f !> NOUA REVISTA R OMÂNĂ POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA < ■ ,' ' •' -APARE IN FIECARE DUMINICA - ./.;y --- \ . Director: C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI No. 13 — 14 Duminică 8 şi 15 Iulie 1912 Voi. XII SUMA NOUTĂŢI: Conflictul universitar. — Prinţul Carol la Vălenii de Munte. * ACTUALE Marc-A. Jeanjaquet: Teatrul antic în mijlocul j naturei CULTURALE N. I. Apostolescu: Tocilescu. V. V. Haneş : Cum cultivă fetele românce limba lor maternă LITERATURĂ N. Davidescu : Panorissa (un aci) R U L: Adrian Maniu : Sfântul; Deasupra gândului Emil Isac : Zaharia David EOLKLOR Theodor D. Sper an tla : Selecţiunea naturală în folclor ÎNSEMNĂRI: O revelaţie în teatru: Armăşescu.—Magistratura în democraţie.—Aniversarea lui Ludwig Fulda. Afacerea , Cobzarul“. REVISTA REVISTELOR: Revista Generală a învăţământului. — Vieaţa Nouă. — Natura. I MEMENTO UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL : In ţară : pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 Lei „ , pe şease iuni.....................6 „ In străinătate: pe un an (2 voi. sau 48 num.) 12 Lei , „ pe şease luni...............7 DIRECŢIA : Bucureşti, Bulevardul Ferdinand, 55 • Telefon 8jb6. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA . Bucureşti, Calea Victer iei, 62 (Pasagiu l Imobiliara, 3) * Telefon 30 j II (Centrala II) II NULA REVISTA ROMÂNĂ La Administraţia revistei: Calea Victoriei 62 (în pasagiu), se găsesc de vânzare pentru cititorii noştri, cu preţ scăzut, următoarele lucrări: (Cumpărătorii din provincie vor mai adăoga la costul ărţilor comandate şi un 10 bani de fiecare leu ; aceasta : pntru cheltuiala transportului). STUDII FILOSOFICE Orcanul Societăţii de Studii Filosofice din Bucureşti Revistă pentru Cercetările de Psihologie teoretice şi aplicate la : Ştiinţa dreptului, Pedagogie şi Sociologie Director, C. RĂDULESCU - MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti £jj Colecţiunea volumelor apărute din Noua Revistă Română: Volumele 1—iV (Prima serie) cu 5 lei volumul. Volumele V—XI. 1.50 lei volumul legal. Transportul în provincie al acestor volume (V-XI) costă: C0 bani p'litru 1 sau 2 voi; 1,10 pentru 3 sau 4, voi. şi 1-60 pentru 5, 6 sau toate 7 volumele. Puterea Sufletească de C. Rădulescu-Motru (scriere premiată de Academia Română), lei 6. Biblioteca Noueî Reviste Române, 15 bani volumul: No. 1. In zilele noastre de anarhie, de C. Rădulescu-Motru. No. 2. Sufletul neamului nostru, de C. Rădulescu-Motru. No. 3. Contractul mancei, de D. Negu-lescu. No. 4. Frica de moarte; Sinuciderile din mizerie de N. Zaharia. No. 5. Psihologia prostului; Prostul în viaţa socială; Cerşetorii în haine negre, de N. Zaharia. Cultura română şi politicianismul (ediţia IlI-a Socec), de C. Rădulescu-Motru cu 75 bani (în ioc de lei 1,50). Poporanismul politic şi democraţia conservatoare, de C. Rădulescu-Motru. Preţul 50 bani. Thomas Carlyle, viaţa şi operile lui, de C. Antoniade, 3 lei. Naţionalismul, (cum se înţelege—cum tre-bue să se înţeleagă) de C. Rădulescu-Motru, 30 bani. Psihologia Ciocoismului—Psihologia Industriaşului, de C. Rădulescu-Motru, lobam. Din colecţiunea »Studii filosofice' au aparul pântî acum: Volumul 1, scris în întregime de d. C. Rădulescu-Motru, cuprinde: Valoarea silogismului. Problemele Psihologiei» Gestiuni de estetic**» Valoarea {•fiinţei. Organizarea raţionată a Universităţilor. Psihologia martorului. Psihologia industriaşului. Ştiinţă şi energie. Volumul 11, cu colaboraţiunea D-lor C. Rădulescu-Motru, I). Drăghiccscu, C. Antoniade, G. G. Antonescu, I Petrovicl, Eugen Porn.J. F. Buriceseu. L GhibăneNGu, ele., cuprinde: Psihologia revoluţionarului. Determinismul social, Pilosofhi im II. liergson. Cinica estetică. Atomismul filosofic, Importanţii pedagogică a individualităţii, etc. Comunicări. Bibliografie» Volumul 111, scris in intrgimt* de d. G. Rădulescu-Motru, cuprinde: A-fn murea jiersonahtăţii in principalele momente ale culturii. Legea con-vmmptmt’i umiăfti sufleteşti. Persoană ţi mediu. (Acest volum formează Puterea Sufleteasca, din Parlea I—111). Volumul IV. scris in întregime dc D. G. Rudulescu-Motru, cupriude: Mecanismul actului voluntar. Caracterul Puterile sociale. Cultura. (Acest volum formează Pulciea Sufletească din Partea IV- V), Volumul V, cu co'nboraţumea D-lor: 1. Petmvici, Marin N. Ştefăncscu. St. Anlim. .uarcel T. Djuvara, G. Antonescu, 1. Uucovjncanu, cuprinde: O nonă metoda inductiva. I.ogicu şi problemele metafizice. Substratul economic al familiei. Teoria noţiunilor etc. Volumul VI, cu colabor&ţiunea D*lor: Vladimir Ghidlonescu, Marin N. Siefancscu, G. G. Antonescu. Nisipeanu, cuprinde: Pedagogiu ştiinţificii şi noile reforme şcolare. Criza Logicei. Revista Retmlelor. i Ic. Preţul fiecărui volum e de 6 lei. Pentru abonaţii „NOUEÎ REVISTE ROMÂNE*4 *e acorde o Însemnata ro> ducere de preţ. In abonament „STUDIILE FILOSOFICE** Împreună cu „NOUA REVISTA ROMÂNA'* costa 15 iei anual. Volumul Vil din „Sludii filosofice* cuprinde: a a i 1 ELEMENTE 1 1 ■ :M i 1 DC W B METAFIZICA i ii 1 ! . i Principalele probleme ale Filozofiei i tal Contimporane, pe înţelesul tuturor de i V f C. RĂDULESCU-MOTRU ’ 1 Prolesor U Universitatea din Bucure,ti V Ediţia populare 4 lei. Iată câteva numai din capitolele cuprinse în această lucrare : Introducere. — 1. Definiţia Metafizicei. Ştiinţele speciale şi Metafizica. — 2 Importanţa şi utilitatea Metafizicei.-3. Diferenţa dintre Metafizică, Arta şi Religiune.—4. Metali ica şi cultura. Partea L—Conştiinţa oglinda. Critica realismului naiv Capitolul 1. — Jn faţa universului.—O veche iluzie.—Contrastul dinlrc cer şi pjimînt in vechea mitologie.—Existenţa.— Plalon şi creştinismul.— Ştiinţa modernă. — Mecanismul universal.—Fenomene cari nu se pot expl.cn oria mecanică.—Fenomenele sufleteşti.—Omul vierme- Capitolul 11. -Oglindu conştiinţei.—Asemănarea înşelătoare dintre oglinda şi conştiinţă.—Oglinda vrăjita care vede peste tot.—Rătăcirile simţurilor.— Soliştii.—Raţiunea in opoziţie cu simţurilc.-MulcriuIişIii şl idea* lişiii.—icm. Kaut.—Romanticii.—licgcl. Schimbarea punctului de vedere kantian. - Influenţa hegclismului asupra scriitorilor contimporani, înapoi la Kant! Capitolul II!.—Viitoarea ş/ii'/ifei.— Exageraţiunilc materialismului.—Relativitatea ştiinţei.—înţelegerea mai conipleclft a conştiinţei duce la con* «luzi» cA ştiinţa arc o valoare relativă.—Până unde merge relativitatea ştiinţei. Capitolul IV.—Convingerea* Capitolul V.—Logica nouă.— Aceea ce este mediul biologic pentru o plantă, este mediul cultural pentru ştiinţa- — Ştiinţă şl hasiuu.— Ilogica din punct dc vedere genetic şi din punct de vedere formal.-Gestiuni noi pentru Logica. Capitolul VI.—Adevăr şi minciună.—Oamenii pe cari nu-i înţelegem lllnd-c.i ne sunt superiori.—Oamenii pe cari nu-i înţelegem lhnkă ne sunt inferiori—Propaganda adevărului şi meşteşugul minciunei.—Cum sunt minţiţi ăllmlecii.—Politica şi minciuna.—Reclama necinstită.— Reclama în publicul de jos şi reclama în publicul de sus —Biruinţa Adevărului. Partea 11.—Conştiinţa transcendentală. Critica filosofici kantiene. Capitolul I.—Kant şi continuatorii .vd/.—Rxageraţitini incur.iinlc . Nietzsch<*.~* I.egca exerciţiului. Atenţiunea.—Deosebii ca dintre conştiinţ animalelor şi conştiinţa omenească.— Rolul conştiinţei iu orgaulsni —ldcalul.-Optiniismul.-- YociţUmea. . n n ^ . i UKlfc, NOU&^TVISTA UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL; In ţari pe un an (2 Oo/umc iau 48 numere) 10 lei M „ „ ţease luni............ . fl * In străinâtale pe un an . . , . . . . 12 „ ROMANA APARE IN FIECARE DUMINICA Director : C. RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 62. (Pasofiul Ne. 31 Telefon 30JII v DIRECŢIA : Bulevardul Fetdlnand 55 Telefon 8166 No. 13 — 14 DUMFNICĂ 8 Şi 15 IULIE 1912 Voi. XII NOUTĂŢI ■ • ■ Conflictul universitar. Domnii profesori universitari, geloşi de autonomia organizaţiei lor de corp, ţin cu orice preţ să arate că nimen şi nimic nu-i împiedică să dea liber avânt tuturor impulziu-lor, tuturor capriciilor. Suntem în plină vacanţă şi totuşi gazetele discută mereu conflictul cu multe ramificaţii dela Universitate; nu e rar titlul «Scandalul universitar»; se vede că Universitatea râvneşte la trista celebritate a Sinodului, vrând cu orice preţ să dovedească cum că în ţara noastră nu pot exista corpuri autonome ce să ştie a-şi conservă ele înşişi demnitatea, prin stricta îndeplinire a datoriei. Aceasta e cu atât mai trist pentru Universitate cu cât rolul său educator se întinde mult mai departe de cât rolul educator al sfântului Sinod : ea are a îngriji de acea «formare a caractelor» cărora sinuozităţile, tergiversările, compromisurile şi capriciile actualelor conflicte le sunt o pildă fatală. Rectorul este revocat pentrucă, în cele din urmă» ministrul a găsit că e greşită interpretarea dată de D-sa articolului 91 din noua lege: Rectorul i-a considerat demisionaţi pe membrii Senatului Universitar absenţi dela cinci ţedinţe; aceştia răspund cu drept cuvânt că şedinţe n’au fost de vreme ce nu s’au putut deschide, nefiind de faţă numărul de membrii necesar deschiderii unei şedinţe. Părerea d-lui C. Dissescu, decanul Fac. de Drept, e peremptorie în această discuţie : n’au fost fedin{e, ci numai convocări. Dar în urma revocării Rectorului, alţi trei membri ai Senatului Universitar şi-i dau demisiile, între care şi Decanul Fac. de Litere. Aceştia găsesc că ministrul a făcut exces de putere. Astfel Universitatea rămâne cu totul acefală; demnitatea ei şi nevoile studenţimei—pentru care în definitiv e creată— sunt călcate în picioare, pentrucă primesc interpretări atât de deosebite ; demisiile curg, ca o otravă lentă; vărsată picătură cu picătură, şi care va distruge cu încetul sufletul Universităţii, care e conştiinţa despre înalta ei menire în educaţia socială a elitei noastre intelectuale.— Verax. Prinţul Carol la Vălenii de Munte Amabilitatea Casei Regale care a trimis pe Prinţul Carol la inaugurarea cursurilor de vară din Vălenii de Munte, a fost apreciată de toată lumea Ploeştiului şi Vălenilor, care a ţinut să vadă, în număr cât mai mare, pe tânărul prinţ trimis pentru o zi în mijlocul lor ca să le cinstească judeţul, şi târguşorul de pe malul Teleajenului.—Aclamaţiunile care fireşte au avut loc, revin în bună parte — dată fiind firea potolită a Rumânului—prezenţii întâmplătoare la Văleni, a vre-o cincizeci de ofiţeri porniţi într’o călătorie de studii. Principele—şi el—n’a ieşit din amabilitatea oficială. O încercare a fost făcută de un orator, d. Munteanu-Râmnic, de socoti vizita principelui ca o sancţiune a activităţii d-lui Nicolae Iorga. Principele n’a căzut însă în cursă şi a răspuns cu o rece şi bine pregătită oficialitate. Dl. Nicolae Iorga în discursul său la inaugurarea sălii de cursuri, a fost sibilic şi n’a putut spune tânărului principe nimic din cele ce acesta n’ar fi putut şti dela oamenii palatului : Ceasuri mari vor veni, în care toţi trebuie să fie alături gata a plăti soartei binele veşnic al unui neam cu jertfa vieţii aceşteia trecătoare. Solidaritatea de atunci trebue pregătită din vreme în munca şi iubirea laolaltă pentru acea cultură care hrăneşte acelaşi ideal. Şi, când astăzi, tinere prinţ, care vei fi şi Domnul copiilor noştri, pe care ţi-i creştem viteji şi credincioşi, gata să te ajute până la moarte, pe drumurile de dreptate pe care Dumnezeu ţi le va arăta, când astăzi, Domniţă care cea dintâiu din vremurile depărtate ale lui Vodă Brâncoveanu le apropii cu iubire de lăcaşurile învăţăturii noastre, ca să poţi aduce ori unde-ţi va fi viitorul o amintire înduioşată a acestui bun popor, când astăzi sunteţi împreună la bucuria şi speranţa noastră, ce dovadă mai sigură poate fi că în zilele grele va fi iarăşi un singur neam, recunoscăndu-se întreg în Regele lui şi un Rege primind în sufletul lui aspiraţiile unui neam întreg ? Definiţia pe care d. Nicolae Iorga a dat-o menirei cursurilor din Văleni, a fost apocaliptică: Spre a crea, întreţinea şi spori rezerva morală în sufletele româneşti, spre a face ca în candelele tuturora să ardă sus şi sigur flacăra menită să lumineze şi drumuri care nu s’au deschis încă, trebue şcoli cum încercăm a face pe a noastră. I11 câteva cuvinte menirea ei se poate formula astfel: apune toate constatările nouă, toate curentele silei, toate descoperirile cercetării, toate inovaţiile ştiinţei în funcţiune de suflet naţional şi pentru desăvârşirea şi întărirea acestui suflet naţional. Mai mult decât Universităţile care aparţin unui Stat, care se găsesc în legătură cu nevoile acestui Stai mai întâiu şi pot cuprinde în corpul de învăiţători ca şi în mulţimea studenţilor numai persoane ce au trecut prin anumite încercări de ştiinţă şi- sunt silite a se mişca într'un cadru de programe cu scop practic, o astfel de şcoală, fie ea, ori cât de mică şi de săracă, poate servi înnaltul scop ce am formulat. Aceasta se va vedea în viitor şi mai mult, când în urmarea vieţilor omeneşti, orice aparenţă de element personal va dispărea şi, din aceia ce a fost omul, şi duşmanii săi vor putea primi cu mulţumire Ceia ce a rămas definitiv ca opera lui. îndemnul pentru o întoarcere spre trecut nu putea iarăş lipsi din cuvântarea profetică a d-lui Nicolae Iorga: O tradiţie bogată şi originală de cultură poate forma şi astăzi baza unei civilizaţii româneşti cât de ambiţioasă Găsim într'ânsa marea moştenire de cultură populară tracică, găsim urmele neşierse ale originei romane, găsim eroica resistenţâ tăcută a o mie de ani în cari dacă nu s’a scris, s’a muncit mult şi s’au făcut mari jertfe, găsim paginile de adevărată glorie, deşi netrâmbiţală în lume, a Voevozilor noştn, cam, pâstrăndu-ne pe noi au servit de sigur creştinătatea şi civilisaţia; găsim ocrotirea culturală şi religioasă a Răsăritului creştin întreg prin dărnicia societăţii noastre. Găsim in această tradiţie însă şi mari virtuţi morale, care n’au slăbit doar de atâta vreme ca să nu poată fi întărite dtn nou : virtutea mulţumirii cu fericirea unei vieţi sărace şi muncitoare, virtutea bunei înţelegeri pentmi lucrul împreună, virtutea statorniciei şi ere: dmţei. S’a cântat apoi «Trăiască Regele» şi -Deşteaptă-te Române» şi s’a cetit textul unei telegrame către Rege. Nu mai puţin plăcută a fost vizitarea tipografiei societăţii «Neamul Românesc» care înlesneşte d-lui N. Iorga tipărirea foii cu acelaş nume. Uitam să spunem că tinerii prinţi au fost ospătaţi îtl conacul d-lui N. Iorga, cu mâncăruri din cele mai naţionale (să ni se ierte indiscreţia dea fi cercetat „Menu“-ul): păstrăvi, mămăliguţă cu brânză, ghiveci naţional, ş. a. Pentru cursurile de vară din Văleni nu putem decât să nădăjduim că va ieşi de acolo ceva mai mult—şi mai bun—decât toată verbomania şi sterila agitaţie naţionalistă cu care ne-am obişnuit până acum.