NOUA REVISTA
ROMANA
SOCIALĂ, CRITICĂ, ŞTIINŢIFICĂ ŞI LITERARĂ	.
—» APARE IN FIECARE DUMINICĂ ——	V\\\'
„	\ ”V-
Director: C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
No. 20
Duminică 30 Septembrie 1912
Voi. XII
SUMARUL:
NOUTĂŢI: De vorbă cu d. Gheşoff, Primul-Minislru al Bulgariei. — Concentrarea conservatoare.
CULTURALE
Ion Kalinderu : Filosofia la Academia Română. SOCIALE
Dr. I. Duscian : Concediile d-lor miniştri. LITERATURA
Di nu Conta : Amurg (visuri)	'
Emil Isao: Femeea cea vicleană şi călugărul curat. — Unui nou născut Castor .& Poixun: Nelegiuire, (versuri)
■ Ieronim Laurian: Din Heine. (versuri)
D. IaCOOPSCu: Excelsior I (versuri după Longfellow).
CRONICA LITERARĂ
Ion I rivale: „Intre viaţă şi moarte“ nuvele de N. Pora.—„Spre Cetatea Zorilor“ poesii de Mihail Cruceanu.
CRONICA TEATRALA
LazĂr Cosma: „Cumpăna“ de Ludovic Dauş.— ,,Concertul” de Herman Bahr.— „înconjurul“ de Henry Bemstein.
DISCUŢII
Pana Popescu: Reclamă pedagogică.
ÎNSEMNĂRI: O geografie socială a României. — Regele Muntenegrului. — Şcoli literare. — Ce citesc studenţii francezi şi germani.
REVISTA REVISTELOR : Revista Ştiinţifică „V. Ada-machi".— Revista Infanteriei.—La Revue du Mois.— Ungarische Rundschau. — Zeilschrift fur pădago'gische psychologie. — Archio fur pădagogilţ. — Psychologische Ar bei ten.
MEMENTO
EXEMPLARUL: 25 BANI
ABONAMENTE :
In ţară : »»
pe un an (2 volume sau 48 numere) ! 0 Lei j In străinătate : pe un an . . pe şease luni (1 volum sau 24 numere) 6 „ ■ „	,,	pe şease luni
Abonament de probă : Lei 1.50 pe trei luni.
I 2 Lei
DIRECŢIA: Bucureşti, Bulevardul Ferdinand, 55- Telefon 8 66.
Bucureşti,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Calea Victoriei, 60 (Pasagiul Imobiliara, 3)
Telefon 30 11■
II
NOUA REVISTA ROMANA
P5SS55 BOLINTINEANU
Telefon 10173 ŞQS- JIANU, 6 Jeiif0n /QI73
Situat în cel mai igienic cartier. înconjurai de un marc parc (5000 m. p.) Sub 'direcţiunea d-oei Maria Aneelescu fi domnişoarei Solia Gane.
Înscrierile au început, iar cursurile încep la 8 Septembrie.
Curs primar, liceal ţi liber.
Cufsori speciale de: Canto, pian, desemn, pictura, pirogravura, metaloplastie, economie domestică ţi croitorie.
Corp didactic ales. Profesoare ţi guvernante speciale pentru limbile: franceză, germană şi engleză.
Deosebiţi îngrijire pentru educaţia fizici: profesoara speciali de
gimnastică suedez#.
Educaţie serioasa. Local spaţios ţi igienic.
Se primesc interne, semi-tnterne, externe ţi eleve cari urmează la şcolile statalul.
— l*rospe<rtc lai ocrerc. -■■■	—■■■
■gg=


BUCUREŞTI, Calea Plevnei, 50
FRANCEZ-ROMAN
£> LICEUL <2
Sia
*
HI
FONDAT IN 1895 .-.

Curs primar fl Liceu complect 1 ca cele trei secţiuni. Internat fi preparaţiuni pentru elevii car//n?-cuentează şcoalele stalului.
Localul higienic, anume construit, în apropierea liceelor La-zdr, Sf. Saca fi Mihai- Vilcazu.
. * Educaţie aleasă şi instrucţiune I reputaţie.
Institutul este condus de profesorii asociaţi: J. Clinciu, G. Popa-Liseanu, profesori la liceul „Lazăr“, Er. Ciupagea, N. R. Coîceag, profesori la gimnaziul „Şincai“, Al. Pândele,
.*.	profesor la şcoala comercială superioară
E<3B
dată de cei mai distinşi profesori dela şcoalele statului.
Specială atenţiune limbilor moderne.
Rezultatele obţinute de şcoală în cursul celor 15 ani de funcţionare i-au stabilit o deosebita
INSTITUTUL-INTERNAT de BĂEŢI
„PRINCIPELE CAROL’’
1, Str. Vasile Conta :: BUCUREŞTI :: Str. Vasile Conta, 1
Condus de o asociaţie de profesori secundari, sub direcţia de studiu a d-Iui Mihail Dragomirescu, profesor universitar. piimeşte elevi cari urmează în şcolile statului precum şi elevi cari urmează cursurile în institut.
Situat în centrul Capitalei, într'unul din cele mai alese cartiere şi în apropiere de şcoalele publice, acest institut va da o deosebită atenţie nu numai instrucţiune! şi educaţiunei elevilor dar şi întreţinere! lor fizice. ‘
Numărul locurilor fiind restrâns, cererile trebue să se adreseze de pe acum.
G*#l
&*t’vw; k n:i i::;:; y.n
ii
lî -
ŞCOALA PRACTICĂ fi U CCTP _ PROFESIONALĂ Lf fc T fc I E.
15, Str. Surorilor :: BUCUREŞTI :: Str. Surorilor, 15
In şcoală se preda croitoria, lingeria, corsetele, limbile franceză şi germana, desemnul şi caligrafia. Pianul la cerere.
Şcoala este (acută după modelul celor din Franţa şi Germania şi are profesori cu titluri din ţara şi streinătate; Se primesc eleve interne, semi-interne şi externe. Plată eftină. înscrierile încep la 12 August. Prospectele se trimit la cerere.
Directoare ECATER1NA MAGEARU
Diplomată a şcoalei profesionale din Paris
&
1

VV'-r>fV"'	va

I
1
I
at
N
#
ÎS

I
INTERNATUL i DE BĂEŢI ::
MACOVEI
Str. Labirint, 54 :: BUCUREŞTI :: Str. Labirint, 54
Funcţionează de 11 ani în localul fostului Internat al liceului Matei Basarab; singurul internat autorizat de Onor. Minister, în care se primesc numai elevi cari urmează cursurile la şcolile statului.
In apropiere suut Liceele Matei Basarab şi Lazăr, G m-naziul Şincai şi şcolile de comerţ.
întreţinere îngrijită, disciplină severă. • Se primesc elevi cu tratament aparte. # Condiţiuni de plată convenabile. # Direcţiunea se însărcinează cu înscrierea elevilor la şcolile Statului. • Prospecte se trimit la cerere.
Director : I. TUTUC, Profesor de matematici

X
%
1
X
MOTEANU
Calea Victoriei, 190 :: BUCUREŞTI :: Calea Victoriei, 190
Locatui corespunzând tuturor cerinţelor igienice e tucoojurat de an parc în întindere de peste 1500 m. p. Sănătatea, edacaţînnea ţi instrucţiunea elevelor snnt de aproape sapravrgbiate de însăţi directoarele lutitutalsi ejatate de profesoarele interne aduse dia străinătate ţi de on corp profesoral alcătuit din profesori de Stat. La examenul din Jnnie elevele s’ao distins ca pregătire, si în genere, direcţiunea ţcoalei ţi-a ciţtigat banal renume de a se ocupa în mod deosebit de instrucţiunea elevelor ţi tot atât ţi de edacaţionoa lor. CURS LICEAL cu 8 clase. CURS FACULTATIV cu studiul limbilor străine ţi o secţiune specială de croitorie şi gospodărie sub conducerea d-rei Zoraida Moteanu absolventă a ţcoalei Letto-Vercin din Berlin, CURS PRIMAR. Cultura mnucnli e pusă sub direcţiunea d-lui Paul Ciuntu profesor la Conservatorul din Bucureţti. Eleve din oraţ pot lua lecţntai de pian cu d. Ciuntu. io aceleaţi condiţiuni de plată cu elevele Institutului. Cursurile încep la 22 Septembrie.	.*
Directoare : LUCREŢIA CIUNTU MOTEANU
Licenţiată îa litere. Premianta l-a a Conservatorului de muzică.
INSTITUTUL L DE BĂEŢI
ASOCIAŢII
7, Strada Italiană :: BUCUREŞTI :: Strada Italiană, 7
Unul din cele mai populate institute din Capitală a început preparaţiunile de cori-gnţe şi de burse Ia: Licee, Seminarii, Şcoli normale şi Comercia’e. Înscrieri ta comerţ gradul Ii-lea fără a avea patru clase gimnaziale.
Preparaţiuni serioase.
Direcţiunea se angajează cu înscrierea elevilor la diferite şcoli.
Direcţiunea
*
*
$
&
$
xi
1
1

Liceul „SF. GHE0RGHE”
BUCUREŞTI Calea Victoriei 166
:: INSTITUT :: PARTICULAR
: LICEU COMPLECT :: CURS PRIMAR :
CU FRANCEZA ŞI GERMANA OBLIGATORIE SE PRIMESC ELEVI
INTERNI, SEMI-INTERN1 ŞI EXTERNI
Preţurile ca la celelalte lnntitute Similare.
P roHpoc I O	Profesorii Asociaţi
Director: G. I. ŞONŢU

In
In
NOU
UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL.
ţati fit im an (2 oolttmt mu 48 nmmttt) 10 Ui
„ M ţeate Ioni.............................. •	• »
strâin&tale fit un an ... .	...	12 M

APARE IN FIECARE DUMINICA
Director : C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucurefti
Xu. 20
DUMINfCĂ 30 SEPTEMBKlli 1912
STA
REDV4C7X4 $1 ADMINISTRAŢIA t Bucartşti, Culta Victoria 62. (Patugiul No. 31 Ttlt/on 301II q
'■ DIRECŢIA : BultourJul FmJhianJ 33 Toltfon 8! 66
Voi. XII
NOUTĂŢI
De vorbă cu d-l Iv. Ev. Gheşoff. Primul-Ministru al Bulgariei.	-
Acum câteva luni fiind la Sofia, am avut cinstea de a vizita pe d-l Iv. Ev. Gheşoff, primul-ministru al Bulgariei. Cunosc de mult pe d-l Gheşoff şi în totdeauna m’a onorat cu nepreţuita sa prietenie.
Faţă de opiniunea publică din Bulgaria, poziţiunea d-lui GheşofT devenise foarte grea ; căci politica pacinică ce inaugurase, cu venirea sa la putere, nu dăduse nici un rezultat. Chiar partizanii d-lui Gheşoff nu erau mulţumiţi. Cu toată purtarea corectă a guvernului bulgar, Turcia nu făcea nimic, ca să îmbunătăţească soarta creştinilor din Macedonia. Toţi cereau măsuri energice; numai d-l Gheşoff persista în politica sa. In aceasta dânsul era de acord cu d-l dr. Daneff, preşedintele Sobraniei şi şeful partidului progresist.
Se ştie că]partidul naţional, al cărui şef este d-l Gheşoff, împreună cu cel progresist, au dat Bulgariei actualul guvern de coaliţie.
Nimeni nu mai ştia ce să crează, şi inimicii politici ai guvernului, aşteptau ca d-l Gheşoff să se retragă şi să facă loc altor oameni mai energici.
Am stat de vorbă atunci cu d-l Gheşoff asupra politicei generale. Din convorbirea ce am avut-o cu dânsul, reeşea că ţinta pe care o urmărea cu politica sa pacinică, era ca să discrediteze pe Turci .n ochii lumei civilizate; căci se arătau neputincioşi ca s£ introducă ordine în ţara lor; şi să-i facă in acelaşi timp ca să crează că Bulgaria nu'i va ataca niciodată. Căci dacă Bulgaria ar li dus o politică agresivă, poate că Turcia ar ii încheiat de mult pace ce Italia. Şi cu cât războiul cu Italia dura mai mult, cu atât mai slăbită ieşea Turcia din luptă
Afară de aceasta, convorbirile diplomatice ce aveau loc cu Serbia, Grecia şi Muntenegru nu erau destul de înaintate şi nu se puteâ şti dacă aceste trei vor li de parlea Bulgariei.
I)-l Gheşoff ne-a vorbit mult şi de România şi a relevat că ar fi un mare succes diplomatic pentru dânsul, dacă Bulgaria şi România s'ar înţelege. Şi aceasta n’ar Pi greu ; căci Bulgaria nu poate urmări cuceriri teritoriale.
Dacă Bulgaria s’ar înţelege cu România şi celelalte state balcanice, chestiunea macedoneană s’ar putea rezolvi fără războiu; căci puterile mari vor sili atunci pe Turci ca să introducă reforme în imperiul lor.
Am admirat liniştea, perspicacitatea şi dorul de bine al d-lui Gheşoff şi convingându-mă că politica urmărită de dânsul este cea mai justă, am căutat să influenţez presa independentă din Solia în favoarea sa. Am publicai atunci în ziarul „Dnevnik" o serie de articole prin care arătam complexitatea cestiunei Jmacedonene şi imposibilitatea re-zolvirei ei fără o înţelegere prealabilă cu România, Serbia, Grecia şi Muntenegru, care să întocmească împreună un plan de reforme şi să’l impună Turciei prin ajutorul tuturor puterilor mari, sau al câtorva din ele.
Directorul ziarului „Dnevnik“, o rudă aproape a noastră, ne-a pus la dispoziţie coloanele zişrului său, insă nu ne-a permis să aducem laude politicei d-lui Gheşoll1. A tăiat chiar dintr’un articol pasagiul în care caracterizam politica guvernului şi arătam că ea a ridicat prestigiul Bulgariei în străinătate.
Ne fiind autorizaţi de d-l Gheşoll- ca să arătăm ţinta pe care o urmărea dânsul, n’am mai insistat. Ziarele „Dnevnik“ şi „Utro“ au continuat să ducă campania în contra partidelor dela guvern.
Aşa era situaţiunea la incepulul Iui Iulie.
Vine după aceea revolta Albanezilor, turburărilc dela graniţa muntenegreană, măcelurile din apropierea graniţelor bulgare şi serbe şi nemulţumirea grecilor din Epir.
Aceste evenimente au mărit agitaţia din statele balcanice şi guvernele s’au văzut nevoite să se înţeleagă între ele, să mobilizeze armatele şi să ceară dela Turcia, ca să introducă autonomia în Serbia Veche, Macedonia, Albania şi Epir.
Dacă Turcia nu va ceda, e probabil, că în curând ostilităţile vor începe. Bulgaria singură nu se puleâ măsura cu Turcia; însă împreună cu Serbia, Grecia şi Muntenegru, şansele de succes sunt destul de mari. La aceasta se mai adaugă, cu siguranţă, că revoluţia va izbucni in Macedonia.
Gât de mâhnit trebuc să fie d-l Iv. E. GheşofT, o fire pacinică, că n’a putut să evite mobilizarea şi pericolul unui războiu! Să sperăm însă, că în ultimul moment pacea se va menţine. In tot cazul, eminentul bărbat de stat trebue să aibe conştiinţa împăcată că şi-a făcut datoria' până la sfârşit. Şi-apoi Bulgaria nu .este singură. Ea are de partea sa pe Grecia, Serbia şi Muntenegru.
Această solidaritate este o manifestaţie foarte frumoasă: ea este primul pas hotărâtor spre confederaţiunea balcanică,— o confederaţiune în care cu timpul va intra poate şi România.
Pătura cultă şi inteligentă din Balcani cere de mult aceasta. Să sperăm, că d-l GheşofT va încorona opera ce S’a săvârşit acum în urmă de regii şi bărbaţii de stat din Balcani, printr’o înţelegere trainică, leală şi cinstită cu România. — Dr. A. D. Dcimianoff.
Concentrarea conservatoare.
