NOUA REVISTA
R O MÂN A
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA	; r:
—— APARE IN FIECARE DUMINICĂ —	.	'
Director: C. RADULESCU-MOTRU	\/
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI	“ - ’
No. 10	Duminică 17 Iunie 1912
Voi. XII

SUMARUL:
NOUTĂŢI: Un monument lui- Caragiale.— Regimul electoral şi parlamentar din România, după o scriere recentă.—Revoltele din Albania.	s
ACTUALE
M. DRAGOMrRESCU : In memoria lui Caragiale.^
(Cu patru ilustra (ii)-
C. Radulescu-Motru O nouă îndrumare a d-lui Sp. Haret: Liga „Deşteptareair
POLITICĂ
Octav G. Lecca : România şi Peninsula Balcanică.
Dr. A. D. Damtanoff ; Ideile economice ale Regelui Ferdinand al Bulgariei.
LITERATURA	.
CrEORG-E Duma ; Imn (Versuri).
Frederuc Buok : August Strindberg (cu o ilustraţie).
FOLKLOR	-
Th. D. SPERANxr : Selecţiunea naturală în folklorAi	|
: ÎNSEMNĂRI: O scrisoare a'lui Caragiale.—Matern'Ion j	Caragiale.—Teatrul Naţional în 1911-1912.—Jubileul
unui profesor universitar bulgar.—Cornel.
( REVISTA REVISTELOR : Natura.—Junimea literară.— Aviafiunea.—Ramuri.—Gazeta Medicală.
i MEMENTO
UN NUMĂR : 25 BANI
I .
[notară : &
ABONAMENTUL:
pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 Lei î In străinătate: pe un an (2 voi. sau 48 num.) 12 Lei pe şease luni.............6 „ J ,	„	pe şease luni .......	7 .

DIRECŢIA : Bucureşti, Bulevardul Ferdinand. 55 • Telefon 5/66. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA .
Bucureşti, Calea Victoriei, 62 (Pasagiu! Imobiliara, 3) • Telefon 30/11 (Centrala II).
II
NOUA REVISTA ROMÂNA
•| i r-
I N

La Administraţia revistei: Calea Vie-, toriei 62 (în pasagiu), se găsesc de vânzare* pentru cititorii noştri, cu preţ scăzut, următoarele lucrări:
(Cumpărătorii din provincie vor mai adăoga la costul cariilor comandate şi un 10 bani de fiecare leu ; aceasta pentru cheltuiala transportului).
STUDII FILOSOFICE ■ ■
Organul Societăţii de Studii Filosofice din Bucureşti
Revistă pentru Cercetările de Psihologie
teoretice yi aplicate la *
Ştiinţa dreptului, Pedagogie ;i Sociologie
Director, C. RĂDULESCU - MOTRU
Qj 1^1	Ptoletor la Uurenilitea din Bncarcfti
* O
Colecţiunea volumelor apărute din Noua Revistă Română:
Volumele I—IV (Prima serie) cu 5 lei volumul.	__
Volumele V—>1 .50 lei volumul legat.
Transportul îa provincie al acestor volum'' (V-X) costă i 60 bani pentru 1 sau 2 voL;1.10 pentru S sau i voi, $i L63 pentru 5 sau toata 8 Totaaeie.
Puterea Sufletească de C. Rădulescu-Motru (scriere premiată de Academia Română), lei 6.
Biblioteca Nouei Reviste Române, 15 bani volumul:
Mo. 1. In zilele noastre de anarhie, de C.
1RâauRscu-M otru.
No. 2. Sufletul neamului, nostru, de C. Râ-dulescu-Motru.
No. 3. Contractul mancei, de D. Negu-lescu.
Din colecţiunea 9Studil filosofice* au apărut până acum;
Volumul 1. scris !n întregime de d. C. Rădulescu-Motru, cuprinde: Va-Ioana silogismului. Problemele Psihologiei, Cestiuni de estetică. Valoarea ştiinţei. Organizarea raţională a Universităţilor, Psihologia martorului» Psihologia t'ndiistriaşuliti. Ştiinţă şt energie.
Volumul II, cu colaboraţiunea D-ior C. Rădulescu-Motru, D. Drftghiceseu, C. Antoniade, G. G. Anlonescu, J. Petrovlci, Eugen Porn. I. F. Buricescu. I. Ghibănescu, ele., cuprinde: Psihologia revoluţionarului. Determini*-mul soctal. Filosofia lut II. Bergson. Critica estetică. Atomismul filosofic. Importanţa pedagogică a individualităţii, ele. Comunicări. Bibliografie.
Volumul 111, scris in întregime de d. d Rădulescu-Motru, cuprinde : A-firmurea personalităţii in principatele momente ale culturii. Legea con-servaţiunei unităţii sufleteşti. Persoană st mediu, (Puterea Sufletească, Partea I—III).
Volumul IV, scris in întregime de D. C. Rădulescu-Motru, cuprinde: Mecanismul actului voluntar. Caracterul. Pttterile sociale. Cultura. (Puterea Sufletească partea IV—V).	v-V
Volumul V, cu colaboraţiunea D-lor: I. Petrovlci, Marin N. Ştcfânescu, St Atilim. Marcel T. Djuvara, G. Antoncscu, 1. Bucovlucanu, cuprinde: O n o ud metoda inductivă. Logica şi problemele metafizice, jiubstratul economic al familiei. Teoria noţiunilor, ele.	•
Volumul VI. cu colaboraţiunea D-lor: Vludirnir Ghtdionescu, Marin N. Şlefănescu, G. G. Antoncscu, Nisipennu, cuprinde : Pedagogia ştiinţifică şi noile reforme şcolare. Criza Logicei. Revista Hevistelor, tic.
Preţul fiecărui volum « de 6 Iei.
Pentru abonaţii „NOUEI REVISTE ROMÂNE** ■e acordă o Imemnată re* ducere de preţ.
In abonament „STUDIILE FILOSOFICE" iroproună cu „NOUA REVISTA ROMÂNĂ*4 co*tă 15 lei anual.
Volumul VII din 9Sludii filosofice* cuprinde:
a
1
i
H ■
B
’r
*
ELEMENTE
DE
METAFIZICĂ
Principalele probleme ale Filosofie: Contimporane, pe înţelesul tuturor de
C. RĂDULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti

I
1

No. 4. Frica de moarte; Sinuciderile din mizerie de N. Zaharia.
No. 5. Psihologia prostului; Prostul în viaţa socială; Cerşetorii în haine negre, de N. Zaharia.
Cultura română şi politicianismul (ediţia IlI-a Socec), de C. Rădulescu-Motru cu 75 bani (în loc de lei 1,50).
Poporanismul politic şi democraţia conservatoare, de C. Rădulescu-Motru. Preţul 50 bani.
Thomas Carlyle, viaţa şi operile lui, de O. 'Antoniade, 3 lei.
Eroii, de Thomas Carlyle, traducere din limba engleză, de C. Antoniade, 3 lei.
Naţionalismul, (cum se înţelege—cum tre-bue să se înţeleagă) de C. Rădulescu-Motru, QO bani.
Psihologia Ciocoismului—Psihologia Industriaşului, de C. Rădulescu-Motru, 15 bani.
Ore de educaţie, de N. Moisescu, 39b$Jii.
Ediţia populară 4 lai.
lată câteva numai din capitolele cuprinse în această lucrare :
Introducere. — 1. Definiţia Metafizicei. Ştiinţele speciale şl Metafizica. —2. Importanţa şi utilitatea Metafizicei.—3. Diferenţa dintre Metafizică, Artă şl Religluae.—4.,Metafizica şi cultura.	'	‘
Partea 1.—Conştiinţa oglindă. Critica realismului naiv
Capitolul I. — In faţa universului.—O veche iluzie.—Contrastul dintre cer si pământ in vechea mitologie.—Existenţa.—Platon şi creştinismul.— Ştiinţa modernă.—Mecanismul universal.—Fenomene cari nu se pot explica prin mecanică.—Fenomenele sufleteşti.—Omul vierme.
Capitolul II. — Oglinda conştiinţei.—Asemănarea înşelătoare dintre oglindă si conştiinţă.—Oglinda vrăjită oare vede peste tot.—Rătăcirile simţuri* lor-—Sofiştii.—Raţiunea in opoziţie cu simţurile.—Materialist!! şi idealiştii.— leni. Kanl.—Romanticii.—Hegel. Schimbarea punctului de vedere kantian. — Influenţa hegelismului asupra scriitorilor contimporani. Înapoi la Kant!
Capitolul IU.— Valoarea ştiinţei»—Exagcraţiunile materialismului.—Relativitatea ştiinţei.—înţelegerea mai complectă a conştiinţei duce Ia concluzia cft ştiinţa are o valoare relativa.—Până unde merge relativitatea ştiinţei.
Capitolul IV.—Convingerea,
Capitolul V.—Logica nouă.—Aceea ce este mediul biologic pentru o plantă, este mediul cultural pentru ştiinţă. — Ştiinţă ş! basmu.—Logice dia punct de vedere genetic şi din punct de vedere formal. -Ceslfuhi uoi pentru Logică.
Capitolul VI —Adevăr şl minciună.—Oamenii pe cari nud înţelegem fiind* că ne sunt superlorL—Oamenii pe cari nu-i înţelegem flndcă ne sunt inferiori.** Propaganda adevărului si meşteşugul mineluncL—Cum sunt minţiţi sălbatecii.—Politica şl minciuna.—Reclama necinstită.— R	I11B
Ia publloul dc jos $1 reclama !□ publicul de sus.—Biruinţa Adevărului Part.. II —Conştiinţa lruic.ad..Ull. Critic, filo.ofioi kantiana*'*’*
Capitolul I.—Kanl fi continuatorii săi.—Exageraţi uni iucurnjale dv fllbso* fia lui Kanl.—Insuficienta fllosoflel lui KanL— Conştiinţa în genere fi conştiinţa individuali.—Pragmatismul şl raţionalismul intransigent — Biologismul.—Iohannes Mflller.—Rlcliard Avenarlus.—Ernest Macn.—Biologismul metafizic. Arthur Schopeniiauer. Krledrich Nictzsche. Henri Bergson.—Romantismul. Hegel —Teoria Sociologică. Emit Durkbeimi
Capitolul II.—Spre o mai bună inleltgere a filosofici kantlanc.—Inrudirţm problemei kantiane cu toate marile probleme filosofice.— Insuficienţa Încercărilor tăcute de a complecta pe Kant—Cum frebue înţeleasă Importanţa pe care o are pentru ştiinţă perspectiva kantiană.
Partea. UI.—Cooftiinţa reală. ParM.aali.mul aaaraatic.
Capitolul I.—Problema eternă.—Antropomorfismul naiv şl buddhismul.— Metafizica, raţional istă.—Identitatea intre unitatea din coiiştiin|a omenească şi unitatea din univers.—Forma sub cure apare la Kant solu(lu-nea iilentităţei.—Direcţiunea In care trebue căutată compleetarea filosofici lui Kanl.
Capitolul II.—Monismul.
Capitolul IU.—Personalismul energetic şl supra-omul Iul Fr. Nletzscke.— Lege» exerciţiului Atenţiunea.—Deosebirea dintre conştiinţa aaimate-tor şj conştiinţa omenească.—Rolul conştiinţei In organism —IdealuL—
Li.OjWWhlsmul.—'Vocatlunaa.
i
i
NOU A. R
R(Bf
UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL:
In ţară pe un an (2 ootume sau 48 nwmtrt) 10 Isl
„	„	„ fcase luni............ €M
In sirăinătatt pe un an ... .	. . . 12 „
APARE IN FIECARE DUMINICĂ
Director : C. RADULESCU-MOTRU
Profesor ia Universitatea din Bucureşti
STA
REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA :
Bucureşti, Calea Victoriei 62. (Pas*fiul Nm. 3/
Telefon 30111
__	O
DIRECŢIA : Bulevardul Fmdinani 55 Telefon 8(66
No. io
DUMINICĂ 17 IUNIE 1912
Voi. XII
NOUTĂŢI
• ■ *
Un monument lui Caragiale
D. Take lonescu a trimis ziarului ORDINEA următoarea scrisoare;	■
Domnule Director,
Pentru Caragiale ridicarea unui monument nu trebue să fie un gând de a doua zi.	-
De aceia, vă rog să fiţi buni a deschide chiar de azi o listă de subscripţie publică pentru ridicarea unui monument lui Caragiale în Bucureşti şi să mă însoriţi cu 1000 lei.
Primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
TAKE IONESCU
îndemnăm şi noi pe cititorii noştri, şi nu ne îndoim că toţi iubitorii culturei româneşti, pe care marele nostru Caragiale a ajutat-o cu geniul şi munca lui neîncetată, se vor grăbi să răspundă la apelul d-lui Take lonescu.
Subscrierile se vor adresa direct administraţiei ziarului ORDINEA, Bucureşti.
Regimul electoral şi parlamentar din România,
după o scriere recentă.
Tezele de doctorat pe care compatrioţii noştri le prezintă înaintea Facultăţii de Drept din Paris, au în timpul din urmă mai toate subiecte româneşti. Ultima care ne soseşte este a d-lui George Tătărescu şi se intitulează: Le regime electoral et parlamentaire en Roumanie (Paris. libr. Giard & Briere, 1912).
D-l Tătărescu constată că după 50 ani de practică constituţională, am ajuns să ne convingem că regimul nostru electoral şi parlamentar este o îndoită minciună. Sarcina pe care şi-o ia apoi autorul tezei, este să arate care sunt faptele specifice care caracterizează această îndoită minciună, şi cari sunt viciile organice cari au produs’o. Prin urmare avem înaintea noastră un studiu de observaţiune şi nu de spcculaţiune teoretică asupra principiilor constituţionale.
încă din prefaţă autorul insistă asupra intenţiunei ce are de a lăsa să vorbească numai faptele.
In prima parte a tezei ni se descrie regimul electoral în România, şi anume într’un prim capitol, regimul electoral până la 1866 ; apoi regimul actual. Autorul trece după aceasta la examinarea celei mai teribile calamităţi a regimului nostru representativ : candidatura oficială.
D-l Tătărescu crede că teribila calamitate a candidaturei oficiale decurge din faptul că sunt prea restrânse şi prea populate de funcţionari, colegile electorale. D-sa descrie, în amănunte, după discursurile pronunţate în parlament şi după acte oficiale, toate fazele prin care trece candidatura oficială. In această parte a scrierei (pag. 41 şi urm.), autorul îşi ia de conducător experimentat pe d. Al. Marghiloman» fostul ministru de interne. Foarte bine descrise sunt între altele mijloacele prin cari guvernul birueşte la noi rezistenţa alegătorilor. In toată această parte a scrierii, nu ni se analizează decât faptele petrecute în timpul alegerilor din 1911, alegeri făcute de fostul guvern P. P. Carp. Dar din aceasta nu facem o vină autorului. Nu numai d-l Tătărescu, dar ori şi cine şi ar propune vreodată să scrie despre îndoim minciună a regimului nostru constituţional, nu va putea găsi documente mai multe în altă perioadă electorală, decât în memorabila perioadă a anului 1911, din care a eşit Parlamentul Marghiloman.
Despre raportul dintre regimul electoral şi clasele sociale,
părerile autorului sunt foarte pesimiste. In România, zice d. Tătărescu, nu mai există vechia tiranie, dar există o nouă tiranie pulverizată. Fiecare mare elector este un fel de tiran care îşi exercită a tot puternicia asupra locuitorilor din raza comunei sale. Clasa de jos, care formează colegiul al III-lea, este o massă amorfă care nu este consultată, ci numai i se impune candidatul î
In partea Il-a, d. Tătărescu descrie regimul parlamentar. Nota pesimistă se păstrează şi aci. In cestia «rolului Coroanei» găsftn multe observaţiuni juste. Autorul constată^ că în această cestiune, pentru a-şi salva situaţiunea de guvernanţi, membri autorizaţi ai partidului conservator au susţinut teoria autocratismului Coroanei, pe când membri partidului conservator-democrat au susţinut drepturile opiniunei publice la desemnarea viitorului guvern.
