NOUA REVISTA românA SOCIALĂ, CRITICĂ, ŞTIINŢIFICĂ ŞI LITERARĂ -—= apare in fiecare duminică Director : C. RĂDULESCU-MOTRU PROFESOR LA- UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI No. 18 Duminică 16 Septembrie 1912 Voi. XII SUMARUL: NOUTĂŢI: Atacurile împotriva magistraturei.—,,Regimul Regelui Car ol". POLITICA N. Durnowo: Greşelile politicei ruseşti în Basarabia. . N, Ştefănescu-Iacin v : România şi tendinţele naţionale bulgare. CULTURALE O. Ta.fka.li; Campania în favoarea clasicismului în Franţa. CRONICA TEATRALA LazĂr Cosma: Deschiderea stagiunei Teatrului Naţional: „Săptămâna Caragiale". LITERATURA N. DaVIDESCU : Poză (versuri, cu un desen de Adrian Maniu). Adrian Maniu: Tată.— Un copil.— In Noapte. -— Peisagiu cu'corbi. — Blestemaţii. D. Iacobescu; Strigoiul (versuri). Anton Cehov ; Pe întunerec pag 53—54 şi 71): «Cuza cunoştea^ţara; el era născut şi crescut în ţară; o iubia, căci era ţara lui şi el fiul ei. Pe dânsul nu 1 putea nimeni amăgi, nici asupra puterilor, nici asupra nevoilor, nici asupra sentimentelor ţării. El putea să guverneze şi singur, precum a şi guvernat, când nu s’a putut altfel, pentru că el ştia şi cunoştea prin el însuşi ţara lui, cu toate nevoile şi suferinţele ei. «Şi aicea este cea mai mare greşală ce a făcut Majestatea Sa Regele nostru Carol I. El a crezut că poate guverna singur. Mare greşală ! «Inteligent şi adânc cugetător—cum e—Majestatea sa trebuia să înţeleagă : că nu poţi conduce bine o ţară, pe care n’o cunoşti prin tine însuţi; că nu poţi şti nevoile unui om, dacă nu-1 laşi să ţi li spue; că nu se poate să nu greşeşti) când toate le faci numai după recomandaţiunile şi informa-ţiunile a câtorva tameni, chemaţi pe rând la putere, şi cari toţi au marele interes de a-ţi fi totdeauna plăcuţi. Şi se ştie, că nimic nu supără mai mult pe un rege, de cât a-i spune că în ţară sunt nevoi, suferinţi, nemulţumiri; mai cu seamă, când Regele e bătrân şi domneşte de mult timp. «Aţi luat dispoziţiuni, Majestate, aţi dat ordonanţe, fără să vizitaţi bolnavul. Care doctor face oare una ca asta? «Trebuia să vizitaţi bolnavul, să-i pipăiţi pulsul, să-i ascultaţi bătăile inimei, să-l întrebaţi şi să-l ascultaţi cu răbdare, ca să vă spună, el singur, ce-1 doare şi de când îl doare. Şi numai în urmă, după o astfel de examfbare, să vă ridicaţi de la efecte la cauzele producătoare ale răului şi să daţi ordonanţe pentru îndepărtarea lor. Sublata causa tolitur effectus.. «Până acuma totul a venit de la tron, de sus; ţara a primit, a aprobat şi a tăcut. Tronul a fost soarele, ce dădea lumină şi căldură pe pământ; vântul, ce aducea norii cu ploaea bine făcătoare. Dar toate acestea, numai când vroia şi cât vroia El. «Astăzi, ţara voeşte să împartă în două puterea cu Vodă; voeşte să-i fie tovarăşă dreaptă la guvernare, la administrarea intereselor ei. «Ţara îşi revendică astăzi drepturile ei constituţionale şi voeşte să şi le exercite alăturea cu tronul. «Aceasta nu convine Regelui; dar aceasta ni convine nouă şi acesta-i dreptul nostru. «Am arătat cari sunt consecinţele desastruoase, provocate de practicarea regimului Majestăţii Sale şi pe cari ţara le-a suferit şi le suferă încă. «. i bine, astăzi, ţara voeşte să înceteze acest regim de a tot puternicie regală, îmbrăcată în uniformă constituţională».— O importanţă politică nu are această broşură. Trebue recunoscut însă că argumentarea autorului iasă o impresie de sinceritate, cum rare ori întâlnim în publicaţiunile noastre politice. Broşura vine apoi în urma unei serii de atacuri.în-dreptate în contra politicei M. S. Regelui. Aceste circumstanţe dau broşurei d-lui N. I. Pliilippide o valoare documentară. — Verax. BIBLIOGRAFII: In «Biblioteca pentru toţi»: Alecsandrescu-Dorna : Popasuri —Lucruri de demult, 30 bani. Costin Oprescu-Argeş : Din Sfaturile şi poveţile lui Moş Savu, Bucureşti, tip. «Poporul» 1 leu. Dr. J. Nestor : Zur Geschichte des Şchuliuesens in der Bu-kowina, Cernăuţi, 1912. 2(,2 NOUA REVISTA ROMANA POLITICA GREŞELILE POLITICEI RUSEŞTI ' IN BASARABIA O parte neînsemnată a presei ruseşti între care St. Peterburgskia Viedomosti şi Birjevia Viedomosti, a notat acele triste zile (serbările date în luna Mai la Kişinău) în cari România a îmbrăcat doliul. Chiar din anul 1911, cu un an înaintea acestor serbări, noi am accentuat asupra inoportunităţii acestor serbări cari trebuiau să rănească adânc pe iubitul nostru popor românesc. Noi iubim Rusia, ca fiind patria noastră, şi-i dorim vieaţă îndelungată şi prosperitate. Spre durerea noastră însă, poporul rus, încă de multă vreme, e bântuit de furtuni puternice, e condus de oameni puţin pricepuţi, cari îşi caută numai folosul lor propriu. Cea mai mare parte dintre aceştia pot fi socotiţi în numărul provocatorilor, a căror ocupaţiune este de a stârni în provinciile dela frontieră lupte intesune şi discordie între Ruşii emigraţi şi populaţiunea de baştină, căutând să acuze pe aceştia din urmă de separatism, în scopul de a da posibilitate administraţiunei spirituale şi civile să exileze din provincii în guberniile din interiorul Rusiei, pe cele mai fecunde forţe culturale. In numărul din 8 Iulie ziarul Drug din Kişinău, organ al dreptei, a publicat trei articole, referitoare la Arhiepiscopul de Kişinău Serafim Ciciagof, îndreptate împotriva părţii sale de acţiune provocătoare. Ziarul desvălueşte înaintea societăţii ruseşti acel document secret sau raport insinuant adresat de către acest Arhiepiscop guvernului rus, în care vorbea de necredinţa populaţiunii moldoveneşti faţă de Monarh şi de necesitatea de a expulza din Basarabia pe cele mai de seamă forţe culturale. Arhiepiscopul cerea chiar să se sporească forţa armată şi să se trimită detaşamente pentru pedepsirea, fără a se şti însă a căror culpabili. ’ Predecesorul actualului Arhiepiscop de Kişinău, Vladimir, nu erâ numai păstorul, ci adevăratul părinte sufletesc al turmei sale de credincioşi moldoveni, a căror limbjă o învăţase. Şi ar fi stat el mult în scaunul Kişinăului, dacă acesta n’ar fi avut în stăpânire acele bogate domenii care aduc arhiereului un venit de 30.000 ruble. , Actualul Arhiepiscop de Kişinău e lipsit de orice cultură teologică. El şi-a făcut studiile în corpul Pajilor. In 1877—78, pe timpul răsboiului ruso-turc, edita pe lângă armata de operaţiuni „Foaia Volantă Militară", apoi fu luat adjutant al Marelui Duce Mi-hail Nicolaevici, trăind mai mult la Moscova, unde vindea bolnavilor „Apă de Moscova" pe care o recomanda ca sfântă şi cu putere vindecătoare. La început negustoria merse bine, dar după ce majoritatea publicului se convinse de înşelătoria şi de corupţiu-nea morală a Colonelului Ciciagof, el căută să-şi schimbe tunica ostăşească cu rasa preoţească. Comerţul cu apă de leac reapăru şi el pe piaţă. După câţivâ ani Sfinţia Sa Părintele Ciciagof fu tuns călugăr, fu numit arhimandrit al cunoscutei mănăstiri a Noului Ierusalim, pe care o prădă tocmai cât trebuia. Graţie înrudirei sale cu şeful marelui cuartier imperial, Generalul-Adj. Dediulin, şi a intimităţii cu cabinetul Contesei Ignatief, la rându-i, foarte intimă în sferele dela curte, Părintele Ciciagof fu dăruit în 1904 cu Eparhia Suhumsk în Gruzia; în 1905 fu transferat la cea dela Orlov, iar în 1908 în Eparhia Kişinăului în care descoperi pe separatişti. Din Kişinău fură îndepărtaţi doi învăţaţi arhimandriţi: Sebastian Vesti şi Gurii Grosu, câţivâ (învăţători) profesori din seminar, inspectorul şcoalelor Ministerului Instrucţiunii Publice şi alţii. Guvernatorul Kişinăului, Haruzin, la numirea Arhiepiscopului Serafim în Kişinău ar fi trebuit să-şi părăsească postul său, căci astfel ar fi meritat, întocmai ca şi fostul Arhiepiscop Vladimir, dragostea preoţimei basarabene. Spre norocul populaţiunii din Basarabia Domnul Haruzin nu putu fi mânjit prin nimic: el fu numit ajutor al Ministrului de Interne. Cunoscând credinţa populaţiunii basarabene, el dădu pe faţă toate maşinaţiunile intrigantului şi ticălosului arhiepiscop Serafim şi cu aceasta preveni exilarea în Rusia a celor mai de seamă bărbaţi din Moldova de dincoace de Prut. Din Petersburg Arhiereul provocator fu sfătuit să-şi ia un concediu de trei luni—până Ia 15 Octomvrie—după care îl vor chema în Sinodul Superior, în care va fi defăimătorul turmei sale şi unde va luâ parte până la vacanţa vreunui bogat scaun. Corabia statului rus e plină până peste urechi de streini (supuşi ruşi) (mai mult de '/3 din cifra totală a populaţiunii) ceeace înseamnă că trebuie să ne gândim nu la mistuirea lor în stomahul rusesc, ci la legături isvorîte din dragostea şi din dreptatea ce vom arăta faţă de fiecare din naţionalităţi. Actualmente vedem că tendinţa repulsivă şi mişe-Iească de rusificare e întreprinsă în provinciile mărginaşe de către oamenii cei mai necinstiţi, cei mai mulţi daţi afară din posturi din cauză că furau statul, din cauza venalităţii şi beţiei: ei sunt aceia cari silesc pe provinciali să intre în vrăjmăşie cu Rusia. Astăzi mulţumită ideei lui Stolipin „Rusia a Ruşilor" inspirată lui de către cunoscutul Protoiereu Vos-torgov, patria noastră, la care priveau odinioară cu admiraţiune toate popoarele Orientului ortodox, e pusă în imposibilitate de a participa la acţiunea ce se desfăşoară în Peninsula Balcanică. Gruzia, Basarabia, Finlanda şi Polonia, când cu alipirea lor la Rusia fură înzestrate de către Autocraţii ruşi cu drepturi egalejru ale Ruşilor şi chiar cu alte câ-tevâ drepturi particulare, de cari s6 folosiră) o bucată de vreme populaţiunile acestor ţinuturi. Polonia se răsculă în două rânduri şi de aceea: i se răpi autonomia şi multe din drepturile acordate. Dar ce au făcut oare Gruzinii, Moldovenii şi Finlandezii împotriva Rusiei? Gruzinii au cooperat Ia supunerea Caucaziei, numele eroilor prinţi şi curteni gruzi umple o bună parte din istoria răsboaielor ruseşti. Mol- NOUA REVISTA ROMANA 263 dovenii nu numai că au luat parte la toate răsboa-iele Rusiei cu Turcia, dar zeci de mii de vieţi fură nimicite în luptele Rusiei cu Japonia, unde Moldovenii şi Gruzinii muriră nu numai din pricina gloanţelor şi tunurilor japoneze, ci şi din cauza climatului aspru al Manciuriei, neprielnic oamenilor dela Sud. Finlandezii îşi arătară credinţa lor faţă de Rusia în 1854 şi 1855, când nu permiseră debarcarea transportului anglo-francez pe ţărmurii Finlandei. In 1877—78 batalioanele de finlandezi luară parte în luptele Ruşilor cu Turcii. Ei se bătură şi suferiră paguba atâtor vieţi pentru populaţiunea bulgară streină lor şi prin credinţă şi prin sânge. Mai rău decât toate naţionalităţile se găsesc în timpul de faţă Gruzinii şi Moldovenii, cari îndură asuprirea funcţionarilor civili şi a preoţimei. In Gruzia şi Basarabia arhiereii ruşi sunt oameni politici şi instrumente de rusificaţie; populaţiunea îi dispreţueşte şi-i detestă. De curând 95 preoţi din Eparhia Kişinăului au acuzat în „St. Petersburgskia Viedomosti" pe arhipăstorul lor de diferite ticăloşii şi corupţiuni, iar ziarul ,,Drug“ îl numeşte defăimător (delator) şi provocator. Episcopul de Ismail, Zinovin, a fost demascat ca provocator şi delator ordinar de către episcopul Gruzin David, iar ecsarhul rus din Gruzia, Inocenţiu, chiar de desfrânare. Astfel dar sunt episcopii ruşi din provinciile ortodoxe supuse. In ciuda domnilor rusificatori, Moldovenii şi Gruzinii îşi apără cu tărie naţionalitatea lor şi sforţările necinstiţilor rusificatori se risipesc în vânt. Gruzinii şi Moldovenii refuză de a pricepe pe funcţionarul, pe judecătorul, pe preotul şi arhiereul rus, iar clasa inteligentă, care cunoaşte limba rusă, în societate nu vrea să vorbească ruseşte. Nu de multă vreme, un publicist dela „Novoje Vre-mia“, M. O. Menşikov, a publicat un articol referitor la o alianţă Austro-Română îndreptată contra Rusiei. Ca naţionalist înflăcărat, el, de sigur, n’a pronunţat cuvântul, pentru care România, totdeauna prietenă Rusieli, a trecut în tabăra duşmană. De sigur, cea mai mare parte a societăţii culte ruseşti înţelege şi nu admite răpirea Basarabiei nici în 1812 nici în 1878. Ruşiai a salutat cu satisfacţiune unirea Italiei, a înlesnit prin păstrarea neutralităţii sale înjghebarea u-niunei Germaniei. De ce dar ar căuta ea să împiedice şi să duşmănească unirea popoarelor: român, grec, sârb şi bulgar? Dacă Rusia, n’ar fi răpit Basarabia, nici Austria n’ar fi îndrăznit să anexeze Bosnia şi Herzegovina. Politica naţională rusească e tot atât de duşmănoasă intereselor poporului român, cât şi intereselor Grecilor şi Sârbilor. Ea nu se dă înapoi dela ideea de a lăsă Austriei toată partea nordică a Peninsulei Balcanice împreună cu Valahia, pentru a-i rămânea ei Moldova cu Dobrogea, Bosforul şi Darda-nelele, după care nu-i va fi greu să transforme şi Bulgaria, liberată de dânsa, în două gubernii ruseşti: de dincolo de Dunăre şi de dincolo de Balcani. Atâta timp cât Românii nu vor răscumpără cu preţul sângelui Basarabia, iar Sârbii Bosnia şi Herţegovina, ei îşi vor aminti de Rusia, de naţionalişti şi panslavişti. România, pentru păstrarea existenţei sale, a intrat în alianţa austro-germană şi în acest caz toată vina cade