NOUA REVISTA
UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL.-
In /ară pe un an (2 volume sau 48 numere) 10 lei
m ».	.. ţease luni........................ .	6 „
In străinătate pe un an...........................12 „
ROMANA
APARE IN FIECARE DUMINICA
Director : C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : Bucureftl, Calea Victoriei 62, (Pasagiul No, 2l Telefon 30111
DIRECŢIA : Bulevardul Perdtnand 55 Telefon 8f66
No. 24
DUMINICĂ, 8 APRILIE 1912
Voi. XI
NOUTĂŢI
f Pelre Litiu.
Ochii Iui Liciu frumoşii ochi în care se topea toată lumina veselă şi toată taina bizară a unei nopţi albastre de August, — ochii aceia s’au închis. Şi s’a stins şi zâmbetul acela în care încremenise par’tă toată ironia vieţii, tot rostul şi toată nădejdea ei.
A pierit cel mai de sean.ă artist al scenii noastre de azi.
Înmormântarea, pompa princiară ce i-s’a făcut, mulţimea imensă, nemaivăzută, care l-a petrecut până în pragul groapei, au dovedit cât de drag era tuturora acest artist neobişnuit, care înfătişea privirilor nedumerite, covârşite sau îmbătate de toată jovialitatea adorabil-copilârească acelaş entusiasm, fie că vedeau pe Taifun, fie că vedeau pe I. P. Popescu din Funcţionarul dela Domenii...
Acelaş entusiasm, aceiaşi poetizare, aceiaşi putere; acelaş zâmbet nedesluşit şi seducător însufleţeau şi luminau toate rolurile.
Sunt artişti cari «joacă» cu mimica, alţii cari «joacă» cu gestul, sunt alţii cari joacă numai cu cuvântul. Liciu «juca» cu zâmbetul.
Zâmbitor e şi Lec/iat, e zâmbitor şi Tokeramo, zâmbeşte şi Diavolul, Revizorul zâmbeşte, toţi aceşti eroi ne-au spus sufletul lor cu surâsul lor specific.
Zâmbetul rece şi chibzuit, insinuant şi vag, ne desvălue sufletul lui Lechat; Tokeramo povesteşte în surâsul lui de-o stranie resemnare, amară şi crudă, în care licăreşte din când în când rânjetul pasiunci strivite, nu numai toată suferinţa nebftnuitâ a sufletului său, dar toată istoria unui neam care a răsturnat rosturile fireşti ale vieţii făcând din om un instrument al muncii, nu munca un instrument al omului.
Dar zâmbetul hipnotic, care biciueşte şi ameţeşte, care loveşte şi seduce, care strică şi care îndreaptă, care avântă şi care ucide, zâmbetul acesta uriaş care vorbeşte în Diavolul ?
Cunoaşteţi?un lini hagiu mai simplu, mai profund omenesc, mai universal şi mai înţeles ca limbagiul zâmbetului ? Liciu ştia să-l vorbească — şi sunt aşa de puţini c.are-1 ştiu!
Liciu nu era — cum se zice un «naturalist El nu căută să fie natural» Nu căută pentrucă în jocul lui nu era numai bunul simţ, care face atâtea glorii pe scena contemporană; era ceva mai mult: era o viaţă nouă, nebănuită, nemaivăzută, care se creâ atunci şi trăiâ atunci sub ochii tăi.
Eroii lui Liciu nu semănau nimeni, cu nici un om. El le da o viaţă care nu era a ta, nu era a nimănui, dar care o vedeai pentru prima oară atunci că este,— atunci, când o întâlneai.
Liciu nu reprezenta viaţa; Liciu creeâ viaţa. Arta lui eră mult superioară aşa zişilor «realişti». Şi aceasta, pentrucă el era poetul rolului pe care îl jucâ. Nu el intră în rol, ci rolul eră adus în sufletul artistului. Aci el prindea sufletul care-i lipsea, dar un suflet nou, neîntâlnit nicăeri, nemaivăzut încă, dar adevărat, adânc omenesc.
Iată, dece nimeni nu ţineâ unitatea rolului ca Liciu.
Toate astea, pentrucă Liciu era artist şi nu actor. El nu imită, el nu simulâ, el nu repetă, cu talent sau cu chibzuinţă, cuvintele altuia; ci el trăiâ, vorbea el însuşi, nu viaţa lui, nu gândul lui, ci o viaţă stranie pe care nici el n’o cunoştea, dar pe care o simţea dinlr’odată răsbindu-i sufletul şi a-prinzându-i graiul.
... Pentrucă Liciu era un om.
U11 om care şi-a trăit viaţa cu toată generositatea şi arta celor aleşi.
U11 suflet în care se sbăteâ prisosul unei energii deosebite şi care arătă că Liciu nu era actorul sfârşit şi suficient, ci artistul cu entusiasmul neobosit care nu-şi găseâ uşor potolirea şi tihna.
A scris, a făcut politică, a făcut propagandă naţionalistă.
Nu vedeţi în aceasta un suflet uriaş, pe care împrejurările numai îi prinsese toată energia sufletului în scenă, dar care ar fi putut da, în alte circumstanţe, vieţii, un alt avânt şi ar fi putut însemnă în istorie o pagină, mai puţin delicată şi modestă, dar mai reală şi mai mult luată in seamă de multe generaţii viitoare?
Aşa, el moare odată cu arta lui.
Dar nu va muri dragostea ce i-a încoronat această mică pagină pe care talentul lui o însemnă în istoria cnlturei noastre. — teo. —
Silualia excepţională din Croaţia
Ţara Croaţiei este de vre-o opt secole unită cu ţara Ungariei, dar fără să fie o ţară supusă Ungariei. Croaţia având de şef al puterei executive, un Ban, delegat de Împărat, se bucură de o autonomie relativă. Ea se administrează, îşi are justiţia şi şcoala sa, independent de Ungaria. Pentru cheltuelile comune ale armatei şi ale reprezentaţiei din afară, Croaţia contribue cu o anumită cotă din bugetul său, în tocmai cum dealtfel contribue şi Ungaria pentru Imperiu. Limba croată este admisă fără discuţie în şcoală şi instanţele judecătoreşti. Un parlament croat există în Croaţia cu o competinţă absolută în afacerile interne ale ţârei, iar pentru afacerile comune cu Ungaria parlamentul croat deleagă patruzeci de deputaţi cari iau parte la lucrările parlamentului unguresc. Şi în parlamentul unguresc, cei patruzeci de deputaţi croaţi, au dreptul să se servească de limba croată. Ceva mai mult, atunci când în parlamentul din Budapesta se tratează afacerile comune cu Croaţia, adică atunci când pot lua parte la discuţie şi deputaţii croaţi, pe palatul parlamentului din Budapesta se ridică alături de steagul unguresc şi steagul croat Cu un cuvânt, autonomia Croaţiei are o bază nu numai istorică, ci şi una constituită din legile in vigoare.
In timpul din urmă, conflictele dintre Ungaria şi Croaţia s’au înmulţit, şi ca inai în toate cazurile ele au pornit dela vexaţiunile aduse poporului croat prin restricţiunile aduse întrebuinţării limbei croate. Ultimul conflict a pornit din măsura luată de guvernul din Budapesta de a impune funcţionarilor statului, dela anumite servicii de drumuri şi căi ferate, întrebuinţarea exclusivă a limbei maghiare. Această impunere o justifică guvernul din Budapesta prin temeiul că funcţionarii cei noi nu sunt funcţionari de stat croat, ci de stat unguresc, care planează oarecum peste toate naţionalităţile din Ungaria. Cu un cuvânt, veşnica raţiune a statului unguresc peste tot şi peste toate. In mâna guvernului din Budapesta, instituţia Statului este un mijloc de oprimare a naţionalităţilor, iar nu un mijloc de ridicare, cum ar crede cineva. Pentru guvernul din Budapesta, Stalul este ca o armă creată pentru ridicarea rasei maghiare. Vechiul biciu al lui Atila, de care ne vorbeşte legenda istorică, s’a transformat astăzi în ideea de Stat unitar maghiar.
Conflictul cu Croaţia poate duce la consecinţe fatale pentru Ungaria. Deocamdată Constituţia croată este suspendată. Banul, care este şeful puterei executive, are acum puteri dictatoriale. Alegeiile pentru Parlament au fost oprite. S’a suspendat libertatea întrunirilor şi libertatea presei.