Concluzipnile tezei sunt :
Corupţie şi .minciună : iată rezultatele pe cari le-a dat regimul electoral şi parlamentar în România.
Autorul nostru nu arată cum trebue schimbat regimul acesta pentru ca minciuna şi corupţia să dispară. El se mărgineşte să constate răul. De sigur că răul a fost constatat şi de mulţi alţii.
Totuşi lucrarea d-lui Tătărescu nu este fără valoare. Ea poate fi considerată ca un bun comentar al imoralităţii politice desfăşurate în România cu ocazia alegerilor din 1911, prezidate de d. P. P. Carp şi conduse de d. Al. Marghiloman. — A. C. C.
Revoltele din Albania.
Cu toate asigurările repetate ale diplomaţiei turceşti, revoltele Albanezilor revin în fiecare an, şi încă din ce în ce mai serioase.
Ele revin, fiindcă sunt provenite din cauze permanente.
Albania este absolut necesară Turciei, fiindcă populaţiunea ei este mahomedană şi autohtonă ; fără Albanezi, Turcia europeană ar fi redusă la o populaţiune împestriţată de Bulgari, Sârbi, Greci, Aromâni şi Evrei. Albanezii formează oarecum chiagul puterii turceşti; ei au fost până acum şi soldaţii cei mai devotaţi ai Sultanilor.
Dar Albania ar servi de minune şi planurile Italiei şi planurile Austriei. In mâna Austriei ea ar fi o bază de operaţiune pentru cucerirea Salonicului, iar în mâna Italiei Albania ar fi un şurup perfect prin a cărui sucitură s'ar ţintuî o nouă politică în Peninsula Balcanică. Având Albania, Italia ar continuă liniile ferate care pleacă din Varna, Constanti-nopol şi Niş, şi le-ar duce până în Antivari, Durazzo şi Avlona, porturi în marea Adriatică. Prin mijlocirea acestor linii ferate Italia s’ar apropia de peninsula Balcanică, şi chiar ar emancipa-o pe aceasta de politica germană. Pe deasupra încă, Italia graţie liniilor transversale din Balcani şi-ar dă mâna mai direct cu Rusia.
Deocamdată însă, atât Austria cât şi Italia nu-şi publică intenţiunile. Ar fi şi periculos să le publice în momentul de faţă. Deocamdată Austria şi Italia lucrează Ia separarea Al_ băniei de Turcia. După ce Albania va fi separată de Turcia^ se va vedea ce este de făcut. Şi cum să se producă separarea Albaniei de Turcia în chip mai uşor, dacă nu prin revolte continue, întreţinute prin deşteptarea sentimentului naţional al Albanezilor? Deci, mai întâi autonomia Albaniei, şi numai pe urmă aservirea Albaniei la politica Austriei sau a Italiei. Când se va ajunge acî, Albania atunci se va potoli, aşteptând ca războiul dintre Italia şi Austria să decidă care va fi stăpânul viitor al Albanezilor. — C. R.-M.

I
146
NOUA REVISTA ROMANA
ACTUALE
IN MEMORIA LUI CARAGIALE
A murit Caragiale.
S’a stins cel mai pătrunzător şi cel mai scânteetor spirit' al neamului nostru. Mintea adâncă, vastă şi bogată, artistul neîntrecut al scrisului românesc; viaţa, izvor atâtor vieţi ce vor trăi nemuritoare, veci de veci, pentru urmaşii noştri, — nu mai este. Sufletul atât de fermecător pentru cei ce l-au cunoscut; verva nesecată şi fulgerătoare din adâncuri noi şi nebănuite; apriga înţelepciune ce se luptă cu realitatea, biciuind-o şi totuşi mângâind-o—ne-a părăsit pentru totdeauna.
Stă mintea ’n loc şi nu vrea să creadă; şi totuşi cruda şi absurda -veste ne sugrumă cu adevărul ei, ne umple fără voe ochii de lacrimi, ne întoarce privirile înapoi, şi, făcându-ne să vedem ce am pierdut, ne arată imensitatea golului ce s’a făcut deodată în viaţa sufletească a poporului nostru.
Pierderea ce î ncercăm prin moartea lui Caragiale e în adevăr nemăsurată.
Căci el n’a fost omul despre care să poţi zice că, dacă a murit, operele lui ne-au rămas şi vor trăi ele pentru dânsul în cultura neamului. Caragiale, în afară de opera lui — a cărei mărime dealtminteri mulţi chiar dintre specialişti, n’o cunosc decât prea puţin—erâ o personalitate complexă şi unică în felul său. Ori de ar fi scris, ori de n’ar fi scris, personalitatea lui, prin verva-i totdeauna plină de înţeles, iradia în juru-i atâta lumină dumnezeiască, deschidea atâtea orizonturi şi adâncuri, înfiripa, din realitatea searbădă, atâtea plăsmuiri 'şi construcţii pline de înţeles, că sufletele celor ce aveau fericirea să-l apropie (şi cine nu-1 putea apropia?) nu se puteâ să nu iasă oarecum transformate şi înălţate din contactul ei, chiar atunci când forma uneori prea crudă nu i-ar fi fost tocmai plăcută. Acest izvor de supremă înţelepciune azi nu mai este, — şi nimeni nu poate simţi mai mult imensitatea golului lăsat în urmă, decât prietenii şi cunoscuţii lui, cari, din această pricină, tocmai acum văd că aveau într’însul un supliment dumnezeesc al propriei
lor fiinţe slabe pământeşti. Pentru aceştia, lumea în care rămân să trăiască mai departe, a pierdut par’că, odată cu Caragiale, însăşi înălţimile albastre unde se rotesc noaptea sorii, şi unde imaginaţia noastră, setoasă de transcendenţă, pune idealul şi Dumnezeirea.
Dar pe lângă aceasta, Caragiale — murind atât de timpuriu şi la un an numai după publicarea extraordinarelor sale «Schiţe nouă», — duce cu dânsul în neant, izvorul a multor capod’opere, pe care spiritul său veşnic fecund, le-ar fi plăsmuit. Pierderea pentru neam şi umanitate e prin chiar aceasta incalculabilă. Caragiale, orce ar zice cei ce nu l-au înţeles (şi sunt şi de aceştia) moare tocmai în mijlocul celei mai interesante faze a evoluţiei sale artistice.
Dela raţionalismul rece, incisiv şi totuşi senin din
comediile sale— capod’opere ale literaturii universale — Caragiale trecuse cu «Năpasta», «Făclia de Paşte», «La hanul lui Mân-joală» şi alte câteva lucrări mai mărunte, într’o nouă fază, în care sentimentalitatea profundă aci severă, aci umoristică,— dădea o nouă înfăţişare personalităţii sale primitive. Cu «Schiţele nouă», personalitatea lui Caragiale, ajunsă spre cea mai în-naltă putere de desvoltare, se pusese în aceiaş timp la unison cu marele curent literar modern, care, începând cu Wag-ner, Ibsen,. Tolstoi, tinde să dea caracteristica în-tregei literaturi de azi: cu misticismul. Caragiale care, prin «Câteva păreri» se dovedeşte a fi unul din cele mai profunde capete filozofice ale noastre, şi care, în convorbirile sale neuitate, arăta totdeauna o neînfrânată patimă pentru cugetări filozofice, — ajunsese de câţiva ani în coace să împreune cu cea mai mare uşurinţă (şi lucrul se vede admirabil în câteva din nuvelele sale : «La hanul lui Mânjoală», «Kir la-nulea», «Calul Dracului», «Ion») lumea realităţii cu lumea idealului, rezultatele gândirii şi ale imaginaţiei, şi să scoată mari şi adânci înţelesuri din cre-aţiuni în care lumea sufletească şi lumea din afară se confundă într’o supremă şi indisolubilă unitate. Producţia lui Caragiale începuse să devină, fără calcul şi fără teorie, numai din propriul impuls al evoluţiei sale sufleteşti, — mistică şi simbolică, — fără să-şi piardă
NOUA REVISTĂ ROMANA
«47
însă nici una din însuşirile clasice ale artei sale atât de limpede şi atât de impecabilă.
Faţă de atâtea opere, atât de lăudate, ale misticismului apusean, care, totuşi din pricina lipsei de energie în fond şi a lipsei de simplitate şi limpezime în formă, vor rămâne simple îngânări ale artei, — ce n’ar fi putut opune Caragiale în ulterioara lui desvoltare, cu energia de oţel a concepţiunii lui şi cu arta lui, care, ori cât de complexă ar fi fost, era totuşi veşnic simplă şi limpede.
Mare gol în sufletul neamului şi umanităţii — pierderea lui ; dar cel puţin şi unul şi altul se pot mângâia cu opera rămasă şi cu speranţa viitorului, — dar nemăsurat şi de neîmplinit gol pentru prietenii lui, văduviţi pe vecie de fiinţa lui nepreţuită !
Durere mare, nestinsă, neînvinsă. Căci îl vedem, îl simţim, îl auzim ; trăim din viaţa lui, ne îmbătăm de cuvântul lui, simţim inima lui cum bate lângă a noastră, şi ochiul lui străfulgerând atotputinte în ochiul nostru şi pe deasupra noastră! Dar totul e vis,—şi cu cât mai mult îl simţim, cu atât simţimântul că totul e amăgire, e mai neîmpăcat şi mai dureros. Dar să ne înălţăm inimile! Să ne înălţăm inimile în seninătatea în care el a fost totdeauna model! Să ne înălţăm inimile,—şi, deşi cu ochii întunecaţi de lacrimi, să ne resemnăm în gândul că el e cea mai mare glorie a Românismului, şi că — deşi el a murit — gloria lui ne-peritoare ne va cuprinde totdeauna în luminoasa ei mantie.
Mihail Dragomirescu
EROII LUI CARAGIALE
Nae Ipingescu din
O NOAPTE FURTUNOASĂ
148
NOUA REVISTA ROMANA
O NOUĂ ÎNDRUMARE A D-LU1 SP. HARET LIGA «DEŞTEPTAREA»
Nu am destule cuvinte pentru a felicita pe d. Sp. Haret, că a Istăruit la înfiinţarea „Ligei Deşteptarea" ;
—	o nouă îndrumare, pe care dânsul o propune prietenilor săi politici.
In Statutele ,,Ligei Deşteptarea" se cuprind următoarele trei articole mai importante:
Art. 1. — Se întemeiază în România liga Deşteptarea, al cărei scop este: propăşirea intelectuală, morală şi economică a sătenilor şi a muncitorilor prin oraşe; educaţia lor cetăţenească şi dezvoltarea simţului de solidaritate între păturile sociale.
Art. 2. — Mijloacele pentru ajungerea scopului vor fi:
a)	apărarea tuturor aşezămintelor pentru educaţia populară cari există azi, ca : bănci populare, cooperative, obştii, cereuri culturale, şcoale de adulţi, etc-, precum şi întărirea şi înmulţirea lor;
b)	publicarea de scrieri populare pentru copii şi adulţi-,
c)	întemeiarea de biblioteci populare;
d)	ţinerea de conferinţe populare cu proecţiuni fixe şi cinematografice şi organizarea de şezători săteşti;
e)	întemeierea unui ziar sau a unei reviste populare care să răspândească ideile ligei şi să aducă la mnoştinţa membrilor mişcarea activităţii de educaţie socială în ţară şi în afară ;
f)	întemeierea de asociaţiuni pentru educaţia populară, ca: societăţi religioase, culturale, corale, sanitare şi stabilirea unei legături de comună conlucrare între dănsele;
g)	organizarea de serbări populare pentru comemorarea faptelor şi oamenilor mari din istoria neamului;
h)	organizarea de excursiuni cu scop economic, cultural şi naţional; ’
i)	organizarea de expoziţiuni şi concursuri;
j)	intrarea în relaţiuni, în vederea unei cooperări, eu toate societăţile din ţară cari au scopuri similare eu ale ligii;
k)	orice alte mijloace potrivite jientru atingerea scopului ligii, cari vor fi fost adoptate de către congresele ei.
Art. 3. — Liga va fi condusă de un comitet central cu reşedinţa în Bucureşti, format din 24 membri domiciliaţi în Bucureşti şi din câte un reprezentant al fiecăruia din judeţele în care vor funcţiona cel puţin trei filiale ale Ligei.
Din aceste articole vedem, că noua Ligă înlocueşte în toate, activitatea extra-şcolară, care îşi primea altădată directiva din însăşi biroul ministerului de instrucţie publică. De aci înainte directiva extra-şcola-rităţii o va aveâ comitetul central al Ligei Deşteptarea.
Astfel, se termină, în sfârşit, un echivoc, împotriva căruia noi am protestat dela început. De acum înainte, învăţătorii şi preoţii vor putea să-şi continue activitatea lor extra-şcolară, dar nu din datoria lor, ca membrii ai corpului didactic, ci din obligaţia benevolă pe care ei şi-o iau ca membri ai Ligei Deşteptarea. Nimeni nu-i va putea opri să se înscrie în această' Ligă,
—	fiindcă această Ligă, în definitiv, urmăreşte scopuri foarte lăudabile; — dar nimeni iarăşi nu va putea opri de aci înainte şi autoritatea şcolară, ca aceasta să amintească învăţătorilor şi preoţilor, că ei sunt mai întâi membrii ai corpului didactic, şi numai, pe cât le rămâne timp, membri ai Ligei Deşteptarea. De va fi energic comitetul central al Ligei în urmărirea scopurilor sale, nimeni nu va aveâ să-i impute ceva,— căci dreptul de propagandă este asigurat prin legi orişi cărui om cinstit în această ţară); — dar vom aveâ să imputăm Ministerului de Instrucţie publică abaterea
sa dela datorie, dacă va lăsâ ca direcţia şeolei să intre în mâna celor cari conduc extra-şcolaritatea.
Prin urmare, încă odată sincerile mele felicitări d-lui Sp. C. Haret. Cestiunea activităţii extra-şcolare este acum lămurită. Această activitate este o întreprindere particulară, pe care o poate sprijini ori şi cine vrea din prisosul inimei sale; pe care o pot sprijini chiar toţi Românii, căci nimeni nu-i oprit să se înscrie între membrii aderenţi ai Ligii, cu un leu pe an; — dar care activitate încetează să mai fie o întreprindere oficială a Ministerului de Culte şi Instrucţie Publică,
Din această separaţiune şi lămurire de atribuţiuni, rezultă un bine nu numai pentru Minister, dar şi pentru iniţiatorii activităţii extra-şcolare. Ministerul este mai liber ca să poată urmâ sfaturile ştiinţei obiective a pedagogiei, iar iniţiatorii activităţii e*xtra-şcolare, sunt şi ei mai liberi ca să poată armonizâ scopurile Ligii lor cu programul unui partid politic!
Din această separaţiune rezultă apoi pentru iniţiatorii activităţii extra-şcolare şi o asî'gurare pentru continuitatea operei lor. D-l Haret nu poate fi un ministru de instrucţie publică inamovibil, — dar poate fi un membru inamovibil al unui mare partid politic care să înscrie în programul lui de guvern dorinţele Ligii.
De fapt, această armonizare cu politica, membrii Ligii Deşteptarea au şi atins’o încă dela constituire. Comitetul central pe care ei l’au ales nu mai lasă nici o îndoială. In comitet se găsesc reuniţi, vorba Românului, numai unul şi unul, aleşi pe sprânceană din clubul liberal...
