiţiunile pe cari o mulţumire superioară le cere. r Cu toate că, singura preocupare a lui Rod este să propovăduiască o morală sănătoasă, totuşi el a fost învinuit de imoralitate. Poate, fiindcă Rod în unele din romanele sale propovădueşte „iubirea prin adulter" sau ca o excepţiune, (Dernier Râfugc) „că moartea ar fi singura soluţiune a unei vieţi fericite". Adevărul este că Rod, înţelegând adulterul, condamnă căsătoria săvârşită în condiţiuni fizice neîngăduite pentru oamenii care se respectă şi care înţeleg adevăratul rost al vieţii. Cu toate că romanele lui Edouard Rod pare că sunt de multe ori de-o conclusie hotărltoare, totuşi, prin ideile şi problemele largi pe care ele le pun în discuţie, ne dau pururea de gândit. Sunt deci oglinda vie a vieţii adevărate. FI. Simionescu 1) Alberţ Reggio: «Au seuil de leur âme» Paris, Per-rin, 1904. MOARTEA UNUI MOT BĂTRÂN.................. — in metru poporonist — Bade Toader, Dumneata ai murit. Ei, dumneata ai murit. Erai suflet de stâncă, piatră ţi-a fost braţul, vai, urs şi duşman să nu te fi îmbrăţoşat—foca fost în ochii tăi, foc bătrân de care arare ori vedem în ochii azi-ului, aveai trup puternic, ca un plop ce stă în furtună—Bade Toader, ai murit. Trei zile şi trei nopţi ai băut în cârciumă, aveai drăguţă şi cuţit la sân—prindeai feciorii ca să-i joci în ‘hora bătăii tale—nu credeai sub lume şi peste viaţă—cuminte mai erai, căci n’ai văzut nici când licărind oraşul, n’ai băut apă nici când din ţevi, n’ai mâncat nici când pâine coaptă în tejghea. Ai fost frumos şi ars de soare, ai fost tare şi curat, ca un om de prasilă—în sângele tău n’au topit nici când medicină doftorii—Bade Toader ai murit... Ai murit repede, ca un vânt ce moare—inima ta a fost prea mică ca să te poată purta pe tine, ai fost prea bun pentru lumea asta.—Bade Toader, cine va mai umblă cu mine prin munţi, cine-mi va povesti de şoimul cu cioc de argint, cine va mai sărută pe ovreica; cea frumoasă când ceteâ cărţi sfinte rabinul?... Cine va mai răsturnă carul de fân, cine va mai umpleâ buzunarele mele de foaie de lipan, care este cel mai bun leac împotriva vrăjitoarelor?—Cine va mai frige carne de mieluşea pe frigare—cine-mi va prinde păstrăvi cu solzi albaştri, cine-mi va cântă cântarea pădurii, în care cântă pădurea începută de topor?... Bade Toader.—Din munţi a venit un Moţ cu răvaş negru şi în răvaşul ăsta-mi scrie dascălul cel cuminte că tu, Bade Toader ai murit! îmi scrie că ai murit frumos, că n’ai murit pe perne asudate, că n’ai sbierat şi n’ai avut dureri—ai murit frumos. Ai privit în soare şi ai murit... Ai vrut să te duci în codru şi porunca Cuiva nu te-a lăsat... Şi adunatu-s’a în jurul tău întreg satul Dumbrava. —şi plâns-au copiii şi bărbaţii şi femeile... Căci în tine au murit ei, în tine a murit un trecut al vieţii mele—în tine a murit un Moţ, în care sunt sute de Români, în tine a murit puterea şi doina, şi frumuseţea unui munte, a unui sat de munte—Bade Toader ai murit. Şi spus-ai tu, când vei muri să nu-ţi lege lână pe frunte şi să nu-ţi pună lumânări la căpătâi. Şi la creştet să nu-ţi pună flori albe—şi să nu-ţi cetească bătrânele... Şi spus-ai tu, când vei fi mort să nu se facă prohod—şi să nu bocească nimenea,, căci tu n’ai plâns nici când şi nici pe alţii n’ai vrut să vezi plângând... Spus-ai când vei muri, să te arunce în râu, acolo., unde stânca spală valurile—şi să-ţi cânte cineva cântarea pădurii... Şi astfel te-au îngropat. Scrie dascălul că în râu te-au aruncat şi că Mpţii au cântat cântarea pădurii, pe