Războiul de peste Dunăre, care fie că se va continua, fie că se va întrerupe sau localiza intre popoarele din Balcani, în tot cazul vaVvea multe consecinţe politice,—a grăbit la noi în ţară sfârşitul crizei din partidul conservator.
Tratativele pentru reconstituirea partidului conservator se începuseră încă de mai multe luni. Lipsea însă pentru isbânda acestor tratative avântul care topeşte resentimentele personale şi mai ab-s ambiţiunile personale. Tratativele dintre cele două partide conservatoare se urinau ca un joc de şah, adică ele erau bine cumpănite, dar conduse fără entusiasm. In aceste condiţiuni, jocul de-a tratativele ameninţa să nu mai sfârşească.
Războiul balcanic a pus capăt crizei.
M. S. Regele a făcut apel la patriotismul fruntaşilor cari conduceau cele două partide conservatoare, ccrându-le înfăptuirea concentrării conservatoare.
Vom avea pe viitor: un singur partid conservator, sau în caz dacă concentrarea nu răuşeşte, două partide, bine separate şi pe veci ferite de noi tratativ'e.
In momentul când acrim aceste rânduri, concentrarea pare probabilă.	•
Efectele politice ale acestei concentrări nu pot fi prevăzute, decât în ceeace priveşte interesul de moment al Ţării, în vederea căruia ea a şi fost făcută. Ţara vă avea, în cursul războiului'balcanic, un guvern şi un parlament, care, dacă nu reprezintă europeneşte absoluta majoritate a cetăţenilor, reprezintă însă majoritatea celor ce la noi fac politică.
Pentru întărirea ideilor şi a partidului conservator, concentrarea de faţă înseamnă astăzi numai repunerea vechii întrebări: cari sunt ideile conservatoare, şi cine le reprezintă?
Dacă, şi pe viitor ideile conservatoare se vor confunda cu drepturile latifundiarilor şi cu prerogativele «indispensabililor»,—atunci, cu toată concentrarea de astăzi, rămâne totdeauna deschisă posibilitatea unui nou partid conservator, în înţelesul adevărat al numelui de conservator.— C. R. \1.

2Q4
NOUA REVISTA ROMANA
- CULTURALE
FILOSOFI A LA ACADEMIA ROMÂNĂ
Academici. Română nu cuprinde o secţie filosofică, aşâ precum, găsim la, toate Academiile \din Europa... Acest fapt explică pentru ce din publicaţiunile Academiei este exclusă cu desăvârşire filosofia. Un domn academician român, a măi susţinut chiar că Academia Română nu trebue şă 'premieze scrieri filosofice româneşti, pană ce aceste scrieri nu sunt traduse într'o limbă străină şi nu sunt judecate mai întâi de străini;,.. Şi acest academician a putut să-şi asocieze la [tărerea sâ trei colegii Ceva mai mult, a putut să prezinte această pflrere ca o consecinţă cerută de idealul naţional!
dar filosofia n are ce căută în templul ştiinţei române! Ne este iertat să avem chimişti, fiziciani, astronomi, istorici, ,etc., români; dar filosofi nu; filosofii nu pot fi decât străini. Aii gândesc incâ academicienii români in aiuit, 19J2. Din fericire aceştia, cari gândesc astfel, sunt excepţiunile.
Ca o protestare în contra părerei acestor .excep-ţiuni, putem consideră atitudinea luată de d. /. Ralin-deru, cu ocaziunea raportului ce face asupra scrierii d-lui Rădulescu-Motru, Elemente de Metafizică.
D-t l. Kalinderu are o părere europenească despre importanţa filosofici,. şi în deosebi o părere rnăguli-litoare pentru acei ce fac filosofie la noi în ţară.
Iată cum se exprimă dânsul în raportul asupra Elementelor de Metafizică:
In mersul 'general al culturii unui popor, totdeauna se simte nevoie de armonia, ca şi de concursul reciproc dintre ştiinţe, litere, religie, artă şi morală, aşâ încât speculaţiunile filozofice idealiste, ce con-stituesc obiectul Metafizicii, îşi au un rost simţit în vieaţa noastră culturală.
Scrierea d-lui profesor C. Rădulescu-Motru, despre care am onoare a vă întreţinea, este un studiu filozofic temeinic şi o carte bine venită,, căci, în apu9, sub influenţa, filozofiei pozitiviste, şi mai ales din cauza ştiinţelor naturale, cu caracter materialist şi pozitiv, speculaţiunile filozofiei idealiste erau, în ultimul timp, părăsite şi oarecum compromise: iar la noi, dela încercările lui Vasile Conta, până la această lucrare a d-lui Motru, nu s’a mai scris nimic de seamă asupra problemelor Metafizicii. Şi această Tamură a filozofiei, cea mai înaltă, nu trebue privită ca un joc inutil şi nebulos al spiritului omenesc, căci conştiinţa ne spune că dincolo de ceeace pricepem prin simţuri există un mister etern, o forţă care conduce lumea şi sufletul. Ei bine, acest mister formează tocmai obiectul Metafizicii, şi cercetarea Iui va fi o preocupare eternă a sufletului -omenesc.
In apus, de câţiva ani încoace, se observă un fel de reacţiune în favoarea Metafizicii, şi aceasta mai
ales mulţumită desvoltării recente luate de ştiinţele etico-sociale.
Azi nu se mai prezintă Metafizica ca o simplă speculaţie, ci pe fiecare zi îşi recâştigă drepturi tot mai mari la atenţia şi interesul nostru. Ea înclină' chiar să-şi reia rolul dominant de altădată, să se transforme acum, încă odată, în instanţă supremă, care are să aprecieze rezultatele ştiinţelor şi să judece sau să tranşeze conflictele insolubile ce se ridică pe terenul conceptelor ştiinţifice.
Cu acest rol dominant şi cu această pretenţie ne apare Metafizica în ultima lucrare a d-lui Motru, ce formează al VI 1-lea volum din colecţiunea „Studii filozofice", ce au apărut până acum, scrise de d-sa în întregime sau cu colaboraţiunea altor autori. Acum zece ani, credem că autorul nu ar fi îndrăznit să consacre Metafizicii o lucrare aşâ de concentrată şi atât de valoroasă, căci nu s’a,r fi putut publica atunci o carte de filozofie cu un titlu aşâ de compromis, pe când astăzi ne precizează prin subtitlul lucrării, că sub numele de Elemente de Metafizică se înţeleg chiar „principalele probleme ale filozofiei contimporane".
Semnul vremii de astăzi este foarte bine simbolizat în titlul cărţii, de care ne ocupăm, şi direcţiunea cugetării universale a filozofiei este admirabil oglindită în cele 300 de pagine ale noului volum publicat de d-1 Motru.
In lucrare, autorul prinde în formule obiective, cât se poate de fericite, cele câtevâ probleme ce-şi pune cugetarea filozofică modernă şi urmăreşte de aproape, în mod critic şi conştiincios, desvoltările ce li s’au dat, soluţiile ce li s’au propus, de diferite şcoale de gândire filozofică. In această privinţă, Elementele de Metafizică sunt o sforţare de cel mai mare merit, întru cât ni se dă, în rezumat şi în esenţă, tot cursul greu şi complicat al gândirii filozofice din epoca modernă. Cetitorul păşeşte cu uşurinţă pe culmile cele mai înalte ale filozofiei, călăuzit de un spirit riguros, precis, solid şi bine cunoscător al acestor culmi ; el simte chiar plăcere a parcurge scrierea, căci studiul d-lui Motru mai are încă meritul de a fi sugestiv, dej a provocă cugetarea şi a deveni astfel un temeinic punct de plecare pentru o construcţie filozofică viitoare. încât, în această direcţie, nu s’ar puteâ cere şi obţineâ mai mult decât găsim în Elemente de Metafizică, şi aceasta este în-tr’adevăr foarte mult.
Volumul se compune din trei părţi, precedate de o introducere.
In introducere autorul dă definiţia Metafizicii ca „ştiinţa ce are de scop diei a ne da cunoştinţa cea mâî completă şi cea mai puţin relativă despre lume"; apoi ne vorbeşte despre ştiinţele speciale şi Metafizica, despre importanţa şi folosul Metafizicii ; şi arată diferinţa dintre Metafizică, Artă şi Religiune, dovedind totdeodată rolul Metafizicii în cultură.
După introducere, prima parte a volumului este consacrată criticii realismului naiv sau filozofic. Acî
NOUA REVISTA ROMANA
395
teoria conştiinţei-oglindă — cum foarte bine caracterizează d-1 Motru concepţia realistă — este amănunţit şi definitiv analizată. Mirajul conştiinţei-oglindă este urmărit sub toate multiplele lui aspecte şi redus la neant, cu ajutorul implacabilei critici întemeiate de filozofia Kantiană. In cele 6 capitole, cari formează această parte a lucrării, sunt examinate valoarea ştiinţei, valoarea şi fondul metodelor logice, fundamentul logic al adevărurilor ştiinţifice; d-1 Motru stabileşte aci puterea activă creatoare a conştiinţei omeneşti.
In a doua şi a treia parte a lucrării, în deosebi în cele două capitole ale părţii a doua, d-1 Motru examinează şi critică însuş criticismul lui Kant, de care s’a servit în prima parte a demasca njaivitatea realismului filozofic.
Dânsul arată părţile solide şi părţile slabe ale filozofiei lui Kant, şi în timp ce caută să interpreteze, prin datele ştiinţelor recente, Biologia şi Psicolo-gia, ceeace este temeinic în criticismul Kantian, d-1 Motru arată şi ceeace este caduc şi pentru ce motiv este caduc în schematismul matematic al criticii raţiunii pure. Ni se arată aci diferitele încercări de a îndrepta pe Kant, încercări făcute de urmaşii săi, dar neizbutite.
In capitolul I, din partea a treia a lucrării, autorul îşi pune din nou problema criticismului lui Kant. De unde provine caracterul de unitate şi de necesitate al adevărurilor ştiinţifice? Provine el din unitatea conştiinţei sau din unitatea lumii externe?— D-1 Motru examinează ambele soluţiuni posibile, dar le găseşte neîndestulătoare. Ca concluzie, d-sa ajunge la soluţiunea, că unitatea din conştiinţa omenească este una şi aceeaş cu unitatea din univers. In ce direcţiune trebue însă căutată această soluţiune?—In direcţiunea monismului filozofic, care subliniază legătura strânsă ce există între conştient şi inconştientul psico-fiziologic. Prin aceasta chiar se stabileşte o legătură de dependenţă între unitatea conştiinţei şi unitatea energiei din Univers.
Soluţiunea ultimă a acestei probleme se găseşte deci, propriu zis, în noţiunea evoluţiei, care arată că psihic şi fizic, sunt numai două monfente diferite din istoria evoluţiei realităţii. Ceeace face originalitatea vieţii şi a conştiinţei faţă de lumea fizică, reală, este că fenomenele vieţii sunt considerate nu izolat, ci în dependenţă cu totalitatea 'fenomenelor cari urmează sau pare a urma o [fi nuli tale, o direcţie, şi se desfăşoară într’un circuit deschis în curs de realizare.
Intr’o formulă sintetică şi cât se poate de concisă, d-1 Motru defineşte originalitatea şi realitatea conştiinţei astfel: rezultatul sintetic al evoluţiei prin care a trecut întreaga energie universală.
In ce direcţie merge această evoluţie? Ce finalitate se pare că urmăreşte ea? In ce constă acea finalitate? — In producerea unor anumite corelaţiuni de personalitate: deci realitatea, privită în evoluţia ei, s’ar confundă „cu evoluţia unei personalităţi, în care se rezumă toate corelaţiunile. organice: „cu un perso-
nalism energetic'1. Cu alte cuvinte „în unitatea conştiinţei se rezumă lungul proces de adaptare, care întovărăşeşte evoluţiunea realităţii."
Cu aceasta se ajunge la un adevăr biblic, însă răsturnat: „evoluţia realităţii face pe om după chipul şi asemănarea sa. Cea mai înaltă corelaţiune, pe care evoluţiunea o va putea produce vreodată, va fi aceea a unei personalităţi perfect adaptate la unitatea universului, şi a cărei înţelegere se va confundă cu înţelegerea universului." Persoana omenească, zice d-1 Motru, indică însăşi direcţiunea în spre care merg diferitele energii ale universului. „Şi acum se înţelege foarte bine valoarea temeiului logic al cunoştinţelor noastre ştiinţifice. Temeiul lor sigur în mintea noastră stă în faptul tocmai, că conştiinţa noastră este produsul adaptării noastre evolutive la realitate, la legile ei. In conştiinţa. lui, omul trăeşte vieaţa întregii naturi, iar funcţiunea primitivă a conştiinţei este echivalentă cu posibilitatea evoluţiunii."
Expusă în mod foarte rezumat, aceasta este schema lucrării d-lui Motru. Deşi tratând chestiunile cele mai înalte şi abstracte ale filozofiei, d-sa s’a străduit să redea aceste abstracţii aride în icoane plastice, în imagini concrete, chiar populare. încercarea aceasta a sa de a concretiza reuşeşte adesea foarte bine. Şi dacă n’a izbutit să pună Metafizica în formele pe înţelesul tuturor, pur şi simplu, d-1 Motru va fi izbutit totuş s’o redeâ în formele pe înţelesul tuturor persoanelor cu oarecare cultură filozofică. Un alt merit al acestei lucrări este că, deşi a fost scrisă cu intenţia de a populariză ideile metafizice, autorul a făcut în acelaş timp o operă de erudiţie personală foarte folositoare.
Spre a învederâ importanţa acestei lucrări, vom cită câteva fraze dela sfârşît, unde autorul vorbeşte despre vocaţiune.
„In mijlocul atâtor interese vremelnice, cari produc împrăştierea gândurilor şi zădărnicirea activităţii rodnice, în mijlocul atâtor distracţii, în cari se scurge vieaţa societăţii moderne, vocaţiunea — zice d-1 Motru— este singura care mai susţine la cei puţini concentrarea gândului şi continuitatea faptei. Prin ea se plămădeşte eroismul sufletesc, de care ştiinţa are atâta nevoie.
„Adevărurile Metafizicii, ca şi idealurile cele mai înalte ale Artei şi ale Moralei — s’a zis adeseori — sunt izvorîte din intuiţiune. Dar intuiţiunea aceasta nu ,este nici ea altceva decât scânteia scăpărată din conştiinţa omului, care-şi caută realizarea vocaţiunii sale. Ideile lui Platon; formele lui Aristotel; atomii lui Demokrit; conceptele universale ale lui Thomas d’Aquino; mecanismul lui Descartes; monadele lui Leibnitz; apriorismul Iui Kant şi atâtea şi atâtea ipoteze metafizice, ce sunt ele oare, dacă nu realităţi, cari trebuiau să existe, pentru ca un Platon, un Aristotel, un Demokrit, un Thomas d’Aquino, un Descartes, un Leibnitz, un Kant, să^şi poată îndeplini vocaţiunea ce simţiau în ei: aceea de a spune, pentru eternitate, adevărul universal şi necesar!?".
296
NOUA REVISTA ROMANA
Aşa încât sfârşeşte d-I Motru: „Dacă este ca Metafizica să aducă, în sprijinul său, şi dovezi experimentale, ea nu ar putea găsi aceste dovezi nicăeri mai bine, ca în faptele, şi în convingerile acelora, pe cari natura i-a înzestrat cu conştiinţa unei vocaţiuni"
.La această apologie a vocaţiunii, iată cum răspunde un tânăr profesor secundar, d-1 Marin Ştefănescu, colaborator al d-lui Motru, arătând rolul Metafizicii în cultură, prin nota idealistă ce ea întipăreşte»
„Să nădăjduim — scrie acest profesor — că spiritul idealist al Metafizicii d-lui Motru va luă în ţara noastră fiinţa unei şcoale, la care să se înscrie cât mai mulţi fii ai neamului şi cât mai convinşi şi mai hotă-rîţi spre a luptă să dea o menire României. Neamul românesc are de înfăptuit, în primul rând, acel mare vis, a cărei tristă — negrăit de tristă — poveste, stă scrisă în cea mai adâncă parte a inimii fiecăruia din fii săi. Cum puteâ-va oare ajunge el la această înfăptuire fără de forţa pe care numai entuziasmul credinţei' metafizice în legimitatea idealului o dă? De ce n’am admite că ceeace idealismul lui Fichte a făcut pentru unitatea Germaniei, un idealism al nostru va face pentru mult visata unitate a României? Căci nu, idealul nu este un simplu simbol, o simplă plăsmuire a minţii noastre, ci el este esenţa însăş a realităţii, izvorul însuş al adevăratei vieţi; Metafizica, ce proclamă atotputernicia idealului, este singura care dă o noimă indivizilor, popoarelor şi întregii societăţi, >şi care trage drumul acestora spre divin". (Noua Revistă Română, voi. XI, No. 17).
