/ ^

NOUA REVISTA.
OMANA
\
,A
SOCIALĂ, CRITICĂ, ŞTIINŢIFICĂ SI LITERARA
v	'	.	’
'	APARE IN FIECARE DUMINICĂ
A. ‘
■Visii
Director : C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
No. 23
Duminică 21 Octombrie 1912
Voi. XII
SUMA
NOUTĂŢI: Schimbarea de guvern.— Congresul ştiinţific din Galaţi şi liberii cugetători.	'
ACTUALE
j , ,
N. Em. Ieomaki: Un erou naţional: Maiorul Giurescu
D-r. I. Du.sci.yn : înmormântarea lui Caragiale CULTURALE
Vladimir (riUDiONFscu: Sărbătorirea lui Rous-
seau la Geneva (cu două
iluslruţii)
Con st. Sudrţeanu : învăţământul filosofic în
şcoala secundară
LITERATURA
Adrian MaNiu : Cântec vechiu.
RU L:
Em. Brandza & Râul Teodorescu: Ciclul h< ersupi
Jupă Juies Barbey J* AuretliUy),
D. Iacobesct : Din Heine (oemurt).
CRONICA LITERARĂ
Ion Trivale : ^Flori Sacre, poezii de Alexandru Macedonslci. — « Bordeenii şi alte povestiri» de M. Sadoveanu.
ÎNSEMNĂRI: Cultura ştiinţifică. — Mihail Sorbul. — „Vâltoare“.
REVISTA REVISTELOR Bursa. — Gazeta învăţătorilor.—Orion.—Mercure de France
MEMENTO	*
EXEMPLARUL25 BANI
ABONAMENTE
In ţară:
99	99
pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 Lei f In străinătate : pe un an . . peşease luni (I volum sau 24 numere) 6 „ • „	„	pe şease luni
Abonament de probă : Lei i .50 pe trei luni.
12 Lei 7 „
DIRECŢIA: Bucureşti, Bulevardul Ferdinand, 55- Telefon 8 66.
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei, 60 (Pasagiul Imobiliara, 3) - Telefon 30 11.
II
NOUA Hi;VISTA KOMÂXÂ
La Administraţia revistei: Calea Victoriei 62 (în pasagiu), se găsesc de vânzare pentru cititorii noştri, cu preţ scăzut, următoarele lucrări:
(Cumpărătorii din provincie vor mai adăoga la costul ărţilor comandate şi un 10 bani de fiecare leu ; aceasta centru cheltuiala transportului).
Colecţiunea volumelor apărute din Noua Revistă Română:
Volumele I—IV (Prima serie) cu 5 lei volumul.
Volumele V—XI. 1.50 lei volumul legat.
Transportul in provincie al acestor volume (V-XI) costă: 60 bani pentru 1 sau 2 voi; 1,10 pentru 3 sau 4, voi. şi 1.60 pentru 5, 6 sau toate 7 volumele.
Puterea Sufletească de C. Rădulescu-Motru (scriere premiată de Academia Română), lei 6.
Biblioteca Nouei Reviste Române, 15 bani volumul: $
No. 1. In zilele noastre de anarhie, de C. Rădulescu-M otru.
No. 2. Sufletul neamului nostru, de C. Rădulescu-Motru.
No. 3. Contractul muncei, de D. Negu-tescu.	*
No. 4. Frica de moarte; Sinuciderile din mizerie	N. Zaharia.
No. 5. Psihologia prostului; Prostul in viaţa socială; Cerşetorii în haine negre, de N. Zaharia.
Cultura română şi politicianismul (ediţia IlI-a Socec), de C. Rădulescu-Motru cu 75 bani (în loc de lei 1,50).
Poporanismul politic şi democraţia conservatoare, de C. Rădulescu-Motru. Preţul 50 bani.
Thomas Carlyle, viaţa şi operile lui, de C. ~Antonia.de, 3 lei.
Naţionalismul, (cum se înţelege—cum tre-bue să se înţeleagă) de C. Rădulescu-Motru, 30 bani.
Psihologia Ciocoismului—Psihologia Industriaşului, de C. Rădulescu-Motru, 15bani.
STUDII FILOSOFICE
Organul Societăţii de Studii Filosofice din Bucureşti
Revistă pentru Cercetările de Psihologie
teoretice şi aplicate la :
Ştiinţa dreptului, Pedagogie şi Sociologie
Director, C. RĂDULESCU - MOTRU
Q	Profesor la Univetsilatea din Bucureşti	| |
L)in colecţiunea „Studii filosofice* au apărut până acum:
Volumul I, scris iu întregime de d. C. Rădulescu-Motru, cuprinde: Valoarea silogismului. Problemele Psihologiei. Cestiuni de estetică. Valoarea ştiinţei. Organizarea raţională a Universităţilor. Psihologul martorului. I'sihologia industriaşului. Ştiinţă şi energie.
Volumul 11, cu colnboraţiunea D-lor C. Hădulescu-Motru, D. Drăghiccscu, C. Anlouiade, G. G. Aulonescu, I Pclrovici, Eugen Poru. I. F. Burieescu. I. Ghibăncscu, ele., cuprinde: Psihologia revoluţionarului. Determinismul social. J'ilosofia lui li. Rergson. Critica estetica. Atouusmui filosofic. Importanţa pedagogică a individualităţii, ele. Comunicări. Bibliografie.
Volumul 111, scris iu întregime de d. C. Rădulescu-Motru, cuprinde ; A-fu mureu personalităţii in prinvipulele momente ale culturii. Legea con-servuţiuuci unităţii sufleteşti. Persoană şi mediu. (Acest volum formează Puterea Sufletească, diu Partea 1—111).
Volumul IV, scris iu întregime de I). C. Rădulescu-Motru, cuprinde: Mecanismul actului voluntar. Caracterul. Puterile sociale. Cultura. (Acest volum formează Puterea Sufieteuscă din Partea IV—V).
Volumul V, cu colaboruţiunea D-Jor: 1. Pclrovici, Marin N. Ştefăuescu. SI. Autim, Marcel T. Djuvara, G. Aulonescu, 1. Bucoviueauu, cuprinde: O noua melodâ inductivă. Logica şi problemele metufizice. Substratul economic ul familiei. Teoria noţiunitoi\ ele.
Volumul VI, cu colaboraţiunea D-lor: Vladiroir Ghidiouescu, Marin N. Şlefnuebcu. G. G. Antonescu. Nisipeanu. cuprinde : Pedagogia ştiinţifică şt noile reforme şcolare. Criza Logicei. Revista Revistelor, clc-
Preţut fiecărui volum e de 6 lei.
Pentru abonaţii „NOUEI REVISTE ROMÂNE** se acorda o însemnată reducere de preţ.
In abonament „STUDIILE FILOSOFICE** împreună ca „NOUA REVISTA ROMÂNĂ'* costă 15 Iei anual.
Volumul VII diu „Sfudii filosofice* cuprinde:
■ a i		1 ELEMENTE 1	1 "	
i	1	DE M	H	
		METAFIZICA		
i	1	l . 4 l Principalele probleme ale Filosofici	1	11
		Contimporane, pe înţelesul tuturor		
r		de * C. RĂDULESCU-MOTRU ’	r	v
	r	Profesor la Universitatea din Bucureşti	\	t
Ediţia populară 4 lei.
lată c&teva numai din capitolele cuprinse în această lucrare :
Introducere. — 1. Definiţia Metafizicei. Ştiinţele speciale şi Metafizica. — 2. Importanţa şi utilitatea Metafizicei.—3. Diferenţa dintre Metafizică, Aria şi Keligitme.—4. Metafizica şi cultura.
Partea I.—Conştiinţa oglindă. Critica realismului naiv
Capitolul I. —/n faţa universului.— O veche iluzie.—Contrastul dintre cer şi pământ In vechea mitologic.—Existenţa.— Platon şi creştinismul.— ŞLiiuţa modernă.—Mecanismul universal.—Fenomene cari nu se pot explica prin mecanică.—Fenomenele sufleteştt—Omul vierme.
Capitolul II. — Oglinda conştiinţei.-Asemănarea înşelătoare dintre oglindii şi conştiinţă.—Oglinda vrăjită care vede peste lot.—Rătăcirile simţuri' lor —Sofiştii.-Raţiunca in opoziţie cu simţurile.—Materialista şl idealiştii.—lem. Kant.—Romanticii.—Hegcl. Schimbarea punctului de vedere kantian. — InlUienţa hcgelismului asupra scriitorilor contimporani. Înapoi la Kant!
Capitolul III.—Valoarea ştiinţei.—Kxageraţiunilc materialismului.—Relativitatea ştiinţei.—înţelegerea mai complectă a conştiinţei duce la con* cluzia ca ştiinţa arc o valoare relativă.—Pâuft unde merge relativibi-tea ştiinţei.
Capitolul lv.—Convingerea.
Capitolul V.—Logica /torni.— Aceea ce este mediul biologic pentru o plantă, este mediul cultural pentru ştiinţă. — Ştiinţă şi hasmu.—Logica din punct de vedere genetic şi diu punct de vedere formal.'Cestiuni noi pentru Logică.
Capitolul VI.—Adevăr fi minciună.—Oamenii pe cari uu-i înţelegem fiindcă ne sunt superiori.—Oamenii pc cari nu-i înţelegem ftndcă ne sunt inferiori—Propaganda adevărului şi meşteşugul miucîunei.—Cum sunt ' minţiţi sălbatecii.—Politica şi minciuna.—Reclama necinstită.—Reclama în punlicut de jos şi redama în publicul de sus.—Riniinţn Adevărului.
Partea II.—Conştiinţa transcendentală. Critica filoaofiei kantiane.
Capitolul l.—Kant şi continuatorii săi.—Exageraţiuni încurajate de filosoful lui Kant.—Insuficienţa filosofici lui Kant.—Conştiinţa in genere şi conştiinţa individuală.—Pragmatismul şi raţionalismul intransigent — Biologismul.—lohannes Miiller.— Richard Avennrfus.—Ernest Mach.—Biologismul metafizic. Artkur Schopenhuuer. Friedrich Nictzselie. Henri Bcrgsoii.—Romantismul. Hegel — teoria Sociologica. Emil Durkheim.
Capitolul 11.—.Spre o mai bună înţelegere a filosofici kanliane.—Înrudirea problemei kantiane cu tonte marile probleme filosofice.—Insuficienta încercărilor făcute de a complecta pe Kant.—Cum treime înţeleasa importanţa pe care o are pentru ştiinţă perspectiva kantiană.
Partea II!.—Conştiinţa reală. Personalismul energetic.
Capitolul I.—Problema eternă.—Antropomorfismul naiv şi buddhismui. -Metafizica raţionalist:!.— Identitatea intre unitatea din conştiinţa oine* ii cască şi unitatea din univers.—Forma sub care npnre la Kant soluţiu-nea identilăţei.— Direcţiunea in care trebuc căutată compleclarea fdoso-liei lui Kanl.
Capitolul II.—Monismul.
Capitolul III.—Personalismul energetic şi supra-omul Iui Fr. Nietzsche.— Legea exerciţiului. Atenţiunea.—Deosebii ca dintre conştiinţi animalelor şi conştiinţa omenească.—Rolul conştiinţei In organism.—Idealul.— Optimismul.—Vocaţiunca.
7 □ □
□ □
NOU
UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL.
fa ţari pt un an (2 oolum» mu 48 nuirw») 10 Ul
h »* m ftf«« Ioni............................® .#
fa strâinâtah P* an an . .	. •	...	12 „
ROMANA
APARE IN FIECARE DUMINICA
Director : C. RADULESCU-MOTRU
Profesor le Universitatea din Bucureşti
STA
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: Bucurtftl, Călea Victoriei 62. (Paiaglal Na. 91 Telefon 301II
DIRECŢIA : BuleoarJul FeeJtnanJ 95 Telefon 8166
No. 23
DUMINICĂ 2 1 OCTOMBRIE 1912
Voi. XII
NOUTĂŢI
• • » •
Schimbarea de guvern-
Ar fi prematur să facă cineva un pronostic asupra activităţii şi duratei noului guvern de colaborare conservatoare. Deocamdată trebue să ne mărginim la diagnosticul înfăptuim sale.
Alcătuirea noului guvern Titu Maiorescu — Take Ionescu, întocmit jumătate din reprezentanţii partidului conservator, şi jumătate din representanţii partidului conservator-demo-crat, pune capăt urei confuziuni care ameninţă să vicieze cu desăvârşire viaţa noastră constituţională. Confuziunea rezultase din o greşită interpretare dată dorinţei Suveranului de a avea numai două partide de guvernămînt, în urma cărei dorinţe, partidul conservator vechiu şi partidul liberal apăreau ca investite cu un drept de monoDol asupra guvernării, iar partidul conservator-democrat, ca un partid născut desmoştenit dela ori şi ce pretenţiune la guvern. In viaţa politică reală, partidul conservator-democrat (şi în special şeful acestuia) se afirmă cu un rol determinant, dacă nu chiar preponderant; iar în teorie constituţională el eră ca inexistent. In politica internă, ca şi în politica externă, erau în fapt trei partide capabile de a lua hotărîri şi de a-şi impune hotărîrile lor; iar în formă erau numai două. Din această cauză o desorientare complectă a opiniei publice.
Este meritul netăgăduit al d-lui Titu Maiorescu, că a înţeles şi a avut curajul să recunoască public această incongruenţă între faptă şi formă. Dînsul s’a ridicat de-asupra intereselor momentane de partid şi a dat vieţii noastre constituţionale o formă care corespunde fondului. Soluţiu-nea colaborării, soluţiunea sa personală, eră singura potrivită momentelor actuale.
Dacă după colaborare va urmă o concentrare, este ces-tiune de viitor. Concentrarea de mai târziu nu va ridică întru nimic raţiunea de a fi a colaborării de astăzi. Concentrarea de mai târziu va fi produsul evoluţiunei naturale a celor două partide conservatoare, şi va avea menirea ei proprie, alta decât menirea pe care o are conlucrarea de azi. Nereuşita concentrării în viitor nu atrage după sine nereuşita scopului pe care şi l’a pus înainte guvernul actual de conlucrare.
Elementele cari compun noul guvern sunt o garanţie suficientă, că în împrejurările grele prin care trecem, interesele statului şi naţiunei române vor fi apărate cu toată coin-petinţa şi energia necesară.
Noul guvern cuprinde, după profesiuni şi clase sociale, trei reprezontanţi ai marei proprietăţi şi un profesor, din partea conservatorilor; iar din partea conservatorilor-democraţi patru eminenţi avocaţi. — C. R.-M.
Coiujresul ştiinţific din Gala(i şi liberii cugetători.
La congresul Asociaţiuneipentru înaintarea ştiinţelor, ţinut la Galaţi, s’a petrecut un incident, pe care d-1 dr. Thiron, profesor la Universitatea din Iaşi, îl interpretează ca un semn de duşmănie al ştiinţei oficiale române încontra liberii cugetări.
D-1 dr. Thiron, înlr’o scrisoare adresată preşedintelui Congresului istoriseşte incidentu 1 în modul următor:
După cum ştiţi, conferinţa mea a fost oficial anunţată contradictorie, astfel cănn fugiam de nici-o argumentaţie opusă părerilor mele, iar expunerea era să ţie dialectică şi obiectivă, având ca titlu despre: ^Religia creştină ortodoxă in România, din punct de vedere ştiinţific, educativ, moral şi social~.
Constat cu foarte mare regret că, deşi d-voastră insuşi mi-aţi designat ziua de 6 c. ora 10 seara, localul sălei Apollo, după ce m’afi schimbat din secţie in secţie,—sub motiv că subiectul e „delicat şi spinosu — in ţine mi-aţi acordai sala Apollo, cu aprobarea oficială şi scrisă a d-lui ajutor de primar T. A. Badărău, inscrisă conferinţa meu in ziarul oficial al partidului guvernamental „Galaţii“ şi anunţată apoi in foi volante oficiale, lot de către gazeta, „Galaţii", in urmă când m'uni prezentat, spre a ţinea conferenla, mi-aţi zis că „publicul ascultase două conferenţe, ale d-nelor Racaloglu şi lanciilcscu mai inainte şi că fiind obosii acest public, im e cil fiulinţă să mai asculte o a treia confercnţă“ apoi aţi plecat când văzui că pleacă şi d. secretar general dr. Islrali.
Prin acest incident publicul s’a despărţit in două tabere şi cu toate că majoritatea mă aclamase spre a ţinea conferinţa.— iar eu inccpând-o, minoritatea s'a dedat la gălăgie, impie-dicând cuvântarea mea—după care se execută un ordin ocult dat nu ştiu de către cine! de a se stinge lumina lăsând publicul in întuneric complect; e de sigur că clericalismul an-tiraţionalisl şi politicianismul român, nu voiau Lumină
Apoi D-1 Dr Thiron protestează contra comitetului Aso-ciaţiunei, acuzându-1 că :
N’a putut in astă ocazie, a se ţinea in neutralitatea ideilor şi na apărut: Libertatea întrunirilor, a conştiinţei şi a toleranţei credinţelor, condiţie esenţială de progres al omenirei şi deci a ţării noastre.