Liga Deşteptarea[, — putem declară fără înconjur, — este o întreprindere particulară a partidului liberal. Cu cât sţ va spune aceasta mai pe faţă, cu atât va fi mai bine şi pentru membri Ligei, şi pentru1 scopurile urmărite.
Va reuşi oare să realizeze scopurile sale, Liga Deşteptarea?
După ce am felicitat pe d-l Haret pentru~“că| a constituit-o, are să pară paradoxal răspunsul meu pesimist la această nouă întrebare. Cu toate acestea nu pot găsi un alt răspuns.
întreprinderile de felul Ligii Deşteptarea mi se par condamnate, fără excepţiune, la neputinţă. Judec, bineînţeles, prin analogie, după cele ce văd că se petrec aiurea. Liga Deşteptarea, ca şi Liga Culturală, ca şi naţionalismul d-lui Iorga, sunt întreprinderi isvorîte din aşâ zisa simpatie a claselor burgheze pentru clasele poporului de jos. D-l Haret, împreună cu câţiva funcţionari şi cărturari din clasele burgheziei, alături de profesorii, de pensionarii, de comercianţii transilvăneni îmbogăţiţi, etc., membri ai Ligii Culturale, şi alături de copiii de şcoală ai d-lui Iorga, vine să sporească numărul acelora cari doresc o înfrăţire cu poporul... Eu am cam pierdut încrederea în sinceritatea simpatiei celor de sus, sau a celor ce
NOUA REVISTA ROMANA
149
vor să ajungă sus, pentru sărmanii rămaşi jos. Şi chiar de aşi mai avea încredere în simpatia celor de sus, sunt pe deplin convins, că ei, acei de jos, ascultă în chip prea distrat, la cele ce li se spune de către cei de sus...
O adiere numai, o câtjjje uşoară adiere a sindicalismului muncitoresc, şi este de ajuns ca să se măture din sufletul „sătenilor şi muncitorilor din oraşe" toate frumoasele predici ţinute de membri Ligilor burgheze. Aşa s’a întâmplat pretutindeni în Apus.
Poate însă, că în ceeace priveşte Ţara noastră., să mă înşel. Aş dori chiar să mă înşel, fiindcă,şi eu cred, că în Ţara noastră epitropia celor de sus, cu toate defectele acestora, este încă necesară pentru cei de jos.
In tot cazul, este un merit pentru partidul liberal român, că, cu toate decepţiunile pe cari le-a suferit democraţia burgheză din Apus, el ia asupra-i frumoasele scopuri pe cari le publică Liga Deşteptarea..
C. Rădulescu-Motru
POLITICA
ROMÂNIA ŞI PENINSULA BALCANICĂ
Impresiunea maniifestărei făcute în ţară cu prilejul împlinirej a o sută de ani delaj anexarea Basarabiei la Imperiul rusesc, e încă recentă şi redeşteaptă chestiunea situaţiunii noastre faţă de statele vecine. Un articol al d-lui Durnowo, un bun patriot rus, articol asupra căruia vom face mai departe aprecierile noastre, readuce în deosebi atenţiunea asupra rolului nostru printre ţările balcanice. -
Fiindcă se vorbeşte totdeauna de România ca de o parte nedespărţită de peninsula balcanică, această „peninsulă balcanică" cu care nu avem nimic aface, nu mă pot opri să spun câteva cuvinte asupra unei false şi înrădăcinate idei, contra căreia oricare bun român trebue să se ridice. Cred că în sfârşit e timpul, ca aceasfă confusiune voită a diplomaţiei străine, a jurnalelor şi particularilor, şi din nefericire şi a geografilor, să înceteze. Geografii străini sunt poate în primul rând vinovaţi de păstrarea şi răspândirea unei denumiri greşite;, atunci când în cele mai de valoare atlase şi cărţi, se vede cuprins sub denumirea generală de „Peninsule balkanique" sau de ,,Balkan-Halbinsel", un amestec confus, în care cu întristare găsim figurând şi ţara noastră.
Un lucru trebue cunoscut de toţi cei cari persistă să păstreze o noţiune atât de falsă: România nu are nici o legătură), în afară de cele de curtenie, cu Statele slave dela sudul Dunărei, de cari ne despart secole de indiferenţă şi de interese contrarii.
,	*	I ' '
Multe lucruri deosibesc ţara noastră de ţările cari alcătuesc întLadevăr grupul balcanic. Lăsând la o
parte, în ordinea ştiinţifică, constituţiunea geologică a munţilor Balcani, cu totul deosebită d1© a Garpaţilor, şi diferenţele pe cari antropologia le-la stabilit între Români şi popoarele balcanice, multe alte cauze întăresc aceste diferenţe în mod vădit1)	1 j
Din punct de vedere geografic este evident pentru cel ce priveşte o hartă, că România nu are cum să fie coprinsă în vre-o peninsulă. Dacă am întinde cât mai mult această denumire' care înseamnă o prelungire a continentului în mare, cu cea mai mare bunăvoinţă am putea limita la nord peninsula balcanică printr’o linie trasă între Varna şi Spalato în Dalmaţia. Altfel nu vedem pentru ce nu am coprinde în această expresiune geografică şi Ungaria, o bună parte din Austria şi oricare altă parte a Europei. In nici un caz dar, această peninsulă nu poate fi considerată peste Dunăre, decât pentru cei ce vor să ignoreze cu desăvârşire geografia Europei.
Ca etnografie, din punct de vedere al raselor cari populează ţinuturile balcanice, Românii nu au ce căuta în mijlocul lor. Căci nici o legătură etnică nu există, oricât ar dori să găsească istoricii slavofili, între populaţiunile slave sau mongolo-slave coprinse între Dunăre, Adriatica şi Archipelag, şi grupul distinct al Românilor aşezat în jurul Carpaţilor. Grecii, Albanezii şi Turcii, formează mai spre sud, tot atâtea grupe de popoare fără legături cu Românii.
Un locuitor din Bretania spre pildă, căruja; i s’ar vorbi de munţii Pădurei-negre din Germania, ar fi fără îndoială mai puţin mirat decât un ţăran român care ar fi întrebat să spună ce sunt Cernagora (Mun-tenegru), râul Mariţa sau chiar faimoşii Balcani. Pen-Ţrucă, şi mai ales, istoria tuturor ţărilor dela sudul Dunărei, exceptând în câtva Imperiul Otomani, e cu totul deosebită de a noastră. Vom vedea îndată de ce.
Ca cultură, din'ziua când am avut de mulţumit cul-turei greceşti care ne-a scuturat de influenţa nefastă a slavismului, şi mai pe urmă celei occidentale, o mare deosebire a pus pe Români cu totul la o parte de vecinii dela miazăzi. Caracterul locuitorilor este şi el deosebit. La Români nu se înregistrează în timp de pace, neîncetate incursiuni şi vexaţiuni ale vecinilor prin bande armate, desordine şi anarhie, proprii într’adevăr popoarelor balcanice. Românul e pacinic, nu e răsbunător şi firea lui e mlădioasă fiindcă e mai blând.	;
*
Istoria la rândul ei vine să ne arate cari au fost raporturile Românilor cu ţările dela sud. Cu Turcii am avut, prin chiar situaţiunea noastră faţă de Imperiul Otoman, strânse legături politice. Cu Grecii, religioase, culturale, cari au încetat însă în veacul trecut.
Bulgarii n’au avut cu noi nici o relaţiune. Cândva în negura timpurilor, ei au avut un rudiment de or-ganizaţiune în stat. Dar din secolul XIV până Ia 1878,
1). Asupra acestui punct a insistat amicul meu d. Alex. A. Sturdza într’o conferinţă ţinută în 1904 la Societatea Geografică, sub titlul : La Roamanie n'appariient pas ă la Peninsule Balkanique,
NOUA REVISTA ROMANA
150
Bulgaria nu a existat. Ştim că s’au purtat răsboaie grele pe platourile Bulgariei, în cari au luptat Ungurii, Românii, Germanii, Sârbii, Polonii, mai târziu Ruşii, chiar Francezii, EnglezSi şi Italienii, uniţi cu toţii contra Turcilor biruitori, dar de Bulgari nu s’a auzit niciodată. In campania din 1877—78, care a fost rolul Bulgarilor? Poate piedicele şi ostilitatea arătată Românilor, mulţumită cărora în parte şi-au câştigat creaţiunea în stat.
Sârbii într’adevăr au avut pagini glorioase în istoria lor, care în al XIV şi XV secol a fost în atingere cu a noastră. De atunci însă, puterea otomană ne-a despărţit; la amândouă naţiunile s’au desvoltat aspiraţiuni deosebite cu totul. Bătălia dela Cosova slăbeşte, iar mai târziu căderea Serbiei desfiinţează orice legătură statornică între ele.
Cari sunt dar legăturile noastre cu ficţiunea geo-grafo-diplomatică numită Peninsula Balcanică? Bulgarii şi Sârbii sunt cunoştinţe prea noui, Turcii şi Grecii sunt prea departe.—Atacedonia ! Interesele noastre sunt atât de vagi şi influenţa noastră atât de puţin positivă, încât nimeni nu se gândeşte serios la un amestec a! regatului României în aprinsa babilonie de acolo. Macedonia a fost pentru noi o plăcută şi patriotică invenţiune a secolului XIX, dar de aci până a fi ceva concret sau până a da naştere unei tendinţe de revendicare din partea noastră^ e cam mult.
*
Articolul d-lui Durnowo, publicat în „Noua Revistă Română" dela 20 Mai, este foarte interesant* dar câtuşi de puţin convingător pentru noi. Căci fără îndoială, nici un Român nu cred să aprobe părerile ce cuprinde. Şi cu toate acestea, din tonul articolului reese credinţa autorului că cea mai caldă dorinţă a Românilor ar fi apropierea şi comunitatea de aspiraţiuni cu „marea Rusie".
Se poate să avem, ca Români, ori câtă simpatie pentru sinceritatea d-lui Durnowo, pentru o personalitate rusă, pentru poporul rusesc chiar; este neîndo ios însă că nu averii cu toţii decât aversiune pentru Rusia ca stat, ca vecin, ca politică. Oricât s’ar încerca această politică să fie cinstită în viitor, nici nu o vom mai crede, nici nu o vom urma. Prea deS îm-brăţişerile ei „pravoslavnice" au ars dureros corpul ţărilor româneşti, de când, la adăpostul cruţei, a voit să ne mântuiască de „grozăviile" semilunei.
Şi .cu toate acestea, păgânii Turci, ai căror vasali eram, n’au venit niciodată să ne impue legea lor, n’au lovit niciodată în datinele ţării, n’au ocupat cu silnicie patria noastră. Deşi ne-am răsboit adesea cu ei, tot ei ne-au apărat în atâtea rânduri, când1 sub pretextul protecţiunei buna Rusie căuta să ne facă să urmăm soarta atâtor ţări răpite de lăcomia ei. Caterina II şi Nicolaa I |au fost de sigur mari pentru Ruşi, şi poate cum spune d-1 Durnowo, au dorit binele popoarelor „pravoslavnice" slave din Balcani. Numele lor însă în mintea Românilor este de nefastă amintire. Nici un bine de pe urma ocupaţiunilor ruse
din timpul acestor mari împăraţi, de a căror ambiţiune cotropitoare am scăpat ca prin minune.
Aşa dar, în inima noastră n’a rămas faţă de Turci nimic din groaza care ne va ţine totdeauna departe de Rusia. Nu faptul că unii sunt mahomedani şi ceilalţi creştini ortodoxi, îndreaptă simpatiile şi interesele noastre.
Iată de ce, odată alăturaţi de Germani prin nevoi vitale economice, trebue să rămânem buni prietejii cu acei dela cari avem de câştigat multe lucruri bune. Planurile naţiunilor slave nu ne privesc, dar ne fac să fim cu băgare de seamă: locul nostru! e în afară de concertul acestor aspiraţiuni, oricât ar fi el de armonios. Astăzi şi în viitor, dorinţa noastră a tuturor este să trăim pentru noi şi prin noi singuri !
Ţin să mă opresc asupra a două fraze din articolul d-lui Durnowo. „A presupune, zice d-sa, că statele aliate : România, Grecia, Serbia, Bulgaria, se pot preface în duşmanii Rusiei, e ridicol şi ininteligent". Temerară gândire, în ce ne priveşte. Indrăsnesc să răspund în numele marei mulţimi a Românilor, că ne simţim onoraţi să fim ridicoli în aceste condiţiuni. Şi ca să merităm celalt calificativ, mărturisesc că n’am decât o credinţă pentru patria mea : că are să fie totdeauna atât de neinteligentă ca să stea mereu de-o parte cu temere de Rusia şi de celelalte popoare slave „aliate".
„Fireşte, adaogă mai departe d-1 Durnowo, Românii doresc să vadă Rusia puternică şi apărătoarea glorioasă a creştinilor dela răsărit, în scopul ca să înlesnească unirea acestor popoare şi să le ducă spre libertate".
Dorinţelor pe cari ni le atribue d-1 Durnowo, nu se poate răspunde decât cu tot atâtea negaţiuni : a) Nu dorim de Ioc o "Rusie^ mai, puternică ca cea de azi. b) Nu avem nevoe de nici un protector, cu atât mai puţin de un protector care vrea să se impue. c) Nu vrem unire cu nici un popor slav; am arătat pentru ce. d) Libertatea o avem, şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi al politicei europene, o vom mai păstra mult timp în ciuda Rusiei. „
De mai mult timp s’a agitat ideea înfiinţărei unei „confederaţiuni balcanice“. Promotorii Români ai acestei idei par a nu-şi fi dat seama de absurditatea ei. Nimic nu îndreptăţeşte, nimeni nu simte la noi nevoia unei astfel de alianţe cu popoarele de .cari am arătat cât ne despart. In ce scop se cere participarea României la jocurile periculoase din Balcani? Regatul României n’ar avea decât de pierdut, patronând dorinţele anarhice ale celor faţă de cari trebue să stea în vechea ei rezervă. In marmelada balcanică ea nu are ce să c^ute, cu riscul de a pierde bunul ei renume.
Din fericire, rarii admiratori ai bandelor din Macedonia n’au câştigat nici o opiniune serioasă. Din fericire Dunărea, scumpa noastră Dunăre, a rămas elementul de izolare către sud, şi ne-a ferit de prea ' multă prietenie cu noile noastre cunoştinţe.
Dar e păcat că se găsesc Români cari să-şi chel-
NOUA REVISTA ROMANA
U‘
tuiască patriotismul lor, în sprijinul utopiei periculoase a unei federaţiuni balcanice!
*
Vorbind de vecinii noştri, am văzut că nici tradiţia, nici comunitatea de interese nu ne leagă de cei de sub Dunăre. In partea opusă dar, trebue găsită apropierea dintre Români şi vecinii de peste Carpaţi. Cu Ungurii,—după cum altădată mult timp şi cu Polonii —am avut legături strânse, secu’are. O massăputernică de Români trăeşte în mijlocul lor. Afinităţi istorice şi de obiceiuri leagă pe ţăranul român de cel ungur, deşi deosebiţi prin origină. Din al XIII secol pânăl azi, aceste legături nu au încetat şi nu puteau să înceteze. Ţara românească şi apoi Moldova au fost întemeiate de Principi şi de boeri vasali ai regelui Ungariei!. Comunicaţiunile comerciale cu Occidentul s’au făcut de atunci fără întrerupere prin Ungaria, prin trecă-torile Carpaţilor. Românii au dat regatului maghiar oameni străluciţi, iar Transilvania eră refugiul obişnuit al Domnilor şi boerilor noştri. Un pericol comun ne ameninţă pe unii şi pe alţii : marea slavă care ne înconjoară şi de care trebue să ne îngrijim. Grupul român-maghiar formează o insulă în mijlocul ei. La răsărit Ruşii, la miazăzi Bulgarii şi Serbii, spre apus Croaţii şi Slovenii, la nord Slovacii, Polonii şi Rutenii.	'
O veche şi ascunsă inimiciţie a acestor popoare, poate isbucni la primul moment priincios. Iată de ce Ungurii fac o greşală atunci când nu vor să cedeze unor drepte pretenţiuni ale Românilor din Ungaria, creând astfel neînţelegeri dăunătoare ambelor naţiuni, în loc ca prin unire prietenească să se întărească din vreme contra pericolului slav. Poporul, ţăranii, cari trăesc de zece veacuri împreună, nu au unii către alţii pornirea pe care o manifestă conducătorii lor în luptele politice. In ziua când guvernul şi şoviniştii maghiari vor slăbi rigorile regimului actual, cea mai bună înţelegere va domni între Români şi Unguri, spre binele lor comun. O înţelegere solîdă ne va a-părâ în viitor de progresul fatal şi cotropitor al slavismului, căruia grupul româno-maghiar sau al naţiunilor „carpaticeîi stă împotrivă.