care a început-o toporul... Şi scrie dascălul că eră noapte atunci, în stele ardea aurul veşniciei şi luna lumina. Şi cântau Moţii cântarea pădurii, iar pe tine te duce râul, care fuge sub pământ... Te duce râul către veşnicie, Moş Toader, fie-ţi drumul senin. Emil lsac 76 NOUA REVISTA ROMANA ŞTIINŢE PSICHOLOGIA BEŢIEI *) Beţia la marii scriitori : Iloffman, Ilutjsmans, Ertgar Poc. — Beţia din rachiu şi liqueruri. — Amestecul băuturilor. — Băutura fără pericol de beţie. — «Laptele bătrânilor» — Vinurile celebre şi savanţii lor. — Vinurile de Tokay, spaniole şi franceze. — O monografie a vinurilor româneşti. — Vinurile prelaţilor. Alcoolul îşi manifestă, acţiunea sa nu numai propor-porţional cu dozele ingerate, dar şi în aprecierea efectelor sale trebue să. ţinem seamă de anumite pre-dispoziţiuni individuale. Cuf e individ reacţionează la o cantitate pentru care a al rămâne refractar. Trebue să, ţinem seamă de a* menea şi de felul alcoolului întrebuinţat. Hoffnu i pretindea că. cunoaşte ştiinţă de a se îmbăta. E o ştiinţă ca oricare alta, care cere studii aprofundate şi un simţ delicat al raportului dintre psihologie şi fisiologie... EI preferă vinul, isvor de beţii generoase şi uşoare, cari excită, creerul şi dau aripi gândurilor... Hoffmann indică, artiştilor ce specii de vinuri sunt favorabile anumitor genuri artistice... „Dacă ar fi să dăm sfaturi cuiva, ca să toarne oarecari spirtoase peste roata interioară a imaginaţiei, căci procură artistului, afară de mersul mai repede al ideilor şi o bună dispoziţie, veselie, cari uşurează mult lucrul, am puteâ stabili oarecari principii, oarecare metodă în întrebuinţarea băuturilor. De pildă,, aşi recomanda pentru muzica bisericească vinurile vechi ale Franţei, sau de Rin ; pentru opera serioasă cel mai bun Bourgogne; pentru opera comică, şampania; pentru canzonette vinul călduros al Italiei şi în sfârşit, pentru o compoziţiune eminamente romantică., ca Don /nan, un pahar de băutură eşită din lupta dintre salamandre şi pitici... Cu toatq acestea, eu las pe fiecare la aprecierea sa individuală. Cred numai, că trebue să-mi fac mie însumi o rezervă în mod discret de tot, că alcoolul, fiu al luminii şi focului subteran, dominator insolent al omului, este extrem de periculos, că, nu trebue Să te încrezi în bunăvoinţa sa ,căci e foarte schimbăcios şi devine din prieten plăcut şi binefăcător, un tiran oribil". Hoffmann s’a supraveghiat să. nu cadă sub „jugul tiranului oribil", a reuşit într’atâta, că. n’a fost niciodată beatlpână la abrutizarea completă. Ştia şi puteâ să se oprească când se simţea destul de ameţit. Cu toate acestea a fost un alcoolic, a şi murit din alcoolism. In anumite zile credea că. răspândeşte în obscuritate o lumină fosforescentă. Singur fiind noaptea, aşezat la masa sa de lucru, era îngrozit şi înfiorat de halucinaţii vizuale şi auditive, spectrii şi figuri cari se strâmbau. Povestirile fantastice se realizau atunci cu atâta limpezime, că începea să ţipe şi-şi trezea din somn soţia. Răbdătoarea Micheline se scula, îşi punea flanela şi se aşeză lângă, bărbatul său spre a-1 linişti. Lui Hoffmann îi era frică că o să înebu-nească şi considera fiecare povestire pe care o scria drept o „purgaţie intelectuală" sau ca un fel de lăsare de sânge, care-i descărca creerul. 