Cunoscătorii politicei maghiare găsesc că situaţia excepţională de astăzi se aseamănă foarte mult cu situaţia excepţională care a precedat revoluţiunea din 1848. —A. C. C.—
354
NOUA REVISTA ROMANA
CULTURALE
FILOSOFI A ŞI VIAŢA -
Când priveşti de aproape cum se desfăşoară viaţa celor mai mulţi oameni, constaţi că, cea mai mare parte e absorbită de grijile traiului material. E întâiu imensa mulţime a acelora, a căror condiţie nu le în-gădue să şi-o petreacă altfel. Omul muncitor, fie el dela sate, fie chiar şi dela oraşe, trăeşte o slabă, o prea slabă viaţă sufletească, fiindcă e amarnic muncit din zori şi până în noapte de grija pâinei zilnice. Traiul lui e aproape exclusiv material, desfăşurarea vieţei aproape numai animalică. Un somn chinuit, poate, sculare până ’n zori, cu mâna pe o unealtă până noaptea târziu, în răstimp o mâncare cum dă D-zeu, după mântuirea lucrului obositor iar un somn de câteva ore, pentru ca din zorii zilei următoare s’o înceapă iarăşi, din nou, la fel. Dacă numai la aceste acte materiale se reduce viaţa lui, somn, mâncare, muncă, dacă ea este aşa de exclusiv practică, ca să întrebuinţăm un cuvânt ceva mai dulce, lucrul se explică foarte uşor, şi nu e locul s’o spunem aici pe larg.
Ceva mai deasupra acestei categorii, găsim pe acea a micilor funcţionari, a căror viaţă, cu prea slabe deosebiri, se scurge cam tot aşa, stăpânită de grija traiului fizic. Dacă se amestecă ceva viaţă intelectuală aici, apoi ea vine din isvoare nu prea pure; ceva romane de senzaţie, jurnale scrise cum se scriu, etc.
Că astfel se trece viaţa acestor clase, că noţiunea dominantă în sufletul lor, că ideea şi ţinta lor fixă e aceea a „câştigului pâinei", înc’odată lucrul se explică lesne prin condiţia lor socială. Aceasta face să nu le mai rămână vreme pentru o viaţă mai ridicată.
Există apoi o categorie socială care, prin însăşi esenţa ei, nu poate fi decât exclusiv practică, în sufletul cărei'a nu poate avea loc decât noţiunea „câştigului". E categoria socială a comercianţilor.
Materialismul vieţei, practicismul e partea fatală a tuturor acestor clase. Că şi viaţa lor e câte odată sufletească, că se ridică şi ea, din timp în timp, la oarecari plăceri estetice, că oarecari curiozităţi străine de traiul zilniic o însufleţeşte uneori, nu mai rămâne îndoială. Dar ce însemnează aceste palide licăriri de o clipă în întunericul aproape neîntrerupt al traiului lor material?
Dar clasa celor aşa zişi culţi, clasa intelectualilor? Stă ea mai presus de cele pomenite până acum? Or cât de optimist ai fi, când examinezi, chiar superficial, viaţa acestei pături aşa zise culte, constaţi că deosebiri prea mari faţă de celelalte nu prezintă. Avocaţi, ingineri, doctori, magistraţi, profesori, ziarişti, literaţi, artişti etc., cei mai mulţi din aceştia sunt şi ei dominaţi de ideea unui „câştig" mai mare, toţi umblă pe toate căile să-şi sporească veniturile. Ţinta vieţei e cam aceiaşi, deosebirea e că dispun de mai multe mijloace ca s’o ajungă, mijloace puse la îndemână cu dărnicie de această cultură sau intelectualitate a lor. La cei mai mulţi din aceştia intelectualitatea sau cultura nu e privită decât ca un mijloc pentru asigurarea unui traiu material mai lesnicios,, mai bogat, mai luxos. Aceasta, e pe'ntru ei măsura va-loarei culturei. Nu e o expresie prea tare dacă am zice că sunt şi aceştia nişte „negustori de cultură". Intelectualitatea e o marfă, cultura se comercializează şi ea. Un vânt de materialism, de practicism bântue cu putere, toţi sunt porniţi pe „a face bani", bani cu orice preţ, bani prin orice mijloace. Clasa celor
umili, clasa celor muncitori nu poate trăiî o viaţă sufletească mai ridicată, căci toată le e înghiţită de munca fizică, care de abia le produce, celor mai mulţi, cele de nevoe pentru traiul animalic. Clasa intelectualilor îşi câştigă pâinea, orice s’ar zice, mult mai uşor, cu o muncă mult mai subţire, şi nu atât de absorbitoare de timp ca munca fizică a muncitorului manual. Punând în socoteală chiar faptul ,,scumpirei traiului" de care se vorbeşte atât de mult, totuşi nu rămâne îndoială că sforţările şi rezultatele sforţărilor intelectualilor depăşesc, de foarte multe ori, treapta necesităţilor lor, atât fizice, cât şi sufleteşti. Unde e atunci scuza acestei goane nebune după câştigul material, ce poate legitimă această înfrigurare de materialism, de viaţă practică? Pe cât de uşor o putem găsi claselor de jos, pe atât de greu o putem da celor intelectualizate. Cum nu e posibilă, la acestea, emoţia intelectualităţei pure, dezinteresate? Când aceasta e realitatea, când cultura e privită aproape exclusiv sub unghiul acesta al practicismului ordinar, nu tre-bue să ne mai mire faptul că rarile arătări de cultură dezinteresată, al căror raport cu viaţa aceasta practică e cu greu vizibilă, sunt privite cu duşmănie, cu răutate, cu dispreţ. Pentru cei ce stau exclusiv pe terenul acestei vieţi practice,—vorbim de intelectuali— e de neconceput ideea cugetărei dezinteresate, frumu-seţei culturei în sine. Spiritul contemplativ e considerat ca o nenorocire, teoreticianii sunt priviţi ca nişte naivi sau ca nişte nebuni, tot ce nu se revarsă îndată şi în mod sigur în curentul vieţei materiale, e considerat ca muncă pierdută, iar muncitorii dezinteresaţi ca nişte leneşi, ca nişte oameni de prisos. „Fiţi practici", strigă ei pe toate cărările. „Nu pierdeţi vremea cu teorii, cu visuri, cu utopii".
Ce e general, ce e 'gândire abstractă şi în raporturi depărtate şi invizibile, pentru ei, cu viaţa practică, îi oboseşte, pentrucă merge pe deasupra emotivităţei lor ordinare, care e pe linia câştigului material. A-i mişcă cu ştiinţa şi filosofia abstractă e o imposibilitate. Spiritul lor e prea particularist, ce-i acum e totul, deviza lor e „ce-i în mână nu-i minciună". La aceştia, spiritul antifilosofic, de care am vorbit într’un articol trecut, nu-şi mai are explicare într’o imposibilitate sau într’o greutate intelectuală pentru abstracţiune, ci în această concepţie atât de coborîtă despre viaţă. Chiar greşim când zicem concepţie. Mai potrivit e cuvântul habitudine. Atâta sunt stăpâniţi de ideea folosului practic, atât de puternic e sprijinită şi alimentată de întreaga atmosferă morală dela noi această tendinţă, încât eai a devenit o a doua natură', a devenit fire, a devenit caracter. Urmările acestei habitudini sunt: un egoism din ce în ce mai accentuat, o izolare; a tuturor puterilor intelectuale,—căci concurenţa în care intră le învrăjbeşte,—o risipire a lor, prin urmare. Fiecare lucrează—cum lucrează?—şi caută foloase în sfera sa, sentimentul solidarismului cultural, intelectual nu există. Şi cât n’ar puteâ face pentru cultură şi chiar pentru viaţa practică, nu individuală însă, ci socială, toate aceste puteri întrunite, solidarizate! N’avem, orice s’ar spune, o atmosferă prielnică culturei adevărate, intelectualismului serios.
Aşa fiind, noi credem că trebue primiţi cu multe rezerve, cu foarte multe rezerve, credem chiar că tre-bueşte combătut acel curent filosofic care caută să reducă adevărul la ceeace, e util în viaţa practică,—am vorbit de pragmatism. Punându-ne pentru moment chiar din punctul de vedere al acestei direcţiuni filosofice, noi socotim întronarea ei inutilă, ba chiar vătămătoare, pentrucă cei mai mulţi o vor înţelege în sensul practicismului vulgar de care am vorbit mai sus. Ea cade într’un timp de materialism acerb, în-
NOUA REVISTA ROMANA
355
tr’un timp când societatea e prea exclusiv frământată de tendinţa schimbărilor materiale, şi când oarecare suflu de idealism, de emoţie intelectuală pură i-ar fi atât de trebuincios. Triumful acestei direcţii filosofice, ar fi, fără voia ei, triumful materialităţei asupra idealităţei, şi socotim că dacă omenirea trebue să realizeze din ce în ce mai mult ideea de umanitate, aceasta e în senzul laturei idealităţei, căci aceasta e esenţială ei.