- A. C. C. 194 NOUA REVISTA ROMANA ACTUALE TEATRUL ANTIC IN MIJLOCUL NATURII De câţiva ani încoace arta dramatică a luat un avânt considerabil în ţara românească. Nu e numai o artă mărginită să reţie gesturile unei şcoli, ci e o artă care s’a îmbogăţit cu lucruri câştigate din toate părţile, ceeace face diversitatea ei. Fără îndoială pe vremea când Aman sau Grigorescu erau singuri, sau aproape singuri ca reprezentanţi ai picturii româneşti, mai erau artişti ca Millo, Julian, Mateescu, Has-naş, Manolescu, Nottara, Hagiescu şi Th. Aslan, cari erau în strălucirea talentului lor şi cari făceau gloria primei scene a ţării lor. t Ceeace nu aveam pe atunci, eră varietatea interpretării. Afară 'de cei cari jucau în comedie (cuvântul e luat în înţeles comic), cea mai tnare parte din aceşti artişti se găseau aproape cu toţii în aceeaş şcoală atunci când eră vorba să joace în tragedie. Românul care se urcă pe scenă e făcut mai înainte de orice pentru genul comic în care escelează, şi în care a dat artişti de un talent aşa de remarcabil încât nu ne dăm înapoi să-i punem pe acelaşi picior cu orice alţi mari cornediani ai streinătăţii. Prin aceasta chiar, prin acest dar al comicului pe care Românul îl are într’un aşa de mare grad, artistul care se deda genului comic jse lăsa în voia inspiraţiei sau temperamentului,[său, şi |din fericire pentru el şi pentru toată lumea, el uită pe drum tot ceeace ar fi putut să-i slujească de-o învăţătură destul de meschină. Aşa că, deslegat de şcoală, artistul ajungea o afirmaţiune personală. Nu tot aşa eră cu tragedianul, care se găsea mereu în afara rolului său, pentrucă tragedia nu era făcută pentru el, îl obosea cu împrumutul gesturilor convenţionale şi false, îl făcea să se piardă în desvoltarea atitudinelor hotărâte de şcoală. Astăzi, fie în genul dramatic fie în cel comic, artiştii noştri se găsesc în largul lor pe o scenă de pe care au dispărut atitu-dinele. grandilocuente sau nefireşti. Am făcut aşa dar progrese imense în ce priveşte concepţiile artistice, şi străinătatea .care ar putea să ne judece cu ochi proprii ar avea de ce să fie surprinsă, încă odată, punând alături artişti ca Lucia Stufdza sau Soreanu cu cei cari ne vin dela Paris sau de aiurea, cu nimbul celebrităţii lor, o celebritate de cele mai multe ori înşelătoare şi care adesea ne-a făcut s’o spunem cam prea pe faţă, aceea ce gândeam despre mercantilismul pe scenă. , Bucureştii s’a îmbogăţit în timpul din urmă cu teatre noi, a căror soartă nu le-a fost deopotrivă — şi dacă putem spune că anume câteva din ele ar fi putut servi Arta într’un chip mai înalt decât au făcut-o ne bucurăm însă gândiifdu-ne că o artistă excelentă ca Marioara Voiculescu,, a luat iniţiativa să ne dea în iarna ce-o veni, comedie şi dramă din cari să se înlăture cu desăvârşire tonul uşuratec care făcu succesul câtorva din scenele noastre, compromiţând Arta. Ideia aceasta a D-nei Marioara Voiculescu, de a ne da un teatru serios, e înainte de toate simptomatică. Faptul că s’a gândit cineva să ne. dea dramă şi co: medie care să n’aibă nimic deaface cu marfa proastă de Folies Bergeres, însamnă că avem un public pregătit pentru aceasta, însamnă că avem spectatori al căror gust limpezit exige frumosul. Tendinţa aceasta a publicului nostru de a gusta frumosul adevărat, ne-a isbit încă de anul trecut când cu primele reprezentaţii ale Teatrului Antic în Natură, dela Sinaia. Intemeerea primului Teatru în mijlocul Naturii, la noi în ţarăi, a fost o revelaţie. Datorită frumoasei energii a uneia din cele mai bine dotate artiste file noastre, el a realizat una din dorinţele noastre cele mai scumpe, şi este spre cinstea Doamnei Brăneanu Achaume, care a ştiut să facă un gest de artă, din. cel mai frumos în ultimii zece ani. * E mai mult de un an de când o artistă, pe care personal nu o cunoşteam de loc, niminea, dar al cărui nume îl aflasem citind gazetele pariziene, apărea pentru întâiaşi dată pe seena Teatrului Naţional din Bucureşti, în rolul Tatianei (din „Păsări Călătoare" a lui Lucien Descaves şi Maurice Donnay), în care obţinu un succes care avea să merite pe dată stima foarte reală şi foarte serioasă a tuturor intelectualilor şi a tuturor celor cari au văzut în jocul ei realizarea unei noui formule de artă. „Sobră, energică, pasionată, fierbând de o viaţă intensă şi totuşi stăpânită — scria unul din cronicarii noştri— D-na Brăneanu-Achaume e o artistă. In rolul ei sectar, ea a fost singura care ă înţeles lumea în care se petrece acţiunea piesei. Sub masca ei se citeşte fatalitatea şi răsvrătirea; prin glasul ei, ale cărui accente sacadate tremurau de emoţiune, ne ajungea un fior din Siberia evocată". t Intr’adevăr, D-na Brăneanu-Achaume e artista violentă şi neliniştită care fără să iasă din adevăr, jflă cu-o deopotrivă siguranţă veselia şi tristeţea fiinţelor şi lucrurilor. Venirea ei pe prima noastră scenă fu, pentru mulţi dintre noi, revelaţia unui foarte remarcabil temperament. Ne sosea tremurând de viaţa ei abondentă şi neastâmpărată, cu un joc lipsit de artificiu, timbrul exaltat al glasului ei mişcător, şi cu frumuseţea luminoasă q frunţii sale mari strălucitoare de înţelegere. Femeea aceasta avea ambiţiuni mari. Se gândea la întemeierea, în ţară la noi, a unui Teatru Antic în mijlocul Naturii, cel dintâiu la noi şi în Orient- Visul ei ereâ foarte frumos, pentrucă ea îşi luase sarcina să ne reprezinte Ifigenia în Aulida a lui Euripi.dle. Nu se putea alege o altă piesă mai omenească în frumuseţea ei luminată puternic de văpăile acele calde care au aurit marmora atâtor temple şi care au atins cu placiditatea lor de moarte, fruntea frumoasă a acelei divine Hypathia, a cărei plecare printre stele ne-a lăsat deapururea chinuiţi de păreri de rău. NOUA REVISTA ROMANA 95 A voi să reprezinţi o operă de felul acesteia ar fi fost relativ uşor celui ce s’ar fi ţinut strâns de convenţional. Dar D-na Brăneanu-Achaume ştia că „viaţa poporului grec eră la olaltă cu cea a Naturei, şi că departe de a fi ca cea! a noastră strânsă între ziduri, ea eră armonia constantă a peisagiilor, a mării, a păduriilor, a munţilor umplând în toată lărgimea ochii". | Ea nu uita că poporul grec era înainte de toate un popor de artişti, şi că arta ţinea un nesfârşit mai mare loc în viaţa sa decât într’a noastră. Ea mai ştia că, fără să-i lipsească frumosul în viaţa de toate zilele, poporul acesta n’aveâ de ce să-şi creeze o lume întocmită din iluziuni, şi că, trăind la olaltă cu personagiile dramelor şi comediilor sale, n’aveâ de ce să le alunge într’o lume de nepătruns. Ea mai înţelese, în sfârşit, că surâsul Naturii şi strălucirea soarelui erau nedespărţite, la acest popor, de bucuria şi tristeţea pe care le creeau poeţii săi, şi că luxul decorurilor nu întrece frumuseţea cuvântului, farmecul sau graţia imaginaţiei. La 15 August 1911, Teatrul Antic în mijlocul Naturii, dădea la Sinaia primele sale reprezentaţii. ///-geniu în Aulida fu jucată într’un decor magic, în care scena umbrită d'e frunzarul nobil al pădurii se însufleţea de glasul domol şi totuşi cascadant al unui pârâu ascuns. Astea se petreceau în lumina şi veselia unei radioase după amiezi, când văzurăm desfăşurându-se peripeţiile operii marelui tragic, cadenţate în muzica lui Gluck, şi graţioasele atitudini ale chorului. •k - Magistralele reprezentaţii din August trecut, se vor reproduce în luna aceasta. Teatrul Antic în mijlocul Naturii va fi mai mult ca oricând o strălucire artistică pe care noi o aşteptăm de multă vremet într’o extremă simplicitate. Dacă anul trecut s’a jucat pe scena din Sinaia Ifi-genia în Aulida, de data aceasta vom asista, într’un decor tot aşa de potrivit subiectului, la desfăşurarea celor mai frumoase, tragedii ale lui Racine: Fedra şi Andromaca. Artiştii minunaţi cari au interpretat altădată Ifi-genia în Aulida, se vor găsi iarăşi pe aceeaşi scenă, şi aceştia vor fi: Ion Petrescu, Toni Bulandra, Bul-finski, Doamna Lucia Sturd'za, la cari se vor adăogâ şi Doamna Demetriad şi Domnişoara Filotti. O repetăm, opera urmărită de Doamna Brăneanu-Achaume e din cele cari îşi câştigă cele mai caldb simpatii şi cele mai înţelegătoare entuziasmuri. Iată de ce noi îi urăm, şi acum, să obţie succesul jie care-1 merită cu adevărat, din atâtea privinţi. Marc-A. Jeanjaquet BIBLIOGRAFII:' In Biblioteca •LnceafăruL: Vodă-Cnza, pilde şi întâmplări din viaţa sa, povestite de C. Râtireamr, Ivim Turijlienew: Sofia, nuvelă ; R. W. Emerson: Soarele binecuvântează lumea, despre caracter, viaţa casnică, despre compensare.—20 bani fiecare no. CULTURALE TOCILESCU') Activitatea şi operile epigrafice şi arheologice ale lui Tocilescu sunt aşa de numeroase încât numai câte un mic rezumat al lor ar umple cursul unei comunicări academice. Noi ne vom mărgini a spune că el culese, cu atâta pricepere, încă din tinereţe, inscripţii de pe la mănăstiri, de pe vase de cult, după pietre, ori după ziduri, încât alcătui întâiul şi cel mai sigur material de acest fel de care nu se poate lipsi nici istoricul nici filologul român. Tot cam pe atunci începu şi colaborarea la marele C. I. L. In Iunie 1892, Tocilescu primi din partea lui Mornmsen şi a colaboratorilor săi prea erudiţii, Otto Hirschfeld şi Domaszewschi, un volum suple-ment la Inscriptiones Orientis el lllyrici Latinae. Lucrarea cea mare eră însoţită de o scrisoare semnată de ei toţi, în numele Academiei din Berlin. In ea se zicea, în stil potolit şi în acelaş timp lapidar, cu adânc înţeles, următoarele cuvinte cari, pentru cine nu vede lucrurile numai la suprafaţă, au o însemnătate istorică: - „Vă, trimitem odată cu aceasta, conform hotărîrii luate de Academie, un exemplar din marea şi mult laborioasa operă. Aveţi să regăsiţi într’însa o bună parte din descoperirile şi cercetările proprii ale dom-niei-voastre. Moesia-de-jos romană,, care nici că figura la apariţia volumului capital (în 1873), acum e reprezentată în acest Supplement printr’un lung şir de monumente epigrafice în parte foarte însemnate. De cel mai mare numă,r din aceste inscripţiuni numele d-voastre este legat. „Pe lângă aceasta noi am avut în multe rânduri prilejul să, constatăm graba şi prevenienţa deosebită cu care d-voastră ne-aţi făcut îndată accesibile nouăle descoperiri. „Binevoiţi a recunoaşte în această trimetere a operei recunoştinţa Academiei pentru acest viguros sprijin al d-voastre, precum şi recunoştinţa personală a / editorilor operei. Tot deodată nutrim speranţa că marele şi însemnatul domeniu recâştigat astfel prin d-voastră pentru ştiinţă, va putea să se bucure şi mai departe de aceiaş îngrijire ca şi până, acum". Aşa scria Mornmsen, şi colegii lui din Academia din Berlin, învăţatului român Tocilescu, în 1902. După aproape 200 de ani, de când principele şi istoricul Dumitru Cantemir, îndemnat de aceiaş Academie scrisese Descripţia Moldaviae, epigrafistul, istoricul şi arheologul român Tocilescu avea o recunoaştere şi mai strălucită a erudiţiei lui dela cei mai de seamă învăţaţi ai timpului nostru. , Lucrarea mare în care Tocilescu vroia să, strângă la un loc cele mai multe din scrierile lui epigrafice este publicaţia întitulată. Monumentele epigrafice şi 1) Vezi no 12 al N. R. R. 196 NOUA REVISTA ROMANA sculpturali ale Museului Naţional de Antichităţi, din care apăru până la moartea-i cea neaşteptată două mari volume. Ea eră să fie în domeniul arheologico-epigrafic ce era hotă,rît să îndeplinească pe tărî-mul istorico-filologic Etymologicum Magnum Roma-niae. Amândouă rămăseseră neisprăvite, dar prin ce este dat la lumină din ele, ne apar ca nişte monumente măreţe, dela care nu lipseşte decât partea de întindere hotărîtă dela început. Dar atât cât tratează. un subiect oarecare şi opera lui Haşdeu şi a lui Tocilescu sunt mari prin coprins tot aşa după cum sunt şi la înfăţişare. ! Lucrarea lui Tocilescu poate fi socotită ca o mare operă, de antichităţi. Plecând dela diferite inscripţii, el ne lămureşte vieaţa romană, în lumea militară, financiară, administrativă şi religioasă. In special părţile privitoare la drumurile, vămile şi sistemele de apărare din Dacia ori Moesia sunt studii în cari, pe lângă erudiţia învăţatului e de admirat puterea scriitorului. Monumentul dela Adamklissi era o enigmă pentru cine-1 văzuse. Tocilescu îl studiă, strânse pietrele cu ornamente aruncate de oameni ori de vreme până la depărtări însemnate, fără a mai vorbi de cele pe cari lăcuitorii dim'prejur le întrebuinţaseră ori să pregă-tiau să se slujiască de ele la zidăria lăcuinţelor lor. Dela început, Tocilescu atribui ridicarea acestui monument, ca un semn triumfal, împăratului Traian. Mulţi se îndoiră. Descifrarea şi completarea inscripţiei fragmentare găsite acolo nu convinseră dela început pe toţi. In şedinţa dela 23 Ianuarie 1891, a Institutului archeologic german din Roma, învăţatul român spuse că este probabil ca oraşul, cetatea, de lângă trofeu,—ale cărei resturi le-a desgropat şi cercetat ani întregi,—să se numiască Tropaeum Trajani. Odată acest lucru confirmat, monumentul de alături se explică uşor. Spre norocul lui Tocilescu, nu trecu mult şi la 13 Iulie acelaş an se găsi, în săpături, o inscripţie de pe la 115/116 în care locuitorii cetăţii se numesc Trajanenses Tropeenses. In 1895, publică Ia Viena cu sprijinul a doi specialişti în arheologie şi arhitectură, pentru anumite cestiuni, marea lui operă, Monumentul triumfal dela Adamklissi, în ediţie românească, şi germană. De acî înnainte, pe tărâmul pur ştiinţific avu momente de adâncă, mulţumire, ba chiar de triumf. Societatea de Archeologie din Paris îi dete marea şa, medalie de aur, iar oraşul Orleans îl proclamă cetăţean al său. In Academia de Inscripţii din Paris, făcu între 1892 şi 1899 o serie de comunicări asupra monumentului, mausoleului—descoperit de el în 1895— şi a cetăţii dela Adamklissi, asupra vallurilor de apărare din Dacia, cum şi asupra multor inscripţii inedite. Strânse într’un volum, sub numele de Fouilles ei Recherches archeologiques en Roumanie, ele alcă-tuesc o publicare preţioasă şi bine apreciată de streinii învăţaţi. Tocilescu lucră, din răsputeri, pe toate tărâmurile unde puteâ răspândi cultura. Acî, la Ateneu, ca şi la Academie, Universitate, Senat, Societatea Istorică şi cea Geografică, el rosti multe şi frumoase cuvântări şi conferinţe. Aveă darul de a se face ascultat cu drag şi aplaudat cu entusiasm de public. E interesant de ştiut felul cum îşi pregă.tiâ el conferinţele. Vestiâ subiectul cu ;de pildă,, o lună ori două mai înainte. Ideea pe care eră s'o desvolte se gă%â fireşte în mintea lui în trăsuri 'generale. Apoi se cufundă în studiile pe cari Ie începuse de mult, în cursurile pe cari le pregătiă, în multele lui ocupaţii. Din vreme în vreme, când auziâ de conferinţele altora ori veniă la ele, îşi ziceâ: Va să zică, până să vorbesc mai sunt trei săptămâni,—de pildă.—A ! am vreme în de ajuns. Materialul îl strângeâ ori de câte ori da, în cercetările lui de altă ordine, peste ceva înrudit cu subiectul conferinţii. Când mai rămâneâ o săptămână spunea cu hotărîre: Ei! de acum trebue să fac şi eu conferinţa! Dar totdeauna se întâmplă că nu punea condeiul pe hârtie mai până în ajunul zilei aşteptate. In dimineaţa aceea lucră însă eoprins de frigurile compunerii, dacă am puteâ numi astfel neastâmpărul şi aproape suferinţa autorului unei lucrări oarecari în minutele când cugetările, frazele, simţi-mintele, gustul artistic, darul elocinţei—toate se îmbulzesc la poarta prin cari trebue să iasă în lumea, scrierilor. Dar nu treceau multe ceasuri şi se auziâ sunând. —Nu pot săi primesc pe nimeni. Mi-e cu neputinţă. Am diseară conferinţă şi aş puteâ să zic că n’am scris încă nimic. Roagă pe cine a venit să poftească mâine.— Domnule, e un tânăr, ori un bătrân, ori d. X.,—pe care-1 cunoşteâ. Vreâ să vă vorbească numai decât, are să vă facă o rugăminte...—Ei ! ce să fac acum?.. Bine, pofteşte-I iute. Omul cu rugămintea intră şi începeâ să spună lui Tocilescu că, e la mare ananghie, că de nu s'o duce chiar d-lui să-i vorbeaiscă acum d-Iui Y sau Z (care eră fie un ministru, fie un academician, fie alt bărbat însemnat cunoscut lui Tocilescu) apoi el, cel care-1 roagă, pe Tocilescu, e prăpădit. Marele învăţat care aveă o inimă mai mult decât bună şi care alergase să, facă bine la mulţi şi nenumăraţi oameni cari veniau să-i ceară sprijinul şi dintre cari pe mulţi nu-i văzuse niciodată, Tocilescu se înduioşâ... Aruncând o privire de părere de rău manuscrisului conferinţei celei abiâ începute ziceâ: Bine, prietene—ori domnule—dacă, e aşâ să merg. Ai dreptate. Numai să dea Dumnezeu să pot a-ţi fi de folos. Am asistat la asemenea scene de un număr respectabil de ori. Une-ori—la început, când d’abiâ îl cunoscusem—mă, îngrijam de soarta conferinţei; mai târziu îmi veniă să zâmbesc. După amiazi, dacă se întâmplă zi de lucru, eră ori şedinţă la Academie, ori curs la Universitate, ori vre-o discuţie interesantă la Senat. Dacă eră Duminecă, primiâ cine ştie ce vizită despre care nici nu-i trecuse prin minte. In sfârşit, pe la ceasurile 7 şi jumătate seara scriâ de-a binele, afară de alte mici întreruperi cari-I plictisiau. La, 8 b(ri 8 şi un sfert se hotărâ a lăsă restul conferinţei pe seama vorbirii directe, NOUA REVISTA ROMANA 197 fără manuscris. îşi strângea partea compusă şi restul— numai note şi indicări—şi sosiâ la Ateneu tocmai la timpul potrivit. 1 Aşa îşi alcătuia Tocilescu conferinţele sale; frumos şi eloquent le rostiâ, şi publicul îl răsplătiâ prin entusiasmul lui. Era cu putinţă un asemenea rezultat, fiindcă, la Qrigorie G. Tocilescu puterea, darul vorbirii şi al alcătuirii, al compunerii, erau vii şi totdeauna la îndemâna lui. Ţin minte că, venind odată să rostiască la Piteşti, o conferinţă despre Napoleon al IlI-lea şi Vodă Cuza, constată cu puţine minute înainte de a începe vorbirea că îşi uitase ori pierduse ochelarii, fără de cari nu mai putea citi dela o vreme. Luă, atunci frumos dinainte-i foile manuscrisului şi începu să vorbiască întorcând din când în când câte una, iar dela un moment dat strângându-le la un loc, fă,ră a mai căuta barem să pară că se slujeşte de ele. Vorbi, aşa cum îşi rostiâ el orice cuvântare necitită.: cu îndoit talent. La sfârşit îmi permisei a-i spune că aş) dori foarte mult să-şi uite în totdeauna ochelarii. Pentru un moment nu înţelese de ce, şi apoi se miră, de cele spuse, căci în clipele vorbirii—cuprins cu totul de subiect—nu-şi da seama de mersul cuvântării. Vorbiâ în totdeauna din toată, inima şi de multe ori, când subiectul era prea mişcător prin sine însuşi, Tocilescu suferiâ. Aş puteâ cita, din acest punct de vedere discursurile funebre pentru Urechiă. şi Gion. La alcătuirea cuvântării pentru Gion, am fost de faţă când i-a scris începutul, şi l-am văzut după înmormântarea neuitatului istoric şi literat. Era abătut şi în-treaga-i fiinţă, se vedea sdruncinată. Bătăile de inimă, cari erau în primul rând să-i grăbiască moartea, de sigur că începuseră odată nu numai cu anumite necazuri dar ajutate şi de această, stare de sensibilitate. Stilul lui Tocilescu se deosebiâ printr’o vigoare şi eleganţă care-1 apropia pe de o parte de cronicari şi de Cantemir iar pe de alta de N. Bălcescu. Cu toate astea el nu imită—în sensul strâmt al cuvântului — pe nimeni. De aceea multe din rândurile scrise ori ^ frazele rostite de el, pot sluji ca model de vorbire precisă, bogată în idei şi imagini, fără de nici un cuvânt zadarnic. Voiu cita un singur exemplu mai mare cu atât mai însemnat cu cât el se găseşte la sfârşitul unui capitol de cercetare istorico-arheologică şi ar părea curios la un scriitor cu mai puţină, îndemânare de rânduire stilistică. Istorisise munca pentru scoaterea Ia lumină, a monumentului triumfal, până, aproape de 1895, când publică studiul întitulat Adamklissi. Aci în capitolul quasi-introductiv, el zice : „Şl acum, când istoricul silinţelor grămădite spre a duce la bun capăt o lucrare atât de grea, este pe sfârşit, fie-mi permis, ca ultimul cuvânt din acest capitol să, fie pentru însăşi ruinele, pentru acel trunchiu de piatră,, pe care nici lăcomia de jaf a barbarilor, nici fanatismul Creştinilor, nici cutremurele cele mai violente, n’au putut să-i clatine trainicele lui temelii ! El stă. încă în picioare şi înseamnă aci ca o piatră, de hotar cursul victorios al Romanilor dela Gallia până, la Eufrat! El rămâne ca o mărturie limpede despre gloria şi atotputernicia romană, amintind pururea şi de acum înainte numele temut şi respectat al Romei şi al marelui împă,rat". Şi înă,lţându-şi glasul ca un rapsod, arheologul zice: „Ruine singuratice şi de o elocuenţă maiestuoasă! Uitarea vă, înfăşurase într’un giulgiu de moarte mai gros decât dărâmăturile asupra-vă grămădite. Per-dute în pulberea veacurilor, vremea care totul vre-mueşte, vă. ştersese până şi numele din istorie. Astăzi voi aţi căpătat o faimă europeană, un loc în analele lumii. De voi se leagă atâtea amintiri ! In preajma voastră, am gustat atâtea amărăciuni amestecate cu atâtea bucurii; că.lătoriâ, praful, setea, osteneala,muşcăturile insectelor celor mai variate—ale invidioşilor pătimaşi să le mai amintesc?