asupra Rusiei care a împins-o în lagărul adversar ei. România ar fi consimţit cu dragă inimă la alianţa cu Rusia, dacă aceasta din urmă ar fi înscris în programul său liberarea Slavilor, Grecilor şi Românilor. Rusia şi-ar fi recăpătat teritoriile din Galiţia şi Iga-ria, partea Bucovinei populată cu Ruşi,—iar România şi-ar fi realipit provinciile locuite de români: Basarabia (fără judeţul Hotinului, populat cu Maloruşi), Bucovina, Transilvania, Banatul şi celelalte. Dacă se cercetează istoria rusă se ajunge la convingerea că politica rusească este cea mai tiranică, căci plăteşte binele prin rău. De câte ori n’au fost amăgiţi de către Rusia Grecii şi aruncaţi de către Eca-terina II şi Alexandru I în mâinele Turcilor pentru a fi apoi măcelăriţi cu sutele. Jugul administrativ şi bisericesc stăpâneşte popoare neînrudite cu cel rusesc, cum sunt Moldovenii şi Gruzinii. Nici în Kişinău, nici în Tiflis nu există instituţiuni de cultură superioară şi cele mai de seamă forţe culturale ale Moldovenilor şi Gruzinilor nu-şi pot găsi adăpost în patria lor. Societatea rusă începe a înţelege unde duc Rusia naţionaliştii ei, cari actualmente stau sub scutul guvernului. De curând în presă li s’a pus botniţa. Li s’a interzis de a mai scrie în chestiunile referitoare la Gruzia, Basarabia, armată şi flotă. Ticăloşia şi activitatea rusificaiorilor trebuiesc ascunse publicului fiindcă se tem de lumină. Totul se precipită spre ruina monarhiei alcătuită acum o mie de ani, şi a cărei glas a rămas astăzi izolat în mijlocul Europei. Au fost însă timpuri când cei mai însemnaţi bărbaţi ai Rusiei, oameni cari se sacrificau pentru idei, apostoli ai dreptăţii şi ai iubirei, îi dădeau acesteia sfatul să libereze de sub jugul austro-maghiar pe Greci, Români, Sârbi şi Bulgari, pe cari apoi să-i atragă la alianţa cu Rusia. Popoarele balcanice: Grecii (6 milioane), Românii (12 milioane), Sârbo-Croaţii (9 milioane) şi Bulgarii (5 milioane) ar fi fost zăgazurile .Rusiei şi Europa ar fi „fpst nevoită să ţină seamă de dânşii. Multe păcate apasă conştiinţa Rusiei şi în loc ca ea să se pocăească înapoind naţionalităţilor streine libertatea, egalându-le în drepturi cu Ruşii, sădind în sufletul lor încrederea, ea caută să-i subjuge şi mai mult, îndârjindu-şi acele sale veninoase mai ales asupra Gruzinilor şi Moldovenilor, câştigându-şi simpatiile Armenilor şi cântând în struna sectanţilor şi celor de altă lege. In Duma a patra, care se va deschide în curând, guvernul visează să introducă pe sărmanii lui naţionalişti intelectuali, progenitură a infernului, propovăduitori ai silniciei şi discordiei între oameni, visează de asemenea să Idea locuri în' Dumă la 20 arhierei, 200 ierei nou sosiţi, cari şi-au lăsat păstoria pentru haina de (deputat. Fără voia noastră trebuie să ni se roşească obrazul de ruşinea constituţionalismului rusesc. Va mai putea fi oare vorba acî de liberarea popoarelor balcanice pe cari noi, Cu toate valurile de sânge văr- 264 NOUA REVISTA ROMANA sate pentru liberarea lor, le oferim Austriei, care simte slăbiciunea lor? Una din două rămâne: sau să ne luptăm pentru libertatea celor înrudiţi sufleteşte cu noi şi pentru sângele fraţilor, sau să ne încăerăm cu toate naţionalităţile şi neamurile cari populează Rusia şi să declarăm ca separatişti chiar pe Maloruşi şi Bieloruşi (Ruşii albi). N. Durnowo după manuscrisul rus. în româneşte de Lt Cezar Sfat ROMÂNIA ŞI TENDINŢELE NAŢIONALE BULGARE E sigur că propunerea Berchtold nu are de ce să urmărească realizarea revendicărilor naţionale din Balcani, căci satisfacerea năzuinţelor Bulgarilor, Sârbilor şi Muntenegrenilor ar putea să provoace o repercusiune în imperiul austriac, imperiul tuturor naţionalităţilor. IVizita apoi, a Contelui Berchtold la Sinaia, date fiind legăturile oficialităţei române cu Austro-Unga-ria, nu putea să aibă ca rezultat decât hotărîrea României la... păstrareastatu-lui-quo, mult dorit de Austria, în Balcani. E vorba: României îi convine această politică fată cu interesele şi năzuinţele sale? Partizanii acestei politici au răspândit temerea că realizarea tendinţelor naţionale bulgare, adică dobândirea autonomiei Macedoniei sau alipirea acesteia Ia Bulgaria, ar da o preponderentă Bulgariei în Balcani, dejci o scădere pentru România, căreia îi va urmă un eventual atac din partea Bulgarilor cari formulează pretentiuni pentru Dobrogea. Mai întâi, trebueşte limpezită chestiunea că prin realizarea idealului naţional bulgar, nu se poate înţelege luarea Dobrogei dela Români, căci pentru ca Bulgarii, sau oricare alt popor cu tendinţe naţionale, să aibă un drept naţional legitim asupra unei provincii, trebuie ca istoria, numărul şi ceeace acel popor a făcut în curs de veacuri în provincia respectivă, să-i consacre acel drept în aşa chip/ că orice consideratiune, de forţă chiar, să cedeze faţă de starea de fapt. Or, Bulgarii nu sunt câtuşi de puţin în situaţiunea aceasta în Dobrogea. Cei mai mulţi sunt stabiliţi acolo după răsboiul de independenţă dela 1877; iar istoriceşte, Dobrogea aparţine Românilor nu numai 'din timpul lui Mircea cel Bătrân, dar încă din timpurile Daciei şi colonizărei acesteia. Lucrările în sfârşit, cheltuelile şi interesele economice care leagă Regatul român de Dobrogea, o face pentru totdeauna nedespărţită de dânsul. Apoi, se vor găsi în Bulgaria capete care să înţeleagă că vecinătatea imediată a Rusiei în loc să-i fie de vreun folos, după cum diplomaţia rusească: a tăcuţ pe mulţi naivi să creadă astfel,—îi va periclita existenţa. Bulgarii pot aveâ aşâ dar un ideal naţional de realizat fin Macedonia, îdar niciodaţă în Dobrogea. Şi chiar în Macedonia nu pot aveâ pretenţiuni decât pentru ţinuturile în cari au majoritatea, căci Sârbii, Grecii, Aromânii şi Turcii au cu drept cuvânt şi ei pretenţiu-nile lor. De aci decurge pentru Bulgari dificultatea realizării năzuinţei lor de expansiune teritorială în Macedonia, căci au de luptat nu numai cu Turcii, dar cu toate statele cari au conaţionali acolo. Acordul care se spune că s’a încheiat între Bulgaria, Grecia, Serbia şi Muntenegrul, în această privinţă, nu poate să rezolve chestiunea sub raportul aspiratiunilor naţionale ale fiecăruia din aceste state. Să admitem însă, hipotetic, că Bulgaria ar reuşi vreodată să înfrângă aceste dificultăţi. Sporirea oare a teritoriului bulgar cu o porţiune din Macedonia, va determină ea preponderenţa Bulgariei în Balcani, şi punerea noastră, a Românilor, în stare de inferioritate? Toată eroarea acestei temeri provine din sugerarea unei consideraţiuni greşite: aceea de a pune pe Românii din Regat singuri, în afară de idealul lor naţional, faţă de Bulgarii uniţi cu cei din Macedonia. Intr’adevăr, Românii din Regat nu pot fi consideraţi singuri în calculele de desăvârşirea idealului naţional al vecinilor bulgari, căci dacă evoluţia impune ca Bulgaria să-şi extindă teritoriul său acolo unde conaţionalii sunt în condiţiunile caracteristice, de ce să uităm că aceiaşi evoluţie împinge fatal şi pe Români la aceiaşi situaţie ; că prin urmare dacă Bulgaria mărită cu c parte din Macedonia ar putea schimba în favoarea sa equilibrul, de ce să nu se considere şi România sub raportul idealului său naţional, căci atâtea milioane de Români din jurul Regatului român, sunt îr. măsură să alcătuiască un popor care să reziste nu numai Bulgariei sporită cu Macedonia, dar oricărei puteri vecine. Iată dar o enormitate: Noi, Românii, să ne punem în calea Bulgarilor când aceştia vor să grăbească cursul istoriei întru realizarea: a ceeace Ii se cuvine, de teamă că aceştia să nu devină mai puternici decât noi; fără să vedem că prin aceasta renunţăm sau ne opunem unei evolu-ţiuni fireşti în alcătuirea statelor moderne pe baze naţionale, care ne-ar da şi nouă ce este al nostru şi ne-ar face astfel de atâtea ori mai puternici decât Bulgarii! Noi n’avem decât să învăţăm ceva dela naţiunile —cum e azi cea bulgărească, care grăbesc mersul acestei evoluţii. , Dar se va observa că e greu să realizăm ceeace năzuim. De ce însă nu este greu şi pentru Bulgari ceeace năzuesc ei? N’au şi Bulgarii de luptat ai atâtea dificultăţi? Bulgarii însă trebuesăo recunoaştem, au făcut mai mult decât noi în această p(rivinţă. In primul rând şi-au statornicit chipul înfăptuirei idealului lor, la care au aderat toţi, cu mjc cu mare, şi pentru care luptă fără preget. Ideea lor de realizare a autonomiei Macedoniei, care într’o zi să se alipească de Bulgaria, constitue ţelul determinat pentru care Macedonia se frământă de aitâţia ani. Noi, Românii, nu am formulat nici un plan de rea- NOUA REVISTA ROMANA 265 Uzare a necesităţilor istorice naţionale; ba din potrivă, ne uităm urît la vecinii cari se sbat în lupta acestei realizări. Avem Ligă Culturală, a cărei necesitate nimeni nu o tăgădueşte. îşi are rostul său. Avem naţionalişti ; dar dacă veţi întrebă pe vre-unul din ei cum concretizează idealul nostru naţional şi cum luptă în afară de mijloacele culturale,—şi acestea slabe de altfel, încurajate mai mult de Românii din afară,—nu va putea formula nimic precis, căci nimic nu este hotărît. Care este planul naţionaliştilor noştri pe temeiul căruia luptă pentru ca împrejurări favorabile să nu ne surprindă, sau, mai bine, pentru a creiâ cu vremea aceste împrejurări de care apoi să profităm? Se spune că am pierdut ocaziuni frumoase cari ar îi fost în măsuţă să ni-1 pună la dispoziţie de-a gata. E adevărat că nu se poate scrie în vileag orice. Dar totuşi nu s’a simţit nimic până acum. Nimic nu se vede. In schimb, dăm toată vina pe Rege, uitând că în primul rând noi nu ne-am înţeles şi hotărât cu nimic asupra acestei concepţii a cărei realizare poporul întreg să o ceară apoi Suveranului, după cum fac azi Bulgarii. , N. Ştefănescu-Iacint CULTURALE CAMPANIA IN FAVOAREA CLASICISMULUI IN FRANŢA1) De cel mai mare interes este broşura Les huma-nites et Ies ingenieurs (Ed. A. Fayard, 1912) datorită lui Henry Le Chatelier, unul din cei mai distinşi oameni de ştiinţă francezi ale cărui păreri fac autoritate în lumea industrială atât în Franţa cât şi în străinătate. Conţinutul ei a apărut mai întâiu în formă de articol în La Revue Scientifique (No. 21, Octom-bre, 1911, p. 513—520).' Le Chatelier ne explică la început care a fost cauza intervenţiunii inginerilor în lupta pentru reintegrarea studiilor clasice în şcolile franceze. «Acum trei ani, scrie d-sa, Andre Pelletan, sub-director al şcoalei de mine, atrăgea atenţiunea consiliului acestei scoale asupra inconvenientului recrutării obicinuite a candidaţilor printre elevii cei mai bătrâni ai «clasei de matematici spe-eiale». Primul an de «matematici», zicea dânsul, este cu siguranţă profitabil; aceasta e indoelnic pentru al doilea ; pentru al treilea este vătămător lără exagerare (franchement nuisible). şi pentru al patrulea conduce la abrutizare desăvârşită». Profesorii şcoalei recunoscând in unanimitate inconvenientele foarte grave ale programelor, «cerură ministrului să micşorei cu un an limita vârstei, în speranţa de a suprimă astfel, cel puţin unul din cei patru ani obicinuiţi de matematici speciale». . «Spre surprinderea generală insă. Consiliul de Stat, consultat, făcu o opoziţiune absolută. Ideea era excelentă, recu-noşteâ el, totuşi nu se putea autoriza punerea ei In execu-ţiune, de teamă că va aduce un prejudiciu celorlalte şcoli». 