Incheere —{România nu face parte din Peninsula balcanică, de care o desparte deosebirea de rasă, de vederi şi de interes, iar în chip natural Dunărea..
—	România nu are de ce, şi nu poate să fie nici
aliata, nici instrumentul Rusiei.	'
—	România este şi trebue să fie punctul de spri-
jin al influenţei germanice la Marea Neagră şi la Dunărea de jos.	•	,
—	Legături Ide bună armonie se impun între Români şi Maghiari, spre a rezista oceanului slav, în mijlocul căruia ei se află în perpetuu pericol.
—	Dintre Statele dela sud, cu Imperiul otoman singur trebue să cimenteze bune legături de prietenie folositoare pentru amândouă.
—	\Ideea unei confederaţiuni balcanice, din care să facă parte şi România, este o absurditate.
Octav George Lecca
IDEILE ECONOMICE ALE REGELUI FERDINAND AL BULGARIEI
In interesanta convorbire pe care regele Ferdinand al Bulgariei a avut-o, acum doi ani, cu un distins publicist din Viena, d-1 G. Miintz, redactor la Nene t'reie Presse,—convorbire ce a fost publicată şi în unele ziare din Sofia, — se află expuse şi ideile sale asupra desvoltărei economice a Bulgariei.
Vorbind despre viitoarea desvoltaTe a regatului vecin, Regele Ferdinand a spus, că Bulgaria n’are destule capitaluri pentru exploatarea bogăţiilor sale şi pentru desvoltare# industrială a ţării. Ne având capitaluri, ea nu trebue să 'forţeze industrializarea sa. Bulgaria este o ţară eminamente agricolă şi n’are clase prea diferenţiate. Ea n’are nevoie de clase rafinate şi delicate şi cu cât mai târziu se vor ivî ele, cu atât mai bine pentru poporul bulgar.
Regele .Ferdinand1 a mai relevat încă progresul ce a făcut Bulgari#, prin construirea căilor sale ferate şi prin amenajarea portului Varna, — îmbunătăţiri cari pun baza desvoltării sale economice pentru viitor.
Deşi regele Ferdinand n’a spus’o clar, totuşi se pare că el nu se prea bazează pe capitalurile streine. Dânsul preferă ca progresul economic să se facă mai încet, decât să se forţeze prin invaziunea de capitaluri streine...
Ideile regelui Ferdinand sunt foarte drepte. El a vorbit ca un bun patriot şi ca un profund cunoscător al condiţiunilor în cari se desvoltă viaţa economică a Bulgariei.
Intr’adevăr, dacă Bulgaria ar deschide porţile sale capitalurilor streine, acordându-le mari avantagii şi făcându-le concesiuni, atunci împreună cu ele ar veni antreprenori, ingineri şi lucrători streini şi bogăţiile sale ar fi exploatate mai mult în favoarea lor...
Aceasta trebuie să evite Bulgaria, de oarece consecinţele sunt foarte rele din punctul de vedere economic, social şi politic. Acum câţiva ani Bulgaria a trebuit să p lătească despăgubiri unui antreprenor străin de căi ferate, căci aşa cereau interesele unui sindicat străin de bancheri. Şi cine garantează că astfel de fapte nu se vor repetă pe viitor?
Capitalul n’are sentimente şi el exploatează fără milă o ţară, când se află în mâini streine.
Regele Ferdinand n’a voit să spună că este în contra capitalurilor străine, — şi aceasta nu voim să spunem nici noi. — Intru cât ne priveşte, noi suntem în contra felului importărei lor.
Dacă împreună cu capitalurile streine, vin ,şi streini, atunci Bulgaria n’are nevoie de ele şi e mai bine pentru ea, dacă desvoltarea ei economică nu va fi prea repede.
Capitalurile streine sunt folositoare pentru o ţară, dacă ele se încredinţează elementului naţional, care apoi să le pună în valoare.
Pentru aceasta se cere însă, ca elementul naţonal să fie înaintat şi la înălţimea situaţiunei sale şi, în al doilea rând, să existe bănci mari comerciale şi ipo-
1.52
NOUA REVISTA ROMANA
tecare, cu capitaluri naţionale şi bine conduse de elementul naţional, în care streinătatea să aibă încredere.
Aceste bănci comerciale şi ipotecare, cu caracter naţional, care în politica lor economică se vor conduce de interesele ţării, vor servi ca organe intermediare între capitalurile streine şi elementul naţional.—Băncile vor pune apoi la dispoziţia elementului naţional creditele de cari va avea nevoie...
Ca să prevenim orice neînţelegere, trebue să adăugăm, că noi nu suntem nici în contra băncilor, nici în contra întreprinderilor streine; suntem însă de părere, că nu ele trebue să joace rolul preponderent în desvoltarea economică a unei ţări.
Desvoltarea economică a Statelor-Unite s’a făcut de către elementul naţional, cu ajutorul capitalurilor streine, şi aşa trebue să se facă şi desvoltarea economică a Bulgariei.
Acestea sunt, pare-ni-se, ideile economice ale regelui Ferdinand şi interpretărilor ce provoacă; ele merită să fie aprobate fără nici o rezervă, de întregul popor bulgar...
Nu tot astfel se poate spune însă şi de ideile politice ale regelui Ferdinand.
Dr. A. D. Damianoff
LITERATURA
Imn
In kimono, Watt na,' pari o regină Ce ’ntparte veştminte solemne la flori.
Pe faţa ta albă se’nalţă senină Iubirea, şi-aprinde discreţii fiori.
Tresari şi deodată pe seră se-aşterne Tăcere... în aer sunt lumi ideale..
Extazul transformă în sfătui eterne Toţi crinii — amanţii privirilor tale—
Şi prinsă ’n beţia sublimelor ore Când totul se stinge, în linişte, seara, Respiri din parfumuri şi versuri sonore, Copilă sculptată în alb de Car rar a!
O, inimă plină de imnuri nebune, Inchină-te inimei care ca tine Va şti să ‘nţ ele agă delirul din strune.
O, Liră -- Iubire... Aixente divine...
Oftări rătăcite prin glastrele serei,
Vie aţă daţi florilor, W auriei şi mie;
In voi e simbolul curat al durerei,
Potire ce’ti suflet turnaţi, poezie!...
George Duma
AUGUST STRINDBERG
Când acum zece ani a fost invitat să scrie, o, prefaţă pentru ediţia complectă a operilor sale, Strindberg răspunse cu o scrisoare care purta urmele studiilor biblice ale autorului. El se compară cu poetul Isaia care în capitolul al patruzecilea spune că Dumnezeu 1 îi făcu gura ca o spadă tăioasă, pe care el o puse ca pe o săgeată lucitoare în tolba ei. El se compară cu profetul lona, care după porunca lui D-zeu prooroci risipirea Ninivei; dar mai apoi Domnul se milostivi de Niniva, iar lona rămase sub burduful lui ca un bătrân prooroc desaprobat şi rănit. Şi Strindberg îşi adună ştiinţa în amarul proverb biblic: ,,In zadar am lucrat, şi mi-am împrăştiat puterile zadarnic".
Asemenea perioade de critică mânioasă împotriva lui însuşi, a avut Strindberg multe. Toată viaţa lui1 a fost un şir de socoteli regulate cu alţii, cu societatea,
cu el însuşi. Examenul a fost sumar, judecata extrem de severă, cum se întâmplă foarte uşor când ministerul public, martorul, judecătorul şi uneori chiar acuzatul sunt una şi aceiaşi persoană veninoasă. Câmpul de luptă al vieţii şi al răsboiri-lor lui Strindberg, e ca un vechiu câmp al lui Marte: brăzdat, muncit, ciumat, fră-August Strindberg	mântat de marşuri fără
ţintă înainte şi înapoi, de soldaţi cari tabără şi cari fac front, cu văzduhul răsunător de cuvinte aspre, de certuri, de strigăte de luptă — şi totuşi plin de isimţire şi nu fără un suflu de rugăciune şi de religiozitate primitivă.
Fără îndoială că nu sunt mulţi oameni cari ar putea să schimbe opiniunile cu uşurinţa lui Strindberg. In sufletul lui e o continuă stare de dute-vin|Ov Intr’o zi locul de onoare îl ocupă Darwin şi Spencer, pentru ca a doua zi să-i dea afară cu un gest expresiv; ştiinţa e adorată cu mătănii—ca una dela care ne vine tot binele, pentru ca imediat să fie svârlită pe scară cu injurii şi insulte, pe când religiunea şi Swedenborg trec să ia un loc de onoare dar puţin cam nesigur.
Stăpân în casa lui, Strindberg! a voit să fie fără restricţie. Chestia muncitorească când e o problemă centrală a vieţii, când e o farsă artificioasă; cultura va fi o binefacere sau un blestem, după dispoziţie sau după moment. Ne face impresia unui adorator al fetişilor, care aşteaptă toate bunurile pământului şi ale cerului dela noul său idol, şi pe care îl scuipă în faţă şi îl ocărăşte când nu-şi ţine făgăduielile pe cari nu le-a făcut niciodată.
NOUA REVISTA ROMANA
'53
In autobiografia Iui, Strindberg a definît o anumită epocă din viaţa lui, ca „perioada de fermentaţiune". Ca şi cum ar fi intrat sau ar fi ieşit vreodată din acea perioadă ! El nici nu se schimbă, nici nu îmbătrâneşte mai mult decât forţele naturii. In el e o veşnică perioadă de fermentaţiune; se poate să fie spumă sau sevă de primăvară, sau un corosiv acid sulfuric, dar fierbe veşnic.
El nu a fost niciodată, o personalitate intelectuală, o unitate spirituală, şi nici nu o să fie niciodată. Cauza nu e în lipsa de forţă intelectuală ori de, ascuţime, şi nici într’o slefre de interese teoretice, de note, de idei. Cel care toată viaţa Iu,i a lucrat ca diletant ştiinţific şi care la vârsta de aproape 60 de ani a scris trei Cărţi albastre pentru reforma tuturor ştiinţelor, nu poate sta sub o asemenea bănuială. Piedica ce nu se poate trece, stă în temperamentul lui. El nu cunoaşte legile pentru ca să trateze ideile şi toată fiinţa lui e o protestare în contra lor. Ştie că ideile pot să isbucnească ca fulgerul în întunerec, dar nu ştie că mai adesea ele apar ca stelele în crepusculul primăverii. Şi iarăşi nu ştie cum cresc ideile, cum să le îngrijeşti ca să arunci lumini nouă, cum să le temperezi cu critica şi cu cercetarea propriei con-ştiinţi, până când să rodească şi să coacă. Nu se cuceresc ideile cu forţa, ca femeile viking-ilor, şi nici nu sunt făcute ca să fie întrebuinţate ca săgeţi sau ca lance în duelurile pasiunilor şi a sentimentelor personale.	.
Când Strindberg critica tendinţele egalitare ale femeii, se înveselea de vestea lucrătoarelor arse în fabricele incendiate; şi când eroul din ,,Singuratecul" vede că copilul lui e frumos, el părăseşte teoria eredităţii. Cu o stare sufletească de aşâ natură nu poate nimeni deveni un bun răsboinie în serviciul altuia, chiar când cineva e — ca Strindberg—un utilitarist „â outrance" care despreţueşte Arta, şi pune scopul vieţei în a fi apostolul adevărului şi semănător de idei.
Ar fi greu să găsim un mai minunat exemplu de auto-ignoranţă a ideii pe carej a avut-o Strindberg— către jumătatea lui 1880—de a părăsi în chip serios poezia şi dea încercă îmbunătăţirea societăţii scriind opere de politică socială şi de filosofie. Oile Mon-tanus devenit reformator! Cei cari au gustat capitolul 24 din Camera roză şi nemuritoarea conferinţă Despre Suediaf ar fi putut bănui vreodată că autorul îşi pierduse chipul său umoristic de a consideră acel fenomen, până în a deveni el însuşi discipol al lui Oile Montanus în Egal şi Inegal, Nopţi de somnambulă, şi în Cărţile albastre?
Dar până şi cele mai rele hotărîri, nu pot nimic împotriva glasului naturei. Oricât ar fi defăimat Strindberg poezia, el rămâne un poet, un mare poet şi nimic altcevâ decât poet. Când eşti plictisit de Strindberg, de ura în contra femeilor, de virtuoasele scene de scandal, de polemica scandaloasă şi de sofistica furioasă, de „trouvailles-urile" îndrăzneţe şi quasi geniale şi de religiozitatea fariseică a acestui sfânt a
zilelor din urmă, atunci nu e decâî un leac: să' reciteşti Locuitorii din Hemso, Viaţa în insule, Odaia roşie, Vieţi şi întâmplări suedeze. Răsfoind cartea uiţi ceia ce trebuie să uiţi despre Strindberg, şi îţi aminteşti numai ceia ce posteritatea va găsi demn să fie amintit în el : poetul genial.
*
Celui care va căută formula care să definească natura poetică a Iui Strindberg, nu i se va prezintă o alta mai bună decât aceasta : marele naturalist al literaturii Suedeze.
Sunt însă mai multe feluri de naturalism. Cu şcoala naturalismului francez — care în esenţa lui e Un fel de ingeniozitate literară care excelează în mânuirea unui material vast — Strindberg are prea puţin comun, cu toate că se va fi inspirat adesea din .el. Naturalismul lui Strindberg' e de un gen mult mai personal şi mai primitiv. II găsim chiar din primele opere de proză De ta mare şi De la Ftordingen sau Dela Svartbăcken, şi constă într’o impresionabilitate deschisă şi neraţionată, în nesfârşita facultate de a reacţionâ, în iubirea tinerească a tuturor aspectelor vieţii. Ce minune de sensaţii artistice şi psihologice, ce simţuri extraordinar de ascuţite!
Odaia roşie ne dă naturalismul lui Strindberg în înflorirea lui desăvârşită. Observatorul care se bucură de cunoştinţă lui vastă, universală, povestitorul care se înveseleşte de mişcarea personagiilor şi de succesiunea întâmplărilor, criticul care e fericit că are un cuţit ascuţit în mână, tnulţumit ca un copil care taie tot ce-i cade în mână, —această fericită trinitate, a creat Odaia roşie. Se spune că e o scriere, de indignare, o veninoasă „dare de seamă", dar ce umor străluceşte în ea ! E o furtună de primăvară, în plin soare şi cu nouri albi cari joacă. .
Ceeace e admirabil în naturalismul lui Strindberg se întemeiază rareori pe coeziunea caracteristică sau pe arhitectura bine construită a acţiunei, şi totuşi nu lipseşte adevărul şi logica caracterelor; se întemeiază pe veracitatea reprezentaţiei şi realitatea brutală a personagelor. In Strindberg nu găsim numai viziunea lucrurilor, ci chiar senzaţia lor imediată, pe piele, ca şi cum ne-ar atinge.