Revistele şi presa au dat toată atenţiunea cuvenită acestei lucrări.
Aşa, un critic, d-1 Gr. Tăuşan, profesor şi laureatul Academiei noastre, vorbind de mişcarea din apus în favorul Metafizicii, reînviată la noi prin studiul d-lui Motru, scrie:
. „România nu putea stă în urmă. După activitatea filozofică desfăşurată de d-1 T. Maiorescu, pe vremea când cursurile sale erau adevărate conferinţe de popularizare filozofică — tot ca şi cursurile foarte urmate pe vremuri ale d-lui C. Dimitrescu-Iaşi,, a urmat activitatea lăudabilă a d-lui Rădulescu-Motru, care, în cursuri şi în „Studiile filozofice", a. deşteptat în mica noastră cultură o adevărată renaştere filozofică".
,D-| Rădulescu-Motru, precum se ştie, e Directorul unei reviste săptămânale, „Noua Revistă Română", în care se tratează chestiuni privitoare la pQlitică, literatură, ştiinţă şi artă. Revista,a ajuns la volumul al Xl-)ea şi ea îndeplineşte un rol însemnat în mişcarea noastră culturală.
r	Ion Kalinderu
.	Membru al Academiei Române
BIBLIOGRAFII:
Gregoire I. Slavu, Aclion des metaux alcalin». Tliese inaugurale. Librairie Felix Alcan-Paris.
Paul Robiquet, Le coeur d’une reine (Anne d’Âutriche. Louis XIII et Mazarin). Paris. F. Alean. 5- Lei.
N. I. Philippide, Regimul Regelui Carol, Galaţi, 1912.
SOCIALE
CONCEDIILE D-LOR MINIŞTRI
Neapolitanii de sigur n’au inventat ei zicătoarea: „Să ve^i Neapoli şi apoi poţi muri"; Parizienii nu cunosc, probabil, stima şi admiraţia de care se bucură oraşul lor. Renumele Neapolului, slava Parisului, le-au fost făcute de alţii cari trăesc departe, cari cândva au trăit şi s’au bucurat în mijlocul frumuseţii, grandoarei, bogăţiei acestor oraşe.
Deaceea se ved'e nici Românii nu văd ridicolul politicei lor.
Trebuie să priveşti politica românească, organizarea ei socială, plămădirea ei publică de departe, după ce câtva timp ai trăit şi te-ai frământat tu însuţi în mrejele ei.	,	■
De acî, de unde trăesc, la o mie şi ceva de kilometri departe de Ţara Românească, văd panorama ei politică mai bine de cum o vedeam acolo.
Şi nu mi-a fost dat niciodată să râd şi să mă revolt mai mult decât acum.
Nu e spectacol mai de râs, nu e privelişte mai grotescă, decât ceeace observ de acî.
Dar nu e şi teatru mai tragic decât acel pe carc-1 văd jucându-se acolo.
La fiecare început de toamnă, citesc în ziarele ce îmi vin de acolo: „Cu reluarea vieţii politice se aşteaptă mari schimbări..."
Fraza aceasta caracterizează ,politica însăşi a ţării româneşti.	f
„Reluarea vieţii politice"!
Da „reluare". Pentrucă şase luni în ţara noastră nu se face politică, nu se controlează activitatea ministerială şi a guvernului, deci, miniştrii nu mai lucrează, trei sferturi din ei sunt în concediu, un sfert nu dau pe la minister, şi toată administraţia politică, judiciară, militară e lăsată la voia lui D-zeu.
Unde se mai petrec astfel de lucruri?...
Care ţară în lume îşi închide astfel activitatea ei politică? Şi în special unde aţi văzut miniştri dezertând de cum vin rândunicele?
Am urmărit dinadins vara asta concediile miniştrilor, germani, francezi, ruşi, englezi.
N'am auzit ca vre-unul din ei să-şi fi părăsit postul.
Şi se înţelege de ce. Postul de ministru nu e o funcţie dată unui om pe toată vieaţa, e o demnitate provizorie, dată cu iun ţel, cu o hotărîre oarecare.
Ministru nu 'poate fi oricine şi ori când. Titlul de ministru nu e dat ca o recompensă, ci ca o datorie mare, enorm de mare.
Zeci de ani un om munceşte; gândurile lui, faptele lui, planurile sale, tot ceeace el a făcut, l-au de -semnat să fie al doilea după Rege sau după capul Statului, într’o ţară.
In timpul scurt în care el e trimis de partidul său, de ţara sa, el trebue să realizeze ceeace a gândit
NOUA REVISTA ROMANA
2Q7
a vorbit, a plănuit,în zeci de ani.
Ajuns la acest înalt post de răspundere şi de grea datorie, el îşi va socoti fiecare minută ca să poată face ceva care să rămâîte, căci D-izeu ştie, veni-vâ cândva încă l'a minister?
Aşâ se înţelege datoria de ministru aiurea.
Au avut vacanţie dd. Poincare, Kokovzoff, Be-tham-Hollveg în' vara asta? N’au lucrat ei, mai mult ca oricând pentru ţările lor?
I I
i i •
La noi?
La noi, abia ajuns ministru, domnul binecuvântat cu acest titlu ia concediu.
Şi de ce îl ia? 1
II ia căci pentru el e singura dată când poate epata chelnării şi portarii hotelurilor din străinătate.
Rămas în ţară la ministerul său el va muri de căscat. Nicio treabă n’are. Parlament nu e. Toate gheşefturile pe cari le-a putut face cu votarea de împrumuturi pentru oraşe, de încetăţeniri şi de numiri în slujbe, le-a făcut.
Proiecte n’a avut în capul lui niciodată.
A vrut să fie ministru.
Linii în ţară vor să fie „profesori de universitate" cum se zice un şugubăţ profesor universitar dela Iaşi, - şi ajung. Alţii vor să fie miniştri. Se ţin ca scaiu de vr’un şef de partid şi ajung miniştri.
Ajuns1 ministru, domnişorul nu epatează pe nici un om în ţara lui.
Toţi ştiau că el va fi ministru şi venirea lui la minister nu uimeşte pe nimeni.
Epataţi sunt însă străinii când îl văd pe domnu care până eri venea ca simplu ,,depiite“ sau ,/uicien senaicur“ şi acum vine „ministre des travaux pn-bliques“ sa,u „de culte et instruction publiques
Ce zarvă la hotel!
—	Repede ascensorul pentru d. „ministru"
—	D. ministru dejunează la hotel?
—	Excelenţa sa va face excursie astăzi?
Şi să nu iee congediu românul care a ajuns ministru şi care ştie că nu va fi ministru'mai mult timp decât are concediul?
La ce bun îi e atunci ministerul?
Funcţionarii dela minister îi ştiu, — graţie libertăţii presei în România, atâta bun ce-1 are şi ţara aceasta, — până şi garderoba şi pe ce parale şi-a făcut-o, ştiu cât îi preţueşte capul. Pe ei nu îi epatează d. ministru.
Dar chelnării dela Viena — sărmanii! — ei nu citesc gazetele româneşti, ei nu ştiu cine ne sunt mini-niştri — şi ei singuri stau gură cască. în faţa d-lui ministru.	;
Pentru plocoanele şi salutările lor joase, se zbat da,r atâţia să fie miniştrii.
Şi sunt. Au fost. Au să mai fie.
De ce n’ar fi?
Intr’o ţară în care nu există demnitate personală, răspundere publică, bun simţ sănătos, de ce n’ar fi acei ce au fost, sunt şi vor fi, miniştrii?
Căci mă întreb cu ce feţe se prezintă toţi aceşti comis-voiajori ai îngâmfărei şi prostiei naţionale, dincolo de graniţele ţării, în faţa Regelui după fiecare concediu?	1
Pe când ei s’au plimbat, ^Regele a stat în ţară şi a (muncit. El n’a luat mici un concediu.
Recepţiuni, zilnice lucrări cu miniştrii de resort rămaşi în ţară, audienţe, corespondenţă particulară, şi de Stat, lectură, scriere, (din zorii zilei şi până târziu noaptea acest octogenar a muncit pe când sfetnicii lui s’au plimbat.	■
Oare Regele n’ar fi putut luâ şi el concediu?
Nu s’ar fi putut duce şi el în vre’una din staţiile balneare ale Europei sau în vr’un colţ de paradis al pământului să viseze în linişte şi departe de zarva politică şi de mutrele politicianilor români?
Ar fi putut!
El a rămas însă acasă. Căci el ştie ce are de făcut şi ce are de împlinit.
El are un plan hotă rit, o misiune mare de isprăvit şi cu tot sufletul, cu toată inima el lucrează la săvârşirea dorinţelor sale... Vremea e scurtă. Trebuie să lucreze!	:	'
Ce poate ţine locului pe miniştri noştri? Ce planuri? Ce proiecte? Ce întreprinderi?
Toţi ştiu, se şopteşte aşâ de tare încât toţi ştiu că proiectele de legi pe cari vr’unul din ei le aduce pe biurourile Camerei sunt deseori opera vr’unui ziarist sau profesoraş, de gimnaziu, deseori, dacă nu a vr’unui şef de birou dela minister întotdeauna.
Sunt, au fost şi vor fi miniştrii în ţara românească oameni cari n’ar fi fost capabili nici de uşieri la ministerele lor, căci şi acolo se cere inteligenţă, şi memorie, trebuie şi acolo să ţii minte paltonul şi pălăria fiecăruia ca să nu le schimbi cumva.
Ce ar fi putut face mai bine, ca miniştri, aceşti analfabeţi, decât să iee cencediu?
i :	,
Dar nu e chestia de concediu. Se pot plimba, Dumnezeu cu ei ; poate fac mai bine plimbându-se decât şezând locului — dar te întrebi unde poate duce o politică condusă de oameni ca ateştia?
Aceasta nu o văd cei ce trăesc în ţară, dar perspectiva aceasta e limpede de departe, atunci când mii de kilometri te despart de ţară şi vezi fără patimă, fără ură, ce tristă soartă se pregăteşte unui popor care n’are încă conducătorii săi naţionali cărora să Ie fie mai dragă ţara, mai drag progresul şi viitorul ei, decât o soartă dulceagă şi o procopseală vremelnică în jurul vr’unui blid de linte.
Dr. I. Duscian
BIBLIOGRAFII:
N. Zaharia, Psihologia oamenilor mari. Genialitatea.— Inspiraţia.*— >:Fericirea. — Timiditatea. —Valoarea morală. — Atitudinea în faţa morţii. — Sinuciderea.'—Pesimismul lui Traian Demetrescu.—Amorul dintre George Sand şi Alfred de Musset. — Amorul Iui Spencer şi al lui Ibsen. — Mizantropia lui Schopenhauer. — Celebritatea.
Tipografia George’-'Ionescu, str. Academiei 30,^Bucureşti.
NOUA REVISTA ROMANĂ
■>98
LITERATURA
Amurg
Plouă ’ncet pe casă Noaptea se tot lasă,
Şi-odată cu noaptea '■ Cerul trist şi negru	i
Ca un văl funebru. '
O tristeţă-amară A ’nceput să cearnă Şi e frig afară Ca '1n amurg de iarna.
Şi cu m elodia Ploii de afară, încet se strecoară,
Rupe bagdadia O ârie tristă Dela o artistă Care locueşte
Chiar deasupra mea.	.	.
\
Plouă. Acu-i noapte.	'
Fâlfâit de aripi	.
Se aude ’n taină.
Glas de cucuvea La fereastra mea,
Sparge-a nopţii haină Şi se pierde ’n noapte Ca un cer de şoapte.
Iar ăria tristă Ca un „misemre“
Dela-aceâ, artistă
Care Ipcuiă
Chiar, deasupra mea.
Dela un timp pien Ca un fulg de nea.
O linişte grea S a ’ntiins în odae Murmur trist de ploaie La fereastra mea.
Frig şi trist e-afară!
Din nori fură vântul O tiisteţf-amară,
Ploaia ’şi cântă cântul Iar vântul îngână LitănLa-i păgână...
Dinu Conta
FEMEEA CEA VICLEANĂ
şi
CĂLUGĂRUL CURAT
Povestea, aceasta, romantică inspiraţie a sufletului mieii — să nu fie cetită de femei bune, de flăcăi sen-suali şi de bătrâni şireţi. Mame! Ascundeţi numărul acesta din «Noua Revistă Română»—să nu-l cetească copiii voştri.
A fost odată, în oraşul X, în care am trăit, o fe-mee cu doi ochi albaştri, cu ghete de lac şi cu un amant galant. Femeea aceasta eră frumoasă, ca prostia omenească care râde în teatru—eră caldă, ca un necrolog—şi eră rafonată ca o ciocârlie, care cântă în parcuri regale... Femeea, trăia obosită în odăile sale şi nu se plimbă decât noaptea, când în pensi-oanele de fete erau stinse lumânările şi aprinse gândurile... Femeea, nu umblă la restaurant şi la rugăciuni şi orăşenii spuneau cu dispreţ, că este demoralizată şi păcătoasă, căci râde după băieţi şi flueră după căţei.	-
Femeea aceasta şedea într’o stradă îngustă, în care erau case mici pră-juite de vreme — şi pe al cărei trotuar na sunat niciodată pinteni de general. Am văzut-o şi eu: era o femee palidă, cu ochii calzi şi cu pălăria de catifea — şi în urma ei fugea un căţel cu urechi ciuntite, lă-trând după trăsuri.
Femeea aceasta, părăsită de amant—în lipsa vieţii, şi a cinei—s'a dus la mănăstire, ca să afle consolare la cutare călugăr... Dar călugării erau bătrâni şi femeea se întorcea acasă totdeauna neconsolată, deşi ardeâ de dorul de-a fi consolată... In sfârşit după multe necazuri şi suferinţi, s’a aflat un călugăr, care ştia consola de minune... Şi tânărul călugăr, introducând pe femeea rătăcită, în lumea profundă şi tămâ-ioasă a rugăciunii—fata cea vicleană începu să se desbrace de relele ei manieri. Nu mai râdea după băeţi, nu mai flueră după căţei, plângea când vedea înmormântări şi când apărea în gazetă vre-un vers de St. O. Iosif — nu mai cântă când eră prea albă luna şi orăşenii vorbeau cu multă simpatie despre ea: oh, ce femee bună şi cuminte şi cinstită—ziceau matroanele şi nu cred să fi fost cinevâ, care să fi cutezat să o mai insulte... *’
Povestea ar deveni banală dacă ar scri-o Cincinat Pavelescu. Urmez însă eu.. Femeea umblând mult la margini, deveni melancolică şi visătoare. Culegeâ flori de persic şi le punea la sin-plângeâ, când auzea sbierând copiii — şi nopţi şi, zile nu dormea. Iar călugărul curat simţea că in Septembrie'e mare năduf şi când auzea dăngănind clopotele îşi aducea aminte de cocostârcii care sboară nouă luni peste mări şi ţări, pună ce se aşează pe acoperişul mănăstirilor...
NOUA REVISTA ROMANA
2Q9
Şi femeea umbla la rugăciuni, îmbrăcată în doliu— iar călugărul curat o consolă, cu sfintele aforisme ale Sfântului Treanca-Fleanca.