1) Noua Revistă Română, no 17 vo 1. XII. Ce se întâmplă însă? Şcoala politehnică intervine la rândul ei cerând aceiaşi reformă. Demersurile şi formalităţile au durat doi ani. Dis-cutându-se chestiunea s’a observat că măsura proec-tată n’ar avea alt rezultat, decât să reducă timpul pre-paraţiunii pentru examene; căci candidaţii incorigibili s’ar fi grăbit să isprăvească cu un an mai de grabă studiile lor literare. „Consiliul de perfecţionare" al Şcoalei Politehnice, temându-se de o astfel de consecinţă, propuse să se mărească avantajele acordate candidaţilor cari posedă bacalaureate literale. Aceasta n’ar fi făcut decât să se continue vechea tra-diţiune... Ministrul de răsboiu însă refuză să acorde micşorarea de limită a vârstei; ba încă, nemulţumin-du-se de a respinge nouile avantaje cerute pentru bacalaureaţii literaţi, dânsul suprimă încă şi pe cele de cari ei se bucurau mai ’nainte. Aceasta provocă o uimire generală. Consiliul societăţii Amicilor Şcoalei Politehnice decise să se adreseze o protestare foarte energică ministrului... Această societate întemeiată din iniţiativa d-lui Blondei şi alcătuită de mari induşi triali, de înalţi funcţionari din administraţiile statului, de membri ai Institutului, de ofiţeri superiori, de senatori, de deputaţi ,se dezinteresase până atunci de toate chestiunile relative la (învăţământul secundar". Ea se ataşase la organizaţia solidăj a şcoalei politehnice. De data asta însă o intervenţiune eră necesară. «Mai mulţi membri din consiliul acestei societăţi, cari ocupă situaţiuni însemnate în indusţrie şi întrebuinţează sub ordinele lor mulţi ingineri tineri ieşiţi din şcolile technice, au fost în chip particular mişcaţi de hotăririle luate de ministerul de război. Diferite grupări industriale: Le Comite des Forges, Le Comite des Houilleres, Le Societe d’Encourage-ment al'Industrie Naţionale, ingineri, comercianţi şi financiari, schimbară vederi in această privinţă. Toţi se arătară de o potrivă convinşi de însemnătatea culturii clasice pentru formaţiunea unor [oameni destinaţi să ocupe situaţiuni înalte in industrie şi in afaceri». . «In această luptă e imposibil să se opue cultura ştiinţifică, culturii literare, căci autorii acestei agitaţii se preocupau mai ales, cerând respectarea vechei culturi clasice, să întărească cultura ştiinţifică a tinerilor cari se prepară pentru şcolile tehnice, de unde ei înşişi au ieşit. Aceste două culturi nu sunt în spiritul lor, opuse, din potrivă ele sunt două disciplini, cari trebue să se ajute în chip mutual». «Un curent paralel s’a dezvoltat in centrele literare, şi aceste două râuri alcătuesc astăzi unite un mare fluviu». Acesta e -istoricul chestiunii. Intr’un al doilea capitol : Pentru ce inginerii apără cultura clasică, (pag. 10—11), Le Chatelier explică simpatia neprevăzută a inginerilor pentru vechea cultură antică. Cei mai mulţi dintre ei au întâlnit în cursul carierii lor, funcţionari, elevi şi chiar colaboratori ieşiţi din învăţământul modern, lipsiţi de orice aptitudine profesională, cu toate studiile multiple ştiinţifice, cu toate succesele remarcabile la examene. Pentru a explică aceasta „unii invoacă inaptitudinea de a scrie corect franţuzeşte; alţii neînţelegerea ideilor generale; alţii lipsa judecăţii şi a tactului; alţii incapacitatea de a discută cauzele erorii unei experienţe, efc. Aceste sunt diferitele ma-nifestaţiuni ale unei formaţiuni intelectuale insufi- 266 NOUA REVISTA ROMANA ciente. Iată sentimentul directiv al întregii campanii dusă în favoarea culturii clasice". «Oamenii practici pun mare preţ, din punctul de vedere al reuşitei in afaceri, pe activitate, judecată, bun simţ, idei generale, etc. Acesta este un fapt ignorat de comisiunile de invăţământ, ai căror membri, străini cu desăvârşire de comerţ şi de industrie, sunt scuzabili că nu cunosc aceste trebuinţe». «Dar se va obiecta, vechiul invăţământ clasic, adică învăţământul actual greco-latin (Secţia A}, pare mai mult îndreptat spre cunoştiinţa limbilor moarte decât spre formaţiunea intelectuală. Pentru a răspunde acestei obiecţiuni nu e nevoie să întreprindem lungi dizertaţiuni; e destul să invocăm lecfiunile experienţei. Acest învăţământ a format vreme îndelungată toată elita societăţii franceze; Franţa datoreşte elevilor lui toată gloria sa în domeniul Merilor, al artelor, al ştiinţelor şi al industriei. Aceasta ne obligă să recunoaştem că acest invăţământ e o uneltă foarte bună, când vedem cum a format spiritul unor mari savanţi ca Lavoîsier, Cuvier, Fres-nel, Elie de Beaumont, Pasteur, etc. Pe de altă parte perfecţionarea acestei unelte reprezintă veacuri de sforţări acumulate de profesori, de gânditori, de scriitori, dintre cari mulţi au fost genii. Şi vin astăzi unii să pretindă, fără nici o probă directă, că acest instrument nu poate să continue a da aceleaşi servicii, că trebue să fie aruncat la magazia obiectelor demodate, fără chiar să se încerce o ameliorare!». «Nimeni, totuşi, nu gândeşte să atribue acestei moşteniri a trecutului o perfecţiune imuabilă ; învăţământul clasic, ca orce lucru, este de sigur perfectabil; el evaluează de altfel in mod constant» O obiecţiune a adversarilor culturii clasice este următoarea : «Odată cu marile progrese ale industriei, cu maşina cu vapori, cu telegraful, cu automobilul, nu mai e cu putinţă să se continue, ca altă dată, a cumulâ cultura curat literară cu cultura ştiinţifică modernă».... «Aici se face o confuziune absolută. Descoperirile industriale pot, in adevăr, complică învăţămintele profesionale, dar ele n’au a face cu cultura inteligenţii. Spiritul oamenilor ntf s’a schimbat de mii de ani încoace; facultăţile au rămas a-celeaş — deci trebuie să rămână aceleaş metoadele de cultură. Astăzi, nu mai mult decât in timpul lui Socrate, locomotiva n’a devenit un organ al creerului. Nu trebue să confundăm domenii cu desăvârşire diferite. Euclide raţionâ aşâ cum pretindem s’o facă tinerii noştri geometri, iar Aristot observă mai bine decât mulţi medici moderni. Fiii noştri vor puteâ aplică inteligenţa lor la obiecte noui. Aceasta nu schimbă cu nimic formaţiunea intelectuală, pe care trebue să ne silim a le-o da. Să nu confundăm cultura intelectuală cu învăţarea unui meşteşug. Industrialii şi savanţii par astăzi că vreau in unanimitate să lupte împotriva unei astfel de erezii». Continuându-şi mai departe raţionamentul, autorul ' examinează ideile apărătorilor învăţământului modern, cari pretind că studiul limbelor vii şi al ştiinţelor constitue o disciplină echivalentă cu cea a limbilor clasice. „Aceasta este, zice d-sa, o discitţiune curat academică ; ea n’are nimic aface cu problema propusă aici. învăţământul modern nu este decât exclusiv utilitar, el ţinteşte a da spiritului cunoştinţe utile pentru viaţă". El nu este decât un învăţământ în chip esenţial profesional, o formă a învăţământului superior. In capitolul următor Le Chatelier se întreabă: ..învăţământul modern va puteâ oare să asigure o adevărată cultură intelectuală?" La această chestiune dânsul atrage mai întâi din nou atanţiunea că: «Umanităţile reprezintă o muncă de mai multe secole. Din evul mediu invâţământul clasic secundar n’a avut o altă preo-cupaţiune decât formaţiunea intelectuală. Niciodată un profe- sor n’a pretins dela elevii săi să studieze pe Cicerone ca să înveţe pe nişte viitori avocaţi peroraţiuni ingenioase, nici o-perile lui Corneille pentru a formâ autori dramatici. Din potrivă, ştiinţele şi limbile vii au din norocirea sau din nenorocirea lor o astfel de utilitate practică, încât nimeni nu s’a gândit să le predea intr’un alt scop decât pentru a trage un folos din utilitatea lor. Dacă dar acum se pretinde să întrebuinţeze acest invăţământ ca instrument de cultură, trebue atunci să se facă tabula rasa de trecut; totul va trebui edificat pe noi baze». ' Inginerii reproşează în general învăţământului modern, afară de obiecţiunile teoretice, altele de ordin mai material. «Ei declară că acest învăţământ, in ciuda celor ce l-au instituit, a devenit un învăţământ de a doua mână (enseigne-ment de seconde zone). El e un fel de canalizare pentru mediocrităţile cari nu sunt bune nici pentru cultura fină, înaltă literară clasică, nici pentru cea ştiinţifică. Această situaţiune este astăzi in mod oficial acceptată. Dd. Ribot şi Steeg au insistat la tribuna senatului asupra avantajelor acestui învăţământ modern, care debarasează mediocrităţile dela ciclul studiilor clasice». Totuşi s’a făcut prin aceasta o mare nedreptate: căci prin regulamentele noui se oferă acestor mediocrităţi un bacalaureat cu rabat (baccalaureat au ra-bais), dându-li-se avantaje egale cu cei ce posedă bacalaureatul clasic. Din această pricină cei mai mulţi dintre tineri se înscriu la secţiunea modernă. . împrejurarea aceasta a dat naştere şi unor scene comice. Ministrul afirmând la tribuna senatului egalitatea programelor secţitlnei moderne, cu latineşte, cu cele ale secţiunei clasice, un profesor îndrăsneţ a voit să dovedească exactitatea acestei afirmaţiuni la. un examen de bacalaureat. „Din moment ce se declară, şi-a" zis dânsul, că cei dela modern sunt egali în ştiA inţă celor dela clasic, n’am decât să le dau aceeaş versiune". ' Ce se întâmplă însă? Versiunea părând peste puterile lor, candidaţii „cu oarecare aparenţă de dreptate, văzură în această măsură o lipsă de bună credinţă ; ei sparseră atunci geamurile şi erau cât p’aci să omoare cu pietre pe uşierii Sorbonei". Şi Le Chatelier adaugă ironic: „aceste nu sunt pentru industriali recomandaţiuni prea ispititoare în favoarea învăţământului modern". In sfârşit şcolile ştiinţifice moderne şi tehnice mai fac încă o învinuire învăţământului modern. Ele zic că acesta nu-i decât un fel de „bucheniseală" (chauf-fage), în care mediocritatea poate să triumfe împotriva inteligenţii şi a meritului. Mai departe autorul tratează chestiunea reformelor. EI cerc- menţinerea învăţământului modern alături de cel clasic cu condiţiunea ca să se declare valoarea lor neegală : primul ca formând „a doua zonă", al doilea alcătuind prima zonă“. Să se acorde de asemenea avantagii mai mari bacalaureatului clasic, căruia să i se restitue partea ştiinţifică care i s’a răpit. învăţământul de a doua zonă ar puteâ fi asemuitor primului, dar cu programe mai puţin încărcate. NOUA REVISTA ROMANA 267 Se va lăsa totuşi posibilitatea elevilor ca, în urma unei pregătiri, să treacă la prima zonă. Partea ştiinţifică a învăţământului clasic va trebui să cuprindă : matematicele, fizica, liimia, botanica, geologia, geografia. Se va da o imare atenţie experienţelor şi manipulărilor maşinilor de laborator. In sfârşit reforma trebue să se facă spre a uşura spiritelor de valoare şi „numai acestora", accesul la situaţiunile sociale cele mai înalte. Pentru atingerea acestui scop, trebue să dăm tuturor acelor cari merită aceasta, aceeaş educaţie. Nu trebue să ne mulţumim a da unora un învăţământ de un grad inferior. Doctorul Grasset, profesor la Facultatea de Medicină din Montpellier şi asociat naţional al Academiei de Medicină din Paris, în broşura sa Les humanites et Ies medicins,, (Ed. A. Fayard, 1912) tratează chestiunea clasicismului din punctul de vedere al foloaselor ce studiile medicale aşteaptă dela acest învăţământ. D-sa discutând legea din 1902 şi avantajele ce dă unei categorii de studenţi, se ridică împotriva ei. Linele dispoziţiuni ministeriale posterioare acestei legi au agravat situaţiunea, permiţând intrarea în facultatea de medicină chiar a tinerilor cari nu posedă decât certificate emanate dela şcoli normale, dela şcoala politehnic# ba chiar şi a celora cari au gradul de controlor de mine, de conductor de poduri şi şosele, etc.! . „ Prin urmare, zice Grasset, astăzi se permite unui tânăr care n’are o educaţiune clasică, literară şi filosofică, să urmeze studiile medicale. «Această stare de lucruri e bună sau nu ? Este oare de dorit ca, pentru formaţiunea de medici, şi prin urmare pentru creaţiunea unui bun corp medical, să se continue a nu se cere studii literare şi filozofice serioase la intrarea in facultăţile de medicină ? Cred, că nu numai menţinerea acestui regulament nu este de dorit, dar că aceasta constitue un adevărat pericol pentru viitorul medicinei franceze şi prin urmare un pericol grav pentru societatea franceză». Mai departe autorul arată ce sens trebuie să dăm cuvântului umanităţi. «Când voesc să încerc, zice d-sa, a demonstra că pentru a deveni cinevâ un bun medic, trebue să fi făcut umanită-ţile, nu voesc să zic că un bun medic trebue să fie un umanist în sensul vechiu al cuvântului... Dela veacul al XVI-lea, studiul umanismului n’a păstrat acest caracter şi această însemnătate, decât pentru filologi, adică pentru o categorie de savanţi specialişti (latinişti, elinişti şi ebraizanţi). In afară de aceşti umanişti, umanităţile au rămas ca un «mij'oc» de înaltă cultură generală, un mijloc de educaţie completă ; ele constitue studiul literaturei vechi, al. sufletului vechiu, atât de necesar pentru înţelegerea sufletului modern şi pentru studiul literaturilor în general... In studiul umanitâţilor cuprind şi filozofia» - «Astfel înţeleasă chestiunea, ea nu mai poate fi restrânsă numai la limba greacă şi latină. De sigur că studiul acestor limbi moarte este un element însemnat pentru obţinerea acestei inalte educaţiuni literare clasice. Grasset arată apoi avantajele şi inconvenientele e-ducaţiunii utilitare şi a cducaţiimii neutilitare. «Partizanii primului sistem zic cu multă logică: viitorii medici vor utilizâ imediat cunoştinţele complecte în ştiinţe şi în limbi vii. Partizanii celui de-al doilea sistem zic, din potrivă, nu cu mai puţină logică: un tânăr nu va deveni un bun medic, decât dacă s’a preparat pentru studiile medicale prin-tr’o bună cultură literară şi filozofică anterioară». «Cu alte cuvinte, educaţiunea utilitară este aceea care dă cunoşlinţi imediat şi direct utilizabile; educaţiunea neutilitarâ este aceea care dă cunoştinţi nu imediat şi direct utilizabile. Rămâne a se şti, care din aceste două sisteme este in definitiv, cel mai util viitorului medic». In capitolul următor Grasset arată că medicina este o ştiinţă şi o artă „ştiinţifică" feau o ştiinţă aplicată. Toţi medicii trebue să fie laolaltă savanţi şi practi-ciani. Pentru aceasta, educaţiunea literară, greacă şi latină sunt necesare. «Medicul nu este un domn, care schimbă ordonanţele sale pentru onorar. El este un om care studiază şi trebue să cunoască viaţa omenească in toate amănuntele evoluţiunii sale, in stare de sănătate şi in stare de^joală. Medicul este biolo-r/is/ul omenesc». Grasset, ca şi Poincare, arată marele folos, marea necesitate a umanitâţilor pentru formaţiunea viitorilor savanţi: «Emile Faguet recunoaşte, scrie autorul, că unul din principalele avantaje ale culturii literare este că formează un spirit just. Care este oare profesiunea in care spiritul just este mai necesar ca în profesiunea medicală ?» Autorul mai citează un pasagiu din discursul ţinut de doctorul Leon Labbe înaintea Senatului, la 3 Iulie 1911. «Eri, cei mai mari savanţi, cei înaintea cărora fiecare trebue să se încline, oameni ca Pasteur şi Claude Bernard, vedeau in studiile clasice izvorul ideilor generale şi recunoşteau, după vorba marelui nostru Berthelot, că înalta cultură a spiritului, datorită culturii clasice, este necesară pentru urmărirea lucrărilor lor». Preşedintele Ligei pentru cultura franceză a zis, că singurul mijloc pentru a reconstitui un suflet unic in Franţa, este studiul umanitâţilor. Medicul este in primul rând printre educatorii şi formatorii acestui suflet francez. Rolul şi influenţa medicului asupra societăţii, asupra organi-zaţiunir sociale, merg pe fieşte care zi mărindu-se» Despre necesitatea absolută a studiilor clasice în liceu, Grasset reaminteşte părerea Iui Liebig, pe care Leon Labbe a citat-o înaintea senatului, despre decep-ţiunea ce a avut acest mare savant german văzând slabele rezultate aduse de liceele reale din Germania, dela cari se aşteptă atât de mult. Deasemenea Medical-ul Cornii din Londra, tratând chestiunea, emite dorinţa ,ca pentru formaţiunea medicului să se ceară neapărat studiile clasice. «Acum un an profesorul His din Berlin, succedând la catedra de clinică medicală a ilustrului său profesor Leyden, consacră întreaga sa lecţiune de deschidere pentru a dovedi necesitatea absolută, pentru cine voeşte să abordeze cu folos studiile medicale, a unei culturi generale de primul ordin». In sfârşit Graslset face istoricul manifestaţiunilor produse în Franţa în corpul medical în favoarea studiilor clasice şi arată folosul Iimbei greceşti şi latine pentru formaţiunea ante-medicală. In această ordine de idei d-sa răspunde atacurilor deja vechi ale lui Gustave Le Bon din cunoscuta sa carte Psychologie de l’education. 