NOUA REVISTA r otwânA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA -- APARE IN FIECARE DUMINICĂ - Director. C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI No. 3 Duminică 29 Aprilie 1912 Voi. xn SUMARUL CRITICĂ NOUŢĂŢI: Situaţia politică şi dorinţele M. S. Regelui. — Sinuciderile ostentative. ACTUALE A. D. Xenopol: Centenarul răpirei Basarabiei. Ramiro Ortiz : Giovanni Pascoli GiovaNNI Pascoli : Aniversări (versuri). SOCIALE St. Antim : Reformele sociale la noi. - (Legea d-Iui NeniţescuJ I. Brucker : Intuiţia filosofică şi literară. ŞTIINŢE N. Einschlag: Psihologia Beţiei. ÎNSEMNĂRI: Scumpeiea chiriilor. — Judaismul şi capitalismul. — Vlaicu a sburat. — învăţământul religios. — REVISTA REVISTELOR: Revista Studenţimei. — Zorile. — La Revue. — Le Courrier europeene. — Revue Contemporaine. MEMENTO UN NUMĂR: 25 BANI ABONAMENTUL : la ţară : pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 Lei „ , pe şease luni.....................6 „ in străinătate: pe un an (2 voi. sau 46 num.) 12 Lei , „ pe şease luni...............7 . ' ' DIRECŢIA : Bucureşti, Bulevardul Ferdirtand, 55 • Telejon 8jb6. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA . Bucureşti, Calea Victoriei, 62 (Pasagiul Imobiliara, 3) • Telefon 30/11 (Centrala II). H NOUA REVISTA RCMKANA La- Administraţia revistei: Calea Victoriei 62 (în pasagiu), se găsesc de vânzare pentru cititorii noştri, cu preţ scăzut, următoarele lucrări: (Cumpărătorii din provincie vor mai adăoga la costul cărţilor comandate şi an 10 bani de fiecare leu ; aceasta pentru cheltuiala transportului). v ■ STUDII FILOSOFICE Organul Societăţii de Studii Filosofice din Bucureşti ' Revistă pentru Cercetările de Psihologie • teoretice fi aplicate la x ' Ştiinţa dreptului, Pedagogie şi Sociologie Director, C. RĂDULESCU - MOTRU [j Piolesoi la Uairsrsiuua din Bacoisşti a Colecţiunea volumelor apărute din Noua Revistă Română: Volumele I—IV (Prima serie) cu 5 lei volumul. Volumele V—»X, '1.50 lei volumul legat. Transportul în provincie al acestor volume (V-X) costă t 80 bani pentru 1 sau 2 voi.; 1.10 pentru 3 sau 4 voi. şi 1.60 pentru 6 sau toate 6 volumele. Puterea Sufletească de C. Rădulescu-Motru (scriere premială de Academia Română), Iei 0. Biblioteca Nouei Reviste Române, 15 bani volumul: # \:o. 1. In zilele noastre de anarhie, de C. IRău*. Fscn-Aîotru. No. 1. Sufletul neamului nostru, de C. Ră-dulescu-Motrii, No. 3. Contractul muticei, de D. Negate seu. No. 4. Frica de moarte; Sinuciderile din mizerie de N..Zaharia. No. 5. Psihologia prostului; Prostui in viaţa socială; Cerşetorii In haine negre, de N. Zaharia Cultura română şi politicianismul (ediţia ill-a Socec), de C. Rădulescu-Motru cu 75 bani (în loc de lei 1,50). Poporanismul poiitic şr democraţia conservatoare, de C. Rădulescu-AIotru. Preţul 50 bani. Thomas Carlyle, viaţa şi operile lui, de C. Antoniade, 3 lei. Eroii, de Thomas Carlyle, traducere din limba engleză, de C. Antoniade, 3 Iei. Naţionalismul, (cum se înţelege—cum tre-bue să se înţeleagă) de C. Rădulescu-Motru, 30 bani. Psihologia Ciocoismului—Psihologia Industriaşului, de C. Rădulescu-Motru, 15bani. Ore de educaţie, de N. Moisescu, 30 bani. Din colecţiunea ,'Studli filosofice* au apărut până acum : Volumul I. scris* iu întregime de d. G. Rădulescu-Motru, cuprinde: Valoarea silogismului. Problemele Psihologiei. Cestiuni de estetică. Valoarea ştiinţei. Oigitntttrea raţională a Universităţilor. Psihologia martorului. Psihologia industriaşului. Ştiinţă şi energie. Volumul 1F, ca coTaboraţiuneu D-lor C Rădulescu-Motru, D. Drăghteescu, C. Antoniade, G. O. Antoiu-scu, 1- Petrovici, Eugen Porn. I. F Buricescu. I. GhibĂocscu. ete.. cuprinde: Psihologia revoluţionarului.'Determinismul social, Filozofa Im //. liergson. Critica estetica. Atomismul filosofic, /m/>ortroblemci knnlianc cu toate marile probleme filosofice.—Insuficienţa ncercărilor făcute de a complecta pe Kant.—Cum treime înţeleasă importanţa pe care o are pentru ştiinţă perspectiva kantiană. Partea IUL—Conştiinţa reala. Personalismul energetic. * Capitolul [.—Problema eternă.—Antropomorfismul naiv şi buddblstnul.— Metafizica rnţionalistâ.—Identitatea Intre unitatea din conştiinţa omenească şi unitatea din univers.—Forma sub cure apare la Kant soluţiu-nea identităţoi.—Direcţiunea tn care trebue căutata eorapleetarea filosofiei lui Knnt. Capitolul II.—Monismul- Capitolul iii.—Personalismul energetic şl supra-omul lui Fr. Nletzsche.— Legea exerciţiului. Atenţiunea.—Deosebirea dintre conştiinţa animalelor şi conştiinţa omenească.—Rolul conştiinţei tn organlam.—IdeiiuL— Optimismul.—Vocaţiunea. NOU ISTA UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL; In ţară pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 lei h „ „ }ease luni......................... . 6 In străinătate pe un an . . , . . . . . 12 ROMANA APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ Director : C. RADULESCU-MOTRU Profesor Ia Universitatea din Bucureşti REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA : Bucureţtl, Calea Victoriei 62. (Pasatiu! Na. 3) Telefon 30)11 DIRECŢIA : Bulevardul Ferdinand 55 Telefon 8166 No. 3 DUMINICĂ, 29 APRILIE 1912 Voi. XII NOUTĂŢI Situaţia politică şi dorinţele M.ţS. Regelui. Se vorbeşte iarăşi deto concentrare^a partidelor conservatoare, când logic ar fi, după demiterea d-lui P. P. Carp din preşedinţia consiliului de miniştri, să nu se mai vorbească acum de loc de aşa ceva. O concentrare conservatoare, în ce scop? Să se tempereze prin intrarea în guvern a unor noi elemente, pornirile războinice ale d-lui Carp ? Sau să se repare trecutul şi să se întocmească un nou program de activitate £caretsă eonstitue raţiunea de a stă la putere a unui partid conservator? In ambele cazuri: nu este nevoe de concentrare, ci de înlocuire. Cei ce n’au putut guvernă trebue să plece şi să cedeze locul celor ce pot guvernă. Concentrarea s’ar fi putut face înainte ca d. P. Carp să fi făcut dovada că este şeful unui partid incapabil de a guvernă. I)8r acum, când dovada este făcută, ce scop mai poate avea concentrarea? Este dorinţa M. S. Regelui ca să se renască cele două partide conservatoare, pentru ca ele să constituiască împreună un partid tare, capabil de un guvern solid şi de lungă durată ! Acesta este scopul. Dorinţa M. S. Regelui poate, desigur, da un scop concentrării. Este şi singurul lucru care o justifică. Deşi teoria absolut constituţională eliminează cu desăvârşire amestecul Recelui în organizarea partidelor politice, totuşi, este dela sine înţeles că întrucât partidele politice ţintesc la dobândirea guvernelor, ele nu pot să nu ţină seamă de dorinţele M. S. Regelui. M. S. Regele, ca şeful puterei executive, poate pune condiţii partidelor cari au pretenţi-unea să compună guvernele. Acele partide, cari n’au asemenea pretenţiune, nu sunt ţinute să asculte de dorinţele M. Sale; cele două partide conservatoare însă, ca partide de guvernământ, nu pot trece peste dorinţele Suveranului. Constituţia nu recunoaşte dreptul partidelor la guvern, ci numai dreptul Suveranului de a-şi alege guvernul. Prin urmare asupra acestei cestiuni nu mai încape disouţiune: dorinţa M. S. Regelui de a se realiză unificarea partidelor conservatoare, este un fapt care primează orice alta în organisa-ţiunea viitoare a acestor partide, întru cât aceste partide -'or să rămână partide de guvernământ. Cari motive fac pe M. S. să aibă această dorinţă, este o altă cestiune; ele nu pot formă obiectul discuţiunei noastre. Suveranul este un arbitru al luptelor politice, şi deci el este absolut liber să se determine după motivele pe cari înţelepciunea Sa i le pune înainte. Suveranul doreşte, ca în locul celor două partide conservatoare de astăzi, să fie un singur partid conservator, căruia să-i poată încredinţa compunerea guvernului. încă odată, cele două partide conservatoare nu sunt obligate să realizeze dorinţa regală, întru cât ele nu vor să aibă guvernul, dar întru cât ele voiesc să aibă guvernul, sunt datoare să ţină seamă de această dorinţă. Nimeni nu poate impune Suveranului să aibe încredere într’o organizaţie de partid, pe care El o socoate slabă. Odată dorinţa M. S. Regelui acceptată, ca o condiţie sine. qua non a rămânerei conservatorilor la putere, să vedem modalitatea în care se poate face această concentrare impusă. Modalităţi serioase sunt numai două: concentrarea pe vechia bază a partidului 'conservator, ceea ce ar însemnă revenirea conscrvatorilor-democraţi la vechia lor matcă, sau concentrarea pe baza democratizării partidului conservator, ceea ce ar însemnă evoluţia vechilor conservatori spre un partid nou, cum este indicat în partidul conservator-demo-crat. In primul caz, s’ar recunoaşte că nu principiile vechiului conservatorism sunt de vină cum că d. P. Carp n’a putut guvernă, ci numai persoanele cu cari acesta voise să guverneze ; iar în cazul de al doilea, s’ar recunoaşte, din potrivă, că de vină sunt principiile vechiului conservatorism, iar nu persoanele din guvernul d-lui Carp. Ambele modalităţi aduc o sdruneinare în viaţa partidului conservator, recunosc, dar ele sunt inevitabile. Dacă ar fi să se urmeze logica şi în politică, d. Carp ar trebui să fie partizanul celei de a doua modalităţi, de oarece singur dânsul a declarat adeseori în Parlament că este mai democrat decât sunt chiar liberalii. Membri partidului conservator-democrat, câştigând victoria pe terenul principiilor, ar găsi în ei atunci tăria să practice abnegaţia în armonizarea cestiunilor personale. - C. R.-M. Sinuciderile ostentative. Cazul familiei Filipovici interesează încă opinia publică Se ştiu faptele din jurnale. Nicu Filipovici, fiul cel mai mare al familiei, în mod cinstit sau necinstit iluzionat de marile câştiguri băneşti pe cari le aveâ în perspectivă, aduce familia tatălui său în Bucureşti. Acî o întreţine câtva timp în mod intermitent, cu ajutorul expedientelor. Familia este instalată luxos şi duce o viaţă agitată. In sfârşit, la apropierea catastrofei finale, fie după îndemnul lui Nicu Filipovici, fie după îndemnul tatălui lui Nicu filipovici, familia aproape întreagă, în număr de zece persoane, se sinucide. Pe pieptul uneia dintre victime şi pe o măsuţă se găsesc scrisori prin cari se arată motivele sinuciderii: mizeria şi răutatea lumei. Familia Filipovici se sinucide pentru a arătă lumei că ea a fost persecutată pe nedrept de mizerie şi răutate.... Moartea ei este ostentativă. Faptul ostentaţiunei la moarte pare la prima vedere paradoxal ; cu toate acestea nimic mai în acord cu sufletul 0-menesc. Sinuciderile din mizerie sunt rare în societăţile primitive. Ele sunt mai dese în societăţile culte, şi mai ales în societăţile cu o cultură veche. In China ele sunt fapte obişnuite. Şi curios : cu cât sinuciderile ajung mai dese, cu atât ele iau mai mult caracterul ostentativ. In societăţile cu o cultură veche sinucigaşul îşi ia viaţa cu gândul de a pedepsi societatea. In China, pedeapsa pe care o rezervă debitorul creditorului său prea sever, este că se spânzură singur la poarta creditorului! Cum se explică sinuciderea ostentativă ? Tocmai prin amestecul prea mare al vieţii sociale în viaţa individului. Cu cât societatea îşi întinde rolul în dirijarea individului, — şi aceasta se întâmplă tntdauna în societăţile cu o cultură vechie,— cu atât şi individul se crede îndreptăţit ca să ceară uşurarea mizeriei sale dela societate. Când această uşurare nu vine, el se crede persecutat. Iar când se sinucide, se crede îndreptăţit să vorbească de răutatea lumei, aşa precum au făcut-o şi membri familiei Filipovici! Scrisorile pe cari aceştia le-au lăsat, şi prin care protestau contra răutăţii oamenilor, sunt o dovadă că ei credeau în solidaritatea socială.... De multe ori credinţa în solidaritatea socială merge împreună cu nechibzuiala în gospodăria vieţii individuale. — C. R.