Şi aşa vremurile noastre sunt destul de dominate de interesul material, pentru ca să mai venim cu: o concepţie care în mod fatal le va înrâuri, le va mişca tot pe panta pe care au pornit. E atât de greu să desparţi în mintea celor mai mulţi oameni ideea oricărei cunoştinţe de aceea a folosului ei imediat, e aşa de instinctivă această asociaţie, li-e aşa de greu tuturor să conceapă cum ar putea să se ocupe cu ceva din care să nu tragă profit, încât nu ştiu ce mijloace de a-i îndruma spre o cale mai ideală nu-s cu totul neputincioase. Nu fac toţi din cultură, din literatură, din artă, din filosofie un mijloc de câştig, nu se speculează îndeajuns şi aceste produse superioare ale sufletului omenesc, n’au devenit toate acestea nişte mărfuri ca oricare altele, pentru ca să mai venim cu o concepţie atât de mângâietoare pentru această direcţie practică a vieţei? Ce sentiment dureros n'ar trebui să ne cuprindă la gândul că pentru aceste produse înalte ale sufletului, literatură, artă, ştiinţă, filosofie, cari vor să fie privite azi ca mijloace numai de folos, suflete cari le-au ridicat la culmile cele mai înalte s’au chinuit şi au murit, fără să le treacă prin minte ideea folosului lor, fără să folosească ele personal de pe urma lor ! Nu e într’un fel o profanare această subordonare a lor la folosul imediat? Generaţii întregi de cugetători, de savanţi şi de artişti s’au străduit să înalţe omenirea în ochii ei proprii, să întroneze triumful spiritului ; au alergat împătimiţi după adevăr şi frumos şi au murit pentru adevăr şi frumos, au arătat culmile unei părţi atât de însemnate a realităţei, cum' e aceea a spiritului, şi noi să nu fim în stare să privim această realitate a spiritului în sine însăşi? Să nu simţim frumuseţea ei pentru ea însăşi?
Dar, se va zice: Nu. e aceasta o concepţie metafizică? Desprinzând astfel de viaţă filosofia, ştiinţa, arta, nu facem din ele nişte entităţi? Toate au, în definitiv, un scop în lume, dar aceste entităţi ce scop au? Nu trebue să desprindem nimic din viaţă, căci toate trebue să fie pentru viaţă, iar când nu sunt pentru viaţă, sunt lucruri de prisos, lucruri seci, sunt zădărnicii. Ce foloseşte omenirei, bună oară, să se discute la nesfârşit despre spaţiu şi timp, despre principiul prim al lumei, şi despre evoluţia lumei, să se găsească substanţa universului, să se reducă la materie sau la spirit, sau şi la una şi la alta? Ce câştigă ea dacă ne vom ocupă cu sufletul şi cu esenţa lui, cu principiul lui prim, cu substanţa lui? Vorba e prosperitatea lumei se va resimţi din aceste discuţii? Şi chiar şi teoriile şi născocirile ştiinţei la ce folosesc ele dacă nu sporesc buna stare materială a oamenilor? De geaba matematicianul născoceşte la formule, dacă ele nu vor găsi aplicabilitatea lor practică imediată, zadarnic chimistul şi biologistul vor descoperi o nouă combinaţie chimică în celulele vitale, dacă nu vor isbutî să dea oamenilor mai multă sănătate, şi tot aşa şi cu ceilalţi oameni de ştiinţă.
Nu putem să nu recunoaştem partea de adevăr pe care o coprinde această întâmpinare. Nu vom fi noi contra aplicabilităţei ştiinţei în viaţa practică, mai ales privind această aplicabilitate din punctul de vedere al folosului ei social. Privim şi noi ştiinţa şi filo-
sofia ca nişte funcţiuni sociale. Ştiinţa c menită, în-tr’o altă organizare socială, să micşoreze greutăţile traiului pentru toţi şi prin aceasta să micşoreze distanţa dintre clasa muncitoare, -al cărei traiu e exclusiv material, şi celelalte clase cari, ori cum, tot mai au posibilitatea, cel puţin, să trăiască o viaţă mai ridicată deasupra materialităţei. Până atunci, de sigur, gândul aplicabilităţei ei practice nu va trebui să ne părăsească. Să facem însă presupunerea că graţie ştiinţei, va veni o vreme când toate nevoile tuturor oamenilor vor fi cu prisosinţă satisfăcute, când va fi greu să mai concepi ce avantaje să tragi din noi descoperiri ştiinţifice, când poate ne vom fi săturat chiar de avantaje de acestea. Inceta-va atunci rostul ştiinţei? Nu va mai prezentă atunci nici un interes pentru omenire? In sine, ca pură aplicaţie a spiritului, va fi ea o zădărnicie şi va dispare dintre oameni? Cu satisfacerea tuturor nevoilor materiale, se va închide seria sforţărilor, a dorinţelor, a idealurilor? Se va odihni omenirea într’o stare de beatitudine perfectă? Şi va putea fi într’adevăr o beatitudine acest repaoz final?
Dar filosofia? După ce vom fi secat tot isvoru! utilităţei ei practice, nu va mai avea ce să caute între noi? Dar ce vom face noi atunci? Triumful definitiv sau aproape definitiv al spiritului asupra materiei fi-va atunci, printr’un oribil contrast, chiar moartea spiritului însuşi?
Din fericire, se va zice iarăşi, nu va ajunge ştiinţa să realizeze această utilitate finală şi generală, şi chiar de va fi s’ajungă, de ce să mergem noi cu mintea într’un viitor atât de depărtat? Deci, pentru vremurile noastre îi rămân ştiinţei încă multe de făcut, nu trebue să ne speriem de pe acum de vre-o odihnire definitivă a spiritului.
De sigur, o repetăm, şi ştiinţa şi filosofia vor trebui să aibă răsunetul lor în viaţa practică. Numai că această influenţă trebue privită altfel. Va exista totdeauna o dualitate între partea lor de aplicabilitate şi desfăşurarea lor teoretică, principială. Această dualitate îşi are rădăcina într’o dualitate sufletească ireductibilă. Sunt spirite înclinate spre laturile concrete ale vieţei, spiritele particulariste, cari nu pot gândi decât prin fapte, prin detalii, în cari principiile, teoriile, formulele îmbracă îndată, cu uşurinţă o formă materială, concretă, pipăibilă. Şi sunt, din contră, spirite cari se urcă, din chaosul detaliilor, cu uşurinţă spre ideea lor generală, cari au o minunată facultate de a prinde raporturile şi analogiile dintre fenomene şi grupuri de fenomene, cari îmbracă îndată faptele în formula lor generală. Sunt două înclinări mentale ireductibile, două feluri de a fi ale sufletului omenesc cari nu pot fi date deodată în acelaş individ. Istoria ştiinţei ne arată că marii inventatori în ştiinţa teoretică n’au fost şi oameni de aplicabilitate, după cum şi istoria transformărilor sociale ne spune că una au făcut ideologii şi alta spiritele militante. Şi nici nu e cu putinţă să fie altfel. Nu poţi avea timp să formulezi şi principii şi să cauţi .mereu şi verificarea lor în practică, care îţi poate prezenta deodată o mulţime de aspecte nevăzute, după cum dacă ţi-e ochiul îndreptat numai spre acestea, n’ai răgaz să vezi cari sunt raporturile lor ultime, generale.
Tot aşa şi filosofia, ca şi ştiinţa. Nu poate filosoful abstract, nici nu trebue ca tot el să arate în cazurile concrete ale vieţii ce folos pentru omenire poate aduce cutare sau cutare sistem filosofic, cutare sau cutare teorie morală sau psichologică. Şi gândul savantului, şi al filosofului, trebue să fie să ducă cât mai departe şirul formulelor şi al specula-
N6UÂ REVISTA R6MXNX
^56
ţiilor generale asupra lumei şi vieţei, să adâncească cât mai mult toate gândirile ce le deşteaptă această lume şi această viaţă, şi se vor găsi destule alte spirite, foarte utile negreşit, cari vor şti să scoată din teoriile lor generale tot profitul pe care ele îl pot da pentru viaţă. Şi teoria şi practica vor suferi amândouă enorm când nu-şi vor păstră până la un punct independenţa lor naturală. Putem deci răsjpunde celor cari privesc ştiinţa şi filosofia, dacă putem zice astfel, sub specie utilitatis. In însuşi interesul aplicărei practice, ştiinţa teoretică trebue să se desvolte independent de gândul aplicabilităţei ei practice; lăsaţi pe savanţi şi filosofi să mărească patrimoniul ştiinţei lor, căci veţi avea şi voi folosul vostru, lăsaţi-i pe ei, dacă le place, să guste emotivitatea aceasta a intelectualităţei pure, fiindcă fără ea nu veţi putea gustă nici voi pe aceea a rodniciei practice pentru voi şi pentru lume.