1 1) V. şi nrile 1, 2, 3 4 din N. R. R. Mic şi slut din naştere, el deveni o tristă, sdreanţă omenească demnă de milă. Servitoarea îl purtă pe Hoffmann pe braţe ca pe un copil de ţâţă.. El găsiâ lucrul acesta foarte caraghios mai ales că. pentru dânsul, până. la moarte, toate lucrurile au fost caraghioase. In opera ciudată a lui Huysmans „Des Esseintes", se dă, un concert cu senzaţiuni gustative; fiecare băutură corespundeâ după dânsul, sunetului unui instrument : Le curafao sec, par exemple, â la clarinette dont le chant est aigre-let et velouie; le Kummel au hautbois, dont le timbre sonore nasille; la menthe et l’anissette fl la fliite, tout â la fois sucree et poivree, piau-lante el douce; tandis que pour complcter l'orchestre, le Kirsch sonne furieusement de la trompette; le gin et le wisky emportent le palais avec leurs stridents eclats de pistons et de trombones, l’etan-de-vie de marque fulmine avec Ies assourdissants vacarmes des tubas, pendant que roulent Ies coups de tonuerre de la cymbale et de la caissc frappes ă tour de bras dans la pan de la bouche par Ies rakis de Chio et Ies mastics. Edgar Poe bea alcoolul „en barbare", cum zice Baudelaire; el apucă paharul plin, fără a,pă, fără zahăr, şi-l înghiţea deodată fără a-1 mai gustă. Şi atunci îi veneau halucinaţiile teribile pe cari le expune în povestirile sale. „EI tră.eşte cu gândul prin morminte, în tovărăşia viermilor şi a cosciugelor, aude vorbind putrefacţiile şi simte senzaţiile deliques-cenţelor. Teroarea paralizantă impregnează toate povestirile lui Poe. Starea de groază., de anxietate, se accentuiază din ce în ce. Nu mai vede decât forme monstruoase agitându-se în mod fantastic în sunetul unei melodii discordante, pe când, asemenea unui val repede, prin poarta palidă, o mulţime hidoasă se preciipită într’una şi râde, dar nu mai ştie să zâmbească". A avut o serie de crize de deliriurn tremens şi a murit pronunţând cuvintele: „Dumnezeu să, vină în ajutorul sărmanului meu suflet". Cu drept cuvânt Barbey d’Aurevilly scrie: „dela Pascal, poate ,n’a mai fost un geniu mai îngrozit, mai stăpânit de înfiorarea groazei şi de agonia sa mortală,, ca geniul panic al lui Edgar Poe". Arvede Barrine vede în Ed. Poe un dipsoman, dar trece şi mai departe. Această dipsomanie nu e decât una din trăsăturile, cea mai pronunţată, a unei stări nervoase de desechilibru general numită degenerare. Toate trăsăturile degenerescenţii, Poe le aveâ adânc înscrise în carnea sa ca şi în sufletul său, în sărmana sa figură de boem inspirat ca şi în cele mai nemuritoare pagini de proză şi versuri. Fizică şi mentală,, această degenerare este semnul indelebil al întregii sale fiinţe, ea explică, totul; puterea şi slăbiciunea sa, geniul şi nebunia sa, nenorocirile şi gloria sa. Fără aceasta degenerare, viaţa şi opera sa apar ca monstruosităţi lipsite de sens ; luate împreună, cu această degenerare, nu mai există nici o taină,; totul devine clar, logic, ba chiar armonios. * Beţia din rachiu şi licheruri foarte încărcate de alcool, este greoaie şi apăsătoare (Cit. Pichet). Ea produce foarte puţină excitaţie intelectuală şi pare a aveâ întâi acţiune asupra funcţiunilor circulatorii şi respiratorii. Din contra, beţia; din vin este uşoară,, plăcută, stimulentă, mai ales cea datorită vinului de Champagne şi de Bourgogne. Lucrul acesta, după NOUA REVISTA ROMANA 77 cum am văzut mai sus, Pa apreciat şi Hoffmann cu multă, competinţă... Amestecul băuturilor de diferite specii lucrează cu mai multă, intensitate. Rapiditatea şi facilitatea cu cari alcoolul este absorbit, nu sunt fără o influenţă. Aşa, pe nemâncate, alcoolul lucrează, foarte repede. Dimpotrivă. ,luat după o masă copioasă, el este absorbit mai încet şi efectele toxice sunt mai puţin