-M. 34 NOUA REVISTA ROMANA ACTUALE CENTENARUL RĂPIREI BASARABIEI In Rusia şi anume în fosta provincie românească se pregătesc mari serbări pentru a celebra, după termenul consacrat în diplomaţie, fericita alipire a Basarabiei către imperiul rusesc. Căci la 26 Mai anul acesta se împlineşte un veac de când Basarabia a fost deslipită de trupul Moldovei. Pentru noi Românii ceea ce dincolo de Prut se va celebra prin cântări de veselie şi valuri de şampanie pentru noi cei de dincoace de acea vână de apă se va rezolvi în o adâncă mâhnire sufletească: mâhnire nu numai fiindcă am pierdut prin acea întinsă parte de pământ mai mult de a patra parte din întregul cuprins al României ; dar mâhnire şi pentru modul cum ni s’a răpit această parte de ţară călcându-se toaie legile Dumnezeeşti şi omeneşti ale dreptului şi ale moralei. Rusia într’adevăr declarase răsboiul din 1S06 pentru a apăra ţările române de încălcările Turcilor şi cu toate acestea la pace Imperiul proteguitor despoaie pe proteguit pentru a-şi scoate cheltuielile dela acel în contra căruia îl apărase. Cum s’a putut face aceasta? Printr’o simplă schimbare în perspectiva în care Rusia privea ţările române. Pentru a declară răsboiul ea le privea prin capătul de prescurtare al ochenei, considerându-le ca ţări prietene de aceiaşi religie ba chiar cum o credea ea de aceeaş limbă şi de aceiaşi fire cu dânsa; iar la încheerea păcei întoarse ochiana pe dos zărindu-le de departe ca nişte provincii ale împărăţiei otomane bune de rupt din întregul ei şi de 'alipit către nesfârşitele întinderi pe care le cuprindea stăpânirea împăratului tuturor Rusiilor. Mai îndemânatec sistem nici că se putea şi de aceea Rusia repetă încă odată această manoperă în 1878 luând înapoi dela Moldova cele trei judeţe ce fuseseră restituite Moldovei în 1856 prin tratatul de Paris. A doua ediţie a acestui fapt fu însă mult mai bogată în încălcări ale tuturor principiilor ce tre-bue să călăuzească viaţa omenească, decât cea dintâi. Anume: în răsboiul premergător păcei din 1878, Românii nu mai fuseseră protegiuiţii Ruşilor ci aliaţii lor; le dăduse în momentul cel mai criţic când armata lor era ameninţată cu o totală nimicire, un ajutor preţios care nu numai că o scăpă de ruină, dar îi deschise calea către Balcani, pe care trecându-i puse pe Ruşi în stare de a dicta Turcilor vestita pace dela San-Stephano. Acest ajutor România îl dase după o cerere anumită cuprinsă într’o telegramă desperată a marelui Duce Neculai (actualul împărat) prin care cerea ca Domnitorul nostru să treacă cu orice preţ Dunărea căci creştinătatea ar fi în pericol. Domnitorul şi guvernul Român nu stătură la gânâ pentru a alerga în ajutorul fraţilor lor întru Hristos cu toate că ştiau încă dinainte de declararea răsboiului căliRuşii aveau de gând să reîncorporeze iarăşi cele 3 districte de jos ale Basarabiei. Dar Românii credeau că dacă vor isbuti a scăpă oştirea rusească din marea primejdie în care se află, Ruşii se vor lepădă de acest gând aşcupş şi că vpr recunoaşte prin purtarea lor ulteri-rioară marele slujbe pe care Românii le făcuseră în momentul cel mai critic al istoriei lor din veacul tre- . • ţ ■ • cut. Domnitorul şi miniştrii români uitaseră că recunoştinţa se făgădueşte dar nu se împlineşte, că jurămintele cele mai sfinte se calcă când nu mai este interes a le respectă. Şi aşâ ei văzură cu tot atâta groază cât şi indignare pe aliaţii lor, Ruşii, cerând dela Turci prin tratatul dela San-Stephano, retrocedarea celor trei judeţe Bolgrad, Cahul şi Ismail. Nu numai atâta, dar pentru ca paharul amărăciunei să fie băut de Români până în fund, marele Aero-pag european întrunit la Berlin consfinţi această nelegiuire şi din motive de înalte interese politice jertfi dreptatea şi morala şi primi ca aliatul să despoaie pe aliat pentru a plăti învingerea unui duşman comun. Să le fie de bine! Dacă în secolul al XlX-lea dreptatea a rămas tot „un nume" atunci nu ştim, zău, când se va mai coborî ea între oameni pe pământ. Dacă însă astfel stau lucrurile şi nu credem că să se afle cineva care să poată răstălmăci aceste adevăruri neîndoelnice, atunci ne întrebăm ce noimă poate avea sărbătorirea acestei izbânzi diplomatice adaose de Rusia la multele altele săvârşite de ea în decursul veacurilor şi ne mai întrebăm dacă nu ar fi mai înţelept a respectă durerea prea firească a unui popor ciuntit şi a trece în tăcere peste pragul veacului încheiat. Ceeace ne răsvrăteşte mai mult inima şi sufletul este că aceste serbări vor fi prăznuite în chiar corpul cel deslipit de Moldova, de către partea înaltă a societăţei moldovene din Basarabia, coborîtorii acelor boeri care la 1812 au trimes către Poartă iscusitul protest contra răşluirei ţărei lor. Dar după o lege sociologică fatală şi neînduplecată, stratul superior al unei poporaţii cucerite trece în curând la cuceritori. Şi aşâ s’a întâmplat în Basarabia unde partea mai înaltă a societăţii româneşti s’a ruşi ficat ; uncie un Krupenski îndrăsneşte să susţină în Dumă că în Basarabia nu ar fi popor românesc, ci numai rusesc, călcând în picioare nu numai simţi-mântul ci şi adevărul. Ce fericire când se mai întâlnesc în sânul unei pături vitrige şi înstrăinate oameni cu sufletul mare ca acel al lui Stroescu care-şi pune, el Românul apăsat de Ruşi, însemnata lui avere în slujba Românilor apăsaţi de Unguri. Toţi Românii car^-şi, iubesc neamul trebue să răspundă cruntului atac îndreptat de Imperiul vecin contra naţionalităţei lor, prin ridicarea pe toate casele lor de steaguri tricolore cernite cu doliu : doliu pentru răpire, tricolor pentru speranţa reîntregim ! A. D. Xenopol Membru al AcntltMiiici Honiane NOUA REVISTA ROMANA 35 GTOVANNI PASCOLI IT Scriind prefaţa la Myricae, Pascoli însuş relevă caracterele fundamentale ale poeziei sale : „Să rămână, să rămână cântecele acestea pe mormântul tatălui meu !... Sunt fâlfâiri de aripi, foşnete de chiparoşi, dangăt îndepărtat de clopote: amintesc toate un cimitir. Pentru câteva lacrimi, pentru câteva sbucniri de plâns, nădăjduiesc să aflu iertare; fiindcă de astă dată, mai puţin ca ori când cetitorul va putea sau va vrea să spună: Ce-mi pasă de durerea ta?" Dacă la fâlfâitul pasărilor, la foşnetul chiparoşilor şi la îndepărtatul cântec al clopotelor, vom adăugi acel cuvânt care ar puteă să. fie de ură şi care e de iubire, cu care se închide acea prefaţă, am avea înainte-ne, dacă nu 'toate, cel puţin pe cele mai suave coarde ale ţiterei lui Pascoli, care—chiar când pare a cântă întoarcerea lui Ulisse sau Fabula dezarmării—nu face decât să atingă cu măestria unui muzician perfect, această din urmă şi cea mai suavă coardă a ţiterei sale, care e poate fundamentală şi după care se acordează toate celelalte. Să o luăm deci şi noi ca bază în analiza noastră— forţat imperfectă—în tumultul durerilor pe cari recenta moarte a poetului le deslănţueşte, şi să arătăm cum se verifică în ea din punct în punct acea unitate de inspiraţiune—care se pare aşâ greu de prins în Pascoli. Dar înainte de toate să repetăm acel cuvânt într’una sau în alta din formele sale, pentru ca cetitorul să o înţeleagă şi să o primească în sufletul său. După acest lucru, sarcina noastră va fi nespus de uşurată.—Ei bine, eu cred că forma cea mai clară, cea mai completă, cea mai caracteristică în care acea vorbă a eşit nu de pe buzele, ci din însăş inima poetului, este de reţinut în versul cu care se închide poezia deja citată Cei doi orfani, şi care sună aşâ de dulce atât în sensul literar cât şi în cel simbolic: ,,Nu ştiu, frate; stai lângă mine, să stăm liniştiţi: cuminţi“. ' Or, Pascoli în unele din ale sale „Pensieri di varia umanită"—pe cari prea puţini le cetesc şi cari ar merita o soartă mai bună—a comparat pe poet cu un copilaş. Nu ştiu, şi nu mă importă să ştiu dacă aceasta se poate spune în genere despre toţi poeţii : ştiu că lui Pascoli-poetul i se potriveşte de minune. Nu e nici unul din criticii lui care să nu o admită. Şi, ce place mai mult unui copilaş? Cari au fost cele mai frumoase visuri ale copilăriei noastre? Să alergăm prin livezi şi să culegem flori, să alergăm după fluturi şi să prindem o păsărică ! Dar copilul îşi are tristeţele lui, clipele de melancolie, necunoscute, ignorate, necalculate—dar le are. Şi atunci vrea ca. mama să-l mângâie, şi surorile cu părul de aur să-l adoarmă cântând, şi se gândeşte la bunica şi la tata, şi la frăţiorul care a murit, şi plânge cu sughiţuri ; mai ales când crede că e uitat sau nedreptăţit, şi iubirea pe care o aveau pentru el cei dispăruţi, îi îndurerează inima cu o plângere amară. Ii mai plac poveştile; îi plac vitejii cari au murit luptând pentru ţară, îi place răsboiul—însă numai când acesta se identifică cu gloria. Dar fă-1 să înţeleagă toată oroarea sângelui şi a măcelului, fă-1 să vadă pe bătrânele mame cernite cărora li s’a luat întărirea şi nădejdea bă-trâneţelor lor, pe bătrânele mame cari nu mai au lacrimi pentrucă le-au plâns pe toate, sau arată-i chiar pe erou când omoară fără mila care1 i se recomandă, şi el se va ridică protestând şi va plânge de necaz şi de milă: de necaz împotriva eroului neuman, de milă pentru victimă, chiar când eroul se chiamă Diomede şi victima Dolon, şi chiar dacă pe unul l’a admirat de o sută de ori, iar pe celălalt povestitorul i l’a prezentat ca pe un spion sau pe un mişel. Simpatia pentru cei slabii e în copil neţărmurită, nu numai pentrucă el însuş ar fi un slab cum se crede de obiceiu, ci pentrucă tot ce e frumos şi nobil şi mare şi generos găseşte un răsunet imediat în sufletul copilului, ne-conrupt încă de egoismul şi de ferocitatea omenească. Egoist prin instinct el însuş, se transformă în cel mai sublim dintre eroi, de îndată ce frumuseţea sacrificiului şi a morţei pentru o idee îi fulgeră înaintea miraţilor lui ochi de îngeraş în exil. Ei bine, această simpatie pentru cei slabi, pentru cei apăsaţi, pentru cei pierduţi în vârtejul furtunatec mai sublim dintre eroi, de îndată ce frumuseţea a! vieţii, e—după ceeace cred eu—în acelaş timp „cuvântul de dragoste" şi ideea fundamentală a poesiei lui Giovanni Pascoli. Concepţiunea pe care el o are despre viaţă nu se deosebeşte prea mult de aceea a lui Leopardi şi ori cât de resemnată ar fi, ea e în fond pesimistă. Când, în Due fanciulli el exclamă : Pace oameni! Pe pământul aşternut prea e mult mister, şi numai cel ce caută — în frica lui—să aibă fraţi, nu greşeşte, versurile din Ginestra ne vin deodată în minte: ...dă la colpo a quella Che veramente e rea, che de ’mojali E madre in parto e in voler matrigna Costei chiama inimica; e in contro a questo Congiunto esser pensando Siccome e ii vero, ed ordinat o in prio L’umana compagnia Tutti fra se confiderati estima Gliccomini, e tutti abbraccia Di vero amor, porgendo Valida e pronto ed aspeftando aito Negii alterni perigli e nelle angosce Delta guerra comune. Numai că, pe când Leopardi blestemă natura care e „madre in parto e in voler matrigna" a nenorocitei sale progenituri, Pascoli, chiamă la „binecuvântarea vieţii" care „ar fi frumoasă, foarte frumoasă, dacă noi 3^ NOUA REVISTA ROMANA nu îie-am strica-o, nouă şi celorlalţi. Ar fi frumoasă chiar în plâns, care ar fi însă o rouă a seninului şi nu fierbere a furtunei, chiar în clipa din urmă, în care ochii obosiţi de atâta privire, se închid ca pentru a adună şi a închide vederea în suflet pe vecie. Dar oamenii au iubit mai mult întunerecul decât lumina, şi mai mult răul altuia decât binele său propriu. Şi pentru răul acesta voit, blestemă pe nedrept natura, mamă bună, care chiar când ne stinge pe vecie, pare că ne leagănă şi ne adoarme. O ! lâsaţi-o pe ea să lucreze, că ea ştie ce face şi ne vrea binele. Acesta e cuvântul pe care îl spun acum cu glas nu tocmai asigurat şi lămurit, şi pe care cu vremea îl voiu repetă mai bine; pentru deocamdată, gândul că această vorbă ar putea să fie de ură în loc să fie aşa cum este: de iubire, să v’o facă şi mai dragă de ascultat'*. Aşa scria Giovanni Pascoli în Mart 1894, publi-cându-şi primul volum de versuri, acele minunate My-ricae cari înviorează mintea, cari gâdilă nările, cu mirosul câmpenesc al bălegarului şi a minthei sălbatece, şi-ţi dau impresiunea unei ferestre mari deschise larg pe o câmpie în floare. Că şi-a ţinut făgă-duiala de a repetă, din ce în ce mai tare şi mai dulce în pustiul amat al brutalităţii şi al egoismului contemporan, cuvântul acela de iubire, o dovedesc cele şapte volume de poezii cari au urmat. Primi poemetti, Nuovi poemetti, Canti di Castelvecchio, Odi ed lnni, Poemi conviviali, Canzoni di Re Enzio şi Poemiitalici, ca să nu mai vorbim de poesiile latineşti, sunt străbătute (şi cum ar fi altfel?), dela primul până la cel din urmă vers, de aceeaş concepţiune amară a vieţii, de aceeaş resemnare obosită, de aceeaş fericire care nu e decât încetarea durerilor, în sfârşit de aceeaş nădejde într’un viitor mai puţin rău al omenirei, în care relele adăugite ale vieţii nu vor mai chinul neamul nostru,—cari dela primul volum al lui Pascoli constituiau notele fundamentale ale sufletului său poetic. Dar... bubue tunul şi momentul nu pare din cele mai bine alese ca să vorbim de poesia lui Pascoli. Nu pare, pentrucă acea poezie cântă pe toate tonurile „că în viaţă misterul e mare şi că ceeace avem mai bun de făcut e să stăm cât se poate mai strânşi la olaltă, toţi acei pe cari aceeaş taină ne nelinişteşte şi ne înfricoşează ; e într’un cuvânt poesie de pace, poesie umanitară. Nu vreau să spun cu asta că Pascoli ar fi desaprobat răsboiul pe care Italia îl poartă pentru raţiuni foarte grave şi foarte urgente. înainte de a fi umanitari, Italienii au rămas cam ca Giusti : întâiu stăpân de casă în casa mea, apoi cetăţean în oraşul meu, Italian în Italia şi aşa mai departe om în Umanitate. t Şi nimeni nu înţelegea şi nu simţea mai bine decât el nevoia ca Italia, după ce şi-a sărbătorit cinquan-tenariul, să-şi întoarcă privirea sa maternă spre miile % de copii rătăcitori în toate părţile lumii, cari aşteptau chemarea ei afectuoasă şi puternică. Nu scrisese el oare în acea delicioasă poemă, întitulată Italy,—după forma pe care o ia numele patriei pe buzele Italienilor cari îşi uită încet-încet pe ţărmuri la Ohio sau pe stradele New-York-ului ori ale Baltimorei, dulcea limbă maternă,—nu descrisese el plecarea tristă a emigranţilor? , . Se duc strângând dinţii şi măselele strângând în inimă o ameninţare ■ rebelă şi un plâns poate mai rebel. întind cheap haina, cheap braţele . indiferenţi la refuzul tăcut; , ' şi cheap viaţa, şi totul cheap. ! Nu cântase el plângerea Italiei? ; Adio, deci! Şi ea, Italy vede Italy plânge; Nu propovăduise el, auzind, înfrigurat de groază, pe unul din acei emigranţi blestemându-şi ţara: mama ? Nu blestemaţi! 