Am concedat, şi nu puteam face altfel, că trebue să se scoată din filosofie şi ştiinţă toate foloasele practice posibile pentru societate. N’am putut să n’ad-mitem că ele în mod concret, direct influenţează viaţa materială a societăţilor. Am despărţit însă teoria şi practica, pentrucă aşă o cere interesul amândorora.
In afară, însă, de ecoul material, practic, pe care aceste preocupări ale minţei îl au şi trebue să-l aibă în viaţa zilnică, ştiinţa şi filosofia, ca şi arfa şi literatura, au o influenţă indirectă tot atât de mare ca şi cea directă, şi chiar mai mare, şi singura de valoare eternă, dacă privim omenirea în desfăşurarea laturei ei celei mai caracteristice, care e aceea a idealităţei. Existăi o emoţie a adevărului şi a cugetării, tot atât de importantă în viaţa sufletească a ome-nirei cum e şi emoţia estetică, cum' e şi emoţia religioasă pentru sufletele credincioase.
O comparaţie între natura şi efectele emoţiei estetice cu emoţia cugetărei va scoate în evidenţă rolul filosofiei în viaţă.
E de toată lumea admis azi că emoţiile estetice au ca însuşire esenţială pe aceea de a fi dezinteresate. Ele n’au raport direct cu viaţa trebuinţelor organice, deşi au răsunetul lor puternic şi asupra vieţei fizice. Înşişi acele aspecte ale realităţei cari, obişnuit, trezesc senzaţii şi emoţii mai mult egoiste, cum sunt cele cari se adresează simţului gustului şi al mirosului, simţuri mai puţin psichice şi mai mult organice, sunt şi ele capabile să deştepte emoţii estetice, atunci când ele le pot trezi deodată în mai multe suflete, fără ca între acestea să se nască vre-o concurenţă, vre-un conflict. Un banchet, o masă copioasă între prieteni produce o emoţie estetică, căci ea e împărtăşită de cât mai mulţi, emoţia creşte în raport direct cu înmulţirea celor ce simt la fel. Cu atât mai mult e aşa cu celelalte aspecte ale realităţei cari se adresează mai mult simţurilor în deosebi psichice, auzul şi văzul. Un peisaj poate fi privit de mii de oameni fără ca între ei să se ivească vre-un conflict, o simfonie poate fi ascultată de mii de auditori fără ca emoţia estetică să se slăbească, şi de cele mai multe ori ea creşte în raport cu extenziunea ei socială. Acesta şi e marele efect moralizator al artei şi literatura. Putând înlătură competiţiunea, concurenţa, conflictul, ele apropie pe oameni, îi uneşte în aceiaşi sală în senzaţii şi emoţii comune, îi sociabilizează, îi solidarizează. Apoi prin obiectul lor, care e esenţial-mente zugrăvirea pasiunilor şi durerilor omeneşti, literatura şi arta deşteaptă interes, graţie mijloacelor lor, pentru omenirea suferindă, deşteaptă simpatie pentru semeni, şi deci pornirea de a face bine seme- . nilor. In această deşteptare a sentimentelor altruiste consistă rolul etico-social al literatura şi artei.
Aceleaşi caractere le prezintă şi emoţiile adevărului, ale cugetărei, emoţiile intelectule cu un cuvânt. Şi acestea sunt dezinteresate, şi ele se pot bucură de această împărtăşire generală caracteristică emoţiilor estetice, bine înţeles atât cât pot fi ele la nivelul minţei cât mai multora. Acelaş aspect al naturei poate fi cercetat, analizat, disecat de o lume întreagă, acelaş şistem filosofic poate fi meditat de nenumărate suflete, fără să se ivească conflict între ele. In multe privinţe emoţiile intelectuale se împletesc cu emoţiile estetice, şi chiar devin emoţii estetice. Indiferent de adevărul ştiinţific pe care-1 cuprind, atâtea teorii ştiinţifice şi filosofice grandioase sunt de o frumuseţe palpitantă, care întrece de multe ori pe a celor mai frumoase creaţii artistice. Câtă poezie nu e în teoria gravitaţiunei universale a lui Newton, câtă măreţie estetică în teoria lai Kant şi Laplace asupra formărei universului ! Dar chiar sistemul eronat geo-centric al celor vechi câtă frumuseţe nu cuprindeâ el în sine ! Cine a putut ceti fără o transportare ce nu se poate spune, fără o sguduitoare emoţie concepţiile lui Spinoza asupra Durnnezeirei, asupra Substanţei şi Atributelor Substanţei!
Nu-s oare pline de poezie teoriile aprioriste ale lui Kant asupra Spaţiului şi Timpului, şi nu tot astfel teoriile evoluţioniste ale lui Darvvin şi Herbert Spencer? Cine poate să rămână rece la paginele sublime ale Iui Bergson? Există o estetică a abstrac-ţiunei, tot atât de înaltă şi poate şi mai înaltă ca aceea a artei şi a literatura.
Intr’o privinţă, ni se par chiar superioare emoţiile cugetărei emoţiilor estetice propriu zise. Intr’adevăr, acestea sunt prin natura lor mai senzoriale decât cele intelectuale. Când asişti la teatru la reprezentarea unei acţiuni dramatice, vezi persoane în carne şi oase, cu emoţii şi pasiuni, cu defecte şi viţii, şi după legile contagiunei psichice, ale sugestiunei şi autosu-gestiunei, dacă ele pot trezi în tine imagini şi schiţe de acţiuni binefăcătoare, lasă în tine şi rezidii, imagini şi schiţe de acţiuni rău făcătoare, vătămătoare. Aceste imagini trăesc latente în sufletul spectatorilor şi aşteaptă numai ocaziile să se traducă în acte. Şi chiar de n’ajung să se traducă în acte, ele tot stau în suflet măcar ca simple imagini, şi în complexul imaginilor înălţătoare acestea sunt ca nişte buruieni rele, cari tot fac puţină umbră nevinovăţiei sufleteşti.
Emoţiile cugetărei ne desprind incomparabil mai mult de viaţa senzorială, ele ne detaşează mai puternic de aspectele vieţei zilnice, ele sunt mai pure, mai ideale, mai dezinteresate. Ele te transportă Î11 lumi mai înalte, ele îţi trezesc imagini mai grandioase ; filosofia îţi dă emoţia îmbătătoare, într’un fel chinuitoare, dar într’un fel şi liniştitoare, a infini-tăţei spaţiului, timpului şi a cugetărei. In atingere cu lumea aceasta a transcendentalului, a suprasensi-bitului sufletul sd despersonalizează până la un punct, ai sentimentul că intri în torentul circulaţiei universale, simţi solidaritatea ta cu aceea a universului întreg. Câtă imensă influenţă morală nu poate exercită o astfel de emoţie asupra omenirei ! Nu te mai poţi coborî din înălţimele acestea cu sufletul meschin, interesat, stăpânit de necesităţile comune.
De sigur, emoţiile estetice sunt la nivelul mai multora şi deci pot avea o acţiune socială mai întinsă. Dar şi filosofia şi ştiinţa pot foarte bine fi tratate pe înţelesul tuturor. De altfel, literatura se însărcinează chiar ea să popularizeze filosofia şi ştiinţa.
. Departe de a omorî poezia, progresul neîncetat al ştiinţei şi al filosofiei îi dă un avânt şi mai mare, şi ea se va inspiră din ce în ce mai mult din materialul
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
357
ştiinţei şi filosofici. Sistemele filosofice se vor o-glindî din ce în ce mai mult în poezie şi literatură în genere. Ca să luăm un exemplu ce ne vine în minte la întâmplare, dacă nu e accesibilă tuturor filosofia Eticei lui Spi/ioza, ea va fi foarte uşor înţeleasă de toţi cari vor citi-o aşa cum a ştiut s’o redea poetul Sully-Prudhomme, în sonetul său admirabil Unhomrne doux:	'
C’ctait un homme doux, de chetive sânte Qui tont en polissant des verres de lunettes, Mit Vessence divine en for mules tres nettcs Si nettes que le monde en fut epouvan’te.