—toate acestea au fost trecătoare, pe lângă plăcerea infinită de-a fi trăit cu voi şi cu veacul ce voi înfăţişaţi! De aceea ori de câte ori mă, depărtez de voi, de misterele adorabile ale singurătăţii voastre, simt inima plină de tristeţe. De voi este legată o părticică din sufletul meu. La voi îmi sboară. gândul, ori de câte ori luptele aprige ale vieţii reale îmi dau răgaz, ca să las imaginaţiu-nea-mi vagabondă să rătăcească pe aripele fanteziei. Atunci pare că asist la urzirea clădirii uriaşe, în primul moment după, sfârşitul răsboiului, când soldatul roman a putut gă,si timpul priincios să întreprindă prima lucrare pacinică ; ciocanele meşterilor-soldaţi fac să răsune carierile de piatră dela Ienige, daltele artiştilor scot, din enorme pietroaie, acele frumoase forme sculptate, podoabă, a trofeului; şi pietrele regulat tăiate, se aşează unele lângă altele; monumentul se înalţă ca prin minune în mai puţin de doi ani, şi în ziua de 1 August—ziua de prasnic a templului lui Marte din Roma—anul 109, el este inaugurat cu mare pompă". încetul cu încetul imaginaţia sprijinită pe cunoştinţele istorice şi arheologice îi arată înteme-eirea cetăţii din vale; prosperitatea -ei ; apoi furtuna, goana, pră,zile barbarilor, şi aşa... de atunci până azi, tot răstimpul de atâtea veacuri... Când evocând şi invocând pe Ştefan cel mare, istoricul vrea să arate umbrei marelui voevod că noi, cei de azi, nu suntem nevrednici de el şi că ne silim a-i împlini dorinţele, el zice : „Paharul minunat rămas dela tine ca odor în mănăstirea Putna şi făcul^ apoi ţăndări la o petrecere, noi ne silim să-l lipim la loc şi să-i redăm strălucirea-i perdută,! Arcul tău cu vârtej aşezat de tine drept pază în turnul aceleiaş mănăstiri şi furat de Cazacii prădalnici, noi l’am înlocuit cu tunuri, sabia ta, odată groaza duşmanilor ţării, ruginită apoi în cursul vremilor, noi am curăţit-o şi ascuţit-o, şi apoi cu dânsa şi cu sabia viteazului Mihaiu ,noi am reînviat la Rachova, Vidin, Smârdan, Griviţa şi Plevna timpurile de glorie şi mărire ale tale"... şi din ce în ce istoricul zugrăviâ în linii mari, limpezi şi entuziaste „noua fâşie largă" 198 NOUA' REVISTA ROMANA pe care am început să. o ţesem şi noi „în pânza istoriei omeneşti'*. Când într’o conferinţă, vroi să caracterizeze soarta lui Vodă Cuza, Tocilescu spuse că neuitatul domnitor fu jertfa care umplu marele şanţ despărţitor între o lume veche şi cea de azi... Imaginile puternice, fraza limpede, avântul real fă.ceau din stilul şi din vorbirea lui Tocilescu o podoabă pentru literatura noastră. ...El s’a stins cu mult înainte de vreme... Cu doi ani înainte de moarte. Tocilescu îşi cunoştea care-i va fi sfârşitul. La 25 Iulie 1907 într’o scrisoare din Bad Nauheim el îmi scria, între altele: „Iată-mă aci ca să sper vre-o uşurare la marile mele suferinţi fizice: o boală ticăloasă, care nu iartă, căci e vorba de inimă, mi s’a ivit cu atâta furie, încât a îngrozit şi pe doctori : mi-este absolut interzis :'orice osteneală fizică sau morală, orice emoţiune; umblet nu mai mult de 2 ore în timpul unei zile... ipe carte, hârtie condeiu să. nu pun mâna. înţelegi dar ce fel de existenţă, sunt osândit ca să duc de acî înainte ,şi câtă durată va putea ea avea. „Deşi ardeam de dorinţa că pot sfârşi cele începute, şi doamne! câte mai .sunt începute—mă. văd silit să mă uit şi să mă gândesc la ele, să Ie las trunchiate". Şi, după un dacă urmat de dorinţe neîmplinite, el adăuga: „...aş fi avut măcar mângâierea de a scăpă puţinul ce mai pot scăpă din multul material ce am grămădit ca sgârcitul, cu nădejdea de a găsi timpul să fructific talantul agonisit". Groaza aceasta ,nu de moarte, ci de neputinţa de a lucră, de a isprăvi multe lucruri începute şi de a îndeplini, aduce Ia lumină,, atâtea lucrări proectate ,îl sbuciumau şi-i grăbiau şi mai mult sfârşitul. Peste vre-o lună dela scrisoarea citată, mă vestiâ că. merge spre mai bine, dar totuşi nu se îndoia de sfârşit. ! „Din ţară, nu mai am ştiri, nici doresc a mai aveă. Mă gândesc cu groază chiar la biuroul şi la biblioteca mea, cari îmi fac ră.u, ştiind că odată trăiam lucrând, şi acum trebue să trăesc—pe cât mai pot trăi—fără ca să lucrez. „N’am teamă de moarte, căci odată trebue să mor; dar regret că. trebue să închid ochii, înainte de a-mi fi încheiat opera. Soarta însă, aşâ a voit. Implineas-că.-se voia ei". j Moartea Iui e o mare şi dureroasă, pierdere pentru istoriografia românească, nu numai prin părerea de rău pentru omul care alcătuise atâtea opere de seamă ci şi pentru învăţatul care lasă nedesăvârşite mari lucrări. Chiar dacă ele vor fi continuate de alţii, pe temeiul materialurilor strânse, tot va fi o pierdere, că.ci ele nu vor fi îmbinate în chipul în care ar fi făcut-o Gr. Tocilescu. „Istoria—zicea mai deunăzi filosoful francez Bou-troux, răspunzând în Institutul Franţei, istoricului român Al. D. Xenofpol — istoria nu e un lucru în sine care s’ar putea reconstrui mecaniceşte cu notiţe adu- nate, clasate, compuse şi combinate după anumite formule. Documentele sunt materialuri: trebue o inteligenţă vie, mlădioasă, pătrunzătoare şi ingenioasă, pentru a le prelucra. Istoria presupune şi fapte şi un istoric; ea cere şi spirit de claritate şi spirit de fineţe". Ea presupune mai ales—trebue adăugat—pe acelaş istoric pentru desăvârşirea unei opere concepute după. un plan a cărei viaţă se găseşte în mintea lui şi pe care în zadar vor căută să o găsiască cei mai binevoitori continuatori ai scrierii sale, necum cei de altă. direcţie. ...Şi Tocilescu avea o direcţie hotă.rîtă, cea pe care i-o dase geniul lui Haşdeu şi propriul său talent. La moartea lui Tocilescu, eminentul şi iubitul fost profesor al meu d. Burileanu a zis, vorbind despre măreaţa pleiadă alcătuită din Odobescu, Urechiă, Haşdeu, Tocilescu, pe care Universitatea i-a pierdut repede şi rând pe rând: „Fă,ră aceşti apostoli ai regenerării noastre, cari au scos din colb de cronici fapte străbune şi ne-au învăţat să ne iubim şi să ne preţuim moşia, noi am purtă azi cu mai puţină, mândrie numele nostru de Român. Mari prin inteligenţa şi munca lor, prin voinţa şi stăruinţa lor neobosită, ei simbolizează. în direcţiunea activităţii lor, o întreagă epocă, sunt expresiunea energiei naţionale dintr’un anumit timp". , Tocilescu şi-a privit sfârşitul, cel de mult vestit de medici, fără să murmure împotriva morţii premature, după cum nu se revoltase nici împotriva vieţii care i-a fost de multe ori amară, şi plină de chinuri. In cuvântarea pe care un ilustru academician, d. I. Kalinderu, a rostit-o în calitate de preşedinte al Co-misiunei Monumentelor Istorice, în şedinţa dela 22 Octomvrie 1909, d-sa a zis că „greutăţile ce a avut de înfruntat (Tocilescu) au fost multe şi de tot felul, dar nu mai presus de ardoarea şi răbdarea sa". Când Vineri 18 Septemvrie 1909, pe la 4 ceasuri după, amiazi, Tocilescu se sbăteâ în dureri, fu întrebat la un moment, spre a i se da vre-un ajutor, ce simte? —„Plictiseală" răsipunse el, şi adormi pentru totdeauna. Astfel omul care s’ar fi putut răsculă împotriva Soartei, împotriva nedreptăţii care-1 doboră la 59 de ani, nu găseşte altă plângere decât o vorbă nici măcar pe deplin dispreţuitoare faţă de chipul cum se stingeă nu numai el, ci şi idealurile lui. Omul acesta n’a avut resignarea, unui stoic, ci o înfăţişare mai înaltă. El priviâ, acceptă viaţa, şi nu o discută. El urmă, poate fără să ştie, concepţia lui Barres. De ce să te turburi faţă de dureri, de nedreptăţi, de răutate? E nedemn să te plângi că lumea e rea, că viaţa are părţi urîte. Tu eşti un rob al ei. Ori cum te-ai sbate, e zadarnic: Eşti prins în ghiarele-i de oţel şi va trebui să. te supui micimilor ei. Cel puţin.. cel puţin priveşte-o fără teamă, fără tristeţă, chiar. Astfel te înalţi deasupră-i şi o stăpâneşti şi tu prin ceva. Dacă eşti creştin, adu-ţi aminte că. Mântuitorul lumii s’a jertfit spre a ne da pilda cea mai dumnezeiască,: să suferi, fără a te plânge. N. I. Apostolescu NOUA REVISTA ROMANA 199 CUM CULTIVĂ FETELE ROMÂNCE LIMBA LOR MATERNĂ... I. I , Un examen particular mă făcu să cunosc un oraş românesc cu multă însemnătate istorică, cu mare activitate negustorească, cu un aer curat şi cu privelişti deosebite, pe râuleţul către care inimile atâtor generaţii pline de entusiasm au vibrat de cel mai adânc simţimânt naţional, înfrăţirea deplină a celor de de o parte şi de alta a lui. Am intrat într’însul qu oarecare emoţiune şi părea că în înfăţişerile oricărui trecător vedeam o părticică din ideile sublime ale trecutului urbei lor, în privirile fiecăruia o înălţare. La aceste impresiuni adăugă de bună seamă fizicul impunător pe care clima oraşului li l-a dat ca o dis-tincţiune, mersul sigur şi neşovăitor ca al oamenilor cu ţintă sigură, şi, fără să şovăesc a spune, aveam impresiunea că în fiecare cetăţean eră ceva mai mult din firea noastră, mândra noastră fire romană, decât aiurea. Cu aceste gândiri, am intrat în sala liceului local unde nouăzeci şi vreo cinci de domnişoare, vlăstare ale acelui oraş plin de distincţiune, aşteptau să facă proba cunoştinţelor, gândirilor, pregătirii lor în legătură cu limba şi literatura noastră naţională. Din figurile fiecăreia, din ochii lor plini de vioiciune şi de înţelepciune, din staturile măreţ înfăptuite, erai fără înconjur întărit în convingerea că împresiu-nile prime nu te-au înşelat întru nimic şi că într’ade-văr oraşul acesta mândru al României a fost pus în calea norocului. O, deziluzii, cât amărîţi voi zâmbetul unei arătări, cât frângeţi voi încordarea entusiasmului pentru ce e frumos... Cât rămâi de contrariat în sufletul tău, când şi avântul ce ţi-a rămas pentru cultul limbii tale naţionale este spulberat de realitate, de realitatea a aproape o sută de fete românce cari păşesc în drumul educaţiei şi al vieţii fără să fi pătruns câtuş de|^ puţin farmecul limbii pe care o vorbesc, al literaturii ■' cu care se hrăneşte spiritul nostru naţional. ’ Începem cu elevele din ultimul an ; adică din ultima zi a şcolii, din pragul vieţii. Erau mulţi cari spuneau că cea mai bună pregătire pentru fetele noastre e un liceu, adăugau însă de sigur, un liceu bine făcut. Aveam în faţă exemplele acestei pregătiri. Chestiunea cea mai de seamă, vitală pentru orice Român cu o cultură generală, chestiunea care dărâmând vorbele goale, întăreşte sufletul prin siguranţa faptului ştiinţific, chestiunea originii limbii române, n’are un crâmpeiu de loc în căsuţele intelectuale ale candidatelor noastre de viaţă socială. Iţi vorbesc de răsboaiele lui Traian cu Dacii şi astfel ajung numai decât la con-cluziunea că limba noastră e de origină romană şi dacică. O frază bombastică încheie lucrarea: „să fim mândri că...“ ' Mai cităm în rezumat: 1° D-rele cu pregătirea formată nu ştiu ce-i limba literară. ’ 1 | 5° D-rele n’au cetit nimic din Ureche (cronicarul.) 3° N’au ideie de cel mai important fenomen fonetic în textele secolului al XVI-lea—rotacismul. 4° N’au cetit Satira I de Eminescu. 5° N’au cetit Progresul Adevărului de Maiorescu. 6° N’au cetit nimic din studiile lui Odobescu. Trecem la clasa Vll-a. In rezumat: 1° O serie de d-re, recomandate de direcţiile institutelor particulare locale, nu ştiau, fiindcă nu cetiseră, nimic din Amintirile lui Creangă. 2° Idem din Kogălniceanu. 3° Idem din Haşdeu, despre care nu ştiau decât că s’a ocupat cu spiritismul. 4° Nimic din Klein, Petru Maior, Cipariu. O elevă habar n’aveâ de vreo monografie a lui Bălcescu, alta n’aveâ ideie că Alexandrescu a fost şi fabulist), o a treia nu cetise nimic din acelaş poet, necum din Cârlova şi alţii, şi pentru o a patra, cea mai iscusită de sigur, d. Maiorescu, care a fost un foarte mare arheolog, a scris însemnate studii arheologice... Iar din acelea cari n’aveau în sufletul lor nici cel mai mic criteriu ca să ştie că Pseudochine-gheticos este o operă literară, cu duiumul... Şi în faţa acestei situaţiuni, să te mai miri că elevele de clasa Vl-a şi a V-a nu ştiau să-ţi arate în ce constă rima şi ritmul la o poezie, să te miri că nu-ţi dedeau o exprimare clară unei idei, cât de sărace, să te mai miri, în sfârşit, că nu-şi faveau nimic precis din genurile literare... Dar programa, care e rezultatul unei chibzuiri pedagogice a unor oameni cari mai au şi oarecare experienţă didactică, cere ca o completare a studiului limbii române, multe lecturi particulare, atingătoare de obiectul fiecărei clase. Nimic. Şi ce e mai rău e faptul că vina e în mare parte a îndrumătorilor acestor suflete. Am întâlnit chiar o profesoară, care cu referinţă la o elevă de clasa I-îi, ce nu-şi cetise cărticica sa de literatură, Robinson Crusoe, a isbucnit, sigură de efectul gestului: ► — Ce Vreţi, domnule examinator, dacă nu Ie place să cetească... Eu le-am recomandat, dar nu le place... Auziţi, onoraţi cetitori... Unei fetiţe din clasa I-îi să-i vină din senin inspiraţiunea gustului de literatură. Auziţi minunea înzestrării naturale... De ce nu vă înarmaţi cu armele revoltei sufleteşti şi bătând i Ia porţile ministerului, să exclamaţi şi d-voastră la rându-vă, chiar cu mai multă tărie: — Ce datorie au îndrumătorii educaţiunii naţionale, Domnule Ministru? Pe ce mâini intră copilul inocent, uluit, dacă nu e dus cu binişorul pe calea pregătirii sale sufleteşti şi nu i se arată unde trebuie să se oprească în grădina lecturilor, ce trebuie să aleagă pentru înobilarea sufletului său.. Cetiţi, fetelor, că pentru voi cetiţi... Şi după acest sfat, pare că şi văd pe mulţumitul îndrumător aşteptând rninută cu minută sfârşitul ceasului său de lucru... Educaţia s’a făcut, revistele pot trâmbiţă pro- 200 NOUA REVISTA ROMANA greşul pedagogiei, ministrul poate pregăti certificatele de bune aptitudini şi ţara creşte, creşte, mândră de rodul muncii fiilor... II. După examen... D-l X, mare avocat, îmi cere printr’o scrisoare intimă să clasifice printre cele dintâi pe eleva cutare, care a afirmat cu convingere că d. Maiorescu a produs minunate scrieri arheologice... D-l Y, profesor secundar, insistă din răsputeri să treacă eleva din clasa Vll-a, care nu cetise nimic din o serie de scriitori şi mai cu seamă din Grigore Alexandrescu, pe motivul că fata se mărită la vară... D-l I. intervine hotărîtor pentru eleva dintr’a opta, care în anii ei de până acum1 a îndurat o sumedenie de mizerii din cauza vieţii păcătoase sociale în care trăim. | ' I D-l V. aminteşte rudenia sa cu o elevă care în timpul celor zece minute regulamentare a excelat prin tăcere. ■ D-ra N., studentă în litere, se plânge şi nu-mi mai răspunde la salut, fiindcă mica ei soră din clasa IlI-a n’a lucrat de loc tema propusă şi, la oral, a dat probă de multă, multă incoherenţă... - Nu uită d-şoara directoare, una din dânsele, să amintească şi un cutremur recent ca motiv de scepticismul elevelor în privinţa studiului limbii şi literaturii naţionale... . Şi astfel, una soră de prieten, alta vară de profesor, o a treia nepoată de director; una în ultima clasă de şcoală, alta gata de măritat, o a treia cu suferinţe familiare; una timidă până la lacrămi şi alta neaptă pentru acest fel de examinare instituit de minister... toate, toate îşi au motivaşul asigurător că clasa se va trece. III. După rezultat, da, după rezultatul pregătirii fetelor noastre în studiul limbii materne, atât de dulce şi de frumoasă după bietul nostru Sion ; după ce rezultatul e în mâna secretarului comisieî şi înainte de anunţarea oficială. Căci aşa merge la provincie. Orice secret, impus de regulament, devine lucru public. Ştia lumea precis că au căzut treizeci şi patru de fete, m'ai ştiau şi notele fiecăreia, îşi mai