Tot d-1 dr. Thiron invită, prinlr’o scrisoare particulară adresată directorului revistei noastre, şi pe Noua Revistă Română, să ia o atitudine absolut hotărâtă în această cestiune.
Foarte onorată de invitaţiunea d-lui dr. Thiron, redacţia N. R. R. răspunde următoarele :
Atitudinea Nouei Reviste Române a fost de la început, şi va fi totdeauna de aci înainte, absolut favorabilă liberei cugetări. Redactorii de la N. R. R. nu recunosc o autoritate superioară căreia să-şi plece gândirea lor, în afară de autoritatea logicei şi a experienţii. Noua Revistă Română, în conformitate cu programul pe care l’a publicat în primul său no., «este deschisă, din principiu, tuturor scriitorilor de «valoare; ea va rămâne un organ nepărtinitor, în care cu-«noscătorii vor discuta din toate punctele de vedere, ches-«tiunile de actualitate. Rolul la care ea tinde, este de a în-«tări, printr’o activitate bine susţinută, încrederea opiniu-«nei publice în judecata celor competinţi; încredere atât de «necesară într’un stat democratic şi din nenorocire atât de «des ameninţată prin polemicilc pătimaşe ale presei zilnice-.
Noua Revistă Română este totdeauna de partea liberei cugetări şi va protesta totdauna când libera cugetare va fi ameninţată.—Socotim însă că incidentul istorisit de d. dr. Thiron nu poate fi interpretat ca o lovitură adusă liberei cugetări. Despărţirea publicului în două tabere, şi stingerea lumi-nei din sala în care era să vorbească d-1 dr. Thiron, suntem convinşi că nu sunt în legătură cu obscurantismul clerical şi antiraţionalist, ci mai mult în legătură cu psihologia conferenţiarului şi a publicului din sală. Sunt destule motive cari pot să aducă incidente prin congrese. înainte de toa;e, sunt oameni, cari au specialitatea de a provoca incidente, chiar dacă se pun în serviciul celor mai blajine idei.
Libera cugetare are toată stima şi iubirea noastră. Ne rezervăm însă dreptul să alegem între libcrii-cugetători. —N.R R,

NOUA REVISTA ROMANA
UI
ACTUALE
UN KROU NAŢIONAL :
M AIORLI. I). GTURESCU
Dacă ani avea azi un războiu, soldatul român ar plecă cu o dispoziţie de spirit diferită de aceea a înnaintaşilor Iui. Cultura, ideile, legăturile statornicite de civilizaţie în ultimul timp, îl fac să privească lucrurile, prin urmare şi răsboiul, în alt chip. Pentru înnaintaşii noştri, răsboiul eră ceva obişnuit, adesea chiar aşteptat, era o clipă de descărcare în care îşi înecau necazurile şi suferinţele lor. Ei porneau veseli, voioşi, hotărîţi şi bine încordaţi spre luptă.
In vremurile de acum însă,, răsboiul nu mai e un prilej de călătorie eroică; el apare ca o necesitate aspră şi grea. Soldatul 'modern va merge negreşit prin praf şi prin noroiu, va suferi negreşit de foame şi de sete, va primi toate oboselele, va îndură toate greutăţile, îşi va da negreşit sângele şi vieaţa, dar o va face de datorie şi din îndemnul raţiunii.
Această stare de spirit nu implică nici de cum o inferioritate morală ; dacă entusiasmul face eroi, şi raţiunea face. Motivele au aceiaşi valoare. Noua atitu-tudine în faţa răsboiului se sprijină mai mult pe sentimentul datoriei decât pe eroism. Ceeace atrăgea un răsboinic în trecut, eră gustul de aventuri, curiozitatea primejdiei, prestigiul gloriei. Azi soldatul se luptă fără a purtă în raniţă, după cum se ziceâ, „bastonul de mareşal",—destul că simte acolo cheia căminului său.
In răsboiul nostru dela 1877 găsim multe pilde de eroism, unele frumoase, altele măreţe, altele mişcătoare. Purtarea maiorului Giurescu însă, în atacul dela Rahova, iese fără îndoială din obişnuit; în ea întâlnim avântul eroismului antic, îmbinat cu conştiinţa luminată a soldatului modern.
Povestesc episodul după informaţiile ce am putut culege dela câţi vă martori oculari, dela d. general C. Spiroiu mai ales, care a servit ca locotenent în batalionul maiorului Giurescu.
•
In anul 1877 maiorul D. Giurescu eră comandantul batalionului 2 din regimentul 4 dorobanţi ; el eră în acelaş timp soţ al unei femei tinere şi tată a trei copii mici, pe cari dânsul în iubirea-i părintească îi numeă „îngeraşii mei“. îşi poate dar lesne închipui oricine, cu câtă durere în suflet primeşte el ştirea despre declararea răsboiului. Inima lui însă de Român şi mai cu osebire de oştean român, tresaltă totuşi de bucurie, fiind sigur mai dinnainte că armata română, sub destoinica ei comandă, va scutură repede jugul ce de atâtea secole apasă pe grumajii ţării sale.
Oastea română se mobilizează şi se concentrează la marginea Dunării, pe care o apără timp de mai multe luni împotriva invaziilor inamice şi pe care o şi trece apoi, fiind grabnic chemată în ajutor de împăratul tuturor Ruşilor, ale cărui armate învinse erau ameninţate a fi cu desăvârşire distruse.
In seara de 6 Noemvrie se zvoneşte că a doua zi se va atacă cetatea Rahova, unde se adăpostea o numeroasă armată turcească. Toate trupele erau bucuroase, dar mai bucuroşi erau dorobanţii Muscelului, bucuroşi pentrucă se credeau meniţi de soartă1 a atacă în întâia linie, ei singuri fiind din toată divizia armaţi cu arma Peabody, arma cea mai perfectă a timpului, care băteă până la 1200 metri. Celelalte trupe aveau arma cu ac şi puşca, inuscălească Krânka., cari abiâ trimeteau gionţul la 500 metri.
Mare fu însă decepţia maiorului când, la primirea ordinului, văzu că batalionul său nu numai că nu eră în linia I, dar nici în a 11-a, ci tocmai în rezerva generală la dispoziţia comandantului de divizie. Ordinul fiind însă dat, nu se mai puteâ nimic face, trebuiâ să se resemneze.
A doua zi de dimineaţă comandantul diviziei trece în revistă trupele, înaintea plecării la atac. La apropierea şefului, maiorul Giurescu aruncându-şi privirea pe linia frontului batalionului său, citeşte în ochii tuturor frământarea ce toată noaptea îi rosese şi inima lui şi, ne mai putând îndură imboldul conştiinţei, .iese înaintea comandantului diviziei şi în numele său şi al întregului batalion, cere intervertirea orânduirii făcute.
Un schimb de cuvinte din ce în ce mai aprinse se încinge între comandantul diviziei şi maior, cuvinte cari lasă în admirare pe comandant şi întreaga, lui suită. Colonelul Obedeanu, care a fost martor la această mişcătoare scenă, afirmă că comandantul diviziei a încercai a face pe maiorul Giurescu să primească de bun dispozitivul adoptat, reamindu-i că este însurat şi tată. a trei copii mici. La aceasta, nu-iorul Giurescu răspunde cu fruntea sus, că „din îno-ment ce a trecut Dunărea, el aparţine mai întâi ţării, care e în primejdie şi pe care trebuie s’o apere, şi că numai după aceasta aparţine nevestei şi copiilor!"
Colonelul Slăniceanu, comandantul diviziei, adânc emoţionat de aceste cuvinte, ordonă facerea batalionului cerc împrejurul Iui şi rosteşte următoarea cuvântare, care se găseşte trecută în istoricul regimentului 4 Argeş :
„Ostaşi!
„Sunt mândru de a vă cunoaşte şi în aceste momente supreme, sunt cu atât mai mândru şi încurajat, cu cât am constatat devotamentul cu care v’aţi oferit voluntar a combate in linia l-a. Nu mă îndoesc o secundă că fiecare din voi îşi va face datoria ; vă mulţumesc şi vă urez victorie şi bun succes. Sper că voind Dumnezeu, să fim cu toţii diseară în Rahova".
Un singur „Ura", dar un ura formidabil izbucneşte din piepturile celor o mie musceleni, acoperind ultimele cuvinte ale colonelului Slăniceanu, după care întreg batalionul, în frunte cu bravul maior Giurescu, porneşte spre capul coloanei pentru a luă Iod în I-a linie de bătaie.
S’au încercat scriitorii, poeţii, artiştii să descrie, să. zugrăvească bravura soldatului român. Slabe în-
NOUA revista romana
Ui
cercări. Nimeni şi niciodată decât acei cari au avut fericirea să facă răsboiul şi să vadă pe soldatul român mergând la atac, numai aceia şi-au putut faure o adevărată idee de bravura, de curajul, de abnegaţia şi dispreţul de moarte cu care soldatul român se repezea la atac. întocmai ca şoimii munţilor lor, cari din înălţimi ameţitoare văzându-şi prada pe pământ se reped asupra ei cu iuţeala fulgerului, tot astfel şi bravii Muscelului, în frunte cu maiorul lor Giurescu, se reped asupra cuiburilor duşmane, îndată ce le ză resc.
Primele şanţuri cad unele după altele în mâinele dorobanţilor musceleni, iar Turcii, înspăimântaţi de atâta furie de atac, se retrag în dezordine în spre formidabila redută care apără intrarea cetăţii Raliova.. Maiorul Giurescu dând pilde de un ne mai poânenit curaj, îşi îmbărbătează continuu batalionul şi-i urmăreşte de aproape, străbătând nori de fum, şanţuri, obstacole, în dispreţul şuerilor de gloanţe răspândi-toare de moarte, pe care el o bravează cu beţia voluptoasă şi sângeroasă a primejdiei supreme. După câteva salturi impetuoase, el ajunge cu batalionul până în marginea redutei, unde se produce o luptă aprigă, înverşunată, un amestec de pământ, oameni şi arme, o învălmăşeală crâncenă in care uralele se amestecă cu strigătele morţii.
Aici, fatalitatea voeşte ca maiorul Giurescu să cadă mort, ciuruit de gloanţe, alături de locotenentul Bor-deanu şi 47 bravi fii ai Muscelului, osebit 167 răniţi.
Daca soarta nu a voit ca maiorul Giurescu să intre victorios în Raliova, apoi sufletul lui din cer, de acolo de sus unde se duc toate inimile nobile cari se jertfesc pentru ţara lor, a putut privi mândru şi cu satisfacţie, puţin după aceea, cum drapelul batalionului lui iubit fâlfâie triumfător pe zidurile cetăţii.
împăratul Alexandru al Rusiei dădu ordin ca să se serbeze această izbândă în toate bisericile; iar marele duce Nicolae scrise domnitorului nostru Carol, care era comandantul suprem al oştilor româneşti şi ruseşti : „Am fost totdeauna fericit a recunoaşte vitejia şi solidele calităţi militare ale oştirei româneşti. Izbânda dela Raliova aparţine întreagă armelor române".
Pentru comemorarea înaltului eroism desfăşurat de maiorul Giurescu în primul atac dela Raliova, s’â ridicat, din iniţiativa d-lui general Scarlat Geanolu— în timpul când d-sa eră comandant al regimentului din Muscel—un frumos monument, în faţa cazărmilor din Câmpulung.
Iată un fragment din discursul pe care generalul Candiano Popescu, delegatul corpului al ll-lea de armată, l-a rostit cu prilejul inaugurării acestui monument, în ziua de 21 Iunie 1868:
„Onoraifl Adunare!
„Laudă ţărilor cari ştiu să onoreze pe cei ce s’au jertfit pentru mărirea şi înălţarea lor; numai ţările acelea îşi cliezăşuesc viitorul.
„Onoare însă şi inimilor generoase, cari văzând că trec zecimi de ani dela războiul neatârnării şi nu se sfinţeşte prin nimic memoria bravilor, au pus voinţă bărbătească şi patriotică spre a ridica modeste monumente eroilor României contemporane.
„Aşa s’a întâmplat dăunăzi în judeţele Piatra şi Prahova, aşa se întâmplă acum şi în Muscel. Colonelul Geanolu fiind închegătoruJ mândrei opere ce o serbăm aici, merită omagiile noastre.
„Toţi ne fălim cu răsboiul, toţi în ţară şi peste hotare ne mândrim cu purtarea Românilor în Bulgaria. S’au cheltuit însă sutimi de milioane dela 1877 până acum pentru îmbunătăţiri materiale: s’au ridicat clădiri impunătoare, s’au făcut drumuri de fier, pod peste Dunăre, port la Constanţa, d'ajr o ţară întreagă nu a putut săvârşi ceeace a săvârşit un om cu credinţă şi ai bărbăţie, nu a putut ridica un modest monument maiorului Giurescu, mort vitejeşte în lupta dela Ra-hova, în ziua de 7 Noemvrie 1877, pentru neatârnarea şi gloria patriei sale.	_
„Onorată adunare, modestul monument aflat în faţă-ne este mai trainic decât aceşti munţi ce ne înconjoară. Munţii aceştia pot fi surpaţi mâine de un cutremur, cât va fi însă o grăire şi o inimă românească, cât nu vor pieri din aducerea noastră aminte fraţii Buzeşti, Radu Calomfirescu, Arbore, Aprodul Purice şi alţi străluciţi oşteni din vremea străveche, nu vor pieri nici maiorii Giurescu şi Ene, colonelul Măldărescu, locotenent Bordeanu, morţi sau răniţi în ziua luptei dela Raliova, cum nu va pieri nici memoria lui Şonţu, Romano, Bogdan, Valter Mărăcineanu, Ni-culescu şi alţi mulţi nemuritori viteji ai răsboiului neatârnării, căzuţi pe alte câmpuri de bătaie...
„He, Domnilor, dacă voiţi să ştiţi din câte suferinţe şi crude încercări este alcătuită mărirea României moderne şi fericirea acelora cari trăesc fără a fi muncit, bucurându-se de toate binefacerile născute din campania trecută, aceşti răniţi ai răsboiului neatârnării v’o pot spune". 1
Apoi adresându-se către veteranii aflaţi împrejurul monumentului, generalul zice:
„Voi mucenici ai religiei ostăşeşti, din sângele şi suferinţele voastre este plăsmuită gloria neamului nostru. Onoare şi recunoştinţă vouă, precum onoare se cuvine şi coborîtorilor din nobila tulpină a lui Giurescu, cu o singură condiţie: ca din vulturi să nască vulturi şi din stejari, stejari să răsae". | La urmă generalul se întoarce către steagul sub care slujise Giurescu şi care se afla în faţa monumentului :
„Pentrucă. tu steag al regimentului Argeş No. 4, stropit cu sângele lui Giurescu, ai fost martorul vitejiei româneşti pe câmpiile Bulgariei, noi, oşteni adunaţi aici şi cari înfăţişăm întreaga oaste română, jurăm din nou în faţa ta că ne vom împlini totdeauna datoria către Rege şi patrie, şi că patria noastră iubită nu va fi în stare să ne ceară atâtea jertfe, câte suntem noi hotărâţi a face 'pentru dânsa !"
544
NOUA revista romana
Maiorul Giurescu eră dintre acei oameni cari, sub o aparenţă calmă, potolită, ascund un mare fond de energie,—de energie activă, întreprinzătoare. El nu putea sta multă vreme neocupat; repaosul îl obosea. Primejdia şi greutăţile erau mediul său natural, atmosfera în care el respiră parcă mai în plin. Vieaţa lui de toate zilele se scurgea între două pasiuni : vânătoarea şi copiii, cei trei copii ai lui, „îngeraşii lui", în intimitatea cărora crescuse şi se ridicase, ca, un frate, câinele său favorit de vânătoare: Tirax.
Când maiorul a pornit cu batalionul din Câmpulung, câinele s’a luat pe furiş după dânsul, nevoind cu nici un preţ să se întoarcă acasă. El şi-a însoţit după aceea stăpânul în tot timpul campaniei.
In ajunul atacului dela Rahova, spun martorii oculari colonel Obedeanu şi d. general Spiroiu, câinele Tirax eră foarte agitat. Coprins de un neastâmpăr inexplicabil, el nu-şi putea găsi locul, urmărindu-şi pas cu pas stăpânul. De câte ori se aşeză jos maiorul, câinele se apropia şi-şi lipea capul de dânsul, privindu-1 fix, îndelung, înlăcrămat şi ca coprins de o înfrigurare ascunsă.
A doua zi, câinele dispăruse din lagăr. El fu mai în urmă găsit mort lângă corpul stăpânului său.