Şi într’o noapte, s’a întâmplat o crimă grozavă în orăşelul X. Femeea cea bisericoasă şi-a gâtuit copilul—iar călugărul s’a spânzurat de fringhia clopotelor... Trei nopţi n’a dormit întreg oraşul—în sfârşit a sosit din Capitală doctor Şuţu, care a constatat că femeea cea vicleană este nebună.— Femeea ajunse în balamuc, iar povestea sfârşi cu o înţelepciune de post, dacă ar fi scris-o arhimandritul din Văleni Nic. Iorga. De oarece o scrie o nulitate simbolistă, adaog câteva cuvinte, pe care rog să le culeagă d-1 Baer cu petit.
Povestea aceasta este dedicată ,	actualei literaturi române. Ea este
o femee ■vicleana, care trăeşte frumoasă şi necurată, care dă viaţă şi nici doctorul Şuţu adesea no ■ poate compătimi. Cine este călugărul ? Ei, cel ce o necinsteşte.... dar care necinstit sa spânzurat de frânghia clopotelor, în disperare că a necinstit, femeea. Cum v-am spus, iubiţi lectori, bucala aceasta este o inspiraţie poetică, cu pretenţia artei rafinate.... Vă rog nu vă indignaţi, ci compătimiţi pe femeea ce simbolizează simbolismul: şi nu uitaţi să folosiţi Spirtul Dtana. Abonamentul € Neamului Românesc» pe un an 10 lei.—Povestea s’a sfârşit. Adio lectori, admiratori ai logicei.
UN UT NOU NĂSCUT
Ai venit pe lume chemat de dragostea părinţilor tăi, au fost frumoase stelele şi florile şi străluciau curate când te-a simţit mama ta—ai venit în viaţă strein, cerând cuvintele, durerile şi frământările părinţilor tăi—şi astăzi în privirea ta steaua este aproape de leagănul tău, plânsul tău este aproape de gura Lui, astăzi în picioarele tale dorm drumurile neumblate, câte cărări cu vânturi, cu soare, câte furtuni, câte livezi stâncoase şi şosele umbroase zac nemăsurate de paşii tăi...
Ai venit pe lume, chemat de iubire—te-a trimes natura, care trimete albina în floare, floarea în glastră—în sângele tău dorm pasiunile, clocotirile minunate şi revoltele frumoase ce o să vie — poate îţi vei jertfi sângele pentru viaţă ori viaţa pentru sânge — ori sângele pentru sânge... In ochii tăi n’a privit numai soarele şi luna şi zâmbetul dimineţelor de aur şi întristarea sură a serilor—dar veni-vor vremurile, când vei privi în zadar la soare, Ia noapte şi la viaţă, căci florile şi stelele şi cerul, ce-ţi zâmbesc astăzi— o, îţi vor aduce atâtea blestemuri, rugăciuni şi cântece şi lacrămi... O, fericit eşti astăzi, când părinţii tăi
privesc în locul tău—când părinţii tăi te feresc de soare, de vânturi, de noapte şi de ploi...
Puiul de rândunică ce are mamă, în cuibul lui nu-şi aduce aminte de furtuni—dar‘ de două ori se bucură
- -V •
de cuibşorul ei rândunica, pe care o rechiamă în cuibul ei cald furtuna rece... ■
Tu nu simţi cât Ide fericit eşti că ai cuibşor—dar bu-cură-să părinţii tăi, pe cari îi leagă laolaltă plânsul tău, zâmbetul tău vergin şi lacrămile tale plânse fără rost—căci în plânsul şi zâmbetul tău nu plânge încă viaţa şi vremea, numai tu plângi şi tu te bucuri.
Veni-vor vânturi care te vor bate—veni-vor ploi cari te vor spălă. Vei fi cerşetor ori împărat, despot ori tribun. Vei muri pe baricade, ori îngenuchind la icoana Maicii Preciste—dar în toată viaţa ta. nu poţi uita, că pe tine te-a chemat la viaţă iubirea, iubirea te-a făcut şi ea te va susţine.
Emil Isac
Nelegiuire
Se-adună uriaşi,i nori grămadă întregul cer în moarte să ’nfăşoare.
Apoi, m o 'dihanie târâtoare Se-apropie însetoşaţi de pradă.
Din dosul geamului privind afară Cu ochii pironiţi în fundul zării,
Pândind La zgdpwteie depărtării,
Parcă aud un horcăit de fiară
Greoi şi 'năbuşit cum se resfrânge, Cutremurând puternic infinitul.—
Lovită greu' natura-şi dă sfârşitul Iar ploaia par'că ’i stropii ei de sânge.
'	Castor & Pollux
Din Heine
Pătrunde; ’n mare stânca veche,
Eu şăd pe ea, ţăitruns de visuri Şi vântu-nti şuerfi: ’n. ureche Şi midele se sparg derabisuri.
Câte-am' iubit! Azi unde sunt?
jO, câţi şi cpte mi-.au fost drage !	■
Azi, unde-s? şuerii tu, vânt,
Voi, voturi, înaintaţi prlbage!..,
leronim Laurian
3°°
NOUA REVISTA ROMANA
Excelsior!
«I iipfi LongMlow
CRONICA LITERARA
I ntr'jamurgitul serii, printr'un cătun pribeag
Pierdut în Alpi prin gheţuri şi-omăfyiri seculare,
Un tânăr se arată purtând cu el un steag
Pe care e ’ncrusiată bizara însemnare:
•%
Excelsior!	1
Sub negrele sprâncene doi ochi ce se aprind Ca fierul unei săbii când scântee la soare;
Ca vajnicul răsunet al unui corn de-argint,
Din gura sa, el lasă doar un cuvânt să zboare: Excelsior!
De prin bordee, multe lumini cu ochii mari Spre călător se pleacă şi-l mângâie pe faţă;
Ca o fantomă albă*, reflexul din gheţari L'ameninţă... el, însă, cu vocea lui semeaţă:
. Excelsior!
Un om bătrân îi zice: ,,opreşte-te din drum!
N auzi cum urlă toiul sălbaticei furtune?
Şi râul în strâmtoare e prea umflat acum!“
Dar tânărul cu vocea tot mai voioasă spune: Excelsior!
Ii spune o copilă: „o, stai să te-odihneşti hi braţe primitoare,—eşti obosit de cale!"
Şi lacrămi mari se urcă în ochii ei cereşti;
Dar el, oftând, i-arată cu-uti gest al mânii sale: Excelsior!
,,Fereşte-ie atuncea de brazii cei uscaţi,
De-a munţilor troene ce sunt ades morminte!“ Ii mai grăesc în urmă muntenii ’nfricoşaţi;
Iar tânărul şopteşte: ’nainte, tot 'nainte! Excelsior!
In revărsat de ziuă, când clopotul din schit Chemă cu tonuri limpezi la rugă pe sihastru,
Se auzi deodată un glap abiâ şoptit Vibrând 'din înălţimea eternului albastru: Excelsior!
Şi trupul gol de viaţă al unui biet pribeag Un câin,e-al mănăstirii găsi sub o lavitui:
Ţincă în mâna-i rece acelaş straniu steag Pc care c ’ncrustată inscripţia străină:
Excelsior!
Şi-atât de blând zâmbeşte pierdutul cavaler In dimlneaţa-aceia de farmece sublime!
Duios ca o steluţă ce picură din cer,
Aşa răsună iarăş un glas din înălţime:
Excelsior!
D. lacobescu
V
Intre viaţă'şi moarte, nuvele de /V. Pora. — Spre Cetatea
Zorilor, poezii de Mihail Cruceanu.
Dacă autorul ş’a numit volumul după titlul bucăţii ce-1 inaugurează — potrivit obiceiului — n’a făcut cea mai fericită alegere, căci prima bucată e departe de a fi cea mai bună a cărţii sale. Dar dacă a voit să cuprindă în titlu întregul spirit care învăluie lumea înfăţişată, atunci a găsit desigur într’însul formula cea mai nimerită a exprima intenţiunile sale artistice. — A ne prezentă acele aspecte sombre şi tragice, pe cari le oferă ţinutul îndoelnic şi atmosfera înfiorătoare dintre viaţă şi moarte ; a ne înfăţişă suflete prinse între ghia-rele vieţii Şi abisul morţii, aci svârcolinduse groaznic— precum „Cadavrul ambulant— aci împietrite de grozave durerii—ca cel Dintre morminte—ori întunecate de vălul nebuniei, ori apucate în încleştarea coşmarului teribil, ori găsind însfârşit puterea supremă de a se smulge din ghiarele vieţii spre a se aruncă în căscătura neagră a abisului: aceasta a fost intenţiunea d-lui Pora.
Lucrul acesta nu e uşor. Nu e de loc uşor să prinzi fiorul de mister şi de fatalitate, care străbate regiunea 1 aceasta sufletească, şi să-l încremeneşti în carcera cuvântului. Lucrul acesta eră cu atât mai greu în cazul d-lui Pora, care ş’a îngreuiat sarcina, desfăcându-şi diferiţii eroi de aproape orice relaţii cu exteriorul, cu vre-un anumit mediu social şi^relegând toate elemen-sele faptului tragic în tărâmul sufletesc. Nu oameni înlănţuiţi în cutare grupare şi raporturi sociale, ci numai suflete goale — în toată goliciunea — ar voi d. Pora să ne prezinte. Şi îndrăzneala de a renunţă la cadrul, pe care mai toţi ceilalţi novelişti£îşi razămâ fie puterea, fie slăbiciunea lor,—mediul social şi fizic—şi de a voi să facă pură psichologie, o plăteşte d. Pora cu preţul rănşitei sale. — Căci cu toată energia neînduplecată, brutală, cu care caută a diseca sufletele, deschizându-le fără milă rănile — sau lăsând pe eroi să şi le disece singuri, tot aşa de nemilos, în confesiunile lor,—cu toate că uneori (Printre morminte, In cumpănă) licăreşte în adevăr înţelegerea crudă a sufletului uman, d. Pora nu izbuteşte să realizeze, prin nicio deplină închegare psichologică, sentimentul de tainic şi fatal al oscilării dintre viaţă şi moarte.
Nu izbuteşte şi din altă pricină. înclinaţia firească a talentului său îl îndreaptă spre tainele tragice ale vieţii sufleteşti ; dar îmi pare că d-sa urmeazâjunei predilecţii superficiale atunci când caulâ cu tot dinadinsul anormalul, morbidul, şi în genere ceeace’izbeşte brutal prin darul extraordinarului. La d. Pora atmosfera tragică a morţii degenerează în macabru hidos (Intre viaţă şi moarte)-, viaţa psichică se coboară des în tainele subconştientului, urzind aspecte rare, cazuri interesante de presimţire (Duşmanul), telepatie (Vedenia) ; iar dela subconştient,'autorul coboară o treaptă mai jos, în domeniul fiziologiei—precum în descripţia
NOUA REVISTA ROMANA
301
masacrului chirurgical din Cadavrul ambulant. — In fine, odată ajuns aici, p6 scara aceasta descendentă, D-sale nu-i repugnă nici ultima treaptă şi după aspectul cadavrelor, urmează greţosul aspect al viermilor muşcând din cadavre.(Dialogul viermilor).—Dar goana setoasă a d-lui Pora după aceste elemente ieşind din comun, are de efect, că produce şi la d-sa fenomenul, aşa de obicinuit şi de fatal, al încântării, amăgirii artistului de interesul intrinsec al materiei, ce-1 solicită, ceea ce-1 face să se dispenseze oarecum de adâncirea ei artistică, lipsind astfel creaţia de principalul ei merit.—Apoi autorul nostru este împins, prin căutarea acelor elemente, spre acel realizm crud, spre acea scalpelare rece a chirurgului, care, tăind brazda roşie a cărnei, simte, nu tresărirea simpatiei omeneşti, ci curiozitatea rece a savantului. D. Pora se complace, ca şi chirurgul, în stările morbide, pentru ele înşi-le, uitând adesea că toată cruzimea acestor aspecte va să fie subordonată, în artă, unui punct de vedere superior, că ea va să fie doar mijlocul spre realizarea pu- , rei emoţiuni tragice, care e de altă natură decât co-> moţiunea nervoasă provocată de brutalitatea înfâţişă-fj rilor morbide. Citez — ca ilustrări mai drastice ale acestei afirmări — Cadavrul ambulant ori Dialogul Viermilor.	_	}
Astfel, neputând inobila elementele prea brutale prin învăluirealor în aureola pură a artei, nuvelele d-lui Pora ne lasă prea adesea cu un sentiment de enervare şi nemulţumire adâncă, în loc de a ne deschide perspective înălţătoare în misterul vieţii şi în fatalitatea tragică a căilor ei.
Atât e de adevărat acest lucru, în cât acolo unde acest realizm psichologic drastic, face loc unei zugrăviri duioase şi simple, fără pretenţiunea interesului ştiinţific, acolo autorul ne dă impresia jalnicei stingeri a vieţii şi mai curată şi mai puternică. Sunt bucăţile de felul Cocorului şi al Cuiburilor, cari prin atmosfera de vag eteric în care sunt învăluite, se apropie mai mult de caracterul poemei In proză decât de al nuvelei şi amintesc uneori poemele lui Anghel. — Dar după cum temperamentul realist al d-lui Pora, compromite — per excessum — prima categorie de nuvele, tot astfel—cu toată frumuseţea Cuiburilor—el se găseşte stânjenit per defeclum, în această a doua categorie a bucăţilor sale, neputându-se nega până într’atât în cât să se apropie de acea eterizare a realului şi de nuanţai ea diafană, prin care singur Anghel realizează condiţiuuile genului poemei.
S’ar putea crede că voim să ajungem—prin perfide ocoluri—la concluzia că d-lui Pora îi lipseşte talentul real. Dar o asemenea afirmare n’am putea face despre autorul Fugarului. E puternica schiţă, care răscumpără multe din păcatele volumului, şi care îmi pare a indica totdeodată adevărata direcţie a talentului său. Fugarul care—deşi gradaţia stării sufleteşti a eroului nu e completă—încheagă sguduitoarea situaţie în atât de energice imagini şi este totdeodată atât de simplu şi de profund omenesc în conţinutul lui, pare a voi
să' arate că domeniul adevărat al talentului d-lui Pora nu e nici în lumea anormalului, nici în regiunea aeriană a poemii, ci se află la mijloc, pe. linia normalului ş a adâncului omenesc. Pe acest târâm artistul, lipsit de faptele interesante în sine, se va vedea silit a scoate tot interesul din felul în care va şti să adâncească faptele şi să le dea cel mai mare relief posibil. Autorul Fugarului va izbuti desigur pe acest tărâm.
* *
* -
.Deşi apostol al poeziei nouă, căruia o prinţesă i-a dat imboldul să pornească spre Cetatea zorilor, totuşi d. Cruceanu nu vrea s-o cucerească în felul altora—ca Minulescu de pildă—prin bruscheţa asalturilor eroice, ci vrea prin infiltrarea lentă a poeziei nouă în sânul ofilit al celei vechi, să dea pe nesimţite acesteia din urmă o nouă înfăţişare.	*
^De aceea d-sa nu procedează ca impetuosul Minulescu, prin îndrăzneţe violări ale metrului şi frângeri ^ale ritmului—menite să scoată din sărite pe închină-j torii idolilor vechi.—Când încearcă (în Vecinicul ace' laş) să imite maniera lui Minulescu, d-sa dă greş deadreptul căci temperamentul său îl îndreaptă spre acel couservatizm poetic, care încearcă numai să introducă un nou cuprins în vechile cadre metrice.