, Ce sage demontrait avec simplicitc,
Que le bieu et le mal sont d'antiqu es s or nettcs, Et que Ies homnies soni d'hutnbles marionnettes, Dont le fii est aux rnains de la Necessite.
Intru cât această poezie cu inspiraţie filosofică, a lui Sully-Prudhomme, e mai slabă ca o poezie in care se zugrăveşte emoţia amorului?
Sunt oare mai prejos versurile lui Eminescu al nostru :
La ’nceput pe când fiinţă nu eră, nici nefiinţă,
Pe când totul eră lipsă de viaţă şi voinţă
Când nu se ascundea nimica, deşî tot eră ascuns
Când pătruns de sine (însuşi odihnea cel nepătruns...
(Satira I).
'•e aceste versuri, tot de Eminescu:
Te urmăreşte săptămâni Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâini,
;	Un tremurat din gene.
(Ce c amorul?)
Lirismul filosofic, fără să înăbuşe lirismul erotic, care va fi etern ca lumea, va luă o desvoltare din ce în ce mai mare şi prin el filosofia va exercită un rol etico-social nepreţuit. Literatura şi arta vor fi mijlocitoare între filosofic şi ştiinţă şi mulţime.
Spiritul filosofic va trebui pe urmă să pătrundă cât mai adânc în şcoli, unde rolul lui va fi să armonizeze disciplinele literare cu cele ştiinţifice. Dacă învăţământul secundar are menirea să dea, nuţ o cultură generală,—cuvântul ar fi prea pretenţios—ci o tendinţă mai mult, o dragoste de cultură generală, apoi el nu şi-o va ajunge decât prin pătrunderea cât mai adâncă de acest spirit filosofic. Nu o oră sau două de filosofie, câte cere programul de azi, alături de atâtea de limba şi literatura franceză, germană, de chimie, de ştiinţe naturale, de matematici, etc. Ce psichologie poţi face într’o oră pe săptămână, când ştiinţa aceasta, prin chiar aplicabilitatea ei în viaţă, ar cere atâtea discuţii cu elevii, atâtea analize de fapte din viaţa lor intimă şi de toate zilele? Nu e vorba, orice obiect de studiu poate fi presărat cu interpretări filosofice, şi dascălii cei buni pot s’o facă din clasele cele mai elementare. Dar e nevoe de o preocupare filosofică mai intensă ; aceasta să fie ca o încoronare a studiilor secundare. Nu înţelegem de ce nu s’ar predă o oarecare istorie a filosofici, de ce nu s’ar introduce o oră sau două de enciclopedia jilosofiei? Din acestea ar câştigă foarte mult şi celelalte studii. Ar câştigă însă foarte mult spiritul elevilor, cari ar ieşî din şcoli cu o putere de coordonare mai mare, cu o dispoziţie mai deschisă spre toate aspectele vieţei sufleteşti, şi mai presus de toate, suntem convinşi, cu o inimă mai mare.
I. Nitipeanu
CĂRŢI PENTRU POPOR
Ori cât am fi de pesimişti, trebiie să recunoaştem că numărul celor cari citesc, în ţara noastră, s’a mărit în mod simţitor. Dovadă sunt mulţimea cărţilor cu care se face negustorie de către editori, şi numărul relativ mare al exemplarelor trase din fiecare volum, dintre care unele se pot făli că au ajuns la mai multe ediţii.
Se înţelege că la aceasta a contribuit şi eftenirea cărţilor.
Când s’au tipărit pentru întâia oară poeziile lui Eminescu, trebuiâ să plăteşti patru lei pe un volum, pe care astăzi îl cumperi cu 1 leu 25 bani, fără a mai vorbî de ediţii şi mai puţin costisitoare, sau ediţiile aşâ zise „populare" ale negustorilor din Bu-crueşti, cari se vând cu 25 şi 30 bani volumul.
Biblioteca petdru toţi, Biblioteca Minerva, Biblioteca enciclopedică Socec, au editat aproape toată literatura noastră veche şi nouă, şi împreună cu alţe colecţii mai puţin răspândite au aruncat sute de mii de broşuri, în toate colţurile ţărei, care s’au cetit şi se citesc cu lăcomie.
Cine citeşte puzderia aceasta de cărţişoare, dintre cari unele sunt nişte traduceri oribile?
Cetitorii obişnuiţi ai acestor colecţiuni sunt târgoveţii, şi aşâ zişii „intelectuali" ai satelor. Poporul, însă, adică ţărănimea noastră^ pătura cea mai interesantă a neamului românesc, nu citeşte nimic din tot ce se tipăreşte în ediţiile acestea eftine, de care ar putea să se apropie, din punctul de vedere al pungei.
Şi nu se apropie de aceste cărţi, pentrucă sunt cu totul străine de sufletul poporului, şi nu le poate înţelege, şi nu corespund la nici una din trebuinţele lui.
Lucrul acesta s’a înţeles de acei cari se interesează Je cultura păturei de jos, şi s’au făcut încercări pentru a i se pune la îndemână scrieri speciale.
Intenţiile bune nu au lipsit; scopul însă nu a putut fi ajuns întotdeauna.
Iată, de pildă, „Biblioteca societăţei Steaua” care a editat, până acuma vr’o 25 de broşuri eftine, şi care se răspândesc prin diferite mijloace. Câte din aceste cărţişoare pot fi cetite de ţărani? Câte din ele pot să-i intereseze şi pe câte le pot pricepe?
Pentru ca o carte să poată fi cetită de un ţăran adevărat, un om care a învăţat câteva clase primare, şi are îndemnul să-şi mai arunce ochii pe o tipăritură, trelbue să fie scrisă în limba lui, pe care p vorbeşte şi o aude în fiecare zi, în satul lui, adică să fie scrisă cartea „pe înţelesul tărănimei". Pe lângă asta. ceeace se scrie în carte, să-i „meargă la inimă", adică să corespundă unei trebuinţi sufleteşti a lui ; sau, dacă' i se spun lucruri nouă, el să fie în stare să le priceapă. Şi, în sfârşit, se mai are o condiţie: cartea să trateze lucruri care-1 pot interesă.
Judecate din acest punct de vedere, publicaţiile societăţei „Steaua" nu şi-au atins scopul, deşî au fost „premiate cu diplomă de onoare şi medalie de aur la Expoziţia societăţei de Ştiinţe din 1903, Expo-poziţia agrară din 1904 şi la Expoziţia generală română din anul jubilar 1906".
Ce s’a tipărit în această colecţie care să întrunească aceste condiţii?
Cine poaţe contesta utilitatea lucrărilor d-lui Dr. Eelix: ,,Medicul poporului”? Dar cum ar putea acest mare savant, să scrie pe înţelesul ţărănimei, când el este cu totul străin de neamul nostru, şi în afară de servitori—dacă şi aceia nu i-or fi fost numai un-
NOUA REVISTĂ ROMANA

guri—el n’a avut ocazia să stea la sfat cu ţăranii pentru cari se încumetă să scrie !
Celelalte broşuri din această colecţie, toate scrise foarte frumos, se adresează unei păture mai culte, se adresează unui public obişnuit să aleagă ce să citească. D-nii Sadoveanu, Slavici, Iorga, Coşbuc şi alţii, au lucrări care de care mai măestrite, şi le citeşte cu plăcere orice om cult, dar nu se adresează în special păturei de jos, pentru care societatea Steaua şi-a pus în gând să le tipărească.
Privită şi din alt punct de vedere, încercarea so-cietăţei „Steaua” nu a reuşit.
Din punct de vedere practic, ce cunoştinţi capătă ţăranul cetind aceste broşuri?
Cărţile de istorie par a fi subiectul favorit. Din tara Basarabilor, Avem cu ce să ne mândrim, Ştefan-cel-Mare, Domnul Tudor, Romanii şi Dacii, atâtea subiecte vrednice să fie tratate de maeştrii condeiului nostru ; atâtea fapte istorice, atâţia oameni mari, atâţia sfinţi pe care e bine să-i cunoască ţăranul. Nimic de zis asupra acestor lăudabile intenţiuni. Dar mi se pare foarte ciudat lucru să amintim ţăranilor despre Romani şi despre Daci, să mergem aşa de departe înapoia vremii, în loc de a procedă în mod mai sistematic, mai conform cu firea lucrurilor, vor-bindu-le mai întâi despre Cuza-Vodă, un sfânt pentru care poporul are un cult aşa de adânc înrădăcinat.