de temut. In Anglia, unde alcoolul făcea altă dată ravagii chiar în clasele înalte ale societăţii, câteva persoane practicau un obiceiu bizar, care permitea multă, băutură, fără nici un inconvenient, fără a se îmbăta : se lua la începutul mesii un pahar de untdelemn, care împedicâ absorbiţiunea alcoolului în stomac şi intestine. Acest obiceiu desgustător eră întrebuinţat mult altă dată, după, cum afirmă Royer Collard. * - In modesta mea bibliotecă, am o carte intitulată: Hygienc des ţemmes nerveusest. Autorul ei e doctorul T. C. E. Edouard Auber, cartea e tipă,rită la Paris, în anul 1844, în editura Germer Baillere. Această lucrare e interesantă din două puncte de vedere ; întâi, din punct de vedere istoric, cartea precedând cu vre-o 30—40 de ani marea eră a descoperirilor bacteriologice care au schimbat mult din vechea medicină ; şi al doilea, pentru frumuseţea, profunzimea ideilor, pentru spiritul de observaţie şi de interpretare al autorului, care fă.ceâ parte din acea generaţie de medici cari cu drept cuvânt se puteau intitula „oameni foarte învăţaţi". Autorul ei dă probe de o vastă, şi multilaterală cultură, de o adâncă pricepere a lucrurilor, de o mare bunătate de suflet şi pe de-asupra de acea fină ironie pe care numai medicii o posedau pe acea vreme. La capitolul bă.uturilor, găsim observaţii interesante şi judicioase. Medicii de pe vremea aceia recomandau bolnavilor foarte de multe ori vinul, poate că, recomandaţiunea asta şi-o făceau şi lor însăşi cu multă dărnicie... Găsim aci şi definiţia unui vin generos: „sub un mic volum produce efecte excelente, restabileşte forţele, înviorează, pofta de mâncare şi dă. astfel căldură şi tonus tuturor organelor". Acest fel de vin îl mai numeşte şi laptele bătrânilor. Unii recomandau vinul roş, alţii pe cel alb. Medicul nostru condamnă pe cel roşu, ca fiind mai excitant din toate vinurile, mai puţin digestiv din cauza materiei colorante pp care o conţine. Vinurile se deosebesc în mai multe varietăţi (prin nuanţa culorii şi prin aroma lor (bouquet). Vinurile paillet, cum e vinul de Rancio, sunt mai uşoare şi mai plăcute decât vinurile roşii, sunt mai uşor digerate. Cele albe sunt uşoare, răcoritoare în timpul verii, sunt diuretice; cele iuţi şi picante produc colici etc. Urmează apoi o înşirare lungă şi o descriere savantă a diverselor varietăţi de vinuri, ceeace dovedeşte, prin aprecierile pe cari le face, că a gustat din toate felurile şi speciile, ca : vinuri de Cipru, Candia, Chio, Malvoisia, Stancu, Metelin, Schiras, Tokay, Alba, Monte Fiascone, Siracusa, etc. etc. Vinul de Cipru îl recomandă, mult, mai ales pe cel vechili; a fost celebrat şi în anticitate, e plăcut la gust, excelent pentru a repară forţele la convalescenţii de pe urma bolilor lungi sau la cei cărora li s’a luat sânge de repetate ori. Despre vinul de Candia povesteşte cum un epicurian faimojs a dovedit că vinul este un bun paşaport pentru lumea cealaltă şi iată această logică bachică : „Vinul bun te duce drept în rai, pentrucă vinul bun face sângele bun, sângele bun face să se nască dispoziţie bună',, dispoziţia dă gânduri bune, gândurile bune dictează fapte bune şi faptele bune deschid porţile raiului; iată dar, cum vinul bun te duce drept în raiu..." Probabil că acelaş raţionament şi-a făcut şi ducele de Clarence, care, condamnat la moa,rte de către Eduard al IV-lea regele Angliei, i-a cerut favoarea de a se înecă într’un butoi cu vin de Malvoi-sie, ceeace obţinu şi execută cu |multă lîiotărîre ba şi cu oarecare veselie... i