Generalul Candiano Popescu, relevând acest fapt în discursul său dela Câmpulung, se exprimă astfel :
„Dacă din inimile vre-unora, veştejite de patimi mici, s’ar stârpi simţimântul iubirei şi al datoriei către cei ce şi-au slujit patria, pe aceia, câinele de vânătoare al	Iui Giurescu care îl însoţeâ în
lupta dela Rahova, îi va învăţă cum se iubeşte şi slujeşte cu credinţă. Acest câine găsind pe stăpânul său ucis, s’a aşezat la capul lui ca un prieten, şi, acolo veghind, a fost ucis de un glonţ turcesc../'
Frumoasa poezie a lui Bolintineanu Câinele şi Soldatul, care a fost scrisă înaintea răsboiului din 1877, îşi găseşte acum înfăptuirea în nobila vieaţă a maiorului Giurescu. Plăsmuirea mişcătoare a imagi-naţiunii poetice, devine astfel pentru noi o realitate, o realitate mare, desăvârşită. Omul şi câinele, acest admirabil animal care-şi reneagă parcă şi specia, pentru a se devo'tâ stăpânului, îşi dau ultima- suflare împreună. Maiorul Giurescu şi Tirax vor rămâne ca două vii şi adânci simboluri: unul ca simbol al ero ismului şi abnegaţiei, celălalt ca simbol al fidelităţii.
Sub această formă cel puţin, tainele nedrepte ale morţii nu-i vor mai puteâ lovi.
Sunt 35 de ani de când tunurile noastre au tăcut. Mâine, poimâne, la noapte ori în clipa când eu aştern aceste rânduri, Regele nostru poate că şi iscăleşte ordinul încărcării lor din nou. Marea umbră a lui Giurescu, care în delirul iubirii de patrie îşi dă ultima suflare ca să răscumpere neatârnarea ţării lui, cucerind un mormânt în pământ strein, ne va îmbărbăta din îndepărtatul timpurilor. Unele morţi sunt chezăşia vieţii însăşi. Giurescu şi-a lăsat trupul în câmpiile bulgare, dar gloria a rămas a Românilor!
N. Em. Teohari
ÎNMORMÂNTAREA lui caragiale
Iii cavoul, în liniştea cimitirului din Schoneberg, sub coroanele aduse şi trimise de admiratorii lui, cadavrul lui Caragiale a aşteptat redeschiderea „sezonului" pentru ca să fie adus în ţară.
Omul acesta, care a glumit toată vieaţa lui, nu putea să nu-şi aibă o „farsă" şi la înmormântarea sa. Căci ce este decât o farsă această (amânare a aducerii rămăşiţelor sale în ţară? In ce altă parte din lume s’ar fi petrecut un astfel de lucru?
Moare cel mai mare prozator al ţării, unul din rarii oameni al căror nume va rămâne în istoria ţării, şi cu toate acestea pentrucă toată lumea noastră oficială era în concediu în luna Iunie, nu s’a putut aduce osemintele celui mai desăvârşit scriitor şi aducerea lor a fost amânată până când diriguitorii vieţii româneşti îşi vor fi mântuit de băut apele purgative sau diuretice din vr’una din băile străinătăţii.
Ce frumoasă caracteristică pentru ţara în care a trăit 1. L. Caragiale! Ea arată cât preţ are arta şi cultura în ţara românească.
Mai întâi se pune preţ pe liniştea şi sănătatea unui trecător întâmplător în viaţa noastră publică, şi apoi se valorifică o individualitate care şi-a însemnat demult numele în istoria ţării sale. — Se amână aducerea în ţară a trupului celui ce; a fost mândria unei ţări, onoarea oricărei culturi, pentru ca să poată luă parte la înmormântare şi câţiva oficiali îndrăgiţi de decorul personalităţii lor.
Aiurea miniştri îşi părăsesc concediul, îşi Iasă afacerile şi vin în grabă să iee parte la doliul care a lovit ţara lor. In România, d. ministru telegrafiază soţiei :
„Amânaţi transportarea rămăşiţelor defunctului vostru soţ, fiind nevoit să plec în concediu".
Dar oare eră nevoie de miniştrii ţărei la înmormântarea lui Caragiale? Trăit-a acest anarhist, acest veşnic răsvrătit şi nemulţumit, în aşa strânsă legătură cu oficialitatea ţărei sale încât să hui i se poată face înmormântarea fără prezenţa ministrului de instrucţie publică, a reprezentanţilor Academiei şi ai Universităţilor?
Vrăjmaş al formelor goale, inamic al ridiculului în--vestmântat în haine de paradă, nici profesor la universitate, nici membru al Academiei, nici deputat în Camera ţării,, Caragiale puteâ fi înmormântat şi fără concursul formelor ridiculului.
Se pare însă că toţi cei cari au cerut amânarea înmormântării lui Caragiale, au vrut odată să-şi răzbune şi ei împotriva celui care în toată vieaţa sa n’a făcut altceva, în scris ca şi în grai, decât să-şi bată joc de aceştia.
Sub condeiul lui n’a rămas nezugrăvit nici minis-trul-gogoaşă, pustiu şi gol, gol şi umflat; nici deputatul găgăuţă ; nici academicianul-pedant; nici pedagogul „absolut", nici militarul-târâie-sabie, nici po-
NOUA REVISTA ROMANA
Î45
liţistul bătăuş şi slugarnic, nici prefectul farsor şi stricat: toţi, dela Dandanache şi până la Pristanda: au fost pecetluiţi pe vecie.
Aşadar n’aveau aceştia dreptate să ceară acum amânarea înmormântării lui, spre a luă parte şi ei, clienţii lui, clienţi ai aparatului său genial de înregistrare pentru posteritate?
Mulţi poate vor fi dorit—şi eu aş fi fost printre aceia—o înmormântare demnă de un scriitor de valoarea lui Caragiale. Acea înmormântare eu aş fi vrut o asemenea celei a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Doi trei prieteni, familia, câţiva necunoscuţi. Nici un discurs, nici" o coroană, nici un gardist. Aşa se înmormântează cu adevărat marii scriitori şi cugetători în Ţara Românească, şi aşa trebuia să fie înmormântat şi Caragiale.
Soarta a vrut altfel. Nu odată eroii lui i-au jucat farsa. Mi-aduc aminte că după publicarea lui 1907“ Caragiale îmi spunea:
— Ce-o zice Rică Venturiuno cetind cum apăr ,,votul uni versul!“
Ceilalţi eroi au ţinut, se vede, să-şi răzbune în-mormântându-l ca pe unul de „ai lor".
Şi într’adevăr, aşa îl vor înmormânta!
Pentru noi, pentru cei cari l-am iubit pentru simplicitatea, superioritatea şi înălţimea lui mai presus de micimile vieţei,—o singură înmormântare a avut loc: aceea, de-acolo, departe, lângă Berlin, când soţia, copiii şi câţiva prieteni l-au coborît în cavoul, în oare apoi marele mort avea să aştepte sfârşitul vilegiaturii şi rezolvirea crizei guvernamentale !...	.
Minsch	Dr. I. Duscian
înştiinţăm pe toţi cei doritori de a avea în bibliotecă „Noua Reoistă Românăcă am pus din nou în vânzare colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII, IX, X şi XI din revistă, legate în scoarţe tari şi demne de a figură în orice bibliotecă, pe preţul excepţional de lei 1,50 fiecare volum (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume ; lei 1.10 pentru 3 sau 4 ; şi lei 1.85 pentru 5, 6 sau toate 7 volumele).
Un volum cuprinde până la 450 pagini variate şi mereu de actualitate.
Tabla Generală de Materii a Revistei, care formează un nepreţuit mijloc de cercetare pentru intelectualii de orice categorie, se află anexată la fiecare volum. — Pentru cei ce vor să cunoască dinainte cuprinsul acestor volume, Tabla de Materii se trimite gratuit, la cerere.
Comenzile, făcute pe cotorul mandatului cu care se vor trimete sumele de mai sus, vor fi înaintate administraţiei revistei.
CULTURALE
__________________5»_________________
SERBĂTORIREA BI-CENTEN ARULUI NAŞTERII LUI ROUSSEAU IN‘«GENEVA1)
Ce a legat sufletul poporului genevez din zilele noastre de amintirea unui om', a cărui glorie, nu fusese nici de natură militară nici de natura politicăi propriu zisă? Căci Rousseau, în definitiv, n’a fost decât un scriitor, şi ori câtă vâlvă au putut provoca scrierile sale, în patria lui ca şi în afară de ea, el n’a rămas decât un teoretician. Mulţimea, în deobşte, se pasionează mai mult pentru ‘figurile cari au avut un contact direct cu dânsa, au stat în mijlocul ei. Ar fi părut şi lui Rousseau o contradicţie, ca el, singuraticul Jean-Jacques, să devie vreodată popular.
Atribui origina acestei popularităţi tradiţionale, în cel dintâiu loc, clasei sociale şi breslei căreia. Rousseau a aparţinut prin naştere. Isaac, tatăl său, a, fost cum se ştie ceasornicar. Nu pot intră în amănunte pentru a arătă însemnătatea şi originalitatea, din punctul de vedere social şi cultural., a acestei bresle din Geneva. E destul să'amintesc, că pe la începutul veacului al 18-lea ea se găsea în floarea puterei şi considera-ţiunii. Mai întâiu, ceasornicarul trebuiâ să fie cetăţean sau burghez genevez. Se numeâ cetăţean, cel născut dintr’un burghez, şi burghez cel care primise burghezia (bourgeoisie) dată de consi iul ce or 25 Ceasornicăria sau „Fabrica", aşa cum se numeâ pe vremuri, constituea o adevărată aristocraţie industrială, restrânsă prin numărul limitat, şi aleasă, prin calitatea membrilor. Născuţii (Ies natifs), şi locuitorii cetăţii, cum şi alte straturi sociale inferioare, nu erau primiţi în ucenicie decât în număr foarte mic şi cu autorizaţie. Meşterul ceasornicar nu puteâ avea în atelierul lui decât cel mult doi tovarăşi şi un Ucenic. Era oprit bă destăinuească ceva din meşteşugul lui, soţiei sau fetelor sale. Intre altele prescripţii şi regule, cărora trebuiâ să se supue ca profesionist, nu-i era îngăduit, decât subt anumite condiţii stricte, să locuească în afară de Geneva sau în împrejurimi. Ii eră interzis să fabrice ceasornice străine, sau să exporteze piese care să fie sfârşite aiurea. In fine eră supus inspecţiunilor.
Iată dece se consideră drept onoare şi demnitate, dacă nu chiar funcţie publică, ca cineva să aparţie unei asemenea corporaţii. Cu ce mândrie Jean-Jacques însuşi, apără profesia şi breasla tatătui său, ne arată scrisoarea sa dela 27 Noembrie 175S, adresată D-rului T ronchin din Geneva, şi în care, el dovedeşte că ceasornicarul genevez nu este un meseriaş de rând, care s’a apucat de această îndeletnicire prin împrejurări şi numai din nevoia de câştig, cum se obişnueşte în alte bresle. Şi cercetările istorice i-au dat dreptate. Căci azi se cunosc moravurile şi demnitatea acestei bresle, care i-au asigurat o trecere spe-
1) .Noua Revistă Roinână“, nr 21, voi. XII.
346
NOUA REVISTA ROMANA
dală şi în fata patriciatului burgez, supranumita aristocraţie, şi în faţa nativilor şi locuitorilor, cari nu se bucurau decât de drepturi nepolitice şi strict specificate. Prin această situaţiune socială, breasla ceasornicarilor se bucura de o cultură deosebită. Membrii ei erau pasionaţi nu numai de cetirea cărţilor distractive, ci mai cu seamă de aceea â cărţilor serioase : de istorie şi teorie politică, de filozofie 'şi vulgarizare ştiinţifică. Erudiţia clasică nu lipsiâ la unii din ei. Discuţiile lor intelectuale începeau din ateliere şi se continuau pe strade, iar seara, în cercuri publice şi în întrunirile de familie. In aceeaş familie se puteau găsi pastori şi profesori, cum e cazul lui Samuel Bernard, un unchiu de pe mamă al lui Jean-Jacques, şi ceasornicari, cum era Isaac.
Schimbul de idei şi de înrâurire culturală trecea cu uşurinţa dela meseriaş la intelectual şi în sens contrariu. Biblioteca lui Samuel Bernard] a trecut în parte nepoatei sale Suzana, şi prin ea, lui Isaac şi lui Jean-Jacques.
Acelaş îndoit aspect, intelectual şi popular laolaltă, s’a manifestat şi în serbările ce au avut loc cu începere dela 2b până la 29 Iunie, şi la cari au par-ticipit in ti',u i !e culturale ale oraşului şi sinceritatea spontană a tutulor păturilor sociale. Desigur, nu e vorba să se ştie câţi au citit şi câţi au înţeles ce trebuie să fie înţeles din Rousseau. De altfel, cu săptămâni înainte, prin conferinţe gratuite şi populare, s’a vorbit despre el pe cât s’a putut de mult şi de bine, în toate cartierele oraşului şi în împrejurimi. Instinctiv, massa poporului ce l-a sărbătorit, a simţit o comunitate de sentimente de idei şi de tradiţii cu el. Prin aceasta, sărbătorirea bi-centenarului la Geneva, a pecetluit concepţia care consideră pe Rousseau în toa'tă manifestaţia intelectualităţii sale, ai toate alte înrâuriri străine, ca un tip reprezentativ a mentalităţii elveţiene:, în special geneveze. Şi la Paris, Rousseau a fost de asemenea sărbătorit, ca şi în alte locuri din Franţa, pe unde singuraticul rătăcitor călcase odinioară. Dar dacă intelectualii şi-au dat întâlnire în şedinţa solemnă ^lda Sorbona, unde Jean Richepin, Alfred Croizet, Ernest Charles şi alţii şi-au spus cuvântul lor, Şi dacă Ia Pantheon-, în apropierea mormântului unde zac oasele
lui Jean-Jacques, oficialitatea Franţei şi-a dat mâna cu intelectualii spre a prea mări "pe acela ce-1 cred ci în Franţa părintele Marii Revokitiuni; massa poporului a rămas rece de orice manifestaţiune. Mult-pu-ţinul public, ce de curiozitate ar fi voit să participe, a fost ţinut la o parte de oficialitate şi poliţie. Adevărul e, că'nu cu mult înainte, Maurice Barrcs îşi publicase diatribele contra celui ce urmă să fie sărbătorit, iar un senator francez, în plină şedinţă, îm-potrivindu-se votărei unei sume pentru sărbătorirea din Franţa, declarase că Rousseau trebue urmărit, ca unul ce otrăveşte sţpiritelc şi conruipe Franţa şi o-inenirea. E drept că, câţiva „camelots du Roi“ cântaseră să facă.scandal în ziua solemnităţii dela Sorbona, întrerupând pe oratori, şi dăduseră de gândit autorităţilor. Dar dacă massa poporului, n’a participat cu aceeaşi căldură şi! înţelegere ca cea din Geneva, cauza este că i-a lipsit şi legăiturile sufleteşti ale acesteia din urmă.
Prologul sărbătorii din Geneva s’a dat la 2b Iunie, prin şedinţa publică şi solemnă a Institutului naţional gencvez. Istoricul
H.	Fazy, nu atât în calitate de preşedinte al consiliului de Stat, căci ca atare a participat la serbările din Paris, cât în calitate de preşedinte al Institutului, a vorbit despre doctrina politică a lui Rousseau. El a arătat cum Contractul Social îşi are rădăcini adânci în situaţia şi luptele sociale politice de pe vremuri din Geneva. Consiliul cel Mic a condamnat cărţile lui Rousseau, căci acesta voiâsădea poporului locul ocupat de o iga.chie Profesorul A. Franţois, a prezentat trei scrisori necunoscute ale lui Rousseau, adresate dife ite’or personalităţi din Geneva. A treia este cea mai însemnată, prin aceea că prin ea Rousseau abdică din calitatea de cetăţean în mâinele sindicului Favre şi îşi ea rămas bun dela patria sa, care, declară el, nu-i va rămâne niciodată indiferentă.
Cu botanistul G. Briquet, constatăm însemnătatea lui Rousseau ca botanist. El a rreparat drumul erbori-zărilor, făcând el însuşi, aproape cel dintâiu, astfel de erborizări. Dicţionarul şi Scrisorii? asupra botanicei, au înrâurit pe cei mai de seamă botanişti din trecut, printre cari şi pe Benjamin de Lessert, fratele Ma-delenei de Lessert, căreia i-a dedicat scrisorile. In
Monumentul lui JEAN JACIJIES HOl'SSEAU în Geneva
NOUA REVJSTA ROMANA
347
fine, muzicantul Edmond Mono'd, a vorbit de Rous-seau ca muzicant. Ca şi în botanică, Rousseau prezintă în cunoştinţele lui muzicale lacune şi inegalităţi. El n’a înţeles niciodată polyphonia; în schimb, are sensul melodiei, măsurei şi accentuării. Simfonia, aşa cum s'a desvoltat mai târziu, în complexitatea ei crescândă, până la abstracţiunile moderne ale unui Richard Sţrauss şi alţii, rămâne pentru el irealizabilă. Muzica, după Rousseau, trebue să esprime numai ceva precis. Aceasta nu l-a împiedicat totuşi, ca să fi fost întru câtva un premergător al concepţiei wagneriene, având viziunea unei colaborări intime a poeziei şi artelor plastice pentru drama muzicală.