Se înţelege că prima carte care trebueşte pusă în mâna unui cetitor, pe care voim să-l formăm, este o carte din care să afle cât mai multe lucruri despre istoria „Patriei” ; sistemul însă trebue să fie cu totul contrar aceluia urmat în cărţile de şcoală, în care se începe cu timpurile preistorice, pentru a ajunge în zilele de astăzi. Astfel conceput scopul unei biblioteci ca a societăţei „Steaua”, cel întâiu volum de istorie ar fi trebuit să vorbească despre Cuza-Vodă, în jurul căruia s’au creat şi legende, pe care le cunosc mai cu seamă ţăranii ; şi o asemenea carte nu numai că s’ar fi cetit cu o lăcomie aşa de explicabilă, dar ar fi desvoltat şi curiozitatea cetitorilor ei, de a ceti şi altele, în care s’ar fi tratat despre timpurile anterioare, şi aşa s’ar fi atins ţinta de a se aţâţă curiozitatea, singurul motiv care ar îndemnă pe ţărani să citească lucrări privitoare la istorie.
O altă colecţie de cărţi eftine, destinate în special păturei ţărăneşti, este „Biblioteca populară a Ad-ministraţiunei Domeniului Coroanei”, din care au apărut, până acuma, vr-o 46 de cărticele, îngrijit tipărite.	1
Activitatea d-!ui Ka’inderu nu cunoaşte margini, şi bunele sale intenţiuni pentru înălţarea sătenilor noştri sunt bine cunoscute de toţi acei cari se interesează de asemenea chestiuni. D-l Kalinderu nu a cruţat nimic pentru a face o operă folositoare, editând această bibliotecă; toată munca sa se oglindeşte în aceste cărticele, în care se găsesc toate cunoştinţele necesare pentru conducerea unei bune gospodării.
Creşterea viermilor de mătase, albinăritul, confecţionarea pălăriilor de paie, cultura legumelor, economia vitelor, cultura arborilor roditori, a lucernei, a plantelor de nutreţ, a sfeclei, a inului, etc., sunt atâtea subiecte, tratate de specialişti, a cărora com-petinţă este netăgăduită.
Aceste cărticele corespund unei trebuinţi reale, şi despre ele s’ar putea spune numai bine, dacă limba în care sunt scrise ar fi mai apropiată de limba de toate zilele a ţăranului. De altfel, biblioteca aceasta pare a fi menită mai mult pentru „intelectualii” satelor, cari au nevoie de cunoştinţele din ea, pentru îndrumarea ţăranilor pe cari prin firea luc.u i'or trebue să-i conducă.
Un neajuns al acestei colecţiuni este că nu a editat nici o carte distractivă, şi ţăranul are nevoe şi de asemenea cărţi.
O carte în care se cuprind numai cunoştinţi practice, se citeşte numai când trebue să faci uz de ele. Când va veni vremea să semene sfecla, ţăranul va răsfoi cărticica şi va aplică sfaturile din ea, dacă le va fi uitat de când le-a aplicat anul trecut. In zilele de sărbători, însă, ori în nopţile lungi de iarnă, cetitorul nu găseşte, în această Bibliotecă, nici o carte care să-l distreze, precum nu găseşte nici sfaturi de care simte nevoe mai în fiecare zi.
Lipsa aceasta o completează publicaţiunile Casei Şcoalelor.
Nu se puteau închipui cărţi mai potrivite pentru nevoile sufleteşti ale ţărănimei, ca acele tipărite de Casa Şcoalelor. „Istoria prea frumosului Arghir şi prea frumoasei Elena”, „Esopia", „Alexandria”, ,Ghe-noveva”, sunt cărţile care au fermecat generaţiile trecute şi cari ţin încordată atenţia cetitorilor. Ediţia aceasta, revăzută de un meşter ca d. Mihail Sadoveanu, care a dat şi ideia de a se tipări cărţile noastre bătrâneşti, cuprinde cea mai curată limbă românească, pe care o poate pricepe şi o gustă ţăranul nostru.
In afară de aceste cărţi distractive, Casa Şcoalelor a mai tipărit, în aceiaşi colecţie, Răvaşele unui doctor, trei volume scrise de d. Dr. Iliescu, cuprinzând articolele apărute mai întâi în Răvaşul Poporului. Sfaturile acestui doctor, care cunoaşte aşa de bine poporul şi nevoile lui, scrise într’o limbă aşâ de românească şi accesibilă tuturor minţilor, alcătuesc una din cele mai bune cărţi, cu menire de a aduce folosul cel mai mare populaţiunei noastre ţărăneşti.
Folositoare este de asemenea, după cum şi-au dat părerea şi alţii, Cartea despre datorii şi drepturi, cu articole extrase tot din Răvaşul Poporului, şi în care se găsesc tratate, în graiul ţărănimei, chestiuni de drept pe care trebue să le cunoască şi cel mai modest cetăţean, şi care mai totdeauna se ţin ca un fel de taine pentru lumea satelor, pentru care această carte îndrăzneaţă poate fi socotită ca o revelaţiune.
Am zis că această carte este îndrăzneaţă, căci cum poţi să nu consideri astfel o lucrare în care se lămureşte pe înţelesul tuturora, Constituţia, această carte socotită până mai deunăzi ca subversivă, primejdioasă, revoluţionară, anarhistă, etc; care umplea de groază pe stăpânitori, se confisca din ordinul lor, şi se tratau ca instigatori pe acei în casa cărora se găsea câte un exemplar din Constituţie, acest corp al delictului, piesă convingătoare de culpabilitate.	■	;	■
Şi acum Casa Şcoalelor editează şi răspândeşte o asemenea carte !
Cum s’au schimbat vremurile !
Dorinţa de a pune la îndemâna păturilor de jos cât mai multe cunoştinţi, prin cărţi bine alcătuite, a îndemnat pe mai mulţi scriitori să-şi închine activitatea întru ajungerea acestui scop.
In primul rând trebue pus d-l Emanoil Elefterescu, a căruia Cartea Neamului merită o deosebită atenţiune.
Prin cuprins, prin stil şi prin preţul de doi lei, cartea aceasta se adresează păturei mai cu dare de mână de prin sate, în special învăţătorilor şi preoţilor, cari o pot citi cu mult folos.
Cartea neamului este un fel de almanah, din care au ieşit până acuma două volume, pe anul 1911 şi 1912, cu un cuprins românesc, lucrate după un plan bine chibzuit.
Pentru fiecare lună din an se consacră un număr
NOUA REVISTA ROMANA
A 59
de pagini, în care pe lângă partea pur calendaristică, se găsesc şi alte lucruri importante referitoare nu* mai la noi. Calendarul istoric arată, zi cu zi, faptele principale din istoria neamului românesc; în tradiţi-unite, datinele şi credinţele poporului român se descriu toate obiceiurile care se păstrează şi se practică în cursul fiecărei luni în diferitele părţi locuite de români, pe cari este bine să le cunoască mai cu seamă atei cari vin în contact imediat cu ţăranii, pentru a încerca, prin influenţa ce o pot exercită asupra lor, ca să le păstreze înainte, nelăsându-şe ademeniţi de invazia obiceiurilor străine, care au pus stăpânire pe lumea oraşelor noastre.
Bucăţile din Partea literară nu sunt toate în perfectă armonie cu partea întâia a cărţei. Articolele cu cuprins teologic vor fi având rostul lor pentru lumea preoţească, deşi Ii s’a dat o întindere prea mare, dar parcă nu sunt la locul lor într’o carte în care. pentru a combate obiceiul sărutatului, se găseşte o frază ca această ; „Pentru ce aşi mai spune eu cât de dulce şi cât de bun este sărutatul..." De asemenea citaţiile franţuzeşti şi latineşti ar putea lipsi din-tr’o carte menită să fie cetită tocmai de acei cari nu cunosc aceste limbi.—Am insistat asupra acestor mici lipsuri, tocmai pentrucă suntem de părere că lucrarea
I)-lui Elefterescu umple un gol în literatura noastră, şi nădăjduim că va ţine în seamă aceste observaţii prieteneşti la alcătuirea volumelor viitoare.
După cum se vede, se lucrează şi la noi, cu spor, pentru luminarea poporului, cu toată indiferenţa pă-turei suprapuse, care nu are timp să se gândească la asemenea lucrări de puţină însemnătate.