'Mama voastră vă plânge pe voi, cari atârnaţi de sălcii grelele târnăcoape, pe malurile lui Obi, Congo şi Gange Dar de pe orice pământ unde e sudoare de sclavi, de Sub pământ unde e scrâşnirea dinţilor, de pe puntea încărcată a năvilor negre vă va chemă antica mamă, o oameni, într’o fulgerătoare auroră ce vine . cu un mare urlet—în patru vânturi— ' ■ făcut să Sară de sirenele sale. Şi aurora a venit, şi Italia vagabondă a auzit uriaşul urlet pe care l’a aruncat sirenele navelor patriei, şi profeţia lui Pascoli stă se se împlinească. Dar acesta e un alt discurs şi poezia lui rămâne cu toate acestea o poesie de pace, de iubire, de înfrăţire pe când acum... bubue tunul ! ' Va veni vremea când din răul trecutului se va fi născut binele binele care rămâne, răul care a fost şi atunci, după ce vom fi atârnat cu mâni curate ramura de măslin la altarul lui Pallas, vom putea—cu mai multă oportunitate— să vorbim despre poezia Păcii. Ramiro Ortiz Confer, de literatură italiană In Universitatea din Ilucurcşli BIBLIOGRAFII: Vusile Pâr van: „Cetatea Tropaeum", consideraţii istorice, Buc., lip. Golii, 1912. Jean Finot: „Bogăţie şi Sărăcie" în Bibi. „Lumeţi", 15 bani. NOUA REVISTA ROMANĂ 37 Aniversări Sunt cam treizeci de ani şi’n asta orii iu mantă, rn’ai născut în grea durere; şi plânsul meu cel slab şi nou pe iunie te dureâ mult mai mult decât durerea-ţi. Apoi, mereu între dureri şi frică, o, dulce mamă, m’ai nutrit din viaţâ-ţi ; şi când fui îmbrăcat de trupul tău, şi când în inimă-mi avui inima-ţi toată tu ai murit; sunt douăzeci de anide-atunci: o zi! De pe acum zădarnic voi să ’nchipui ochii tăi; şi chipul tău iubit e tot mai palid, şi-abiâ te mai ştiu, mamă. In locaşul cel rece al morfilor tu însă, în nemişcatu-fi vis îmi mângâi încă buclele de-atunce. 31 Decembrie ISOP. II Să ştii—-şi poate o ştii în cimitir — feti(a cu lungi plete aurite şi cealaltă ce fu ultimu-fi plâns, să ştii că le-ani luat şi le ador. ■ Curajul meu înfrânt Vani reînviat ■ şi sufletu-mi Vani avântat iar pentru ele: au un cămin acum, un cuib: gloria mea; iubirea mea şi munca mea le ţine. Nu-s fericite, ştii, dar sunt senine: Pioasă întristare au în zâmbet; eu le privesc — familia-mi unică! — şi simt căi’n ochi îmi vine ’ntotdeauna acea neisprăvită lacrimă ce ’n agonie scălda genele tale, mamă. 31 Decembrie 1H10. Giovanni Pascoli Trud. i/r C. P. SOCIALE REFORMELE SOCIALE LA NOI — UN ANACRONISM — „Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti" n’a fost pusă în aplicare nici măcar de-o lună, şi totuşi autorul ei s’a şi văzut nevoit să suspende—pe cale de circulări—multe din dispoziţiunile cari urmau să capete imediată putere lucrătoare. Mai târziu, când legea se va aplică în întregime, d. D. Neniţescu se va vedea, fără îndoială, silit să trimită încă multe asemenea circulări, şi numeroase alte dispoziţiuni din complicata d-sale lege vor trebui suspendate înainte ca ele să fi fost puse în aplicare. Şi lucrul e foarte firesc. Reforma d-lui Neniţescu s’a născut cu mult înainte de vreme, e prematură, e în desacord şi cu desvoltarea economică generală a ţării şi cu actuala stare a industriei naţionale,—e un anacronism. De aceia legea a provocat nemulţumiri în rândurile lucrătorilor, chiar înainte de punerea ei în lucrare; iar constituirea Asociaţiei patronale pentru asigurarea contra accidentelor s’a făcut într’o atmosferă de indiferenţă foarte puţin potrivită cu momentul—în alte ţări solemn—al inaugurării reformelor sociale. Că legea d-lui Neniţescu e un anacronism, se poate foarte uşor demonstra dovedind inutilitatea ei. In adevăr, la ce fază a desvoltării economico-industriale corespunde legiuirea socială? Răspunsul e foarte uşor de dat, privind ce se petrece în apus: când capitalul devine prea puternic faţă de muncă şi când beneficiile lui sunt prea mari, intervine Statul în sensul de-a protegui pe lucrător, rămas într’o situaţie vădit inferioară. Intervenţia aceasta a Statului se exercită în două direcţii, deşi deosebite totuşi convergente : pe de o parte, pentru a protegui persoana şi munca lucrătorului împotriva opresiunei capitalului, Statul reglementează condiţiu nile muncii,—de aici a ieşit codul cel nou, poate încă neîndeajuns cristalizat, cunoscut sub numele de Contractul de tnunefi. Re de altă parte, faţă de beneficiile mereu crescânde ale capitalului, Statul sustrage o parte din aceste beneficii şi o redă păturei muncitoare sub forma cotizaţiilor patronale la asigurările şi pensiile lucrătorilor,—de aici o întreagă serie de aşezăminte, cari funcţionează azi sub egida Prevederei sociale. Complexul total al acestor legi, făcute în favoarea păturei muncitoare, e cunoscut în economia socială sub denumirea de Reforme sociale. Elaborarea unor asemenea reforme este condiţionată în chip absolut de mersul ascendent al capitalismului. Numai aşa se explică de ce în apus legislaţia socială n’a fost inaugurată decât abia în ultimele zecenii, adică în epoca de cea mai înaltă prosperitate pentru capital. * Aceste elementare principii, odată puse, să ne întoarcem la noi şi să ne întrebăm : oare la noi situaţia este aceiaş ca în apus? Evident că nu, şi, lucru curios, acela care răspunde mai hotărît negativ la această întrebare, este însuşi d. D. Neniţescu. In adevăr, d-sa a prezentat în aceiaşi sesiune a Adunărilor legiuitoare şi legea pentru încurajarea industriei naţionale. Or, în expunerea de'motive care însoţea proectul acestei legi, d. D. Neniţescu dovedeşte, cu acte oficiale şi cu cifre neîn-doioase, că industria noastră e încă prea slabă şi prea puţin rentabilă şi că are neapărată nevoie de sprijinul încurajator al Statului. După socotelile făcute de d. D. Neniţescu, beneficiile reale ale industriilor noastre—deducând încurajările Statului—ar fi, pentru cele mai rentabile, abia de 4 la sută, iar pentru majoritatea lor numai de două şi jumătate,—şi aceasta într’o ţară unde dobânda curentă e de 10 şi 12 la sută! 38 NOUA REVISTA ROMANĂ In atari împrejurări, constatate şi mărturisite de însuşi Ministrul Industriei, legea d-sale îşi mai are rostul ? Ce să mai sustragi unui patron, care, ca să existe, are absolută nevoie de sprijinul Statului? Anacronismul e de :i evident. Cele două legi ale d-lui Nenijescu—legea pentru încurajarea industriei şi legea meseriilor—aparţin la două epoce deosebite, la două secole ecomice diferite, deşi au acelaş autor şi deşi au fost votate în acelaş timp, aproape în aceiaşi lună, de acelaş Parlament. Ele constituesc exemplul cel mai tipic a aceia ce în logică se numeşte contradictio in adjecto... * D. D. Neniţescu a comis, aşa dar, greşala mare de-a inaugura la noi legiuirea socială, înainte de a avea o industrie şi un capital destul de puternic, cari, pe de o parte să necesiteze şi să legitimeze intervenţia Statului, iar, pe de altă parte, să fie în stare să suporte sarcinile, din ce în ce mai apăsătoare ale asigurărilor şi pensiilor muncitoreşti. Dela acest greşit punct de plecare, purced toate lacunele legei Neniţescu. In adevăr, dacă d. D. Neniţescu a putut face abstracţie de restrânsă rentabi'itate a industriei noastre şi i-a sustras o bună parte din beneficiile, pe cari însuşi d-sa le găseşte neîndestulătoare, apoi Ministrul industriei n’a putut ignora slăbiciunea de fapt a capitalului,—şi de aceea d-sa a legiferat în chip unilateral, s’a ocupat numai cu crearea prevederei sociale şi a "nesocotit cu totul contractul de muncă,—ca să ne exprimăm după nomenclatura adoptată mai sus. In adevăr, atunci când e vorba de interesele materiale ale păturei muncitoreşti, d. D. Neniţescu se arată larg, poate chiar prea larg. Solicitudinea d-sale pentru clasă merge câte odată până acolo încât jigneşte interesele individuale. De aici şi acel pronunţat caracter fiscal, pe care-I prezintă legea d-sale. Când e vorba însă de ocrotirea persoanei lucrătorului, de angajarea braţelor lui, de mărginirea orelor de lucru şi de reglementarea muncii, legea d-lui Neniţescu nu numai că rămâne mută, dar încă ea conţine dispoziţiuni de un reacţionarism sincer medieval, atât de puţin potrivit cu însăşi materia asupra căreia legiferează. Dacă d. Neniţescu ar fi lăsat muncii întreaga şi desăvârşita libertate, aşa cum ea a eşit din marea revoluţie franceză, şi încă d-sa ar fi fost reacţionar, căci mecanismul întregei legiuiri sociale nu e de a lăsă lucrătorului egalitatea de drept, ci de a-1 ocroti cu preţul chiar de a-i îngrădi libertatea de a contracta. Dar d. D. Neniţescu nu s’a oprit măcar Ia formula liberalismului clasic,—partea întâia din legea d-sale pluteşte în plin veac de mijloc. Actualul Ministru al industriei a strâns munca într’un cerc de fier şi de foc; d-sa a ştirbit însuşi dreptul de a munci. Dacă printr’o minune cu neputinţă l’am învia azi pe Turgot, fostul ministru al lui Ludovic XVI ne-ar apărea, actualmente chiar mai democrat decât d. D. Neniţescu, promotorul reformelor sociale la noi. Ca să se vadă că nu exagerăm, e destul, credem, să reproducem aici art. 1 din edictul din Fevruarie 1776, prin care Turgot desfiinţează corporaţiile şi jurandele: „Verice persoane, de orice condiţie şi de orice calitate, chiar străinii cari n’au căpătat încă dela noi scrisori de naţionalitate, vor fi libere de a îmbrăţişa şi de a exercită, în întregul nostru regat şi în bunul nostru oraş Paris orice fel de negoţ şi orice fel de meserie şi profesiune, putând întruni mai multe la un loc. Spre care sfârşit am stins şi suprimat toate corpurile şi comunităţile de negustori şi meseriaşi, ca şi breslele şi jurandele. Am abrogat şi abrogăm orice privilegii, statute şi regulamente date ziselor corpuri jsi comunităţi, în virtutea cărora nici unul din supuşii noştri nu va mai putea fi turburat în exerciţiul comerţului sau profesiunei sale, sub nici un cuvânt". Acestea le-a decretat Turgot la 1776; în 1912 d. D. Neniţescu înscrie sub art. 16, al proiectului d-sale, următorul aliniat, suprimat din fericire de comitetul delegaţilor în Cameră: „Afară de pedeapsa amenzii, autorităţile administrative şi parchetul, după cererea Casei Centrale sau a breslei, vor opri de a exercită meseria pe acei cari nu vor aveă cartea de meşter sau cărţulia de calfă sau de lucrător". Nu-i aşâ că deosebirea e enormă. Şi cu toate acestea, între Turgot şi d. D. Neniţescu nu s’au scurs încă, nici măcar două veacuri ! Are dreptate Spencer când scrie că omenirea propăşeşte în progresie geometrică şi când compară mersul ascendent al civilizaţiei cu prăvălirea unei avalanşe... * Dar dovada cea mai evidentă că legea d-lui Neniţescu e un anacronism pentru actuala noastră stare economică, o vom trage şi din împrejurarea că deşi a făcut să se voteze o lege prin care inaugurează era reformelor sociale la noi, d-sa totuşi nu s’a gândit un singur moment să abroge legea Orleanu, pentru mărginirea dreptului de asociaţie şi interzicerea dreptului la grevă, pentru muncitorii din ateiierile publice. Cu rizicul de a trece drept reacţionar sau amator de paradoxe, nu mă sfiesc să afirm că legea Orleanu e mult mai apropiată de starea noastră reală de lucruri, decât legea Neniţescu. In adevăr, atât Anglia cât şi Franţa au cunoscut legi similare. In Anglia se votează, la 1800, sub regele George IV, biIIul cunoscut sub numele de Combination act, care interzicea lucrătorilor să se asocieze cu scopul de a cere în chip colectiv îmbunătăţirea soartei lor. Franţa a cunoscut, în toiul marei revoluţiuni, Ia 1791, o lege identică, legea Le Chapelier. Legea engleză a fost abrogată după 25 ani de funcţionare, Ia 1825; iar cea franceză a rămas în vigoare, sub diferite forme, până sub Napoleon III, care o desfiinţează prin legea dela 25 Mai 1864. Care eră trebuinţa socială careia răspundeau aceste legi? Cum, fiecare lucrător în parte putea să ceară îm- NOUA REVIStA ROMANA 39 bunătăţirea soartei lui, dar aceiaşi cerere formulată de mai mulţi, în chip colectiv, devenea un fapt ilicit? lată ce nu putea pricepe d. Emil Ollivier, raportorul legei dela 1864,—şi totuşi faptul are o explicaţie foarte firească: în acele vremuri capitalul eră încă la începuturile lui, eră prea slab şi dacă muncitorii, proclamaţi atunci liberi, ar fi avut dreptul să se asocieze şi să ceară în mod colectiv îmbunătăţirea soartei lor, capitalul ar fi fost învins Ia primul atac. Iată explicaţia lui Cbmbination act, iată explicaţia legei Le Chapelier. Or, noi azi rie aflăm, în ce priveşte tăria capitalului, în aceiaşi situaţie, dacă nu şi mai rea, în care se aflau Anglia şi Franţa către începutul veacului XIX,—de aici existenţa legei Orleanu. Or, însuşi fiinţa acestei legi şi a Stării de lucruri care a chemat-o la viaţă, constituiesc cea mai bună dovadă că reforma d-lui Neniţescu a venit înainte de vreme, că eră în orice caz de prisos. Ap!Oi, mai cu seamă faptul că ea trăeşte în acelaş timp şi alături de legea pentru încurajarea industriei naţioiVale—care, mai mult încă decât legea Orleanu, e o afirmare constantă a slăbiciunei capitalului—pune şi mai bine în evidenţă precocitatea legei Neniţescu. Faptele acestea au fost hotărîtoare cu privire la înjgh'ebarea şi soarta legei meseriilor. Organizaţia noâstră economică nepermiţând d-lui Neniţescu să legifereze în mod larg şi democratic, d-sa a fost silit să elaboreze o lege hibridă, un monstru diform, al cărui cap—organizarea meseriilor—se pierde în întunecimele celui mai autentic veac de mijloc şi a cărui coadă—asigurările muncitoreşti—sfidează legile cele mai elehientare a'e calendarului şi trăeşte în veacul ce va să vină. Legea d-lui Neniţescu aparţine, parte trecutului, parte viitorului dar n’are nici un punct de contact cu prezentul economic al acestei ţări. E un anacronism. > St. Antim CRITICA INTUIŢIA FILOSOFICA ŞI LITERARĂ Mişcarea filosofică din Franţa, mai ales, e predominată azi de filosofia bergsoniană care ni se prezintă ca o disciplină capabilă să reînvieze vechile sisteme metafizice crezute moarte pentru totdeauna, în urina progresului ştiinţelor pozitive. De sigur, filozofia bergsoniană nu se prezintă până acum, ca un sistem complect asemănător