1 268 NOUA REVISTA ROMANA Erorile pe care le pune Le Bon pe seama „prejudecăţilor latine" sunt erori de metodă. La critica adusă, că din educatiunea greco-Iatină nu rămâne nimic, Grasset răspunde: rămâne ceva şi acest ceva e suficient ca tinerii să înţeleagă o mare parte din cuvintele întrebuinţate în limbajul medical şi cari sunt greceşti şi latineşti. Ele uşurează priceperea altor cuvinte şi ajută mai ales memoria. Apoi mai trebuie să socotim, că un oarecare număr de pharmacopee sunt scrise în latineşte. Puneţi pe un tânăr care a făcut realul să le consulte!... Gustave le Bon crede, că chestiunea menţinerii culturii greco-I'atine „a intrat în faza sentimentală1, în care raţiunea nu mai intervine." Jules Lemaître de asemenea a declarat mai de mult, că nu literaturile greacă şi latină i-au format inima şi spiritul.1) El însă se înşală! «Pentru formaţiunea acestui spirit minunat, a acestui suflet atât de francez, a acestui filozof atât de fin şi a acestui analist atât de pătrunzător, îmi permit să cred, zice Grasset, că educatiunea greco-Iatină a jucat un rol şi un rol însemnat».2) Grasset mai întâmpină o critică cunoscută a lui Gustave Le Bon despre abuzul ce se făcea cu memoria şi cu metoda mnemotehnică. «Educaţiunea, zice Le Bon, este arta de a lace să treacă conştientul in inconştient, de a se dezvoltă conştientul, şi de a-1 formă pentru a-1 tace să lucreze prin el însuşi când va ajunge in învăţământul superior». «Ei bine, răspunde Grasset, toamai acestei educaţiuni a neuronilor psichici superiori este indispensabil învăţământul literar (greco-latin, în acelaş timp cu cel francez). Pentru ca să judecăm valoarea unei educaţiuni, nu trebuie să dozăm şi să măsurăm cantitatea lucrurilor învăţate copilului, şi cari, dacă le reţine, ii vor fi utile mai târziu (ca ştiinţele şi limbile vii); trebuie să apreciem valoarea educativă de ceeace îl învăţăm, adică influenţa pe care o va aveâ acest învăţământ asupra desvoltării personale şi a producţiunii ulterioare a centrilor săi psichici superiori». «Ideea de valoare educativă a unui învăţământ nu este dar o ideie mistică sau comică, de care trebue cineva să râdă sau să dea din umeri. Ea este o idee ştiinţifică, bazată pe analiza psichofiziologică a creerului copilului». «Prin urmare putem relua în chip serios şi menţine, in ciuda persiflărilor şi a discuţiunilor, această teză: învăţământul limbilor greacă şi latină nu trebue să fie apreciat după cantitatea de latină sau de greacă care rămâne în memoria copila1 ui; el treb'ie apreciat după valoarea lui educativă». Acestea sunt în rezumat ideile lui Grasset, tratate în prima jumătate a broşurei sale. In capitolele următoare el arată însemnătatea filozofiei pentru medici, chestiune, care iese din discuţiunea valorii studiului limbilor clasice. Aceste trei lucrări ale învăţaţilor francezi de cafe ne-am ocupat în articolul de faţă, sunt după cum se vede o energică protestare împotriva programelor din 1902— asemănătoare în general cu ale noastre actualmente în vigoare — împotriva spiritului mercantil, care suflă în învăţământul secundar de astăzi. Acest spirit va sdrobî cu încetul orice avânt pentru studiile desinteresate, cari alcătuesc caracterul esenţial şi fundamental al ştiinţei. O. Tafrali 1) Se şlie că Jules Lemaître a revenit acum în urmă asupra acestei păreri, declarându-se partizan al studiile clasice. 2) De nceenş părere este şi Victor Giraud : Revue des Deux Mondes, 1 Aprilie 1912. CRONICA TEATRALA Deschiderea Stagiunii Teatrului Naţional. ,,Să[?tainăjia Caragiale". Ca un pios omagiu- adus memoriei celui mai mare dramaturg şi prozator al nostru, Teatrul Naţional a consacrat întreaga săptămână de deschidere a stagiunii operii Iui Caragiale. Gândul direcţiei merită toată lauda, păcat numai că a trebuit să aşteptăm moartea maestrului pentru a vedea reprezentată în întregime opera lui dramatică. Stagiunea s’a deschis cu D ale Carnavalului şi Corni Leonida faţă cu Re acţiunea, apoi au urmat Scrisoarea pierdută, O noapte furtunoasă, Năpasta. In dorinţa de a face ciclul cât mai complet, direcţia a vroit să reprezinte şi o lucrare uitată, o simplă localizare pe cât se spune, pe care maestrul a publicat-o cândva, dar pe care n’a ţinut niciodată să o reprezinte. Această aproape dezavuată Soacră, care nu adaugă nimic la gloria lui Caragiale!, a [dat prilejul câtorva actori tineri ai Teatrului să-şi arate verva şi vioiciunea, lntr’altă seară un actor de talent a spus monologul întâi Aprilie. Acum când vedem jucată în întregime opera dramatică, a lui Caragiale ni se întăreşte şi mai mult convingerea despre însemnătatea şi durabilitatea ei. Spuneau unii oameni cu vederi strâmte, pe vremea când piesele lui Caragiale nu se mai jucau (ceeace nu împiedica să fie citite şi recitite, ba chiar şi studiate în şcoale), că însemnătatea lor a fost pur locală şi de moment, că în cel mai bun caz generaţiile viitoare au să se intereseze de ele ca de un document istoric al unei anume epoce din desvoltarea noastră politică şi socială, iar tipurile zugrăvite într’însele au să dispară odată cu vremurile în care au apărut şi că într’un viitor apropiat, când se va fi uitat şi de garda civică şi de discuţiile asupra revizuirii Constituţiei şi de pseudo-liberalismul „republican", nimeni nu va mai ' pricepe pe Caţavencu şi Farfuridi, pe Jupân Dumi-trache şi pe Ipingescu, care vor apărea ca nişte fosile, ca mărturiile şterse ale unor vremuri de mult apuse. Părerea aceasta denotă o vădită lipsă de pricepere literară. Un semn oarecum exterior, care arată cât e de greşită părerea, putea să fie văzut în succesul cu care a fost primită, în anii din urmă, reluarea uneia sau alteia din piese, în sălile veşnic pline, în veselia sănătoasă şi entuziasmul curat al publicului, în ediţiile cari se succedau ale operei. Deşi au trecut aproape treizeci de ani dela apariţia lor şi multe din lucrurile şi situaţiile despre care eră vorba într’însele s’au schimbat, cel puţin în înfăţişarea lor exterioară, piesele Iui Caragiale păstrează în ochii publicului tinereţea neveştejită a operelor durabile. Publicul nostru, care gustă neobosit piesele lui Ca-ragiaie, simte de sigur, când mai vag când mai clar, în tot cazul mult mai bine ca unii critici, că la spatele încurcăturii ce rezultă din pierderea unei scrisori de dragoste, or dedesubtul spaimelor şi teoriilor lui Conu Leonida, or aventurilor amoroase ale Vetei şi Ziţei este ceva mult mai adânc, şi că în mo- NOUA REVISTA ROMANA 2bq mentele prinse din viaţa acelor eroi palpită un e lement de viaţă adevărată şi veşnic omenească. Nu se poate contesta că comediile lui Caragiale au şi o valoare de document istoric pentru anume momente din desvoltarea vieţii noastre politico-so-ciale, dar nu e aceasta singura lor valoare. Ele sunt în primul rând o satiră nemiloasă a rezultatelor ce a dat grăbita introducere la noi a formelor de viaţă politică luate de aiurea, forme cari în occident erau fructul unei lungi evoluţiuni. La un popor cu o structură socială aproape patriarhală şi cu o viaţă politică nulă se introduc deodată forme şi principii de organizare politică şi socială de un liberalism foarte înaintat, potrivit cu societăţile cele mai civilizate din Apus. Nu se putea să nu rezulte de aci o confuziune din cele mai mari şi să nu asistăm la o parodie de viaţă politică. Subt formele aduse de aiurea, de care ştiau să se folosească- numai cei abili, era natural să trăiască tot vechile deprinderi şi apucături, iar instinctele cele rele să găsească un minunat adăpost, subt care să lucreze în linişte. In zăpăceala aceasta universală de sigur că spiritele mai slabe nu puteau rezista şi nu e de mirare ca „revoluţionarul" Conu Leonida. hrănit cu frazeologia gradilocventă şi goală a „liberalilor înaintaţi" care vedeau pretutindeni spectrul Reac-ţiunii, să „cadă în fandaxie" ,şi pentru .el „şi nimic să mişte", iar şiretul Caţaveirai şi cei deopotrivă cu el, admiraţi de toţi Gonii Leonida, Jupânii Dumitra-che şi Ipingeştii, să aspire la cele mai înalte locuri, nu de dragul principiilor, de care puţin le păsa, pe care nu le pricep nici ei nici cei ce-i ascultă şi-i admiră, ci de dragul propriei lor ajungeri şi chiverniseli. Dacă am găsi numai atât în piesele lui Caragiale şi încă ar fi suficient ca să le asigure o însemnătate şi o durabilitate ■ destul de mare. Dar găsim ceva mai mult: găsim redată în forma veşnică a artei viaţa adevărată, găsim adâncite părţi veşnice ale sufletului omenesc. In literatura noastră opera lui Caragiale— comedii, dramă, nuvele, schiţe, povestiri—este cea mai vastă şi mai originală galerie de tipuri desăvârşite. In piese nu există personaj schiţat în treacăt: fiecare este turnat întreg şi dintr’o bucată, şi-l vezi mişcân-du-se, trăind, cu gesturile şi cu ticurile lui. cu ideile şi „marotele" lui, cu patimile şi obsesiunile lui. Până şi numele pe care-1 poartă par’că i-a fost croit pe măsură dela naştere. O minunată putere de creaţiune. Cine poate uită pe Caţavencu şi pe Trahanache, pe inseparabilii Farfuridi şi Brânzovenescu, pe epicul Conu Leonida alături de consoarta sa Coana Efi-miţa, pe Jupân Dumitrache Titircă-inimă-rea şi pe a-niicul său Ipingescu, frate bun cu Qhiţă Pristanda, pe Leibu Zibal hangiul ovreiu şi pe Ion Nebunul, pe Preotul Niţă din Păcat, pe Mânjoloaia. şi pe diabolicul Kir Janidea,—fără să mai amintesc nesfârşita serie de tipuri mai mărunţele din Schiţe şi Momente? Toate personagiilc acestea s’au scoborît de pe scenă, au ieşit din povestiri şi le întâlnim prin jurul nostru, le recunoaştem ca vechi cunoştinţe, le ascultăm vorbind şi nu ne mirăm că vorbele şi glumele lor au intrat în limbagiul de toate zilele. împrejurările ex- ■j||terioare, momentele istorice în care au trăit perso-nagiile teatrului lui Caragiale, pot să se schimbe, să dispară sau să rămâie numai ca vagi amintiri,—a-ceasta nu va scădea valoarea părţii adevărat omeneşti pe care maestrul a pus-o înăuntru. Garda civică poate să dispară, precum a şi dispărut, şi să rămână pentru unii numai o veselă amintire, iar pentru alţii o cunoştinţă din ce în ce mai vagă; luptele politice au să-şi schimbe poate caracterul, şi discuţiile pentru „revizuirea Constituţiei" au să se facă pe alt ton ; alte „marote" au să ia locul republicanismului şi groazei de reacţiune a lui Conu Leonida; î nsă cât lumea va fi lume, cu oameni vii într’însa, minţile slabe se vor ului de vorbele goale ale palavragiilor (şi nu sunt senine că vorbele umflate au să dispară curând din circulaţie,—dispar unele, altele le iau locul), şi onorabilii Trahanache vor avea cea mai deplină încredere în nevestele lor şi în Tipăteştii care le vor fi cei mai devotaţi amici ; iar Farfuridi şi Brânzovenescu vor fi pururea prieteni şi vor face straşnică opoziţie ; iar Caţavencu îşi va clarifica poate mai bine unele idei şi va fi mai puţin incoherent în discursuri, dar va avea aceeaş lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor de a ajunge şi va fi aceeaş desăvârşită lichea ; şi. Coana Veta va trata pururea amor cu Chi-riac, iar soţul său Titircă-inimă-rea se va teme să nu o ruşineze, şi aşa mai departe... Nu-mi