•
In dimineaţa zilei de 27 Iunie, a avut loc în Aula Universităţii, şedinţa solemnă şi publică a Societăţii ./. J. Rousseau.Preşedintele ei, profesorul Bernard Bouvier, salută autorităţile publice şi oaspeţii cari au bine voit să participe la această solemnitate. Printre aceştia din urmă cităm : pe profesorul Boi-rac, rectorul Academiei din Dijon, scriitorii Dreyfus-Brissac şi Pierre Maurice Masson din Paris. Dup|ă alocuţiunea şefului Departamentului de instrucţie publică, se da cuvântul profesorului dela College de France, Georges Renard. Acesta, într’o cuvântare spirituală şi plină de imagini, evocă câteva puncte cunoscute ale vieţii şi operei lui Rousseau, Şi salută în el, nu atât pe cetăţeanul Genevei, cât şi pe cetăţeanul lumii. Profesorul dela Universitatea din Strasburg, Schultz-Gora, face un studiu erudit cu privire la înrâurirea lui Rousseau asupra marilor scriitori şi gânditori ai Germaniei : Lessing, Kant, Schi 1 Ier, Goethe, şi alţii. Interesante au fost paralelele între primele poezii ale lui Goethe şi cele din urmă, după! cetirea lui Rousseau, precum şi încheerile din comparaţia între Werther şi Nouvelle Heloî'se ; înfine, el arată înrâurirea ideilor din Contractul social asupra piesei Hoţii de Schi 1 Ier. Semnalez cu această ocazie, că ar fi şi o altă comparaţie nu mai puţin interesantă de făcut, între un pasagiu din Critica raţiunei practice de Kant, când acesta vorbeşte despre Imperativul datoriei, şi între faimosul pasagiu din Emile, asupra Conştiinţei. Kant merge până acolo, că îşi schimbă brusc stilul obicinuit, masiv şi rece,’ şi devine subt avântul >pasa-giului din Rousseau, entuziast, întraripat, aproape poetic.
Dacă până acum alţii au vorbit despre Rousseau, mai eră un singur mijloc ca să fie lăsat să vorbească el însuşi : acela de a i se prezenta lucrările sale dra-matico-muzicale. De altfel, chiar la serata Institutului naţional genevez, am putut ascultă, graţie unei delicate cântăreţe, câteva romanţe din „Miseres et con-solations de ma vie“, ca „Lucile“ şi „Le beau rosier“. Dar ideia cea mai nemerită) a fost aceea, de a. da reprezentării pieselor lui Rousseau, decorul cel mai simplu şi mai grandios, cel mai potrivit pentru el : untura. Trei zile, cu începere dela 26 Iunie, s’au reprezentat Pygmalion şi Le Devin du village, pe colina parcului din jurul muzeului Ariana, în apropiere de Geneva, subt razele unui frumos amurg de soare,
care,\, înainte de a adormi cu totul pe înălţimele lui Mont Blanc, se oglindea în albăstrimea Lemanului, şi el parcă mai vesel, că se sărbătorea cu atâta alai un cântăreţ al naturei. Scena, avea drept plan şi culise, boschetele şi castanii parcului. Pygmalion, e propriu zis o scenă lirică, unde muzica nu joacă decât rolul de acompaniament succesiv. Fraza vorbită, e întrucâtva, prevestită şi ^reg’atită de fraza muzicală. E un gen care nu şi-a mai găsit imitatori. Rousseau s’a inspirat dela melopea greacă, şi a vrut să dea modernilor o idee de declamaţia elină teatrală. In Martie 1770, a făcut cunoştinţa compozitorului Fîorace Coignet, pe care l-a rugat a-i Scrie muzica pentru acest poem ce-1 avea mai de mult gata. Totuşi, 26 de ritornele sunt compuse de Rousseau. Pygmaliion ne este reprezentat în paroxismul sbuciumului său sufletesc, după ce şi-a isprăvit geniala opera sculpturală, Gala'tea. Aceasta, e atât de frumoasă, că el se înamorează de dânsa. Şi sub rugăminţile ferbinţi ale maestrului creator, devenit totdeodată şi pasionatul îndrăgostit, Galatea se însufleţeşte, şi se întrupează aevea în femee. Rousseau nu schimbă nimic din motivul antic; dar versurile lui sunt pline de acelaş avânt şi lirism ce-1 găsim adesea în proza Iui.
Le Devin du village, ne reprezintă o idilă foarte simplă şi sentimentală, pe aceea a lui Colin şi Co-lette, a căror dragoste, ca să fie sigură şi liniştită, are nevoe de sfatul vrăjitorului din sat: amândoi să se prefacă mai indiferenţi unul faţă de altul, ba chiar să-şi aţâţe gelozia, pentru a-şi asigura inimile. Aci muzica joacă un mai mare rol. E simplă, e naiva şi ea. Temele nu sunt decât enunţate Şi rămân nedes-voltate. Singura preocupaţiune a compozitorului, este, să producă efecte de melodii pline de graţii şi delicateţă. Dar cu timpul, lipsa de desvoltare a temelor şi preocuparea continuă de acelaş efect, atinge câteodată monotonia. Se ştie că Rousseau însuşi nu şi-a ascuns către Bernardin de St. Pierre, preferinţa ce o avea pentru „Le Devin du village", din toate creaţiile sale chiar şi literare. La ce ţinea mai mult, era gloria muzicală, şi tocmai criticele aspre ce au fost aduse muzicei lui, îl amăreau mai cumplit. In adevăr, el aducea ceva nou şi interesant prin acest fel de pasteluri muzicale, cari se opuneau stilului măreţ şi pompos de pe vremuri, ce degenera uşor în stil umflat şi retorică muzicală. El nu ştia că un contimporan al său, în altă parte, dotat cu un adevărat geniu muzical şi posedând toate cunoştinţele technice, Mozart, realiză ceva din visul său, întrucât priveşte naturaleţa, simplicitatea şi graţia cea. mai perfectă în muzică.
•
Îmi mai rămâne de-acum să mai vorbesc pe scurt de serbarea şi manifestaţia populară, în ziua de 29, ziua naşterei lui Rousseau. Las la o parte tot ce a constituit partea aficială, ca recepţiunea şi discursurile din Insula Rousseau, în faţa statuei lui Pra-dier, şi mă opresc la prânzurile populare din toate pieţele, şi unele străzi principale ale oraşului. Acî, se vedeau grupaţi în jurul meselor, locuitorii di-
NOUA REVISTA ROMANA
Î48
feritelor cartiere cu familiile lor, luându-şi prânzul adus în coşuleţe, sau de prin restaurantele din apropiere. Intr’o parte, erau notabilităţile şi oaspeţii; în alta, se vedeau institutori şi profesori, alături de bancheri, de negustori şi lucrători, după întâmplare. Pretutindeni, voe bună, veselie şi cordialitate. Pe deasupra tutulor fâlfâiau steagurile înconjurate de verdeaţă de pe la case şi de pe arcurile
Mormnntul lui JEAN JACQUES-UOUSSEAU. din Ermenonville
de triumf. Pe strade colindau fetiţe vânzând floarea in deosebi scumpă lui Rousseau, cununiţa, faimoasa pervenche.După amiază s’a format un cortegiu grandios, la care, pe lângă diferitele societăţi, au participat în majoritate copiii tutulor şcoalelor din oraş. Eră cea mai emoţionată manifestaţiune ce se aducea aceluia, ce de fapt a iubit atât de mult copiii, în ciuda tutulor contradicţiilor aparente şi hulei adversarilor. Din diferite puncte ale cortegiului se înălţau coşuri înflorite, din mijlocul cărora apărea câte un cap naiv de copil, reprezentând Agricultura, Horticultura şi Botanica. Toţi se îndreptau spre un câmp larg de lângă oraş, unde de pe un podium de aproape 500 de metrii patraţi, domina un bust colosal al lui Rousseau, în faţa căruia tot cortegiul trebuia să 'defileze. Zic trebuia, căci de fapt o ploaie torenţială a împiedicat ordinea şi sfârşitul defilărei, precum Şi tot ce avea să urmeze: ca rondurile callisthenice şi danţurile populare, precum şi executarea instrumentală, şi corală) a unei ode în onoarea lui Rousseau.
Şi lumea s’a împrăştiat^ şi copiii, uzi leoarcă, au fugit care încotro, pătrunşi de asta dată trup şi suflet de amintirea zilei...; iar seara, iluminaţia cheiurilor şi întregului oraş, cu nelipsitele focuri de artificii, nu s’a mai făcut. Şi aci, natura cea iubită de Rousseau a intervenit, poate ca o sfidare, pentru a opri desăvârşirea exterioară a omagiului ce i se aducea, şi poate ca un complice misterios al gândului intim şi sensului adevărat din întreaga lui operă, ce pare că ar fi voit să strige lumii : lăsaţi lucrurile exterioare! In interiorul sufletelor voastre trăiţi-rni gândurile, căci ele vă vor da putere să vă salvaţi viaţa sufletească, de câte ori va fi ameninţată, de primejdiile vieţii externe, sociale!	Vladimir Ghidionescu
ÎNVĂŢĂMÂNTUL filozofic
IX
ŞCOALA SECUNDARĂ
Desvoltarea culturală în ţara noastră aduce pe încetul o preocupare vădită de problemele esenţiale ale filosofiei. Această preocupare urmează uneori drumul firesc, deschis de o pregătire ştiinţifică ajunsă în cele din urmă curioasă de propriul său mers. De cele mai multe ori însă preocuparea, de care vorbim, e un produs spontan al personalităţii omeneşti şi ca tot ce este spontan ea trebue canalizată, pentru a da roadele cuvenite.
Unul din factorii care determină această îndrumare este şi şcoala, cu atât mai mult cu cât rareori întâlneşti o personalitate, care să-şi găsească prin sine calea vocaţiunii sale. De aceea învăţământul şcolar trebue să ţină seamă de anumite condiţiuni, pentru a nutri fiecare preocupare până la un maximum de desvoltare. Mai ales primii paşi ai îndrumării nu tre-buesc nesocotiţi, când un domeniu de cercetare este lăsat pe seama vârstei în care personalitatea se încheagă şi totul lasă urme mai^ adânci. Aceasta se petrece cu învăţământul filozofic în şcoala secundară.
Învăţământul filozofic, mai mult decât celelalte, are rolul să desăvârşească personalitatea elevului, prin aceia chiar cŢ el se suprapune cunoştinţelor pozitive câştigate în domeniul ştiinţelor speciale. Pentru întâia dată elevul este introdus în mijlocul unor fapte de o altă natură şi care se subsumează într’un cadru nou—acela al conştiinţa. Reflexiunea aceia proprie, care e caracteristica conştiinţei, se deşteaptă, căutând să adâncească înţelesul a tot ceeace trece prin lumina ei. Aşa dar prima ţintă a învăţământului filozofic ar fi punerea în lumină) a ceea ce el aduce nou în organizarea cunoştinţelor predate în şcoală.
Pentru a corespunde acestei ordine fireşti, este o1 nevoie fundamentală ca programul acestui învăţământ să ţină seamă de evoluţia necesară şi de întregirea normală a cunoştinţelor în raport cu desvoltarea sufletească a elevului.	|
Dacă privim la starea actuală, a ajlcătuirii acestui program, găsim logica şi psichologia, ambele reduse la un minimum de ore. Ordinea de predare începe cu logica şi sfârşeşte cu psichologia. Dar tocmai fenomenele, de care vorbirăm, cu caracteristica lor proprie intră în domeniul psichologiei, care de altminteri se află la temelia însăşi a filozofiei. Apoi psichologia dă chiar dela început înţelesul acelei diferenţieri specifice dintre lumea din afară şi cea dinăuntru. Această consideraţie principală atrage şi una de ordine pe-dagpgică, căci trebue să ţinem seamă de momentele însăşi de desvoltare ale sufletului. Pe când psichologia poate plecă dela concretul sufletesc, logica pleacă dela abstractul elaborat. Psichologia poaite fi o ştiinţă a concretului şi o ştiinţă de observare, iar logica este necesar o ştiinţă naţională. Logica se clădeşte pe structura raţionamentului, care apare destul de târziu în vieaţa sufletească, sub forma lui caracterizată. Prin aceia că raţionamentul urmează anumite
NOUA REVISTA ROMANĂ
34 9
legi ale structurii sufleteşti, logica şi-ar găsi fireşte aici punctul său de plecare. Logica rămâne apoi — cel puţin într’o parte a sa—un studiu [armai; iar metodologia—altă parte a sa—ar trebui tocmai să încheie ciclul cunoştinţelor dobândite în şcoală, pre-zintându-se ca o încercare de re flexiune a spiritului elevului asupra normelor, după care şi-a câştigat diversele cunoştinţe.
După cum programul învăţământului filozofic, în starea actuală, nu satisface principiul diferenţierii cunoştinţelor, tot astfel el nu satisface pe deplin cellalt principiu corespondent—acela al integrării cunoştinţelor. Aceste două principii reies firesc din observarea lucrurilor, căci totul s’ar petrece în complexul evoluţiei, urmând acest îndoit proces al diferenţierii şi al integrării. Fără a căută să dăm în acest înţeles o legitimare filozofică felului nostru de cercetare, găisim totuşi în această corespondenţă cât de depărtată un sprijin neaşteptat...
Din punctul de vedere al integrării cunoştinţelor, învăţământul filozofic Trebue să se adreseze pe cât se poate la întreg sufletul 'elevului, satisfăcând anumite tendinţe dominante în desvoltarea lui.
Una din aceste tendinţe este în primul rând aceia a sociabilităţii ca element fundamental al vieţii morale. Psichologia studiază această tendinţă, urmărind-o în desvoltarea sa până la forma sentimentului moral. Insă psichologia studiază această tendinţă şi desvoltările ei succesive numai ca fapte, fără a-şi alege un criteriu de apreciere. Dar aceste fapte mai au, pe lângă însuşirea lor primitivă de fapte, şi pe aceia de a fi valori, întru cât ele aduc progresai omenesc, făurind superioritatea vieţii morale. Din punctul de vedere al valorii se stabileşte o ierarchie între fapte şi se face între ele o selecţiune, care face posibil progresul real al omenir,ii.
Cu studiul sentimentelor sociale şi morale ca valori sufleteşti se ocupă morala. Studiul moralei ar fi deci necesar în şcoală pentru a o bici mit pe elev cu ideea că omenirea a înaintat în măsura acelui simţ de apreciere, care constituie sentimentul moral. Obici-nuinţa aceasta, ajutată de aplicări nimerite, poa,te intră apoi în practica vieţii. Putem vedea uşor de aici cum studiul moralei în şcoală îşi găseşte punctul său de plecare firesc în psichologie.
O altă necesitate însă, care chiamă studiul moralei în şcoală este şi aceia rezultată din studiul activităţii omeneşti sub latura sa materială. Acest studiu revine economiei politice. Tocmai însă, fiindcă se studiază latura materială a activităţii omeneşti, a.r trebui, printr’un fel de compensare ideală, să se studieze şi latura morală a acestei activităţi. Astfel elevul ar prinde să vadă că, alături sau chiar mai presus de activitatea interesată, mai există altceva. Aceasta, ar putea să micşoreze oricât de puţin vin materialism înverşunat, care bântuie vieaţa noastră. Criteriile de apreciere însă ale faptelor morale s’au schimbat după epoce şi au fost exprimate mai lămurit în unele sisteme filozofice. Cum un sistem filozofic este foarte adesea un punct de vedere asupra naturii şi a vieţii,
din el rezultă şi o evoluare a vieţii în manifestările sale cele mai înalte;—ceeace formează morala. Aşa dar studiul moralei reclamă o expunere chiar sumară a principalelor sisteme filozofice.
.Pe de altă parte chiar psichologia, care se constituie ca o ştiinţă aparte, are nevoie pentru înţelegerea unora din teoriile sale de lămuririle necesare asupra sistemelor, care le înglobează. Psichologia, deşi de formaţiune recentă, păstrează legături mai ales cu sistemele desfăşurate în timpul formării ei. Deci studiul psichologiei nu poate merge firesc fără desvoltarea istorică a sistemelor filozofice. In acest chip s’ar satisface şi tendinţa, pe care o^are spiritul omenesc de a-şi explică totul pe cale de evoluţiane.
De aici urmează îndoita necesitate a studiului sistemelor filozofice, care s’ar cuprinde în istoria filozofiei.
Prin morală şi istoria filozofiei integrarea învăţământului filozofic în şcoala secundară pare a fi cât se poate de completă. Astfel cadrul învăţământului filozofic ar fi dat dela început şi nu ar.fi nevoie ca mai târziu să se refacă mereu, ceeace dăunează armoniei interioare, indispensabilă unei culturi trainice.