aruncase ochii şi prin lucrările scrise mâhniţi că nu pot găsi motive de casare, cunoşteau pe larg şi împresiunile pe cari le comunicam într’un raport d-lui pfeşedinte al comisiunii. Ce vreţi, aşa e la provincie. Vine un prieten—mă asigură secretarul comisiunii—şi fură o clasă, alt prieten altă clasă, altul ceteşte prin hârtii şi aşa tnai departe. Lumea pe ficior de răsboiu. Şi aveau dreptate. Dintre ceilalţi profesori, numai vreo doi mai găsise fete slab preparate. încolo, excelenţă, pe toată linia—ai impresiunea că acolo e un principiu trecerea din clasă în clasă. Mă ridic contra potnenei în şcoală, precum mă ridic şi contra cerşetoriei. E deplorabil. Vom ajunge la o negare a sensului şcoalei, educaţiunii, dacă cel puţin tineretul ce pătrunde în rândurile corpului didactic nu-şi va îndeplini cu seriozitate 'datoria. Părinţii se revoltă, directoarele pensioanelor şi mai mult. Sub impulsul lor, ai şi spectacolul să vezi chiar profesori universitari, excelent reputaţi în privinţa corectitudinii didactice, bătând drumurile spre Bucureşti şi spre minister şi cerând favoare, favoare. Indiferent de ce se face în urma justei inele aprecieri. Am o singură mângâiere. Eră de faţă, la examenul elevelor de cl. Vll-a şi a VUI-a, un inspector al învăţământului particular. D-sa a privit spectacolul în care fete românce rămâneau mute la numele lui Cârlova, Alexandrescu, Maior, Şincai, Cipariu, răspundeau absurdităţi la numele cele mai strălucite ale literaturii române, au făcut proba minţii lor sterpe şi inimilor lipsite de cel mai mărunt entusiasm. Şi ştiu prea corect pe inspectorul care asistă, ca să nu am imaginea raportului pe care d-sa îl va Tace ministerului şi va cere, în binele educaţiunii naţionale, altă modalitate pentru pregătirea elevilor şi elevelor pe cari nu-i încap şcolile publice. Iar ultimul meu cuvânt, plin de amărăciune, îl îndrept către tinerii mei colegi de învăţământ, cerân-du-Ie să ne înfrăţim sforţările pentru stârpirea pomenei, cerşetoriei, milei şi protecţiunii injuste în şcoala românească. V. V. Haneş LITERATURA UN SFÂNT A fost odată într’un schit la munte un călugăr bătrân care în chilia lui albă lucra de dimineaţa până seara icoane, pe care le vindea apoi în târguri, şi cu banii ce adună cumpăra smirnă şi lumină Domnului. Câteodată, în după-amiezi calde când stâncile dogoresc şi scânteie, călugărul suiâ munţii căutând ierburile din cari se fac vopseli. Alteori cobora în codrii alegând paltinii şi stejarii pe al căror lemn lustruit cu ipsos, scoteă sfinţi şi îngeri şi Dumnezei. Ii făceâ aşâ cum porunceşte tipicul pe fiecare sfânt cu haina lui, cu sbârciturile feţei, cu lancea sau cu cartea, cu paloşul sau crucea, cu roata de foc sau cu mâinile întinse, aşâ cum fiecare din ei sunt în ceruri. Dela un timp meşteşugul lui ajunsese vestit şi lumea veneâ din depărtări să-i cumpere chipurile pentru altare de biserici sau pentru piepturi de mort. Şi icoanele erau acuma îmbrăcate cu foi de aur, cu foi de argint, sau de plumb, aşâ că obrazul sfântului păreâ prins într’o firidă sau zidit într’o armură- Intr’o zi un tânăr veni la bătrân şi sărutându-i mâna îi zise: — Invaţă-mă cele ce ştii, întru prea mărirea celor ce ştii. — Povestea e de mult şi cam aşâ se vorbea pe atunci. NOUA REVISTA ROMANA 20 Şi tânărul colinda munţii şi câmpiile cu călugărul bătrân şi îi ajută la culesul rădăcinilor şi la tăiatul lemnului. — Uite ce frumos e 'grâul, zicea tânărul înaintea lanurilor roşii. Bătrânul sdrobî în palme un spic, luă un bob de grâu şi îi zise: t — Uite chipul Domnului. — Nu văd chipul Domnului, văd bob de grâu. — Invaţă-te să vezi, zicea bătrânul şi încruntă sprâncenele ce se îmbinau ca două spice albe. Şi atunci când bătrânul îşi simţi mâna înţepenită, chemă pe ucenic şi îi porunci să facă o icoanlă el singur, căci faima sau credinţa îi cereâ din toate părţile munca. Ucenicul nu dormi trei nopţi, şi închipui într’un sfârşit pe sfânta fecioară la mormântul Domnului, îngenunchiată, un văl alb de ceaţă pe care în durere îi lăsase alunecat de pe gâtul alb ca o floare de crin, ţşi plângând la poarta întunericului din care se târesc afară pe bolovanii cenuşii iederile galbene de noapte. Şi arătă icoana. Bătrânul călugăr se ridică în coate de pe scândura murdară, neagră şi putrezită de viermi, pe care mureâ. Glasu-i eră dejă din altă lume:—Unde e mormântul Domnului — unde-s păzitorii? Vrei ca lumea să se închine la rodul mâinilor tale? Dar fecioara nu are haina asta în tipic, şi nu plânge ca o femeie. Şi după ce se cunoaşte că e icoană—unde sunt păzitorii mormântului? Sfinţii nu-s oameni. Ne-bunule lasă-mă să mor, ia din faţa ochilor zugrăveala ta care e afurisenie. Ai făcut munţii care se văd în toate zilele şi sfinte care sunt muieri. Blestem ţie! Şi ucenicul simţindu-şi greşala, aşeză pe pieptul rece coperit de rasă o icoană făcută de mâinile ce uitaseră şi binecuvântarea şi blestemul. Azi nu se mai fac icoane în munţi, dar se tipăresc în oraşe. DEASUPRA GÂNDULUI Ce muzică acră şi albă.... Ţimbalele bat arabescurile cadenţei, şi circaziana joacă dansul săbiei. Cu gâtul frânt pe spate, cu sânii prinşi în cuiburi făurite în fir de aur, cu şoldurile ce se leagănă ca o corabie, pântecele uneori sorbit nervos sub coaste şi mai apoi ca o petală rotundă de trandafir. Şi pantofii sunt mici, galbeni, şi perverşi. Cu mâna ridică o sabie veche, pe care o întinde răzbunătoare sau o ta'pleacă ostenită), sau o avântă ca un blestem* sau o întinde ca o învinsă saulo flutură ca o nehotărâre. Şi pantofii joacă într’una. Şi pantofii sunt mici, şi galbeni. Ce muzică acră şi albă... Fumul macului care înfloreşte în ţara soarelui — nu ’mi place — şi poate de asta ţin atâţia la el — e ca şi viaţa şi câte odată ca şi iubirea. Intre o bătaie de ţimbală şi alta — golul îşi împleteşte florile. — ... Ca să intri în casa asta treci printr’o gră- \ dină cu pierseci — piersecii erau înfloriţi. Oricât mă apăr simt că iubesc o floare blondă de piersec roz. O iubesc într’atât încât mi-e ruşine să-i împărtăşesc iubirea. Când am trecut prin curte mi-am închis ochii şi mi-am ţinut suflarea ca să nu-i simt amăgi-toarea chiemare. Mi-am zis: dacă îţi şoptesc iubirea tu ai să râzi şi ai să fugi, sau ai să te superi şi ai să mi te dai — Banal. . N’arr. să-ţi spui niciodată: te iubesc, şi totuşi tu eşti mai mult decât a mea, fiin'dcă eşti lipsa trupului meu. — Banal. Mai sus, mai sus. Gândurile îşi au geometria lor, nu aşi fi ştiut niciodată că ideile sunt spaţii geometrice, mai mult decât cuburi, triunghiuri şi sfere. Uite sunt unele cugetări care se întorc în ele ca un vierme cu nasul în coadă — pe când altele se aruncă sinucigaşe în nesfârşit. Nesfârşitul — spaţiul — se mărgineşte în nemărginire. A nu putea fi mărginit e mărginirea lui. Muzica suie tot mai sus, geometria gândului rămâne în urmă, ciudată ca râpile oarecum simetrice pe o planetă moartă. — Un dans. — De sus văd bine cercurile mari pe care ea le face atrasă de soarele Necunoscutului în care se va prăvăli. Câte odată gândurile sunt în primăvară, seva le dă colori palide— trec zile, trec nopţi — orbita se prăvăleşte din anotimp în anotimp—ah, banal! Ca să nu mă ameţească vârtejul clocotitor în funduri mă uit înainte în cerul negru — am auzit că şi cugetătorii fac aşa. In lumea trupului aud ţimbalele, şi dau un răspuns unuia care îmi vorbeşte pentru ca să ştie dacă înqă lupt cu muzica albă şi acră. înainte! Inainted — Odinioară într’o poveste o fată de împărat a fost vrăjită să umble şapte ani cu rodiii omenesc închis cu şapte cercuri de oţel. Fata a plecat în lume să-şi caute uitările. Şi trecea prin tărâmuri 'unde erau numai leşuri peste care se certau şoimii cu pleşuvenii roşcate. Şi alerga prin ţări în care apa se ridica din isvoare şi plângând risipea braţele şi se rugă să nu fie băută. Şi erau apoi colnicele care sângerau când le tăia soarele şi veneau pustiuri care fumegau când le călca piciorul. Cercurile de 'oţel pocnesc ca nuci sparte. Şi dintr’o dată văd iar pantofii mici şl galbeni şi jucători. Circaziană imită acuma victoria dragostei, imită spasmul morţei. Victoria cea mare — victoria de a fi învins. Dansul sfârşeşte—sabia cade dăngănind, mâinile tremură ca flori de piersici în amurg. Ultimele mişcări se sting ca macul ce îşi scutură stropii negrii şi roşii. Ţimbalele bat. Lampa coprinsă de fiorul final îşi tremură în ochii galbeni voluptatea. Ţimbalele bat. Şi muzica are cadenţa unui fel de a răsuflă... E întunerec. — Cerul negru. Adrian Maniu 202 NOUA REVISTA ROMANA PANORISSA UN ACT PERSOANELE D-nu Mohor c Mirea Lt. Ioanid D-ra Jeni Invitaţi Un salonaş în casa lui Alexandru Corbu. In fund, în dreapta şi în stânga, uşi astupate cu draperii dând în salonul cel mare. Lumină pe sus. In partea din fund plante şi flori exotice. Un divan în pianul întâi, o mescioară şi câteva scaune. SCENA I. Pop, Alexandru POP (intrând şi privind casa).—Va să zică asta e noua ta locuinţă ? ALEXANDRU.—Da... uite aici în fund e salonul.. în dreapta şi în stânga sunt cele două aripi laterale ale salonului... Odaia aceasta serveşte drept o trecere între cele două aripi (râzând). Când eşti grăbit, când vrei să ajungi mai de grabă... sau când vrei să treci mai discret... Dar hai să-ţi arăt şi catul de sus... E mai bine împărţit (es). SCENA II. Panorissa, Eliza PANORISSA (vine singură, gânditoare şi se aşează pe divan foiletând o carte). ELIZA (intrând prin dreapta). A... aici? PANORISSA.—Aici, printre flori... ELIZA.—Da? Parfumul lor nu face bine! PANORISSA.—Dar cel puţin tac, florile... ELIZA (râzând ;i eşind prin stânga). Totdeauna... romantică... ai? SCENA III. Panorissa. Alexandru şi Pop (Alexandru şi Pop, după, o pauză, intră vorbind) POP.—Ba din potrivă... stai foarte bine. ALEXANDRU.—Sigur că am tot ce-mi trebue... dar nu prea e loc în deajuns... (văzând pe Panorissa). Dar de ce stai singură?... Treci în salon să petreci la un loc cu toţi invitaţii. PANORISSA.—Ştiu eu?... un fel de tristeţă... fără pricină... ALEXANDRU.—Tocmai de-aceia... treci în salon... acolo te vei distra... e lume... . PANORISSA.—Mă simt mai bine aici decât în lume... Închid ochii şi văd desfăşurându-se ţărmuri necunoscute.„ dar pe care le recunosc numaidecât... pe care nu le voiu vedea niciodată, poate... dar pe care le-am dorit în totdeauna... Ţărmuri prieteneşti... cu surâsuri calde şi binevoitoare... cu surâsuri de tată... pe când dincolo (dă din cap, tristă) mă simt atât de singură... POP (glumind). Prea multă tristeţe pentru vârsta d-tale.... ai să îmbătrâneşti curând... SCENA IV. Aceiaşi, Eliza şi Lt. Ioanid (Eliza, Lt. Ioanid intrând prin stânga) ELIZA (intrând). Panorissa... vino încoa (Panorissa se ridică şi se apropie. Eliza idem) ...Uite să-ţi prezint pe d-nul Ioanid (lui Ioanid) Soră-mea Panorissa (Panorissei) D-nul Ioanid e angajat la un cotilion şi îi lipseşte o parteneră... vei fi tu atât de bună să-i ţii locul (Ofiţerul întinde mâna, Panorissa se înclină). PANORISSA (enervată). Oh, sigur- dacă e un loc liber... şi n’are cine să-l ocupe... IOANID.—Domnişoară... dacă nu vă face plăcere.... PANORISSA.—Vai de mine... tocmai din potrivă... IOANID.—Sunteţi foarte gentilă. PANORISSA 'ironic). Nu e aşă? (apoi Elizei)... Eliza... ELIZA.—Oh da... (lui Ioanid) Uite vezi... mi'.i.ica asta... PANORISSA.—Oh, dragă Eliza... iar începi să mă lauzi (către Ioanid). Să vezi că o să-ţi spue că... mititica asta e şi ea câte odată bună la ceva... D-ta să nu crezi însă.. Soră-mea nu poate decât să mă laude, bine înţeles!... ALEXANDRU.—Eliza !... ELIZA.—A... nul... din potrivă, e curatul adevăr... Uite, vezi ..ea singură se ocupă de tot... are grije de tot... Bunioarâ.,. toaleta de azi, ea mi-a aranjat-o... are un gust!... Şi pe de-asupra... atât de modestă», atât de modestă... Niciodată nu are vre-o pretenţie, totdeauna se mulţumeşte... PANORISSA (enervată). Oh, mai ales modestă... foarte modestă... (lui Ioanid). D-ta, te rog să nu crezi (Elizei) Elizo... uite d-nul Ioanid s’a şi speriat... ai aerui că. vrei să-i recomanzi o soţie... cu toate că vorbeşti de ea ca de o fată în casă (caută sâ râdă). < IOANID (protestând). Mă rog... D-şoară... ALEXANDRU.—Eliza... şi tu nu mai taci... PANORISSA (plictisită). Mă duc să văd cine-a câştigat partida de NVhist. La revedere d-le Ioanid... la cotilion (ese). SCENA V. Aceiaşi, fără Panorissa IOANID (lui Alexandru). D-şoara... cumnata d-tale... pare cam indispusă. ALEXANDRU.—Poate... o durea puţin capul. ELIZA.—Ei, o doare capul... tocmai acum, când e nevoe de ea... se poate? - t ALEXANDRU.—Asta nu se poate... vezi bine că nul... Auzi, tocmai în preajma cotilionului să o doară capul 1 IOANID.—E o ironie? ALEXANDRU (degajat). ...O glumă!... ELIZA (lui Ioanid). Dacă eşti bun să vezi unde e d-nul Mo« hor... Vreau să-i spun două vorbe (Ioanid se înclină să iasă, Pop care stătuse cam la o parte îl ia de braţ şl ies împreună. Etiza se aşează pe canapea). SCENA VI. Alexandru şi Eliza ALEXANDRU (apropiindu-se de ea şi aşezăndu-sc în faţa ei, pe un scaun)... Mi s’a părut că eşti supărată pe Panorissa... ai ceva cu ea? ELIZA.—Eşti copil?... ce pot avea eu cu ea? ALEXANDRU.—Ştiu eu? ELIZA.—Dar de ce? ALEXANDRU.—După cum vorbeai cu ea... credeam că vrei să... în sfârşit, (surâzând) păreai că îi plăteşti... o datorie... ELIZA—Iar începi cu cântecul ăsta... Nu cumva trebue să îmi cântăresc cu gramul cuvintele când vorbesc cu ea? ALEXANDRU.—Cu gramul,- nu! dar... ELIZA.—Fie şi cu ce vrei la urma urmei... Am eu ţlestule pe cap... nu mai avem vreme" şi de protocol... şi încă cu cine ? ...cu sora mea... la lasă... Dar, mă rog, ea ţi-a spus să-mi spui toate astea?... Nu o ştiam atât de sensibilă. ALEXANDRU.—Ea... nu! ELIZA.—M’aş fi mirat». De altfel ar fi fost şî ridicul să se formalizeze... aşa, de nimic... AL'EXANDRU (dând din umerij. Dacă se formalizează... E drept, nu se plânge niciodată, dar observă totdeauna şi... sunt lucruri fără importanţă ’cand nu le vezi... dar foarte dureroase când le bagi de seamă... Eliza Corbu Alex. Corbu Panorissa D-nu Pop NOUA REVISTA ROMANA 203 ELIZA.—Fleacuri... fleacuri de-ale tale... Lasă, rămâi avocat Ia tribunal... nu şi in casă. ALEXANDRU.—Fie... dar îţi repet că Parinossa... ştie să vadă... - SCENA VII. Aceiaşi, Panorissa (intrând, repede) PANORISSA.—Alexandre, Alexandre... te caută d-na Ioa-_nid... (văzăndu-i se opreşte brusc). ...Dar ce puneaţi la cale împreună? (Alexandru şi Eliza se ridică). Ştiţi că vă şedea bine (Lui Alexandru) Aveaţi aerul a doi îndrăgostiţi în ajunul logodnei... • ELIZA.—Nu ţi-e ruşine? PANORISSA.—Asta e... şi de ce? Iată am să spun la toţi. (in acest timp Eliza şi Alexandru pornesc înainte, Panorissa după ei). ALEXANDRU.—Nebunatico!... PANORISSA/CÂnrf cei doi ajung In uşa salonului, strigă peste ei în salon). Madam Pop... iată şi pe scumpul meu cumnat... până acum! a stat cu Eliza şi au cochetat împreună. ALEXANDRU, (din uşe). Nebună!... (în salon se aud râsete._ Alexandru dispare, Eliza se întoarce brusc şi a-pucănd pe Panorissa de braţ se întoarce în scenă). SCENA VIII. Eliza, Panorissa ELIZA.—Panorissa... eşti nebună... faci o rea impresie cu astfel de cuvinte. PANORISSA.—Bah I... sânteţi totdeauna atât de despărţiţi în cât nu mai poate fi compromiţător că şedeţi şi împreună... Se întâmplă atât de rari... ELIZA.—Dar gândeşte-te ce va zice lumea. Strigi aşa în plfnă sală. PANORISSA.—Nţi e nimic... nimic... uite mă duc să spun că a fost o glumă (întorcăndu-se). ELIZA (apucănd-o de braţ). Ce tot spui?... eşti... PANORISSA.—Atunci... lasă... Vei spune tu în locul meu... ELIZA.—Gândeşte-te şi la reputaţia ta... Ce va spune;., lumea. PANORISSA.—Ei... reputaţia mea!... ELIZA.—Şi Ia viitorul... PANORISSA.—Iată acum şi viitorul meu în joc!... Nu eră în de ajuns numai reputaţia... pentru... pentru ce Eliza?... (ironic) A da, pentru grija cu care veghezi asupra mea (piruetează uşor). Nu e aşa că am găsit cuvântul, Elizo?... (văzând că intră Mohor). Iată... mă duc... (în vânt) ca să nu vă deranjez. (Ese, In timp ce intră Mohor). SCENA IX. ' Eliza, Mohor MOHOR.—Mi-a spus Lt. loanid că m’ai chemat... Adevărat? [ ELIZA.—Adevărat!... Dar ce vroiam eu să-ţi spun?... Doamne, am atâtea griji... toalete... vizite... primiri... nu inai ştiu unde mi-e capul... Stai puţin (caută sâ-şi amintească). ...A, da..., deseară mergem la operă... ai să vii nu e aşa?... MOHOR (galant). Mai încape vorbă!... ELIZA.—Am luat o loje... avant-scenă, în dreapta. MOHOR (semnificativ). Aşa’că un fotoliu de orhestră... număr fără soţ... şi voiu aveâ plăcerea să te privesc toată seara, de aproape şi fără binoclu. ELIZA (cochet). Totdeauna gentil!... SCENA X. Aceiaşi, Alexandru, Pop ALEXANDRU (intră urmând o convorbire).- Se prea poate să fie o distracţie, pentru unii... Dar în tot cazul e o distracţie... primejdioasă... Balurile, primirile, vizitele... nu zic că ar fi rele cât timp rămân o datorie, o trăsură de unire între membrii unei societăţi... dar îndată ce devin o plăcere şi o nevoe... s’a sfârşit... se vâră în viaţa unui om ca o pană şi dislochează... familia*.. şi odată cu ea orice legături, sfârşind prin a deveni chiar anti-sociale... Apoi urmează flirtul... mai întâi din snobism... pe urmă din... şi atunci Aleluia, viaţa de familiei... POP (arătând pe Eliza). Soţia d-tale nu cred că e de aceiaş părere! ELIZA.