sistemelor lui Platou, Descar-tes, Leibnitz, Spinoza sau Hegel. Ceea ce-i este caracteristic nu e tendinţa formării unui sistem în înţelesul acelora de mai sus. In fond, ea' e o critică a inteligenţei ca facultate de cunoaştere. Prin aceasta, ea intră în cadrul tuturor preocupărilor filosofice contimporane, cari se învârtesc în jurul teoriei cunoştinţei, devenită una din problemele cele mai interesante dela Kant încoace. Din acest puntt de vedere filosofia lui Bergson ne apare ca un eclectism între vechea teorie materialistă, care consideră inteligenţa determinată de materie şi între cea idealistă, care consideră că inteligenţa impune forma ei materiei. Din combinarea lor n’ar reeşi decât că materia şi inteligenţa s’au adaptat una alteia. Fiind conceput în acest chip raportul dintre materie şi inteligenţă, Bergson va porni mai departe şi va aduce critica sa în contra inteligenţei ca facultate de a cunoaşte realitatea Complectă. După el, ^inteligenţa nu va da decât cunoştinţa materiei ; ciinoştinţa însă a vieţii, caracterizată prin o continuă schimbare, nu va fi adusă decât de intuiţie. Aşa dar, pentru a cunoaşte realitatea complectă trebue să ne servim şi de intuiţie şi de inteligenţă, prima dându-ne cUm am mai spus, cunoştinţe despre fenomenele vieţii înăuntrul cărora intră fenomenalitatea cuprinsă în domeniul biologic şi psychic; cea de a doua dându-ne cunoştinţa materiei sau cunoştinţa ştiinţifică. Tipul cunoştinţei ştiinţifice e matematica care se caracterizează prin aceea că exclude timpul, întru cât lucrează cu unul care nu corespunde realităţii pure, dar care e o abstracţie a spiritului nostru. De aceea el poate fi înlăturat din domeniul materiei, dar este imposibil de înlăturat din domeniul fenomenelor vieţii, tocmai pentrucă ele se desfăşoară în timp şi aceasta constitue adevărata caracteristică diferenţială acestor fenomene faţă de cele dintâi. Şi, prin urmare, prin introducerea duratei în explicarea unor anume fenomene, se exclude ideea unui determinism al lor, tocmai pentrucă nu putem face abstracţie de timp ca în fenomenele materiei, în cari putem introduce un determinism, perfect, tocmai din cauza abstrac-ţiunei timpului. Aceste idei constitue fondul întregei filosofii berg-soniene şi dela această diferenţiare a puterei noastre de cuhoştinţă, rezultată din o privire profundă şi subtilă a realităţii şi a activităţii noastre sufleteşti, porneşte Bergson mai departe la studierea mai amănunţită a diverselor fenomene. Un prim argument pe care-l aduce el, pentru ,a dovedi că inteligenţa nu poate fi decât o facultate de cunoştinţă a materiei, e faptul că niciodată o descoperire biologică n’a fost rezultatul unui raţionament. In domeniul materiei însă inteligenţa deşi porneşte de!a experienţă, dela materie, poate deveni to'.uşi o putere de cunoştinţă a spiritului nostru, cum o face de ex. în matematică, şi în orice moment orice deducţie a ei se poate potrivi realităţii, adică se poate acordă cu experienţa. Aceasta nu ne dovedeşte decât că inteligenţa şi materia s’au adaptat una alteia. Intr’adevăr, din observarea manifestărilor inteligenţei la diverse animale şi la om, se vede ca inteligenţa s’a adaptat materiei întru cât ea a voit să-şi facă din această materie elemente trebuincioase pentru susţinerea lor în viaţă, aşa că inteligenţa după Bergson 4o NOUA REVISTA ROMANA porneşte dela acţiune şi din acest punct de vedere bergsonismul pare a se potrivi cu pragmatismul. Ca teorie a cunoştinţii, pragmatismul însă, e cu mult mai inferior bergsonismului, pentrucă nu voeşte să introducă în fenomenele psihice decât aceleaşi inetoade de investigazie ca în cele fizice, pentru a putea cu chipul acesta să le prevadă şi pirn urmare să se poată folosi de ele. Bergsonismul însă prin diferenţiarea pe care o introduce în metoadele noastre de cunoştinţă, adică intuiţia şi inteligenţa, exclude orice determinism din un anume cerc de fenomene şi deci orice prevedere. [ 1 Inteligenţa, în prima manifestare a ei Tăind deci în legătură cu acţiunea, având cu alte cuvinte tendinţe de a fabrică, nu va alege pentru acest scop decât materie brută, solidă, care se prezintă cu caracterele de discontinuitate şi imobilitate, îndepărtând materia fluidă continuă şi mobilă, pentrucă ea nu-şi poate reprezenta decât discontinuul. Pe de altă parte acţiunea noastră pentru ca să se poată desfăşură are nevoie de puncte de reper, care-i sunt oferite numai de materia brută. O dovadă că inteligenţa lucrează cu materia brută, e şi faptul că limbagiul nostru care1 e o exteriorizare a funcţiunei inteligenţii, se prezintă cu aceleaşi caractere de discontinuitate şi imobiltate, prin noţiunile Iui, ca şi materia brută. Aşa dar avem dovada destul de eloquentă că inteligenţa nu ne poate da viziunea completă a realităţii şi de aceea ea trebue să fie întregită de o nouă metodă de cercetare : intuiţia. Pentru a şti ceeace înţelege Bergson prin intuiţie, trebue să vedem mai întâiu prin ce se deosibeşte ea de inteligenţă. Ştim că aceasta din urmă nu caută decât raporturile dintre diferite fenomene, prin care să ne dea o cunoştinţă oarecum exterioară’ a lucrurilor. Intuiţia din contră nu caută aceste raporturi ; ea vrea să pătrundă realitatea lucrurilor ca să ne dea o ştiinţă interioară a lor. Tendinţa aceasta nu şi-o poate îndeplini decât în domeniul în care fenomenele se prezintă cu caracterele de continuitate şi mobilitate. Viaţa biologică şi psychică sunt nutrimentul necesar acestei intuiţiuni. Necăutând raporturile dintre fenomene, intuiţia ni se va prezentă ca o cunoştinţă instinctivă, asemănătoare cu aceea a animalelor. Instinctul, prin urmare, cunoaşte interior, prin simpatie, şi cu aceasta se deosibeşte de inteligenţă, care cunoaşte exterior. Fără îndoială că orice cunoştinţă e un act de inteligenţă—„eul nostru jl sesizăm însă direct, intuitiv, şi inteligenţa noastră cugetă imediat apoi asupra acestei intuiţii a eului nostru, şi prin aceasta ea îi ascunde, îi voalează caracterul".1) Dacă instinctul care implică o cunoştinţă nu s’ar exterioriza în acţiune, ci s’ar interioriza în cunoştinţă „ar putea răspunde la o mulţime de întrebări ce ni le-am putea pune".2) De aceea inteligenţa trebue să vie ca să lumineze in- tuiţia prin punerea diverselor probleme. In acest caz însă inteligenţa va trată viaţa întocmai cum face cu materia brută, pentrucă ea nu consideră lucrurile decât întru cât ele servesc acţiunea noastră asupra lor. Dar cu cât va căută să aprofundeze mai mult fenomenele vieţii, cu atât cunoştinţa ei va deveni simbolică şi relativă la acţiune. Deci, pe lângă o cunoştinţă intelectuală trebue să existe o alta, extraintelectuală care ne va introduce în realitatea intimă a vieţii, aşâ ca să o putem contemplă „fără ca să se interpună între ea şi noi, vre-un obstacol". Prima ne dă cunoştinţa ştiinţifică, cealaltă ne dă pe cea filosofică sau metafizică şi am- Ilenrv Bergson bele la un loc ne dau cunoştinţa desăvârşită, absolută, a realităţii. Călăuzit de această metodă, Bergson caută să o aplice, voind să-şi dea seama de adevăratul aspect [al fenomenelor sufleteşti, cum o face în lucrarea sa „Sur Ies donnees immediats de la conscience", şi de legătura acestor fenomene cu materia, cum o face în „Matiere et memoire“ şi în fine al fenomenelor vieţii în „Evolution creatrice“. Din studierea acestora, filosofia bergsoniană, contrar credinţei multora, ni se înfăţişează, deşi încă neterminată, sub o strânsă legătură organică, care odată prinsă ne va da posibilitatea să pătrundem intuiţia ei, urmând prin aceasta însăşi metoda de cercetare pe care Bergson o aplică nu numai în studiul fenomenelor vieţii, dar şi în studiul manifestărilor acestor fenomene, cum o face de ex., în expunerea filosofiei lui Berkeley din care caută să scoată adevărata ,ei intuiţie. Vom urma deci acest exemplu, dat dq însuşi Bergson, pentru a vedea intuiţia filosofiei lui, şi ne vom 'şervi în scopul acesta în special de lucrările lui Rene Gillouin cari se ocupă de această filosofie.1) 1) Gillouin: La philosophie de M. Ilenry Bergson. 2) Gillouin :jOp. cit. 2) Rene Gillouin : La Philosophie de M. Ilenry Bergson şi^Henry Bergson. NOUA REVISTA ROMANĂ 4i E lesne de înţeles că odată admis principiul că fenomenele sufleteşti se desfăşoară în timp, determinismul lor nu mai poate există, şi tendinţa de a introduce principiul inerţiei din domeniul fizic care ne spune că nici un lucru nu-şi poate schimbă starea sa de repaos său de mişcare fără intervenţia unei forţe externe, cum caută să o facă biologul francez I'elix Le Dantec,') e o imposibilitate. A voi să interpretăm fenomenele sufleteşti după un determinism, înseamnă a nu cunoaşte în fond viaţa psychică ; compararea ei cu cea fizică, aduce ca urmare considerarea fenomenelor sufleteşti ca o adunare a diverselor stări, exlinse în spaţiu. Fenomenele sufleteşti însă, se desfăşoară în timp şi între ele e o adevărată fuziune, aşâ că formează o unitate, se întrepătrund şi fiece sentiment sau stare sufletească reprezintă sufletul nostru întreg, în fiecare reflectându-se întregul conţinut al lui. In acest caz sufletul e liber pentrucă libertatea nu constă decât în întreaga manifestare a eului nostru şi nefiind deci nici un determinism, prevederea direcţiunei în care se. desfăşoară acest fenomen este imposibilă. De altfel, cunoaşterea stărilor sufleteşti aLe altuia, din care ar reeşî prevederea noastră, nu e cu putinţă decât în dbuă chipuri : dinamic şi static. Primul ne dă ocaziu-nea de a cunoaşte stările sufleteşti ale cuiva, trăind cu el aceleaşi fenomene, şi prin urmare nu putem din această cauză prevede. Al doilea chip, nu ne dă posibilitatea de a prevede, la rândul lui, pentrucă prin el explicăm faptele cuiva după ce s’au sfârşit. Ceva mai mult. Fenomenele sufleteşti nu sunt fixe ca obiectele din natură. Ele trăesc, se schimbă neîncetat şi dacă am dorî să prevedem ne e cu neputinţă, de oarece intervine timpul care nu poate fi redus la ceva abstract cum' e cazul în ştiinţele pozitive. Reducerea timpului ar însemnă însăşi reducerea vieţii noastre sufleteşti, căci o lipşim de o mulţime de impre-siuni şi prin urmare făcând astfel n’am cunoaşte realitatea adevărată a lor. Aşâ dar, încă odată, prevederea în domeniul fenomenalităţii psychice nu poate avea loc. O restricţiune însă se impune. Nu în orice moment şi nu tuturor le este dat să-şi manifeste întregul lor eu—deci libertatea lor—prin faptul că noile idei şi sentimente ce Ie capătă, prin sugestie sau educaţie, nu se identifică cu cele anterioare lor. Manifestarea cuiva în aceste condiţiuni nu ar reprezenta rezultanta eului lor şi deci n’ar fi liber. Se poate ca mai târziu aceste idei şi sentimente să fuzioneze cu ideile vechi. Atunci, manifestarea cuiva va fi liberă. Bergson zice: suntem liberi, ori de câte ori voim să intrăm în noi înşine, foarte rar însă ni se întâmplă să voim aceasta. Şi chiar în cazurile când acţiunea este îndeplinită liber nu am putea să judecăm asupra ei fără a desfăşură condiţiile exterioare, în spaţiu şi nu în durata pură. Problema libertăţii este deci născută din o neînţelegere: ea a fost pentru moderni ceeace fură pentru cei vechi sofismele Eleaţilor şi întocmai 1) Felix le Dantec: Le determinisme biologique (F. Alean-Paris). ca aceste sofisme ea are origina în iluzia prin care se confundă succesiunea cu simultaneitatea, durata cu întinderea, calitatea cu cantitatea.') Problema libertăţii, rezolvată în acest chip, ar suferi o lovitură puternică dacă s’ar dovedi că fenomenele sufleteşti nu sunt în fond decât epifenomenele fenomenelor fiziologice. Materialismul nu susţine decât aceasta. Paralelismul nu se depărtează nici el prea mult de această credinţă când vrea să arate că fenomenul fiziologic şi psychic nu sunt decât două aspecte diferite ale unui acelaş lucru. Idealismul introduce un adaos, prin concepţia că sufletul e un plus al fenomenelor fiziologice. Teoria Kantiană a apercepţiei si cea a „Sintezei creatoare" a lui Wundt nu ne dovedesc decât acest lucru. Cu aceasta nu se exclude însă faptul experimental al legăturei dintre materie şi suflet. Bergson, va porni dela acest fapt, neputându-1 înlătură şi va explică din însăşi această relaţiune indeter-minismul nostru. De aceeia, Bergson va studiâ punctele în cari spiritul şi’ corpul se influenţează : în percepţie şi în memorie. Teoria obişnuită azi a percepţiei ne arată că ea e rezultatul unei impresiuni ce vine din lumea din afară şi care se propagă prin sistemul nervos până în centrii cerebrali unde se transformă în o stare subiectivă pe care noi o proiectăm apoi în afară ca să consti-tue obiectivitatea lucrurilor. Memoria,—după aceiaşi teorie—nu e decât o impresiune păstrată care tinde să se actualizeze în faţa unei percepţiuni analoage. După Bergson, această teorie a percepţiunei nu ne apare decât ca un ce misterios care nu ne explică în nici un chip în ce sens impresiuni venite din afară se transformă în ceva subiectiv care ar puteâ să nu ne redeâ realitatea cum este ea în sine, ci cum ne apare nouă. De aceea, crede Bergson, că noi nu trebue să definim percepţia în termeni de cunoştinţă ci în termeni de acţiune, cari explică puterea de a lucră a fiinţei vii, exprimate prin variaţiunile elementelor nervoase. Percepţia noastră va face deci parte din lucruri şi va coincide cu ele.1 1 2) Percepţia se va con-'undâ cu materia. Ceea ce-i va da un caracter de subiectivitate vor fi tocmai elementele memoriei noastre—cari exprimă domeniul adevărat al Spiritului nostru,—cari vin de se adaogă percepţiei pure. Aceste elemente ale memoriei noastre nu sunt însă —înţelegem de ce—în afară de obiectivitatea însăşi. Pe de altă parte memoria trebue definită şi ea în termeni de acţiune, şi dacă identificăm conştientul cu psyhicul, dacă se înţelege că conştient înseamnă actual, în acţiune; iar inconştient, virtual, în inacţiune,— memoria nu va fi decât o funcţiune a creerului. Dacă acestea sunt caracteristicile memoriei şi percepţiei, şi dacă conştiinţa noastră este în raport direct cu posibilitatea alegerei noastre, din diversitatea acţiunilor, a anumitor acţiuni, vom deduce că nici un act psychologic nu poate fi deosebit de mecanismul fiziologic ; totul 1) Bergson : Essai sur Ies donnees inimcdiats de la cons-cience (Alcan-Paris). 