Când cadrul a fost pus dela început, nu mai rămâne decât să dai cunoştinţelor predate o vigoare şi o preciziune din ce în ce mai mare.	,
Aducând aceste câtevâ consideiţaţiuni asupra organizării exterioare a învăţământului filozocic în şcoala secundară, am avut în vedere foloasele care ar putea rezultă pentru cultura noastră şcolară. Nu anf vrut câtuşi de puţin să mă prezint ca reformator, dându-mi seamă că o reformă în şcoală atârnă în primul rând de metodă, iar metoda atârnă de omul care o practică. Se va zice poate totuşi că am susţinut această pledoarie 'pro domo, de oarece învăţământul filozofic se găseşte redus la acel minimum de ore, despre care vorbeam.
Nu se poate tăgădui într’adevăr că,admiţând integrarea acestui învăţământ, aşâ cum am propus-o, ar rezultă de aici o îmbunătăţire practică. Dar ceeace ar rezultă mai ales ar fi înlăturarea acelei privelişti ciudate, când vezi autorităţile şcolare chiar luând o atitudine de toleranţă faţă !de candidaţii la profesorat în filozofie.
_Astfel am câştigă mai mult în demnitate şi în respectul reciproc ce ni-1 datorăm.
Const. Sudeţeanu
BIBLIOGRAFII:
M. A. Pumitrcscir, Elemente de economie politică, drcpl conslilnlional şl administraţiei pentru clasa VIU dc liceu, ediţia II. Bucureşti. L. Alealay 11112.
Giorgio del Yecchio, II progresso giitridico. Roma 11)11.
Giorgio del Vecchio, Sulta positivitâ rome carat Icre, del di-rilto. (Opuscoli di lilosolia e di pedagogia. N. Ş) Modcna 1911.
H.	du Buisson: Cpntributions ă la faune entomologuiue de Roumanie. — Elaleridcs recoltes par M. A. 1. Montandon dans Ies regions roitmains.
\
350
NOUA REVISTA ROMANA
LITERATURA
CÂNTEC VECHI
Hotelul negru şi mare se ridică duşmănos între coperişurile ce se prăvălesc până departe, cu pomii ce se leagănă ca bătrâni ce-şi fac temenele, cu coşurile ce se ridică, pumni ameninţători cerului, cu geamurile ce se închid pocnind în seară, cu zgomotul destăinuirilor întrerupte.
In curtea strâmptă şi fără de lumină, o fântână uitată deschisă, curge. Viţa sălbatică destramă boala.
In norii cerului au rămas scobituri şi afundături ca într’un pat în care s’a bătut dragostea.
Luna e o reclamă luminoasă.
Şi. nevăzut vâjâie un smeu în violet.
La fereastră, în catul cel mai de sus, sunt'deschise geamurile, doi tineri privesc înlănţuiţi, sau gândesc ■— fiindcă atunci când gândeşti sau priveşti tot departe te uiţi. Şi mâna ei se apleacă pe gâtul lui.
La celelalte fereşti lumini se aprind şi se sting sau aleargă nebune.
In vecini cineva cântă la pian. Glasul sugrumat se ridică în triluri mecanice, şi ar vrea să fie vesel, dar valsurile auzite din vecini sunt totdeauna triste.
îndurerate notele se văicăresc întrerupte de locuri unde ar fi suspine— peste care muzica sare—şi continuă în cadenţă şovăită, — cum vieaţa urâtă şi amară îşi are cadenţa ei.
La fereastra de sus, umbrele lor se desemnează pe transperant, aproape caraghioase când se apropie sau se despart; şi nu ştii — umbrele se ceartă sau se iubesc.
Dar umbrei*; se astâmpără... desigur că şi ei ascultă muzica.	.
Jalea cântecului care ar fi putut fi cântat bine, care a rămas banal, când putea fi delicat, duios, nemai auzita
Dar sunt unele cântece care trebuie să le auzi întotdeauna ; cei doi de sus s’au împuşcat.
Fumul ieşit din odaie scoboară pe fereastră în jos ca din o ţigară' enormă, ca un incendiu ce începe— când cu el s’au sfârşit incendii.
In liniştea nopţii rufele atârnate pe coperişuri la uscat adie —stol de stafii. ce-,.smulgându-se ar vrea să zboare.	. N
Pianul face game.
Luminile aleargă nebune pe scări.
Luminile, aleargă nebune pe scări.	,	,
Adrian Maniu
Cidul
După Jules Barbey D’AurevilIy
Odată prin Sierra, Campeaflor treceă.	\
Pe p/atoşa-i de aur, amurgul impleteă	l
In clipe te-i din urmă, lumini scânteietoare, Eroului dând astfel o falnică-arătare!	-
Purtă, podoabe scumpe, fireturi din prisos:	I
liră scăldat in aur de sus şi nană jos.
Rubine şi grenade ii scăpărau pe cască ; Şi-i scăpărau şi ochii sub neclintita mască... Trufaş şi fără grabă ’naintea lui mergeâ, Ne-având ne cine ’ntrece, pe soare-l inireceâ.
' !	i	l.	_	.
laude ne munţi păstorii, ţintind privirea h vale. Şi-l arătau cum trece strălucitor în cate Şi se ntrebau in marea nedumirire-a lor „li oare sfântul lacob sau e Campcador?" :
// întruneau sub nimbul aceleiaşi măriri Cuci ochiul intre dânşii puncâ asemuiri...
Prinsese să ' noi.teze... Drumeţul fără pripă Urmă furat de gânduri a drumului risipă,
Când tresări deodată; o voce plângătoare Se ridică spre dânsul: înceată, rugătoare Şi dintr'un şanţ de-alături se târâie-un lenros Tăietură ’ngrozitoare: un monstru hâd... scârbos. .T cărui arătare făcu pe cal atunce,
Jir sărituri de spaimă picioarele s'arunce,
De s ar fi zis că ştie şi el să se ferească.
Fierul din copite să nu şi-l murdărească De bala, care ’n urâtă tiu s'ar sbici nici când!
Viteaza 'u vremea-aceca fugarul înfrânând,
Cu ochii ’n scânteiere, o clipă cercetează Fiinţa plină toată de răni ce sângerează;
Apoi, pe şea se pleacă, se ’ntinde spre lepros Şi-i dă ajutorare în chip mărinimos.—
Nu, poţi s'ajungi pe-a leşul ursitei, când el, trist.
Iţi cere semnul milei în numele lui Crcst —
Şi f,u nduioşăfoare clipita ce urmă:
Spre, Cid, le prostii mâna bolnavă îşi ridică Şt ’ăigeniuhie nainte-i încet şi tremurând In senin de mulţumire că fuse-atât de blând Că ’n loc să-l svârle '// lături prin lovituri de spadă l-a dat a milei sale puternică dovadă...
Şt fi'nţa oropsită, hidoasă, blestemată
lui. spre erou 'şi ’ndreaplă privirea ’ntăcrămată.
Şi într’un avânt cucernic, ce sufletul i-l fură, Sărută cu nfocare bogata lui armură,.
! '
Ştiâ nenorocitul că molima ce-l scurmă Pe trăinicia zalei nu poate prinde urmă,
NOUA REVISTA ROMANĂ
351
Ştiâ, şi 'utr'insa mt.se simţirile lui toate,
In prima sărutare şi cea din urmă poate;
El n’aveâ să ’nSpăimânte pe cel care-o primea Căci pu-i dădea nici moarte, nici chinuri nu-i dădea, Iar Cidul, fără scârbă şi fără de mânie,
L-a ’ngăduit, primindu-i a inimii solie Şi scăpă rând, privirea-i se rătăceşte ’u gol...
Ce gânduri prind să-şi lase şovăitorul stol Pe. sufletul său oare? Ce ’ndetunuri ne ’nţelest Sub jdatoşa-i de aur prind farmecul a-şi ţese?.. Priviţi...; fără de veste mănuşa şi-o desprinde Şi mâna desvelită lepr.osuJui i-o întinde...
Em. Brandza & Râul Teodorescu
Din Heine
Copila mea-ţi-aduci aminte?—
Eram pe-atuncea doi copii,	'
Ne furişam prin cotineţe	_ .
Şi ne-ascund cam prin bălării.
Şi cărâiam atât de bine Că de treceau pe drum străini, hi cârâiturile noastre Credeau că-s glasuri de găini.
'	■ i
Iar lăzile de prin ogradă
Le tapiţam cu gust ales,
Aveam gospodăria noastră,
Primeam şi vizite ades.
Bătrâna mâţă a vecinei Erâ un oaspe mult iubit,
O 'ntâmpinam cu complimente Şi plecăciuni fără sfârşit.
O întrebam de sănătate îngrijoraţi ca doi (imici fAşâ cum întrebăm şi astăzi Atâtea ,,veştede .pisicii")
$i-adeseori ca şi bătrânii Care-au trăit şi au văzut,
Ne jeluiam cum toate' cele Erau mai bune în trecut.
Cum dragostea şi cum credinţa Au dispărut din an în an,
Cât s’a scumpit de mult cafeaua.
Şi cât de greu câştigi un ban!
...S'au dus de mult acele zile Cu. jocuri de copii cuminţi,
S'au dus precum se duce totul:
Şi bani, şi vremuri, şi credinţi!
. . - -ii; ,!	;
D. lacobescu
CRONICA LITERARA
Flori Sacre, poezii de SKLexandru ^Macedonshi.—Bordeeni şi alte povestiri de ŞffliŞail Sadoveanu. ^
Oare Cărţile Albe se numesc astfel, fiindcă şi-au propus să ne prezinte inocenţa poetică în toate aspectele ei? In adevăr, după simpatica inocenţă a d-lui Pi Hat, iată Florile Sacre ale lui Macedonski, florile târzii ale altei inocenţe, acelei d'e a doua. Dacă: ne oprim totuşi mai mult la această carteţ o facem fiindcă ea cuprinde, înaintea căderii, ultima pâlpâire puternică a talentului lui Macedonski.
Cu tot caracterul inegal al operii sale, Macedonski este desigur şi rămâne un nume în poezia noastră, prin energicele sale avântări în sfere poetice superioare. Intorcându-şi cu dispreţ privirea dela aspectele prea gingaşe, duioase, femenine, ale simţirii omeneşti, părăsind cu un fel de mândrie de Hypolit, — care dispreţueşte farmecele lâncede ale Venerii — atmosfera moleşitoare a amorului, el s’a îndreptat cu un avânt puternic spre zona mai înaltă a poesiei sociale şi spre acel lirism superior al luptei crude şi bărbăteşti cu durerea şi cu nemila soartei. Şi câteodată această pornire virilă — acest curaj de a luptă cu disperarea ca şi Iacob cu îngerul Domnului, spre a adorinî apoi cu ea alături pe o piatră, ca doi gemeni — a găsit accentul adevărat şi pătrunzător, care cucereşte inimile. — Şi tot acest larg elan poetic i-a conferit acea măreţie pontificală, care-l prinde adeseori, căci iese dintr’o conştiinţă atât de intensă a menirii providenţiale a poetului, cum prea puţini alţi poeţi ai noştri au avut-o:
Lirismul sau satira se joacă pe-a lui frunte Ca fulgere pe creasta înaltului Liban,
Nou Moise. el se urcă atunci pe vârf de munte Şi alte legi aduce la general uman.
(Avântul — Excelsior)
Cu aceste mari calităţi, Macedonski ar fi fost un mult mai mare poet, decât a fost, dacă un greu păcat, lipsa despersonalizării poetice, n’ar fi îngreuiat, trăgându-le spre pământ, aripele avântului său. Depărtarea sa de simţirile duioase nu iese numai din mândria înălţării senine în alte sfere, ci şi din acea pornire spre ură şi răsbunare prea violentă şi ipreă puţin sublimată, spre! a nu trăda urmele personalităţii. Avântul său erâ prea rar sborul măreţ al vulturului regal prin puritatea azurului ceresc şi prea des repezirea săgetătoare şi lacoma a acestuia spre pământ, ca să-şi înfigă ghiarele în pradă. — Şi tot astfel mândria conştiinţei sale poetice-este turburată de amestecul orgoliului personal, pe care îl simţi prea adesea în poezia sa. Intr’un cuvânt, nu totdeauna poetul Macedonski a fost emirul mândru care, ademenit de năluca cetăţii de vise, moare sublim sub jarul pustiei, ci a avut uneori — s’o spunem, spre a sfârşi comparaţia începută—a avut ceva, ceva numai, din celălalt erou al poemului Nopţii de Decemvrie.
Dan Noaptea de Decemvrie împodobeşte chiar
352
NOUA REVISTA ROMANA
volumul de care ne ocupăm, şi lucrul acesta nu e fără semnificaţie. O fericită purificare morală s’a petrecut, dela Excelsior până Ia Florile sacre, în poezia Iui Macedonski ; ea s’a ridicat dela ura pătimaşă şi veninioasă într’o sferă aşa de înaltă d'e seninătate şi calm, încât face pe poetul nostru să creadă a fi atins „perihelia" sa morală:
Clar azur şi soare de-aur elite inima mea ţoală.
Şi pe când rămâne corpul sub destinul cunoscut Peste sufletn'n urcare este greu ca să mai poată Să apese, amărăciunea din prezent sau din trecut, — Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată
(Perihelie)
Cele mai bune bucăţi ale volumului sunt tocmai cele cari indică această transformare fericită. Şi cum ele sunt în acelaş timp tot atâtea puncte de legătură cu poezia sa anterioară, progresul realizat se vădeşte într’însele cu atât mai pronunţat. Vorbesc de L-svki, care e un ,'pendant" aşa de interesant la Sie pa din „Excelsior", şi de Noaptea de Decemvrie care e in-cununarea 'splendidă a Nopţilor.
Levki exprimă ca şi Stepa refugiul „sufletului ultragiat" de mizeriile lumii în sânul naturii : ea e ca şi stepa, o împletire de poezie descriptivă plină de culoare şi de lirism plin de sinceritate. Decât în locul beţiei de tinereţe şi al brutalei explozii a virilităţii în cadrul naturii sălbatice şi elementare — aici în Levki ne întâmpină calmul senin al contemplării pure în mijlocul feeriei selenare a mării care adoarme:
- •• , - - (
Şi chiar su/lelul meu este rază, cântec şi magie !
Şi culorile din juru-mi, nimb al cerului divin,
Le beau sacra voluptate ce mă'mbală ca un vin, iar intreaga mea făptură e întreagă armonie.
'	'	•.« r.t-T'b
Dar acolo, unde înălţarea deasupra lui însuşi a lui Macedonski se închieagă într’o mare concepţie, e în Noaptea de Decemvria. Şi restul Nopţilor plana-naseră în regiunea unor simţiri superioare, dar Ie întunecase pe de o parte acele nuanţări personale de violenţă şi ură ; iar pe da altă parte, chiar când fuseseră ferite de această pată — precum Noaptea de Mai — nu întrupaseră niciodată aşa de plastic o atât de mare idee ca Noaptea de Decemvrie. - Acî însă poezia lui Macedonski e mai impersonală, mai generoasă ca ori unde şi — tocmai de aceea poate—ej atinge aici, prin înălţimea ideii întrupate, punctul culminant al concepţiei sale poetice. Aşa de puternic ca în acest admirabil poem liric, nu s’a mai exprimat la noi goana omorâtoare a sufletului omenesc după mirajul idealului:
Cu gândul aleargă spre alba nălucă,	.
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc... ' Cămila cât poate grăbeşte să-l ducă...
Dar visu-i nu este un vis omenesc,—
Şi poamele de-aur lucesc—strălucesc,—
» Iar alba cetate rămână nălucă.
Rămâne nălucă, dar Iot o zăreşte Cu porţi de. topaze, cu turnuri de-argiut.
Şi tot către ele s’ajuugă zoreşte Cu toate că ştie preâ bine că-L mint Şi porţi de topaze şi turnuri de-arginl.
Şi literatura noastră ar avea puţine bucăţi cari să stea alături de acest poem, dacă frumoasa lui concepţie n’ar fi întunecată prin contopirea imperfectă a datelor externe, cari-s menite s-o realizeze şi cari sunt uneori elemente aproape contradictorii — precum este sosirea, pe drumul cotit, a acelui erou pocit şi slut în cetatea Meka, faţă de caracterul himeric al acesteia de cetate a viselor, a idealului, într’un cuvânt de cetate oricui inaccesibilă, caracter fără de care ideia poemului ar fi cu totul alterată.