—Şi de ce e vorba? 1 POP.—Soţul d-tale e împotriva oricărei etichete... ALEXANDRU.—N’am spus asta de loc... dar a etichetei pentru etichetă, fie!.... ' ELIZA.—Anarchiste, va... (ironic) Ce zici, d-le Mohor?... MOHOR.—De data asta nu mă unesc cu d-lui... Lumea are nevoe de specialităţi... bine clasate, bine definite... Eticheta) e o firmă-,, după care te clasează... femee de lume... femee galantă... om politic... jurnalist... ALEXANDRU.—Clubman... sportman... excroc, etc. MOHOR.—Cum vrei... Meseria nu are importanţă... E destul să ai una, să faci parte dintr’o clasă bine hotărîtă... şi să nu bălăceşti prin mocirla vecinilor, şi lumea te primeşte aşa cum eşti... Dar trebue să ştie cu cine are de-aface... ELIZA (reproş tandru). Tocmai d-ta d-le Mohor, om de lume, vorbeşti aşa? înţeleg Alexandru... de câtva timp e popomorît ca o elegie!... ALEXANDRU.—In cazul acesta, însă, recunoaşte că eticheta d-tale poate foarte bine să deştepte câte odată dorinţa să te scuturi de ea şi să-ţi stropeşti camarazii cu noroi... cu noroiul aşa cum e el... negru şi murdar... (râzând) dar fără etichetă... Ar fi nostim, nu e aşa?.. ELIZA.—Şi asta ţi-ar face ptăcere?... Monstrule!... Hai d-le Mohor să-ţi arăt... Tocmai când intraţi vorbeam de noul meu portret făcut de... Antoniu. (lui Mohor). Ştii că tot el a făcut şi portretul prinţesei. (Lui Alexandru). Ah, ,să vezi ce bine-a reuşit... Costum în gustul lui Lancret... mătăsării uşoare— panglici înodate... o beretă pe cap... bereta păstoriţelor lui Lancret!... Ah, e minunat! ...Şi d-1 Mohor ţinea să-l vadă... mă duc să i-l arăt... Cu chipul acesta îl iau (lui Alexandru) de lângă tine... Te pomeneşti că îl converteşti şi pe el la anarhism— (râde) Ştiu că i-ar şedea bine, (lui Mohor) nu-i aşa?... ALEXANDRU.—Da?... ţi-a adus portretul?... să-l văd şi eu... Hai şi d-ta cu noi d-le Pop. ELIZA. (lui Mohor, pornind la braţ). Asta ne mai lipsea, acum... (lui Alexandru). Haide... dacă ţii (Es cu toţi', Pop şi Alexandru în urmă). SCENA XI. Panorissa, Jeni PANORISSA. (intrând cu Jeni) Vezi tu draga Jeni... simt aşa... din când în când, clipe de desnădejde... Simt în mine o greutate... o sfârşeală chinuitoare... Mi se pare că am mers, am mers, am mers... prin păduri înfrigurate... pe margini de lacuri otrăvite... mă simt doborîtă de descurajare... Aş vrea să strig, să cer ajutor... dar, ca într’un coşmar, mi se pare că. sunetul vocei mele s’a stins... că se opreşte fără să pornească măcar... Atunci întind braţele în gol, privesc îngrozită şi văd că... am strigat în zadar... că cel chemat nu poate să vină până la mine şi ■ că paşii mei sunt prea slabi ca să ajungă până la el. JENI (surâzând). El?— ai?... poartă monoclu? I PANORISSA (tristă/, Jeni... dragă Jeni!... JENI.—Dâr... atunci?... cine... el? PANORISSA.—Ştiu eu?... El... o idee, un potou, oricare ar fi... o margine a tristeţei mele... sinuciderea dacă vrei!... (se aşează pe divan şi ia, distrată, un qlbum şi îl deschide). - • . . JENI:-*-Dar la ce te uiţi acolo? . PANORISSA.-(foiletând). La nişte caricaturi!.. 204 NOUA REVISTA ROMANA JENI.—Caricaturi? PANORISSA.—Da!... Când voi să respir mai liber... să mă răsbun chiar... îmi plac caricaturile... Prea am stat mult dincolo... prea am băut, ascultând, multă fiere... Acum simt nevoia să-mi cunosc mai de-aproape lumea... aşa cum e... subliniată cu lihii diformatoare... fără machiajul cuvintelor pe limbă şi al sulimanuiui pe buze... E şi asta o petrecere! SCENA’ XII. Aceiaşi, Alexandru ALEXANDRU (intrând). Tu ai văzut portretul Elizei? PANORISSA.—Care? ALEXANDRU.—Ăsta nou! PANORISSA. (caracterizând pe Eliza, răsbunător). Făcut de Antoniu... pictorul prinţesei... In costum în gustul Iui 'Lancret... mâtăsării uşoare... panglici înodate... bereta păstoriţelor lui Lancret (râde nervos).^ E minunat! ...De două zile îl recomandă peste tot şi mereu dă zor... Antoniu... pictorul prinţesei... Lancret... mătăsării uşoare... panglici înodate... JENI (râde). Bravo... tocmai aşâ face... şi d-ta o laşi d-le Corbu? Mă duc să-i spun Elizei... Bravo (ese râzând). SCENA XIII. Panorissa, Alexandru ALEXANDRU.—Dar e stupid... ea spune că e iţmpresionism.. noroc că e impresionism... dacă s’ar înţelege ar fi curată indecenţă... Dar pari foarte nervoasă. PANORISSA.—Ştiu eu?... îmi aminteam (face un gest cu mâna înapoi/_ şi căutam să prevăd (acela? gest înainte).. Dar mai aleis mă gândeam la odinioară... ALEXANDRU (gânditor). Odinioară!.. Uite, vezi, sunt clipe când îmi pare rău că am avut noroc... Dacă aş fi rămas eu un mic avocat de provincie, ar fi fost poate mai bine... Am fi stat cu toţii la un loc... fericiţi în mediocritatea noastră.» Eliza ar fi fost altfel... Am fi avut o casă care ar fi fost într’adevăr a noastră... nu a tuturor... tu ai fi fost tot fata aceea veselă... fermecătoare, de odinioară... Oh, oh., de sigur că atunci, şi tu şi eu, am fi fost mai puţin străini la noi... Hei, dacă părinţii tăi nu ar fi murit... PANORISSA (se aşează pe scaun). Tempi passatti !... SCENA XIV. Aceiaşi, loanid şi Mirea (loanid şi Mirea din uşe, vorbind între ei) IOANID (privind, ironic). Ia priveşte ce pereche duioasă... două sălcii plângătoare! MIREA (punându-şi monoclul). Alexandru şi... IOANID.—...Panorissa. MIREA.—Nu ar fi rău, fata asta... frumuseţe cam de spital... dar ursuză... foarte ursuză... Ah, nu seamănă de Ioc cu soră-sa... IOANID.—Ce mai femee şi Eliza. Ferice de Alexandru.. Iată un om pe care îl invidiez. MIREA.—Ba eu îl plâng... asta însă nu împiedică să se petreacă bine la el. IOANID.—Se petrece pentrucă e Eliza... Dacă ar fi după el şi mai ales după fata asta... MIREA.—Oh... mititica asta e foarte impertinentă. IOANID (înaintând) Impertinenţa parveniţilor... înţeleg din instinct că sunt toleraţi de nevoe... şi îşi iau revanşa infe-riorităţei lor prin impertinenţă... (intră). Ah... Domnişoară ce plăcere că vă văd... nu cred că aţi uitat promisiunea... PANORISSA (ridicându-se). Promisiunea?... a nul.. ALEXANDRU (ridicându-se). Eu mă temeam să nu uiţi d-ta.. (râzând). Te-am văzut adineauri atât de ocupat... IOANID.—Da... pusesem 50 de lei pe o carte. MIREA.—Şi tot pe o carte i-ai perdut... (râzând) Nu e nimic... cine n'are noroc la cărţi, are în dragoste. Nu e aşâ d-şoară? PANORISSA.—D-ta trebue să ai mare noroc la cărţi... MIREA.—Şi de unde concluzia asta? PANORISSA (afectând gluma). Fiindcă nu cred că poţi avea în dragoste. IOANID (râzând). Plăcută declaraţie... de răsboiu!.. MIREA (vesel): Dragostea nu întreabă când vine... ALEXANDRU.—Dar întreabă la cine vine... IOANID.—Adică?». ALEXANDRU.—Ca orice monstru devorant întreabă dacă are ce devoră!...- f MIREA.—O-hol.. faci din ocupaţia zilnică a oameni'or, un... lasă gluma!... se poate? ALEXANDRU.—Hei... dragostea e mai mult o încercare decât un sport, cum crezi d-ta... IOANID.—Monstru... Devorant... Încercare... Deci o încercare devorantă... Recunoaşte dar că e o prea grea încercare !... ALEXANDRU.—Ei, ca orice încercare..., trebue să fie grea., şi ca orice încercarei e un prilej... un mijloc... Desvălueşte sufletul omenesc... cu toate poftele, cu toate nevoile, cu toate pasiunile... sărmanul suflet omenesc cu toate păcatele şi cu toate murdăriile lui, dar şi cu greaua fatalitate a mizeriilor pe deasupra.... Ei, da, da!., am ajuns să cred că dragostea nu e decât o altă formă, a nebunjej şi o manifestare perversă a fatalităţei. PANORISSA (nervos). Bravo Alexandre... ai vorbit ca la Cameră... te felicit*, ai fost minunat.. Nu e aşâ, d-le Mirea? ...D-le loanid... nu e aşâ?... Bravo Alexandre U ALEXANDRU.—Ia, ia, ia... ia uită-te la ea!... PANORISSA (întristându-se deodată). Alexandre!.. I ALEXANDRU (o apucă, protector, cu braţul de talie şi o ia spre el; Panorissa se lipeşte de Alexandru, timidă). Ei lasă-lasăl... SCENA XV. Aceiaşi, Jeni, apoi Eliza şi Mohor JENI (intrând repede, vesel). Panorissa... i-am spus Elizei... a făcut un haz (văzând-o, se opreşte), la uite-te la ea cum stă... ca o sfântă... parcă’ i s’ar fi înecat corăbiile!... dar ce stai aşâ? PANORISSA (degajându-se). Dar cum să stau? ELIZA (traversând cu Mohor). Bravo!... aşâ vorbeşti tu?.. Panorissa?... "Ai început 3ă devii anarhistă?.. PANORISSA.—Dacă stau cu Alexandru... ELIZA (oprindu-se puţin). A... bine că te văd... Dar ce vream eu să-ţi spun? Doamne!., (caută să-şi amintească) ' A, da... diseară ne ducem Ia teatru... caută te rog să-mi a-, ranjezi tu o toaletă... Eu nu am vreme!... PANORISSA (ostil). Am să caut! ELIZA.—Uite mă gândeam la tuniqa cea nouă,. „Crepe de Chine safran" (către Mohor). Are să-ţi plţacă! (către Panorissa, urmând) în păr o mică diademă de oţel... Rămâne să alegi o rochie... poate cea de mătase verde.., (porneşte) ..Pe deseară... nu este aşâ? PANORISSA (stăpânindu-şi mânia, nervos). Da... pe deseară !... ELIZA (din uşe, întorcăndu-se). A... bine că mi-am adus aminte... erâ să uit... Dacă vrei poţi să vii şi tu la teatru... Vom fi: eu, d-na Georgian şi sora ei... D-na Pop, e bolnavă... nu poate veni... aşâ că e un loc liber în lojelţesej, SCENA XVI. Aceiaşi, fără Eliza PANORISSA.—Da, da... e un loc liber... pot să-l ocup eu (se reazămă şovăind de un scaun). JENI.—Dar ce ai? (Mişcare printre cei de faţă). ALEXANDRU (o apucă de mâini.) Bolnavă? NOUA REVISTA ROMANA 205 PANORISSA (revenindu-şi puf in). Nu e nimic... nimic... vă,, rog să nu vă deranjaţi... un mic atac nervos... o dureref^s de cap... lăsaţi-mă vă rog singură.. i*'- ALEXANDRU.—Cum singură?., se poate? ţv PANORISSA (revenindu-şi începe să umble). Adică... să ră-j7 mână cineva... Rămâi tu dacă vreij,. (Toţi ies. Alexandrinii rămâne). i > ţ i’r SCENA XVII. f l 1 Alexandru şi Panorissa , 1 ALEXANDRU.—Panorissa !... PANORISSA.—Alexandre... Alexandre... dragă Alexandre, sunt enervată de mor şi nu e cu putinţă să găsesc ceva ca să mă liniştesc... (la o floare, se uită la ea, o răsuceşte printre degefp, apoi o aruncă''jos şi începe să umble nervos) In salon mă plictiseau oamenii şi doream singurătatea, iar acum când sunt singură... poftim I... aş vrea... spune-mi tu ce vreau căci eu una nu mai ştiu!... Ah, vremea asta!... de sigur că vremed e de vină şi ziua caldă, grea si furtunoasă (umblând) dar fără furtună (făcându-şi vânt cu evantaliul). Uf!... ce cald e Doamne!... ALEXANDRU (aşezându-se). Astâmpără-te puţin şi vei ve-dcâ cum te linişteşti. PANORISSA.—Nu pot... căldura asta mi se pare că-mi rupe nervii... şi mi se pare că întreaga natură e artificială... năbuşitoare I... Oraşul... zgomotul lui... lumea... lucrurile... • tot,... tot mă înăbuşe.... ; ALEXANDRU (binevoitor şi ironic). Panorissa!.. PANORISSA.—lartă-mă.. dar vezi, sunt zile când aş vrea să respir adânc... un aer curat... sănătos... rece... dar când îmi simt plămânii gâtuiţi, năbuşiţi de atmosfera murdară... fuliginoasă, a celor din prejur... ALEXANDRU (pe un ton de reproş). Ce vrei să spui?.... Se poate să-mi.... ! PANORISSA.—Oh, nu... nu ai de ce să-mi reproşezi. ALEXANDRU.—Atunci... nu mai înţeleg. PANORISSA.—Nici eu nu prea înţeleg... dar vezi, mă simt atât de singură!... ’ ALEXANDRU.—De ce fugi atunci de lume? PANORISSA.—Tocmai ca să scap de singurătate... Vezi, singură e... din potrivă... e să stai la un loc cu alţii... să fii veşnic în lume... să vezi situaţii definite... legături limpezi... iar tu să nu faci parte din ele... să nu ai un rol... să fii, deci, mai puţin ca un om... ceva intermediar între un papagal şi un câine... ALEXANDRU, (se scoată, o ia de mâini şi o aşează în faţa tui pe un scaun). Şezi colea şi nu mai fi copilă... Poate că si tu vezi lucrurile prea în negru. PANORISSA.—Şi tu prea în alb. ALEXANDRLL—Odată ce eşti totdeauna alături de noi!... PANORISSA (ridicându-se). Insă numai pentrucă se găseşte de prisos... din prisosul altora... din resturile nptrebui-toarc... şi totdeauna cu aerul de a zice: „Isprăveşte tu acest pahar... căci noi nu mai putem bea!.." Hei, şi asta . când nu spune: „Mănâncă tu acest măr căci e putred!".. Mulţumesc! f . ' ALEXANDRII.—Nu bagi de seamă că ceeace spui e jic-nitor? ’ : ' r 1 ' 1 r 7.1.' 1 PANORISSA.—Ah, dragă Alexandre, nu trebue să te superi... nu te priveşte... Iţi spun ţie numai pentrucă simt nevoia să mă spovedesc cuiva... să mărturisesc cuiva ura şi dezgustul meu L. ' I ALEXANDRU.—E... fără îndoială, urmarea atacului tău de nervi!... ' 1 PANORISSA.—Oh... mai ales urmarea atacului de nervi... a veşnicului atac de nervi!... ALEXANDRII.—Şezi puţin jos... asta are să-ţi facă bine!.. PANORISSA.—Nu pot, nu!..'. Mi se pare că simt împrejurul meu un gol omorîtor... Oh, oh, mai ales mi se pare că simt un gol... de care fug... fug mereu, dar zadarnic!... ALEXANDRU.—Dacă ai luâ ceva? PANORISSA.—Am luat un pahar întreg cu eter... ca să mă j liniştesc—na!... dar în loc să mă liniştesc m’am enervat 1 şi mai mult... Am îngheţat de tot şi mi se pare că nu j* mai sunt stăpână pe degetele dela mâini... că oasele lor j clănţănesc între ele ca dinţii unui cerşetor degerat (arătân-| du-şi mâinile) Iată... şi totuş, e zăduf... simt bine că mă j înăbuş... Ah, e îngrozitor!.. 'ALEXANDRU (ridicându-se, poruncitor şi rugător). Dar pen-! tru numele lui Dumnezeu... dacă eşti bolnavă!... PAN/ORISSA.—Ţi-am spus că nu sunt decât enervată... peste măsură de enervată... (îşi muşcă batista). ALEXANDRU.—Panorissa... şezi odată jos (se duce, o aşează pe un scaun şi ia loc în faţa ei, pe canapea) Aşa,, vezi!... (Panorissa are un spazm asemănător spazmelor de sughiţuri) Uf... cum miroşi a eter... Panorissa, gândeşte-te că etertd face rău şi că nimic nu e mai îngrozitor ca beţia de eter. f PANORISSA.—Nu e nimic, nu e nimic... un vechi obiceiu şi atâta tot... obiceiurile nu strică!... VLEXANDRU.—Ba da, ba da, tocmai din potrivă, obiceiurile ştrică şi prefac tinereţea într'un fel de bătrâneţe timpurie... Gândeşrte-te că e dureros pentru noi să te vedem zilnic cum te ruinezi de bună-voe!... 1 PANORISSA.—Pentru tine, da!... e durerosr... Tu ai fost în totdeauna atât de bun cu mine încât mai de grabă aş muri decât să te supăr cu ceva!... ALEXANDRU.—Copil drăguţ, vino lângă mine. (o apucă de mâini şi o aşează pe o canapea, lângă el). Aşa... vezi, uite ti s'au mai încălzit mâinile!... PANORISSA.—Da, da... de vre-o câteva clipe!... ALEXANDRU.—Are să-ţi treacă dacă mă vei asculta... şi mă vei ascultă! ...Tu ştii că te iubesc mai mult chiar decât pe un copil. ! ' 1 PANORISSA.—Dragă Alexandre... ALEXANDRU.—Şi că nu te sfătuesc decât spre binele tău. PANORISSA (luându-i mâinile). Alexandre... ALEXANDRU.—Şi că dacă te rog... uite, te rog din suflet Să... ’ PANORISSA.—Alexandre... nu vreau să vorbeşti aşa., nu!.. ALEXANDRU.—Dacă mă faci! PANORISSA.—Te rog... nu-ţi stă bine !... ALEXANDRU.—Dar... , PANORISSA.—Oh nu... te rog... să vorbim despre altceva... şi să izgonim urîtul... Uf!... nu e aşâ că şi tu suferi de urît şi că trebue să vorbim despre altceva? ALEXANDRU.—Dar stai frate eă aproape nu vorbeam despre nimic!.. PANORISSA.—Aşâ e, aşâ... dar, vezi... simţeam," simt nevoia să vorbesc... să spun ceva, orice... numai să aud în jurul meu zgomot... să turbur tăcerea... şi să scap de singurătate... Mă apasă, mă chinueşte (se aşează cu capul între mâini). Vezi, simt că am ajuns în preajma unui pas... uriaş... în viaţa mea... şi nu ştiu cum să-I fac... nu îndrăznesc să-l fac!.... ALEXANDRU (ridicându-se). Ce ai?... ai ceva!., (o apucă de mâini). ' PANORISSA (desfăcându-şi mâinile). Nu., nu... nu am nimic... numai că, vezi,... e de neînţeles... o impresie curioasăJ. foarte curioasă... cum să-ţi spun?... ceva dureros şi dulce în acel aş timp. ~ ALEXANDRU.—Ai friguri? PANORISSA.—Doar o impresie care trece prin aer!.. ALEXANDRU.—Ciudat! ’ PANORISSA.—Ciudat!., foarte ciudat!... nici eu nu zic alt. fel. (Se tot vâră în Alexandru, Alexandru se tot retrage.— Joc imperceptibil aproape). ALEXANDRU.—Ar trebui să cauţi să te mai distrezi!. PANORISSA.—Nu pot... nu sunt în stare... nu ştiu ce am... sunt foarte enervată... De altfel nici tu nu ştiu ce ai... nu mai stai locului... De ce nu stai jos?., să şedem puţin. (Se aşează pe bancă lângă Alexandru pe care V face să şeadă). ■ \ ALEXANDRLT.—Ştiu eu?., poate că aerul de afară!.. 206 NOUA REVISTA ROMANA PANORISSA.—Poate!.. Ziua e îngrozitoare... nu vreau să o mai văd... Totul e îngrozitor... nu vroiu să mai văd nimic (privind în ochii lui Alexandru cu insistenţă)... în afară de tine!... (Alexandru se îndepărtează). ALEXANDRU (indepărtăndu-se). Ah, Panorissa, nu eşti cuminte !.. PANORISSA.—Ba sunt, dar vino mai aproape... de ce fugi de mine?... Ai aerul că fugi de mine!... (II apucă de mâini şi-l trage spre ea). Aşa!... dă-mi mâna şi vino mai aproape... ALEXANDRU (căutând să-şi retragă mâinde). Ah, Panorissa prea eşti curioasă... astăzi... niciodată nu te-am văzut aşâ!.. PANORISSA. — E drept... dar şi mie mi se pare că te văd pentru prima dată... şi mi se pare că pentru prima dată sunt lângă tine... că pentru prima dată îţi vorbesc!... ALEXANDRU (retrăgăndu-şi mâinile). Nebună!... PANORISSA (extraordinar de repede, şuerător). Da, da... nebună, dragă Alexandre... dar o nebună care ţine la tine... pe care numai tu ai mângâiat-o... ai iubit-o, şi care, în lumea asta plină de surâsuri ostile, aproape nu te-a văzut decât pe tine şi numai pe tine te-a avut în lume şi te-a simţit, încet, încet, de mică copilă (căutând să se stăpânească) otrăvitor... împregnându-te... răspândindu-te ... pretutindeni... în carne... în creer.. în oase şi devenind arsură (Alexandru se face mititel în fundul canapelei şt se uită îndobitocit, cu ochii mici)... O nebună care, la rândul ei, a văzut că şi tu suferi... că şi tu ai nevoe să... să... (pregetă—cu sughiţuri).., să, în sfârşit că şi tu eşti nefericit... că şi tu cauţi fericirea şi că îţi întinzi zadarnic braţele spre ea!... 1 ALEXANDRU.