2) Bergson : Matiere et Memoire (Alean). 42 NOUA REVISTĂ ROMANĂ va apare ca şi cum conştiinţa ar isvorî clin creer, şi că activitatea conştiinţei s’ar modelă pe acţiunea cerebrală. In rea'itate, conştiinţa nu isvoreşte din creer şi conştiinţa şi creer se corespund pentrucă măsoară în mod ega>, unul prin complexitatea structurei sale, ce'ălalt prin desvol a-ea co.nple .ităţei sale, cantitatea de alegee de care dispune fiinţa vie. Dar această corespondenţă n’are nimic echivalent cu un „paralelism*' tocmai pentrucă o stare cerebrală exprimă numai ceeace e acţiune născândă în starea psycho'ogică corespunzătoare, starea psychologică întreeând nesfârşit de mu!t starea cerebrală. Pentrucă, spune Be~gson, o oarecare matrice este necesară unei oarecari maşini şi pentrucă maşina funcţionează când pui matricea şi se opreşte când o înlături, nu se va pretinde că matricea este echivalentul maşinei. Relaţiunea dinire conştiinţă şi creer pare a fi relaţiunea dintre matrice şi maşină**.1) Observăm deci că libertatea este dovedită, cu toată relaţiunea dintre materie şi suflet. Dacă această problemă a fost rezolvată de B:r0son cu multă dialectică—care l’a adus la urma urmei la apropierea unui paralelism idealist—dacă ne este permisă această expresiune—cercetările asupra fenomenelor vieţii nu-1 vor îndepărtă nici ele dela o teorie finalistă a ei. Ce e însă viaţa după Bergson. Viaţa nu intră în ordinea materiei ci în aceea a spiritului—din motivul uşor de înţeles—adică din cauză că ea are o istoire, îmbătrnâeşte, e continuă, pe când materia n’are istorie şi e discontinuă. Trecutul vieţei e în prezent, şi prezentul cuprinde viitorul. Viaţa e continuitate, o creaţie continuă. Transformismu! ne arată în deajuns aceasta. Aşa fiind, reluăm aci punctul de vedere determinist dela care porneşte Berg-son, încă dela începutul scrierilor sale, şi ne întrebăm dacă în acest caz e posibil un determinism biologic. Răspunsul este negativ, căci cunoscând condiţiile necesare pentru viaţă nu putem încă ştî ce forme de viaţă se vor naşte, pentrucă aceste condiţii formează un acelaşi corp cu această viaţă şi prin urmare cum să ştim dinainte forma de viaţă care nu este încă produsă? Odată produsă, noi putem să ne o explicăm. Deci unde este continuitate, determinismul e cu neputinţă şi prevederea este înlăturată. Inteligenţa din aceste cauze nu va explica viaţa. Intuiţiei îi revine acest rol. De acî rezultă un alt fapt. Bergson nu va fi nici final ist, nici mecanist în explicarea acestor fenomene, pentrucă inteligenţa este aceea care exp'ică ambele ipoteze. Ca mecanişti, suntem obicinuiţi să legăm aceleaşi cauze de aceleaşi efecte, ceeace ne-ar da posibilitatea să prevedem, lucru cu totul exclus în cazul nostru. Ca finalişti, presupunem o armonie în vederea unui scop ; aceasta însă înseamnă că posedăm prevederea, care, în materie de continuitate este exclusă. Deci, finalismul şi mecanismul trebuesc îndepărtata din explicarea fenomenelor vieţii. 1) Bene Gillouin, op. cit. Bergson însă, revine la un finalism anterior desfăşurării fenomenelor. La începutul lor e o identitate, spune el, de impulsiune şi aspiraţiune comună, e elanul vital care se divide la infinit. Această diviziune e cauzată de materia brută şi de caracterul psychologic al vieţii. Intr’adevăr, viaţa, elanul vital a trebuit să se di-vidă ca să aducă în sfera ei materia brută; pe de altă parte viaţa fiind tendinţă, iar tendinţa fiind des-voltarea diversă în care se împrăştie elanul vital,— vom avea dar, în această diversificare, diferitele forme de viaţă, dela plante la animalele inferioare şi dela acestea până la vertebrate şi om. La plante viaţa e oarecum imobilă. Prin aceasta chiar, plantele se deosebesc de animale şi deci conştiinţa acestor fiinţe este adormită, pentrucă conştiinţa este în legătură cu libertatea de mişcare. La animale, viaţa este mobilă şi conştiinţa este mai vie cu cât pornim dela viermi şi moluşte până la vertebrate şi om. Desvoltarea acestei conştiinţi s’a făcut în două direcţiuni oprindu-se la instinct, mai ales la insecte unde viaţa instinctivă ni se arată în toată splendoarea ei,—şi la inteligenţă. In om se manifestă aceasta din urmă mai ales. Ar fi întrebarea dacă diferenţa dintre om şi animale e o diferenţă de grad sau de natură. Identitatea structurei creerului, nu poate fi un criteriu pentru lămurirea acestei chestiuni. Acţiunea îl poate înlocui foarte bine. De fapt, omul este fiinţa care poate fabrica materia brută, poate alege în mişcările lui. Celelalte animale nu pot fabrică şi nu au libertatea de a alege. „Animalul e închis în habitudinea speciei lui“ (Bergson). Şi de aceea nu poate crea mecanisme nouă, cum poate face omul. Cu aceasta am terminat expunerea, foarte pe scurt, a ideilor cuprinse în cele trei lucrări de până acum ale lui Bergson şi putem afirmă că ele se învârtesc în jurul problemei determinismului. Tratarea acestei probleme i a dat posibilitatea să facă o diferenţiere tranşantă între domeniul posibil cunoştinţii ştiinţifice şi filosofice. Cu un cuvânt, pentru a puteâ aveâ o cunoştinţă filosofică trebue să ne cbicinuim să privim lucrurile sub speciae durationis. Prin aceasta, centrul filosofiei lui, sau mai bine intuiţia „intuiţionismului** bergsonian, este schimbarea. Bergson însă nu s’a oprit, urmând metoda sa in-tuiţionistă, numai la studiul fenomenelor biologice şi psychoîogice în sine, ci ca istoric al filosofiei a căutat să introducă metoda intuiţiei şi în studierea sistemelor filosofice, reducându-Ie Ia o intuiţie care a servit ca punct de plecare fiecărui sistem. In acest sens îl studiază el pe Berkeley. In astfel de cazuri nu avem nevoie aproape de loc să cunoaştem condiţiile, tendinţele momentului în care apare acea filosofie şi nici legătura organică a diviselor serie i e compun sistemul filosofic. Metoda intuiţiei va fi suficientă ca să putem prinde instinctiv, prin simpatie, ideea centrală a acelei filosofii.1) 1) Bergson : Kevno do Methaphisique et de Morale. Septembrie 1911. NOUA REVISTA ROMANA 43 Lămurind această metodă o putem aplică şi în domeniul literaturii considerată ca o manifestare a activităţii noastre sufleteşti, întocmai ca şi filosofia. Prin aceasta nu voim să arătăm că bergsonismul, întru cât caută să explice ceeace e mai profund şi.mai vag din sufletul nostru, ar putea fi o doctrină explicatoare a simbolismului contemporan, ci ceeace voim e să arătăm că bergsonismul e o'perfectă metodă de critică literară întocmai cum este o perfectă metodă pentru studierea filosofiei. Făcând această analogie, vom da atenţiune prih urmare nu condiţiunilor economice şi sociale în cari apare o operă de artă, cum făcuse Tcutie, şi vom da atenţiune nu prea mare legăturii dintre diversele opere ale unui acelaş scriitor, dar o vom da numai întru cât această legătură ne-ar face să prindem mai bine idealul estetic şi umanitar de care a fost călăuzit scriitorul. (Felul cum a ştiut să şi le exprime nu vor fi neglijate de sigur nici ele). Ideea predominantă din opera lui nu o vom putea avea însă decât îndepăr-tându-ne de orice consideraţiuni de uri1 itate socială sau morală, ca astfel prin simpatie şi desinteresare să putem pătrunde opera în sine. Această metodă nu va avea legătură cu critica impresionistă pentrucă aceajstă critică nu are decât o valoare subiectivă şi este poate tot o manifestare artistică, întru cât ea nu se face cu intenţiunea de a prinde intuiţia unei scrieri—ea nefiind ceva voit, sistematizat, cum ar fi metoda de critică arătată mai sus. Importanţa acestei metode mai vine şi din faptul că poate studia pe un scriitor nu numai în manifestarea lui în o singură operă a sa, dar şi în continuele lui manifestări, în cari va căută să vadă dacă intuiţia sa despre viaţă şi lume a evoluat clarificându-se, şi prin urmare să vadă un progres sau un regres dela o operă la alta. Şi ca o verificare a celor spuse până aci, vom a-dăogâ că studiindu-1 pe Zola pe ex„ nu vom căută să explicăm opera sa, prea mult, prin condiţiile sociale în cari ea s’a desfăşurat şi nici legătura acestor opere—deşi ea este acî foarte evidentă, Zola însăşi arătând-o în „Les 'Rougons Maquart", ci vom căută să desprindem ideea fundamentală a întregei lui opere. Ea nu poate fi alta decât că : „trebue să spunem totul, pentru a cunoaşte totul, spre a îndreptă totul" sau parafrazând cele patru evangelii ale sale vom zice că pentru a fi fericiţi „trebue să lucrăm pentru ca să găsim adevărul, ca dreptatea să se facă şi ca viaţa să fie fecundă Metoda de critică literară expusă mai sus îşi găseşte dar, un puternic suport în filosofia bergsoniană. I. Brucker BIBLIOGRAFII: In «Biblioteca «Naţională», No. 42 --14,: «Bucovina» ; *Cu-trcmurile do pământ; «Foloasele Călătoriilor» de D. Vasiliu-Bacău, 30 bani. Eugenio Rignano: «Le role des «theoriciens< dans les Sciences biologiques et sociologiques» (Extrait de «Scientia») Bologna, Nicola Zanichelli. ŞTIINŢE PSIHOLOGIA BEŢIEI*) După cum nu fiecare organism reacţionează Ia fel la boală, căci medicii au de tratat bolnavi şi nu boale, după cum nu fiecare organism reacţionează în acelaş fel la acelaş medicament, în aceiaş doză, tot aşâ vom aveâ variaţiuni şi faţă de alcool. ‘ • ■ Persoanele exuberante, viguroase, sanguine vor face o beţie caracterizată printr’o veselie sgomotoasă, bună dispoziţie exagerată, expansiune, agitaţiune. Aceştia în stări psiho-patologice fac manii expansive, grandomania, mania inventatorilor, a reformatorilor, etc., se cred împăratul împăraţilor, regele astronomilor, generali, miliardari, inventatori de cine ştie ce drăcie, etc. Aceştia au, cum le zic Francezii : le vin gal. Cei slabi, deprimaţi, anemici, hipertensivii cum îi numeşte Fleury, vor aveâ alte simptome în beţie, după cum în psihiatrie stările lor patologice maniacale sunt descrise ca idei de mizerie, ruină, persecuţie, re-muşcare, tristeţă, etc. După primele pahare de vin sunt copleşiţi de o mare tristeţă. Capul aplecat pe piept, ochii privind în jos, exprimă o adâncă durere. Tot corpul lor ne arată atitudinea de flexiune, de în-ghemuire, în opoziţie cu ceeace am văzut la primii : extensiunea. Ils ont le vin triste. Aceştia sunt de o-biceiu băutori singuratici, nesociabili, îşi rumegă singuri necazul. Odată cu tristeţă aceia, simt presimţiri funeste, că le va muri cutare fiinţă iubită, că Ii se va întâmpla o nenorocire mare, o stare descrisă în unele neurastenii şi psihose, pe care autorii englezi au denumit-o : anxious attempt (aşteptare anxioasă). La cea mai mică contrarietate, la o impresiune cât de slabă, la auzirea unei melodii, se produce ca o descărcare şi încep deodată să plângă. Voinţa şi la dânşii este anihilată şi inhibiţiunea nu poate interveni să potolească plânsul, care poate deveni chiar sgo-motos de tot. Ideile şi imaginele cari se succed în spiritul lor au caracterul de durere, ruină, distrugere. Din timp în timp câte un oftat adânc le ridică pieptul. Ochii lor trişti privesc trist ca şi cum ar fi fascinaţi de spectacolul acela extrem de grozav, la care iau parte. Îmi amintesc de o scenă, la care am asistat şi care m’a impresionat adânc. Veneam din Moldova prin Ploeşti pe la 5 dimineaţa. Eră prin Fevruarie, ninsese mult şi se lăsase un ger simţitor. In gara Ploeşti, se urcară în tren mai mulţi călători cu blănuri pe ei, somnoroşi şi sgribuliţi de frig. Mai era şi un alt grup chefliu şi sgomotos: vre-o patru bărbaţi, toţi beţi ; cu dânşii mai erau şi două femei cu aceiaşi bună dispoziţie şi doi lăutari, cari trăgeau cu tot frigul din viorile lor, însoţiţi de chiotele şi ţopăi-turile veselei societăţi. Se înţelege că spectacolul, deşi banal, atrăsese privirile curioase, uluite, indig- ') V. nrelo 1 şi 2 din N. R. R 44 NOUA REVISTA ROMANA nate ale celorlalţi călători treziţi din somn. M’a impresionat însă figura unuia dintre dânşii. In loc de a chiui şi a da din picioare cum făceau ceilalţi tovarăşi, el făcea o notă discordantă în ansamblul lor sgomo-tos prin mutra sa de cioclu, cum îi ziceau ceilalţi. Sta trist şi posomorit, ba la un moment dat a început să plângă cu hohote. Ceilalţi, clătinându-se pe picioare stăteau cerc împrejurul lui şi se ţineau de pântece de râs. In zadar femeile căutau să-l liniştească, îl mângâiau pe obraji, îl încheiau prieteneşte la palton, îi ţineau mâinele într’ale lor; el plângea nîainte, ca după o pierdere ireparabilă, ca după un mort. întrebând pe unul dintre tovarăşii acestuia de drum, de motivul plânsului, el răspunse că aceasta era slăbiciunea lui de câte ori se îmbată... După vre-un sfert de oră, ceilalţi parcă erau şi ei mai potoliţi, lăutarii sdrăngăneau tot mai încet, coprinşi şi ei de aceiaşi plăcută oboseală, pe care ţi-o produce mersul şi uruitul ritmic al vagoanelor. Omul nostru nu mai plângea, dar avea mereu faţa întunecată şi posomorită. Dar la un