Cât de mult am dorî — pentru gloria lui Mace-donski — să ne putem opri acî, pe culmea poeziei sale, întorcându-ne privirea dela abizul ce se deschidă alături, spre a nu vedea acolo, din nou întrupată, eterna antinomie a vieţii omeneşti, aceea de a putea şi a mu şti la tinereţe, de a ş,tî şi a nu mai putea la bătrâneţe. Dar datoria ne sileşte să urmărim şi în acest abiz pe poetul căruia bătrâneţea i-a dat seninătatea şi impersonalismul poetic, atunci când,— după o supremă pâlpâire în Noaptea de Decemvrie— focul puterii creatoare din tinereţe eră stins aproape cu totul. Seninătatea superioară a resemnatului depe stânca Levki se coboară deodată la candoarea copilului, care se încântă de sticla colorată a mărgelelor — de Olt.
Nu ne oprim nici la traducerea din Faust, nici la acel Imn la Satan, care nu e mai prejos!, dar vai, nici mai presus de tovarăşul său pseudo-eminescian din „Flacăra" — decât doar prin aceia că se încheie cu implorarea mişcătoare: „Oh, iartă-mi, iartă-mi neghiobia !“ — Asupra îndoelnicului gust al ciopliturii Cameelor trecem iarăşi cu tristeţă ; cu mai mare jale încă ne-am depărta de firul pe care se înşiră Mărgelele de Olt, dacă, la un moment dat, n’am observa că firul acesta de cânepă se înoadă într’un loc cu firul de mătase al Nopţilor. Când am citit Doina Sărăciei:
Oh, de ce n'avui noroc
Să mă nasc un dobitoc
Maică, măiculiţa mea.
Ce-mi făcuşi tu viaţa grea Ce rău iţi făcui eu, maică.
Ce rău iţi făcui eu, taică,
De mă scoaserăji pe lume
Ori din dragosti, ori din glume l —
mi-a trecut deodată ca o. fulgerare prin minte strălucirea aceleiaşi idei din Noaptea, de Martie—precum la vederea zdrenţelor unui rege ajuifs cerşetor, îţi scapără fără voie prin gând imaginea podoabelor lui regale de altădată.	'
Florile Sacre vor fi răsărit poate chin iluzia, care amăgeşte pe atâţia poeţi îmbătrâniţi, iluziunea „celei de a doua pubertăţi". Iluzia aceasta miloasă acoperă însă faptul aşa de trist, care e căderea în a dbua copilărie.
• • •
Marele său talent a creat lui Sadoveanu grena situaţie de a trezi în cetitorii săi aşteptări pe cât de mari, pe atât de nerăbdătoare. Nerăbdarea celor, cari îi urmăresc paşii cu interes, sporeşte în aceiaşi măţ* sură în care ei înţeleg, că năvala zorită a volumelor sale nu vădeşte şi progresul tot aşa de repede al
NOUA REVISTA ROMANĂ
555
artei lui; iar când se duc cu gândul la acel fenomen întristător şi general al precocităţii talentelor româneşti şi al istovirii lor premature, nerăbdarea lor se dublează de o înfiorată grijă. Ei privesc poate paşii acestui copil răsfăţat al literaturii noastre actuale, cu îngrijorarea părinţilor ai căror copii mândrii, printr’o aspră fatalitate, n’au putut trece nici unul peste o anume vârstă, şi cari văd cu teamlă şi tremur pe fiul lor din urmă), apropiindu-se de acel termen fatal.
Dar cu grija aceasta se însoţeşte parcă şi o tacită mustrare la adresa lui Sadoveanu, ieşită din conştiinţa, că vina e tot pe atât a lui, precât este a acelei fatalităţi prigonitoare. El păcătueşte de sigur, exagerând pornirea superioară de a se cheltui pe sine, până la vinovata risipă a talentului, a avuţiei sufleteşti care s’a concentrat într’însul, dar care iiu-i aparţine totuşi — căci vigoarea primitivă a lui Sadoveanu e suptă din adâncul sufljtului naţional.—Păcătuieşte de sigur marele povestitor, uitând că fecunditatea e apanagiul speţelor becisnice, cari compensează printr’însa inaptitudinea lor în lupta vieţii, dar nu e niciodată semnul celor puternici.
Şi când un scriitor e atât de fecund, e greu să nu se repete. Şi dacă e grav ca un mare artist să fie prea mult repetat de alţii — e cazul lui Sadoveanu,— e cu atât mai grav lucru, ca el să se repete singur fără a se întrece necontenit pe sine însu-şi.
O asemenea repetare e în mare măsură şi volumul al nouăsprezecelea al povestitorului nostru, Bordeenii. Nu e de tăgăduit că aduce cu sine farmecul unor noui aspecte ale vieţii — aceasta o fac cu prisosinţă bucăţile Bordeenii şi Rătăcirea lui cuconu Toderaş; dar felul lui Sadoveanu de a prinde vieaţa, arta sa stagnează în vechile ei mijloace, fără a fi cucerit vreunul din elementele care-i lipseau.
Că puterea artistică a lui Sadoveanu n’a pierdut nici una din calităţile ei primitive, ne-o arată în destul bucata cea mai de seamă Bordeenii. In zugrăvirea acelei turme de robi ai pământului, abrutizaţi, fără biserică şi nici altă înălţare a cugetului, a Bordeenilor, într’un cuvânt; în prezentarea acelei stări de lucruri „pidosnice", în care un hoţ ca Fali-boga păzeşte cu credinţă de câine averile boerului, strânse din munca oarbă a sclavilor; în înfăţişarea emoţionantă a prăpastiei dintre cele două lumi, a Bordeenilor şi a boerilor — în toate acestea recunoaştem vechea vigoare plastică, darul picturii sugestive şi puterea de evocare, cari sunt proprii lui Sadoveanu. Cu aceiaş forţă se manifestă şi înclinarea sa—aşa de caracteristică pentru primitivitatea concepţiei sale — de a îmbina deplin oamenii cu natura ce-i înconjoară, încât aceasta din urmă nu mai e cadrul, care reliefează eroii, ci — înnecându-i în revărsarea ei puternică — ea devine par’că eroul principal, care mână vieaţa oamenilor — aşa e, de pildă, iarna‘în Bordeenii—iar oamenii se topesc şi se confundă în acest fond liriaş şi veşnic.
Dar aici răsare şi partea slabă a artei Iui Sadoveanu. E aşa de covârşitoare la el natura externă, încât vieaţa sufletească a oamenilor, cari se mişcă în cadrul ei, e redusă cu totul, ori se pierde risipin-du-se în starea de sentiment nehotărîtă, care respiră din natura ambiantă. Sunt fireşte alcătuiri sufleteşti rudimentare, ca cele ale Bordeenilor, dar şi sufletul primitiv îşi are adâncurile lui, cari aşteaptă să, fie cercetate. Şi asemenea adâncuri ne lasă autorul să intre-vedem nu odată în unii Bordeeni, ca Niţă Lepădaţii, Faliboga ori Marghioliţa ; mai mult încă, ne trezeşte nu odată interesul, făgăduindu-ne par’că revelarea acestor suflete în ciocnirea lor unele cu altele — aceea dintre Niţă şi Faliboga de pildă —ori în frământarea lor de nemulţumire cu starea lor înjosită şi neumană— ca la Marghioliţa şi Niţă.
Dar toate aceste frământări sufleteşti rămân — ca atâtea alteori Sadoveanu — în stare de virtualitate şi interesul nostru rămâne nesatisfăcut. — Par’că fe-rindu-se de a urmări simţirea omenească în adâncul ei, înăuntrul omului, Sadoveanu o exteriorizează în mod brusc risipind-o ca un parfum vag asupra naturii înconjurătoare şi făcând-o prin aceasta să se topească în largul firii. Dar procedeul acesta pe cât e de caracteristic, pe atât se aseamănă cu mascarea unei mari slăbiciuni şi produce adesea o adevărată desamăgire a interesului nostru.
Lipsa aceasta care se simte bine în Bordeenii — deşi această povestire are mai mult intenţia zugrăvirii de moravuri decât veleităţi psihologice — e mult mai atenuată în cealaltă bucată remarcabilă a volumului, în Rătăcirea lui Cuconu Toderaş. Aici atenţiunea scriitorului se îndreaptă deopotrivă asupra frământării sufleteşti — lupta energică dar mândră, a unei inimi de femee iubitoare spre a readuce în braţele ei bărbatul, pornit pe căile necredinţii — cât şi asupra zugrăvirii externe a acelei -atmosfere de superstiţii bătrâneşti, care învălueşte admirabil în parfumul ei de taină zbuciumările sufleteşti ale Cucoanei Catinca. Aici Sadoveanu, care altădată, în romanele sale, greşise rătăcindu-se în adâncirea unor suflete femeeşti complicate—flori de oraş ofilindu-se de durerea de a-şi vedea prăbuşite idealurile prea aeriene din tinereţe — ne arată încă odată că tărâmul său propriu sunt sufletele primitive şi viguroase, creând în Coana Catinca o figură femenină plină de adevăr şi vlagă în simplitatea simţirii ei energice şi nestrămutate.— Decât şi în zugrăvirea sufletului ei, e ceva înăbuşit, nedesăvârşit şi uneori, elementul de al doilea — descrierea externă a mediului superstiţios— intervine să acopere lipsurile adâncirei psihologice.
Şi închizând şi acest de-al nouăsprezecelea volum al lui Sadoveanu, rămâi şi sub farmecul vechi ce se menţine dela un volum la altul, şî cu acea imputare dureroasă pe buze, care sporeşte dela un volum al lui la altul.	-
Ion Trivale
3Î4
NOUA REVISTA ROMANA
■ ÎNSEMNĂRI •
CULTURA ŞTIINŢIFICA.—La congresul Asociaţiei Române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor ţinut luna aceasta la Galaţi, d. G. Ţiţeica, preşedintele Asociaţiei, a ţinut o conferinţă pe care o găsim acum în «Natura», excelenta revistă de popularizare ştiinţifică—şi pe care o rezumăm aci pentru interesul larg pe care-1 suscită :
Născută din trebuinţele zilnice şi silnice alo vieţii, la început ştiinţa nu se putea deosebi de observările empirice care se transmiteau din generaţie în generaţie. Totuşi în preceptele meşterilor din antichitate cari au făcut cele şapte minuni a căror faimă a ajuns până astăzi, în observaţiiile astronource ale Asirienilor şi Babilonenilor era desigur un sâmbure rudimentar de gândire ştiinţifică. Dar, ştiinţa n’a luat fiinţă decât atunci, când s’a început o coordonare, o legătură strânsă şi logică între fenomene în aparenţă deosebite.
Când Newton în meditările sale ştiinţifice trecu, printr’o fulgerare genială, dela simpla cădere a unui măr la legile care constrâng planetele rătăcitoare să se mişte împrejurul soarelui, el n’a făcut decât să urmeze fără voie firul pe care ştiinţa îl desfăşoară, când mai repede când mai încet, după cel care-1 mânueşte, dar neîncetat şi fără sfârşit.
Drumul ştiinţei nu merge la întâmplare. Din când în când o minte de geniu creează un răscruciu de unde pleacă drumuri noi. Dar în general drumul merge drept şi sigur, aşa de drept şi aşa de sigur că ştiinţa a ajuns acum astfel organizată că se construeşte aproape singură.
lată ce frumos desluşeşte acest lucru chimistul şi adânc cugetătorul Ostwald: «O mare descoperire ştiinţifică era altădată ca un dar neaşteptat dela puteri supraomeneşti; astăzi prin organizarea muncii ştiinţifice, ea poate fi obţinută pe cale sistematică, fără să fim nevoiţi să' aşteptăm un geniu extraordinar să facă această descoperire. Natural, n’ar fi fost cu putinţă să se atingă acest resultat, dacă cercetătorii eminenţi ai veacurilor trecute n’ar fi frământat şi cultivat ogorul cunoştiinţelor omeneşti, încât să se poată obţine regulat din el recolte îmbelşugate. Şi e tot aşa de natural să existe şi astăzi probleme în partea înaltă a ştinţei, la graniţa cunoştiinţelor omeneşti, care să nu poată fi des-legate pe această cale de organizare metodică, dar care să ceară ca şi mai înainte o minte de o pătrundere neobicinuită, spre a fi aduse din lumea visurilor în aceea a realităţi.
Totuşi astăzi, într’o măsură de necomparat mai mare ca în trecut, e stabilit faptul că o descoperire, adică soluţiunea unei probleme nedeslegate încă, se poate comanda, cum se comandă o pereche de ghete. Şi întocmai ca la o pereche de ghete, nu se pune chestia că problema se rezolvă, ci numai chestia când sc rezolvă, cât timp îi trebue meşterului să facă ghetele şi omului de ştiinţă să facă descoperirea. De vre-o jumătate de veac acest timp trebuitor descreşte foarte repede. Pe când la începutul industriei chimice nu era rară o muncă de 20 ani până când o problemă să fie deslegată şi procedeul să fie bun şi din punctul de vedere economic şi din cel tecnic, astăzi se pot obţine aceleaşi rezultate în io ani şi chiar mai puţin. Invenţiunea nu mai e, în zilele noastre, un dar misterios, împărtăşit la prea puţini, ci e un procedeu tecnic, care se poate preda şi învăţa, adică se poate trece dela cei bine înzestraţi cu însuşiri speciale la cei înzestraţi mai puţin».
Ideia lui Ostwald se. va înţelege şi mai bine dacă ne vom gândi că astăzi există o legătură strânsă între mişcarea ştiinţifică şi cea industrială, între laborator şi uzină; cele mai multe descoperiri ştiinţifice duc la o întrebuinţare industrială şi multe probleme pleacă din uzină spre a fi studiate şi rezolvate în laborator.
Şi atunci, toţi aceia care se interesează de mişcarea Economică din timpul de faţă, care vor să-şi dea seama de schimbarea continuă şi extraordinară a vieţei noas're prin utilizările practice ale ştiinţei de către industrie, toţi simt din ce în ce mai mult nevoia unei culturi ştiinţifice.
Dar mai e şi altceva. In sufletul omului e o curiozitate naturală, care-1 frământă şi-l împinge să se preocupe de tot ce se petrece împrejurul său şi să se întrebe cum se petrec şi cum se leagă între ele fenomenele naturii. Şi aceaslă curiozitate care ne stăpâneşte pe toţi e aceeaş care împinge pe oamenii de ştiinţă în cercetările lor, care-i face pe aceştia să uite nevoile de toate zilele şi să urmărească fără încetare legătura între lucruri şi între fenomene. Ea este o însuşire adâncă a sufletului nostru, aceeaşi caie face pe om să fie credincios şi patriot.
Şi curiozitatea ştiinţifică urmărită cu statornicie l’a dus pe om să cerceteze legile firii, să afle că pământul, plin de noroi, de durere şi de păcate, îşi are un loc hotărât printre stele şi că mişcarea lui în spaţiul nemărginit poate fi prinsă
într’o formulă complicată, dar de la care nu se poate abate, să-şi dea seama că el, ca şi orice fiinţă, e un inel dintr’un lanţ care se desfăşoară de multă vreme pe coaja acestui glob, şi al cărui capăt e o celulă simplă dar plină de viaţă, să înţeleagă că prin operaţiuni, pe care nu le cunoaştem încă pe deplin, dar pe care începem să le descurcăm, din această celulă s’au scoborât prin înrudiri şi înrâuriri felurite,- deoparte toate fiinţele regnului animal şi de alia toate plantele regnului vegetal ; în fine să mediteze în adâncul minţii lui, că aceeaşi viaţă care palpită în sufletul lui trăieşte şi în câinele care-i păzeşte casa şi în trandafirul care-i împodobeşte fereastra.
Cultura ştiinţifică, în înţelesul ei larg de a cunoaşte legile generale şi însemnate aie ştiinţei, precum şi de a preţui spiritul ştiinţific de dezinteresare, de abnegaţie şi de sinceritate în cercetarea şi exprimarea adevărului, a devenit astăzi un factor indispensabil al culturei generale. Toată lumea trebue să-şi dea seama că e nevoe să înţeleagă nai ura, pentru ca să ne servim de ea şi s’o stăpânim mai uşor.— C.
MIHAIL SORBUL. — Şezătoarea literară şi teatrală despre care am vorbit în numărul trecut al revistei, s’a ţinut mai zilele trecute şi ne-a dat prilejul să cunoaştem două din piesele d-lui M. Sorbul : Poveste banală şi Vis de boem.
Interpretarea lor nu ne va ocupa de cât în treacăt. Tot ce putem spune despre aceasta, în afară de faptul că interpreţii au făcut în general tot ce le-a fost cu putinţă, este să menţionăm special pe d-ra A. Petrescu.