El nu e constructorul care-şi fabrică opera în faţa noastră, nici pictorul decorativ care-dă iluzii şi încântări de perspectivă, ci e vrăjitorul care ne pune lucrurile nu întotdeauna plăcute, sub ochi, pen-trucă nu întotdeauna. creaţiunile obţinute prin farmec sunt purpurii sau aurii.	.
Stilul lui Strindberg, acel stil atât de admirat şi de sărbătorit, e tăinuita baghetă magică ce săvârşeşte această minune. Vorbele sunt ca petele de culoare pe paletă,au cel puţin trei dimensiuni, nu sunt concepte abstracte, ci realităţi cu formă, coloare şi miros.
Tot miezul prozei lui Strindberg, stă în evidenţă. In general nu 6 mai găsim' decât în creaţiunile populare. Dar genialitatea sa de expresie e restrânsă
r 54
NOUA REVISTA ROMANA
numai la vorbele ce lovesc, ce ucid, ce sugerează; el găseşte ca nimeni altul insultele, cuvintele energice, cuvinte ce exploadează în inima adversarului, frazele scurte, concise, care rezumă faptul şi gândirea într’o imagine cuprinzătoare. Dar Strindberg nu mai e acelaşi mare stilist când e vorba de perioade întregi şi de construcţia paginilor bogate; atunci, el e neîngrijit, ilogic, nu cunoaşte tainele simţite ale ritmului, nuanţele imperceptibile şi schimbările indescriptibile ale melodiei, nu ştie cum ironia secretă, sentimentul stăpânit, indiferenţa obosită, pasiunea înăbuşită pot să arză sub aparenţa expresiunei şi să o ordoneze în ondulări ritmice, ce nu pot fi simţite decât de iniţiaţi. Focul său arde totdeauna în zări deschise, se aruncă asupra lucrurilor ca un răs-boinic înfuriat, e adeseori un spectacol măreţ, lăsân-du-ne să căutăm aiurea privelişti mai gingaşe. Naturalismul lui Strindberg capătă cea mai înaltă valoare când îşi păstrează însuşirea spontană şi fecundă de de a se simţi la larg numai în lumea multicoloră şi variată a realităţii. Paloarea bolnăvicioasă} a reflexi-unii i se potriveşte destul de rău. Cât de silite sunt încercările de a da descripţii fiziologice ale unor schimbări psihologice în Pe malul mării, cât de puţin fecund e modul său de a pune problemele in Utopii şi în Tciandala; amestecul ştiinţei şi al artei e ceia) ce are mai puţini sorţi de isbândă în Strindberg, care violentează ideile şi e un artist impulsiv şi pasional. Pentru aceasta ar trebui o natură mai prudentă şi mai puţin arzătoare decât a sa. El e fierarul ce lasă să-i cadă ciocanul, dar capul îi e tot atât de arzător ca şi fierul. Nu va fi un lucru cu feţişoare bine cizelate, dar, de reuşeşte, va fi un lucru în care se recunoaşte o mână de maestru.
Ca artist, Strindberg n’a fost niciodată mai mare, cred, decât în povestirile sale din insule, adică în Locuitorii din Hemso şi în Viaţa in insule;—nu e numai cunoaşterea familiară a naturii şi a oamenilor, mai e încă şi iubire Ipentru ei — şi iubirea e principiu fecund şi în artă. In Locuitorii din Hemso nu sunt tendinţe polemice, care să tulbure proporţiile, nici nu apar fantasme ştiinţifice. Locuitorii din Hemso e opera sa de frunte. Nicăiri Strindberg nu a descris figurile sale într’un mod atât de universal şi de logic, nicăiri nu a putut să redea totalul, întreţesătura, legăturile, peisagiut şi personagiile accesorii cu o artă de compoziţiune atât de minunată. El, care în general dă relief unei singure situaţiuni, desfăşură o singură latură a evenimentelor, a ajuns în această operă la o siguranţă ce îmbrăţişează totul, la un echilibru, la un repaos artistic, ce e în adevăr măestri t. Peste aceste tablouri din insule, cu zilele lor schimbătoare, redate cu o artă foarte bogată şi plină de iubire, e răspândită limpezimea unui cer de vară, un soare de aur ce-şi trimite razele lui strălucitoare asupra unui mare poet în armonia şi fericirea creaţiunei sale — un spectacol rar în vremea noastră nemulţumită şi cobitoare şi foarte rar în Strindberg.
Operile dramatice ale Lui Strindberg sunt şi ele sub influenţa naturalismului primitiv. Cu Domnişoara Ju-
lia a scris o dramă naturalistă logică şi conştientă, dar cât de disarmonică e nerealitatea construcţiunii ! E adevărat că scenele trăiesc, personagiile trăiesc, nu e nimeni care să poată redă viaţa însufleţită şi palpitantă a unei clipe, ciocnirea pasiunilor, şuvoiul mâniei, cu o forţă sinistră ca a lui Strindberg. Tot ceia ce e animalic şi spontan în viaţa sufletească, ura, turbarea, isbirea voinţelor duşmane şi tot astfel renunţarea, oboseala, supunerea, nimeni nu le-a putut redă ca el; rar poate greşi într’o operă dramatică elementară,— replicele sale nu pot fi trecute cu vederea, efectele sale sunt adeseori tot atât de greu de a fi neobservate ca şi nişte explozii de bombe — dar poate greşi prin unitatea dramatică, prin coesiune, prin desfăşurarea psihologică, încât avântul său dramatic se pierde adese pe nisip fără a lăsă urme. Sunt opere de a le lui Strindberg ce reamintesc focurile de artificii neisbutite : avem pocniturile, scânteiele, şue-răturile, dar nu isbucneşte din aprindere o frumoasă figură de foc.
Dar cât e de palidă orice linie pe care am încercă să o tragem spre a caracteriza geniul artistic al lui Strindberg! Nimeni nu cunoaşte numărul colţurilor stelei sub care s’a născut Strindberg. Naturalistul cu ochiu limpede şi pătrunzător e totodată misticul care urmează pe Swedenhorg în lumea lui translunară, care descrie misteriosul joc al visătorilor şi abisurile sufletelor. Numai cei ignoranţi, sau cei cu voinţă mărginiţi prin idei preconcepute pot să arunce, fără altă osteneală, toată lumea închipuirei religioase şi mistice a lui Strindberg—în seama neînsemnatei superstiţii. Totuşi nu se poate nega că viaţa religioasă ^ lui Strindberg seamănă cu stepele superstiţiei grosolane, în care nimeni nu se afundă de bunăvoie. In religiozitatea sa nu sunt altare, nici jertfelnice, nici eroism germanic, nici lupte prometeice cu zeii; ea are acel caracter trist şi primitiv de supunere în faţa unor puteri răsbunătoare, e înconjurată de superstiţii, ameninţări şi încântări, şi simbolul ei ar trebui să fie toba magică a Laponilor în care dorm profeţiile şi farmecele. j
Cu bogăţia şi întinderea sa incomparabilă, cu forma sa primitivă, creaţiunea lui Strindberg a atins culmile artei. Dacă nu a obţinut niciodată măreţia sublimă şi plasticitatea la care ajung numai cele mai înalte manifestări ale vieţii omeneşti, motivul e acel fond vulcanic de pasiuni, ce face cu neputinţă sinteza înceată şi definitivă. Arta lui Strindberg nu poate fi comparată cu un arbor ce-şi trage hrana din adâncimi misterioase şi se înalţă încet cătră lumină şi soare, ori câte furtuni Far sbuciuma; am putea-o compară mai curând cu marea, imensă, informă, albastră şi limpede sub lumina soarelui, cenuşie sub aripele uraganelor, cu minuni necunoscute în adâncuri, bogată în mituri şi vrăji, tunătoare când se isbeşte de maluri, s pumegând în cădere, sărată şi răcoritoare, cu idile zâmbitoare în apele ce se sdrenţuesc printre stânci, cu profunde cântări neînţelese în sânu-i, pe care oamenii le ascultă vrăjiţi şi înspăimântaţi.
La Voce	Frederic Book
NOUA REVISTA ROMANA
155
F O L K L O R
SELECŢIUNEA NATURALĂ IN. EOLKLOR
TEME SAU ATRIBUTE
In colecţiunea de folklor a Academiei Române: Legende, tradiţii şi amintiri istorice. No- X, găsim lucruri ca următoarele:
1)	'împăratului Traian i-a picat dragă soră-sa.
Fata ca să scape îi dă să facă lucruri peste
puterea omenească: să facă pod peste Dunăre.
El face podul dar fata se înneacă (pag. 14).	'
2)	La Mehadia se află de mult un balaur care taâncâ vitele oamenilor. Traian s’îi luptat cu el şi l’a gonit în spre Cheea. Pe unde a trecut balaurul / a lăsat dâră care se cheamă azi brazda lui Traian (pag. 14, 15).
3)	Intr’un puţ, prin Mehedinţi, eră un şarpe cu şapte capete care mânca pe cine se ducea să ia apă.
Un voinic—Iorgovan, îi taie şase capete şi balaurul cu un singur cap fugi lăsând o brazdă care şi azi se chiamă „brazda lui Iorgovan ori brazda „Iui Novac, dar de cele mai multe ori îi zic şi brazda „Iui Traian, că lui Iorgovan i-au mai fost zicând bătrânii şi Traian". (pag 15—17).
4)	Un şarpe mare făcea stricăciuni Ia AAarea Nea,-gră şi prin ţară.
Şarpele o ia la fugă spre Mehadia.
Iorgovan se ia după dânsul şi pe unde îl ajunge tot îl tae până ce îi lasă numai capul.
Iorgovan pune corman la sabie şi trage cu ea, o brazdă pân la Marea Neagră (pag. 17, 18).
5)	La Cheea Ia hotar era un balaur.
Un voinic, Novac, ucide balaurul, scapă pe fata împăratului, se însoară cu ea şi ajunge împărat.
Novac ajuns împărat, spre aducere aminte, trage cu sabia prin toată ţara o brazdă care se cheamă a lui Novac.
6)	In munţii Godianului un şarpe, care încolăcea un munte de trei ori şi avea houă capete, eră să în-ghiţă o fată a unui sătean.
Voinicul Iorgovan l-a biruit.
De pe vremea lui Iorgovan a rămas vadul căruia, îi. zic Vadul lui Traian, că şarpele pe care-1 gonise voinicul, pe unde trecea, irugă făcea. (pag. 19—21).
*
Ce vrea să zică acest amestec de istorie cu legende, mitologie, basme? Traian cu Iorgovan şi Novac; Podul şi Valul lui Traian cu balaurul cu şapte capete şi cu fata împăratului?	.
Traian şi faptele lui sunt cunoscute 'din istorie, dar unde documentele istorice ne lipsesc, cum vom putea deosebi adevărul?
„Dacă considerăm în bloc legendele istorice — zice d-1 Arnold van Gennep—constatăm' că ele se supun la două tendinţe opuse: ori îmbătrânesc ori întineresc faptele.
lată câteva cazuri de îmbătrânire:
Aproape’ pretutindeni în Franţa se întâlnesc ziduri ruinate, rămăşiţe de temelii, dărâmături de pietre, care sunt resturi de fortăreţe din Evul Mediu. La întrebări ţăranii din împrejurimi răspund numai decât că aceste ziduri datează dela Romani.
De asemenea în Savoia, de ordinar se a,tribue Saracinilor ruinarea sau arderea unor sate, ale căror charte şi acte de tot felul le arată existenţa ori le fixează distrugerea la o dată cu trei patru veacuri mai încoace de năvălirea Arabilor în ţară.
In Westphalia este în curs o legendă în care se spune că Suedezii luterani au fost bătuţi de catolicul Carol cel Mare, care avea un măre tun de fier').
Această tendinţă se exprimă jiumai arareori în formă aşa de precisă. De obiceiu împingerea în trecut e vagă şi confuză şi în aşa chip că toate faptele mai însemnate se atribuesc unor fiinţi mistice cari au trăit pe la începutul luniii, ori cel puţin într’o vreme aşa de îndepărtată că nici o amintire exactă n’a putut să mai rămână. Astfel trecerea Ebreilor din Arabia în ţara lui Ur, apoi în Mesopotamia Superioară şi în sfârşit în Chanaan, Biblia o pune într’o epocă nehotărîtă, care totuşi astăzi poate fi aproximativ stabilită cu ajutorul cercetărilor asirio-logilor.
Chiar Cartea Facerii ne dă un exemplu de tendinţă Ia concentrare, aşâ de caracteristică legendelor istorice. Dacă comparăm distanţele străbătute de Abraham şi timpul în care se face mişcarea, nomazilor, vedem lămurit că migraţiunea, care se zice că s’a făcut sub conducerea lui Abraham, a trebuit să fi durat mai multe veacuri, nu câţiva ani numa:i. Fapta mai multor generaţii Biblia o mărgineşte într’o singură viaţă de om.
Această tendinţă este universală.
Dar dacă migraţiunile Ebreilor, ca şi ale triburilor ce au colonizat Grecia, pot fi controlate prin descoperirile archeologice; migraţiunile japonezilor, Po-linezienilor, Negrilor etc., ne sunt cunoscute numai prin povestiri legendare fără control propriu-istoric posibil.
La popoarele lipsite de scriere, această transportare în trecutul mistic este foarte repede, căci pentru dânsele actualitatea istorică nu durează — precum am spus — decât două trei veacuri cel mult. Dincolo de,, aceasta este un fel de chaos de tinfp, în care dura,ta nu mai prezintă nici o margine distinctă. Altfel vorbind, categoria noastră logică de timp nu e de loc cea a semicivilizaţilor, nici a maselor rura,le din Europa.
De aci rezultă cealaltă tendinţă contrară celei dintâiu, tendinţa la întinerire. Astfel un mare număr de minuni, de construcţiuni, de ruine, de arme şi de oseminte îngropate în pământ, etc., în Spania, Germania, Rusia, sunt atribuite armadelor lui Napoleon. Blockel a reunit mai multe legende germane din
1)	La anul 814 p. Chr.
'56
NOUA REVISTA ROMANA
acest tip: astfel în Hessa se află încă multe locuri pe care se zice că ar fi fost sate care după ţiocu-mentele istorice au fost deja distruse înnainte de secolul XIV şi XV, poporul însă atribiie distrugerea lor răsboiului de treizeci de ani. Sau încă, o movilă din vremea marilor invaziuni, dacă nu mai din nainte, se zice că adăposteşte osemintele ostaşilor căzuţi în răsboiul de şapte ani. (pag. 166—160) ').
Şi în alt loc vorbind de legendele privitoare la personagiile istorice:
.„Categoria cea mai însemnată de legende e da,-torită interpretării numelui unui personaj istoric real, alipit prea târziu la un fenomen natural sau artificial sau la un eveniment.
Dacă am luă în serios toate numirile şi toate legendele franceze relative la Cesar, am fi nevoiţi să recunoaştem ţăranilor noştri o memorie colectivă de o tenacitate admirabilă.
Dar cum arată în detaliu P. Sebillot, formulele despre Anibal, Marius şi Cesar în mică parte au fost acreditate de istoricii Renaşterii; şi în cea mai ma,re parte de archeologii veacului XVIII, XIX, de călăuzi şi de turişti. La Felletin, în Creuse, este un dolmen care se numia La Cabane des Fees; în 1771 prezidentul din Saint Fargeau i-a impus numele de La Cabane de Cesar. Săriturile şi paşii lui Anibal, băile şi porţile lui Marius; podurile, drumurile, lagărilt lui Cesar n’au altă origină. Şî de îndată ce un nume a fost fixat într’o localitate, locuitorii s’au îngrijit repede să dovedească prin o legendă explicativă că în adevăr aceşti mari căpitani au trecut pe acolo şi au dat chiar în acel loc lupte eroice.