moment dat se sculă, privi în dreapta şi în stânga, ieşi pe platformă neoprit de nimeni, stătu aşa puţin şi apoi se aruncă între vagoane, cari trecură peste dânsul. Unul dintre călători, care-1 urmărise cu privirea prin fereastra uşii, dădu semnalul de alarmă şi trenul fu oprit în mijlocul câmpului. Corpul fu găsit ciopârţit în zăpada înroşită. Sinuciderile în timpul stării de beţie nu sunt tocmai rare. In statistica lui Brierre de Boismont, citată de Ch. Richet, dintr’un total de 4595 cazuri de sinucidere, 530 sunt datorite beţiei, adică cam a noua parte, proporţie destul de considerabilă. Un caz interesant de sinucidere, petrecut acum vre-o zece ani;, a fost înregistrat în ziare ca un simplu fapt banal. .Eră vorba de un bărbat de vre-o treizeci de ani, căsătorit, de oarecare condiţie socială, care după un chef tras în tovărăşia mai multor prieteni, s’a întors beat acasă, a scos dintr’un dulap o rochie a soţiei sale cu care s’a îmbrăcat şi astfel travestit s’a dus într’un şopron din curte unde s’a spânzurat. Cazul acesta aparţine sinuciderilor stranii dar şi beţiei. Multe sinucideri se pot explica ţinând seamă de ereditate, stări bolnave, intoxicaţiuni literare şi filosofice, exagerări şi interpretări greşite, desechilibrate, ale unor întâmplări banale, realitatea vieţii judecată prin prisma unui suflet alterat şi otrăvit de chimere, etc. Mai sunt sinucideri produse din pură perversiune, din tendinţa de a pruncă jalea şi disperarea în fiinţe,foarte apropiate. Dar însăşi această perversiune dovedeşte o stare psihică anormală. Diderot în romanul său La Religieuse, explică mecanismul unor astfel de sinucideri: „Când îşi ia cineva viaţa, poate că nu caută decât să umple de disperare pe alţii ; şi şi-o păstrează, atunci când socoteşte că le face pe plac; astea-s lucruri cari se petrec în chip foarte subtil în noi". La omul beat, impulsiunea de a se ucide, are alt mecanism de producere. Cei mai mulţi o fac în mod absolut inconştient, fără intervenţiunea vre-unei judecăţi şi deliberări, o execută în mod mecanic. La alţii poate spre a pune capăt unei stări momentane neplăcute, acelei „malaise", aşâ de bine cunoscută de cei cari au băut peste măsură, dar care în realitate e lipsită de cea mai mică gravitate, căci dispare imediat prin evacuarea prisosului, prin vărsătură. Pentru câţiva poate că mecanismul acestei impulsiuni ar fi următorul : sub influenţa intoxicaţiunei alcoolice, la indivizii depresivi, melancolici, în mijlocul tor-poarei şi somnolenţei în care zac pentru moment, de odată trece ca o fulgerare orbitoare, în haosul anarhic al ideilor, o luciditate extraordinară Şi poate la lumina aceasta orbitoare, care pătrunde în colţurile cele mai întunecoase şi mai ascunse ale sufletului nostru, vedem atunci toată decăderea, ruina, neputinţa, netrebnicia, efemeritatea noastră, şi inutilitatea oricărei sforţări. Iar ca o consecinţă logică urmează suprimarea imediată a existenţii noastre. Sub influenţa unui excitant intelectual, care ne trezeşte de odată din monotonia şi obişnuinţa vieţii zilnice, putem avea pentru o clipă o vedere generală, bine înţeles cam exagerată sau în bine sau în rău, asupra întregii noastre activităţi şi a trage concluziile cari şe impun. . Intr’o nuvelă, Guy de Maupassant ne descrie pe un biet funcţionar, care ani de-arândul a dus aceiaşi viaţă monotonă, plicticoasă, ucigătoare, fără a-şi da seamă de pustiul ei, absorbit cum eră de datoriile şi de necazurile zilnice cari nu-i dădeau răgaz să fie preocupat de altceva. Intr’o zi de primăvară, când totul în aer respiră tinereţe, viaţă, când totul în natură îţi arată cu brutalitate veşnicia ei şi efemeritatea şi fragilitatea ta,—sub razele calde ale soarelui, la vederea frunzelor verzi şi plăpânde bătute uşor de vântul primăvăratec, omul a simţit, sărmanul, pentru prima oară şi în mod indiscutabil, aceea ce niciodată până atunci nu-i trecuse prin gând : ce viaţă păcătoasă, nenorocită, tristă de-ţi sfâşie inima, a dus el până atunci, hărţuit între executarea unor lucrări cari îl tâmpeau şi între mizeriile nemiloase de toate zilele. Şi fără multă ezitare, ca o concluzie logică, s’a spânzurat de primul copac mai solid, pe care l’a întâlnit în drum... Omul beat, care se sinucide, o face mai ales dimineaţa, când trezit din ameţeală simte jugul vieţii, datoriile de îndeplinit, reîntoarcerea la visul urît, de care căutase scăpare în beţie. ''/Marcel Prevost!) a descris bine şi frumos această stare sufletească : „...Odată cu ziua care năpădea sub pleoapele mele, realitatea vieţii se strecură cu aceiaş răceală de cuţit, până în adâncul simţirii mele.... Nu mai aveam, spre a-mi îmbrobodi urîciunea lucrurilor, nici acele friguri curioase, născute din tăcerea, din golul odăii, din taina nopţii adânci. Şi atunci înţelesei de ce atâtea sinucideri se săvârşesc dimineaţa, la ceasul când eşti nevoit să renunţi Ia speranţa de a dormi, în mijlocul larmei aceleia vulgare a gospodăriei, care se orândueşte şi se acomodează scrâşnind, cu nevoile zilnice". * 1 1) Marcel Prevost: Le jardin secret. NOUA REVISTA ROMANA 45 In timpul beţiei, din lipsă de putere inhibitorie, unii execută, poate dintr’o tendinţă impulsivă de a face spirit, de a provocă râsul, veselia,—diferite acte care mai de care mai baroce, mai dezechilibrate, ne-permise faţă de cultura şi educaţia lor, dar cari considerând momentul şi starea în Care se află, merită circumstanţe atenuante... Aşa, unul bagă în buzunar un pahar, un cuţit de pe masă, o sticlă, etc., cu cari pleacă acasă. Alţii îşi iau o poză solemnă, salută în dreapta şi în stânga sau se duc de salută reverenţioşi portretele din perete. Unii împing şi mai departe spectacolul..; de altfel exhibiţionismul, îl găsim nu numai la bărbaţii în stare de ebrietate, dar mai ales la femei, după cum vom vejdeâ mai departe. Alfred de Musset, ne dă în mai toate piesele sale persoane cari ne vorbesc de vin şi de beţie. Pasagiul de mai jos citat după Richet ne dă un bun exemplu de mania pe care o au unii beţivi de a repetă mereu, o frază, de a se agăţă de o vorbă, pe care o sucesc şi o intervertesc. Fantasio, într’o orgie, cu Spark : Spark. Ai să te imbeţt. Fantasio. Am să mă irnbăt, aşa spui tu. Spark. E cam târziu. Fantasio. Ce înţelegi tu prin târziu ? La amiază e târziu ? La miezul nopţii e de vreme ? De unde începe ziua ? Să rămânem aci. Spark, te rog, să bem, să stăm de vorbă, să anaiisăm, să judecăm, să facem politică, să imaginăm combinoţiuni de guvernământ. Să prindem toţi fluturii, cari sbcară împrejurul acestei candele şi să i băgăm în buzunar. Tu ştii, că tunurile cu vapori sunt frumoase lucruri în materie de filantropie? A fost odată un rege, care era foarte deştept, foarte deştept, foarte fericit, foarte fericii. Uite, Spark, vezi, eu sunt beat. Trebue să fac ceva......... Tra la la la.. Hai, să ne sculăm.' Baudelaire în ale sale Paradis artificiels, alături de haşiş face şi apologia vinului şi îi binecuvintează binefacerile: „Adânci bucurii ale vinului, cine nu v’a cunoscut? Ce măreţe sunt spectacolele vinului luminate de soarele interior ! Cât de adevărată şi de arzătoare este această a doua tinereţe, pe care omul o soarbe cu el.. Vinul este ca şi omul ; niciodată nu se va şti cât trebue să-l stimezi şi să-l dispreţueşti, să-l iubeşti şi să-l urăşti, nici de câte acţiuni sublime sau de crime monstruoase este el capabil... Mi se pare câte odată, că aud vinul vorbind : „Omule, dragul meu, vreau să ridic către tine, în ciuda închisorii mele de sticlă şi a lacătelor de plută, un cântec plin de frăţie, un cântec plin de veselie, de lumină şi de nădejde. Nu sunt de loc ingrat : ştiu că-ţi datorez viaţa. Ştiu câtă muncă şi cât soare pe umeri ţi-arn pricinuit. Tu mi-ai dat viaţa, eu te voi răsplăti. Iţi voiu plăti cu dărnicie datoria. In stomacul muncitorilor fac un mare tăm-bălău şi de acolo, prin scări nevăzute mă urc în creer, unde execut dansul meu suprem..." * In stare de beţie viaţa pluteşte în jurul nostru şi toate senzaţiile pe cari ni le aduce, defilează înaintea noastră ca proectate pe o pânză de jcinematograf. Aceste senzaţiuni par că vin spre noi, nu că ne ducem noi spre ele şi nu avem de loc sentimentul [unei munci active pentru a ni le însuşi. Cu alte cuvinte sentimentul normal al sforţării, care ne vine din adaptare slăbeşte şi nu mai simţim acea lucrare psihologică, care consistă în luarea în posesiune a realităţii. Dacă printr’un fel de dedublare am reintră în noi înşi-ne, pentru a ne privi, a ne ascultă, pi s’ar păreâ că suntem doi în loc de unul, dintre cari unul funcţionează ca un automat, celălalt asistând la tot ce se petrece celui dintâi. (Antheaume şi Dro-mard). Noţiunea realităţii tinde să dispară în beţie. Re-prezentaţiunile noastre imaginare devenite mai intense, nu se mai disting clar de percepţiunile noastre obiective devenite mai distrate şi diferenţa, pe care noi o facem în stare normală între imaginaţie şi realitate tinde să se şteargă. „Realităţile lumii mă impresionau ca simple vi-siuni şi numai aşâ, pe când ideile nebune din lumea visurilor deveneau în schimb nu numai baza existenţei mele zilnice, ci chiar această unică şi întreagă existenţă14. Aceasta este mărturisirea lui Edgar Poe. Fleinrich fieine a avut şi el nevoe de uitare, poate pentru dragostea lui nenorocită cu verişoara sa Ama-lia Heine şi a recurs la nobilul, generosul vin de Rin. In poezia sa Lazarus,*) XII, găsim un frumos exemplu de dedublare a personalităţii şi de pierdere a noţiunii realităţii: Und noc/i eine Flasche, Herr Wirt! leii trank Die erste in schnoder zerstreung. Ganz ohne Andacht! Mein edler Wein, Ich bitte dich drob um verzeihung. leii sak hinauf nach dem Drachenfels, Der hochchromatisch beschienen Vom Abendrot sicii spiegelt in Rhein Mit seinen Burgruinen. Ich horehte dem femen Winzergesanr ■ Und dem hecken Gezwitscher der Finken So trank ich zerstreut und an den Wein Dacht 'ich nicht wăhrend den Trinken. Jetzt aber steck ’ich die Naşe in’s Qlas, Und ernst haft zuvor bezuck ’ich Den Wein, den ich schlucke; manch mal auch, Ganz ohne zu gucken, schluck’ich. Doch sonderbar! Wăhrend den Schiucken wird mir Zu Sinne, als ab ich verdappelt, Ein andrer, armer Schlucker sei Mit mir zusammen gekoppeit. Der sieht so krank und elend aus, So bteich und abgemergelt, Gar schmerzlich verhohnend schaut er mich an, Wodurch er mich seltsam nergelt. Der Burscite behauptet, er sei ich seibst, Wir wăren nur Eins, wir beide, Wir wăren ein einziger armer Mensch, Der jetzt am Fieber teide. Şi încă o sticlă, domnule cârciumar, pe cea dintâi o băui într’o stare de uitare despreţuitoare, fără nici o pietate! Mă iartă, te rog, nobilul meu vin. Priveam în sus spre Drachenfels, (stânca dragonului) care colorat de roşul apusului de soare, se oglindea în Rin cu ruinele cetă(ilor sale. Ascultam cântecul depărtat al podgorenilor şi ciripitul îndrăsneţ al păsărelelor, aşa că băui distrat şi la vin nu m’am gândit de loc. Acum însă bag nasul în pahar şi privesc cu gravitate vinul, pe care-1 înghit; câte odată chiar fără a privi, inghit. Ce minune! In timp ce sorb din vin, mi se pare că am fi doi, că de mine ar fi legat un alt biet be(iv. Celalt pare a fi bolnav, nenorocit, palid şi istovit. Se uită Ia mine aşa de batjocoritor, că mă umileşte adânc. El susţine, că ar fi tot eu, că amândoi suntem tot unul, că am fi un biet om, care suferă de friguri. N. Einschlag. I) H. Heines Sămtliche Werke, herausgegeben von Prof. Dr. Ernst Elster. Bând II pag. 98. Bibliographisches Institut. NOUA REVISTA ROMANA • ÎNSEMNĂRI ■ SCUMPETEA CHIRIILOR.