Şezătoarea s’a deschis cu un act în proză, Poveste Banală. Subiectul rulează împrejurul sărăciei a doi studenţi prieteni, aproape morţi de foame la ridicarea cortinei, şi al chipului cum, în deosebite împrejurări, se comportă unul faţă de altul. Schiţa aceasta a fost jucată şi la Comoedia. Autorul a găsit în ea tot sensul ascuns al multor lucruri mărunte pe care le-a ridicat, astfel, la valoarea omenească a unei a. devărate drame. — Acelaş lucru şi cu Vis de Boem. D Sorbul e ceea ce se chiamă un om de teatru, dar în acelaş timp mai e şi un interpret subtil al faptelor desprinse din vieaţa de toate zilele. Cei doi eroi ai Visului de Boem trăesc aidoma şi zilnic îi întâlnim pretutindeni închişi amândoi în vestmântul unui singur trup. Amândoi fac la olaltă o singură şi aceiaş fiinţă. Una e partea bună din fiecare om, partea frumoasă şi ridicată de căldura năzuinţelor de-asupra ticăloşiilor vieţei, iar alta e partea ratată, puterile neîntrebuinţate şi preschimbate astfel de sânge într’o proprie otravă. Amândouă aceste părţi au fost separate de autor şi simbolizate prin câte o individualitate aparte; amândouă aceste individualilăţi scenice îşi au apucăturile lor, starea lor civilă şi sunt în veşnic conflict până când una din ele e înlăturată. Paltin se numeşte unul, iar celălalt Delamare. Cel dintâi reprezintă sufletul înalt al unui poet adevărat, iar cel de-al doilea rugina care îi încătuşează aripile şi îi ingre-uează zborul. Fie care din aceşti doi indivizi, în felul lor, trăesc, iubesc, urăsc, şi se frământă în vederea unei ţinte. Unul glumeşte şi, în acelaşi timp, dispreţueşte fără să-şi dea bine seama; iar celălalt invidiază conştient şi rânjeşte cu amărăciunea secăturilor. Conflictul o iscat dintr’o iubire visată. Paltin se înamorează de o fală care, în librărie îi cere o dedicaţie, şi visează că a ajuns soţul ei. Acum c bogat, stăpân pe libertatea gândului lui şi scrie- în voe; Delamare ajunge prin protecţia lor şef de birou la un minister, se lasă de scris şi urmează să invidieze fericirea protectorului său. Urmează o scenă în care Delamare desvălueşte, din ură, câteva turpitudini vechi ale lui Paltin soţiei acestuia, Violetei, care îl şi părăseşte. Poetul Paltin se deşteaptă acum din vis şi vede că totul nu fusese de cât amăgirea unei nopţi de boem; în schimb însă se găseşte singur în cameră: tovarăşul lui îl părăsise, partea cea rea din el fusese învinsă şi izgonită, deci.
Nouă personal ne repugnă mediul de sărăcie respingătoare
NOUA REVISTA ROMANA
355
şi de dezordonare sistematică al pieselor şi, dacă nu ar fi realităţi pătrunzătoare, logică de fier între fapte subtil in terpretate şi ştiinţă scenică, am păstra tăcerea. Avem în faţa noastră însă un autor care şi-a îndreptăţit cu talentul libertatea de a trece peste estetica preconizată de Edgar Poeîn «The Philosophy of Furniture».
...D. Bacalbaşa a fost înlocuit din postul de director al Teatrului Naţional. — N. D.
'VfLTOARE*.—Piesa lui Romain Coolus Coeur ă Coeur, tradusă foarte frumos pe romîneşte de d. Barbu Voinescu şi intitulată Viitoare, a întrerupt, pentru scurt timp credem, seria îmbucurătoarelor succese ale Companiei dramatice Marioara Voiculescu. Dacă piesa a căzut, vina este în primul rînd a autorului şi în al al doilea rîud a unuia din interpreţi.—Acum vre-o 15 ani citeam una din primele piese ale lui Romain Coolus, LÎEnfant rnalade. Autorul nu s’a schimbat mult de atunci şi în Coeur ă Coeur regăsim aceleaş concepţii pe care le indică însuş titlul piesei de atunci. «Copilul bolnav» este femeea : fiinţă slabă şi pătimaşă, care, întocmai ca un copil bolîtav, nu ştie ce vrea. Din versul celebru al lui Vigny : la femme, enfant maladie et douze fois impur, Coolus reţine numai partea întâiu, inconştienţa şi slăbiciunea femeii şi o iartă de grava acuzaţie finală a versului. Acestei concepţiuni pesimiste şi contestabile asupra naturii femeeşti, Coolus alătură o concepţie, nobilă de sigur, dar tot atât de contestabilă, asupra rolului bărbatului. Bărbatul, presupus totdeauna om superior, în larga lui pricepere a firii femeeşti şi a fatalelor ei rătăciri, trebuie să aibă o atitudine iertătoare şi să caute să asigure, cu toate greşelile şi rătăcirile, fericirea «copilului bolnav». Aşâ şi în noua piesă. D-na Daleze, soţia tînără a trecutului domn Daleze, pe care acesta o adoră şi o priveşte ca pe un copil al lui, a fost luată de o vâltoare şi a cedat insistenţelor amoroase ale abilului şi cinicului Landelle. Dar Landelle, cuceritor de profesie, se hotărăşte într’o bună zi să se însoare cu o fe-
mee bogată, pe care a fascinat-o cum a fascinat şi pe d na Daleze De .unde desperarea catastrofală a acesteia. Cel din urmă care află cauza desperării femeii sale este bunul Domn Daleze. Şi ce credeţi că face acest om superior? Sileşte cu revolverul pe Landelle să renunţe la căsătoria proiectată şi să ia de nevastă pe d-na Daleze, care n’ar putea supravieţui trădării lui Landelle. Ciudat fel de a asigură fericirea fe-meei sale, odată ce Daleze e convins, cum e convinsă toată lumea, că Landelle nu a decât o canalie Landelle rezistă şi preferă, cu sânge rece, să fie împuşcat. In ultimul moment intervine d-na Daleze, care face ca glonţul să nu-şi atingă ţinta şi care pricepe, în sfârşit, imensa iubire a soţului ei şi ce însemnă sacrificiul acestuia. Soţia se hotărăşte acum să facă ea fericirea soţului, precum acesta se silise în tot timpul căsătoriei şi precum încercase şi în criza finală să-i facă propria ei fericire. Ii urăm să isbutească.
Publicul a primit cu îndoială nobleţă soţului şi a surâs dese ori la ingrata lui menire. A simţit, în actul al treilea, că acţiunea pluteşte în ireal, în chimeric, că odată pornit autorul pe panta aceasta, te puteai aşteptă la oree. Primele două acte, în care acţiunea sc închiagă dela început şi conflictul se pune cu destulă violenţă, au interesat mai mult, odată ce eră vorba de realităţi, de îndoiala, de zbuciumul şi de durerea unui suflet omeneşte definit. Piesa a fost făcută şi mai ncadmisibilă de jocul d-lui Câmpinaru (pseudonim subt care se ascunde directorul de scenă al Teatrului Modern) în rolul lui Landelle. D-sa n’are nimic din ceeace ar fi putut realiză iluzia scenică în privinţa unui personaj ca acela al cuceritorului de femei Landelle. Afară de aceasta a înlocuit cinismul rece, tăios şi sigur de sine al tipului, cu o atitudine de comedie, care n’a putut decât să strice efectul jocului cald, pătimaş al d-rei Tina Barbu, tocmai în scenele culminante. D. Câmpinaru ar face bine să renunţe la acest rol şi să-l lase d-lui Storin, pentru care e mult mai potrivit. Cu tot marele talent al d-lui Manolescu personajul lui Daleze n’a pierdut absurditatea hărăzită lui de autor. — L. C.
REVISTA REVISTELOR
Criza financiară continuă să preocupe nu numai pe financiari, dar pc toată lumea. — Redăm mai la vale părerea revistei economice BURSA, asupra siluaţiunii :
Situaţiunea pieţei este aceiaş. Comerţul continuă să sufere de lipsa de credit, iar băncile cari nu-1 mai acordă şi nu fac decât să susţie vechea clientelă, suferă, la rândul lor, de lipsa de afaceri. In asemenea condiţiuni, Bursa, fireşte, urmează curentul general; tendinţa spre scădere se menţine, neslăbită.
Asupra ţării întregi apasă, nu o situaţiunc economică rea, ci o oprire momentană a activităţii noastre economice principale : aceea a exportului de cereale, plus teama de necunoscut, ivită sub o formă exagerată după noi, din pricina războiului din Balcani. Lipsa de încredere, care a dus acum două săptămâni Ia retrageri de depozite în massă, continuă încă, dacă i u în aceiaş măsură, dar nu mai puţin plină de urmări neplăcute pentru bănci. Aproape nimeni nu raţionează şi nimeni nu arc curaj şi pornire spre risc. Există totuşi, perioade de război cari folosesc enorm, din punct de vedere economic, ţărilor învecinate. Războiul dela 1877 n’a lăsat amintiri rele în ţara noastră din punctul acesta de vedere şi nu este de loc exclus ca noi, cari avem marfă de aceea de care este nevoe în primul rând în războae, să avem în curând o cerere care să schimbe radical situaţia.
Stocurile de cereale de cari dispunem acum sunt evaluate la 250—300 milioane lei. Vapoarele au începui să sosească în porturi. De altă parte, se anunţă un curent de export în cursul Dunării, spre Austro-Ungaria.
Examinând deci lucrurile, putem spune că, dispunând de atâta bogăţie reală şi de rezerve mari adunate în timp de
ani şi ani, nu se poate să ne înăbuşim în propria noastră bună-stare ca bogătaşul din legendă pe sacii lui de aur şi că mai curând ori mai târziu — noi credem că foarte în curând — capitalurile vor intra iar în circulaţie şi creditul îşi va îndeplini din nou funcţia lui.
Din Ardeal primim o publicaţie nouă : GAZETA ÎNVĂŢĂTORILOR, organ didaclic-politie al învăţătorilor români din Ungaria. Ea apare săptămânal sub îngrijirea d-lor Ioan P. Lazăr şi Sitnion Oros în Şimleul-Silvaniei (Szilâgysomlyo).
E scrisă cu entusiasm şi cu grije de cele ce trebuesc să fie ştiute de învăţătorul dela sate, care în relaţiile lui cu sătenii trebue să fie şi dascăl şi avocat şi medic şi gospodar priceput. Astfel găsim aci rubrici cari privesc legislaţia, economia, sfaturi practice, sănătatea, ş. a. — pe lângă articole de un interes pur dăscălesc.
Revista de astronomie a d-lui V. Aneslm, ORION, apare mereu cu o stăruinţă de adevărat apostolat.—E într’adevăr remarcabilă râvna diriguitorului ei de a răspândi în publicul nostru gustul pentru cercetările minunăţiilor cerului, chiar dacă preocupările dileta'nţilor entusiaşti necăjesc pe serioşii noştri oameni de ştiinţă, geloşi de impostorii unui cult pe care doar ei, magi oficiali, li-e dat să-l oficieze.
Revista publică articole de popularizare, cum şi articole pentru amatorii serioşi, cari par a fi oarecum numeroşi la noi.—In no. ee-1 primirăm aflăm şi două sonete astronomice, pentru cari revista se arată recunoscătoare autorului lor d. Gabriel Donna, care „părăsind câmpul cel bătătorit de aţâţi poeţi, acel al lamentaţiunilor de cotoi amorezaţi sau melancolici, s’a inspirat din marile adevăruri astronomice";
NOUA REVISTA ROMANA
35^
BINARE ŞI CULORI
Topaz, azur, smaragd în flăcări e triplu-Almah al Andro-
medei
Şi'nfrăţite diamante în Ursa-i Alcor cu Mizar, Ras-al-Ghethi are nuanţa de un galben verde al rezedei, In Albireo e rubimd alăturea de chihlimbar.
In urna ’n care stau grămadă nenumărate nestimate Pleiadele ’s comoara-acestui etern, imms Rashid-Harun, In care * Una mie una de nopţi» pot fi împerechiate Mărgăritare şi mărgeane ca cele ce în cer s'aduti!
Aşa călătoresc prin spaţii sori dubli, tripli şi sisteme.
Ce forţă obscură poate astfel în alte goluri să le cheme. Ce farmec le eternizează aceste amoruri în seninV?
Şi-aşa giganticelor astre le dă fineţele culorii Necontenit schimbatul Kosmos, asemenea cu muritorii Ce gândurile lor fragile eternităţilor a?iin.
Asupra lui Jules Laforgue, unul din înaintaşii mişcării zise simboliste din Franţa, găsim în MERCURE DE FRANCE un studiu complect pe care-1 scrie Paul Escoube.
Jules Laforgue, cavaler al Graalului, cum îl numeşte autorul, e iubit şi de cei cari nu-i înţeleg pe deplin scrisu-i cu desăvârşire nou; — e iubit, fiindcă toţi eari-1 cunoso regăsesc în el o asemănarea ideală cu ceeace fură, în chip nedesăvârşit, inima şi spiritul adolescente ale tuturora dintre noi. Regăsim într’adevăr acelaş elan entusiast înspre frumos, cu un parti-pris de originalitate; aceeaşi certitudine,—de o suficienţă atât de presumţioasă,—de a face la vârsta de douăzeci de ani înconjurul tuturor lucrurilor, oamenilor şi idei. lor; acelaş exces generos al unui suflet în care nu se găseşte nimic josnic.
Opera lui Laforgue, abia schiţată, apare dela început de o originalitate imediată, de o noutate indiscutabilă, dar plină de complexităţi cari nu lasă să i se fixeze valoarea. Asta, fiindcă
suntem în faţa unui suflet bogat mai mult în virtualităţi decât în prezenţe reale. — Studiul de faţă continuă.—
Din acelaş număr al revistei pariziene, traducem mai la vale câteva spicuiri Am Epilogurile lut'Remy de Gourmont, acest fin cugetător, savant, poet, romancier, critic, moralist— a cărei activitate extraordinară domină azi, şi din ce în ce mai mult, toate spiritele europene. — Reproducem pe cele cari ni se par mai reprezentative pentru felul cugetării gourmont-iene :
—	Dumnezeul care ar putea există, mi-1 închipui ca pe un personagiu umil. Cinstirile ce i se aduc nu-1 măgulesc, el nu se simte iubit, căci a nenorocit prea mulţi oameni şi în adâncul lui suferă de pe urma neputinţei sale. «Sânt, spune el cu un surâs jalnic, ratatul infinitului».
—	Valoarea mea stă poate în faptul că pe lângă că înţeleg ideile, le mai şi simt; şi pe lângă că sunt pătruns de sentimente, le mai şi înţeleg.
—	Să ai ceeace se numeşte inteligenţa emoţiei, sau emoţia intelectuală, asta e totul. Talentul singur, col al retorului, n’are nici un preţ.
—	Boala, bătrâneţea, moartea : trei mari umilinţe pentru om.
—	E frumos câteodată să minţi pe alţii. Dare şi mai frumos să te minţi pe tine însuţi.
—	Adevărul este o representare şi nu un fapt.
—	Trebue să ai mult geniu, ca să uu te prăvăleşti în popularitate.
—	Fericirea e a fiecăruia. Trebue ca fiecare să şi-o făurească singur cu propriile sale mâini şi să nu o aştepte gata din ale altuia.
—	Să nu doreşti decât imposibilul.
—	Don Juan : Ce tare mă strângi! Mă iubeşti ? — Moartea . Mai mult ca pe orice, creator al vieţii. Atât de mult ai muncit pentru mine!...
—	Anormalul se găseşte în germene în normal.
—	Mai bine plictiseala dtcât o plăcere mediocră.
MEMENTO
Un scriitor german de o neindoioasă origină franceză, Altons (în loc de Alphonse, după cum Biiro în loc de Bureau — căci aşa cere noua ortografie germană), Paquet e astăzi unul din cei mai sârguincioşi emisari ai germanismului. Pentru această calitate, noul scriitor se pare că interesează mult pe Qermani. Aşa, un critic arătă deunăzi în Lite-rarische Echo, că acest scriitor nu e numai un simplu literat care amu-zează pe cititor, ci e un campion al cauzei scumpe tuturor germanilor. — Intr’adevăr, într’un volum recent cu impresii de călătorie în China, (Li oder im neuen Osten) Francezul scriitor german cheamă pe Germani la stăpânirea economică a Extremului-Orient. .
Savantul Mecinikov dela Institutul Pasteur din Paris, acum trei ani a vizitat pe Tolstoi. Impresiile din această întrevedere le publică cunoscutul bacteriolog în ziarul Ruscoe Slovo. Pentru Mecinikov, Tolstoi a fost un mare beletrist, dar un foarte slab sociolog şi filosof. Toate credinţele sale el nu le controlase, şi de câteori un străin îndrăznea să-i prezinte obiecţiuni, el devenea nervos şi foarte puţin tolerant. Aşa, pentru faptul că Mecinicov i-a făcut câtevâ observaţii relativ la ideile sale religioase, Tolstoi a încetat orice corespondenţă, şi s’a exprimat chiar duşmănos faţă de el.