—Nu e-adevărat! PANORISSA (pe un ton sec, ridicându-se). Ba da—am văzut! ALEXANDRU.—Nu aveai ce să vezi! PANORISSA (cu o locaciţate înspăimântătoare, aproape mecanic). Ba am văzut... te-am văzut, pe tine!., mai întâi sărac... mic avocat de provincie... căsătorindu-te cu Eliza şi punându-ti toată fericirea în ea... apoi ridicându-te încet, încet şi venind la Bucureşti... făcând politică şi intrând într’o lume străină şi ostilă nouă... mai târziu despărţin- • du-te de Eliza, furată de lume şi ne mai ştiind de tine... rămânând singur... şi căutând zâidarnic.. în toate părţile, un sprijin!... Apoi alături de tine m’am văzut pe mine... înjr’o lume ale cărei obiceiuri nu le înţeleg... nu le pot avea... exclusă la început... primită mai apoi... şi tolerată în sfârşit... tolerată chiar de soră-mea... şi umilită de toţi... cu bunăvoinţa umilitoare a celor mari... când orice politeţă a lor e dispreţ... orice atenţie o înjosire... şi când trebuc să surâzi... să mulţumeşti... dacă nu vrei să treci drept cine ştie ce... Tu ai fost temut şi nu ai simţit această tlurere... tu ai rămas doar cu iluzii'e sfărâmate... Dar eu? . spune că nu e aşâ?... De ce taci dacă nu e adevărat?... de ce nu îndrăzneşti să-mi spui că mint?... să mă izgoneşti chiar?... ALEXANDRU (ghemuindu-se în fundul canapelei). Panorissa !... PANORISSA (Ca un dobitoc gata să muşte, dar totuş rugător). Oândeşte-te că numai tu ai fost bun cu mine.... că numai tu mi-ai vorbit prieteneşte... omeneşte... că eram adese-ori roasă de ură, de revoltă, de spaimă chiar... (sughiţând, suspinând) că toate acestea trebuiau stinse în-tr’un fel... că numai pe tine te aveam mai aproape... Şi gândcş+e-te că simţeam şi eu nevoia să iubesc pe cineva, să aştept ceva... în sfârşit că trebuiâ să trăesc pentru cineva şi pentru ceva... că nu te aveam decât pe tine şi că erh fatal să te iubesc... (suspinând). Nu e vina mea dacă imaginea ta a sfârşit prin a deveni propria mea carne... propriul meu sânge... nervi... în sfârşit,., dacă am ajuns să nu mai trăesc decât prin tine... şi numai prin tine să mai respir... să mai mă mişc... să mai cuget... într’un cuvânt... să mai exist... SCENA XVIII. . Aceiaşi, apoi Eliza (Eliza apare în fund, dar văzându-i se opreşte brusc) ; ; i f r ■ 1 ; ALEXANDRU (cedând). Panorissa... nu-ţi dau voe... Eliza... 0 iubesc... ■ PANORISSA (apăoape ţipând, furioasă). Minţii... Nu o iubeşti... nu o mai iubeşti... nu poţi să o iubeşti... ochii ei lărgiţi şi cercuiţi de K’hol... ca marginile unei invitaţii mortuare... şi apa lor bolnăvicioasă... gata să reflecte orice... şi gura veştedă... în stare să muşte din tot... şi corpul... plămădit din toate voluptăţile... modulat de toate strângerile... de toate înlănţuirile... (cu amărăciune şi ură). Ah, ah... nu poţi tu să mai iubeşti... figura ei înălbită de fard, mască sinistră şi grotească... caricatură tragică şi halucinantă de femeel... • ALEXANDRU (tremurător, slab). Panorissa... dragă Panorissa... (deschide braţele). : PANORISSA.—Alexandre, (se repede şi, îmbrăţlşându-l îl sărută pe gură). '■ ELIZA (se repede şi apucând-o de braţ o aruncă la câţiva paşi). Panorissa!... Afară din casă!... PANORISSA. (Halucinată, şi cum se găseâ, prin gestul Elizei, ia câţiva paşi depărtare, vrea să se repeadă din nou, dar desmeticindu-se, şovăeşte o clipă şi:) Ah!., (o clipă şi porneşte înspăimântată, traversând scena în fugă şi ese). SCENA XIX. Eliza şi Alexandru 1 ' ' i I ELlZA.—Acum înţeleg... starea ei nervoasă... unele cuvinte... dragostea ta... grija să o aperi în totdeauna... protector? ai?... „ 1 I ' ' ALEXANDRU.—Doamne, doamne... am să înebunesc... ; r ■ SCENA XX. Aceiaşi, Mirea şi Ioanid r MIREA (spre Alexandru, repede, speriat). Panorissa!.. ALEXANDRU.—Panorissa!... O cauţi?., şi Ia ce?... Şi zici că întrebi de ea... de Panorissa?... IOANID.—A trecut prin salon... ca o furtună., cu fa*a descompusă... înebunită... ALEXANDRUL—Da!... A trecut?... aţi văzut-o?... atunci de ce mă întrebaţi pe mine?... tocmai pe mine? MTREA.—Păi... a stat cu d-ta... până acum!.. ALEXANDRU (sec). Da, a stat!... A stat... cu mine? vă înşelaţi!... adică da!... dar eră bolnavă... şi a fugit... aşa, din senin!... (Afară se aude o detunătură de revolver. Toţi încremenesc. In salon, alăţuri, zgomot, apoi linişte... după care invitaţii năvălesc cu toţii înăuntru... Imediat după detunătură Eliza se repede afară). SCENA XXI Aceiaşi, un moment fără Eliza, Invitaţi INVITAŢI (năvălind). Ce e?... — E ceva?,.. — S’(a întâmplat? — Ce?... (Larmă, apoi un ţipăt a! Elizei afară, după care, aproape nebună de groază, apare în uşa salonului. Toţi fac gol împrejurai ei). ALEXANDRU. (întrebând cu capul, cu un sughiţ). Hai?... ELIZA. (Ne mai putând înaintă, extenuată, se opreşte în prag, în mijlocu’ uşei, agăţăndu-se cu mâinile cruce de pervaz şi clănţănindu-i dinţii de groază:) S’a sfârşit... auzi?... s’a sfârşit!... Niciodată., auzi?... niciodată... şi nimic!... ALEXANDRU. (Cade pe canapea—). 1 ''''!! M I " 1 Pi ' 1 -CORTINA- N. DavîHescu NOUA REVISTA ROMANA 207 ZAHAR1A DAVII) * ...Sunt mulţi ani de atunci. Eu in’am reîntors din Franţa cea roşie în flămândul nostru Ardeal, în care cresc florile durerii şi stâncile sunt mai înalte ca gândurile—şi când te-am cunoscut era iarnă în Cluj, vuia uraganul şi în camera ta tristă numai ochii tăi încălzeau. ...Două suflete pribege s’au întâlnit. Eu eram de-cepţionist, care juram pe Kepler, pe Galilei şi pe Savonarola—şi tu ceteai biblia suferinţelor, la fiecare pagină murea un zâmbet de viaţă şi când ai cetit suferinţa, în ochii tăi s’a aprins lumina bogată la veşniciei—te-ai stins în spital, ofticos, cinstit şi român, şi la căpătâiul tău nu veghiau maicele cele sfinte cu horbotă de mătasă Ia gât şi cu cruce de aur la sân—ai murit fără blestem şi fără lacrămi, aşa cum mor poeţii Români, care nu. prânzesc cu regine şi nu visează pe canapele albastre suferinţa poporului. ...Biet Zaharia David, nu te pot uita. Aş putea să spui că ai fost înalt şi svelt ca un brad, că aveai ochi negri şi purtai cravată roşie şi că dacă întâlniai vre-un canonic cu cisme negre uitai ca să-i săruţi mâinele. Şi am uitat cum ai fost în viaţă. Te simţesc însă aproape de mine, căci în privirea astăzi mută, licărea lumina adevărului. * Era un spirit gânditor, un tânăr poet român—care n’a scris subtilităţi, dar care avea fier şi oţel în scris —însuşire pe care astăzi tinerii noştri o au în gură. Eră un revoluţionar, care credea în plânsul sclavilor şi care visă de un soare al păcii universale—iubea pe Chopin şi cunoştea viaţa Iui Robespierre. Eră un fecior al secolului al XX-lea—şi se gândea cu atâta inimă Ia Horia, Cloşca şi Crişa.n—o, era un suflet modern, care se revoltă, suferea cu alţii, nu zâmbea decât când vedea spărgându-se păreţii puşcăriilor—şi nu eră demagog, care să se îmbulzească pe tribuna zilei, lui nu-i plăceâ revoluţiunea de panoramă a generaţiunei actuale—căci în sufletul lui eră puterea adâncă şi înţeleaptă a vremii, care nu isbuc-neă ca să ridiculizeze. Suflet suveran, el a trebuit să cadă pradă întu-necimei. Zaharia DavidJ a Căzut în noapte ca un simbol al vieţii—şi la înmormântarea Iui nu s’a vorbit, nu s’a cântat şi nu s’a văzut plâns şi înduioşare oficială. A murit stins şi a murit, cum moare un protest de cultură—ziarele nu l’au deplâns, căci n’a fost omul convenţiunei, pe care îl poţi înlocui oricând. A fost pururea nou—pururea modern şi pururea suveran—un om, care a murit în mâini ţinând cruce şi condei, două lucruri care arare ori se întâlnesc. * Astăzi, când lipseşte o generaţiune de oameni noi —astăzi, când pe arena noastră publică se aud atâtea glasuri de demagogie—astăzi, când intelectualismul ardelean e supus unei reacţiuni—un tânăr cum a fost Zaharia David, înseamnă o lacună. O, câtă muncă s’a zădărnicit prin moartea acestui tânăr! O, cât n’aş da, ca să-l mai aud vorbind, să-i mai cetesc lucrările atât de moderne şi atât de estetice! O, să-i mai văd odată, numai odată zâmbetul profetic, când vorbea de viitorul nostru. - „Românii or să fie altceva de cum sunt". A spus. Şi trebuie să fie. Trebue să se desvolte, să înainteze, să clocotească sufletul tinerimei noastre. Trebue să se deschidă ochii acelora, cari cântă orbi „Deşteaptă-te Române" şi nu se deşteaptă... Trebue să se trezească conştiinţa adormită a Românilor noştri tineri—căci tăria noastră trebue să se bazeze pe suflete cum a fost Zaharia David. Vie acei, cărora le place Chopin şi cărora le place Dobrogeanu-Gherea—vie acei, ce visează cu Emi-nescu şi pe cari îi mişcă .suferinţa unui popor flămând şi bolnav. Ori nu simţiţi toţi câţi trăiţi în Ardeal, că ţara asta cu şapte plânsuri se istoveşte de boala întune-cimei? Nu simţiţi că inima Ardealului a îmbătrânit de atâtea lupte neluptate şi de atâta tăcere, de atâta muncă nemuncită? Şi nu simţfţi că e păcat, când moare un suflet luminat şi când în urma lui nu răsar noi şi noi suflete mai luminate şi mai mari? * - Nu. Nu simte Ardealul. Ardealul mănâncă mămăligă şi dănţuieşte în horă toată viaţa sa intelectuală. Ardealul are stâne şi câini mulţi şi are ţărani morţi de pelagră şi de sărăcie. In Ardeal se nasc oamenii ca să moară şi trăesc făr’ de viaţă—căci oamenii nu privesc la soare şi nu cugetă Ia iad. Ardealul e o suprafaţă care n’are înălţime—dar adâncime n’are de fel, căci vai, sufletele acelor luminaţi care conduc viaţa noastră intelectuală sunt aşa de mici! Şi când se naşte un om cum a fost Zaharia David, un fecior de ţăran care era mai împărat în gândire ca oricare despot— el trebue să moară ofticos, într’un spital maghiar, uitat de toţi, neplâns de plânsuri bine crescute şi neregretat de critici ocazionali. In memoria lui nu se aranjează matineuri—căci Ia mormântul Iui nu veghiază cruce de marmură, ci numai întunecimea, care a ucis scânteia divină a !u- minei. ' * Biet Zaharia David sunt mulţi ani de atunci!.. Tu te duci către Nirvana... Calea ta e senină şi curată— căci nu te mai opreşte plânsul sclavilor. Tu, care te-ai dus cu lumină către lumină—gândeşte Ia Ardealul în care ai lăsat atâta întunecime... Emil Isac 208 NOUA REVISTA ROMANA FQLKLOR SEI.ECŢIUNEA NATURALĂ IN FOLKLOR') ACUMULAREA Dacă punem apoi la socoteală că faptele atribuite lui Mellakrt sunt faptele unor persoane reale, ale unui renumit rege al Pyrului sau al Sidonului ; că faptele atribuite Iui Hercule latin, au putut să fie faptele atâtor curagioşi şi voinici păzitori de vite, care au trăit înaintea lui, precum faptele atribuite în urmă; lui Recaranas ori Garanus, vedem că sunt faptele lui Hercule; vedem atunci câte atribute se pot concentra împrejurul unui nume. Iar pe de altă parte mai vedem că în măsură ce faptele se aglomerează, numele din contră se împuţinează, se uită de memoria colectivă. Dacă ni s’au păstrat până azi nume ca Melkarth, Heracles, Hercule, aceasta se datoreşte numai monumentelor scrise. Memoria colectivă nu le-ar fi păstrat oral, cum n’a păstrat atâtea altele. Această adunare de fapte, împrejurul unui singur nume e ceeace numim acumulare de atribute. Exemplele de acumulare sunt nenumerate. Aşa: împrejurul numelui Rome se acumulează toate legendele care pe vremuri se atribuiau diferitelor oraşe italice de ’naintea ei. împrejurul numelui eroului italic Hercule se acumulează atributele eroului grec Heracles, şi pe lângă ele şi toate atributele vechilor eroi itali. Lui Hercule i ise atribue faptul de a fi fost tatăl lui Aventinus născut din Rhea; tatăl lui Latinus născut din soţia lui Faunuş; străbun al familiei patri-ciene Flavia. „Hercule—zice d-1 A. V. Gennep—asimilă diferite divinităţi germane care se mai găsesc în epitetele: Hercule Saxanus, Deusoniensis, Magusanus, etc. L-a identificat mai ales cu Donar, zeul care purtă un ciocan ca Hercule măciucă, şi se pare că eră o legendă explicativă, după care Heracles ar fi venit în Germania şi ar fi ridicat nişte coloane în ţara Frisonilor... Legenda următoare face din Heracles chiar cel întâiu străbun al poporului celtic: Mânând înnaintea lui vitele luate dela Geryon, Heracles ajunse în ţara lui Britanos (Bretagne). Acesta avea o fiică numită Keltina, care prinzând dragoste de erou îi ascunse vitele şi nu-1 lăsă să plece. Ea avu cu dânsul un fiu, Keltos, din care urmă neamul Celţilor şi deci al Bretonilor". D-1 Franz Cumont vorbind de asimilarea zeităţilor grece Dionysos şi Demeter, cu cele egiptene Osiris şi Isis, zice: „Intr’un memoriu ingenios d-1 Foucart s’a apucat să probeze că această asimilare nu este arbitrară, şi că Osiris şi Isis, trecând în Creta şi în Atica, în epoca preistorică, au fost confundaţi aci cu Dionysos !şi Demeter. Fără să ne ducem până la acele vremuri îndepărtate, ne mulţumim a constată cu dânsul că misterile lui Dionysos erau unite cu cele ale 1) Vezi n-rile 10 şi 11 clin N. R. R. lui Osiris, nu prin asemănări superficiale şi fortuite, ci prin înrudiri profunde. De ambele părţi se come-tnorâ istoria unui zeu care prezida în acelaş timp vegetaţiunea şi stăpânea lumea subterană, a unui zeu omorît de un vrăjmaş şi rupt în bucăţi, a unui zeu pe ale căruia membre împrăştiate, le-a adunat o zeiţă ca să-I readucă în mod miraculos la vieaţă. Grecii trebuiau deci să fie înclinaţi a îmbrăţişa un cult în care regăsiau propriile lor divinităţi şi propriile lor mituri cu ceva mai interesant şi mai măreţ."1) Noi constatăm numai că primirea de către Greci a zeităţilor egiptene se face prin acumulare de atribute, însuşind zeilor egipteni atributele zeilor greci şi viceversa. Şi adăugăm în treacăt că poate acestui amestec dintre zeii greci şi egipteni se datoreşte faptul că la noi pe lângă mitul Scaloianul, în care se aruncă în apă un chip de om, mai este şi mitul Paparuda (de pildă în jud. Prahova, comuna Măneciu-Pământeni), în care se aruncă în apă o fată, amintind poate cum a fost aruncată în apă Semela fiica lui Cadtnus, mama lui Bacchus sau Dionysos-Osiris grec. Atributele lui Dionysos ori Bacchus, trecând în Italia, se acumulează împrejurul numelui zeităţii locale— Liber, fiul zeiţei Ceres-Demeter italică. Dovadă că Bacchus e un centru de acumulare de atribute, e faptul că din vechime se disting vr’o şapte Bacchus. Iată atribute de ale lui: 1) A fost scos din apă ca Moisi, atribut care ne face să-i bănuim originea egipteană. 15) S’a îndrăgostit de frumoasa Ariana, părăsită de Perseu. Temă care se păstrează până azi în basmele noastre: fata frumoasă părăsită în pădure, de care se îndrăgosteşte feciorul de împărat. 