Adeseori de asemeni descoperiri archeologice rău interpretate de ţărani, au atribuit epocei romane schelete din Evul Mediu, sau încă şi mai nouă. (pag. 184, 185)“').
Deci îmbătrânire, întinerire, acreditare, rea interpretare ar fi procedări prin care faptele istorice se amestecă cu cele legendare.
Reaua interpretare, şi acreditarea deşi la prima vedere par două lucruri, nu sunt însă decât unul, pentrucă amândouă au ace'eaşi bază: mărturia oamenilor, indiferent dacă acei oameni sunt crezuţi pe cuvânt, ca oameni cunoscători şi de bună credinţă, ca istoricii, călăuzii, turiştii ; ori dacă apar convinşi de descoperiri archeologice.
întinerirea şi îmbătrânineg atârna însă de fenomenul pe care îl numim: acumulare de atribute.
In literatură ca şi în lumea organică neîncetat se produc schimbări.
Literatura se înnoeşte într’una, se schimbă, şi aceste schimbări, aceste înnoiri se fac — am putea zice — după anumite legi. Literatura ca şi lumea organică e supusă legii evoluţiunii.
Şi când zicem literatură nu înţelegem cărţile care umplu bibliotecile. Cărţile prezintă numai nişte cojiii, * 1
nişte fotografii ale momentului, care odată imprimate nu se mai schimbă.
Vorbim de literatură, de acele producţiuni ale minţii omeneşti, ale căror forme le înregistrează atât scrisul cât şi vorba vie. »
Literatura scrisă şi cea orală âlcătuesc două straturi care se alimentează unul pe altul.
In lucrarea de faţă însă vorbim mai mult de literatura orală.
Ceeace leagă împreună aceste două straturi de literatură sunt temele sau atributele.
Ce înţelegem însă prin teme sau atribute?
Lupta voinicului cu balaurul, cum vorbiam la început ,este o temă; tragerea brazdei, altă temă. -
Sunt teme întrucât pot servi ca punct de sprijin pentru întemeerea unei legende; sunt atribute1 însă, întru cât se atribuesc unei persoane: atributefle lui Traian, sau Iorgovan sau Novac, în exemplele de mai sus.
Temă este travestirea în haine a unui sultan care umblă incognito spre a-şi da seamă ce se petrece în ţară. Acest lucru însă poate fi şi atribut al unei persoane, de pildă, atribut al Domnitorului Cuza, când i se atribuia asemenea faptă. Temă şi atribut este cazul lui Iosif cu soţia lui Putifar; al lui Bitiu cu soţia *fratelui său Anupu din basmul egiptean; copilul aruncat, ca Moisi ori Oedip; puterea ascunsă într’un lucru ,ca 'în părul lui Samson; puterea sau viaţa în inimă, ca în basmul egiptean a,l celor doi fraţi ; puterea lui Spulberă Vânt, din basmul Busuioc Verde ; părinte nenorocit ca Regele Lear şi împăratul din „Sarea în bucate“, etc.
Temele sau atributele leagă între ele cele două straturi de literatură scrisă şi orală. Trec dintr’un strat în altul, se înrădăcinează, cresc, se modifică, se înmulţesc ,dând loc la construcţii nouă şi ajung că d’abiâ se mai aseamănă cu ceeace a rămas în stratul celalt, care la rândul său a crescut de asemeni, s’a modificat şi s’a înmulţit dând loc la alte construcţii. ,
Rolul temelor sau atributelor în literatură şi anume în viaţa legendelor, se aseamănă cu rolul pe) care îl au însuşirile sau caracterele vieţuitoarelor, în viaţa speciilor.
Viaţa speciilor se susţine prin însuşirile indivizilor. Viaţa legendelor să sprijine pe teme sau atribute.
Tot ce este mai persistent în viaţa speciei sunt calităţile sau însuşirile. Acestea favorizează pe indivizi în lupta pentru viaţă şi deşi indivizii mor, ele trec prin moştenire la alţi indivizi care le urmează şi care rămân ca reprezentanţi ai speciei. Astfel ele continuă a se păstră şi se păstrează până când ajung să nu mai fie folositoare şi până când chiar în loc de calităţi, ajung să fie defecte, în loc să ajute la conservarea indivizilor îi fac, din contră^ să fie învinşi prin concurenţa vitală, îi fac să moară.
Tot ce e mai persistent în viaţa legendelor sunt temele sau atributele.
1) Formation de I.egendes.
1) Loc cit.
NOUA REVISTA ROMANA
r57
Un frumos exemplu de păstrare de temă, avem în literatura noastră populară. E foarte cunoscută tema cu Arcul lui UliSe din Odiseea. Penelopa şi-a dat cuvântul că va luă de bărbat pe acel dintre pretendenţi care va putea încorda arcul soţului ei, Ulise. Şi nici unul n’a fost în stare să-l încordeze.
Şi acest arc eră greu şi anevoie de încordat.
Iată ce găsim1 în Mihu Copilul din colecţiunea Alexandri:
...Janoş Ungureanu	La pământ se plec
Mihul Moldoveanu,	Şi’n zădar se’ncerc!
De-o parte se duc	Nici unul nu poate
La luptă s'apuc.	Să rădice ’n spate
Cruntă-i lupta lor	Armele culcate,
Că e pe omor...	Cu-aur îmbrăcate,
	Cu fir ferecate.
lată, măre, iată Că Mihu deodată	*
In loc se opreşte,	Voi mişeilor,
Pe lanoş suceşte	Haraminilor,
Şi'n genunchi il pune	Codrul mi-l lăsaţi,
Şi capu-i răpune.	jugul apucaţi ;
Iar Ungurii toţi	Că nu sunteţi voi
Lui lanoş nepoţi	Oameni de mândrie,
Stau încremeniţi. De moarte ’ngroziţi,	Buni de vitejie;
	Ci oameni de gloată
Mihu mi-i trezeşte	Buni de sapă lată '. Şi cum zice ’ndată
Şi astfel le grăeşte:	
Voi copiilor,	Mihu ce) voinic
Haraminilor,	Cu degetul mic
Care s’a afla	Arinele-şi rădică,
De va râuica	Plecând pe potică.
Buzduganul meu	Cu murgul voios,
Cât este de greu,	Prin codrul frumos.
Şi zalele mele	Şi’n urmă-i vueşte,
Cât îmi sunt de grele,	Codrul clocoteşte
Acela să vie	De-un mândru cântec,
Cu mine'n frăţie.	Cântec de voinic,
Ca să vitejească,	De-un glas de cobuz
Numele să-i crească !	Dulce la auz;
•	De cobuz de os Ce sună frumos. ..
Ungurii se’ntrec,
Şi acelaş lucru se găseşte în colecţia O. Dem. Teo-dorescu, în bucăţile Miul Cobiul pag. 490 şi Miul Sglobiul pag. 496.
Dela Ulise şi până acuma s’a schimbat şi felul armelor şi obiceiul de a pune pe cineva la probă, cum a făcut Penelopea. Ar fi trebuit deci ca în legende să nu se mai pomenească nici de acel obi-ceiu, nici de acele arme. Totuşi în legende se păstrează şi obiceiul şi nişte arme, care dacă nu sunt chiar ca ale lui Ulise, sunt însă grele ca acelea.
Mihu Copilul nu mai are arc, ci buzdugan şi zale, dar sunt aşâ de grele că nu se găseşte om să le ridice.
Şi în zilele noastre, adică pe vremea lui Mihu Copilul, trebuiau să fie întrebuinţate arme de foc, flinte; totuşi cântecul păstrează arme vechi. Pentru ce? Pentrucă voinicul aci n’are nevoie de arme cu care să învingă vr’un vrăjmaş. Când a avut de învins vrăşmaş a întrebuinţat trânta dreaptă, ca, în bastn'e. Aci e nevoie de o ,alejgţere,, e un fel de concurs, un caz asemănător cu cel din Odiseea.
In tema veche se coprindeau două lucruri: felul de arme grele, şi punerea la probă. Tema aşâ cum o avem în Mihu Copilul coprinde şi arme grele şi punerea la probă. Şi dacţăj e interesant lucru păstrarea felului de arme, e mult mai interesantă însă
păstrarea obiceiului, care în societate nu mai fiinţează de mult.
In lumea fizică, a vieţuitoarelor, însuşirile se păstrează prin exerciţiu şi prin impulsiunea vitală, prin instinctul de conservare, pe când în folklor temele se păstrează numai prin interesul, prin serviciul ce pot să aducă.
Care poate fi însă aci interesul ori serviciul care a, păstrat temele de faţă?
Tema greutătei armelor şi tema punerii la probă mai pot servi astăzi: nu ca mijloc de alegere, ci ca mijloc de convingere.	•
Povestitorul popular ca să fie crezut caută să dea povestirii o nuanţă corespunzătoare timpului în care s’au petrecut faptele, nuanţă de vechime şi pentru aceasta pune la contribuţie toate cunoştinţele sale, utilizează tot ce ştie.
împrejurările în care mai putea fi nevoe de aşâ fel de alegere s’au împuţinat aşâ 'de mult până în ziua de astăzi că poporul n’a simţit nevoie să-şi creeze mijloace nouă, a răm’as tot la cele vechi.
Singură nevoia deci de a dâ faptelor povestite o nuanţă de vechime poate fi imotivul care a ajuta,t păstrarea acestor teme. Şi dacă acest motiv nu e îndestulător, atunci cu atât mai mult ni se arată ce mare putere de persistenţă au temele, trăind ca nişte rudimente de organe ale căror funcţiuni au încetat de mult.
O temă iarăşi destul de veche este cea coprinsă în versurile de mai sus:
Cântec de voinic,
De-un glas de cobuz Dulce la auz.
De cobuz de os Ce sună frumos
Cobuzul acesta este o temă mitologică, un atribut al lui Pan sau al lui Apollon.
Zicem1 Pan sau Apollon jpentrucă nu ştim cu siguranţă dacă e vorba de fleur-inâtrument de vâpt, sau de vr’un instrument cu coarde.
Prin cobuz mulţi, vor să înţeleagă fluer ,dar sunt nişte versuri populare după care cobuzul are coarde.
Iată acele versuri:
A ce sameni, frate,
A ce sameni, dragă,
A cobuz cu strune,
Saracan de mine !
Şi acest cobuz cu strune, te face fără voe, când e vorba de legende, să te gândeşti la un instrument cu coarde, la o liră ca a lui Apollon.
Altă temă foarte cunoscută este acea a părintelui nenorocit, reprezentat de Shakespeare sub nume de Regele Lear, iar la noi de Petru Ispirescu prin împăcatul din basmul: „Sarea în bucate“.
Th. D. Sperantia
BIBLIOGRAFII:
Esperanta Bibliotelco „Danubo": nr 1 : Ivan Turgenew : Fantoinoi; nr 2: George Doşkin : «Versajoi».-25 bani exemplarul. In editura „Esperanto", str. Belvedere 14, Bucureşti.
mim
158	NOUA REVISTA ROMANA
~ * /
• ÎNSEMNĂRI •
O SCRISOARE A LUI CARAGIALE.—Punem sub ochii admiratorilor maestrului, facsimilul uneia din scrisorile sale adresate directorului nostru.
In ea este vorba de noua piesă de teatru pe care elita intelectualilor noştri o aşteptă cu nerăbdare în ultimii 2 ani.
Q&arfe'-m-*fyw***
A -mm-fe A* ■
pnki, âsM'&pdaM; f *? W	•
«m. -heixtAl
irsSu^t tâ'JfaiL befQjfc	k	'$**&■	<%	Mortcr
cam pa
sQeh 'ar/<&&, Aer/' k <&i
Q>	fyâh-* k că&i &#?&
n^i t ou cMp	0 jUejcto&z	^	^
4'v ^ipeorar 'tyttii ■
fyvyti zfîiQrioe^f tvlă&Mjîa' y ĂzĂetpdsţi vad!
(% pp/w	pidui
*kf-.	^
MATEI ION CARAGIALE.—Poate că nu e numai o întâmplare deşartă şi făiă de un înţeles misterios pentru cei ce văd în coincidenţe un semn revelator, - apariţia care ne minunează azi din pragul mormântului marelui nostru Caragiale.
Poeziile pe care feciorul acestui maestru al verbului românesc le publică astăzi în paginile lacome ale unei reviste lunare, sunt într’adevăr o neaşteptată revelaţie.—Mateiu Ion Caragiale moşteneşte dela vrednicul său părinte bărbăţia scrisului! înţelegem prin aceasta alegerea, lipsită de pudi-bonderie, a cuvintelor cari spun cât mai întreg gândul în-fruntător de platitudini şi biruitor de vechi aromeli poe-ticeşti; înţelegem strujeala mereu reînoită, chinuită şi neobosită a versului, care ajunge astfel să imposteze însuşiri din lumea reprezentărilor plastice, de cele ce se pot pipăi cu mâna sau mângâia cu ochiul;—toate aceste fruct al unei munci şi al unei conştiinţe de artist îmbătrânit în mucenicia scrisului său.
Să nu ui să răspundă că acest fecior care moşteneşte cu atâta vrednicie numele răsunător peste veacuri al tatălui său, e un tânăr care-şi învaţă încă o şcoală publici, care are de aşteptat un titlu...Viaţa pe care o învie arta nu începe odată cu cea pe care_ o sfârşeşte şcoala: ea poate sfârşi când aceasta din urmă e abia să înceapă, şi ea poate abia începe atunci când aceasta din urmă a mistuit de mult prinosul anilor tineri...
Poeziile lui Mateiu Ion Caragiale ne reamintesc apoi—în incontinenţa literară care ne copleşeşte—cultul şi devoţiunea autenticilor slujitori ai Artei: cult pentru desăvârşire, pentru perfect—fie că ar costa acestea sute de vieţi şi milioane de lacrămi-;—cult pentru cea mai dureroasă plăsmuire artistică, ce va trebui să însemne un Fât-Frumos născut şi el tot din lacrimi...
Cetitorii au putut găsi poesiile lui Matei Ion Caragiale în paginile de cari amintirăm. Noi transcriem, totuşi, aci, pe cea care ni s’a părut mai reprezentativă. — Bd.
Trântorul
In trândavă-aromeală stă tolănit greceşte Urmaşul lor. Urît e! bondoc, şaşiu, peltic;
El antereu alb poartă, mătănii şi işlic;
In puf, în blăni şi’n şaluri, se ’ngraşă şi dospeşte.
Şi gura-i strâmbă numai măscări bolboroseşte ;
E putred, deşi tânăr: sărmanu-a fost de mic Crescut pe mâini străine. El joacă din buric, înjură, se răsgâe şi râde apoi prosteşte.
II leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă,
Să ’ncalece i-e frică, pe braţe-l duc la butcă;
Dar el, ce os de domn e, şi viţă de mpârat.
Ades, făr’ a-şi da seama, îşi mângâe hangerul,
Şi când in faţa morţii odată s’a aflat,
In trântorul becisnic s a deşteptat boerul.
TEATRUL NAŢIONAL IN 1911-1912. — Raportul d-lui Director General al Teatrelor către Ministerul Instrucţiunii Publice, ce’l primim, e cuprins în 16 _pag. El mai cuprinde şi schiţarea unui întreg program pentru viitor: înfiinţarea unui teatru de vară, instalarea Conservatorului de muzică şi artă dramatică în apropierea teatrului, un internat pentru elevele clasei de declamaţie şi ale cursurilor de dans.