™ Cartea lui Octave Uzanne: Le Cflibatet Camour (edit. Mercure de France, 3.50) — a fost cum nu se poate mai bine primită pentru originalitatea şi pătrunderea de care autorul face dovadă într’o chestiune care se pretează totdeauna la lungi dizertaţii. — însemnăm şi noi ad un capitol din cele mai palpitante: Despre avantajul pe care l-ar avea femeea, pentru cultivarea fericirei, dacă i s’ar da liberă iniţiativă în alegerea amorului; despre mediocritatea adulterului; despre cuvintele D-nei de Stael: Ca să ajungeţi să vă iubiţi vă trebuesc sau zece ani, sau zece minute ; despre naivitatea femeilor, căreia i se zice cu răutate prostie; despre lucrul acesta, că femeile cele mai cu greu de cucerit, sunt cele mai uşor de păstrat; despre confidenţe ; despre avantajul ce-I are o femee de-a fi urâtă sau, cel puţin, să nu fie de-o frumuseţe prea străludtoare. — Cartea are o prefaţă de Remy de Gourmont.
Fabricele Krupp din Essen au turnat de curând un tun uriaş de 20 metri lungime şi greu de 103 mii de kg. Gura lui e largă de 38 cm. Ghiuleaua grea de 750 kg. cuprinde 313 kg. pulbere şi ese cu o iuţeală de 942 m. pe secundă, putâm^ffitfi^^ablă de oţel de 134 cm. (< Natura»),	I
D-na Elena Bacaloglu publică o scrisoare adresată Contelui de San Martino, fostul preşedinte al exposiţiunei din Roma, în care este criticat în mod foarte violent d. Al. Tzigara-Samurcaş, fostul delegat oficial al României. Scrisoarea este tipărită în limba franceză.
A apărut o colecţie de traduceri în limba germană din nuve-liştii noştri de astăzi cei mai apreciaţi. Volumul se numeşte Rumă-nische Erzăhiungen şi traducerea e datorită d-lui Isopescu din Cernăuţi.
Editura Nelson continuă să scoată frumoasele sale volumaşe cu operile lui Victor Hugo, din care a apărut de curând Le Roi s’amuse şi Lucrece Borgia (1 fr. 25 voi.). — Paternitatea sfinţind diformitatea fizică,^aceasta e Le Roi s'amuse ; maternitatea purificând diformitatea morală, aceasta e Lucrâce Borgia. Aşâ se exprimă autorul iu prefaţa tragediei sale celebre. Cuvintele acestea rezumă de minune ideia dominantă a operii acesteia, care arată cum o fiinţă care e un monstru de cruzime, poate să se ridice prin dragoste de mamă la sentimente omeneşti.
— Muzeul Simu, cel mai frumos dar pe care un bogătaş cu suflet mare l-a putut aduce Bucureştiului nostru, — s’a îmbogăţit cu noi opere de artă aduse în ultimul timp de d. Anastase Simu de prin marile centre ale Apusului. — Muzeul, după cum se ştie, e deschis gratuit tu-torora, Joia şi Dumineca dela ora 11-^3.
Dela 15 Octombrie apare săptămânal în Iaşi o revistă pentru artă şi literatură dramatică „Teatrul", sub direcţia d-lui C. Săteanu.
Tot în Iaşi va apare revista literară săptămânală Artemis, la care vor colabora scriitorii mai noi, printre cari : Anghel, Arghezi, N. Davidescu, Hidalgo, Emil Isac, Macedonski, Minulescu, I. M. Raşcu şi Al. Stamatiad.
~~~ La Insei Verlag apare acum o nouă colecţie, admirabil tipărită, şi cu un preţ mic (50 pfenigi). Volumele, 12 la număr, se vând cartonate elegant şi cuprind pagini de literatură clasică, modernă şi câteva capodopere străine. Astfel găsim Imnurile cătrt viaţă ale lui Emil Verhaeren, traduse admirabil de Stephan Zweig, comentatorul lui bine cunoscut; apoi Legenda S-lului Iulian de Flaubert; nuvele de Rainer Maria Rilke, un scriitor turmentat; scrieri de-ale lui Erederic cel Mare; scrisori de-ale lui Goethe şi câtevâ discursuri din cele mai importante ale lui Bismarck.
Luna viitoare apare o carte germană asupra literaturei româneşti de azi. Ea e scrisă de Ludwig Stevenhagen.
SECŢIA ISTORIE]
III
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
£r

MERCURE DE FRANCE |
26, Rue de Conde, Paris
Directeur: ALFRED VALLETTE
Lltterature, Po^sie, Theatre, Musique, Peinture, Sculpfure, Philosophie, Histoire, Sociologie, Sciences, Ocyages, Bibllophilie, Sciences oculfes, Critiques,Literafure e'frangere, Revue internaţionale de la Quinzaine.
Le Mercure de France est dans sa vingt et unieme annee. il parait le 1-er et le 16 de chaque mois et forme tous Ies ans six volumes.
Le Mercure de France occupe dans la presse franţaise une place unique: il participe de la revue et du jurnal. Pour juger de sa diversite, il suffit de parcourir quelques-uns de ses som-tnaires et la liste des 50 chroniques que, sous le titre de Revue de Ia Quinzaine, il publie selon un roulement methodique. Cette Revue de la Quinzaine s’alimente ă l’etranger autant qu’en France; elle offre un tres grand nombre de docuinents et con-stitue une sorte d’eucyclopedie au jour le jour dn mouvement universel des idees.
11 n'est peut-etre pas indiffereut de signaler qu’il est celui des grands periodiques franţais qui cofiţe le tmins cher, puis-que le prix de son abonnement excede â peine celui des jour-naux â un sou.
6
UENTE AU NUMfiRO ET ABONNEMENT
Les abonnements partent da premier des mois de janvier, avril, juillct et octobre.
France :
Le mimero . . . . 1 fr. 25
Un an................25 fr.
Six mois..............14 fr.
Trois mois .... 8 fr.
Etranger:
Le numero . . . . 1 fr. 50 Un an ...... 30 fr.
Six mois..........17 fr.
Trois mois . . . . 10 fr.
ABONNEMENTS DE TROIS ANS * France .	. 65 fr. | Etranger ... 80 fr.
Envoi franco sur demande d’un numero specimen.
• ♦
BANCA ILFOV
SOCIETATE ANONIMA
CAPITAL DEPLIN VĂRSAT 3.000.000 LSI
:	::	BUCUREŞTI	\
! No. ÎS, Strada Lipscitni IV©. 10	*
;	Direcţiunea : VICTOR BIBERII	•
•	I •	•	•
! REGULAMENTUL LIVRETELOR DE ECONOMIE !
.4rf. /.—.Banca Ilfov* Socie-laie anonimă, primeşte bani spre fructificare cu libret de e-i'onomie, plătind depunătorilor o dobândă de 5 la sută,
Art. 2.—Livretul de conl-cu-rout este personal şi netrans-misihil. In car. de pierdere, sus* tragere sau distrugere, proprie* tarul păgubaş se va co formă lege! pentru anularea titlurilor la purtător. Nimeni nu poale a* vea mai mult de un livret.
Ari. 3.—Livretul nu poate întrece suma de zece mii lei.
Atât sumele vărsate cât şl cele retrase in baza livretului, nu pot fi mai mici de 20 lei.
Art. 4. — Dobânzile încep a curge a doua zi după depune-ncrc şi se socotesc pană in preziua relragercl.
Art. 5.—Retragerile se pot e-fectuâ in orice zi de lucru şi anume până la Iei 1000, la cerere fără avis.
Dela 1000—3000 lei după un nvis prealabil de 5 zile • dela :1000 -5000 lei dună un avis prealabil de 10 zile; de la 500010.000 lei după un avii prealabil de 20 zile.
Art, 6,—Secretul cel mai strict se păstrează asupra operaţUini-nllor de depuneri şi retrageri de hani.
Art. 7. — Banca îşi rezervă dreptul de a modifica când va crude de cuviinţă orice articol din prezentul regulament, prin-tr'un avis prealabil de 15 zile publicat in «Monitorul Oficial*
CONSILIUL DE
1. I. NicilM»D«r«iiM|i, presed. Emil Ulurarr.	membru
L N. Filial,	.
V. Biberia.	m
N. Filitîs*	©
L Crniff.	©
L Siaioassca-fttaaicMUM	©
»
ADMINISTRAŢIE
I. Laca-NinliMi.	cenzor
Gb. Dtilio,	„
D. D. Miriaei(«*Br«|tdirai ©
M. Kalioderd, censor supleant L loneica,	©
C. Miiceltiaa,	©


OCFE
‘Sa
^=DD====
Editeurs:
E£)C=
EQQE
rî>rj
ZANICHELLI de Bologna, ALCAN de Paris, EN6ELMANN de Leipzig, WILLIAMS et NORGATE de Londres.
„SCIENTIA"
REVUE ISTERIUTIOBiLF. DE SYKTHESE SBTIFIODE
PARAISSANT TOUS LES DEUX MOIS
(6 numeros par an de 2U0 d 250 pages chacun)
Direction: 6. BRUNI - H. DI0NI51 —F. ENR1QUE5 fl. 6IHRDINH - E. RIGNHNO
Screnfia fondee en vue de comrebsi ncer les fâcfaeux eifets. de U spă-cialisatioD scientifique k outrance. Elle publie des articlei qui se rap-porieiu aux branebes diverses d - la recherche thăorique, depui* lei Math6matique$ jusqu’i la Sociologie, et qui tous sonr d’un tnterăt gări 4 rai : elle permet ainsi k ses lecteurs de se tenir au coarant de l’en-semble du mouvemem scientique contempoiain.
Scientia, qui est dans sa sixifcme annee d’existence, a conquia du premier ooup la iaveur du monde savant, grâce k la collaboratipn qu'elle s'esr assuree de* sitrnritEs scienuBques les plus ăminentes de l’burope et de l’Amerique Mir a publii, outre les articles de ses directeurs: MM. Hnmi. L'/irn/nev. Dtonisi, Bignano, des travaux de MM. Mach, Poincure Ficuni. Tunnery, Borel, Boutroux. Voiterra, Levi-Cioita, Zeuthen. Arrhrniua Georgt Darivin. Schiaparetli. Cetoria. Seeliger, Loweit, Maunder, Crouimclin. Eddington. Fouiler, Bohlin, Pniseux, Moreux. Herz. Sutss Chwotson, Lebedew, Righi, Bouasse, Brunhes, BUz, Langcoiu, Fabry, Zeemann, G. H. Bryan, Soddy, Ostwatd, Sernst, Watlerant.Lehmann, Sommerfeldt, Cianician, Abegg, Bayliss Hober, Bottuzzi, Fredericq, Demmor, Boruttatt. Foa, Galeotti, Ebstein, Axher, Raffuele, Delaae, Caultery, Habaud, Le Dantec, Semon, Driesch, Peart, Ilarlog, pussel, Witsncr, Haberlandt, Constantin, Ziegler, Vexkult, Betbe, Sherrington, Bohn, Piiron, Claparede, Janet, Bey, Pikler, Hoer-nes. Sol las, Jespersen, Meillet, Simmel, Ziehen, Cunningham, Wes-termark, Kidd, Landry, Edgeworth, Bonar, Pareto. Loria, Carver, Fisher, Sombart, Oppenheimer. Scialoja, Ph. Sagnuc, Salomon Rei-nach, Guignebert, Loisg, etc
Scientia joint au texte principal, portant les articles dans la langue de leurs auteurs, un supplement aveo la traduotion franoalaa da tous les articles allemands, anglala el Italiene- Bila
est ainsi accessrble â qtucotique connalt ia seule »angue frauqaLe.
Prtx de /Vido/tncmen/.
C	30 franos» — 24 mk., — 24 sh.
Direct on et Red^ctîon: Milan. Via Aurelio Saff7, •«
z\li:
=oc=
EQE

LIBRAIRIE FELIX ALCAN, 108, Boul. Saint-Germain Paris (VI)
BIBLIOTHEQUE DE PHILOSOPHIE ====== CONTEMPORAINE
‘Derniers oolumes parus:
La Conscience collective et la Morale,
La Philosophie affective, rJ. l0irAU.,con"PrDd“\dV1“(i
Le Sens et la valeur de la vie, ăî'L.ES?^rMU\Â.'Hn'îuf^
A. Leicht. Avanl-propos de M. H. Bergson. de l'InslUut. 1 voi. in-16,2 fr. 50
Jean-Jacques Rousseau et sa philosophie, i i umv«sw de
Copeobaguc. Traduîl par J. de Coussange, 1 rol. in-16.2 fr. 50
Esquisse d’une philosophie de la nature, ivP0k
Une Philosophie nouvelle:	P‘! E .LE R0Y: A/lil
Les Etapes de la philosophie mathematique, brunschvicg.
docteur ca lettres, professeur agrege au Lycee Henrt IV. 1 voi. in-8 • . . 10 fr.
Les Formes elementaires de la vie religieuse.
Australie, par E. DURKHE1M. professeur ă la Sorbonne. I voi. in-d, avec carte hora texte.............................................10 fr.
Contre la Metaphysique,
Sorbonne 1 voi. in-8...
Questions de methode, par F. LE DANTEC. charge du cours de biologie generale k la .....................................3 ir. 50
Etude de facullis nort encore reconnues. Par S1R
ourvivance numame. oliver lodge. iwd. du Dr. h. Bourbon,
Preface de J. Maxwell. 1 voi. in-8.........................5 fr.
Le Langage et Ia verbomanie.
velle de Bruxelles. 1 voi. in-8.. .	.............. • • • • 5 fr.
La Philosophie allemande au XIX' siecle v°B^ai. j.'etnrubL
C. Bouglă. V. Delboa, G. Dwelshauvera, B. Groethuysen. H. Norero. I voi. in-8............................................5fr,
L> 4___22-e annie, 1911, par F. P1LLON laureat de
Annee pmlosopnique, rinstîtut. i voi. in-s...................s fr.
L^HnnnAtir Sentiment el prtncipes moraux, par E. TERRAILLON. docteur es lel-nonneur. tres, profeseur nu lycee de Catcasaonne. Ifivol. io-8 . . * . * 5 fr.
Devoir et duree.	p»r'j. wilbois. i voi. in-8. ."YfTîe
P05
V
NOUA REVISTA ROMANA
IV

• °»
e
BANCA
COMERCIALA
DIN TURNU SEVERIN
CAPITAL 1.000.000 LEI :: REZERVE 220.000 LEI
Miţcarca g3i^ralâ « afacerilor pe 1910, lei 63 milioane
Face următoarele operaţiuni:
PRIMEŞTE ORICE SUME LA ECONOMIE
Sumele pot fi retrase în total sau în parte q Dobânda se poate ridică ,i fără capital din 3 în 3 luni . Dobânzile se trec la capete la sfârşitul fiecărui an
ÎMPRUMUTĂ pe poliţe
împrumută pe Bonuri,
Mandate de ale Statului, Judeţului şi Comunei
Plite,te ,i scontează cupoane ,i bonuri eşite Ia sorţi
Casă de schimb :: încasări de poliţe
Avansuri în cont curent pe gaj de cereale :: Face plăţi în ţară şi străinătate ::
Emite scrisori de credit asupra pieţelor importante ^	din Europa.	P
_	'*•. PrefediaU. T. COSTESCU	Director. 1. GlL'fiiî CU / .
♦ • *♦**
........................
HS1E_
B
n
& a
SANATORIUL
Dr. GER O TA
OPERAŢIUNI SI FACERI
BUCUREŞTI, BULEVARDUL FERD1NAND No. 48
TELEFON 1/44
Cel mai măre şi mai complect x Sanatoriu de Chirurgie din ţară
Special construit pentru boaleie CHIRURGICALE, GENIT0-UR1NARE,
:: BOALE DE FEMEI, FACERI ŞI VENERIENE ::
Ca 2 săli de operaţie,
2	săli de pansamente,
Razele Rontgen
şi toate aparatele şi instrumentele necesare ope-raţiunelor generale şi speciale.
Tratamentul sifilisului prin injecţiuni intravenoase u medicamentul ERLICH (606) p
z=T^ 1
:
REVUE POL1TIQUE ET LITTERAIRE
REVUE BLEUE
PARAISSANT LE SAMEDI
------------- F0NUEE EN 1863 -------------
PRIX DU NUNEttO: 60 CENTIMC&
PRIX DE L’ABONNEMENT
A fa Retue PoUttqne et Litterair• fRrvue PUue) seu1'»,
Troi* moi» Sixinoi. ,ntu
Union Poştale ............ 12	fr	20	fr.	45	Ir.
A la Repue Polltlque et fjttiraite (Rtvue BleiteJ et A la Revtie Scienllfiqut (rcunlet).
'	Trot* mols	Stx	raolt	Un	sn
Union Postate............. 18 fr.	35	ir.	55	fr.
On «ahonne dans Ies Bureau* de Poşte et sui Uureauţ de ta Rtvae Politique ic LiUtraire (Revne Hiene) etdela Reoue ScirnUflqae
m 41 bis, RUE DE CHÂTEAUDUN — Paris.
IIMIMI
tocolila ;t Cacao ZatttfirCSCB
nt preferate de cunoscători
MV ~

a a «-^..11.• , j:-----------------------------:=rr.--re aim