Această pietate e un titlu de cinste pentru d. Cruceanu şi ar fi şi mai mult, dacă de ea nu s’ar lega păcatul poeziei sale de a reaminti nu odată armonii şi ritmuri cari ne-au mai încântat şi aiurea—nu în lumea ideală platonică, unde vom fi trăit poate odată—ci în chiar lumea noastră subastrală, în versurile câte unui mare poet. — Altfel, această pietate faţă de tradiţia formală, nu cercuieşte de loc expresiunea elegantă a fondului sentimental al poeziei sale : nostalgia neînvinsă a lumilor neînturnate—ca în Parcul—ori a femeii ideale — ca în balada Fecioarele pale — visurile siderale cari nu se întrupează, într’un cuvânt tortura întreagă a poemelor ce i se sbat în suflet. Nu e stânjenit d. Cruceanu de conservarea vechii simetrii ritmice, fiindcă sufletul poeziei sale se distinge prin aceiaş limpiditate glacială, prin aceiaş imobilitate încremenită ca şi imaginile ei, — cari împrumutate de obiceiu din splendoarea nemişcată a tărâmului astral, din sclipirea rece a pietielor scumpe ori din magia pală a fantasmelor—conservă ceva tocit şi obtus în toate strălucirea lor distinsă. — Am califica de marmoreană, răceala poeziei sale, dacă împotriva acestui atribut n'ar protesta o esenţială trăsătura a ei — care nu e decât semnul distinctiv al apostolatului artei nouă — acea lipsă a conturului precis, acel caracter difus al imaginilor, cari, în loc să fixeze gândul şi simţirea, năzuiesc din potrivă să le risipească în irizări de necuprins şi în arătări nebuloase. Dar vom găsi poate apropierea potrivită, comparând p6ezia sa cu o oglindă, în al cărui luciu rece se răsfrâng toate splendorile câte au trecut pe dinainte-i, dar ale cărei ape de oţel nu cunosc creţul undelor, ci păstrează vecinie aceiaş încremenire glacială, obtuză, nepătrunsă.
302
NOUA REVISTA ROMANA
De aici poate şi afinitatea dintre poezia d-sale şi sclipirea oglinzilor şi a vitrinelor; de aceea dintre atâtea simboluri câte închid Poemele oglinzilor, cel mai semnificativ este—simbolul poeziei d-lui Cruceanu.—Unele oglinzi sunt oarecum emblema întregii poezii nouâ, simbolul ostentativului ei separatizm:
Sunt şi oglinzi în care nimeni nu priveşte,
Căci nimeni nu s'ar recunoaşte ’u luciul lor.
In ele nu-i loc pentru chipul tuturor,
Din golul lor tresare o frunte ce gândeşte.
In apa ştearsă, enigmatică, ciudată,
S’a ’nfipt un ochtu ce ne priveşte, dar nu vede,
Un ochtu ce-ascultă, dar n’aude, nici nu crede Un ochiu tăcut ce nu clipeşte niciodată.
Dar sunt altele „oglinzile expuse în sale de spectacol cari oglindesc de-a dreptul poezia d-lui Crucianu :
Oglinzile expuse în sală de spectacol,
Luxos împodobite, sfidând strălucitoare,
Par caldă închipuire, par vis, par un miracol...
Dar nopţile târziu
De vom privi în luciul lor veşted şi pustiu,
Nimic nu vom cunoaşte din câte-am admirat Şi vom simţi pe buze un zâmbet îngheţat...
Căct luciul lor in umbră nimica nu trădează Nici râsul, nici iubirea, nici ruga, nici durerea, Căci mai presus de toate în ele adânc tronează Tăcerea...	,
Dar apele imobile ale oglinzilor încep să mai palpite în valuri în poema Nopţii eterne. Aici e inspiraţie adevărată, succesia momentelor lirice, nostalgia iubirei, venirea iubitei, visul de iubire eterică şi infinită, confundată cu mistica feerie siderală şi în-sfârşit transfigurarea iubirei în moarte — este bine susţinută. Astfel, deşi unele tablouri sunt prea încărcate, deşi uneori şi aici armonia versurilor e reminiscenţă din alţii şi sună atunci cu atât mai gol cu cât pare mai maiestoasă, precum:
Trăiesc de veacuri şi de veacuri, micimea formelor
m’apasă,
Dar simt din infinit puterea eternă, cum pe noi se lasă, Cum ne inspiră şi ne poartă spre largul marelor
misteruri.
Tronând imensităţi albastre, clădind infinităţi de
ceruri.
totuşi poemul Nopţii eterne încoronează admirabil şi volumul şi talentul d-lui Cruceanu şi ne îndreptăţeşte a-i cere mai mult decât a dat până acuma.
Ion Trivale
BIBLIOGRAFII
M. A. Dumitrescu, Codul dc Comerciu, comentai. Volumul
III.	Bucureşti. L. Alcalay 1912.
Constanţa Marinescu Postumele lui Eminescu, Studiu estetic şi literar. Bucureşti 1912.
George V. Haneş, sublocotenent în regimentul V Ialomiţa No. 23, Cariera militară. — Cuprinsul: In armată se râuresc caractere ? — Educaţia fizică şi morală in armată. — M. S. Regele şi Infanteria. — Ce se învaţă în manevre.— Idealul militar la scriitorii români.—Publicul şi armata; etc.
Preţul : 1 leu.
CRONICA TEATRALA
Teatrul Naţional. Cumpăna, dramă în patru acte de Ludovic Dauş. — Concertul, comedie în trei acte de Herman Bahr.
Teatrul Modern. „Compania dramatică M. Voi.cn-lescu“. înconjurul (Le DtHour), piesă în trei acte de Henry Bernstein.
Teatrul Naţional n’a avut noroc cu prima piesă originală ce a ţinut să reprezinte în stagiunea aceasta. Face cinste direcţiei teatrului bunăvoinţa ce acordă producţiilor originale, dar mai multă circumspecţiune şi judecată la alegere i-ar face şi mai mare cinste şi ar aduce autorilor un însemnat serviciu. E mai puţin dureros, cred, pentru un autor, să i se refuze o piesă, decât să o vază căzând, ca o bucată de plumb la fundul apei. Când e refuzat, i'ămâne cel puţin cu mân-gâerea că n’a fost înţeles de cei în ‘drept şi că e o victimă.	»
„Cumpăna" d-lui Dauş a căzut, şi foarte repede. De data asta publicul a fost de perfect acord cu critica. De aceea nu vom stărui mult nici asupra piesei, nici asupra cauzelor nesuccesului ei. Publicul nostru s’a săturat, se vede, de lucrările mediocre, şi cum are ocazia să vadă şi piese streine traduse, care fără să fie capodopere sunt cel puţin lucrări bine făcute, cu un început, un mijloc şi un sfârşit, care spun ceva,— stabileşte repede comparaţia şi nu mai admite slăbiciunile indigene, palide şi incolore, ori imposibile şi incoherente, numai pentruoă sunt piese româneşti. Pilda Cumpenei şi lecţia dată de public Teatrului şi autorului va trebui să slujească tuturor. De data asta nu poate fi vorba nici de 'cabală din partea presei, nici de răutate, nici de rea voinţă a direcţiei sau a artiştilor. Aceştia din urmă şi-au făcut toată datoria. Vina nu e decât în mediocritatea piesei.
Tema Cumpenei este iubirea vinovată dintre un fiu şi mama sa vitregă, mai tânără decât el. Tema nu e nouă, — şi nici nu e nevoe ca tema să fie nouâ şi cu desăvârşire originală pentru ca o piesă să fie bună. Sunt piese admirabile a căror temă e vechie cât lumea. Subiectul nu însemnează nimic; tratarea lui e totul, adică putinţa de a înfăţişa personagii vii şi situaţiuni reale, cu un cuvânt de a crea viaţă adevărată. Ca să aflăm acest displăcut fapt că Râul Ralea iubeşte pe Liana, tânăra soţie a bătrânului său tată, şi că Liana iubeşte pe Râul, aşteptăm cam mult: două acte întregi, în care nu se petrece nimic, dar în care se vorbeşte foarte mult şi. despre, toate — lucruri fără niciNo legătură cu piesa adevărată, aforisme profunde â la M. de La Palisse, cuvinte de spirit dubios, calambururi ieftine, de care râdeau numai cei de ge scenă (căci aşa eră indicaţia textului), dar care lăsau rece sala. In sfârşit, după ce Râul şi Liana, în actul II râuduesc împreună cărţile din bibliotecă, cu care ocazie aflăm predilecţiile literare ale Lianei şi ni se face un rezumat al romanului lui Balzac La Peau de Chagrin,
NOUA REVISTA ROMANA
303
după. ce găsesc într’o carte nişte flori presate, mare simbol! — în timp ce pianola cântă un vals de Cho-pin, aflăm de marea patimă vinovată a celor doi. Acum începe să se desemneze drama. Actul III o întârzie cu remuşcările lui Râul, care a hotărît să se sinucidă, ca să reteze scurt conflictul. Asistăm la o scenă mută (e mare abuz de scene mute în CumpănaJ când Râul îşi face corespondenţa supremă, lipeşte cu îngrijire plicurile, scoate din cutie revolverul... E întrerupt un moment de prietenul Voltescu, şi aflăm încă odată că Râul iubeşte pe Liana. Bine înţeles vine şi Liana care ghiceşte repede planul lui Râul. Rugăciunile şi turburarea femeii îl silesc să renunţe la funesta hotărâre. Râul va plecă în lume. Asupra acestei noi hotărâri începe actul final, cel îri care începe şi conflictul dramatic. Bătrânul Iorgu Ralea, tatăl lui Râul, nu bănueşte încă nimic. încearcă în tot chipul să reţină pe fiul ce vreâ să-şi iaN lumea în cap şi face o frumoasă apologie a dreptului la dragoste, în potriva orcăror piedici, când îndrăgostiţii sunt tineri şi când piedica nu e decât un soţ bătrân. In cele din urmă, în faţa turburării Lianei la vestea plecării lui Râul, pricepe şi bătrânul... Dar în mărinimia lui eroică, acest om întreg (autorul ne spune că e un medic şi un savant cercetător al firii omeneşti) nu-şi desminte teoria de mai înainte şi pricepe că rolul lui e să se jertfească pentru cei tineri, al căror drept-la fericire e imprescriptibil. Vede că adevăratul vinovat a fost el, care orbit de egoismul dra gostei lui pentru o fiinţă mult mai tânără decât el, nu s’a sfiit să comită acest păcat împotriva naturii, de a o luâ în căsătorie. Dar Liana, de altă parte, pusă între tată şi fiu, vede că deslegarea conflictului numai ea poate să o deâ, suprimându-se. Două focuri de revolver se aud între culise, şi drama ajunge la desno-dământ.
Sunt în actul acesta final scene de un real dramatism şi în parte bine conduse. D. Sturdza (Iorgu Ralea) spune foarte frumos apologia dreptului la dragoste şi redă excelent turburarea şi durerea părintelui când vede cu ochii groaznica realitate. Totuşi publicul nu primeşte eroicul sacrificiu al părintelui şi nu vreâ să creadă în supraomeneasca sa frumuseţe. Vina e desigur a autorului care n’a ştiut să ne facă să-l primim şi să-l credem omeneşte posibil.
*
* *
Concertul lui Herman Bahr este o cinstită şi spirituală comedie nemţească, aproape o farsă. Lucrare bine făcută, cu dialog vioiu şi susţinut, presărat cu destul spirit. însă fără pretenţii: piesă care desfată, — ceeace este scopul orcărei farse cum se cade. Marele pianist Gustav Heink e sclavul meseriei lui şi al 0-bligaţiunilor ce nasc dintr’ânsa. Una din' aceste obligaţiuni e să placă femeilor, —şi Gustav place tuturora, dela contese, trecând prin toate numeroasele lui eleve, până la fata din casă. Dacă Gustav păcătueşte, o face fără răutate, şi soţia sa care-1 adoră pricepe acest lucru şi se face că nu bagă de seamă prea desele lui
„concerte", care nu sunt decât pretexte de a se despărţi de căminul conjugal. Marele artist e acum cam trecut (aflăm în actul din urmă că-şi căneşte părul), şi ar preferi viaţa tihnită pe care ştie să i-o facă credincioasa lui soţie. Dar e luat de apa vechilor lui 0-biceiuri şi riscă un ultim „concert" în tovărăşia tinerii şi zvăpăiatei doamne Delfina Jura, soţia unui tânăr savant. Dr. Jura este un original cu un bun simţ superior şi judecă lucrurile şi situaţiile după logica cea mai rece, fără nici un amestec de patimă. Când află că soţia sa îl înşeală cu artistul, el e cel dântâiu săi dea dreptate, cu rezerva siguranţei dacă e vorba de o pasiune adevărată de o parte şi de alta. Ca să se asigure despre acest lucru se duce la d-na Heink. Amândoi, cu judecata lor rece, se potrivesc de minune şi-i vedem plănuind, unul mai în serios, alta mai în glumă, o expediţie de surprindere a fugarilor ascunşi într'un pavilion de vânătoare, ca să se convingă de realitate şi eventual să încerce o altă compunere a căsniciilor lor. Dau peste Gustav şi Delfina, cărora le propune schimbul, ba încă îl prezintă ca un fapt împlinit, spre desăvârşita uluială a celor doi. De aci scene adevărat comice. Abila d-nă Heink conduce bine iţele, Dr. Jura se convinge că soţia sa nu dase de data asta peste adevărata pasiune, Heink vede că nu poate trăi fără ocrotirea nevestei sale, — şi menajele cele vecfii se împacă. Dar pianistul nu scapă de obsesiunea amo-rezatelor de el şi continuă a-şi face meseria de pianist irezistibil.
Interpretarea unitară şi bună. D. Soreanu a compus un excelent şi amuzant Heink. D. Brezeanu, cu mijloacele cele mai simple şi mai naturale, a dat un Dr. Jura plin de un humor rece şi măsurat. Intre amândoi, D-na Sturdza-Bulandra, care îşi amintea desigur de vremea când juca comedii în Compania Davila, ne a dat o Eva Heink foarte simpatică, în înţelepciunea ei de femee cu multă minte. Zglobia şi în urmă decepţionata Delfina a profitat mult de ingenuitatea jocului d-nei Giurgea.
*
* *
Compania dramatică Voiculescu îşi începe activitatea sub bune auspicii şi dela început a fost primită cu multă simpatie de public. E o sforţare artistică care merită toată atenţiunea. Două şi chiar trei teatre bune nu sunt prea mult pentru oraşul nostru, mai ales când fiecare îşi va avea linia de activitate bine determinată.
După tendenţioasa şi melodramatica Seara de pomină a lui Karnpf, care continuă a face săli pline, compania a jucat o piesă de valoare teatrală şi literară mai mare, înconjurul (Le Dâtour). Este una din primele producţiuni ale lui Henry Bernstein, în care găsim toate calităţile de tehnică ale autorului, şi încă nu atât de exagerate îndrăznelile şi violenţele teatrului, său de mai târziu. In Le Detour se ghiceşte în germen tendinţa teatrului brutal, despre care vorbeam într’o cronică de anul trecut, cu prilejul reprezentării piesei lui Porto-Riche Le Vieil Homme, dar mai e
3°4
NOUA REVISTA ROMANĂ
I
încă mare distanţă până la brutalităţile din A(>res moi. Şi în înconjurul, ca în toate piesele lui Bernstein, găsim o acţiune dramatică de o mare intensitate, care te înhaţă dela început şi te ţine cu atenţia şi interesul deşteptate până la sfârşit, — calitate de tehnică aliată cu o nemiloasă insistenţă asupra micimilor sufletului omenesc şi mizeriilor vieţii sociale din zilele noastre.