—Primim următoarea scrisoare: Bucureşti, 23 Aprilie 1912. Domnule Director, Se vorbeşte foarte mult de scumpetea chiriilor din Bucureşti, şi natural, lumea se întreabă şi de cauzele cari produc această scumpete. Daţi-ini voie să aduc în discuţiunea publicului o cauză care este trecută cu vederea, deşi mi se pare a fi una dintre cele mai principale. In Bucureşti, ca şi în toate oraşele din Ţara Românească, exist:! obiceiul de a se da locuinţele cu chirie, începându-se termenul închirierii dela Sf. Dumitru saudela Sf. Gheorghc al fiecărui an. Tn alte ţări. obiceiul este ca să se înceapă termenul de închiriere dela 1 sau 15 al fiecărei luni. Pentru ce în Ţara Românească este obiceiul aşa şi nu altfel, nu discut. Probabil că în acest obiceiu se trădează vechile ocu-paţiuni pastorale ale poporului nostru. La Sf. Dumitru intrau oile la iernat, iar la Sf. Gheorghe ieşeau din iernat şi luau drumul spre munte. Ori cum ar fi însă cu explicarea obiceiului, un fapt decurge din el, şi anume: la noi sunt consacrate prin obiceiu numai două termine pe an, pe când aiurea sunt două zeci şi patru. Din această restrângere la două termine, decurge, la noi, un avantagiu pentru proprietarul de case, şi un desavantagiu pentru chiriaş; anume: proprietarul se găseşte înaintea a numeroase cereri de închiriere şi poate urcă fără teamă chiria, pe când chiriaşul se găseşte înaintea riscului că dacă nu închiriază în grabă poate rămâne fără locuinţă timp de şease luni! Aiurea, unde închirierile se fac dela 1 şi 15 ale fiecărei luni, proprietarii n’au curajul să urce prea mult chiriile fiindcă ei nu sunt siguri că pot găsi imediat muşteri, pe când la noi proprietarii prind curajul să urce chiriile din faptul că la o anumită dată ei sunt asaltaţi de prea multe cereri. Cine a locuit în oraşele din străinătate nu cunoaşte defilarea zecilor de muşterii cari îţi năvălesc în casă, înainte de Sf. Gheorghe,. sau Sf. Dumitru, dacă nu te-ai putut înţelege cu domnu proprietar, şi prin urmare nu cunoaşte motivul care te face să cedezi totdeauna pretenţiunilor proprietarului! Dar cine locueşte în Bucureşti cunoaşte asemenea defilări şi prin urmare înţelege şi slăbiciunea chiriaşului Proprietarul de case din străinătate are tot interesul să menajeze pe chiriaş, fiind-că dacă chiriaşul îi părăseşte casa la 31 Decembre, bunioară, el nu poate fi sigur că Ia 1 Ianuarie are un nou chiriaş, pe când proprietarul de case dela noi n’are nici un interes să-şi menajeze chiriaşul; el ştie că dacă vechiul chiriaş este să plece la Sf. Gheorghe, bunăoară, apoi pentru această dată jumătate din numărul Bucureştenilor sunt muşterii să-şi găsească o locuinţă! Prin urmare,—faptul că datele dela cari încep tennincle închirierilor sunt reduse numai la două, este una dintre cauzele, şi eu cred una dintre principalele cauze cari ajută la scumpetea chiriilor. Bine voiţi a o pune în discuţie. Poate vagăsîciueva mijlocul de a ne scăpă de sub tirania celor doi Sfinţi ai mutărilor, şi ne vor lăsă ca zile de mutare blajinile 1 şi 15 ale fiecărei luni. — Radu lonescu. IUDAISMUL ŞI CAPITALISMUL. — Lucrarea lui Wilhelm Somhart, cunoscutul profesor de economie politică la Universitatea din Berlin, publicată acum un an, cu titlul de «Evreii şi viaţa economică» îşi arc drept corolâr, în urma polemicilor născute în jurul ei, articolul .Iudaismul şi Capitalismul, (în Scientia ultimul no.) prin care se caută a se rezumă ideile conducătoare ale acelei lucrări. După Sombart, Evreii sînt aceia cari : a) Au organizat comerţul internaţional; b) Au luat parte activă la crearea coloniilor ; c) Au contribuit la naşterea statelor moderne prin aceea că au furnizat muniţiuni .armatelor acestor state şi au procurat banii necesari4pentru întreţinerea războaielor lor. dl Au comercializat viaţa economică, creând hârtia de bancă, efectele la purtător etc., şi bursele din Amsterdam Londra, Ilamburg, Erancfurt, Berlin, Viena. Acum în urma au început să comercializeze şi Industria. e) Au fost primii reprezentanţi ai raţionalismului economic şi au fost întemeietorii «comerţului liber». Această enumerarea faptelor, din care evident rezultă influenţa judaismului asupra capitalismului modern, i s’a părut lui Sombart ca insuficieută, poate, pentru a da o înfăţişare mai ştiinţifică lucrării sale şi de aceea ea se mai ocupă şi de cauzele cari au dat acest rol judaismului. Ele sînt două: subiectivă şi obiectivă. Prima satisface condiţiile unui bun negustor căruia i se cere să fie inteligent, activ, abi , etc. - însuşiri caracteristice rasei semite. A doua e venită din afară şi e explicată prin cunoaşterea istoriei Evreilor. Intr’adevăr, deseminarea lor în spaţiu le-a permis să creeze afaceri de ordin local şi internaţional ; ca străini, au avut o situaţie de coloni şi însuşirile colonilor au fost şi sînt însuşiri de comercianţi ; viaţa lor burgheză îi face să-şi cheltuiască energia pe terenul economie, şi în fine bogăţia lor, le a permis să înfiinţeze împrumutul cu bani, din care a eşit capitalismul. Capitolul însă mai îndrăzneţ din lucrarea lui Sombart şi caro a nemulţumit mai ales pe Evrei, e acela referitor la influenţa religiei evreeşli asupra vieţii economice. După Sombart, ideia de recompensă şi de raţionalizare a vieţii cuprinse în această religie, au sancţionat ideea de câştig şi şcoala raţionalismului economfc. Creştinii au fost şi ei la rândul lor nemulţumiţi, învinuindu-1 ne Sombart că a fost unilateral. El le răspunde : Această carte e unilaterală, ea vrea să fie unilaterală, căci pentru a operă în creeri revoluţia ce şi-o propune, trebue să fie unilaterală căci ea vrea să arate rolul numai al evreilor în viaţa economică modernă. In acest scop, ea adună tot materialul care foloseşte să arate acest fapt, fără a menţiona ceilalţi factori cari, independent de evrei, au contribuit şi ei la formarea capitalismului modern. S’ar putea cu aceiaşi dreptate; să se scrie o carte despre rolul raselor de nord în capitalismul modern. Sombart, voind să-l arăte pe acela al Evreilor s’a ocupat numai de ei. Întrebarea ne e : ce mai au de răspuns şi Creştinii şi Evreii la aceasta? — K. VLAICU A SBURAT.—La Cernăuţi a fost lume multă. Şi mulţi oameni buni şi mulţi oameni răi—şi mulţi ar fi trebuit să mai vină ca să vadă pe Vlaicu sburând şi ca să se sperie, căci Vlaicu a sburat peste bisericile şi peste mănăs-tirele vechi ale Cernăuţilor—sămănând sămânţa gândului în văsduh. Pe urma acestei brazde de aer va umbla cultura românească. Căci cultura noastră problematică, pVin Vlaicu cată să se ridice la lumina valorii.. Vlaicu a dovedit că geniul este mai tare ca dogma—şi dogma a fost o prostie atunci cînd a zis că omul e un vierme legat de pământ. Omul n-a fost vierme, căci nu pământul l-a născut. Din pământ nu se nasc numai florile, care nici când nu pot părăsi pământul. Pământul nu este decât o temniţă pentru inimă şi minte — pământul nu este decât un locaş al omului mort, al omului care dă înapoi, soarelui, sufletul său. Căci sufletul este isvorât din soare şi soarele l-a chemat pe Vlaicu. Soarele ne chiamă la viaţă şi la cîntec, soarele ne face lumea şi bucuriile ei — soarele ne arată pe cei vii şi pe cei morţi; fără soare toate ar fi moarta şi stinse şi negre — fără soare n-ar exista ţinte şi scopuri, sîngele n-ar fi roşu, căci pîinea n-ar fi albă... NOUA REVISTA ROMANA 47 A sburat Vlaicu. Şi de-atunci parcă nu mai mi-e ruşine că sînt Român, că sînt înrudit cu fraţii din Cettinje şi cu Balcanul—- nu-mi pasă de gloria franceză şi nici de Gross Deutschland ; nu-mi pasă că nu-s născut în ţara lui Shakespeare, ori în ţeara lui Ibsen — nu, — simţ că Vlaicu m-a înălţat şi pe mine, căci el a înălţat cântecul mieu şi gândurile mele — el mi-a spus că nu pământul m’a chemat, ci soarele m’a trimes — Vlaicu mi-a spus că nu pe ţernă să caut adevărul, ci în slavă. Oh, fericită şi sfântă a fost clipa când Vlaicu a părăsit pământul ! Când n-a mai simţit supt picioare dormind stră. moşii şi urlând speluncile — când se ridică în slavă, înălţat de voinţă. Căci el a vrut să se înalţe. El a vrut să părăsească pământul. El a vrut să se ducă de pe pământ. — Şi el s-a dus. Eu numai cu sufletul pot părăsi pământul, căci trupu-mi, blestematul, totdauna aici se trezeşte şi aici adoarme până ce va muri—iar Vlaicu şi-adus toate suferinţele şi toate bucuriile în slavă, în lumină, în văsduhul veşnic. Oh, inare şi frumos a fost momentul, când spiritul latin ucis de-atâtea ori peste Munţi în cas„matele culturei româneşti— a putut scăpa din lanţurile robiei şi a cucerit toate inimile cu înălţarea sa.. Şi tremurând, aşteptam ca la coborârea lui Vlaicu să se tragă toate clopotele, pentru ca în cântarea minunată a aramei sfinte, să coboare iarăşi pe pământ spiritul învingător. — lunii Isac. ÎNVĂŢĂMÂNTUL RELIGIOS.—Se pare că la noi problema învăţământului religios nu se prea bucură du multă atenţie, câzând prin aceasta în obicinuita prescripţie a indiferenţii noastre în materie de credinţă. Totuşi, în cercurile noastre clericale preocupaţiile de asemenea natură nu sunt cu totul lăsate la o parte, aceasta mai cu seamă pentru acei clerici ai noştri care au gustat mai de aproape viaţa apusului şi au rămas probabil impresionaţi de o anumită specie de autoritate a clerului de acolo. Astfel, un profesor de religie dela noi, preotul Gr. Popescu-Breasla, studiind într’o broşură învăţământul religios in şevalete din Germania, se arată entuziast i e acest învăţământ şi trage concluzii prin analogie şi asupra reformelor ce ar trebui introduse în învăţământul dela noi. Transcriem concluzia autorului : «Naţiunea germană consideră ca scop al întregului învăţământ, formarea de caractere motale şi ca atare învăţământul o să fie aşa fel întocmit în cât să servească acestui scop. Fiecare şcoală în parte are să realizeze scopul arătat. De aci rezultă în mod necesar că învăţământul religios este chemat să deâ prin felul materii sale cel mai mare sprijin pentru realizarea scopului propus. Pentru aceasta, potrivit principiului concentraţiuni, învăţământul moral-religios va căpătă o situaţie centrală, în jurul căruia se vor grupă celelalte materii de învăţământ. Legile, regulamentele şi programele şcolare din diferitele părţi ale Germaniei, cer categoric acest lucru. Chiar orariul dă religiunii locul de cinste, fixând ţinerea lecţiunilor ei pe cât posibil în primele orc de dimineaţă. Profesorii de toate gradele se silesc să realizeze aceste cerinţi ale regulamentelor şi programelor şcolare. Ei caută să împlânteze învăţământul religios cât mai adânc in inipia şcolarilor, făcând din el un patrimoniu scump alături cu celelalte cunoştinţi necesare în vieaţă. De aci, cerinţa regulamentului prusian ca elevii să fie examinaţi Ia religie, atunci când depun examen de absolvire al liceului». In cercurile pedagogice dela noi se poate ca nu toată lumea să considere acest exemplu drept vrednic de imitat. De aceia credem că vom avea prilejul să revenim asupra broşurei de mai sus. — C. P. ■ REVISTA REVISTELOR Studenţii grupaţi în jurul «Centrului studenţesc Bucureşti/-au scos o REVISTĂ A STUDENŢIMEI, care să precizeze mai bine curentele de idei din mediul universitar şi să caute a pune în raport publicul mare cu acest mediu de idei. Nu putem decât să-i sprijinim în doleanţa cea mai interesantă a lor : • Chestiunea cea mai arzătoare care se va agită în revistă va fi mult iubita chestie a căminului bucureştean. E sigur că nu vom putea avea cămin decât prin dărnicia măruntă a publicului, nu prin aceea regală a guvernelor; guvernele vor putea să-şi deâ doar partea lor apreciabilă la listele de subscripţie publică, singurele în stare să formeze primul fond mare al căminului. Pentru ca dărnicia să se facă însă, este nevoie să arătăm că suntem alţii decât aceia cari au umblat cu pantahuza pentru cămin şi apoi au benchetuit banii, trebue să provocăm o diversiune cât de uşoară în opinia publică şi nu vedem alt mijloc mai fericit pentru aceasta decât revista. Numai printr’însa vom arătă celor ce vor voî să ne cunoască, cum că ne merităm prin străduinţele noastre banul lor, umilitor poate. De aceea cine va seri, va ceti, sau va împrăştia revista va sprijini prin aceasta acţiunea căminului însuşi, pentru care sute de generaţiuni ce vor veni după noi nu-i vorputeâ mulţumi în deajuns*— Revista publică şi versuri (de G. Topârceanu, T. Paraschi-vescu, Ii. Ilrasetj, V. Tempeanu etc.); articole inimoase (de AT. Lupii, Pompiliu Păltânea, Tilu Dinu, Ernest Ene, etc.); precum şi rapoarte asupra vieţii studenţeşti în diferitele ei a-sociaţii.—Aşteptăm numerile viitoare. In ZORILE (revistă literară bilunară, director N. N. Her-jeu, anul I, no. 1, 15 bani ex.), o poesie frumoasă semnată P. Ghica : In snflelu-mi doarme o veche vioară, Cum doaame, ascuns in pământ, un tezaur... O simt cum tresare şi trist se’nfioară, Când lunecă visul pe coarda de aur! Pe coarda de aur când lunecă visul, Un plâns in surdină se urcă şi scade Şi cum printre pene zăresc paradisul, Pe strună o lacrimă limpede cade! O lacrimă limpede cade pe strună Şi tace vioara — dar su/telu-şi strânge Durerile toate şi hraţele-şi frânge Şi strigă in noapte cu glas de furtună!.. . Cu glas de furtună el strigă in noapte — Dar hohotul scade şi stins se coboară, In freamăt de frunze şi-n murmur de şoapte... — In siiflclu-mi doarme o vechie vioară! LA REVUE (1 Mai) reproduce o interesantă prefaţă scrisă de actualul prim-ministru francez, d. R. Poincare, la o scriere a lui Garda Calderon asupra Democraţiilor laliiie din America. Garda Calderon pledează cu multă căldură pentru extensiunea culturei franceze în republicile Americci de Sud, ceea ce şi R. Poincare aprobă. O singură rezervă face actualul prim-ministru francez, şi anume atunci când 48 NOUA REVISTA ROMANA Calderjon proroceşte că odată şi odată cultura franceză va fi gonită din Europa de către Germani şi Slavi, şi atunci ea se va refugia, pentru a continuă cu inai multă vigoare, la... Bueiios-Ayres! Această prorocire nu o primeşte d. Poincare. Ea a fost repetată însă sub o altă formă, dar în glumă bine înţeles, şi de Jean Richepin la Bucureşti! Ar fi bine să nu se mai repete. Poate că sunt oameni cari să o ia în serios, şi atunci scade extensiunea culturală franceză ! In LE COURRIER EUROPJzEN (25 Avril 1912) găsim un interesant articol în chestia naţionalităţilor din Austro-Un-garia, semnat de N. R. Woukitchevitch. Autorul ajunge la următoarea conclusiune: Monarhia austro-ungară este un anahronism... Culmea absurdităţii şi a inichităţii este că mulţi autori, foarte remarcabili în materie politico-socială,consideră monarhia austro-ungară ca o necesitate a păcii actuale. Intre altele este şi o teorie politică-istorică foarte răspândită, în privinţa rolului pe care l’ar avea Austria în Orientul Europei, anume: Că ea ar fi mijlocitoarea între Occidentul civilizat şi orientul serai-civilizat, şi că ea ar crea condiţiunile de existenţă în adevăr umane pentru domeniul poliglot pe care-1 ocupă____ Dacă acest rol l’ar avea în a- devăr Austria, atunci cum să se explice veşnica resistenţă a popoarelor asupra cărora se exercită acest rol ? Nici în trecut, nici în prezent, nu s’au văzut popoare cari să se revolte contra binelui lor în să-şi... Intr’un fel sau altul, sfârşeşte autorul, Austro-Ungaria trebue să înlocuească centra-lizaţiunea actuală printr’o descentralizare complectă, constituind o federaţiune a tuturor popoarelor existente într’ânsa. Revista rusească oficioasă REVUE CONTEMPORAINE, lasă să transpire bănueli