Artur Gorovei
SCRISORI DIN RUSIA
«FRATELE SERGHET»
— Un adept al lui Tolstoi—
Pentru Europeanul aşezat şi cuminte, propaganda lui Tolstoi despre o religie a renunţărei la bunurile vieţii şi o întoarcere spre o viaţă simplă, spre o viaţă adevărat creştinească!, a fost un „passe-temps" al unui escentric; pentru Ruşi, lucru nu e la fel şi sunt foarte mulţi imitatori ai scriitorului.
Tolstoi, în multe din scrierile sale adresate solicitatorilor săi cari doriau să ştie cum trebuie să trăiască, le răspundea: „Trebuie să asculţi numai de Dumnezeu şi de conştiinţa ta. începe numai să tră-eşti astfel şi vei vedea că ori unde vei putea trăi după sufletul şi voinţa lui Dumnezeu !
.„începe numai !"... Tocmai aci e şi greu pentru oameni de a începe să trăiască. Chiar lui Tolstoi i-a fost greu să înceapă a trăi după voinţa lui D-zeu. Marele scriitor a purtat mereu povara vieţei pe care a dus-o în risipă şi bogăţie, contrar credinţelor şi idealului său. Şi a murit fără să fi putut lăpăda povara aceasta.
Intre figurile mai interesante şi cari sunt într’o legătură mai aproape cu însăşi Tolstoi, e numitul „Fratele Serghei".
„Fratele Serghei" este un vagabond „religios" care şi-a pus în gând să realizeze în viaţă concepţiile idealiste ale lui Tolstoi.
„Fratele Serghei" e un om rar. Fără vr’o largă concepţie de viaţă, fără vr’o inteligenţă deosebită, el e din acei fanatici cari pot merge surâzând la spân-
zurătoare pentru slava lui Dumnezeu, a Acelui D-zeu după priceperea lor naivă dar sinceră. Idealul vieţei arătat de Tolstoi şi cuprinzându-se în priceperea adevărată a- Evangheliei, „fratele Serghei" l’a pus în practică cu ătâta adâncime, în cât ne poate uimi, pe noi oamenii de rând, în sufletul cărora vocea divină, a conştinţei, mai curând tace decât vorbeşte.
In această privinţă „fratele Serghei" este mai presus chiar decât dascălul său...
Zilele acestea în presa rusească s’au publicat câteva documente referitoare la viaţa acestui Serghei, cari mai mult decât orice povestire a vieţei lui, pun în lumină figura acestui apostol şi practicant al vieţei după voinţa Iui D-zeu.
Traduc mai întâi o scrisoare a „fratelui Serghei" adresată unui cunoscut al său.
„Dragă frate, îmi acrii: „Cliirstos a înviat!" Dar Christos e pentru mine acea eternă forţă sufletească care formează eul nostru. Acest eu nu s’a născut niciodată şi nu va muri niciodată.
Sărbătorile pen'tru mine nu sunt cuprinse în ceva extern, ci numai în conştiinţa sufletească internă că există un început Dumnezeesc...
Nu cuget să ma duc uncle-va căci iri’am convins mai mult ca ori când că tot ce există, există în noi înşine. De aceea o singură,dorinţă am: dorinţa de a mă defecoperi pe mine însumi, de a mă cunoaşte mai mult pe mine însumi.
Rămâi cu bine, dragul meu tovarăş. Mă iubesc în d-ta pe mine, sau altfel vorbind, iubesc în d-ta pe acel D-zeu, care trăeşte în noi. Să’I prea mărim şi să’l punem cât mai mult în evidenţă, iată ce trebue să ne fie mai drag şi mai luminos în viaţă. Al d-tale frate".
In peregrinaţile sale prin Rusia, „fratele Serghei" îndură multe neplăceri. „Vina" lui e că n’are paşaport şi nu vrea să-şi spuie numele şi familia. De mult a lepădat paşaportul său ca pe un lucru înjositor pentru sufletul său şi absolut netrebuincios pentru un om liber sufleteşte. Bine înţeles poliţia şi jandarmeria are o altă opinie despre aceste lucruri decât el: de acî aresturi, închisori, trimetere la „locul său" pe calea poliţienească... Dar nimic nu poate determina pe „fratele Serghei" să’şi schimbe opiniile. Toţi oamenii, neexceptând pe cei în „mantale cenuşii"1)—pentru el sunt fraţi chiar dacă aceştia l’ar bate şi înjura.
Cu o răbdare într’adevăr creştinească el îndură toate umilinţele şi ofensele.
E foarte interesant procesul verbal al judecătorului de instrucţie din judeţul Clinsk dresat „fratelui Serghei". Iată ce a depus acesta:
„Sunt arestat sub acuzarea de vagabondaj, dar eu mă socot nevinovat după legea lui Dumnezeu, de oarece noi toţi am fost trimeşi pe acest pământ de EI şi casa noastră e universul întreg. Numele meu eu nu-I voi spune, de oarece mă socotesc o parte din întregul şi unicul eu sufletesc. După corp noi ne deosebim unul de altul şi avem deosebite nume şi familii, dar după suflet noi suntem deopotrivă. Precum corpul nostru ne deosibeşte unul de altul, aşa şi numele, aparţinând corpului nostru, care ne înstrăinează între noi, nu ne permite să trăim adevărata viaţă sufletească. Noi toţi deschidem dintr’unul	Dumnezeu şi toţi avem un singur
Tată—acel început nevăzut sufletesc care dă viaţă la tot ce există. Eu pricep înţelesul vieţei inele în faptul de a manifestă cât mi-e cu putinţă Duhul Dumnezeirei—iubirea .
1) Poliţiştii în Rusia poartă mrn'ale cenuşii.
36o
NOUA REVISTA ROMANĂ
Recunoscând mai presus de toate legile lui Dumnezeu, cari sunt în contrazicere cu legile omenirei de şi nu făptuiesc nimic, eu surit urmărit de oameriii cari trăiesc după legile omeneşti. Principiul unic sufletesc eu ’I văd în mine şi în toţi oamenii încă de mult şi din ziua îii care am înţeles aceasta am căutat să-l pui în practică, de atunci însă au şi început prigonirile mele. Cinci-şeapte ani în urmă am fost închis în închisoare din Piatigarsk—nu eu, ci trupul meu, căci omul adevărat e liber şi în închisoare, iar acela care e rob pasiunilor sale, e vecinie în închisoare chiar fiind în libertate. Am fost apoi închis în puşcăria din Maikopsk. In închisoarea din Piatigorsk am fost interogat de un ataman, iar în cea din Maikopsk de judecătorul de instrucţie, dar ei au fost de părerea mea şi m’au pus în libertate. Am fost arestat de asemeni la Soci, iar la Ghelendjik din nou trupul meu a fost arestat de un om în haine cenuşii şi cu nasturi strălucitori—se vede un comisar. Apoi am mai fost arestat în apropiere de locurile unde trăeşte Lev Nicolaevici Tolstoi la Telatinkah în casele lui Certkov. Am mai fost arestat şi în alte locuri. Înainte, când dam însemnătate trupului meu, mă numeam Serghei Popov. Mai mult n’am ce spune"
Urmează iscălitura: „Fratele tuturor celor ce există în Univers”.	'
In timpul când el fu arestat în judeţul Klinsk. judecătorul de instrucţie primi din partea medicului de casă al luj Tolstoi, sârb de origine, Duşan Petrovici Makovitzki, următoarea scrisoare:
„Onorate domn. Astă-zi am fost interogat de către jujdecătorul de instrucţie din Krapivna, relativ la cererea d-v., cu No. 3780, şi privitor la personalitatea lui Serghei Popov.
îmi permi;t a vă ruga să vedeţi în Serghei Popov un om şi nu un „vagabond căzut sub penalitatea vr’unui paragraf oarecare”.
Serghei Popov. e un om foarte religios ş; moral, e prietenul lui Tolstoi. Lev Nicolaevici l’a iubit foarte mult pentru actul său de a fi renunţat !a viaţă, pentru dragostea şi supunerea la toate nevoile fi suferinţele.
Serghei Popov, după cum de sigur aţi observat din discuţiile avute cu el, a renunţat să poarte numele de familie şi să aibă paşaport şi orice docuitient informativ şi aceasta numai din convingere reiigioasă.
Astfel de oameni eu am întâlnit mulţime, trei am întâlnit în .gubernia Costromei, câţiva în Austria; în gubernia Tomsk sunt cu sutele, L. N. Tolstoi a descris un astfel de sectant în învierea sa.