„Le D<îtour“ este înconjurul pe care-1 face o fată născută într’un mediu puţin recomandabil trecând prin viaţa cinstită de familie,(să se întoarcă, silită de răutatea omenească şi prejudecăţile prosteşti ale lumii, în mediul din care dorise să evadeze. Jacqueline este fiica unei femei care a dus şi duce o viaţă dezordonată. Deşi crescută într'o lume interlopă, firea ei cinstită. sub o aparenţă cam liberă, rămâne neatinsă şi dorinţa ei cea mai mare este să iasă din această lume şi să trăiască viaţa liniştită a lumii cum se cade. Când tânărul Armând Roussean, fiul unor negustori bogaţi din Cherbourg, se amorezează de dânsa şi o cere în căsătorie, Jacqueline îşi vede visul cu ochii şi porneşte plină de încredere în viaţa cea nouă. Dar aci întâlneşte piedici şi umilinţe continue. Familia bărbatului ei, cu care trăeşte în aceiaşi casă, o familie de protestanţi care au veşnic pe buze cuvântul ndatorie“ (şi Bernstein, care trebue veşnic să batjocorească ceva, trage straşnic în hipocrizia şi strâmtoarea sufletească a protestanţilor), a primit-o, dar cu toţii o fac să simtă în fiece clipă distanţa dintre ei şi ea şi inzistă în chip supărător asupra propriei lor nobleţe de suflet şi asupra sacrificiului ce au făcut primind-o. De altă parte femeile din societatea provincială o amârăsc continuu cu aerele lor de superioritate şi cu umilinţele de ţot felul. Armând, robit numai de farmecul fizic al Jac-quelinei, om slab şi stăpânit şi el de spiritul familiei, nu e în stare să fie un adevărat sprijin al femeei sale şi nu are curajul să o scoată din viesparul acela. Jacqueline sufocata de viaţa asta, în urma unei scene vio lente cu prefăcuta ei. cumnată, pleacă din Cherbourg şi nu mai vrea să se întoarcă în casa părintească. Soţii trăesc acum separat de cei bătrâni, spre marele scandal al hipocritei societăţi provinciale. Armând stă-rue să se întoarcă la bătrânii Rousseau, şi Jacqueline amorţită de viaţa ei sarbădă şi fără dragoste adevărată. erâ gata să primească, când se întâmplă ruptura definitivă. Mama ei, venită în treacăt sâ-şi vadă fiica, suferă o mare umilinţă din partea bătrânului Rous-' seau şi Armând aproape u isgoneşte. Purtarea aceasta nu o mai poate suporlâ sărmana Jacqueline. Cu sufletul zdrobit, fără altă ieşire cu putinţă, ea pleacă după Cyril, un vechiu prieten care-i oferise de mult o unire liberă, ca să se întoarcă, îndurerată şi decep ţionată, spre viaţa care-i fusese atât de urâtă şi care o urmărea ca o fatalitate. O fiinţă profund cinstită, dornică de o viaţă cui'ată, nu e lăsată să o trăiască, şi e silită să se întoarcă îu lumea de care avea groază.
In tema aceasta a lui Bernstein nu e nici o intenţie de a demonstra vreo teză, de a propovădui ceva, ci numai constatarea amară şi dureroasă a unei realităţi:
prejudecăţile şi hipocriziile societăţii burgheze care nu judecă valoarea morală a oamenilor după ceeace ei înşişi sunt, ci după valoarea mediului în care s’au întâmplat să trăiască.
Puternica şi pasionanta dramă a lui Bernstein a avut norocul să aibă o interpretare superioară. In rolul Jac.quelinei, d-ra Tina Barbu ne-a dat cea mai frumoasă şi mai complectă creaţiune a sa Rolul comportă o mare varietate de mijloace, dela jocul uşura-tec şi degajat din actul I, la revolta dela sfârşitul actului II, dela bucuria copilărească a întâlnirii fiicei cu mama, la răzvrătirea hotărîtoare urmată de dureroasa deprimare din actul final, — şi d-ra Tina Barbu a dat dovada că posedă o puternică gamă de asemenea mijloace, dela drăgălâşia copilărească până la revolta adâncă a sufletului rănit. Jocul plin de caldă sinceritate şi de adânc adevăr omenesc al d-rei Barbu i-a atras, meritate aplauze. D. Manolescu în rolul antipatic şi ingrat al lui Armând Rousseau a făcut o compoziţie sobrăVşi măsurată, care arată marea sa pricepere artistică. In rolul de viveur decepţionat şi ironist al lui Cyril, în realitate un Icndre ascuns sub un înveliş de scepticism şi ironii, d. Haralamb Lecca (afişul îl botează Câmpinaru) a fost o apariţie neaşteptată, care a surprins prin naturaleţa şi menfichistnul jocului său. Foarte recomandabil tot restul interpretării.
Lazăr Cosma
DISCUŢII
RECLAMA PEDAGOGICĂ
învăţătura, din experienţa proprie, este considerată, în lumea pedagogică, ca mijlocul cel mai bun pentru perfecţionarea artei profesionale a profesorului educator. De aceea tot ce scoate la iveală psihologia relativ la funcţionarea şi desvoltarea mecanizmului psi-hofizic al copilului, se -experimentează în şcoală şi se cercetează în rezultate. Dar, aceasta în alte părţi, nu la noi. Experienţa proprie şi învăţătura scoaăă din ea, nu se bucură de mare trecere Ia noi unde este şi o modă a reclamei pedagogice. O probă eviJ dentă despre aceasta este şi atitudinea profesorilor tineri, a celor cari intră acum în învăţământ. Când e vorba ca să se uite la profesorul cu experienţă, Ia cel bătrân, profesorul cel tânăr, cu multă emfază, se ridică la o înălţime ameţitoare şi de acolo se uită cu un dispreţ suveran spre cel bătrân. Am auzit că în ţările mai înaintate ca noi, profesorul tânăi face mai întâi un fel de ucenicie pe lângă cel bătrân şi numai după aceasta i se încredinţează cârma pedagogică a şcoalei. -v	]
La noi, profesorul tânăr se desvoltă într’o altă atmosferă. De aceia mentalitatea lui este alta. Crede că n’are nevoe de experienţă; că relaţiunile cu profesorul bătrân mai mult îi strică decât îi folosesc,
NOUA REVISTA ROMANA
365
socotind c;ă după cum, el tânărul, despreţueşte experienţa, tot aşâ cel bătrân despreţueşte descoperirile noi ştiinţifice ale psihologiei.
O notă caracteristică a profesorului tânăr ne-o dă articolul publicat de d-1 profesor V. V. Haneş în „Noua Revistă Română" din 8 Iulie 1912, cu titlul: Cuni cultivă fetele românce limba lor maternă. D-sa ca profesor examinator la un liceu de fete din provincie, îşi dă părerea asupra situaţiunei ce a găsit.
Constată la examen o nepregătire uimitoare ce-1 umple de deziluzie şi-i contrariază sufletul ; o ploaie de intervenţii şi recomandări pentru promovarea elevelor, fie dela avocatul X, fie del.a profesorul Y, fie dela studenta N ; supărări din partea .celor refuzaţi, supărări şi revoltă în sufletul directoarelor de pension şi părinţilor elevelor.
Cauzele l,e găseşte d-sa la profesorii care au pregătit pe eleve şi mai ales la profesorii examinatori, la cei bătrâni care nu sunt destul de scrupuloşi la examen.
După ce constată starea şi cauzele, dă alarma că în şcoală se face pomană cu notele, şi pentru mântuirea şcoalei şi educaţiunei cere profesorilor tineri să-şi facă datoria, socotind de sigur că cei bătrâni nu şi-o fac. Vom ajunge — zice d-sa — la o negare a sensului şcoalei, a educaţiunei, dacă cel puţin tineretul ce pătrunde în rândurile corpului didactic nu-şi va împlini cu seriozitate datoria“. „Iar ultimul meu cuvânt, plin de amărăciune îl îndrept către tinerii mei colegi de învăţământ, cerându-be să ne înfrăţim sforţările, pentru stârpirea pomenii, cerşetorii, milii şi protecţiunei injuste în şcoala românească".	1
Examenul este, cum vedem, pentru profesorul tânăr şi mijloc de constatare şi mijloc de îndreptare şi de ridicare al nivelului şcoalei şi educaţiunei.
Deci, examene straşnice; afară cu profesorii bătrâni şi nivelul şcoalei noastre se va ridica.
Intre profesorii cu experienţă,—cei bătrâni — sunt mulţi care nu mai fac această confuzie.
Pentru aceştia mijloacele de a ridică nivelul şcoalei şi educaţiunei stă în atitudinea profesorului în şcoală, nu la examen. Ei ştiu că în şcoală trebuie să se dea cea mai mare atenţiune cunoaşterei de către profesorul educator a sufletului şi a logicei sufletului elevului, pentrucă numai după această măsură se pot croi cunoştinţele şi alege mijloacele prielnice educaţiunei în şcoală.
Cu aceste consideraţiuni, profesorul cu experienţă când este examinator la vreun liceu particular, nu pierde din vedere nici mijloacele educative de care dispune şcoala astăzi, nici posibilitatea ridiculă a examenului de a constată în zece minute puterile sufleteşti ale unui elev.	1
De aceea profesorul, cu experienţă utilizată, nu se arată bătăios la examen.
Pentru dânsul examenul este numai măsura perfecţionării şi aplicabilităţii mijloacelor de educaţie,
însă cu condiţiunea ca această măsură să se înte-meeze pe o unitate justă şi invariabilă.
Căci dacă unitatea de măsură este o variabilă a capriciilor, a pedanteriei, a ignoranţei, a lipsei de bun simţ, examenul ajunge o luptă de vrăjmăşie între profesor şi elev, provocată cu ştiinţă ori fără ştiinţă. Observaţiunile făcute de cei cu măsură justă şi invariabilă aduc foloase şcoalei căci arată gradul puterii de educaţiune al şcoalei şi îi desvălue lipsurile. Cele care sunt făcute de către sei cari nu au această măsură sunt păgubitoare, pentrucă tind să producă o diversiune în opinia publică şcolară, atrăgând atenţiunea asupra altor fapte decât asupra acelora unde se găsesc cauzele unei situaţiuni.
Ei bine, pe când profesorii bătrâni constată cu regret că şcoala noastră stă cam departe de şcoala activă, cerută de ideile pedagogice ale timpului, şi aceasta din pricină că ne mulţumim numai să citim cărţi străine despre ideile noui şi despre experimentarea lor la străini, fără ca să le aplicăm în şcoala noastră şi să urmărim cu răbdare potrivirea sau nepotrivirea lor cu firea noastră, este de neînţeles ca să vezi tocmai pe profesorii tineri, pretinşi mai în curent cu ideile noui, că sar cavalereşte peste adevăr şi nu vor să vadă încotro merg curentele noi asupra educaţiunii.
Dar la acest mediu cavaleresc, ilustrat de profesorii tineri, contribue mult şi ignoranţa acelor dătători de situaţiuni, care apreciind învăţătura din experienţă, tot ca profesorii cei noui, pun prea de timpuriu cârma pedagogică în mâna profesorilor tineri. Fiindcă la poporul nostru este mai urgentă nevoia formării, educaţiunii, decât a selecţiunii,—li s’ar putea aminti acestor dătători de situaţiuni că la degenerarea rasei vitelor la noi a contribuit foarte mult şi faptul că ţăranul înhamă sau înjugă vita sa, cu mult înainte ca ea să ajungă vârsta când trebuie pusă la muncă.
Pană Popescii
profesor la Ploeşti
înştiinţăm pe toţi cei doritori de a avea în bibliotecă „Noua Revistă Română11, că am pus din nou în vânzare colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII, IX, X şi XI din revistă, legate în scoarţe tari şi demne de a figură în orice bibliotecă, pe preţul excepţional de lei 1,50 fiecare volum (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume; Iei 1.10 pentru 3 sau 4 şi Iei 1.85 pentru 5, 6 sau toate 7 volumele).
Un volum cuprinde până la 450 pagini variate şi mereu de actualitate.
Tabla Generală de Materii a Revistei, care formează un nepreţuit mijloc de cercetare pentru intelectualii de orice categorie, se află anexată la fiecare volum. — Pentru cei ce vor să cunoască dinainte cuprinsul acestor volume, Tabla de Materii se trimite gratuit, Ia cerere.
Comenzile, făcute pe cotorul mandatului cu care se vor trimete sumele de mai sus, vor fi înaintate administraţiei revistei.
3o6
NOUA REVISTA ROMANA
■ ÎNSEMNĂRI •
O GEOGRAFIE SOCIALĂ A ROMÂNIEI. - D-l Nestor Ure-chiă, scriitorul bine cunoscut, are în ultimul No. din «România Viitoare» o propunere pusă cu toată seriozitatea, şi asupra căreia atragem şi noi atenţiunea. E vorba de proec-tul unei Geografii sociale a României. In esenţă, articolul d-sale, care va continuă, spune următoarele:
Învăţământul geografiei s’a modificat adânc în ultimii timpi. Cu toţii ne aducem aminte de ce se înţelegea, mai ieri, prin geografie: o nomenclatură stearpă de nume proprii, un pomelnic indigest, pe care, cei ce învăţau geografia, trebuiau să-l spună pe de rost, ca pe apă.
Astăzi învăţământul geografiei a devenit interesant, căci s’a substituit, unui curat exerciţiu de memorie, cunoştinţa legilor care produc ordinea universului. ■
Dar pământul este mai cu seamă interesant din cauza raporturilor sale cu oamenii; e curios de constatat cum, puţin câte puţin, faptele sociale, de orice ordin ar fi, s’au furişat ţn opurile de geografie. Din moment ce se introduce omul în geografie, toată societatea intră cu el.
Tratatele şi operile de Geografie de până acum, adunau un morman de fapte fără rost; nu erau intr’un cuvânt,decât o enciclopedie haotică, în care faptele adunate se îmbrânceau unele pe altele fără legătură între ele. împreunând însă geografia cu ştiinţa socială şi vrând să facem operă de geografie socială, va trebui să adoptăm o normă, o ordine în seria faptelor studiate, să lucrăm adică cu metodă.
Această metodă, această ordine, ordinea naturală după care se leagă unele cu altele faptele sociale, există, este dată de «Ştiinţa socială», «La Science sociale» creată acum patruzeci de ani, de ilustrul inginer şi economist Le Play, continuată şi perfecţionată de valoroşi urmaşi ca Henri de Tourville şi Edmond Demolins. întemeiat pe principiile acesţei ştiinţe şi cu ajutorul minunatului ei instrument de analiză, Ed. Demolins a scris cărţi ca: «Les Franţais d’aujourd’hui» şi «A quoi tient la superiorite des Anglo-Saxons».
Cătând spre mai înalte învăţături, Geografia socială a României va fi altceva decât o seacă nomenclatură de nume, o stearpă descripţie de localităţi; ea va trebui să-şi dea seamă de raporturile neschimbătoare care leagă locul fizic cu locuitorii, va cercetă înrâurirea ce are acest loc asupra locuitorilor vieţuind într’însul şi, studiind felul muncii, al pro* prietăţii, al familiei în chipul său de trai, etc... va cercetă nu numai cadrul (geografic), dar fiinţele care se mişcă în acest cadru (ştiinţă socială), va tinde la studiul social al Românilor din diferitele regiuni ale ţării, pentruca în urmă să caute a explică ţara întreagă, în deosebitele manifestaţiuni.
Pentruca această lucrare să fie clădită cu temeiu ştiinţifici ea va începe cu studiul organizmelor care dau viaţă ţării noastre, tratând pe cele mai simple, pe cele dela bază. Studiul trebue dar început cu sătenii noştri. Se va studiâ în fiecare din cele 32 de judeţe câtevă localităţi, elaborând pentru fiecare nişte monografii de familii muncitoare.
Autorul însoţeşte propunerea sa cu întocmirea procedeu rilor după care aceste monografii vor fi făcute.
Pentru un moment semnalăm doarproectul acesta asupra căruia vom reveni. — R.
REGELE MUNTENEGRULUI. — Regele Muntenegrului e actualmente unul dintre factorii cei mai cu greutate ai echilibrului european. El a isbit cel dintâi balanţa Stalu-lui quo din Balcani şi acum platanele-i se mişcă nehotărâte, căutând zadarnic vechiul repaos.
Regele Muntenegrului are multe trăsături de rege de operetă, pentrucă e un anacronism în viaţă, uitat, parecă de pe vremea eroilor Iliadei, până în secolul nostru de automobilism şi aviaţiune.
Poporul Muntenegrului e puţin deprins cu coarnele plugului ; puşca şi bâta, pentru apărat şi cârmuit turmele pe munţi, îi sunt tovarăşe nedespărţite şi îndemânatece.
De aceea şi regele e un rege rustic şi puţin încorsetat in protocol.
Un ziarist german s’a dus mai zilele trecute să-i ia un interview.	__
Regele i-a fixat audienţa pentru a doua zi la 11 a.m. Dar când ziaristul s’a prezintat la conac la ora fixată, regele era absent şi atunci ziaristul, ca să-şi treacă vremea, începe să se preumble prin curtea palatului regal, aşteptând să se în. toarcă regele acasă. După un ceas zări în sfârşit că se apropie un moşneag voinic, în costum naţional, cu fes şi cu şalvari, — era Regele, cu doi tovarăşi dintre nobilii ţării.