3) Ca să-l piarză pe Bacchus, copil, fiul lui Zeus şi al Persephonei, Junona a dat poruncă Titanilor să-i scoată inima. Titanii duc lui Zeus inima copilului. Zeus mănâncă inimă, ori o dă Semelei; dar din această inimă se naşte un alt Bacchus theban. Atributul acesta de concepţie miraculoasă, seamănă tot de origină egipteană, ca şi cea din basmul egiptean a celor doi fraţi Anupu şi Bitiu, din colecţia Maspero. El se găseşte şi în basmele noastre şi face parte din cele mai vechi tradiţiuni populare ale Grecilor. " 4) Bacchus are atribute comune cu Heracles ca: lupta cu Amazoanele, scoborîrea în infern, etc. Mercur zeul roman, de asemenea e un tip de acumulare şi dovadă de aceasta e că sunt mai mulţi Mercur. Să nu uităm apoi că Mercur acumulează la Romani atributele zeului grec Hermes şi că Hermes acumulează atributele zeului egiptean Tliot. Mercur acumulează atributul lui Cacus care furase boii lui Hercule. El încă fiind copil fură vitele lui Apollon, şi le face să meargă îndărăt cum făcuse şi Cacus, spre a nu se cunoaşte după urme încotro au fost duse. Acumulează atributele lui Hercule căci se luptă 1) Annales du Musee Guimet, XXIV p. 115, 116. NOUA REVISTA ROMANĂ 209 şi ucide un monstru—pe Argus, cel pus ’de Junona să păzească lo transformată de Jupiter în juncă. Acumulează atributul de a şe fi scoborît în infern, şi pe acela de a conduce în infern sufletele morţilor, însărcinare care în creştinism a trecut asupra Unui Archangel. Iar atributul lui Mercur de a purtă pe umeri un berbec—ca păstor—în iconografia creştină a trecut asupra lui Christ* care e reprezentat purtând pe umere un miel. Prin acumulare de atribute divinitatea primitivă italică, Faunus ajiunset a se asemănă cu Pan al Grecilor ; iar Faunii cu Satirii. Prin acumulare de atribute se explică asemănarea între două sau mai multe divinităţi, persoane bri locuri mitice, ori legendare, de pildă: Melkarth fenician cu Heracles grec; Astarte feniciană, cu Aphrodita greacă; Heracles grec cu Hercule latin ; Apollon grec cu Osiris şi Horus egipteni. Ce-res cu: Gaea, Rhea, Dehieter şi Cybela, şi în special Rhea cu Gaea, Cybela cu Demeter şi Rhea cu Cybela. Prin acumulare de atribute se explică atributele comune unor divinităţi ori personaje diferite între ele, precum şi temele comune unor legende bri mituri diferite. De pildă uciderea unui şarpe ori balaur se atribue lui Bacchus, lui Hercule care ucide Hidra lui Apollon care ucide pe Python ; şi, după cum am văzut la noi, pe Traian, Iorgovan şi Novac uci-zând şarpele ori balaurul de pe la Mehadia. Prin acumulare de atribute, din oameni, din fiinţe reale s’au făcut zei şi aştri. Ceremoniile funerare în onoarea soarelui, de pildă, au ca sâmbure de concentrare onorurile care într’o vreme îndepărtată s’au adus unui personaj real. A fost peste putinţă ca omul primitiv, care nu-şi puteâ explică faptul firesc al concepţiei socotind că o fe-mee poatea junge mamă pentrucă a înghiţit o sur-cică, ori a mirosift o Moare; acest om primitiv să-şi poată închipui noţiunea abstractă de sezon, să serbeze naşterea primăverei sau moartea iernei, cum cu "ătâta siguranţă ne încredinţează teoriile mitologice de până mai ieri. Osiris înnainte de a fi soare a fost om. Prin acumulare de atribute se limpezeşte î ntregul câmp al mitologiei, * După cele arătate până aci, comparând deci, ceea ce se petrece în viaţa şi variaţiunea speciilor animale, cu ceeace se petrece în viaţa şi variaţiunea legendelor, vedem că viaţa speciilor animale se susţine ori se conservă prin nişte însuşiri, numite cete mai potrivite, pe care le capătă unii indivizi, care ajutaţi de ele se înmulţesc ori lasă moştenitori. Viaţa legendelor se susţine şi ea prin teme ori atribute, care se acumulează împrejurul unor nume, care (prin aceasta devip ilustre, ,■ Numele ilustre din legende corespund indivizilor aşâ numiţi mai bine adaptaţi, care sunt reprezentanţii speciilor. Precum indivizii din specii mor şi sunt înlocuiţi cu alţii care le urmează, aşâ şi numele ilustre din legende dispar şi se înlocuesc cu altele. Dispare Her-mes şi urmează Heracles, dispare Heracles şi urmează Hercule, dispare Hercule şi urmează Garanus, sau dispare Garanus şi urmează Hercule, etc. Indivizii din specii mor, dispar din lume prin concurenţa vitală, învinşi de alţii mai bine adaptaţi. Numele ilustre din legende dispar prin mărginirea memoriei colective, prin uitare. Calităţile indivizilor din specii se capătă şi se menţin prin impulsiunea vitală. Temele sau atributele din legende se susţin prin interesul pe care îl prezintă pentru colectivitatea respectivă. Speciile animale sunt nişte organizaţiuni variabile în timp şi spaţiu, produse ale solului. Legendele sunt organizaţiuni variabile în timp şi spaţiu, produse ale lumei morale, ale sufletului omenesc. ' Selecţiunii naturale din viaţa speciilor corespunde acumularea de atribute în viaţa legendelor. Şi acum o observaţiune. In mersul firesc al lucrurilor pe cale orală, acumularea de atribute se face în ordine cronologică: atribute vechi se acumulează împrejurul numelor nouă, pentrucă memoria colectivă păstrează mai mult timp atributele sau temele—precum am văzut—şi mai puţin timp numele proprii, de altfel mai puţin interesante. Monumentele scrise, interpretările archeologice, acreditările şi cazurile de întinerire, de care am pomenit mai sus, turbură însă mersul firesc, rechemând la viaţă nume care pentru memoria colectivă populară de mult sunt dispărute. In categoria aceasta trebue să fie cazul lui Traian din legendele de mai sus. Numele lui Traian credem că e rechemat acuma prin influenţa şcoalei şi a cărţii. Traian este pus aci în locul lui Iorgovan şi Novac, care mai nainte, acumulaseră atributele cu valul lui Traian. Memoria colectivă în general este cu atât mai tenace, cu cât colectivitatea respectivă e mai mare. O temă cu cât e mai veche deci, cu atât îşi da-toreşte păstrarea unei colectivităţi mai mari, mai compacte. Vechimea până de pe la Egipteni, cu vr’o 3500 ani a. Chr. a temelor care se găsesc în basmele şi legendele noastre, ne îndreptăţeşte a crede că colectivitatea în care ete s’au păstrat, adică poporul ro-tnân, a trebuit încă din vremuri îndepărtate să “fte şi să continue a fi o colectivitate mare, un masiv puternic, în stare a-şi păstră atâta vreme unitatea sufletească şi să-şi asimileze pe deplin toate elementele adause în urmă, încorporându-le şi făcându-le una cu el. Aşâ se explică viaţa legendelor în folklor. Aşâ se explică şi toate asemănările şi confuziunile. Studiul folkloruiui ne va duce la luminişuri neaşteptate. 1 Th. D. Sperantia 2 IO NOUA REVISTĂ ROMÂNA ÎNSEMNĂRI • O REVELAŢIE IN TEATRU: ARMĂŞESCU. — Cortina s’a ridicat şi bocitoarele au plâns în faţa mormântului, în ţara aceea uriaşă şi barbară. Şi iată că încă un suferind, încă unul din acele personagii negre din fundul mizerii, înaintează să plângă. E „Akim“ al lui Cehov—e Armăşescu. Moşneag cu gesturi şchiopătate de pisică suferindă, el e caricatura suferinţii, care face pe unii să râdă, cum ar râde un copil de un schilod—când tot caraghioslâcul pe care îl are Akim, e trist, e lugubru. Şi jocul continuă, te răpeşte, Akitn îţi arată că nu trebuia să râzi—cât să te sperii, cât să’l înţelegi. Felul cum Arinâşescu înţelege efectul tăcere!, arată nu numai că o un mare artist, dar şi un cunoscător- de suflete. Ochii turburi i se măresc, devin două lumini şi numai mâinile i se ridică întocmai ca nişte păenjeni ce vor să fie neobservaţi. Ar trebui ca publicul să fie mai rafinat ca să înţeleagă mai mult mediul piesei, ca să vadă deplinul talent cu care Armăşescu şi-a gândit jocul. Un Novelli nu ar fi dat mai mulţi fiori şi mai mult realism, fiindcă jocul lui Novelli e de multe ori sentimental. O comparaţie l’ar asemui poate cu De Sanctis. Şcoala lui Nottara atât de Mounet-Sulyană, nefastă multor actori de talent, nu îşi are influenţă la Armăşescu, al cărui fel de a interpreta e nou şi original. O ideie are nevoie pe lângă felul de a fi spusă-lucru pe care se silesc să-l redea toţi actorii—are nevoie de un timp material în care să fi fost creiată —iată rostul clipelor de nemişcare în care Akim cloceşte gândul rău. Mai sunt alte clipe în care Akim tace, fiindcă se ascunde, fiindcă vrea să pară prost şi slab, sau fiindcă devenind atotputernic, ţine să fie temut şi neînţeles. Dur mai bine ca ori undg îşi cumpăneşte el vorbele atunci când vrând să convingă cu o minciună, nu declamă tirade, ci şopteşte incomplect idei pe care le lasă să dospească în sufletul celui ce 1 ascultă. Şi Akim, atunci când minciuna lui a învins, tace iar de frică să nu’l dea de gol bucuria. Când însă îşi vede al şeaptezecelea,an de mizerie înlăturat, când fericirea îi dă prilej să fie îngrijitorul moşiei [cea mai mare slugă!], Cehov e ironic—nu comic, cum spuneau jurnalele şi publicul. Atunci Akim îşi urlă puterea fiindcă nu o mai poate vorbi şi fiindcă mai întâi trebuie să batăjpe cineva - pe ori cine cu cnutul care 1 a bătut pe el de atâtea ori. Trebue să înţelegi mizeria in dorinţa lui Akim — „vreau să mor mult timp“ pentru ca să-ţi explici prelungirea agoniei cu încăpăţânarea maniacă, nu provocată de un simţ pervers, cât din tot chinul vieţei de care îi e totuşi frică să scape. E cinic. ' - Dacă se spovedeşte atunci când simte că moartea i-a făcut ultimul, absolut ultimul semn, — o face numai ca o formalitate care poate îi va fi de folos, poate nu, dar care simte că îi prelungeşte şi îi ocupă minutele de viaţă pe care tot mai cu greu le smulge morţii. Cortina cade. Şi în gândul tău trăeşte Akim, un Akim care poate nu edecât artistul Armăşescu pe care îl admirăm.—Jl. M. MAGISTRATURA IN DEMOCRAŢIE.— Cu prilejul deschiderii anului judiciar în Franţa, decanul avocaţilor din Paris, Labori, celebru din timpul afacerei Dreyfus, a ţinut un discurs inaugural tratând despre ceea ce ar trebui să fie magistratura într’o democraţie. Nimeni nu era mai indicat să-şi dea părerea asupra acestei chestiuni, de cât avocatul eloquent, luptătorul îndrăzneţ ce a ştiut să înfrunte mulţimea, parlamentarul amestecat în desbateri memorabile, care e Labori. Credem iniei esant să extragem din discursul său fragmente a căror aplicabilitate se întinde departe, şi sunt de un interes actual astăzi în ţară la noi: «Intr’o democraţie legea trebuie să fie suverană ; ca trebuie să fie de asemeni nu numai expresia mai mult sau mai puţin arbitrară a voinţii generale, dar încă aceea a justiţiei sociale. Isvorul unic al tuturor puterilor, poporul, este un stăpân pretenţios. Unii din reprezentanţii săi sunt în numele lui şi mai pretenţioşi şi atunci când legea stinghereşte pasiunile şi fantesiile lor, ei caută adeseaori mijlocul de a îndulci textele legislative cu interpretarea tendenţioasă pe care pretind să le-o impue. . De aici, cel puţin în afacerile care privesc politica, şi fără a vorbi de abuzurile în materie particulară, mai mult sau mai puţin inevitabile în toate timpurile—vin prea repetatele sforţări ale puterii guvernamentale pentru a-şi exercita acţiunea asupra administraţiei justiţiei. . Totuşi, nimic nu-i mai necesar unei societăţi civilizate de cât o justiţie independentă. Chiar în democraţie există ceva mai înalt de cât voinţa şi, în orice caz, de cât capriciile majorităţilor: este, pentru aceia chiar cari nesocotesc caracterul veşnic şi absolut al principiilor, dreptul fixat prin lege. In ziua în care interpretarea legii ar fi dată pe mâna arbi-trajiului puterii politice, prin slăbiciunea celui ce o aplică) n’ar mai fi justiţie, adică n’ar mai fi siguranţă pentru persoana omenească, prin urmare nici o siguranţă, nu numai pentru averea, ci şi pentru libertatea şi uneori pentru viaţa cetăţenilor.—Trebue ca puterea politică să aibă margini, pe care să ştie să şi le impue. Trebue ca magistratura să fie independentă de acţiunea sa. Mai mult, trebue ce acei cari ne condu: să aibă curajul de a primi ca magistratura să fîe astfel. Datoria lor este de a întări pe judecător în paguba sentimentului care poate să-i împingă a mări fără încetare propria lor autoritate, în paguba chiar a unei opinii prea uşor pornită pe schimbări necugetate. Şi dacă, pentru aceste motive sau pentru altele, democraţia nu se hotărăşte a face magistraţilor situaţii materiale proporţionale cu importanţa funcţiunilor lor, să ia seama cel puţin să nu le scoboare creditul şi să nu lovească în consideraţia lor. Să-i mărească, din contra, şi să-i înalţe! Ea va da astfel hotărârilor lor o înaltă valoare morală—şi aceasta va fi cea mai bună pază a ordinei publice. Intr’un cuvânt, guvernele să nu aibă gândul a f#ce din corpul judiciar un corp de funcţionari, a cărui datorie ar fi să se supună în toate felurile şefilor trecători ai unei mulţimi schimbătoare şi rău pregătită! Să facă din contra un mare corp independent, respectuos fără îndoială faţă de celelalte puteri, dar în mod exclusiv însărcinat să dea dreptate la toţi. fără excepţie de partide nici de persoane !“ — C. H. ANIVERSAREA LUI LUDWIG FULDA. — Lumea germană sărbătoreşte astăzi aniversarea de 50 de ani a lui Ludovic Fulda, unul din cei mai însemnaţi dramaturgi germani în vieaţă — autor dramatic cunoscut şi apreciat de publicul nostru românescdela representaţiile atât de iubite ale „Prostului" pe scena Teatrului Naţional din Capitală. Ludovic Fulda, a cărui aniversare desigur nu îngădue aprecierea definitivă a operii lui, ci mai curând o scurtă privire a activităţii lui literare, a fost uneori învinovăţit în Germania că e un autor care-şi îndreaptă prea mult activitatea în genul iubit de public, şi că este cel mai bun cunoscător al «modelor» literare. Dreptatea acestei imputări nu se poate desigur tăgădui, întrucât cercetarea instinctului masselor nu trebue să fie grija de frunte a scriitorilor.— Totuşi, în galeria dramaturgilor germani contimporani, Fulda şi-a dobândit un loc de frunte. După chip, Lucivic Fulda ne aminteşte pe Ilenric Ileine, înainte ca tristele experienţe lăuntrice şi din afară să-i fi înăsprit trăsăturile şi să-i fi transformat zâmbetul într’un rânjet mefistofelic. Tot de Ileine ne aduce 'aminte şi desvoltarea literară şi artistică a lui Fulda, ca, de pildă, cunoaştere perfectă a mai multor limbi şi opere străine, cunoaşterea care l’a ridicat la rangul de trimis acreditat al lumii germane la tronul literaturii universale... i NOUA REVISTA ROMANĂ 2 r I Pe Moliere, Beaumarchais şi Goldoni — să nu-1 uităm nici pe prea modernul Edmond Rostand— Fulda, graţie conge-nialităţii sale, i-a ridicat în patria sa alături de clasicii germani. in operile sale Fulda aduce un interes şi o pricepere vie a problemelor sociale, după cum n’a ezitat nici odată să intre în arena luptelor literare; dovadă e piesa sa «Paradisul pierdut», cu subiect din lumea grevelor muncitoreşti. In genere, autorul „Prostul“-ui e un satiric în adevăratul înţeles al cuvântului, a cărui armă de luptă n’a fost nici odată sabia sau bâta, ci spada şi fleureta, pe care el a ştiut să le mânuiască cu destulă măestrie.—R. Pop. AFACEREA „COBZARUL". — D-l Victor Eftimiu e dintre autorii care nu există de cât atâta timp cât se vorbeşte limbut despre ei. Dintr’un foarte firesc instinct de conservare pentru reputaţia d-sale, D-sa s’a gândit să-şi schimbe pe timpul a-eestei veri titlul vremelnic de autor jucat la Teatrul Naţional, cu cel tot aşa de vremelnic de director de vară la Comoedia. Şi reclama a putut astfel începe din nou. • Grav însă e altceva : La Paris, ştie toată lumea, s’a jucat o piesă a Domnişoarei Elena Vâcărescu: „Cobzarul", iar presa străină şi românească a vorbit mult despre succesul ei.— D-l Victor Eftimiu, aşadar, a dat repede spre confecţionare—fără nici o autorizare — traducerea piesei D-rei Vâcărescu. S’a „tradus" piesa cât mai repede şi cât mai comod faţă de resursele teatrului şi de capacitatea directorului lui. S’a reprezentat aşa dat, spectatorilor naivi, un fals Cobzar, dat — cu litere cât mai mari pe afiş — ca fiind tel representat cu atâta vâlvă pe scena Operii Mari din Paris. D-ra Vâcărescu nu s’a învoit însă să servească drept pis-tolaş de alai d-lui Eftimiu, şi a adresat ziarelor următoarea scrisoare: « Vă cer să interveniţi din răsputeri şi să spuneţi tuturor celor din ţară cdt am fost de indignată şi de mâhnită, aflând de îndrăsneala neauzită a Teatrului Comoedia, care a representat o versiune a 'Cobzarului* în dispreţul tuturor drepturilor literare şi respectului ce se cuvine unei femei care a făcut ceva pentru ţara ei. Fără să mă previe, nu cu o scrisoare, dar măcar cu o telegramă, d. Victor Eftimiu s’a folosit în mod ruşinos de numele meu, punându-l fără voe pe afişe şi denaturând o operă care nu-mi aparţine decât pe jumătate şipe care visam să o reprezint în faţa scumpilor mei compatrioţi cu o grijă demnă şi de dânşii şi de dragostea cu care întâia scenă din lume, Opera Mare din Paris, a montat în faţa publicului d’aici întâia oj>eră românească. Vă rog să arătaţi surpriza mea dureroasă faţă de asemenea procedeurî~şi să luaţi toate măsurile în numele meu pentru ca scandalul să înceteze. Societatea autorilor dramatici, care se ocupă de afacerile noastre şi Casa de editură, proprietara livretului, au şi făcut actele de darea în judecată a d-lui Eftimiu & Co. şi îi vor face să plătească scump odioasa lor şarlatanie. Vă rog să repetaţi încă odată că până azi, când ne au sosit ziarele din ţară, n’am ştiut nimic deprocedeurile d-lui Eftimiu şi că nu găsesc destule cuvinte ca să arăt toată micimea unor asemenea procedeu?!. Mi-am închipuit întotdeauna că meritam ceva mai mult dela compatrioţii mei*. La aceste, d. «Director» Eftimiu a răspuns pe un ton foarte «bucureştean», că «Slava Domnului, nu m’am pricopsit exploatând piesa Cobzand» şi că „nu pentru speculă ruşinoasă am jucat Cobzarul, ci ca un omagiu adus scriitoarei", şi mai ales pentru., frumuseţea versurilor traducătorului care este «adevăratul autor jucat la Comoedia» şi a cărui autorizaţie (?) o are... D-i «Director» îndreaptă în cele din,.urmă pe d-ra Văcărescu să se adreseze nu justiţiei, ci... „Societăţii Scriitorilor Români"! Chestia prezintă, cum vedem, două feţe: una materială, pe care o va rezolva justiţia, şi alta morală. De aceasta din urmă presa e datoare să se ocupe. E drept că, până acum era în tradiţia românească să te serveşti de numele altuia tot aşa de uşor cum ai fi falşi ficat pe o poliţă o iscălitură.— D-şoara Vâcărescu a făcut însă un început bun şi acest început poate fi prilejul ca să fie izgoniţi odată «negustorii din templu». — d. P. S.-gţn ultimul moment, traducătorul piesei, d. Dumitru Nanu, apără pe d. Eftimiu explicând în ziare că ceeace s'a reprezentat la Comoedia sub titlul Cobzarul, e de fapt o altă lucrare a D-rei Văcărescu Stana, încredinţată d-sale acum 22 ani. Apărarea d-lui Nanu complică cum vedem afacerea. Nu e vorba de o traducere falsificatorie şi o reprezentare neautorizată—ci e vorba de o înşelare în toată puterea cuvântului a bunei credinţe a publicului. D I D. Nanu are deci de ce să laude „curajul* şi „generoasele sforţări" ale d-lui Victor Eftimiu. REVISTA REVISTELOR ■ REVISTA GENERALĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI pe lunile Iu> nie şi Iulie, cuprinde un articol al d-lui Spiru Haret: învăţătorii şi Politica. Tema articolului a fost şi altădată tratată de toţi partizanii activităţii extra-şcolare a învăţătorilor. D. Ilaret nu spune ceva nou, ci repetă lucrurile susţinute de D-sa în toate broşurile şi discursurile. învăţătorii au datoria de a lumina pe consătenii lor, for-mându-le educaţia politică, oprind lăţirea ideilor falşe asupra drepturilor şi datoriilor cetăţeneşti. Dar acest rol al învăţătorilor trebue să le dea cel puţin dreptul de eligibilitate în parlament, ca ţărani, dacă nu altfel. Aceasta trebue să împrăştie teama, că colegiile ţărăneşti ar cădea sub dependenţa învăţătorilor, căci, zice autorul, această dependenţă ar fi ceva natural şi cinstit şi apoi ar scădea, pe măsură ce masscle rurale se vor cultiva.