Vinurile de Tokai sunt albe, şi de două feluri, de: Anspruch şi de Masslach; descrie apoi cu multă, competinţă şi amănunţit, deosebirea dintre ele. In Spania sunt vinuri celebre de Malaga, Rota, Xeres şi Alicante. De vinurile germane nici nu pomeneşte, poate din şovinism ; scrie numai că, sunt întrebuinţate în Germania în contra scorbutului... Dar când vine vorba de vinurile Franţei, apoi avem o înşirare foarte lungă : vinuri de Bourgogne, Bordeaux şi de Cham-pagne cu diverse varietăţi: Auxerre, Tonnerre, Avelin, Joigny, Chablis etc., cu aprecieri şi recomandaţiuni pentru fiecare varietate. Mi s’ar puteâ impută că în acest studiu nu pomenesc de loc de gustosul, generosul vin românesc. Recunosc că. merit această imputare. N’am făcut-o pentrucă n’am avut la îndemână o monografie bună şi completă, asupra acestor vinuri. Această lucrare aşteaptă pe omul priceput care s’o scrie, şi cel care o va înfăptui, nu va trebui să fie numai agronom, vinolog sau mai ştiu eu ce; ci va trebui să, fie şi chimist, medic, poet, psicholog, spre a puteâ îm-brăţişâ cu multă competinţă studiul din toate punctele de vedere... Printre băuturile alcoolice amestecate, doctorul Auber dă reţeta unei băuturi faimoase pe acele vremuri. Băutura se chemă Bischoff (episcop). Reţetă o posedă dela un bun prieten al său, ofiţer de geniu (!). Această, băutură, Bischoff, se bucură pe lângă gustul său foarte plăcut şi de un alt mare avantagiu care nu e de loc de neglijat; se poate bea o mare cantitate de Bischoff fă,ră nici i■ In fiecare Luni, ora 9 seara, au loc în localul redacţiei noastre, şedinţele obişnuite ale colaboratorilor revistei. La aceste şedinţe pot luă parte şi acei d-ni cititori, care au câte ceva de comunicat, sau au propuneri de făcut. —- Premiul anual al revistei franceze. La vie heureuse" a fost împărţit anul acesta între Gaston Charles autorul volumului „Mr. Char-meret en Italie" şi Paul Gaultier autorul studiului „La France Con-temporaine". Un comitet de artişti francezi s’a format Ia Paris, pentru a lupta contra modului barbar cu care antreprenorii de reclame ilustrate înţeleg să strice estetica tuturor poziţiilor pitoreşti din Franţa. Marele pictor francez Albert Besnard a fost ales membru titular al Institutului în locul decedatului Jules Lefebre. —~- O scriere despre care se vorbeşte foarte mult în Belgia este Le croquis â l'lcole primaire de J. J. Souvage şi M-me Van den Houten. Scrierea propagă o nouă metodă de învăţat desemnul în şcoalele primare. ~~ Flammarion, cunoscutul fondator al societăţii astronomice din Franţa, a început să-şi publice memoriile. Anul acesta se împlineşte un secol de când a început să se fabrice zahărul din sfecle. Până la 1812 nu era cunoscut de cât zahărul extras din trestia de zahăr. Fabricarea zahărului din sfecle a fost încurajată mai ales de împăratul Napoleon I, Nu de mult a murit la Paris Alfred Binet cunoscutul pedagog şi psiholog. A. Binet a fost şi în România prin 1894, când a ţinut câteva conferinţe publice. El a fost in foarte strânse relaţiuni cu mulţi dintre profesorii şi oamenii noştri politici. Compatriotul nostru N. Vaschide, fusese unul dintre prieteni săi. Numai după moarte, Alfred Binet a început să fie apreciat de lumea oficială din Franţa. Atât cât a trăit, el a fost veşnic persecutat. Ideile sale pedagogice mai principale se găsesc rezumate în volumul Les idees modernes sur Ies enfants (Flamarion, Paris). w A ieşit volumul III-lea din Teatrul lui Paul Claudel. Cuprinde două din dramele sale cele mai curioase : La jeune Fille Violaine şi TEchange. (Mercure de France, 3.50). ---- Dintr’un articol din „La Qrande Revue", al D-nei Henriette Arendt o luptătoare pentru protecţiunea copiilor, aflăm că in Spania şi în Franţa sunt „fabrici de infirmi". Se iau adică copii sub zece ani, şi se sluţesc îndoindu-le încetul cu încetul picioarele cu nişte curele. Ţinuţi în această legătură care devine progresiv tot mai strânsă, cu timpul, membrele inferioare s’atrofiază... Infirmul e pus apoi într’o cutie care îl ţine cu picioarele încolăcite şi în timpul somnului, in aşa fel încât niciodată dar niciodată nu mai pot deveni normale. Când „marfa* e gata, „fabricantul" o scoate in vânzare pe câte 50-60 franci „bucata". Cumpărătorul face afaceri excelente; infirmii aduc în mijlociu şapte franci pe zi. Lazuski, profesorul copiilor lui Tolstoi, şi-a publicat de curând „Jurnalul" timpului pe carel’a petrecut la lasnaia-Poliana. Sunt pagini foarte interesante mal ales asupra ideilor marelui cugetător modern. Tolstoi bunioară spunea că de cât să-i dai unui om o nevastă legitimă, mai bine să-i legi de picioare 100 de kgr. A apărut un nou ghid al Romei: Rome en 8 Jours—oraşul in 14 preumblări, împrejurimile în 2 escursii—de Th. Vettard, membru al societăţii de archeologie romană, care trăeşte de multă vreme în Roma. Oraşul etern e profund observat, savant studiat şi practic descris— aşa ne spune editorul: Hachette. Costă 5 frs. şi are 3 hărţi, 31 planuri şi 41 gravuri. L’annee scientifique, vechea cronică anuală a invenţiilor pe tărâmul ştiinţific, care apare de 55 de ani şi e azi întocmită de Emile Qautier,—a apărut acum pentru anul 1911. Semnalăm articolele despre navigaţia aerienă, telegrafia fără fir, telefonia, protecţia împotriva grin-dinei, noile idei asupra tuberculosei, reflexoterapia, noile tratamente ale obesităţii, febra aftoasă, automobilul agricol, etc. etc. Ultimul roman al lui Lton Bloy este Le Sang du pauvre. „Sângele săracului, zice Leon Bloy, e banul". Din rândurile cu cari scriitorul închină cartea sa fiicei sale, reese toată emoţiunea şi elocvenţa nouei sale opere : „Citind-o, ii zice el, îţi vei aduce aminte de mulţimea inimilor cari suferă, de copiii lui Dumnezeu asupriţi, de toţi cei mici cari sunt striviţi şi n’au glas să se plângă. Tată-tău a încercat să strige în locul lor, şi să adune într’un fel de Miserere toate suferinţele acestor vrednici de plâns. Ştii cu ce preţ şi-a plătit dreptul aceasta şi la ce şcoală de temut s’a instruit el". Romanul a ieşit la „Mercure de France" (3.50). II NO.UA REVISTA ROMANA MINISTERUL AGRieULTUR'EI . ŞI AL DOMENIILOR STATULUI PUBLICAŢIUNE De oarece în ziua de 5 Maiu 1912 nu s’au prezentat concurenţi pentru darea în întreprindere totală a alimentelor prevăzute în publicaţia înserată în Monitorul Oficial No. 5 din 6 Aprilie 1912, se face cunoscut că în £iua de 14 Mai a. c„ orele 10 dimineaţa, se va ţine o nopă licitaţie cu oferte închise, în localul Direcţiuoei Agrjcultyrei din Ministerul Agri-culturei şi Domeniilor, pentru darea în întreprindere totală a următoarelor : 12.000 kgr. peşte mărunt, diferite specii ; 5.000 bucăţi pâine neagră a 1 kgr.; 2.000 kgr. diferite fructe ca : mere şi pere ; 5.000 kgr. ghiaţâ. Condiţiunile de predare şi garanţie precum şi celelalte obligaţiuni, rămân aceleaşi ce s’au publicat în Monitorul Oficial No. 5 din 6 Aprilie 1912. No. 34412 9 Maiu 1912 M • I IM | I t |||| II | 1,1 I | I BANCA 1 .