Nu departe de conac era un puţ; Regele se opri la puţ, scoase o găleată de apă — ca fiind cel mai voinic — îşi potoli setea din găleată, tot aşa făcură şi tovarăşii — şi în fine dădu cu ochii de ziarist.
11 strigă îndată pe nume şi i se adresă astfel :
— Te rog să mă ierţi că am cam întârziat de a acasă. Dar să vezi ce am păţit: Am pus nişte păcătoşi de lucrători să-mi lucreze la o vie şi mi-au încurcat aşa de-al dracului treaba că’mi venea să -î omor, ticăloşi îndrăciţi ce sunt!
După ce-şi mai potoli necazul, regele îl pofti pe ziarist în conac şi conversaţia trecu repede la chestiunile de politică externă, în care regele arătă că are multe amintiri despre Bismarku, pe care îl trata cu multă familiaritate. Bătrânul părinte a două regine—cel mai fericit 60cru din Europa — avea concepţii rustice, dar foarte solide asupra politicei mondiale.
Bătrânul Rege n’a putut adapta nimic din for/neie europeneşti. Cunoscuse el într’o vreme- un fel de Cameră şi acordase un fel de Constituţiune, dar cum şi în una şi în cealaltă a văzut în urmă numai nişte încurcături, a desfiinţai frumos constituţionalismul şi i-a trimis pe deputaţi pe la casele lor.
Deatunci guvernul a rămas despotic, dar acest patriarch e atât de înţelept în cât nimeni nu suferă depe urma «despotismului» său.
Regele Muntenegrului e un bun rege de operetă. — C.
ŞCOLI LITERARE: Simbolismul, Vers-librisinul, Instrumentaţia verbală, Decadentismul, Magnificismul, Socialismul, Anarhismul, Şcoala Romană, Paroxismul, Poezia esoterieă, Naturalismul, Jaînmismul, Şcoala franceză, Regionalismul, Sintetismul, Somptuarismul, Humanismul, Integralisinul, Neo-malarmismul, Impulsionismul, Neo-romantismul, Vizio-narismul, Futurismul, Primitivizmul, Subiectivismul, Since-rismul, Intensismul, Druidizmul, Spiritualismul, Renaşte, rile, etc !
Florian Parmenlier, în lucrarea intitulată La Lilleralure el l’Epoque, numără astfel toate şcolile literare contimporane franceze; e vorba, după cum se vede, de evoluţia simbolismului de odinioară şi de ramificaţiile Ini. Curios este că fiecare din aceste şcoli îşi are iniţiatorul şi neofiţii ei.
Am arătat în articolele precedente ce însemnează o şcoală literară şi întru cât e nevalabilă. Ea înseamnă renunţarea de bună voe la personalitatea ta de scriitor şi plecarea în faţa unor anumite formule estetice ; ea reduce deci la simpla pastişare a câtorva reţete stereotipe.
Scriitorul nu e valabil decât în măsura în care nu se ocupă decât de opera lui; scriitorul e dator să nu se redea decât pe sine în imagini şi în reflexe mărite ale persona-lităţei sale. Florian Parinentier s’a gândit, fără îndoială, la lucrul acesta când a spus că scriitorii nu trebue să aibă de cât o ambiţie : Să fie creatori, aşa ca fie care din ei să ajungă şef
NOUA REVISTA ROMANA
307
de şcoală. Scriitorul numai atunci devine pe deplin el şi ajunge să creeze personal; scriitorul numai atunci capătă valoare. Afirmaţia aceasta e doyedită de faptul că numai iniţiatorii acestor şcoli înseamnă: Saint-Pol-Rou.v a cărui poreclă de Magnificul arată deplin mişcarea determinată de el; Paul (7/ai!f/e/, jniţiatorul mişcărei misticiste, apostol al reformărei teatrului şi susţinător al teoriei «Occidentului în Franţa» ; Francis Jamines, făuritor subtil de bucolici creştine; Mallarme, etc.,— pentru a nu cită decât la întâmplarea memoriei.
A fi scriitor însemnează, după credinţa lui Parmentier, a nu imita nimic şi a crea totul. In acest sens, toate îndrăznelile sunt permise unui scriitor. Parmentier mai adaogă, adresându-se scriitorilor francezi: «Nu imitaţi, ci inventaţi! Odată ce sunteţi nădejdea geniului francez, nu cred că vă veţi înecă în încercările bufone ale neputincioşilor».
Volumul lui Parmentier se recomandă cu tot dinadinsul şi scriitorilor noştri. — N. D.
CE CITESC STUDENŢII FRANCEZI ŞI GERMANI. - Intr’un articol din Le Correspondant, Gaston Choisy încearcă să judece pe studenţii francezi şi germani după criteriul?" „Spune-mi ce citeşti, şi-ţi voiu spune cine eşti".	'
Autorul cercetează astfel centrele universitare de samă ca Berlinul, Bonn şi Leipzig din Germania ; şi Paris, Nancy, Montpellier din Franţa. Din capul locului o constatare surprinzătoare: se citeşte mai mult la Nancy decât la Paris; şir]a Bonn mai mult decât la Berlin. Cei cari citesc mai puţin sunt studenţii medicinişti (la Paris într’o proporţie de o şeptime din numărul lor total).
Preferinţele studenţilor din Paris, şi cu deosebire a celor
străini, în număr de 600, cari frecuentează Biblioteca Universităţii, merg spre Rousseau, Hugo, Musset, Heine, George Sand, Balzac, Maupassant, Zola, Ies Goncourt, Nietz-sche, Lavisse. Cei francezi, în afară de aceşti autori mai citesc pe Flaubert, Henri de Regnier, Bergson şi Fouille şi mai ales pe Barres, Anatole France şi Maeterlinck. In ce priveşte pe Renan, Taine, Schopenliauer şi Tolstoi —- se constată că nu mai sunt ceruţi; Sainte-Beuve rămâne agreat doar de studenţii Institutului catolic.
La Nancy, în liniştea provinciei se citeşte, după cum ară-tarăm, mai mult ca la Paris — şi anume cărţi de poesie şi de literatură, ca romanele lui George Sand şi operile lui Musset.
La Montpellier se face prea puţină filosofie, puţină istorie, sociologie de loc, dar în schimb sunt cercetaţi literaţii francezi, cu excluderea celor străini. Critica, arta, ştiinţele nu par să-i intereseze de loc pe Francezii de Sud.
La Berlin studenţii citesc destul de puţin şi citirile lor nu revelă vre-o distincţie prea caracteristică de spirit. In primul rând, Goethe e autorul lor favorit. Le plac apoi istoria, pe Lavisse şi Frederic Masson. Sociologia e puţin căutată; iar filosofia nu-i mai atrage, ca altă dată, pe tinerii Germani ajunşi practici şi realişti.
La Bonn studenţii se interesează de istorie, filosofie şi de chestiuni religioase. Problemele de istorie religioasă sunt iarăş în trecere la Leipzig, alături de teoreticienii revolu-ţiunii sociale (Zola).
In cele din urmă, autorul studiului acesta curios constatată cu mâhnire că Germanii cunosc mai bine cultura franceză, decât Francezii pe a Germanilor. — Q.
REVISTA REVISTELOR
Din escc-lenta REVISTA ŞTIINŢIFICĂ „V. ADAMACHl". (no. pe August)—relevăm articolul scris dintr’o privire largă şi superioară, al d-lui Pro/'. Dr. I. Simiouescu asupra raportului dintre oameni şi pământ — Articolul, foarte instructiv şi plăcut, se închee arătând însemnătatea geografiei moderne: «Oricum' ar fi omul, în oricare parte de pe glob ar locui* este în aşa strânsă legătuiă, chiar în tendinţa lui de eman" cipare, cu pământul, în cât studiarea unuia fără de altul nu s’ar putea concepe.-De aice şi întinderea definiţiunei geografiei şi largul cerc ce trebue de tras ca îngrădire a domeniului ei.	. •
«Geografia nu e numai ştiinţa despre pământ, cum nu e nici ştiinţa despre om. Ea are tocmai acest mare avantaj de a lega neînsufleţitul de însufleţit, de a cuprinde temelia ca şi podoaba estetică a clădirei. Ea se ocupă cu pământul, cu forţele care conlucrează la neîntrerupta mişcare de pe el...
-Dacă omul cu manifestaţiunile lui variate, complexe, dă materie de studiu atâtor ştiinţi, legătura lui cu fdruinul pe care-şi duce viaţa, de care nu poate să se ferea seu şi mai ales viaţa asociaţiunilor omeneşti condiţionate de forţele fizice, tot în domeniul geografiei cade.
«De aici cele două mari ramuri din ştiinţa geografiei: an-thropogeografia şi geografia fizică, care arată două tendinţi nu de separare ci mai mult de lărgire a domeniului geografiei 'propriu zise. Ele reprezintă extremele ciclului de circulaţie a formelor, dela bulgărele de ţărnă până la stă-pânitorul pământului. Prin aceasta, geografia modernă ş’a căpătat însemnătatea educativă precum şi individualizarea ca disciplină . —
Tot în acest nr. citim studiu! d-lui Prof. Dr. Leon: Cum şi unde se introduc părăsiţii în corpul nostru; Fosforescenţa animalelor de Elena Negri; Rolul Fizicei în desvoltarea
Chimiei de P. Bogdan. — Multe note şi informaţii interesante închee totdeauna revista aceasta — care rămâne cea mai bună. de ştiinţă, la noi în ţară.
REVISTA INFANTERIEI. — (Iulie-August) publică darea de seamă asupra întâiului concurs de agerimi în infanterie, organizat de însăşi direcţia acestei reviste. Incheerea este aceasta : «Concursul ne-a dovedit, că am ţintit bine, provocând în corpurile de trupă de infanterie emulaţiune pentru ramuri de activitate ostăşească.
Nici când, gândul nostru nu a fost de a stânjeni bunul şi regulatul mers al serviciului în corp, printr’o pregătire deosebită pentru concurs. Ci, de a răsplăti pe deoparte o muncă ce trebue să se facă în chip normal, iar pe de altă parte a dă prilej tuturor unităţilor mici să se ambiţioneze la lucru şi să poată avea putinţa să arate ce pot în unele ramuri ale serviciului practic.
Iii chip firesc, Revista a constatat că întregul corp ofiţeresc al Infanteriei se uneşte cu gândul şi sufletul cu ceeace ea face pentru desăvârşirea armei; aceasta va ambiţiona la rândul ci şi pe Revistă la lucru mai întins şi mai folositor“.
In LA REVUE DU MOIS (Septembre), Th. Ilugssen constată că până şi la concursul pentru admitere în Şcoala Normală se scrie din ce în ce mai prost franţuzeşte. Dar, această «criză a stilului francez» Ruyssen nu o pune atât pe seama suprimării limbilor clasice din şcolile secundare, cât o pune pe seama lipsei de criteriu în selecţionarea elevilor. «In ziua în care se va face o sforţare serioasă ca să se separe fără milă elevii buni de elevii leneşi şi mediocrii, în ziua aceea se vor salva de odată şi 1. franceză, şi 1. latină, şi I. greacă, şi ştiinţele, şi cultura generală, fără nici o altă perturbaţiune!»
t ■
NOUA REVISTA ROMANA
308
In editura Duncker şi Ilumblot din Leipzig, cu începere de anul acesta, apare UNGARISCHE RUNDSCHAU, revistă destinată să facă cunoscute Europei lucrările oamenilor de ştiinţă din Ungaria, în domeniul istoriei şi ştiinţelor sociale.
Prima fascicolă pe care o avem sub ochi cuprinde articole semnate de Geza Molnar despre Franz Liszl; Ludwig Stein despre Tolstoi ca filosof ; v. Berzeviczg despre elementul supranatural in dramele lui Shakespeare, etc. . r Revista conţine cronici bogate asupra congresului juriştilor unguri şi asupra cercetărilor istorice din Ungaria.— U11 articol de actualitate, pe care îl găsim în Ungarische Rundschau, este acela care se ocupă de situaţiunea Arabilor în imperiul otoman şi pe care îl publică prof. S. P. Oszlern sub titlu : suveranitatea poporului, Arabii şi Kalifalul. Prof. Osztern crede că nu este de loc esclusă posibilitatea ca Arabii să-şi constitue în viitor un Kalifat al lor, independent de cel din Constantinopole.
_ ZEITSCHRIFTFUR PADAGOGISCHE PSYCHOLOGIE (No.10, 1912) publică între alte articole do specialitate şi un articol al docentului .-1. Fischer :,lenea la şcolari". Docentul Fischer crede că lenea este mai totdeauna provenită din boală şi nu din o rea^voinţă.
Intr’un alt articol al aceleaşi reviste prof. E. Meumann şi
R. Goldschmidl explică metodele noi de experimentare in pedagogie. *
Prospectele anunţă o nouă revistă germană pentru pedagogie, care se intitulează: ARCHIV FUR PADAGOGIK. Ea va fi condusă de Max Brahti, privat docent la Universitatea din Leipzig, şi Max Doping, profesor de gimnaziu tot în Leipzig. Revista va avea două părţi: Practica pedagogică şi Teoria pedagogică.
Se expediază numere de probă la cererile ce se vor adresa : Archiv fur Pădagogik, Friedrieh Braustetter, Leipzig, Ste phanstrasse 20.
învăţaţii nemţi găsesc timp pentru orişice fel de cercetări. Acum în urmă, un asemenea învăţat a întreprins să cerceteze influenţa alcoolului'asupra uşurinţei de a găsi rimele în poezie... Rezultatele găsite sunt publicate în Kraepeline PSYCHOLOGISCHE ARBEITEN (VI B. 2 Heft. pag. 300-308) şi se rezumă în următoarele. Alcoolul favorizează asocierile prin asemănare de sunet, dar îngreunează asocierile logice. Pentru găsirea rimelor, alcoolul este de ajutor, căci el scurtează timpul. .Dar se observă că sub influenţa alcoolului poetul înclină spre rimele fără înţeles...
Poate c'ă asemenea cercetări s’ar putea începe şi la noi. Alcool avem ; poeţi nu lipsesc.
MEMENTO
—— întâlniiite dintre colaboratorii tevstei noastre vor avea loc de acont, in fiecare Sâmbătă seară între orele 5 — 7.
Japonia organizează un turneu prin Europa, pentru un giup din cei mai de samă muzicanţi ai ei, în scop de a face cunoscut occidentalilor, muzica orientală.
—O victorie a fenvnismului in Australia: D-ra Isaacs a fost numită judecător la Curtea de Apel din Melbourne. Faptul se petrece pentru întâia oară în această ţară — şi e unic în lume.
Al 3-lea Congres al Institutului internaţional de Sociologie, se ţine la Roma, dela 7—29 Octombrie. Biuroul a schiţat planul discuţiilor ştiinţifice care se vor ocupa de progresul antropologic, economic, politic, intelectual şi moral. Se va căuta apoi, formula generală a progresului.
------Exploraţiile ştiinţifice ce se fac încă de câţiva ani prin Asia Centrală, au adus descoperiri cu totul neprevăzute. Anume, s’au putut descifra, depe nişte vechi manuscrise, documente scrise în limbi până acum necunoscute. Ele aparţin primelor secole ale erei noastre şi atestă o evoluţie mai înaintată decât cea a tuturor celorlalte limbi ariene la aceeaş epocă.
Serviciul săpăturilor istorice din Roma, se gândeşte ca, după Forum romanum scos de mult la lumină, să scoată acum, în măsura posibilului, diversele foruri care, exceptând pe cel al Iui Traian, n’au fost încă desgropate. Se fac acum săpături în Forul lui Nerva, unde s’a găsit, la o adâncime de cinci metri, o coloană de nouă metri înălţime, făcută dintr’o bucată şi având o bază de trei metri. Săpăturile, cari sunt la începutul lor, promit a fi foarte interesante. E vorba să se expropieze un cartier întreg din Roma, pentru a scoate astfel sub ochii noştri de azi, viaţa de atâta vreme înmormântată.