pot lua însă gândul dela onorabilul Caţavencu. învechită Scrisoarea pierdută? învechite discursurile lui Caţavencu? Dar Caţavencu e veşnic. Cunosc trei-patru Caţavcnci vii, trăind în ziua de astăzi, foşti şi viitori şi actuali demnitari ai Statului,—mai norocoşi decât sărmanul director al „Răcnetului Carpa-ţilor", dar cu aceeaş fire şi acelaş gen de oratorie. Să nu ne temem dar că piesele lui Caragiale au să învechiască. Avem o chezăşie puternică în firea omenească, prea puţin schimbătoare. Caragiale va rămâne. * Toate piesele au fost îngrijit montate şi bine jucate. De altfel Caragiale a fost totdeauna superibr interpretat la Teatrul Naţional. E tradiţie în această privinţă. Sunt unii artişti cari au intrat cu desăvârşire în sufletul personagiilor. Unii au creaţiuni nepieritoare, cum e d. Brezeanu (Cetăţeanul turmentat, 1-pingescu, Catindatul, Ion Nebunul). E de prisos să mai pomenim de jocul d-nilor Niculescu (Caţavencu, Coana -Efimiţa), Soreanu (Pristanda, Rică Ventu-riano), Toneanu (Farfuridi, Iordache), or de minunata Veta, a d-nei Ciucurescu. E o adevărată plăcere să asişti la Scrisoarea pierdută. Nu -cred să se fi realizat până acum pe scenele noastre un joc mai plin de unitate, de vervă, de vioiciune susţinută. In D ale Carnavalului, care nu se jucase de mult, la prima reprezentare, deşi fiecare rol era bine jucat în parte, se simţea o oarecare lipsă de „ensemble". Sunt sigur însă că la reprezentările următoare se va ajunge la perfecţiunea Scrisorii pierdute. E de notat în Năpasta, în rolul puternic redat al lui Dragomir, intrarea In Teatrul ^Naţional a tţ-lui C. Radovici pe care-1 aşteaptă şi acj mari succese. Lazăr Cosma 270 NOUA REVISTA ROMANA LITERATURA Desen de Adrian Manta Visez femeea '// care să ador Sclipirea putrezit elor organe Şi să respir prin vine diafane Mirezmele dorinţelor ce mor; Să urmăresc cum inima-i înghiaţă Sub lunga-mi sărutare, şi să sug, Din trupu-i pregătit pentru cosciug Puterea dătătoare de viaţă; Să văd cum creşte tragicu-i final Intr’un sughiţ de sânge şi salivă, Şi cum, în sărutarea-mi corosivă, Se stinge frumuseţea-i de spital; Apoi să simt cum frigul mă străbate, Şi ’ncolăcit de corpu-i îngheţat Să mor într'un târziu intoxicat De dragoste şi de morbiditate. N. Davidescu T A T A E o poveste prea simplă pentru ca să poată fi tristă, care nu se înalţă şi nici nu e mai adâncă decât viaţa de toate zilele. Ţăranul a ocolit toate prăvăliile din târg, în braţe cu fetiţa lui, urîtă şi nespălată, ca o maimuţă, gătită cu fundă la moţ, miorlăind tot timpul după jucării. Au intrat într’o baracă, el cu sfială,» fata ca şi când toate jucăriile scânteietoare ar trebui Să-i fie date. Negustorul întinde ţăranului o păpuşică mică, fetei una mare. , — Cât costă asta? s — Doi lei, şi a mare cinci. — Doi lei... , Dar fata ţipă; ea nu poate înţelege de ce tatăl nu-i cumpără păpuşa cea mare care are pantaloni, şi izbucneşte într’un plâns bolnav de copil răzgâiat. — Păi n’am de unde da cinci lei fetiţo, crede-mă. O tocmeală lungă şi ţăranul a plecat, în braţe cu fetiţa ce plânge sughiţat, ţinând de picioare păpuşa fără pantaloni... , Şi din cum era ţinută în braţe, fata conteni plânsul şi ridicându-se pe gâtul lui, îl isbeâ cu mânie pe obraz cu păpuşa ieftină, iar el voia s’o sărute. UN COPIL Bucătăreasa îl ţine pe genunchi şi îi povesteşte: — Dacă au ajuns pe malul mării cu apă neagră au văzut cât ţinea ochii pietre risipite—şi pietrele risipite erau oase de mort. , In salon, valsul. Mămiţica mai frumoasă ca ori când, invitaţi mulţi, bomboane de toate culorile. — Şi apa era neagră—şi pietrele erau oase mort. — Haide, te chiamă coniţa. Băiatul intră în salon şi se repede la mămiţica lui frumoasă să o sărute. — îmi pătezi rochia, stai cuminte şi zi bonjur. — Bonjur. > — O să plecăm la ţară în automobilul lui D-nu. Mulţumeşte. — Mulţumim. — Zi că-ţi place în automobil. — îmi place în automobil... E vânt. Băiatului aşezat lângă şofeur îi e frig şi nu vede nimic căci e întuneric şi se plictiseşte. Dela un timp luna de după un deal, ca un doi lei uzat. Cer palid. Au ajuns. O casă mare, albă, luminată electric. Ar~vrea să se culce să poată plânge liniştit, dar tre^ buie să iasă în grădină. Iar luna. Mămiţica se plimbă* cu domnii şi nu altceva dar îi e urît şi frică pe aleele în care foşnesc frunze şi sar broaşte; iată de ce se gândeşte: O tavă cu marginele înecate în umbră, e lacul. Copilul s’a oprit şi se uită. E singur. Din fantezia malului aşteaptă să iasă lebedele cu gâtul lung ca un braţ, lebedele cari duc într’un răd-van pe zâna apei. Un pom prăvălit pe luciul undei se desprinde negru în bătaia lunei şi nici o frunzuliţă nu mişcă. — Sunt singur zână, vino şi mă ia. Nu vezi că am o mamă care nu mă iubeşte, nu mă ipbeşte, şi nu mă lasă s’o sărut—că se supără? Apa e neagră. — Sunt pedepsit în toate zilele şi sunt urît. Se crede urît. — Zână, eu am să intru în lac, am să măi omor, să merg la tine în palatul din fundul apei, făcut cu capete de om rău, pe care îl ştie bucătăreasa. L’a chemat cineva?—Nu. — Vreau să fii tu mămiţica mea—ştiu că la început nu o să mă poţi iubi, dar poate pe urmă ai să vezi altfel. Şi câte odată tot ai să mă laşi să te sărut. ' Şi copilul înainta prin noroiul malului cu paşi cumpăniţi, simţind că e mult să-ţi iei altă mamă. A dat de apă şi înaintează mereu... Domnul cu care s’a plimbat în automobil se repede, îl smuceşte şi-i dă o urechială. Mămiţica îi strigă: — De-aia te-am luat la plimbare ca să-ţi strici ghetele galbene şi ciorapii noi i Să ştii că ai numai pâine uscată la masă. Băiatul plânge fiindcă nu-i place pâinea uscată. NOUA REVISTĂ ROMANA 271 IN NOAPTE t Pâinea noastră cea... (etc.) Ca ziua de lumină. Sus de tot, luna într’un cearcăn brun, ca al ochilor ce-au plâns sau au iubit prea mult. Din zările care nu se mai văd, vin şi pleacă umbrele lungi, ca balauri ce s’ar târî în noapte. Din bordee au plecat cu toţii şi sunt pe câmpuri, pe toată valea—muncesc—fiindcă ziua nu mâi ajunge. Umbrele lungi de balauri se desprind: plugurile. Boii slabi afundă capul, smucind'. Luna luceşte pe tăişul plugului răsărit dintre valuri de pământ. (Luna când e să scadă, seamănă cu un tăiş de plug). Şi se ridică,o ceaţă albă din bulgării desţelinaţi, un abur în care trebuie să fie stafii. Şi e linişte, fiindcă liniştea nu-i decât un geamăt lung. Cu răbdarea, cu încăpăţânarea pe care numai cei de pe altă lume o au, plugurile de pretutindeni ridică şi coboară drumurile. Cu răbdarea, cu încăpăţânarea pe care numai lipsa şi nevoile o dau, ca să prelungească chinul. Câteodată în cer se face mai lumină, ca şi când luna ar înflori mai mult, apoi clipind se întunecă. Ades ochii boilor au scânteieri de nestemate verzi, ca în privirile necurate. Plugurile vin. Plugurile trec. Nevăzută în sbor, o pasăre aruncă un ţipăt,—hohot de râs, spart în bolţi nesfârşite. Atunci plugurile se opresc speriate, şi boii muşcă cu grabă pământurile reci de rouă. PEISAGIU CU CORBI Intre trestiile coclite ca arama veche, între trestiile ascuţite ca săgeţi răsărite din adâncuri—doarme apa adâncă. Luciul undei nu se vede niciodată—valurile trec nevăzute pe subt stuful legănat—dar poate numai unde ştii apa, simţi vălurirea. Până în zare şi până dincolo de zare—mor apele. Trestiile se sfâşie în zgomot neîncetat de foi de carte; iute şi fără răgaz, şi fără întrerupere întoarse. Sunt multe cărţi, aproape sau departe vrăfuite cum se apropie sau cum se depărtează vântul. Câte odată oasele enorme şi alb strălucitoare ale unui bou sau scheletul totdeauna fantastic al unui cal. se văd vreo câteva zile. , Acum scapătă soarele. Sboară corbii ca nişte fluturi. Câte unul mai îndrăzneţ se prăbuşeşte într’o linie rotundă reînălţată ca o piatră sărită din praştie şi aripile învioletate de soare bat în sus şi’n jos. Aşa în fiecare seară, viu corbii şi se rotesc speriaţi în lumina apusului. Şi atunci, fiindcă trebue să facă ceva—vre-un pândar împuşcă. Stolul se văicăreşte, pasărea cade, pieptul se însângerează, bat frenetic aripile, deschide să croncăe, năvăleşte un suspin' de sânge, lncovoaie capul în piept, strânge aripele, strânge ghiarele încleştând durerea ; moare. ( Rămaşii se îndepărtează în soare cu ţipete lungi, înfometate, dureroase. Din ce în ce se depărtează. Stolul lor se risipeşte şi se adună şi sboară mai departe—ca un vârtej de frunze. * Şi sboară şi acum când nu se mai văd de loc. Sborul lor nu încetează în zări, cum nu încetează foşnetul trestiilor în care un gând uriaş caută ca ’n toate cărţile lumei, taina apelor moarte. BLESTEMAŢII In pivniţa unui han. Lampa cu gaz susură în subsolul adânc şi lung, ca baerile unei reptile, aruncând o pată rotundă, neagră, ce se clatină monoton. Fundurile se pierd în umbră. Dealungul celor doi pereţi, ca două-terase, sunt bătute scânduri, lustruite de suferinţa celor ce vor odihnă—paturile. _ Intre ele drumul strâmt ca un jgliiab e murdar, şi lunecos şi umed. Cei ce dorm au rămas ca împietriţi Î11 atacuri de nebunie sau în agonice sbuciumări, sau în spasmuri voluptoase, deşi pentru cei mai mulţi plăcerea e un lucru prea scump. O gură căscată ca de ţipat horcăie. O cârjă împiedică drumul spre un pat , în care un piept dezvelit pare un câmp în care boli ciudate au brăzdat roşu. Tendoane galbene înnoadă vine negre, îmbracă prost oase oribile de schelet. Miros de rachiu. Duhoare de hoit. ' Vorbe în somn din care înţelegi că visează fericirea—fiindcă se ceartă în vis—şi eşti revoltat că şi-o pot închipui. Calculele misterioase, ca bolboroseala fundurilor de mocirlă, trădează din viaţa lor bătută de lepră şi râie şi de nedreptate—o încăpăţânare, o tenacitate, desgustătoare, scârboasă. Scoborînd treptele, două femei mergeau din om în om, şi zgâlţâind deşteptau pe cei cari ar fi putut să le cumpere un loc de odihnă—în noaptea aceea. Dar cei mai mulţi, în funduri sărutate de umbră se desfăceau singuri de dragostea pe care de mult nu o mai puteau înţelege. Scândurile paturilor aveau scrâşnetul fălcilor contractate de agonie. Luna nouă Un braţ de liră sfărîinată. Idem Un parantes deschis în infinit. Iubirea 1 Trebuinţa de a fi banal. Peştii sărind pe apa in amurg Bobârnace melancoliei. Adrian Maniu 272 NOUA REVISTA ROMANA Strigoiul ~~” Charles Baudelaire Prin al umbrelor desiş, Ca un înger fără milă i Mă voia streeurâ furiş In alcovul tău, copilă. i Şi-fi voi da, odorul meu, i Pale sărutări de lună, Alintări de şerpi ce greu Se târăsc în văgăună. i i Iar când ziua o să vie, Locul meu va sta pustiu • Până seara ’ntr’un târziu. i i ' Alţii vor stăpâni să-ţi fie , Prin umilă gingăşie, • Eu prin groază vreau să-ţi fiu. D. lacobescu PE ÎNTUNERIC O muscă nu tocmai mare se aşezase pe nasul ajutorului de procuror Gaghin. Fie-că o împinsese într’a-colo neastâmpărul, fie-că, din cauza întunericului, căzuse acolo fiind uşurică, trebuie însă să spunem că nu numai decât nasul cam respectabil atrăsese în acel loc delicat prezenţa unui corp de altă natură. De ajuns, că faptul acesta dăduse semnalul strănutului. Gaghin începu să strănute, strănută din toată inima, cu un fel de fluerătură ascuţită şi atât de tare, încât se cutremura patul şi făcea un sgomot ca şi cum i s’ar fi deranjat resorturile. Soţia lui Gaghin, Maria Mihai-lovna, |d blondină de statură potrivită, cu şoldurile pline, se cutremură şi ea şi se trezi. Ea privi puţin prin întuneric, răsuflă adânc şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu trecură nici 5 minute şi ea se întoarse din nou, închise ochii strâns de tot, însă somnul speriat nu voi să se mai întoarcă. După ce mai oftă şi se mai întoarse de vreo câteva ori, când pe o parte când pe cealaltă, ea se ridică, păşi peste bărbatul său şi, luându-şi papucii, se aşeză la fereastră. Afară eră întuneric. Se vedeau numai .siluetele a doi copaci şi acoperişurile întunecoase ale magaziilor. Zorile abiâ-abiâ păreau că licăresc, o licărire care numai decât se acopere de nori. In atmosfera adormită şi învăluită în întunerec domnea linişte. Tăcea până şi paznicul locuinţelor, acela care e plătit înadins parcă pentru a turbură liniştea nopţii cu ţipetele lui, tăcea şi cristeiul, singurul sburător sălbatec, care nu fuge de vecinătatea caselor oraşului. Singură 'Maria Mihailovna turbură această linişte. Stând Ia geam şi privind în curte, deodată se sperie şi scoase un ţipăt înăbuşit, I se păruse că din grădina cu plopi subţiri, tunşi, s’a îndreptat spre casa lor o umbră întunecată. La început când o zărise se gândise că poate să fie vaca sau "vre-un cal, mai pe urmă însă, frecându-se la ochi, începu să distingă destul de limpede conturul unui corp omenesc. Mai mu|lt, i se păru că umbra se apropie de fereastra care dă în bucătărie şi stând niţel, probabil nehotărîtă, sui apoi un picior pe tocul ferestrii şi... dispăru înăuntru... Hoţii!! îi fulgeră deodată prin gând şi o gălbi-neală de moarte îi inundă faţa. Intr’o clipeală imaginaţia ei alcătui un tablou spăj-mântător pentru cei ai casei: hoţul se furişează în bucătărie, de aci în sala de mâncare... argintăria din dulap... trece mai departe în camera de culcare., toporul... figura