Dacă, după cum vedem, viitorul surâde,—în schimb, prezentul e mai mohorât: fie din cauza lipsei de organizare a personalului inferior care nu formează decât echipe de figuranţi şi de maşinişti nepregătiţi şi nedisciplinaţi, fie din cauza cheltuelilor necesare incontinuei reparări a teatrului şi a mobilierului.—Totuşi, Teatrul Naţional în cursul acestei 9tagiuni, în afară de beneficiul de 56.425 lei reeşit din prelungirea stagiunei teatrale, —a realizat un beneficiu însemnat faţă de ceilalţi ani. Aşa, în 1010 - 1911 veniturile teatrului au fost de 465.150 lei. In anul acesta, ele s’au urcat la 618.792.02 lei, adică cu un spor, faţă de anul trecut, de 153,640.02 lei! Acest spor vine însă şi din înfiinţarea taxei de 5°/° şi din înfiinţarea matineurilor şcolare de Joi.
Din acest beneficiu s’au mărit lefurile funcţionarilor şi artiştilor teatrului.
Foloasele morale sânt desigur şi ele la aceiaşi înălţime. De unde în ceilalţi ani piesele originale ereau puţine, şi la număr şi în reprezentaţii, anul acesta ele au întrecut numărul reprezentaţiilor pieselor traduse. Cele originale au fost 171 pe când traducerile 170.	.
Dintre piesele originale cele cari au avut un mai mare număr de reprezentaţii sânt piesele: Cometa, Fiul ei.'... şi, bine înţeles, Inşiră-te Mărgărite!...-, iar dintre traduceri: Păpuşile, Hamlet, Goana torţelor şi Stâlpii Societăţii, cu observaţiunea asupra acestei din urmă că pentru prima oară o piesă a lui Ibsen a putut face la noi serie.
In acest raport, d-1 director general al teatrelor se mai felicită pentru ideea îndrăsneaţă ce a avut-o de a fi des-mormântat piese care să fie apoi înmormântate pentru a doua oală : Rhea Sylvia şi Amor şi Viclenie. — 1. B.
NOUA REVISTA ROMANA
59
JUBILEUL UNUI PROFESOR UNIVERSITAR BULGAR. — Duminică, 3 Iunie curent, Universitatea bulgară şi un foarte mare număr de admiratori au sărbătorit — după un program bogat — jubileul de 25 ani de activitate ştiinţifică al profesorului Liubomir G. Milelici.
Născut în Ştip (Istib)din Macedonia, la I Ianuarie 1863, d-1 Miletici şi-a terminat studiile la Universitatea din Agram de unde a obţinut diploma de doctor în filosofic şi filologie.
După aceasta, d-1 Miletici s’a stabilit in Sofia, unde a funcţionat mai întâiu ca profesor la liceul clasic, iar, de la 1888, a funcţionat ca profesor extra-ordinar de gramatică veche bulgară şi limba latină la şcoala superioară. Când cu transformarea şcoalei superioare în Universitate, d-I Miletici a fost numit profesor ordinar al Universităţii — unde funcţionează neîntrerupt şi acum.
Ca scriitor, d-1 Meletici are o activitate fecundă şi, dintre operile sale mai principale se citează:
a)	Cercetări asupra articolului în limba bulgară;
b)	Daco-Românii şi literatura lor slavă;
c)	Istoria filologiei slave;	,
d)	Vechi călătorii prin Bulgaria;
e)	Istoria, origina şi limba pavlicanilor; pavlicanii în Bulgaria şi pavlicanii emigraţi în Ungaria;
f)	Asupra vechilor cărţi bulgăreşti;
g)	Asupra Bulgarilor din Transilvania;
h)	Cercetări asupra dialectologiei bulgare răsăritene (2 volume tipărite în limba germană de către Academia de ştiinţe din Viena); şi multe altele.
Ca profesor universitar, d-1 Meletici a fost în câteva rânduri ales decan al facultăţii istorico-filologice şi de două ori ' rector.
Cu ocazia jubileului, ziarul bulgăresc „Dena zice că o astfel de sărbătorire e prima în felul ei şi de o deosebită însemnătate în Bulgaria. Cercetând activitatea ştiinţifică a sărbătoritului, numitul ziar scrie:
«Numele d lui Miletici ocupă azi cel mai însemnat loc între slavişti. Geace e lagici în slavistică pentru limba croată, aşă e d-l Miletici pentru limba bulgară».—V.Gr.M.
t CORNEL ')•—Ai trăit aşa de urît! Ai murit aşă de frumos Ai suferit atât de mult. Astă-zi dormi liniştit, dormi liniştit. Căleaşca vieţii ţi-a obosit trupul, căci doar pe capra ei şedea vizitiul nopţii ;— astăzi te-ai trezit într’o dimineaţă albă, te duci palid şi bun pe nisipul veşniciei, către izvorul sufletului nostru: la Dumnezeu... .
Biet Cornel. Nepotul tău nu te ştie plânge. Doar te-ai dus gonit, căci lumea nu te mângâia în braţele sale. Ţie nu ţi s’au dat cântece şi flori şi bucurii— tu nu vedeai câmpii
de aur şi străluciri de primăveri, tu nu aveai comori şi la teatru nu stăteai în stalul întâi, căci teatrul vieţii tale erâ suferinţa, iar boala a fost suflerul tău care ţi-a şoptit în sânge drama mizeriei, ca să te duci aplaudat de filistinii cari să bucură că te-ai dus, şi s’ar întrista dacă ai reveni.
Biet Cornel. Tu, veşnic idealist şi trăitor între vis şi viaţă, blând cântăreţ pe harfa bunătăţii — nepotul tău te-a petrecut la mormânt. Intre atâţia nepoftiţi şi neascultaţi—între atâtea feţe luminoase şi frumoase —mă duceam eu cu chip de satir şi zâmbetul meu trăia din moartea ta. Ah, lume, cinstită lume — aş fi vrut să strig: a murit un om bun, care avea suflet mare şi avere mică, a murit un suflet alb, s’a frânt un suflet bogat în simţire — şi mi-ar fi răspuns unchiul cel fericit:	.
—	Nu plânge, nu plânge pentru Cornel, e mai bine că a pierit ca un câine râios... A pierit într’o cameră ieftină când eu dormeam în salonul roşu şi când feciorul meu spunea cuvinte de spirit unei cucoane şi când doi cai ai mei nechezau după zahăr în grajd.
A murit Cornel, părăsit ca o faptă bună — a murit singur şi obosit, dar nu plânge, căci în urma lui seînşirue mese de pomană, la care popii cu nas roşu vor bea vin scump şi vor îngâna : «Deşteapiă-te române»
A murit, a murit şi Dumnezeu să-l ierte - ar fi zis unchiul şi lumea, dacă aş fi plâns în urma tu, biet come-diaş al vieţei.
Nu, n’am plâns când te-am dus la groapă. Am zâmbit— căci sicriul tău era de alamă şi asistenţa întristată spunea că înmormântarea ta a costat 600 de franci.
E adevărat că în anii din urmă nu aveai tutun şi ilusii din care să poţi visa, e adevărat că în ultimul rest al vieţii tale n’aveai la căpătâi lumânare şi în buzunar ceasornic iar haine bune n’aveai, e adevărat că adesea nu aveai cină şi prânz şi nu aveai foc în sobă când fluera urgia lui Decembrie la fereştri — dar astăzi ai fost înmormântat cu toată cinstea şi ce este mai mare bucurie de cât să fi trimis în pământ cu alai şi pompă, cu muzică şi cu cântece de mormânt—ca să se mire cetăţenii de sicriul tău de alamă şi de cei patru cai care duc cosciugul.
Adio, adio, Cornel! Ţi-am zis ; şi când ai căzut în pământ m’am strecurat lângă unchiul meu cel bogat şi stimat de orăşeni şi î am zis adânc mişcat:
—	Unchiule, unchiule, îţi mulţumesc din suflet că l-ai înmormântat aşa frumos. Pi te rog când te vei duce acasă în salonul d-tale, să-ţi aduci aminte de Cornel, că el acuma este fericit că zace în sicriu de 600 de franci. Şi câine să-mi spui, dacă nu voi recunoaşte, că nu este mai mare bucurie de cât să suferi toată viaţa ca să fi înmormântat frumos. Asta e ţinta vieţii şi orânduiala lumii. — Emil Isac

REVISTA REVISTELOR
NA TURA ne dă un inimos articol de d. Prof. Dr. I. Simionescu: Escursiile. E un îndemn părintesc către elevi, sfătuindu-i cum să-şi petreacă vacanţa mai cu folos. Vacanţa nu înseamnă să te bucuri de odihnă completă, căci aceasta ar oglindi moartea, viaţ i fiind vecinică mişcare. De aceea escursiile în cele două luni de vacanţă pot continua activitatea şcolară, prin faptul că ele ducându-te în mijlocul naturei, te învaţă să vezi, să observi cu proprii tăi ochi ceeace ai învăţat în carte. De altă parte cartea naturei e ilustrată cu tablourile cele mai variate, prin care ea te pune pe cale de a pricepe singur, de a te întreba veşnic, de a căuta să dai răspunsul. Ea nu te oboseşte, ci din contră, te întremează. Sorbi viaţa odată cu înţelepciunea ; te simţi vioi şi stăpân pe tine; învăţând multe, pui temelie trainică vieţei tale de mai târziu şi ori unde te vor duce valurile zilelor de maturitate, vei găsi întotdeauna sprijin dacă nu în cele învăţate în câmpul luminei, al culorilor şi al simfoniei naturei, dar măcar îh amintirea acelor vremuri de înţeleaptă folosinţă a ceasurilor libere.—
Articolul d-lui A. Lăzărescu: Transatlanticul, e scris în chip popular şi e de multă actualitate. Transatlantîcile au o mare importanţă economică şi socială «de oarece pe măsură ce călătoria din Europa şi America se face din ce în
I). Nu nvcm aci decât o potriveală dc nume cu Th. Cornel, cunoscut iubitorilor noştri dc artă.—iVotu livti.
ce mai lesnicioasă, pe aceiaş măsură legăturile între cele două continente ar fi mai numeroase iar omenirea va profita mult din acest progres al transatlanticului, care apropie zi pe zi mai cu înlesnire marile naţiuni».
In JUNIMEA LITERARĂ din Cernăuţi, se poate citi, — afară de câteva sforăiri ocazionale executate de câţiva poeţi ocazionali în frunte cu d. I. U. Soricu, — şi un articol bine scris cu privire la' tristul centenar al răpirii Basarabiei. E semnat de studiosul cercetător al istoriei Românilor, d. I. Nistor, de curând ales membru corespondent al Academiei Române. —	"
Revista bucovineană ne mai anunţă că un grup de artişti au hotărât să continue acolo, opera începută de acel mare purtător al cuvântului românesc, care fu Febre Liciu : se organizează în Bucovina o serie de reprezentaţii româneşti. E foarte bine.
AVIAŢIUNEA, revistă technică şi practică de locomoţiune aeriană, dirijată dc d. Mihai Certe directorul aerodromului din Chitila, — închină o pagină lui Wilbur Wright, unul din pionierii aviaţiunii stins, cum se ştie, de curând : «Celebrul aviator american Wilbur Wright, căruia aviaţiunea îi dato-reşte cea mai mare parte din dezvoltarea sa, a murit în ziua de 17|30 Mai în etate de 45 ani, la Dayton, oraşul său natal, în urma unor friguri tifoide.
i6o
NOUA REVISTA ROMANA
El a avut meritul să creadă în aviaţiune la o epocă când nici cei mai optimişti nu o sperau, când savanţii îi discutau chiar posibilitatea, când marea majoritate îşi râdeâ de ea.
Fost negustor de biciclete, el s’â pasionat încă din tinereţe de aviaţiune şi a trecut curând la planorul lui Chanute, pe care l’a perfecţionat adăogându-i o cârmă de direcţie, mai apoi una de profunzime şi în cele din urmă memorabilul goşisiment, aşâ că plană cu el ca o adevărată pasăre. In 1903 adaugă acestui planor două elici şi un motor, invenţii ale sale, şi reuşeşte la 17 Decembrie, acelaş an, primul său sbor mecanic, dând astfel naştere aeroplanului.
Un mare eveniment a însemnat venirea sa în Europa. Sborurile executate de el în 1908, în Franţa, au făcut să curme ironiile şi să tae controversele ce pionierii aviaţiunei din vechiul continent le creiase în necunoştinţă de cauză. Nu se va uită niciodată opera acestui om, care a trebuit să lupte şi contra ştiinţei şi contra opiniei publice şi contra elementelor naturei!»
Revista RAMURI care apare în Craiova, a deschis o listă de subscripţie pentru uu monument lui Ion Adatn, scriitorul prăpădit aşâ de curând şi aşâ de tragic, în vara anului trecut. S’au strâns până acum 366 lei.
In no. său de pe Iunie a. c., se şi serbâtoreşte amintirea scriitorului drag revistei craiovene. Un articol înţelegător de opera serbătoritului — nu găsim. Se dau în schimb însemnări personale şi amintiri.
Salutară în această sărăcie de idei e autobiografia lui
Ion Adam, pe care scriitorul azi prăznuit a avut norocul s’o scrie de acum şapte ani. —	>
Intr’o recenzie asupra ultimului volum cu producţii de ale D-lui Victor Eftimiu, dăm peste lucruri cu destul bun simţ observate: «D-l Victor Eftimiu e un versificator obsedat de cele mai variate reminiscenţe de fond». — Semnalăm, în această privinţă, chipul deopotrivă acelaş cu care revistele au ajuns să socotească îndeletnicirile literariceşti ale D-lui Eftimiu.
In GAZETA MEDICALĂ dela 15 Mai, găsim un articol în care se discută diferitele sisteme pentru recrutarea corpului profesoral dela Facultatea de Medicină. Autorul se declară în contra concursului.
«Judecata dată de către Consiliul Facultăţei prezintă mult mai multe garanţii de cât judecata dată de un juriu restrâns ca juriul unui concurs. Bine înţeles nu atinge niciodată perfecţiunea. Se pot întâmplă câte odată nedreptăţi. Insă care-i instituţia omenească care să fie la adăpostul unor astfel de obiecţiuni.
«Nimeni mai bine decât consiliul facultăţei nu este în stare să aprecieze valoarea unui candidat Nimenea mai bine decât colegii viitorului profesor nu au interes să introducă în sânul lor pe un camarad care să le facă onoare.
«Nimenea mai bine ca facultatea nu este în stare să se in-_ tereseze de reputaţia eK
Gazeta Medicală publică şi lecţiunea de deschidere a cursului d-lui Dr. Herescu.
^ MEMENTO
Volumul de curând apărut la librăria Alean (Paris, 5 fr.) Le coeur d'une Reine (Anne d’Autriche) par Paul Robiquet, atinge un punct delicat din istoria Frânţii: amorul reginei Anna pentru cardinalul Ma-zarin. Volumul este instructiv şi se citeşte uşor ca un roman.
Les dâmocraties latines de fAmerique de F. Garcia-Calderon (în Bibi. de phil. scient.) poate fi de mult folos compatrioţilor noştri, Fiindcă între democraţiile din America de Sud şi România există foarte multe asemănări.—Preţul lei 3.50. Ed. Ernest Flamarion Paris.
Distinsul nostru colaborator, d. N. Ştefănescu-Iacint, a publicat acum de curând o foarte frumos gândită dramă în trei acte, cu titlul: Templul nou. Drama simbolizează lupta omului pentru realizarea idea-lui de dreptate. Templul nou, aşteaptă idealul regenerărei morale! Preţul volumului Lei 1,50. Tipografia Profesională, Bucureşti.