— In acelaş număr, d. O• G. Antonescu rezumează Principiile pedagogice ale lui Rousseau : 1) respectarea dreptului naturii contra atacurilor venite din afară; 2) respectarea individualităţii, căci dacă trebue să urmăm natura, cum aceasta n’a făcut pe toţi oamenii Ia fel, trebue ţinute în seamă diferenţele individuale; 3) educaţia să aibă în vedere pe om în întregime, cu toate însuşirile şi necesităţile sale naturale.— Revista cuprinde o largă cronică şcolară şi pedagogică în curent cu scrierile şi faptele de pretutindeni. Asupra ultimului volum al d-lui Brătescu-Voineşti: întuneric şi lumină, VIEAŢA NOUĂ, organul Românilor simbolişti, scrie următoarele rânduri pe cari Ic reproducem pentru justeţea observaţiunilor: «De câtăva vreme prosa românească oferă aceste două aspecte : pe deoparte, reproduceri steriotipe de fapte diverse, scene groteşti dela barierile sau dincolo de barierile oraşelor, fabule şi glume de cafenea şi trotuar; pe de alta, încercări de talent de a apropia prosa de preocupările înalte, de ideaţie şi perfecţie formală,ale poesiei deazi, de a reda cu ajutorul bogatelor mijloace ale culturei moderne, şi prin mijlocirea simbolului, stări ale sufletului contemporan şi sin ţese ale vieţei. Intre ţţceste două aspecte al prosei de azi se interpune prosa D-lui Brătescu-Voineşti; volumul de nuvele pe care-1 publică acum, ne învederează aceleaşi note ale sufletului său : duioşia şi hazul. Din aceste note, împletite de multe ori cu o plăcută şi firească potrivire, D. Brătescu-Voineşti scoate efectele cele mai multe şi bogate; volumul întreg, aproape, nu caută par’că decât să-ţi provoace un râs natural şi plâns discret. . Insă, oricât de natural ar fi râsul şi oricât de plăcută duioşia acestor glume şi scene fără însemnătate din vieaţa oricăruia, un adevărat talent nu se mulţumeşte cu atât; I). Brătescu-Voineşti nu s’a mulţumit nici d-sa; a simţit necesitatea unei pătrunderi deosebite şi adânci a sufletului omenesc, unei interpretări superioare, filosofice, a lumei, şi ne-a dat Scrisorile lui Mişu Gerescu—o isbutită transiţie spre roman—şi Niculăiţă Minciună, -o închegată nuvelă de 42 de pagini, care prin pătrunderea şi minuţiositatea de analisă, prin larga şi simpatica înţelegere, prin sobrietatea şi siguranţa cu care ne înfăţişează tot tragicul, poate fi comparată cu Făclia de Paşte a lui Caragiale». Mai relevăm din acest no. poesia frumoasă şi de un nobil avânta d-lui Nicolae Solacolu: Aprindeţi năvile în porturi: 212 NOUA REVISTA ROMANA Când năvile vor sta în porturi, de valul mărci putrezite,.. Şi ancorate pe vecie in târguri vor privi mâhnite. Când vântul cu-aripile ’ntinse din zări mai tare va bătea, Aprindeţi năvile în portul din care nu vor mai pleca... Sânt vechi... Aprindeţi-le dar să ardă şi prora mândră ce-altădată Luptând cu marea răsvrătită v’a dus in ţara adorată, In ţara albă de lumină, de cânt, de vise şi de soare In lumea gândurilor nouă ce-odată-au prins să vă 'nfioare, In ţara care de departe v’a fost o ţintă până ieri Şi care de-asiăzi înainte vă e izvorul de dureri... Aprindeţi năvile şi’n flăcări ce se vor înălţa spre cer Să piară ’ntreagă amintirea cu năvile ce ’n flăcări pier... ...Şi chiar de-aţi şti că dorul mărei vre-odată iar vă va cuprinde Când veţi privi ’ntristaţi cum valul albastru ’n depărtări se întinde De-aţi şti că aspră va fi vieaţa din cheiul portului tăcut Aprindeţi totuşi orice navă ce rostul, de-astăzi, şi-a pierdut. Şi dacă astfel portul singur va rămânea trist şi mâhnit Când năvile vor fi ruină, iar cheiul mut şi părăsit, Să nu vă pară totuşi portul mormântul vostru ’ntunecat, Când mii şi mii sunt ţărmii murei spre care încă n’aţi plecat... DI. I. Nisi/peanu face psicologia vanităţii mondene şi inte. lectuale in teatrul Iui Moliere, în acest no. ocupându-se de «Preţioasele ridicule» şi «Femeile savante». Dl. G. Ţiţeica traduce în NATURA discursul rostit de marele matematician şi filosof Poincare, la serbătorirea lui Flammarion, care a împlinit de curând 70 de ani de viaţă şi 25 de activitate ştiinţifică. =Se a fost dat s’avem—a zis Poincare un poet care a avut darul să prindă în scris tainele cerului, să le facă cunoscute şi iubite de cei care nu le cunoşteau sau de cdcare nu ştiau să le pătrundă ; acest poet e Camille Flammarion. El cântă, şi singurătăţile cerului se însufleţesc; stelele nu mai sunt puncte matematice care verifică fără ştirea lor ecuaţiuni diferenţiale, ci sunt lumi împodobite în culori atrăgătoare, unde e mişcare, viaţă şi dragoste. întinderea fără sfârşit a spaţiului nu mai e o monotonie măreaţă şi impunătoare, ci e o felurime bogată şi neaşteptată unde fiecare pas ne aduce o surprindere nouă... «De sigur, aceste minuni nu sunt create de poet, nici nu le-a văzut el cel dintâiu, dar el nu le uită nici odată şi nu ne dă răgaz să le uităm nici noi. Şi pe dată poetul devine apostol; glasul lui puternic mişcă mulţimea şi o scutură din nepăsare. El a silit să se îndrepteze spre cer mulţi ochi care nu priviseră decât pământul».— Dl. Victor Anastasia scrie despre sfârşitul lumii, care dacă ştiinţificeşte nu se poate admite că va veni prin foc, prin potoape sau prin gheţari,—va veni poate prin puterea electrochimică : «Să ne închipuim că împrejurul pământului să deslănţu-eşte o furtună electrică extraordinară. Fulgere, tunete, descărcări electrice de toate felurile ; scântei de sute de metri, etc ..înainte de a ne da cont de frumuseţea fenomenului, tot oxigenul din aer se va fi combinat cu azotul. O ploaie de acid azotic va cădea peste tot pământul, care se va încreţi, usca şi arde ; plante şi animale vor fi în întregime distruse. După acest dezastru general, va mai fi rămas puţin gaz, însă acesta va fi nerespirabil: Care ? Azot! —va răspunde ultimul chimist dându-şi ultima suflare».— Dl. Inginer I. Sfinţescu continuă studiul său priceput şi de folos, de gospodărie municipală: Cum doresc să-mi văd oraşul. 11 recomandăm edililor oraşelor noastre. MEMENTO «" Ca în toţi anii, dela acest no revista noastră îţi ia obif_ nuita vacanţă de vară. Numărul viitor, de după vacanţă, va apa re cu data de 19 August. Cine ar crede că fierul, cel mai întrebuinţat şi ieftin dintre metale, este in acelaş timp şi cel mai scump. Astfel, pe când un chilo-gram de fier brut costă cam 0,06 lei, un chilogram de oţel din care se fac cele mai fine arcuri de ceasornic poate să ajungă până Ia 21000 lei. Aşa dar fierul poate să se facă de vre-o 6 ori mai scump decât aurul, şi această înobilare nu se face decât prin muncă. Iată dar că munca înobiliză şi fierul, nu numai pe om („Natura”) D-na Rachilde a publicat un nou roman, intitulat <-Son prin-tems», în care descrie în mod captivant viaţa unei Ofelii moderne, şi pe care presa franceaă il salută în unanimitate ca pe un adevărat eveniment literar. „Invadarea carierei pedagogige de către femei a ajuns aşa de mare in Statele-Unite, încât mulţi işi pun întrebarea, cu oarecare nelinişte, dacă nu cumva se apropie ziua când femeile vor expulza complect din învăţământ pe bărbaţi. Această nelinişte şi-o exprimă d-1 Bardeen in Educaţional Revieiv, cu oare care humor plin însă de tristeţe : După ce demonstrează influenţa nefastă a fetei bătrâne, desgu-stată şi de ea însăşi şi de viaţă, în timp ce în tinereţe fusese o excelentă educatoare, d-1 Bardeen stabileşte şi necesitatea absolută pentru o ţară de a recurge adesea la pedagogi bărbaţi" . . . (Rev. gen a învăţ) Un doctor din Huşi, membru al partidului liberal, declară in „Evenimentul" din Iaşi că nu poate face parte din „Cercul de studii al partidului liberal" pe motiv ca „ce carte putem învăţa dela acel cerc care ne spune că . . . satul Stănileşti este locul unde Petru cel Mare s’a bătut cu Turcii, cu ocazia răpirei Basarabiei la 1812 ! !!“ Apa îngheţată in conducte se poate desgheţa prin ajutorul electricităţii. Nişte experienţe făcute în Martie la New-York, au arătat cum acţiunea prelungită a unui curent de 1800 amperi, a desgheţat o conductă cu apă de 15 cm. A apărut primul volum din descrierea vieţii filosofului Nietzsche: Der junge Nietzsche şi e făcută de sora filosofului, care a stat alături de acesta în tot acest timp, a asistat la deşteptarea geniului său literar, a lucrat împreună cu el la aridele lui preocupări de filolog, a fost confidenta entuziasmului sau vagnerian şi a primelor sale desilusii despre arta maestrului dela Bayreut. Descrierea merge până la representarea „Inelului Nibelungilor" la Bayreuth, care apare ca cea mai mare criză în cugetarea lui Nietzsche. Cartea a apărut în edit. Alfred Kroener, Leipzig, şi costă 4 mărci. —A apărut in franţuzeşte tratatul de Psihologie al lui Ebinghaus (Alcan-Paris), E o lucrare făcută cu imparţialitate, inteligenţă şi fără pedanterie. E unul din cele mai folositoare lucrări asupra principalelor probleme al psihologiei. In editura Hachette a început să apară o nouă colecţiune istorică L’Histoire par Ies Contemporains, care furnizează în chip practic şi direct documente şi însemnări critice, bibliografice, istorice, necesare înţelegerei trecutului. Până acum au apărut 3 volume : Mişcarea romantică, Socialismul francez dela 1789—1848 şi Răsboaele Revoluţiu-ţiunii. Autorii sunt specialişti cunoscuţi, iar volumele întovărăşite de ilustraţii documentare costă câte 2 lei. Pictorii ruşi, cari sunt destul de cunoscuţi şi apreciaţi pela expoziţiile artistice pariziene, au deschis totuşi o expoziţie a lor in Paris. Cele două bucăţi din acest n-o ale d-lui Adrian Maniu, fac parte din volumul Figurile de ceară ce va apare în toamnă ™ Jean Mella, care a mai dat asupra lui Stendhal două volume foarte apreciate: La vie amoureuse de Stendhal şi Leş Idees de Stendhal, publică astăzi un al treilea volum : Stendhal şi comentatorii lui (edit. Mercure de France, 3.50). E o privire peste tot ce s'a scris asupra operii lui Beyle, părerile cele mai diverse ce s'au emis asupra persoanei şi operilor lui. E, cu un cuvânt, un document excelent asupra acestui scriitor unic, profund şi fermecător în acelaşi timp, îndrăzneţ şi cu simţire, care va trăi ca şi operile sale nemuritoare Le Rouge et le Noir, La Chartreuse de Parrne, Souvenirs d’Egotisme, etc. — Tot mai există nedumeriri cu privire la moartea lui Oscar Wildc. Se ştie că mulţi îl cred încă viu şi că moartea lui n’a fost decât un simulacru pentru ca prietenii să poată salva de privirile lumii, viaţa lamentabilă din ultimul timp a marelui poet şi estet. In „Le Temps" de acum câtva timp, se aduc însă mărturii noi asupra autenticului şi tragicului sfârşit al scriitorului englez. Ultimul no. din marea revistă pariziană Mercure de France, se ocupă la rubrica Lettres Roumaines, pe care o semnează d. Marcel Montandon, de centenarul răpirii Basarabiei şi de cele ce s’au scris prin volume şi reviste româneşti asupra acestui eveniment. „Centenar de doliu pentru România. Centenar fără glorie pentru Rusia„ — aşa începe cronica d-lui Montandon. ■***■ In „Medical Record", D-rul William Anderson, director al „Yale University Oymnasium" studiază longevitatea Ia atleţi după statistici de 50 de ani. Cea mai mare parte din atleţi mor de tulburări pulmonare, dar nu într’o măsură mai mare ca ceilalţi muritori. In genere însă, e dovedit că sporturile atletice nu prelungesc viaţa. NOUA REVISTĂ ROMANA III MINISTERUL FINANŢELOR DIRECŢIUNEA CONTABILITĂŢII GENERALE A STATULUI ŞI A DATORIEI PUBLICE DATORIA PUBLICĂ PUBLICAŢIUNE No. 52533 din 22 Iunie 1912 A 20-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă. 4°/0 a-mortibilă din 1898, împrumutul de 180.000.000 lei, se va efectua în ziua de 19 Iulie/1 August 1912, ora 10 dimineaţa, în sala specială a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1906. La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de 629.000 lei, în proporţia următoare : 22 titluri a 5.000 lei 110.000 lei 75 > » 2.500 » 187.500 » 188 » » 1.000 » 188.000 » 287 » » 500 » 143.500 .» 572 titluri pentru o valoare nominală de: 629.000 lei Publicul este rugat a asista la tragere. MINISTERUL FINANŢELOR DIRECŢIUNEA CONTABILITĂŢII GENERALE A STATULUI 81 A DATORIEI PUBLICE DATORIA PUBLICĂ PUBLICAŢIUNE No. 52532 din 22 Iunie 1912 A 32-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4°/0 a-mortibilă din 1896 împrumutul de 90.000.000 lei, se va efectua în ziua de 19 Iulie/1 August 1912, ora 10 dimineaţa, în sala specială a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1906. La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de 705.500 lei. în proporţia următoare: 35 titluri â 5.000 lei . . . . 175.000 lei 84 » 2.500 » . . . . 210.000 214 > » 1.000 » . . . . 214.000 » 213 « « 1.000 « . . . . 106.500 546 titluri pentru o valoare nom. de: 705.500 lei Publicul este rugat a asistâ la tragere. • BANCA : - COMERCIALA DIN TURNU SEVERIN CAPITAL 1.000.000 LEI " REZERVE 220.000 LEI Mifcarea gineralî a afacerilor pe 1910, lei 63 milioane Face următoarele operaţiuni: PRIMEŞTE ORICE SUME LA ECONOMIE Sumele pot fi retrase în total sau în parte «t Dobânda te poate ridica ;i fără capital din 3 fn 3 luni Dobfiniile se trec Ia capete la sfârţitul fiecărui an ÎMPRUMUTĂ pe poliţe împrumută pe Bonuri, Mandate de ale Statului, Judeţului şi Comunei Plilefte }i «contează cupoane fi bonuri efite la sorţi Casă de schimb :: încasări de poliţe Avansuri în cont curent pe gaj de cereale :: Face plăţi în ţară şi străinătate :: Emite scrisori de credit asupra pieţelor importante $ din Europa. P \ Preşedinte, T. COSTESCU Director, I. GIURESCU .***" 3BE 3 a \ SANATORIUL Dr. GEROTA OPERAŢIUNI SI FACERI BUCUREŞTI, BULEVARDUL FERD1NAND No. 48 TELEFON 1/44 Cel mai mare şi mai complect Sanatoriu de Chirurgie din ţari Special construit pentru boaiele CHIRURGICALE, GENITO-URINARE, :: BOALE DE FEMEI, FACERI ŞI VENER1ENE ” Cu 2 săli de operaţie, 2 rfîfli de pansamente, ' Razele Rontgen şi toate aparatele şi instrumentele necesare operaţi unelor generale şi speciale. Tratamentul sifilisului prin injecţiuni intravenoase ® u medicamentul ERLICH (606) ! 8 Bj a ■ —■ ■ m ’JA REVELA ROMaN. iV MINISTERUL AGRICULTUREI ŞI AL DOMENIILOR STATULUI DIRECŢIA PROPRIETĂŢII ŞI A EXPLOATĂREI MOŞIILOR PUBLICAŢIUNE In ziua de 20 Septembrie a. c., ora 10 dimineaţa, se va ţine în localul Ministerului, Bulevardul Carol No. 1 o, licitaţiune orală pentru vânzarea terenului în suprafaţă de 1837 m. şi a imobilului aflat pe el, proprietate a Statului situat în Capitală, Calea Victoriei colţ cu Strada Doamnei. - 680 m. din suprafaţa totală a terenului sunt ocupaţi de imobil, iar restul de 1156 m. este teren liber. Imobilul are parter, etaj şi mansardă. In parter sunt două intrări şi 11 camere din care 6 sunt prăvălii. In etaj sunt iS camere din cari 2 sunt băi, iar în mansardă sunt 8 camere. Garanţia este de lei 76.000 iar concurenţa va începe dela suma de lei 1.435.720. Q B * ^ Se gfisefte de vânzare ^ ® la administraţia revistei Thomas Carlyle Dl C. ANTONIADE DOCTOR IN FILOSOFIC A DOUA EDIŢIUNE Cu no portret al lui CARLYLE după WHISTLER PREŢUL: 3 LEI » * • In prov*/>r.:e se adaoga 45 bani, costul : vnsportului recomandat. NOUA, INGENIOASA MAŞINĂ DE SCRIS jj ADLER” TOATE UTERILE SE POT SCHIMBA LA MOMENT CU ALTELE SCRIIND RUSEŞTE, GRECEŞTE, Etc. Cea mai trainică maşină de scris este „ADLER**, fiind construită cât se poate de simplă, neavând decât 400 de piese pe lângă celelalte maşini oarbe ce au peste 2000 de bucăţele, de aceea în totdeauna se află aceste maşini la reparat, având prea multe piese. Maşina de scris „ADLER** are scrisul imediat şt continuu vizibil (nu scriere oarbă). „ADLER** are numai 30 de clape cu 90 de litere; deci 6—8 litere mai mult decât maşinile oarbe. 20 copii direct se obţine cu maşina „ADLER**. Se poate scrie în mai a multe culori; cea mai practică pentru circulari cu hârtie oerată. ■ Numai 30 de clape, dar cari dau peste 90 de litere, ţifre şi semne, etc. Cu 6—8 litere mai mult decât la maşinile de scri6 oarbe (Machines cachees) Fac şi orice schimb cu maşini de scris uzate contra noilor maşini de scris „ADLER" Am luat în schimb peste 40 maşini de scris sistem vechi şi uzate Remington, l I Fay-Sholes, Smitb-Premier, Tost No. 4, Yost No. 10, Hammond, Nort’s, Empire, *••••* Chicago, Gladstone, Blickensderfer, Ideal, International, Oliver, Stoewes, etc. Tot felul de accesorii pentru orice maşină de scris la: _ I. B. ANTONESCU T'lrfo— 8,51 învăţătura maşinei ----GRATIS-------- Şoseaua Basarab, 250 (Piaţa Victoriei) :: BUCUREŞTI :: Şoseaua Basarab, 250 (Piaţa Victoriei) ■ ■ ■ ■ ■ _ B b a