-— La Leipzig (edit. E. Rowohlt) a inceput să a pată o „colecţie bibliografică care slujeşte istoriei literare contemporane" şi caie se inaugurează cu o Bibliografie Verlainiană, o contribuţie critică Ia studiul literaturilor str£ine comparate. — Autorul constată că Verlaine a a fost în general gustat în ţăiile germanice şi slave, dar el n’a avut, afară de Spania, decât o primire rece printre popoarele latine. In Portugalia, de pildă, autorul lui „Sagesse" e necunoscut. Italia, de-ase-menea, îl ignoră. In schimb, în Germania, Anglia şi în ţările Nordului, influenţa Ini Verlaine a fost profundă, fiindcă poesia lui e numai din nuanţe şi culori stinse, şi de o muzică interioară. Lucrul nu e de mirare, de oarece Verlaine nu e latin, nici prin sensibilitatea lui neliniştită, nici prin misticismul său religios şi sensual, nici prin limbă, nici prin versurile sale duşmane sonorităţilor prea brutale şi afirmaţiilor prea precise. Dar afară de această muzicalitate intraductibilă a poesiei verlainiane, ea exprimă stări sufleteşti nouă ţâre pot avea • ecou în toată inimile şi pot provoca, sub orice latitudine, poeme şi armonii felurite.
In primele zile ale lui Octombrie, se deschide la Ateneu, expoziţia pictorului N. Vermont.
—. La liberte interieure de Jeantie de Vietinghoff vine să reintegreze ideile de dinaintea lui Nietzsche, cu pagini frumoase de un simţ intuitiv despre viaţa interioară, despre femee, despre fericire «care asemenea unei femei cochete, se îndepărtează când o dorim, şi se apropie când ne ferim de ea*. (Edit. Fischbacher-Paris, 3.50).
-------Xilologia e ştiinţa care învaţă să recunoaştem lemnul ales pentru lucrat. E dovedit, de pildă, că se dă numele de „acaju" la două zeci de speţe de lemn care n’au nimic de aface cu cel autentic. Fraudele acestea sunt foarte numeroase. Ei bine, Xilologia le dă pe faţă cu ajutorul microscopului. Ea mai dă prilejul să se stabilească proprietăţile multor esenţe forestiere, astăzi dispreţuite şi cari ar putea fi avantajos utilizate. Xilologia se predă la Washington; ea ar aduce poate foloase şi la noi in ţară, unde pădurile se exploatează i că in chip gros lan.
Oraşul Avignon va ridica un monument filosofului englez Stuart Al iii, care şi-a petrecut ultimii ani, şi muri, în acest vechiu oraş francez al Papilor. In fruntea iniaţiatorilor se află Clemenceau, traducătorul operilor filosofului, Rayinond Poincare, Ribot, Leon Bourgeois, Emile Boutroux şi Gabriele Seailles.
Richard Strauss, cel mai de seamă dintre compozitorii timpului, revoluţionar în muzică ca şi Wagner, autorul năzdrăvan al Saiomeii, lucrează acum la o comedie muzicală care se deosebeşte in întregime de celelalte ale sale. Subiectul e luat din Burghezul gentilom al lui Moliere; şi scenele cu M. Jourdain sunt dintre cele care l-au inspirat mai mult pe maestru.
— Richard Dehmel ocupă astăzi în literatura germană o situaţie de intăetate. După ani de luptă, talentul său, foarte puţin accesibil marelui public, a reuşit să se impună — poate şi datorită faptului că Germanii primesc anumite consacrări ce li se impun, chiar când obiceiul lor de a gândi protestează în ascuns. Al zecilea voluin din operile sale complecte a apărut de curând (in edit. S^Fischer Berlin). O alegere de o sută făcută din poesiile sale — au cunoscut succesul. Astăzi a apărut, tot de el, o comedie bufă : Michel Michael, reprezentată întâi la Hamburg.
In „Deutsche Rundschau", un articol studiază influenţa Revo-luţiunii Franceze asupra lui Goethe. Acesta socoteâ că vălmăşagul provocat în.Europa de ideile dela 1789, a fost un obstacol în desvoltarea armonioasă a civilizaţiei.
—~ Pictorul Emite Bernard a tipărit nişte amintiri asupra lui Paul Cezanne, şi el un pictor, mare şi ciudat, care trăi ascuns toată viaţa fără să caute a şi arăta ooera. Personalitatea lui mândră şi timidă în acelaş tini , a servit de model lui Zola în VOeuvre. Personagiul din romanul lui Zola, Claude Lantier, nu e prea diferit de Cezanne aşa cum l’a cunoscut toţi, şi cum ni-1 evocă Emile Bernard în amintirile sale (Edit. Messein-Paris).
Se anunţă că d .Ion Minu/escu îşi senate in curând un volum de poesii : De vorbă cu mine însumi.
III
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
France Le numero . . Un an . . . . Six inois . . . Trois inois . .
. 1 fr. 25 . 25 fr.
. 14 fr.
. 8 fr.
Le numero . ... 1 fr. Un an ...... 30 fr,
Six mois..........17 fr,
Trois mois . . . . 10 fr,
50
,,	AB0NNEMENT5 DE TROIS ANS
r' France .	. 65 fr. | Ftranger ... 80 fr.
Envoi franco sur demande d’un numâro specimen.
MERCURE DE FRANCE ?,
26, Rue de Conde, Paris
Directeur: ALFRED VALLETTE
Litterature, Poesie, Theâtre, Mnsique, Peinture, Scuipi ure, Philosophie, Histoire, 5ociologie, Sciences, Uoyages, Bibliophilie, Sciences ocultes, Critiques,Litcrature etrangere, Reuue internaţionale de la Quinzaine.
Le Mercure de France est dans sa vingt et unieme annee. II parait le 1-er et le 16 de chaque mois et forme tous Ies ans six volumes.
Le Mercure de France occupe dans la -presse franţaise une place unique: il participe de la revue et du jurnal. Pour juger de sa diversite, il suffit de parcourir quelques-uns de ses soin-maires et la liste des 50 chroniques que, sous le titre de Revue de ta Quinzaine. il publie selon un roulement inethodique. Cette Revue de la Quinzaine s'alimente â l’etranger antant qu’en France; elle offre un tres grand nombre de documents et con-stitue une sorte d’encyclopedie au jour le jour dn mouvement universel des idees.
II n’est peut-etre pas indifferent de signaler qn’il est celui des grands periodiques franţais qui coute le moina clter, puis-que le prix de son abonnement excede â peine celui des jour-naux â un sou.
UENTE AU NUMIiRO ET ABONNEMENT Les abonnements partent du premier des mois de janvier, avrit, juiilrt et octobre.
Ftranger;
9 S
3B-
£>G£
-nn=

Editeurs:
ZANICHELLI de Bologna, ALCAN de Paris, ENGELMANN de Leipzig, WILLIAMS et NORGATE de Londres.
„SCI ENT! A“
REVOE IltTRRKATlOKALE DE SYBTHSSE SCIESTIFI01
PARAISSANT TOUS LES OEUX RIOIS
(6 numeros par an de 240 d 2â0 pages chăcun)'
Direclion: 6. BRUNI - fi. D10N1SI — F. ENRIQUES fl. 6IBRDINH —E R16NHN0 '
Scientia fondec cn vue de conuebal «ncer les fâcheux efftis. de la sp6> cialisation -scicntifique & ouirance~ Elle publie des aroclea qui se rap-portent aux branches diverses d la recherche thfcorique, depuls le» Matbematiques jusqu'â la Sociologie, et qui tous sont d’un int£rât general : elle perraet aînsti ses lecteurs de se tetur au dourant de l'en-seinble du ipotivemciu scîentique contemporain.
Scientia, qui est dans sa sirieme timide d’exiatence, a conquis du premier coup la faveur du monde savant, grâce â la collaboratron qu’elle s’est assurie des autoruia sciemtflques les plus 6minentes de l'Europe et de l’Amerique Elle a public, outre Ies articles de ses d'tecteurs: MM' Bruni, Enriques. Dionisi. Iiigrutno, des travăux dt MM Alach, Poihcari, Picard, Tannery, Borel. lioutroux. Voltcrra, Levi-Civita, Zcuthen, Arrhenius, George Darivin, Schiapareltt, Ce/or/a. Seeliger, Louretl, Maunder, Crommelin, Eddington. Fowler, Bohlin', Pmseux, Moreux, Herz. Suess. Chtvolson. l^bedew, Righi, Bouasse. Brunhcs, liitz, Langemn. Fabry, Zeemann, G. H. Brgan, Soddy, Ostibald, Sernst, Walteranl, l.ehmann, Sommerfeldt, Cianictan, Abegg, Bayliss. Hoher, Boltnzzi. Fredemq, Deînmor, Bomttau, Foa, Galeolti, Ehsteui. Asher, Itufliifh*. J)ehtQ'. Cuutlery. Hubaud, Le Pântec, Semon, Driesch, Pearl, fj'trfog. Itufsel, Wtestier. Ituberlandl. Constantin. Ziegler. Ve.rkull, Bethe; Siinrrittylon, Ilohii, iHâron, Cluparede, Janet, Bey, Hkler, Hoer-nes. Soli as,. Jespersen, Mei/iel, Şimntel, Ziehen, Cunntngham. Wes-iermark, Kidd, Ltindry, Edgeivorth, Bonar, Pareto, Loria, Carver, • Fisher. Somburt, Oppenheinicr. Sciatoja, Ph. Sagnac. Satomon Rei-nach, Guignebtrt, Loisy, etc	.
Scientia joiut au texte principal, portant les articles dana la langue de lenw aoteors, ur fiupplement avoo la traduetlon franoalsa da tous les artidfes allemandş, anglaif et itallens. Elle est uinsi accessîble â quiconque connait la seule «angue frauqalse.
^	Prix de t'abonnement:	*
y	30 franos, — 24 mk.f — 24 sh« *
Olrection et Rddaction: Milan. Via Aurelio Saff^, u.

=OC=
EQOE

L1BRAIR1E FELIX ALCAN, 108, Boul. Saint-Germain Paris (VI)
BIBLIOTHEQUE DE PHILOSOPHIE r . ■ . , n — CONTEMPORAINE
1Derniers volumes parus: hbmbbhmhhmm
La Conscience collective et la Morale, rîn.Hta“*u»Xi”iT,n2,b.,so La Philosophie affective, T'J. ™TEhV: “on.tW. ^
Le Sens et la valeur de la vie,
A. Leicht. Avant-propos de M. H. Bersaon. de rinstitat. 1 voî.ia-16.2 ir. 50
Jean-Jacques Rousseau et sa philosophie, f“sra,.“t iruBtvwritiX
Copenbague. Ttaduit pat J. de Cou&s&nge. 1 voi. in-16	2 rr. 50
Esquisse d’une philosophie de la nature, i vPo‘riÎĂ60.U!SzAirN5o Une Philosophie nouvelle:	P‘r E LE R0Y:
Les ^tapes de la philosophie mathematique, brunschvicg.
docteur es lettres. ptolesseur agrege au Lyeee Henri IV. I voi. in-8 - . 10 Ir.
Les Formes elementaires de la vie religieuse.
Australie, par E. DURKHE1M. professeut â ta Sorbonne, I voi. in-8, avec carte
hors texte............................................10 1t, .
fV	t	Questions de methode, par F. LE DANTEC.
LOIltrfi 1b lYl6t3.phy$IQU6* charge du cours de biologie genrtole a la
Sorbonne 1 voi. in-S..................................3 ir, 50
I____ n r, Etude de facultes non ancore reconnues. Par SIR
Durvivance numaine. oliver lodge. nad. du d**. h. Bourbon.
Preface de J. Maxwell. 1 voi. in-8 . .................5 Ir.
Le Langage et la verbomanie.
velle de Bruxelles. 1 voi. in-8.............. i ... » 5 Ir.
La Philosophie allemande au XIX' siede v"rBӣh. j.Ben^bi!
C. Bougle, V. Delbos, G. Dwelihauveri, B. Groethuyaeb, H. Norero.
I vot. in-8...........................................5 fr,
L> A _ „ '	22-e annee, I9U, par F. P1LL0N laureat de
Annee pnuosopnique, i insmuL 1 voi. in-s.............. 5 (r.
T ’HnnnAiir Sentiment et pnncipes moraux. par E, TERRA1LLON. docteur es let* L* nOnOclir. lrM> proieseut au lycce de Carcassonne. 1 voi, in-8 .... S ir.
Devoir et duree. Essat de morale sociale. par J. W1LBOIS. I voi, in-8 . . 7 li. 50
I
NOUA REVISTA ROMANA
iV
SCOALELE
COMUNITĂŢEI EVAN-GELICE DIN CAPITALĂ
J
Şcoală Frebeliană pentru copii mici de ambele sexe
FRECUENŢA TOTALĂ IN ANUL ŞCOLAR 1911 —1911 :
2225 ELEVI ŞI ELEVE.
ŞCOALĂ primară de băeţi cu o secţiune germana şi doua secţii germano-română, fiecare .*. cu cate 4 clase.
LICEU REAL cu 8 clase.
ŞCOALĂ sup. de COMERŢ cu 3 clase şi una preparatorie.
PENSIONAT DE BĂEŢI.
ŞCOALĂ PRIMARĂ de fete
cu 6 clase.	/.
ŞCOALĂ SUPER, de fete cu 10 clase.
ŞCOALĂ COMERC. de fete cu 2 clase.	.'.
ŞCOALĂ INDUSTR. de fete PENSIONAT DE FETE
Xnsctrîorll© inoop Iu 20 Auguint st. v. ::
Pentru liceul real şi şcoala superioara de comer( de băeţi» la Direcţiunea acestor şcoli, Strada Luterană 10. #Pentru şcoala primară de băeţi» la Direcţiunea, Strada Ştirbey-Vodă 37. # Pentru Pensionatul de băeţi, la Direcţiunea Pensionatului, Strada Luterană 14. • Pentru şcoala de fete şi Pensionatul de fete, la Direcţiunea, Str. Diaconesejor 7. • Pentru şcoala froebeliană la sora-diriginle, Strada Puţu-cu-Plopi 6. # Prospecte gratis şi franco la Caacel^ ria Co-munitatei. Strada Luterană, 10.	.* .
EFORIA COMUNITĂŢEI EVANGELICE.
j;
m\
•••’• BANCA
COMERCIALA
DIN TURNU SEVER1N
CAPITAL 1.000.000 LEI :: REZERVE 223.090 LEI
Mişcarea generală a afacerilor pe 1910, lei 63 milioane
Face următoarele operaţiuni:
PRIMELE ORICE SUME LA ECONOMIE
Sumele pot fi retrase în total sau în parte Dobânda se poale ridică şi fără capital din 3 în 3 Ioni Dobânzile se trec la capete la sfârşitul fiecărui an
ÎMPRUMUTĂ pe poliţe
împrumută pe Bonuri,
Mandate de ale Statului, Judeţului si Comunei
' » »
Plăteşte şi scontează cupoane şi bonuri eşite Ia sorţi
Casă de schimb :: încasări de poliţe
Avansuri în cont curent pe gaj de cereale :: Face plăţi în ţară şi străinătate ::
Emite scrisori de credit asupra pieţelor imporiante $	din Europa.	f
*• Preşedinte, T. C0STESCU	L‘lrector, I. GIUREf CIT
*■*
nai:
a
m '
■ a
SANATORIUL
Dr. GEROTA
OPERAŢIUNI SI FACERI
BUCUREŞTI, BULEVARDUL FERDINAND No. 48
TELEFON 1/44
Cel mai mare şi mai complect Sanatoriu de Chirurgie din ţari
Special construit pentru boalele CHIRURGICALE, * GENITO-URINARE,
“ B0ALE DE FEMEI, FACERI ŞI VENERIENE ::
Cu 2 săli de operaţie,
2	săli de pansament»,
Razele Rontgen
şi toate aparatele şi instrumentele necesare ope-raţiunelor generale ţi speciale.
Tratamentul sifîlisulni prin injecţiuni intravenoase u medicamentul ERLICH (606) p

\um
Wllill
Ciocolata ?i Cacao Zâmfir g$CU
Sunt preferate de cunoscători