tâlharului... bijuteriile. Genunchii i sdmu-iară şi prin spate o trecură fiori d'e groază. — Vasea! sgâlţâl ea pe bărbatu-său—Vasile, Va-sile Procofici. — Ah! Doamne Sfinte, parcă-i mort. Vasile, scoa-lă-te! — Nuuââ... mormăi ajutorul procurorului răsuflând puternic şi scoţând nişte vorbe mestecate şi nedesluşite. — Da’ trezeşte-te odată, pentru Dumnezeu. La noi în bucătărie s’a strecurat un hoţ. Stăteam la geam şi priveam afară, când deodată, ce să-mi vadă ochii: cineva se acaţă pe fereastră... din bucătărie trece în sufragerie!... lingurile în dulap... Vasile! şi la Maria Egorovna, tot aşa, anul tre-cuitl a intrat un hoţ. ■ — Dar ce-ţi este femee?! — Sfinte Dumnezeule! nici n’aude. Da ’nţelege butucule că chiar acum... am văzut chiar eu omv a intrat un om la noi în bucătărie. Pelaghia se sperie... şi argintăria e în dulap. — Mofturi! — Vasile!, ştii că eşti de nesuferit! Eu îţi vorbesc de pericol şi tu dormi şi sforăi ca un cal. Ce? Nu cumva ai vrea să ne prade, ba să ne şi omoare? Ajutorul de procuror se ridică încetişor şi se aşeză pe marginea patului, făcând să răsune casa de căs-cături. — Dracul să vă înţeleagă ce fel de oameni sunteţi, mormăi el. Nici noaptea n’aveţi astâmpăr! Cu siguranţă că e o nimica toată. — Dar îţi jur Vasile... am văzut chiar eu cum a intrat un om pe fereastră. — Ei! şi ce-i cu asta? lasă-1 să intre. După cele ce spui, cred că trebuie să fi venit la Pelaghia pompierul ei. — Cum? Ce ai spus? — Am zis că trebuie să fi venit pompierul Pela-ghiei. — Cu atât mai rău, strigă Maria Mihailovna. Asta e mai rău decât când ar fi fost un hoţ. In casa mea nu tolerez asemenea cinism. — Ia te uită virtute!, vezi tu!... Nu permit asemenea cinism ! Dar oare ce cinism e aci? Pentru ce dai drumul la tuvinte nesocotite,, fără nici un motiv? Asemenea lucru, mămiţico, se petrece de veacuri, e binecuvântat de tradiţie. Că doar de asta e el pompier, ca să stingă focul bucătăreselor. NOUA REVISTA ROMANA 273 — Te rog, Basil! Va să zică tu nu vrei să mă înţelegi? 'Eu nici nu vreau să-mi închipui măcar, că în casă la mine să se petreacă asemenea lucruri. Te rog, du-te imediat în bucătărie şi porunceşte-i să plece. La moment! Şi mâine voi face observaţiuni Pelaghiei, ca să nu-şi mai permită pe viitor asemenea fapte. Dacă mor eu, n’ai decât să încuviinţezi în casa noastră murdării, acum însă să nu îndrăzneşti. Poftim ! pleacă !!... — Dracul să... mormăi Gagliin supărat. Încearcă de raţionează cu o aşa femee!... Dar de ce să mă duc eu acolo? — Vasile! leşin!! Gagliin scuipă cu ciudă, îşi luă papucii, mai scuipă odată şi se îndreptă spre bucătărie. Eră întuneric ca într’un butoi înfundat şi ajutorul de procuror trebui să umble pe dibufte. In timpul drumului izbi uşa camerii copiilor şi trezi doica. — Vasilico!—zise el—tu ai luat astă seară halatul meu să-l cureţi? Unde l-ai pus? 1 — Da, domnule;, i Dam dat Pelaghiei să-l scuture. — Ce neregulă! De luat îl luaţi, d'ar nu vă mai gândiţi să-l aduceţi îndărăt. Acum poftim, să umbli atâta şi încă şi fără halat! !... Intrând în bucătărie el se îndreaptă către locul de lângă dulap, sub poliţa cu farfurii, unde dormea bucătăreasa. — Pelaghio—începu el clătinând-o de umăr şi îmboldind-o. Hei! Pelaghio! Dar ce te prefaci? doar nu dormeai! Cine a intrat chiar acum pe fereastră la tine? — Vai de mine! cum se poate să intre cineva pe geam !, cum vă puteţi închipui una- ca asta ! — Cum? tu nu ştii nimic, n’ai văzut nici măcar yreo umbră îndreptându-se încoace? Mai bine ar fi să spui adevărul, pentru ca cel puţin el să iasă cu binişorul şi sănătos de aci. Auzi tu? Nu i se va întâmplă nimic. — Vorbiţi serios, domnule? Vai de mine!.. Ce tot îmi spuneţi asemenea lucruri? Toată ziulica te trudeşti, nu mai ştii ce-i odihna şi noaptea să-ţi mai auzi şi asemenea vorbe! Trăieşti pentru 4 ruble pe lună... de-abiâ îţi ajunge pentru ceai şi zahăr şi afară de vorbe d'e ocară nu capeţi nimic dela nimeni. Am slujit la negustori, dar aşa ruşine n’am păţit încă. , — Haide! lasă! nu-i acum vreme de jăluit. Spui că n’a fost chiar acum soldăţoiul ăla la tine, hai? — E păcat domnule, răspunse Pelaghia şi în -ochi i se urcară lacrimi. Sunteţi stăpâni învăţaţi, boieri, dar nu pot pricepe să vă râdeţt de nişte oameni sărmani şi de nenorocita noastră soartă-.. Şi plângea’. — Ei lasă!... mie mi-e indiferent. Doamna m’a tri- mes aci. Despre mine, poate intră unul de-ai casei şi pe fereastră, ce-i cu asta?! . Ajutorului de procuror nu-i rămânea decât să arate că n’a fost drept luându-i acest interogator şi să se întoarcă la soţia lui. . — Ascultă 'Pelaghia—zise el—tu ai luat halatul meu să-l ştergi? Unde-i? — Vai d omnule, iertaţi-mă—am uitat să vi-1 pun pe scaun. E în cuiul de lângă sobă. Gaghin scoase halatul din cui, îl îmbrăcă şi o porni încet spre odaia de culcare. Maria 'Mihailovna după ieşirea lui bărbatu-său se aşeză în pat şi se puse să aştepte. Ca vreo trei minute stătu liniştită, pe urmă însă turburarea începu s’o chinuiască. — Ce-o fi de întârzie atâta se gândi ea. Bine! dacă acolo va fi mitocanul ăla... dar dacă o fi vreun hoţ? şi imaginaţia ei construi un nou tablou: bărbatu-său intră pe întuneric în bucătărie... lovitura de măciucă... moare fără să scoată nici un strigăt.... balta de sânge... Trec vreo 5 minute, 51/2 în fine 6. Pe frunte începe să-i năpădească o sudoare rece. — Basil!... scânceşte ea. Vasile ! — Da’ ce tot mă strigi? sunt aci—auzi ea glasul şi paşii bărbatului său. Te taie cineva? ce-ţi este? Ajutorul procurorului se îndreptă spre pat şi se aşeză pe margină. . — N’a fost nimic—zise el. Tu trebuie să fi visat. Curioasă întâmplare!... Acum te poţi linişti a fost numai o închipuire. Pelaghia e tot aşâ; de cinstită ca şi stăpâna ei. Ei vezi!... eşti o fricoasă! Uite! da! eşti... Şi ajutorul procurorului începu a-şi tachina soţia. El începu să se plimbe prin cameră fără a se mai gândi la somn. , — Vezi! eşti o fricoasă—râse el din nou. Mâine să te duci la doctor să te vindece de speriat. Eşti psihopată! — Parcă miroase a păcură... spuse femeea; a păcură sau a a$â cevâţ. a ceapă, a borş de varză... — M-daa... parcă şi mie mi se pare că umblă un miros cam aşa prin cameră. Nu mi-e somn de loc. Ştii ce? am să aprind lumina. Unde-s chibriturile? Totdeodată să-ţi arăt şi fotografia procurorului dela Curtea de apel. Eri şi-a luat rămas bun şi ne-a dat fiecăruia câte una, cu autografi ^ Gaghin trase chibritul de perete şi aprinse lumânarea. Mai înainte de a fi făcut un pas dela pat ca să plece după fotografie, îndărătul lui răsună un ţipăt ascuţit. Intorcându-se înapoi, el văzu ochii holbaţi ai femeei sale îndreptaţi spre dânsul, plini de mirare, de spaimă şi de mânie. — Din bucătărie ai luat halatul tău? îl întrebă ea palidă la faţă. ., — "Dar ce? — Uită-te la tine! Ajutorul procurorului se uită la dânsul şi scoase un oftat. Pe umerii lui, în loc de halat, foşnea, o manta de pompier. Cum căzuse ea oare în spatele său? Pe când căută să răspundă la întrebarea asta, nevasta lui închipui în mintea ei un nou tablou, groaznic, imposibil : întunerec, linişte, şoapte şi aşa mai departe şi tot aşa mai în colo... Anton Cehov din ruseşte de Lt. Cezar Sfat. 274 NOUA REVISTA ROMANA ' ÎNSEMNĂRI • REÎNVIEREA LIBERALISMULUI. — Sunt ani de când doctrina liberalismului părea înmorinîntată. In propaganda socialistă, inai ales, ea era pe veci înmormîntată. Liberalismul are la baza sa teoria economică a liberei concurenţi. Producţiunea economică, ca şi buna rânduială politică a unui popor, se dobândesc, dup liberali, lăsân-(hi-se în deplină libertate dispoziţiunile şi munca fiecăruia. Liberalismul era acuzat, din această cauză, că ar încuraja un optimism naiv şi bun numai pentru clasele slăpânitoare. Formula laissez faire, laissez passer, în care liberalismul îşi rezuma o parte din programul său, era considerată de socialişti ca o mare absurditate, dacă nu ca o ironie. Aeuin situaţia pare a li schimbată în favoarea liberalismului. De câţi-va ani apar scrieri cari susţin din nou teoria liberalismului şi se ridică în contra socialismului. Intre aceste scrieri, cea din urmă este aceea a cunoscutului publicist Fr. Oppenheiiner, şi care are ca litiu: Die soziale Frage and der Sozialismus Oppenheimer pune ca origină a relelor sociale de care suferim, numai existenţa monopolului, şi anume monopolului pământului. După Oppenheimer, capitalismul cu toate mizeriile lui, crizele economice, ca şi pauperismul decurg din existenţa proprietăţii mari. Faptul că o clasă de oameni deţine în mâinele sale o mare întindere de pământ, este cauza crizei sociale în care ne aflăm. Căci latifundiile însemnează monopol. Monopolul scoate de sub legile .liberii concurenţe un avut social şi prin aceasta dă naştere la plusul de valoare nemuncit, care intră în buzunarele unora spre paguba altora. Conclusiunile lui Oppenheimer sunt, exact redate, acestea : I. Unde nu există monopol, acolo din cauza legilor liberii concurenţe nu se produce o plus-valoare. II. Plus-valoarea se naşte numai din monopol; unde contractanţii nu sunt deplini liberi. III. Renta şi profitul capitalului sunt isvorîte din monopolul pe care îl deţin în pământ clasele stăpânitoare. IV. Acest monopol, sub forma marei proprietăţi, este produs de războaie şi de influenţe religioase. V. Capitalismul este prin urmare o consecinţă a monopolului pe care îl au clasele stăpânitoare, şi nu o fază c-conomică necesară. IV. Prin parcelarea proprietăţii mari şi colonisarea ei cu puteri muncitoare, se poate ajunge la sfărâmarea monopo-. lului‘ şi prin urmare a capitalismului. Teoriile lui Oppenheimer au o mare asemănare cu teoriile susţinute acum câţi-va ani de economistul italian A-chille Loria. Ele sunt mult discutate de ziarele germane, cari găsesc în ele o reînviere a liberalismului şi o armă de polemică în contra socialismului. — Verax • LITERATURA ŞI SOCIETATEA.- D. G. Ibrăileanu publică în numărul din Iulie-August al Vieţei Româneşti, un studiu asupra legăturei dintre opera de artă şi mediu. Autorul articolului constată că arta este fără scop, fără folos imediat şi practic, şi că nu este decât afirmarea unei despărţiri superioare de societatea din prejur; ea apare ca o negaţie a legăturilor artistului cu semenul şi cu aproapele său şi se realizează, astfel, în întregime. E drept că sunt şi scriitori care făuresc artă din comerţul lor cu păsurile lumei din prejur. dar nu pentru aceasta sunt ei scriitori, dacă sunt; aici întâlnim un simplu incident, un simplu ingredient, fără nici un preţ. . Fantezia cea mai zdruncinată poate să fie tot atât de bine operă de artă ca şi cea mai dublă contabilitate de mărunţişuri zilnice. Problema se desleagă numai prin talentul autorului. Lipsa de calităţi literare din lucrările poporaniste nu câştigă nimic prin faptul că oglindeşte, în timp, o anumită stare socială. Reciproca verifică deplin constatarea de faţă. Scriitorii noştri mai noi nu pierd nimic prin faptul că nu resfrâng cutare sau cutare nevoie politică, prin'faptul eă puţin le pasă, piin poeziile lor, de votul universal, bunioară. Cititorii de astăzi nu mai caută în literatură mângâorca neajunsurilor făcute de subcomisarul respectiv. Pildele nu lipsesc în sensul acesta. Se ştie că sunt la noi câţi-va scriitori cari s’au ridicat împotriva mediocrităţei, împotriva spiritului de imitaţie şi care preamăresc toate formele de originalitate; legătura dintre ei o face numai nevoia fiecăruia de a fi original, adică tocmai lipsa oricărei legături. Numele general de simbolism, dat acestei mişcări, a fost provizoriu primit pentru o mai curentă înţelegere. D. Ibrăileanu a avut o mână fericită când i-a venit în gând să ia cazul acesta ca pildă. Atitudinea simboliştilor e ignorarea sau chiar dispreţuirea frământărilor vieţei; ei au înţeles că e de prisos, în poeziile lor, să se sue, în faţa Universităţii, pe statua lui Miha: Vi-teazu şi să pornească de acolo la serbările redeşteptării neamului. Triumful rămâne, deci, al lor, chiar dacă d-nii lîră-tescu-Voineşti ori Sadoveanu ar avea tot atâta talent; pricina este că preocupările sociale, naţionale, altruiste ale acestora din urmă, întunecă valoarea artistică a operei lor. Poate că d. Ibrăileanu exagerează cu ceva în concluziile d-sale; exagerarea însă'e la locul ei când e vorba de găsirea.unui adevăr înăbuşit atâta timp. — Domnule, ţipară dintr’o dată 11 pagini din Vieaţa Românească, d-ta minţi. D. Ibrăileanu n’a spus nici un cuvânt din câte i-ai atribuit; ba, tocmai din potrivă, a spus că.... — Ştiu, dar nu face nimic. Critica revistei ieşene câştigă, pentru că, prin răstunarea spuselor ei noi am găsit felul cum trebuie pricepută şi deci cum ar putea să folosească şi cititorilor; din această nouă ipostază mai rezultă şi îndreptăţirea existenţei ei. Prejudecăţile au, şi ele, o noimă, şi noi am convenit să credem în rostul criticei ca iscoditoare de valori, după cum am convenit să credem în valoarea timbrelor uzate; putem dar să-i atribuim noi adevărurile, pe care ea s’a ferit să le vadă.