interesante din politica imperiului vecin. Paralelismul dintre acţiunea Italiei şi a Rusiei în recenta chestiune a Dardanelclor, poate fi preludiul unei activităţi paralele şi în viitor. «E destul să apropiem tendinţele pe care le manifestă Italia de câţiva ani, de data la care va fi în drept să iasă din vechiul ei făgaş politic, pentru a presimţi în atitudinea ei viitoare o schimbare destinată să apese asupra combinaţiilor europene. Fără îndoială, e cu neputinţă să anticipăm asupra viitorului, şi a pretinde că triplicea nu va fi roînoită ar fi încă hazardat şi prematur. Dar ceiace, în tot cazul, reiese clar din politica italiană, pusă pe pază dela anexiunea Bosniei şi Herzegovinei, este că viitorul tractat, dacă va fi semnat, nu-i va putea altora libertatea de acţiune ca tractatele precedente. Avertizată de aceste exemple, Italia se vede obligată să-şi rezerve, în triplice, o situaţie conformă cu interesele ei naţionale. Şi aceste interese acum se opun uneori preocupărilor comune ale aliatelor sale. In aceste condiţiuni se poate prevedea fără exagerare, că triplicea va trece pe al doilea plan sau nu va mai fi». . Semnalăm pentru acei cari se ocupă cu cercetările genealogice, importantul articol asupra «legăturei care trebue să existe între genealogi şi medici», apărut în ultimul număr din Arhiv fi'ir Rasscn— u. Gcsellschaps-biologie şi semnat de Dr. Breymann. Dr. Breymann vorbeşte cu mult entusiasm de ştiinţa genealogii pe care regretă că nu o mai vede reprezentată prin catedre universitare. MEMENTO In fiecare Luni, ora 9 seara, au loc in localul administraţiei noastre, şedinţele obişnuite ale colaboratorilor revistei. La aceste şedinţe pot lua parte şi acei d-ni cititori, care au câte ceva de comunicat, sau au propuneri de făcut. Primim la redacţie teza de doctorat a compatriotului nostru d. E C. Decusară: Les delits de presse dans la legis/ation roumaine, susţinută înaintea facultăţii de drept din Paris. E un volum de 240 pagini mari, asupra căruia sperăm să revenim. Se va pune in cur&nd o placă comemorativă pe locuiuţi din Paris, rue de Rome 89, în care a locuit Stâphane Mallarme, subtilul poet şi estetician, şi cel dintâi teoretician ascultat al mişcării poetice simboliste, din Franţa. Ad, se adunau spre a asculta glasul Maestrului, multe din personalităţile de samă ale literaturei franceze contimporane. Tristan Corbiire, un «poet blestemat», cum îl numea Verlaine, din prima pleiadă a noilor poeţi francezi, autor al unor poesii surprinzătoare: les Amours jaunes, şi fiu al lui Edouard Corbiere, autorul lui le Negrier şi creatorul adevărat al romanului maritim,—îşi va avea în curând un monument la Morîaix-Franţa.—De-ocamdată s’a format un comitet, pentru acest - scop, care are de prezident pe Jean Richepin. Duminică, 29 Aprilie, are loc alegerea unui nou rector la Un!-versitatea din Bucureşti. Fostul rector este d. Emil Pangrati numit ministru al lucrărilor publice. Candidează la această alegere : d-nii I. Bogdan, decanul Facultăţii de litere, d-r. T. Ionescu, decanul Facultăţii de medidnă, şi L>. C. C. Disescu, decanul Facultăţii de drept. —Am primit la redacţie o broşură în care se denunţă plagiatul doctorului Daniel. Cum insă plagiatele rămân nepedepsite la noi, credem inutil să ne ocupăm cu această broşură. Vom publica, într’un număr viitor, un foarte interesant articol al d-lui doctor C. Parhon, asupra ultimelor descoperiri în patologia mintală. —■ Din lucrarea lui W. Ostwald intitulată Oamenii mărişi mai ales din studiul său geniologic asupra lui William Ramsey, se poate scoate concluzia interesantă că geniul e rezultatul unei armonizări perfecte, dela început, a calităţilor ancestrale cari intră în constituirea unei noi fiinţe. Lipsa ei îl va împedica pe om să ajungă Ia genialitate, de oarece energia lui el o va cheltui ca să ajungă la această armonisare. —- Statisticele lui /. A. Hourwich arată că în Statele Unite nu poate fi vorba de un raport de cauză la efect, intre imigraţiune şi crimă. Prin legea recurenţei asociutive se caută a se explica caracterul cei mai general şi cel mai misterios al instinctelor, acela al prevederei iraţionale pe care Bernardin de St. Pierre îl numea «presentiment». Lămuriri găsim în „La genese des instincts“ de Hochet-Souplet. —- Domnul Matei B. Cantacuzino, căruia ministrul de instrucţie ia propus catedra de drept civil, secţia doctoratului, la facultatea din Bucureşti, a răspuns că refuză această onoare. E pentru prima oară când un profesor al universităţii ieşene refuză această mult râvnită ofertă. -—«■ China este azi cea mai mare republică din lume, după cum fusese mai înainte cel mai mare imperiu. — Dillon crede însă că ea nu-şi va putea menţine unitatea politică decât dacă noii ei conducători vor fi destul de abili şi activi ca să poată organiza mai repede noua republică. S’a format lista membrilor în comitetul pentru ridicarea unui monument lui Eugine Carriere, unul din cei mai de seamă pictori ai artei franceze contimporane. In lista aceasta găsim numele celor mai de seamă personalităţi franceze nu numai in artă, dar şi in celelalte toate activităţile, în ştiinţă, in politică, etc. Cât priveşte monumentul, e destul să spunem că el va fi opera lui Auguste Rodin, cel mai mare sculptor al timpurilor noastre. --D-na Emile Boutroux, soaţa bătrânului cugetător francez, a tradus în franţuzeşte cartea lui David Jayne Hill, un fost ambasadoa al Statelor Unite la Berlin, Statul Modern şi organizarea internaţională (Flammarion, 3.50). Autorul arată cum statul modern trebue să fie socotit ca o persoană morală şi juridică, responsabilă de actele sale tot aşa ca şi individul, şi supus unei justiţii superioare, care se impune conştiinţei naţiunilor. Profesorul Joubin, care a însoţit pe savantul Principe de Monaco, în călătoriile sale de studii oceanografice, a rezumat, într’o ' carte apărută la Flammarion-Paris (3 fr. 50), toate trăsăturile mari ale vieţei atât de curioase a animalelor şi plantelor de prin mări. Arată mai întâi că viaţa a apărut in oceanul primitiv şi că fiinţele de azi, terestre şi maritime, nu-s decât coborâtoarele florei şi faunei maritime dela început. ——- Shakespeare amoureauz (Libr. Nationale-Paris) a lui A. Filon, poate fi o lectură atractivă pentru cei cari se interesează de viaţa dramaturgului englez. — Sunt interesante părerile d-rului Dupuy din cartea sa les Opi-omanes (F. Alcan-Paris, 6 frs.), asupra influenţei opiului la literaţi, cu deosebire. In ea se arată că opiul a mărit inspiraţia acestora; foarte rar a creiat-o ; şi şi mai rar a dus-o până acolo unde jocul liber al naturei ar fi putut-o duce. II NOUA REVISTA ROMANA B Se găseşte de vânzare la administraţia revistei Alexandru Teodor Stamatud POEMELE IN PROZĂ ALE LUI BAUDELAIRE TRAD'UCIR'I Ruginiţii de GROPI-ANV, PflfTEVTX-Si'J'fflEK’J’TI- yilSWRlADl Ediţie pentru bibliofili • Preţul 20 Lei • OCF: EODs 3C: Editeurs : ZAN1CHELLI de Boiogna, AliCAN de1 |l Paris, EMGE'. (V1ANN de Leipzite, WluLIAMS et NORG^TE de Lcndres. ir „SCI ENT1 A“ REVDE IWmiUTIOMLE BE SYiHM'E SCfflTiFIIE PARAISSANT TOUS LE & O (LUX M C < S (6 numeros [Mir an fie ‘ikti o 230 pages chacun) Direction: 6. BRUNI - fi. DI0NI5I-F EKR1QUBS R. 61RRD1NR-E. RIGNH^O Seientia fotidir en vtic de comrebal W cer l«s flx elMs. de I* spâ-cialisntlon scictttîfique k oulrance. Elle publie des articles qui se jap* Sortent aux brsnchrs diverse* d la recberche tbeoriqne, depuis Ir*. lathcmaUques jusqu’A la Sociologie, et qui tous sont d’un intirftt giniră) rlle prnnet ainai k ses lecteurs de se tenir au courant de l’en-seinble du mouvement scientlque contemporain. 5d>nfi«, qui esi dxn.t sa sirffcrae annee d‘exist«nce, • , conquis du premier coup la laveur du monde savant, gr&ce â la collaboratiou qu’elle •’eat assuree des autoriti* scientiflquea Ies plus 6mtnentes de l'fciirope el de l'Amerique Elle a publii, ouue Ies Articles de ses d recteurs: HM Bruni, Bnrumes Dionisi, Rignano, des iravnux de MM Ăfacii, Poincart, Picard, Tannery, Borel, Boutroux, Volterra, Levt-Cioita, Ztuthen, Arrheniits, George Darwin, Scliiaparelli, CerorJa, Seeliger, Iiowell, Haunder, Crommelin. Eddingtan. rowler, Bohlin, Pniseux, Moreux, Hert, Suess, Chwolson. Ltbtdetv, Rigbi, Bouasse, Brunhes, Ritz, Langeoin, Fabry, Zeemann, G. H. Bruan.Soddy, Oslwald. Sernst, WaUerant, Lehmann, SommerMdi, Cianician, Abcgg, Bayliss, //ober, Rottazu, Fredetictţ, Detnmor, Boruttau. Foă, Galeolti, Ebstein, Asher, BaffueU, Delaăe, Lauilery, Babaud, ht Dantec, Seniori, Driesch. Pearl, Hurtog, Rimei, Wiesner, Hăberlandt, Constantin, Ziegler, Cexkult, Betbe, S/ierri'ng/on, iîohn, Piiron, Claparede, Janet, Bey, Pikler, Hoer-nes, SoUus, Jespersen, SftiUcl, Simmtl, Zithen, Cntiningham^ Wr«s-termark, Kidd, Landry, Edgeworth, Bonar, Pareto, Loria, Corner, Ftsher, Şombart, Oppenheimer, Scialoja, Ph. Sagnac, Salomon Kel-nach, Guignebrrt', f.oisy, etc Seientia joint ati texte principal, portant Ies articles dans la iangue de leurs auteurs, un ttuppl6ment aveo la traduMIon franoalae da tous Ies articles allemanda» anglair et italiana- Elle est ainsi accessible ii quiconque connait la seule iangue frauqaise. Prix de l’abbntietiWit ? 30 frnnoa* —24 mk.,24 ah. w „ OlrecUon et-Rddaction: Mllon. Via Aurelio Sat", m Q UG= =nn= 0= MERCURE DE FRANCE 26, Rue de Conde, Paris Directeur: ALFRED VALLETTE Utterature, Poesie, Theâtre, M'isiqOS, Peinlure, Sculpture, Philoşophie, Histoire, Sociologie, Sciences, Ooyages, Bibliophilte, Sciences ocultes, Critiques.Litcr-atiJrsr'e'Irangere, Reuue internaţionale de.la Qninzaine. Le Mercure de France est dans sa vingt et unieme annee. ii parait le 1-er et le 16 de chaqus mois et forme tous Ies ans six volumes. Le Mercure de France occupe dans Ia presse franţaise une place unique: îl participe de la revue et du jurnal. Pour juger de sa diversile, ii suiflt'de prfreourir quelijues-uns de ses som-mnires et la liste des 50 chroniques que, sous le titre de Revne de la Qatnzaine, îl publie 9elon un roiiiement methodique. Cette Rd'ue de la Quinzaine s'alimenle a l’dtrarigcr autant qtl’eii France; elle offre un tres grand nombre de docunients et con-stitue une sorte d’encyclopedie au jour le jour dn mouvement urtlversel des- idees. II n’est peut-etre pas indifferent de signaler qu’il est celui des grands pcriodiques franţais qui coute le moins cher, puis-que le prix de son' abonnement excede â peine celui des jobr-naux â un sou. VENTE AU NUM£RO ET ABONNEMENT Les abonnemenis partenl du premier des mois de janvler, arril, juiilet et octobre. , France : Eiranger; Le num£ro . . . . 1 fr. 25 Un am.- ..... 25Tr. Six mois..........14 fr. Trois mois . ... 8 fr. Le numero . . . . 1 fr. 50 Un an..............SOTr. Six mois..........17 fr. Trois mois . . . . 10 fr. [W ABONNEMENTS DE TROIS AN5 France . ■ 65 fr. | Eiranger . . . 80 fr. Envoi franco sur demande d’un nutnâro sp6dtfien. sD Se găseşte de vânzare la administraţia'' revistei Thomas Carlyle DE C. ANTONIADE DOCTOR IH FIL0S0F1E A DOUA EDIŢ1UNE Ca un portret al lui CARLYLE dup£ WHISTLER PREŢUL: 3 LEI In provincie sc adaoglr 4S bani, co.tul tran»portuiui recomandat. Ttaii - cW Vi : ’ja re vi-iă romana MINISTERUL AGRICULTUREI ŞI AL DOMENIILOR DIRECŢIUNEA PROPRIETĂŢII ŞI A EXPLOATĂRII MOŞIILOR PUBLICATIUNE In ziua de 5 Maiu 1912, ora 10 dimineaţa, se ^va ţine în localul Ministerului licitaţiune‘publică orală, pentru vânzarea locului viran, în suprafaţă ^cam de 754 m. p. roprietate a Statului, situat în Capitală, Str. Doamnei No. 2.— Concurenţa va începe dela suma de 250.000, lei iar garanţia va fi de 7000 lei. 19 Martie 1912 No. 20.196. SANATORIUL BB B E: O « F* ^ I Dr. GEROTA OPERAŢIUNI SI FACERI BUCUREŞTI, BULEVARDUL FERDINAND No. 48 TELEFON 1/44 Cel mai mare ţi mai complect Sanatoria de Chirurgie din ţari Special construit pentru boalele CHIRURGICALE, GENITO-URINARE, :: BOALE DE FEMEI, FACERI ŞI VENERIENE :: Cu 2 săli de operaţie, 2 săli de pansamente, Razele Rontgen şi toate aparatele şi instrumentele necesare ope-raţiunelor generale şi speciale. Tratamentul sifilisului prin injecţiani intravenoase * cu medicamentul ERLICH (606) r 9 ■ K ■ ■ B ii NOUA, INGENIOASA MAŞINĂ DE SCRIS yj ADLER” TOATE UTERILE SE POT SCHIMBA LA MOMENT CU ALTELE SCRIIND RUSEŞTE, GRECEŞTE, Etc. Cea mai trainică maşină de scris este „ADLER”, fiind construită cât se poate de simplă, neavând decât 400 de piese pe lângă celelalte maşini oarbe ce au peste 2000 de bucăţele, de aceea în totdeauna se află aceste maşini la reparat, având prea multe piese. Maşina de scris „ADLER” are scrisul imediat şi continuu vizibil (nu scriere oarbă). „ADLER” are numai 30 de clape cu 90 de litere; deci 6—8 litere mai mult decât maşinile oarbe. 20 copii direct se obţine cu maşina „ADLER”. Se poate scrie în mai ■ multe culori; cea mai practică pentru circulări cu hârtie oerată. 11 Numai 30 de clape, dar cari dau peste 90 de litere, ţifre şi semne, etc. Cu 6—8 litere mai mult decât ia maşinile de scris oarbe (Machines cachees) Fac şi orice schimb cu maşini de scris uzate contra noilor maşini de scris „ADLER“ **”'** Am luat în schimb peste 40 maşini de scris sistem vechi şi uzate Remington, /*’**♦ : Fay-Sholes, Smith-Premier, Yost No. 4, Yost No. 10, Hammond, Nort’s, Empire, T ! **..•* Chicago, Gladstone, Blickensderfer, Ideal, International, Oliver, Stoewes, etc. Tot felul de accesorii pentru orice maşină de scris la: _ I. B. ANTONESCU 8,51 ÎNVĂŢĂTURA MAŞINEI ----GRATIS------ Şoseaua Basarab, 250 (Piaţa Victoriei) :: BUCUREŞTI :: Şoseaua Basarab, 250 (Piaţa Victoriei) n b b