Cavalul fermecat şi Din Grozăviile Parisului sunt titlurile celor două volume publicate zilele acestea de d.'Nigrim. Autorul nu ne aduce in aceste două volume creaţiuni desăvârşite literare ; în schimb insă, se afirmă ca o inteligenţă vie care se află incă in căutarea unei bune orientări.
In 1911, excedentul morţilor asupra născuţilor a atins în Franţa suma îngrijitoare de 40.000. In 1900, adică cu 11 ani în urmă, ţifra nu era decât de 26.000. Deficitul grozav nu provine din pricina mortalităţii, cât a micşorării numărului de naşteri. Faţă de Rusia, unde coeficientul de naşteri e de 48,5 Ia mia de locuitori, în Franţa acest coeficient e de 20.6. Şi în Germania se observă de la o vreme o micşorare a coeficientului de naşteri.
In colecţiunea „La vie anecdotique des grands ecrivains", a apărut acum, descrisă de Florian Parmentier, viaţa marelui sculptor Carpeaux, autorul faimosului grup al Dansului care ornează Marea Operă din Paris, al bustului Iui Dumas şi al fântânii celebre din grădina Luxemburgului din Paris, ce-i poartă numele. Carpeaux a avut legături strânse de intimă prietenie cu principele George Ştirbei, feciorul domnitorului muntean, căruia i-a şi lăsat, spre sfârşitul vieţii, toate desenele şi însemnările vieţii sale. Ele aparţin azi muzeelor Louvre, I’EcoIe des Beaux-Arts şi Carpeaux din Valendennes, locul de naştere al ilustrului sculptor.
—A apărut corespondenţa (1830-^1855) lui Gerard de Nerval, poetul şi prozatorul, romanticul întârziat care avu un destin atât de tragic Nepăsător, visător şi nestatornic, el s’a sfârşit în mizerie, în nebunie, spânzurat de grilajul unei străzi sinistre din Paris, faimoasa rue De la Vieille-Lanterne. Operile lui au rămas ca un model de fan-tesie duioasă, naivă, plină de o poesie luminoasă şi fragedă. E socotit şi ca un precursor al filosofiei moniste, cu sonetul său minunat: Vers dores.
Cultul pentru clasele sociale „de mijloc“ începe să slăbească. Georges Deherme in volumul său de curând apărut: Les^classes moyennes (Librairie acad. Perrin. Paris), consideră clasele de mijloc ca un exemplu de parasitism social.
O carte curioasă şi care după senzaţia ce o provocă la prima ediţiune, apare azi în o a doua (la Mercure de France), e Les trent-six Situations dramatiques de Georges Polti. Autorul extrage din toate formele complicate pe cari le-a îmbrăcat până acum producţiile teatrale, 36 situaţii dramatice în cari s’ar rezuma întreg teatrul dela originile sale şi până azi. Autorul se mai oferă să dea zece mii de scenarii cu totul deosebite de cele furnizate în teatru în cei din urmă 50 de ani. S’ar putea vedea de-aci semnul unei mari lipse de imaginaţie la autorii dramatici, de vreme ce n’au ştiut încă să tragă din aceste 36 situaţii dramatice fundamentale, tot ce ele puteau da.
— Asupra Fra(ilor Grimin şi asupra Poveştilor acestora, au apărut acum două lucrări de seamă în franţuzeşte, datorite lui Ernest Tonnelat prof. la liceul Charlemagne. (edit A. Colin-Paris, 7.50 şi 10 frs.). Fraţii Grimm au fost adevăraţii creatori ai filologiei germane]; ei au studiat pe rând sau simultan: literatura, limba, legenda eroică, mitologia, folklorul, obiceiurile şi legile vechilor neamuri germane. — Poveştile lor, azi universal cunoscute, sunt o operă mereu refăcută la fiecare ediţie de autorii ei, artişti răbdători şi scrupuloşi. Ea le-a şi asigurat acestora gloria şi popularitatea.
S’a stabilit de multe ori legătura dintre romantismul german şi simbolismul francez. (In timpul din urmă T. de Visan). Un articol din Lite-rarische Echo atribue acum filosofului Schelling concepţia «audiţiei colorate*. Romanticul Novalis, de-asemenea, a scris: „Toate simţurile noastre sunt Ia urma urmelor un singur simţ*. Corespondenţele pe cari apoi, Ie evoca Baudelaire în sonetul său din care Simbolismul şi-a făcut mai târziu o sursă de teoretizări, sunt idei exprimate de romanticii germani Hoffman şi Tiek. Un romantic german, Clemens, Brentano, într’o povestire a sa vorbeşte de un ceasornicar care era în stare să vadă sunetele, tot aşa după cum Rimbaud în faimosul său sonet vedea vocalele.
-— Descoperirea Americei a costat numai 35.000 franci. Asta o spun compturile Casei Pinzon, cea care a împrumutat năvile lui Cris-tof Col limb şi a îngrijit de echiparea lor, şi cari compturi au fost găsite deunăzi la Paloş în Spania. Lefurile echipagiului pentru tot timpul navigării, inclusiv cu cea a lui Columb (1.600 pesetas), s’au ridicat în total ia 22 000 pesetas.—Eruditul Garcia della Riega, biograful naţional al navigatorului, a mai aflat că Columb nu era ge-novez ci spaniol, iar după mumă evreu. Tocmai acest lucru îl făcea să-şi ascundă origina adevărată.
mm

noOa revista romana
iii
ROMA N I A
'MINISTERUL D O M E N 11 L O R
SERVICIUL PESCĂRIILOR
BIUROUL DE VÂNZ A RE GALAŢI ; Cola pieţei Galaţi pe ziua de 13 Iunie 1912
S E C Ţ I A V-a
SPECIA
PROASPĂT
Maximum
Minimum
Crap .
Caracudă Lin .	.
Şalău .
Ştiucă .
Biban .
Somn pană » larma Iaprac Morun .	.
Nisetru .
Păstrugă .
Cegă .	.
Scrufhbii de Dunăre Peşte proaspăt şi sărat
149
7 6 89 325 ' 88
127 120 122 H4
,l65
15 3 34
128
34 70
1S1
35
125 106 95 »39
28.026 .Kî.
MINISTERUL FINANŢELOR
DIRECŢIUNEA CONTABIL1TĂŢEI GENERALE A STATULUI ŞI DATORIEI PUBLICE
DATORIA PUBLICA
PUBLICAŢIUNE
No. 31660 din 24. Mai 1912
A 13-a Iragere la sor|i a titlurilor de rentă 4°/0 amortibilă din 1905, împrumutul de 100.000.000 lei, se va efectua in ziua de 18 Iunie/1 Iulie 1912, ora 10 dimineaţa, in sala specială a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat in Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1900.
La această Iragere se vor amortiza titluri in valoare nominală de 054.500 lei, în proporţia următoare :
23	titluri	a 5.000 lei ...	. . 115.000	lei
78		* 2.500 „ . . .	. . 195.000	
1154	n	.. 1.000 .. ...	. . 164.000	
361		„ 500 „ ...	. . 180.500	n
626	titluri	pentru 0 valoare nom.	de: 654.500	n
Publicul este rugat a asistă la tragere.
MINISTERUL FINANŢELOR
DIRECŢIUNEA CONTABILITĂŢII GENERALE A STATULUI ŞI A DATORIEI PUBLICE
DATORIA PUBLICĂ PUBLICAŢIUNE
No. 31662 din 24 Mai 1912
A 7-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4% a-mortibilă din 1908, împrumutul de 70.000.000 lei, se vajefectuâ în ziua de 18. Iunie/i Iulie 1912, ora 10 dimineaţa, în sala specială a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat înţ Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1906.
La această tragere se vor amortiza titluri pentru o valoare nominală de 635.500 lei, în proporţia următoare :
22	titluri	a	5.000	lei	110.000	lei
77	»	»	2.500	»	192.500	»
.	_ "X ■
158	»	»	1.000	»	158.000	»
350	»	»	500	»	175-000	»
■607 titluri pentru o valoare nominală de:	635^500 lei
Publicul este rugat a asista la tragere.
MINISTER! L FINANŢELOR
DIRECŢIUNEA CONTABILITĂŢII GENERALE A STATULUI ŞI A DATORIEI PUBLICE
DATORIA PUBLICĂ PUBLICAŢIUNE
No. 31661 din 24 Mai 1912
A 13-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4°/0 a-mortibilă din 1905 (renta convertită) împrumutul de
424.613.000	lei, se va efectua în ziua de 18 Iunie/1 Iulie igi2, ora 10 dimineaţa, în sala specială a Ministerului Finanţelor, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în Monitorul Oficial No. 245 din
7 Februarie 1906.
La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de 2.779.500 lei, în proporţia următoare:
5 titluri â 20.000 lei .' .	.' .	100.000 lei
- îf1! 2	'	]-	A <j
336	»	»	5.000	»	....	1.686.000	f
- fc	1	'
1 ■	.	.	I- ’ -
1999	»	»	500	»	....	999.500	i
’i-jŢO titluri pentru ovaloarenom.de; 2.7-79.500 Iei
Publicul este rugat a asista la tragere.
‘T’ă	's	-•? ii	i!«	r > •• c:	-
iV
în'C’JA revii « A ROMaNA
PRIMĂRIA COMUNEI BUCUREŞTI
PROSPECT
Imprurnutulde lei 30.000.000. Capital Nominal, din anuldOl 2
In virtutea legii diu 20 Aprilie 1912, Comuna este autorizată a contractă un împrumut de lei 30.000.000, capital nominal, pentru executarea lucrărilor de edilitate prevăzute prin acea lege.
Pentru realizarea acestui împrumut, conform votului Consiliului Comunal din şedinţa deia 2 Iunie 1912 şi aprobărei Ministerului de Interne No. 15.008/912, Comuna emite obligaţiuni purtătoare de dobândă 4-% pe an în valoare nominală de lei 30.000.Q00, cu cupoanele de i (14) Iunie şi 1 (14) Decembrie în flecare an.
Obligaţiunile sunt la purtător. Ele se vor emite pe tipul de xoo, 500, 1000 şi 5000 lei.
Numărul de bucăţi, din fiecare fel se va fixă definitiv după rezultatul ce se va obţine în urma repartiţiei subscrierilor.
Amortizarea acestor obligaţiuni se va face al pari, în pi o-porţiuni egale pentru fiecare din aceste tipuri, în 80 semestre, prin trageri la sorţi semestriale, cari' vor avea loc in Bucureşti, In localul Ospelului Comunal, cu o lună înainte de scadenţa cuponului, adică la 1 (i4) Maiu şi 1 (14) Noembrie al fiecărui an. Prima tragere la sorti va fi la 1 (14) Maiu 1913 şi prima rambursare la 1 (14) Iunie 1913.
' Obligaţiunile împrumutului vor fi clasate prin fondurile publice şi primite ca garanţie la licitaţinnile de lucrări publice ale Statului, Judeţelor şi Comunelor. Ele vor fi aduse la Banca Naţională, ia Cassa Rurală şi Ia toate casseie puhlice, pentru toate operaţiunile prevăzute prin legile şi statutele acestor in-stituliuni.
Titlurile vor fi scutite de orice imposit present şi viitor, atât asupra capitalului, cât şi asupra venitului lor.
Acest împrumut este garantat eu veniturile comunale. La plata anuităţilor acestui împrumut se afectează,- la caz de necesitate, şi orice sporire de din cota fondului comunal.
Plata cupoanelor scăzute la 1 (14) hune şi 1 (ti) Decembrie al fiecărui an şi a titlurilor eşite la sorţi, se va face la Cassa comunală, sau şi Ja alte bănci în Bucureşti şi în judele cu cari se vor conveni, făcându-se aceasta cunoscut la timp prin publicaţiuni.	.
Cupoanele obligaţiunilor se prescriu în termen de 5 (cinci) .ani dela data scadenţei lor, iar capitalul acestor obligaţiuni se prescrie in termen de 30 (treizeci) ani dela data eşirei lor la sorţi în folosul Comunei, conform art. 126 din legea contabilităţii publice. -
Numerile obligaţiunilor eşite la sorţi se vor publică prin Monitorul comunal, Monitorul Oficial şi alte ziare.
Subscripţiunea menţionatei sume de lei 30.000 ooo, capital nominal, va aveâ loc în zilele de 20 şi 21 Iunie st. v. 1912 la Cassa comunalâ şi la Băncile din Capitală şi judeţe, cum şi la sucursalele lor, care vor conveni cu Primâria sâ deschidă subscripţie publică la ghişeurile lor, dela ora 10 a. m. pânâ laj-ora 4 p. m., in următoarele conditiuni:
1.	Subscripţiunea se va face pe formulare date de Comună;
2.	Dacă subscripţia va întrece suma de 30.000.000, Primăria îşi rezervă dreptul de a face singură repartiţia.
Sumele subscrise pânâ la 5.000 lei sunt ireductibile.
Reparliţium-a va urtnk cât se va puttk mai neîntârziat ;
3	Preţul subscripţiunei este fixat Ia Iei Sg, pentru una sută lei capital nominal în titluri. Subscriitorii vor face vârsămintele în Bilete de Bancă.
•t. La subscripţie, se va vărsa 10X asupra sumelor subscrise. în numerar sau efecte publice comunale, ale Statului, sau garantate de Stat, socotite pe valoarea nominala, iar la repartiţiune, efectele depuse urmează a fi preschimbate in numerar;
5. Al doilea vărsamânt va fi de g°/o şi se va face ta repartiţie;
(i. Al 3-lea vărsăm, de io»/0 va fi la 16 (29) August 1912 ;
7.	Al 4.-lea	i.	de 2oo/0 »	15 (28) Sept. 1912 ;
s.	A) 5-lea	»	de 2qW(, »	15 (28) Oct. 1912 ;
9.	Al 6-lea	»	de 20o/0 »	15 (28) Noem. 1912 ;
10	La ultimul vărsământ subscriitorii vor bonifică Primăriei o dobândă de 4"/* pe an, calculată asupra valorii nominale corespunzătoare fiecărui vârsâraânt, pe zihle curse dţla 1 Iunie "1912 st. v. până la 1 Decembrie 1912 st v. data scadenţei primului cupon.
11	După vărsâmântul al doilea de 9% lâ repartiţie, se vor liberă subscriitorilor titlurile provizorii în schimbul chitanţelor dela subscriere; '
12.	Preschimbări a titlurilor provizorii, in titluri definitive, se va face după plata integrală a vărsămintelor, conform pu-blicnţiunilor cari se vor face la timp;
13.	Dacă subscriitorii nu vor face vărsămintele la termenele fixate, titlurile aferente vor rămâne Comunei, care va puteâ, fără nici o somaţiune sau punere In întârziere, să le vânză pe riscul şi pericolul siibscriitotului, iar diferenţa, de va rezultă, se va acoperi din acomptui vărsat.
Băncile Ia cari se cor faeţ subscrierile la împrumutul mai sus citat sunt:
IN BUCUREŞTI: Banca Naţională. — Banca Agricolă — Banca Generală. — Banca Marmorosch Blank şi C-ie.—Banca de Credit Român.—Banca de Scont.— Banca Comercială. — Banca Românească. — Banca României (The Bank of Roumania Ltd.). — Banca C. Steriu şi C ie.
IN JUDEŢE: La Sucursalele Băncei Naţionale. — Sucursalele Băncei Agricole. —: Banca Populară din Piteşti. — Banca Comercială din T.-Severin. — Creditul
O.tean din Craiova.— Banca Slatina. — Banca Caracal.— Banca Corabia.—Banca Târgu-Jiu.—Banca Comercială şi Industrială din Pioeşti şi Târgoviste. — Banca Moldova de jos din Bârlad. — Banca iaşului din laşi.
Primar. D. DOBRESCU
Directorul Contabilittfţei,
CH1RIŢĂ G. MIHĂESCU
Sunt preferate de cunoscători