—N. D. CREAŢIUNEA ARTISTICĂ. — Una din curiozităţile mecanizatului efreaţiunei artistice este că el mai poate funcţiona chiar după ce facultăţile mintale s’au tocit cu desăvârşire. Psicologia experimentală a căutat să dea o explicaţie acestui fenomen şi să mai înlăture astfel, câteva din credinţele antropomorfice ale spiritului nostru. Doctorul Paul Voivenel aduce, în această privinţă, eontri. buţii însemnate în articolul: Le Chanl du Cijtjne (ăm Mcrcnre de France). Explicarea fenomenului de care am vorbit mai sus, nu putea fi dat decât pe baze fisiologice. Facultăţile noastre sufleteşti sunt localizate în mai mulţi centri însemnaşi: centrii asociativi, psycho motori, sensitivi, centrul limbagiului, etc. Acest din urmă şi cel psycho-mo-tor, sunt mai vechi şi există pentru orice animal care are muşchi şi creer. Fiind mai fundamentali pe tru viaţa roastră psi-chic4> vor perzista şi după ce centrii asociativi vor te-fuza orice funeţ onare, şi astfel vor îndeplini ei singuri întreaga viaţă sufletească. La creatorii artistici aceşti centri sunt foarte desvollaţi şi prin aceasta se şi explică îndeajuns şi diferenţa de intensitate cu care ei primesc sau exprimă impresiunile lor altfel decât oamenii obicinuiţi. Dacă la aceşti muzicanţi, poeţi, etc., se întâmplă —şi cazul e foarte des — ca centri asociativi să se atrofieze, ceilalţi centri vor continua să lucreze şi creaţiunea artistică care depinde de ei, va conlinua şi ca. NOUA REVISTA ROMANA 275 Aşa se explică dece un Schumann, un Nielzsclie. nu Rous-seau, un Maupassant, după ce au fost loviţi de paralizie generală sau nebunie, au mai produs totuşi în această perioadă lucrări tot atât de bune ca şi cele scrise în timpul când autorii de mai sus erau în toate facultăţile lor sufleteşti. Restricţiunea ce se poate face e numai că nu toţi aceştia confirmă în acelaşi fel explicarea dată mai sus. Muzicanţii şi poeţii—a căror artă depinde mai ales de centrii psycho-motori şi de ai limbagiului, vor continua să producă aproape la fel ca şi înainte. Aşa a|fost Schumann, aşa a fost şi Nielzsche. Nu tot aşa e şi cazul cu Rousseau, dar mai ales cu Maupassant, pentrucă aceştia în producţiunea lor aveau nevoie şi de ceilalţi centri. Iată dar o explicaţie care va răsturna credinţa că aceştia — deşi lipsiţi de facultăţile sufleteşti raţionale—, sunt „inspiraţi". — I. B. LEONID ANDREEV a petrecut toată vara pe insula Buirke în Finlanda, dându-se ca odinioară Maupassant, sportului canotagiului. Cunoscutul scriitor rus are un iaclit pe care l-a botezai cu numele unuia din eroii piesei sale «Sava» şi o luntre cu motor «Depărtarea». — In tot acest timp Andreev n’a scris nimic ci a meditat doar două piese pe care le va scrie odată înapoiat în Rusia. Starea lui morală şi fizică care fusese rău sdruncinată, s’a îndreptăţit simţitor. Teatrul Artistic din Moskova va juca în curând o nouă piesă a acestui mare scriitor de astăzi: 'Ecaterina Ivanovna* Cu piesa aceasta, Andreev s*a înapoiat la vechia tradiţie, părăsind misticismul de care fusese s.ăpânit în ultimele sale lucrări. Iată după ziarele ruseşti cuprinsul acestei piese care nu s’a jucat şi nici n’a fost dată la lumină.—Cortina se ridică în momentul când lovituri de revolver se aud. Bărbatul urmăreşte soţia într’un acces de gelozie şi vrea să o omoare. Dar loviturile au dat greş. Urmează o mare explicaţie între femee şi bărbat. El o învinueşte de a fi amanta unui «parazit» oarecare. Ea protestează, se jură că a fost cinstită, şi în culmea desnădejdei se hotărăşte să părăsească casa. îşi ia copiii şi pleacă. Decând nu mai e soţie, se aruncă în valvârtejul vieţei. Devine amanta parazitului şi apoi a altuia şi a altuia. Bărbatul suferă grozav de această despărţire, căci a rămas credincios dragostei sale. Aşa trec două acte. In actul al treilea găsim pe soţie la moşia mamei sale. A venit să se odihnească de viaţa destrăbălată pe care a dus-o. Bărbatul trimite doi prieteni s’o roage să-l primească. Ea acceptă. Urmează o întrevedere între ei. Ea convine să devie din nou soţia lui, deşi i-a desvăluit toată ruşinoasa existenţă pe care a dus’o, dar cu o condiţie : să-şi menţie libertatea. Bărbatul primeşte această condiţie şi ei îşi reiau astfel viaţa. Ecaterina Ivanovna însă nu mai poate fi cinstită. Sufletul ei s’a întinat şi ea continuă a avea amanţi. In acest act ea are de amant pe un pictor care lucrează un tablou — ea servindu i ca model de nud pentru o Salomee. Bărbatul suferă mult dar îşi ţine cuvântul. Ea simte şi pricepe durerea lui şi de aceea fuge din nou din casa bărbatului, şi de astă dată pentru totdeauna. Se spune că sunt tipuri interesante episodice în această lucrare cu subiect banal.—Dr. I. D. REVISTA REVISTELOR D-l N. Xenopol dă prin LE MOUVEMENT ECONOMIQUE (No. de Iulie) câte-va sfaturi preţioase conducătorilor institutelor noastre de credit. O bancă, zice d-sa, nu trebue să faciliteze, prin creditul ce acordă, decât operaţiunile cari reprezintă o activitate producătoare, şi să refuze ori şi ce concurs cererilor cari au în vedere numai specula şi con-sumaţiunea. Satisfacerea cererilor cari au în vedere specula şi consuiuaţiunea, aduce după sine mai târziu o mare perturbare economică. Numărul de August al ILUSTRAŢIEI ROMÂNE dovedeşte nsemnate progrese pe care această publicaţiune le-a reali-sat asupra începuturilor ei. Reproducerile şi fotografiile sunt din ce în ce mai reuşite ca execuţiune technică, chiar dacă -• imagine adesea credincioasă a vieţii noastre publice — ele nu sunt întotdeauna interesante. Lucrurile bune însă nu se pot spune în aceeaş măsură şi despre progresele pe cari ar avea să le însemneze textul acestui periodic. E adevărat că de la versurile lui Cridim până la proza aleasă şi subtilă a lui Karnabatt, saltul este apreciabil. Dar poemele în proză ale d-lui Cai'r dovedesc o reală scădere faţă de literatura umoristică pe care tot d-sa o scria într’o vreme. Iar partea de reportaj nu e întotdcauua cu îngrijire scrisă. Şi astfel dacă se ceteşte cu plăcere anecdota vioaie a d-lui Cazaban, în revistă se găsesc prea multe lucruri cari isbesc neplăcut. Aşa d. Hertz, Lavedan-ul Ilustrajici Române, cugetă într’un loc: »Poate fi ori cât de frumos şi oricât de liniştit traiul, dar dacă conştiinţa ta e frământată şi e neliniştită, — ce-ţi foloseşte viaţa regulată a unui traiu liniştit?» Mă rog, direcţiunea publicaţiunii nu înţelege că o revistă ca Ilustraţia Română», care ar putea altfel să fie de folos, nu îşi poate ngădui tipărirea unor asemenea monstruozităţi do limbă? RENAŞTEREA este titlul unei noui publicaţiuni lunare pusă în serviciul conducătoarelor de grădini de copii şi care apare sub îngrijirea d-rei Julia C. Gheorghiu. Redacţia şi Administraţia: Piatra-N. Institutul „Gheorghiu", Cuza-Vodă 257. Intr'un articol de introducere, D-ra Gheorghiu, arătând importanţa învăţământului elementar, zis şi frobelian, conchide: „Din lipsa unui învăţământ elementar izvoreşte—deei un îndoit rău: Pe deoparte instrucţiunea primară înaintează foarte greu, pe de-altâ parte se îndepărtează de la şcolile publice elementele cu o poziţiune socială mai ridicată, înăsprindu-se, încă dela început, deosebirile de clase. „Organizarea unui învăţământ elementar public ar înlătura toate aceste neajunsuri, Tiind în acelaş timp şi un auxiliar foarte puternic al primei educaţiuni şi un mijloc de uşurare a poporaţiunci sărace, proletare. Progresul şcoalei s’ar grăbi mult: Jucându-se, fără să se bage de scamă şi fără să se ostenească (surmeneze), sau să-şi impedece des-voltarea, copiii se deprind din vreme cu oarecari dispo-ziţiuni de disciplină şi învaţă, însuşindu-şi un fond de cunoştinţe frumoase şi folositoare". In REVUE BLEUE e un articol al lui Iîrhest Letnonon : rolul Angliei în Mediterana, chestiune care a venit din nou la ordinea zilei după retragerea unei părţi din flota engleză a Maltei şi Gibraltarului. Autorul, crede că|e necesară o înţelegere maritimă între Anglia, Franţa, Rusia şi Italia, care ar avea de scop pararea politicei maritime mediteraniene a Germaniei şi Austriei; conchide că blocul mediteranian va trebui să lie format în cazul unui conflict, între cele patru state. Rusia ar avea un rol important în urma reconstruim flotei ei din Marea Neagră, care ar avea efecte - NOUA REVISTA ROMANA 276 asupra soartei Dardanclelor, cheie a Orientului, atât de râvnită de toate marile puteri. Toi în acest no. e o dare de seamă despre Congresul de educaţie morală ţinut la Ilaga. Deşi luase parte la acest congres oameni cu păreri diferite —dela preoţi până la liberi cugetători—nici un cuvânt de ură nu s'a pronunţat şi fiecare s’a despărţit urându-şi unul altuia cuvântul Coranului : „Race fie între voi".— tiomain Rolland publică un fragment din vastul său roman Jean Christophe care a apărui acum în ultimul volum al X-lea). Publicaţia oficială a stăpânirii ruseşti, REVUE CONTEM-PORAINE (St. Petersburg), comentează evenimentul centenarului de azi al luptei dela Borodino, din 1812, între «marea armată» a lui Napoleon şi cea a împăratului Alexandru. «Cu tot coşmarul sângeros al acelei drame, cu toate esce. sele inevitabile unei armate sfârşite de lipsuri, prăbuşirea Moscovei în flăcări, tot ce răni de moarte conştiinţa naţională a Rusiei şi inima poporului,—campania dela 1812 n’a lăsat acea drojdie de amărăciune istorică, care face imposibile reconcilierile internaţionale. La Ruşi, caşi la Francezi, sentimentul de azi e că războiul dela 1812 s’a deslănţuit nu între două naţiuni, ci între două politici. Pentru politica franceză de atunci, naţiunea nu era decât un instrument inconştient şi orb în mâinile unui om de geniu ameţit de ambiţii şi ale cărui visuri ştergeau cu buretele realitatea. Toată campania dela 1812 n’a fost decât o sângeroasă şi fatală desminţire a părăsirii politicei schiţate la Tilsitt. «Pe imensa câmpie, udată frăţeşte de sângele eroilor lor, Rusia şi Franţa pot azi să-şi mărturisească o îndoită a lor greşeală din trecut. Ele pot să constate azi binefacerea alianţei schiţate odată la Tilsitt, şi de care în cursul unui secol Rusia se îndepărtase ameţită de mirajul prieteniei şi recunoştinţei prusiene, iar Franţa se rătăcise cu ideologia sa politică în favoarea Poloniei. Astăzi, Franţa şi Rusia s’au apropiat legate doar de gândul apărării comune şi a so’i-darităţii lor internaţionale... Centenarul lui 1812 ne face în chip firesc să ne urcăm dela câmpia Borodino la Alianţa franco-rusă. Din comemorarea unui eroism desorientat de chimere răpuse, se degajă astăzi un sfat dc politică practică-. BIBLIOGRAFII: — N. Brânzeu: In chestia reformei electorale, (conferinţă), Piteşti -1912, 70 bani. * — Contribuţie la Dacia înainte de Romani, cu 8 planşe originale şi o hartă de Ion Andrieşescu, doctor în litere. Lucrarea se bazează în primul loc pe un bogat material inedit adunat din colecţii particulare şi muzee din ţară şi străinătate. Preţul 4 lei. Librăria Românească (I. V. lonescu), str. l.ăpuşneanu 44, laşi. — Societatea academică „România Jună" din Viena, a editat cu ocazia jubileului de 40 de ani, monografia sa istorică scrisă dc d-1 Ion Graniadă. Lucrarea cuprinde pe lângă străduinţi de 40 de ani, date de tot nouă privitoare la istoiia noastră culturală. Venitul curat, ce va reuşi din desfacerea ei, e destinat pentru idealul de decenii al tinerimii grupate în jurul „României June" : crearea unui alumneu. De vânzare la d-l Ionel Ti/ea, Sibiu (Nagyszeben), Schulgasse 8 Preţul 4 lei. MEMENTO Bucăţile pe care d. Adrian Maniu le publică în revista noastră, vor face parte din Figurile de Ceară, volum sub tipar. El va fi ilustrat de autor. Cartea nouă a Iui Edouard Schure: l'Evolution divine: Du Sphinx au Christ, e o urmare şi o complectare a volumului său cunoscut Les grands Inities. E o operă esoterică în care autorul aspiră să privească pământul din punctul de vedere al aştrilor, sau, mai bine zis, să contemple evoluţia umană de-alungul acţiunii puterilor cosmice". E o largă schiţă a formaţiunii lumii şi a istoriei din punctul de vedere al tradiţiunii hcleno creştine. (Edit. Perrin-Paris). ----Pentru cei ce se amuză cu ştiinţele oculte, caftea din urmă a maestrului acestor ştiinţe, Dr. Papus: La Reincarnation, la Metem-pşychose, 'l'Evolution physique, astrale et spirituelle (edit. Dorbon-aîne-Paris) e o expunere limpede, simplă, făcută pentru toată lumea. E aci şi o teorie ocultistă a formaţiunii omului... ™ S’a constituit la lena o ligă numită Mitlgard-Bund care caută leacul regenerării rassei germane. Dr. Henschel, un elev al lui Haeckel, studiind degenerarea raselor sub influenţa civilizaţiei, cere să se înfiinţeze în Germania «centre de reorganizare, unde oamenii aleşi să se consacre unei vieţi patriarhale, să se desvolte ei şi urmaşii lor, şi să regenereze astfel rassa. Viitoarea populaţiune a aceslor colonii ar forma o rezervă, de unde ar pleca tinerii pentru a regenera populaţiunea uzată amarelor oraşe». Doctorul Henschel a scos şi o broşură -Mittgard», în care preconizează poligamia ca singurul mijloc de selecţionare a rassei. Mittgard- Bund a hotărît şi cumpărarea unui mare domeniu, unde se vor face primele încercări de ameliorare a rassei germane... Veniturile marilor scriitori sunt azi cu mult mai mari ca în trecut. După Emile de Girardin, în 1835, scriitorii se împărţeau în cinci categorii: 1) Cei cari se vindeau pânăla 2500 exemplare, fiecare lucrare, şi cari erau plătiţi cu 3-4000 Iei; ei erau doi: Hugo şi Paul de Kock; 2) cei cari ajungeau 1500 ex., şi aceştia erau patru: Bal-zac, Souliâ, Eugene Sue şi Jules Janin; 3) cei cari pentru 1200 ex primeau 1-1200 lei; 4) cei cari pentru 6-900 ex. primeau 500 lei. Aceştia erau doisprezece, printre cari şi Musset, şi cei cari pentru mai puţin de 500 ex. primeau 100 fr, şi printre aceştia era şi Tlieo-pliiie Gautier. —. Biblioteca pedagogică a Casei Şcoalelor este deschisă în zilele de Marţi, Miercuri şi Vineri de la 8—12 a. m, iar Joia şi Sâmbăta de la 3—7 p. m.; muzeul pedagogic în fiecare zi de la 10—12.