*• * COMERCIALA DIN TURNU SEVERIN CAPITAL 1.000.000 LEI :: REZERVE 220.000 LEI Mişcarea pnerall a afacerilor pe 1910, Iei 63 milioane Face următoarele operaţiuni; PRIMEŞTE ORICE SUME LA ECONOMIE Sumele pot fi retraae în total aau în parte Doblnda te poate ridici şi fără capital din 3 în 3 luai Dobţatile ie trec la capete la sfârâitul fiecărui tn împrumută pe poliţe împrumută pe Bonuri, Mandate de ale Statului, Judeţului şi Coi&unei Plăteşte şi scontează cupoane şi bunuri eşite Ia şor|i Casă de schimb :: încasări de poliţe Avansuri în cont curent pe gaj de cereale :: Face plăţi în ţară şi străinătate :: Emite scrisori de credit asupra pieţelor importante din Europa. * \ : Preşedinte. T. COSTESCU .f' Director, I. C10RE5CU * ♦ : >! .JA: , SOCIETATEA ♦ • • ; GOVORA-CĂLIMĂNEŞTI; i m ' aduce la cunoştinţa publicului care ar I :: dori să’şi urmeze cura atât Ia băile :: «t • ■ . • | GOVORA, CĂLIMĂNEŞTI j 3 » l cât şi la ! î :: CĂCIULATA :: i !: că pe timpul limjlor IULIE şi AUGUST aproape toate I i • , * camerele hotelurilor societăţei sunt deja reţinute, totuşi, l ‘ parte din ele fijnd libere în lunile :: ' i ‘i j a MAI, IUNIE şi SEPTEMBRIE : a ■ a a * se pot angaja chiar de acum cu preţuri reduse J • I ; :: de asemenea şi :: ; i a a • ; urşilo se dau eu pi-otnx*i red'me a • ; :: pe timpul ucestor luni :: ; ■ ai a w JB B SANATORIUL Dr. GEROTA OPERAŢIUNI Si FACER! BUCUREŞTI, BULEVARDUL FERDINAND No. 48 TELEFON 1/44 Cel mai mare şi mai complect Sanatoriu de Chirurgie din ţară Special construit pentru boalele CHIRURGICALE, GENIT0-UR1NARE, > B0ALE DE FEMEI, FACERII VENERICE " Cu 2 săli de 9peraţie, 2 săli de pansamente, Razele Rontgen şi toate aparatele şi instrumentele necesare ope-raţiunelor generale şi speciale. Tratamentul sifilisului prin injecţiuni intravenoase 9 u medicamentul ERLICH (606) € BB.........— ■ —--------BB O sas; V'jL NOUA REVII i A ROiVUNrt MINISTERUL FINANŢELOR VDIBECŢIUNEA CONTABILITĂŢII GENERALE A-■ < *. STATULUI DĂTÎiktEi PUBLICE - 1TŞ3W, V» -S-i cuPUbUCAŢlUNEj:*'! 4 S"u4r. :: fnijid /! li:*" c'îs?5“»îicatB ty’tt. j-rob.:: No. 141'4 din 26 Aprilie 1912. MINISTERUL FINAI^Ţ^LQţl., DIRECŢIUNEA CONTABILITĂŢEI GENERALE A STATULUI, ŞI DAŢQRIEI PUBLICE • * . , * ; ■ ' ' ; ■ -•« Jjs ' l DATORIA PUBLICĂ PUBUCAŢIUNE m ■: : ' ■■ ■' •! No, 14125 din 26 Aprilie 1912 A 4-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4°/0 a-mortibilă din 1910, împrumutul de 120.000.000 lei, se va efectua în ziua de 19 Mai/i Iunie 1912, ora 10 dimineaţa, în sala specială a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1906. La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de 719.000 lei, în proporţia următoare: A 3-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 1 °/a amortibilă din 1910, Împrumutul de 44.199.000 lei, se va efectua in ziua de 19 Mai/1 Iunie 1912, ora 10 dimineaţa, in sala specială a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiilor stabilite prin regulamentul publicat in Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1900. La această tragere se vor amortiza titluri pentru o valoare nominală de 243.500 lei, in proporţia următoare : 1 -5 titluri a 5.000 lei 125.000 lei 81 » 2.500 » — ' 202.500 » 182 1.000 » 182.000 » 419 » 500 .» , 209.500 » 707 titluri pentru 0 valoare nominală de : 719.000 lei Publicul este rugat a asista la tragere. 5 titluri a 5.000 Ici 25.000 lei 27 a . *1 2.500 „ . . , . . 67.500 „ 82 « 1.000 , 82.000 „ 138 500 09.000 „ 252 titluri pentru 0 valoare nom. de: 243.500 , Publicul este rugat a asistă la tragere. &&£&&& MU, Cidctiau 51 Cacao Zamfir eseu Sunt preferate de cunoscători T