—Biblio-' teca elevilor de curs secundar zilnic dela 2—6 p. m. — Conferinţa interparlamentară pentru pace se ţine aîn acest moment la Geneva. Ziarele din localitate scriu că în şedinţa de Vineri, d. C. Disescu combătând pe d. d’Estournelles de Constant, s’a pronunţat cu energie pentru oprirea războiului aerian, care urmăreşte o distrugere perfidă a armatelor. — Bernard Naudin e un desenator şi gravor puţin cunoscut publicului; a expus foarte rareori. El se bucură însă de admiraţia artiştilor şi adevăraţilor amatori, într’un grad pe care-1 ating puţini desenatori şi şi mai puţini gravori de astăzi. — Asupra lui a apărut o plachetă elegantă, ilustrată, scrisă de Paul Cornu (Cahiers du Centre, IU B-d Chambonnet, Moulins, 1 fr. 50), pe care o recomandăm amatorilor fini de artă. In Belgia, locuită cum se ştie de două popoare diferite, autohtone, Valonii şi Flamanzii, s’a pornit acum mai puternic, un curent separatist din partea Valonilor, cari cer împărţirea Belgiei în două ţări autonome, puse doar sub aceiaşi coroană. Din 7 milioane de locuitori câţi are Belgia, Valonii sunt în număr de mai bine de 3 milioane. — Cunoscutul bas rus Şalapin se află in momentul de faţă în patria sa, la Itlar, pe proprietatea sa, şi în curând va pleca la Ka-zan, oraşul său natal. Călătoria aceasta e făcută cu scop ca Şalapin să-şi complecteze memoriile sale cu mai bogate amintiri din locurile unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. Va lua fotografii după cismă-ria în care el a fost ucenic şi calfă; caşi fabrica de ape minerale unde a lucrat lipind etichete pe sticle. Tot in Kazan Şalapin se va întâlni cu profesorul său de solfegiu Konop Ciubor, sub conducerea căruia renumitnl bas a servit ca cântăreţ într’o biserică din Kazan. —- Maurice Dreyfous şi-a scos acum primul volum din memoriile sale: Ce que je tiens ă dire (1862—1872) (Un demi s'âcle de choses vues et entendues). «Fiindcă mi-am dat coatele cu o mulţime de oameni cari aparţin azi Istoriei, scrie el, aduc azi Istoriei contribuţia unui bătrân parizian care a bătut toate colţurile Parisului şi a vieţii pariziene».—Sunt informaţii amuzante sau de oarecare folos, în ce priveşte pe Hugo, Dumas fils, Theophiie Oautier cel care semăna cu un «zeu antic» şi căruia bătrânul de azi i-a fost amic intim şi editor al operilor postume, — Paul Verlaine, care, „din punct de vedere omenesc şi social a fost un curat manstru, un fel de nebun de o inconştienţă sălbatecă, feroce». — Volumul a apărut la Ollendorf-Paris, 3.50. La Waterloo s’a pus dumineca trecută cea dintâi piatră a monumentului ce se va ridică acolo cântăreţului acelui loc Victor Hugo. In parcul fermei Caillou, în care marele Napoleon şi-a avut cuartierul general, s’a inaugurat de asemenea un osuar în care s’au depus oasele găsite în timpul din urmă pe glorioasa câmpie. — D. arhitect Cegăneanu a publicat o broşură (Clădirea palatului comunal) în care face o critică aspră întregii activităţii de până acum a arhitectului P. Antonescu, arhitectul însărcinat cu construcţia palatului comunal din Capitală. Un critic parizian se plânge în cronica sa de „quinzaiue", că trebue să vorbească de nu mai puţin 20 volume de poesii apărute în spre sfârşitul verii, „copii întârziaţi ai anotimpului din urmă". NOUA REVISTA ROMANA III ŞCOALELE ■ ■ ŞCOALĂ primară de băeţi cu o secţiune germană şi două secţii germaao-română, fiecare . cu cate 4 clase. LICEU REAL cu 6 clase. ŞCOALĂ aup. de COMERŢ cu 3 clase şi una preparatorie. PENSIONAT DE BĂEŢI. COMUNITĂŢEI EVAN-GELICE DIN CAPITALĂ ŞCOALÂ PRIMARĂ de fete cu 6 clase. .'. ŞCOALĂ SUPER, de fete cu 10 clase. ŞCOALĂ COMERC. de fete cu 2 clase. ŞCOALĂ 1NDUSTR. de fete PENSIONAT DE FETE Şcoală Frcebeliană pentru copii mici de ambele sexe FRECUENŢA TOTALĂ IN ANUL.ŞCOLAR 1911-1911: ............... 2225 ELEVI ŞI ELEVE. -- ---------- ti IiiHorlerlIo incep la 20 Augunt st. v. :: Pentru liceul real şi şcoala superioară de comerţ de băeţi, la Direcţiunea acestor şcoli, Strada Luterană 10. # Pentru şcoala primară de băeţi, Ta Direcţiunea, Strada Ştirbey-Vodă 37. # Pentru Pensionatul de băeţi, la Direcţiunea Pensionatului, Strada Luterana 14. 0 Pentru şcoala de fete şi Pensionatul de fete, la Direcţiunea, Ştr. Diaconeselor 7. • Pentru şcoala froebeltană ia sora-diriginte. Strada Puţu-cu-Plopi 6. • Prospecte gratis şi franco Ia Cancelaria Co-munităţei. Strada Luterană, 10. .’. EFORIA COMUNITĂŢEI EVANGELICE. MINISTERUL FINANŢELOR MINISTERUL FINANŢELOR DIRECŢIUNEA CONTABILITĂŢII GENERALE A STATULUI ŞI A DATORIEI PUBLICE DATORIA PUBLICĂ PUBLICAŢIUNE . DIRECŢIUNEA CONTABILITĂŢII GENERALE-A STATULUI ŞI A DATORIEI PUBLICE . DATORIA PUBLICĂ ‘ PUBLICAŢIUNE No. 88752 din 23 August 1912 A 36-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4% a-mortibilă din 1894, împrumutul de 120.000.000 lei, se va efectua în ziua de 18 Sept./i Octomb. 1912, ora 10 di- mineaţa, în sala specială a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1906. La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de 1.o 18.500 lei, în proporţia următoare : 51 titluri a 5.000 lei 255.000 lei 123 » » 2.500 » 307-500 » 303 »• 1.000 » 303.900 » 306 » » 500 s 153.000 » 783 titluri pentru o.valoare nominală de : 1,018.500 lei Publicul este rugat a asista la tragere. No. 88751 din 23 August 1912 A 44-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4°/0 a-mortibilă din 1891 împrumutul de 45,000.000 lei, se va efectua în ziua de 18 Sept./i Octomb. 1912, ora 10 dimineaţa, în sala specială â Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1906. - La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de 44S".ooo lei, în proporţia următoare: 22 titluri â 5.000 lei . . . 'v 110.006 lei 55 î 3 2.500 » .... i37-5oo ». *34 * * 1.000 » ", . . . 134.060 » 133 ' 3. 500- »■.... 66.500 '*■ , 344 titluri pentru o valoare nom. de-. 448.000 lei Publicul este rugat a asista la tragere. Sunt preferate de cunoscători NOUA RF.YISTĂ ROMÂNA iV PRIMA SOCIETATE DE CREDIT FUNCIAR ROMAN DIN BUCUREŞTI BILANŢUL PE SEMESTRUL I 1912 ACTIV EFECTE NUMERAR PASIV EFECTE NUMERAR Emisiunea-lmprumut. Realizate până in seara de |i 30 Iunie 1912: 5°/o................ Lei '630.258.700 — (504.264.200 .I1 4®/o..................... „ 34.005.500 — }lf Datoria Proprietarilor. Capital datorit de proprietari: !| 5%.......................Lei 375.748.758 131ij 4#/o............... . „ 21.861.833 j0JŢ Amortizarea Încasaţi. Soldul contului: 5°/o . ..................Lei 519.271 87 4°/o . . ................ „ 22.192 90 Localul societăţii: Valoarea localului . . . Mobilier. Valoarea mobilierului . . , . Biblioteca. Valoarea bibliotecei . ... Bunurile societăţii vândute. Soldul contului: Grâjdana................ Lei 668 30 Măzănăeşti ....... „ 28.727 69 Lunurile societăţi nevândute. Ooftana-Beleghet. Anuităţi împrumuturi: Rate şi resturi de rate da- -: torite de proprietari: 5%........................Lei 6.471.442 901 4% . . . i................, 441.207 56/; Debitori diverşi. Soldul contului:.................. Capital Social. Suma datorită în numerar: 6%...........................Lei 1.080 47 _ 4%........................... , 3034 , , Cassa. Sold tn cassa societăţii.................... 42.342.001 _ n! _ H. — 396.610.691 28 175.000 —f 541.434 jl 5 0.650 20.860 11.580 29.395 110.176 6.912.650 47.642' 1.110 i i 3.089 4 79 I606.781.20i Preşedintele consiliului dn administraţie, B. M1SS1R. Scrisuri funciare Valoarea scris. func. în circulaţie: 5% •....................Lei 375.286.030 —fţ 4% ....................~ 21.883.996—1 Stingerea împrumut. Scris. func. primite în stingere, amortiz. anticipată şi plăt din cele eşite la sort: 6°/o . . ..........Lei 164.990.870 — 1 4°/a.................. „ 12.121.504 —/ Detentori. Valoarea scris. func. posedatededetenlori: ‘ 5°/o.................Lei 375.280.030 \ 4%. .................... 21.883.996 ~j\ Capital social Soldu contului: 5%. ....... .Lei 8.515.200 —1 4°/o..........v. . . • „ 613.500 I 397.152.026 167.112.174 8.615. 513. 200 600 Lei. 9.028.700 — Capital de rezervă. Soldu contului; Efecte..............Lei 24.693.100 Numerar ..... . 2.143.762 o-| 2 1011 tei 26.-836.962 10 24.693.100 Serv., intereselor supounelor. Cnpoanele exigibile şi neprezentate la plată : - 5%...................Lei 4.753.762 50 4°/o..................... 234.656 — Scrisuri func. eşite la sorţ. Val. al /tari ai seris. fundare eşite la sorţi şi neprezentată la plată: 5%...................Lei 1.620.030—|i 4%....................... 121.296 Scis. func. 6% confec. p. preschim. soldul contului . Fondul pensiunilor. Soldu contului .100 .031 Diverşi proprietari...................... .... 5.213 400 ' ............. .670 Creditori diverşi Divid, propr. Soldul conL: pe anul 1907 lei 642 83 pe anul 1908lei 2 277 23 peanul 1910 lei 39.90905 „ „ 1909 . 8.006 18 . * 1011 . 213.343 83 Capital de revirement. Soldul contului. Suma transportată din 1911 . . . Lei 100.000 — Beneficiul sem. 1 din 1912 .... 362.898 58 1.214. 2.285.1 82.1 407.915.572|—|. Director, C. I. C. Brăt'anu. 606.771 Şeful serviciului contabi ităţii, 397.152.026 2.143.762 4.988.418 1.641.326 652. 609. 989 974 264.177 462.898 .201 —1|407.915. P. Ştefănescu. 672 10 50 20 II 47 58 26 CAPITAL DE REVIREMENT PE SEMESTRUL I 1912 DEBIT CREDIT Cupoane 5°/0. Valoarea cupoanelor de Iulie 1912. 9.544.130 r * Q Qfl« fiAA Idem 4%. „ „ t» » „ 441.614 . ' \ Plata scris. func. 5%. Eşite la sorţi la tragerea 6l-a i 1.931.000 -J 9 n?K ann » » n 4®/o» t» « ’ 0 26-a 145.400 — 1 Aputamente. Suma cheltuită în semestrul I 1912. i 171.118 — Cheltueli generate Suma chelt. în sem. 1 1912. n 10.871 55 Furnituri de cancelarie „ » „ n 0 n 759 Imprimate şi registre „ „ „ iT 0 n 5.604 76.J 1 Indemnităţi de deplasare , „ „ 0 0 n J 1.449 05* încălzit şi iluminat „ „ „ „ « Î 4.157 35 t 1 Mărd de prezenţă „ „ „ 0 0 0 f 13.800 — f Poştă şi telegraf „ „ „ I* „ 0 [ 1.335 05f Publicaţiuni „ „ ’ „ 0 fi 7.083 70! Gratificaţia funcţionarilor „ „ „ n n 71 28.488 — > Indemnizarea cassierului „ „ „ n 0 P 600 —7— ' ‘ întreţinerea localului, soc. „ „ „ u ii 1.585 20;! •> mobilierului „ „ „ n 0 { 706jl0; Paragraf extraordinar „ „ „ r» ♦t „ 7.671 40:[ ■ Ajutor soc. d*binefacere „ „ „ H 0 0 9.600 ““i Cheltueli de material şi personal, (islaz) , , i i 400 — [] I Indem. tocuinnţelor pers. „ „ . V 0 t 10.134 80Î Conf. scris. 5°/0 presch. „ „ „ »» n n • F 581 • 275.344 75 Recompensa d-lui Sturdza,‘suma alocată în buget. ii 16.000 % ' „ . Gr. Vulturescu 0 t 2.100 —! Fondul pensiunilor _ „ P 0 k 30.000 -r 48.100 — Capital de rezergă: 2lhaL dobândă cuvenită pe se- mestrui 1 1912 acestui fond . . . 1 33.734 25; Bilanţ:- Beneficiul transportat din 1911 . , ’t 100.000 \ Beneficiul realizat în semestrul 1912- . 362.898 58; 1 462.898 58 Total .- . — — i 12.883.02t 58| Raportat beneficiului din 1911 . . 100.000 Anuit. împrumut. 5% Ra«a semestrului I, 1912 . 1 \ Cheltueli de- administraţie . . . . Iei 194.874.30 Procente 8.767.703.17 i ' Amortizare. . „ 1.924.748.82 10 883.324 29 i Jţnuit. împrum.t. 4°/,. Rata semestrului 1, 1912.! i Cheltueli de administraţie .... lei 12.460.01 ţ Procente - 441.565.29 - Amortizare ........... 141.654.46 ' 696.679 83 11.483.004 12 Ret neri extraordinare. Suma încasată ca cheltueli de administraţie dela împrumuturile realizate in 1 semestrul! 1912 . . . j 5 221 65 Capital soc. 5%. Valoarea cuponului de 1 Iulie 1912 215.982 50 « 0 4*°/0* ■* n 0 0 0 i 10.346 — Cuptn suplimentar. Valoarea cuponului de Iulie 1912 | dela Împrumuturile realizate in semestrul 1, 1912 ! 776.625 — Cupoane 570. Valoarea cuponului de Iulie 1911, l ' neprezentat la plată ...'.< 2.937 50 1 Cupoane 4°/0. Valoarea cuponului de Iulie 1912, i neprezentat la plată . . . I 16 Plata scris. func. 5%. "Tragerea 41 scris, eşite la ■ # 50 sorţi şi neprezentate ia plată .....*. ' 825 Plata scris, fu c. £%■ Tragerea 6 scris, eşite ia sorţi şi neprezeiitate la plată ! 120 Piscul rusului. Benef. rezultat din vânzarea moşiei > 11.683 04 Dobânda Anuit. întârziate dobânzile încasaie dela ! ratele întârziate . .' i 276 108 67 1.292.772 86 Sting. împrum 5alg. Suma încasată anticipat în num. j 5 584 38 O • M 4 /q «ţ II 0 0»» . 1.660 22 7.244 60 Total . . — — 12.883.021 58 Preşedintele consiliului de administraţie. B. M. MISSIR. , Dfrector, C I. C. Brătianu. Şeful serviciului contabilităţii, P. Ştefănescu