Vă rog puneţi Ia dosar afacerea Serghei Popov şi lăsaţi-1 liber, nu’l trimeteţi la Krapivna, pe frig, căci mulţi arestaţi se îmbolnăvesc, şi apoi daţi o muncă deşartă colegilor d-v., şi faceţi o cheltuială zadarnică din banii statului.
Ertaţi-mă dacă scrisoarea mea vi se pare necuviincioasă. Cu sentimente de dragoste, D. P. Makovitzki” .
Afacerea „fratelui Serghei” a fost pusă la dosar şi el eliberat.	■
E foarte interesantă şi deposiţia mamei lui Serghei, făcută în faţa comisarului de poliţie din Petersburg., unde ea trăeşte.
,.In fotografia pe care mi-aţi arătat-o eu recunosc pe fiul meu Serghei Mihailov Popov. El e în momentul de fată de 24 de ani. Mai înainte el a trăit ou mine în Petersburg şi a urmat liceul de acî, pără-sindu-1 în 1906 din propria lui voinţă. A învăţat bine în şcoală, conduita sa de asemeni a fost bună. Dar acasă mi-a făcut mult rău cu teoriile lui Tolstoi
pe care le punea în practică, dar mai ales principiul neîmpotrivirei în faţa răului, pe care îl execută cu cea mai mare stricteţă. Nu mânca carne şi nici ouă. căci zicea că nu e bine să nimiceşti o fiinţă pentru a, te nutri. Fiul meu era gata să dea până şi ultimul lucru după sine, numai dacă ar fi văzut că cine-va are nevoie de el ; aşa ’şi-a dat odată cişmele iar el a mers în opinci, explicând fapta lui aşa: el e tânăr şi poate umblă fără cizme, pe când acela căruia i le dăduse eră bătrân şi avea nevoie de o încălţăminte caldă.
După părăsirea gimnaziului în 1906, el a plecat pe malul mărei negre la Ghelendjic în colonia Tols-toenilor. Mi-a scris rar, în 1907 a venit la Petersburg şi din istorisirile lui am constatat că era foarte exaltat. Mi-a vorbit că a muncit atât cât să aibă ce mânca-', că n’a luat niciodată bani pentru munca sa şi că datoria fiecăruia e de a munci şi de a ajută pe cel sărac cu munca lui. El da tot ce aveâ pe el. A dat odată o cămaşe unui tovarăş de drum, pe când el n’aveă decât două, explicând purtarea lui astfel: acela căruia el îi da cămaşa n’aveâ nici una ; pe când el puteâ noaptea să-şi spele singur cămaşa pe care o aveâ şi a doua zi s’o poarte. Toate actele sale el le întăreâ cu citaţii din Evanghelie.
L’am sfătuit să se intereseze de familie, de viaţa lui proprie. El mi-a răspuns că dacă îi găsesc de lucru în vr’o grădinărie rămâne acasă, iar de nu pleacă din nou. Iarna trecută a fost din nou la Ghelendjic— am aflat asta—căci mi-a scris, dar în primăvară a plecat vagabond prin lume. Când l-am văzut ultima oară mi-a spus că viaţa hoinară îi place mai mult ca orice, că se simte fericit umblând aşâ fără nici un ţel, desculţ şi cu traistă în spinare.
înclinări pentru o astfel de viaţă a avut încă pe când trăiâ cu mine. De multe ori fugeâ de acasă, intră undeva şi lucră; bani pentru lucru nu luă”.
Ce este mai interesant în această scrisoare a mamei „fratelui Serghei” e contrastul dintre cuvintele evanghelice şi viaţa convenţională pe care o trăim noi. Viaţa mai conformă cu principiile lui Christos şi deci contrară vieţii noastre, ne uimeşte, ni se pare ceva original, absurd, deşi noi ne numim creştini şi mulţi din noi s’ar simţi ofensaţi dacă li s’ar spune că viaţa lor numai creştinească nu este.
Cât de departe suntem noi de acel ideal pe care Fa găsit Tolstoi în Evanghelia lui Christos şi cât de departe suntem de viaţa conformă acestui ideal a „Fratelui Serghei”!
Am adus aceste fapte la cunoştinţa cetitorilor revistei, spre a le arătă că Tolstoi n’a fost un propovăduitor pustiu, căci a găsit oameni cari să-l priceapă, să-l asculte şi să-l urmeze într’atâta, încât au ajuns a-1 întrece. „Fratele Serghei” a realizat în viaţă ceea ce Tolstoi două decenii a visat mereu să realizeze, dar a fost prea slab ca să puie în practică, „să înceapă”, cum ziceâ el însuşi, a trăi întru Dumnezeu.	'
Minsk’	Dr. I. Duscian
PI BU OG RAF II :
Ioan Al. Brătcscu-Voineşti. Pe marginea cărţilor. Buc. 1911.
Spiridon Popescu, Contribuţiune la munca pentru ridicarea poporului, Scrisori către învăţători, preoţi şi către cei ce vor să-şi cunoască neamul. Edit. II. Librăria Naţională, Buc. Preţul 2 lei .
NOUA REVISTA ROMANA
LITERATURA	CRONICA ŞTIINŢIFICA
Chimene
d« Iulie B. P. Hs(deu.	Lufp-cmus e plâns e plors
So son, a l’arma, fntlz e flora.... (FoUjuel de ,r------------
Cernită, ’n amurg, la fereastră,
Al lacrămii val şi-l îneacă,
Şi capul pe piept şi-l apleacă Gândind...— şi visarea-o poartă,
Spre clipa când fit ca să-şi vadă:
Norocul si trista ei soartă... j ■	!	'	.	i
In unde de aur luceşte,
Şi sfinte miresme revarsă,
Buclatul ei păr ce se vadsă Sub vălul cel lung d'orfelină...
Şi ’n valuri de raze-o 'nveştmântă Cu mantia mândră de heruvimi!...
Cernitul veştmânt nu clintit-a Nici doru-i şi nici frumuseţea...
Ea 'şi cântă în vis tinereţea Ţesută ’n şiraguri de nouri,
Şi totuşi sfioasă şi blândă Căntarea-i trimite ecouri...
Rodrig, mult iubitul în visuri, hi poarta gândirii ei bate Şi ’n suflet suspin îi abate...
Din şoapte venite din lume,
Se ’ncheagă in mândră icoană Frumosul şi dulcele nume...
Şi noaptea în visuri, şi ziua,
Pe buza-i, un vis rătăceşte:
Frumosul tui nume!... Şi creşte In pieptu-i văpaia şi-avântul I...
Şi totuşi i-e teamă sărmanei,
Să tremure ’n şoapte cuvântul!..
In trista cânt are-a Chim Un ei,
Frumosul lui nume, nu vine!..
Şi cântă fecioara ’n suspine!..
Frumosul şi dulcele nume,
E cântec ce nu se ’nfiripă Ci vecinie pluteşte în lume...
In umbra cea tristă de ziduri,
Se stinge ca visul fecioara:
Adoarme zâmbind primăvara!
Credinţa, itibirea ne ’nfrântă,
Cernitu-i-au viaţa... şi totuşi,
Cântarea-i spre cer se avântă!..
Răsună ecouri în turnul Străvechiu şi cernit ca mormântul:
E glasul de înger, e cântul Chimenei, ce-şi plânge ursita!
Şi ziua şi noaptea se ’ngână Prin lacrămi şi cânt,—părăsita!.
'	In haine cernite, fecioara,
Al lacrămii val şi-l îneacă Şi capul pe piept şi-l apleacă Gândind... şi visarea o poartă,
Spre clipa când fii ca să-şi vadă Norocul şi trista ei soartă...
Const. Stoika
INFLUENŢA SUNETELOR ASUPRA SENTIMENTELOR
In penultimul număr din Noua Revistă Română am citit cu un viu interes darea de seamă asupra lucrări d-lui Ştefănescu-Goangă ,,Influenţa	culorilor
asupra sentimentului“ şi-mi reamintesc analogia ce există între aceasta şi lumea sonoră: Îmi reamintesc de frumoasele lucrări ce s’au făcut în această direcţiune, lucrări cari-mi inspirase de-alminteri şi mie ,,Melotherapia“ (în ,,Journal de Medecine interne No. 5 et 6 1905).
Dar, ca şi în lumea culorilor, trebue să considerăm aici sunetul izolat, ca sensaţie auditivă, şi apoi influenţa sunetelor combinate, simultan (a acordurilor) sau succesive, influenţe ce-şi găsesc cea mai înaltă expresie, în muzică.
S’a constatat că sunetul izolat exercită asupra or-ganizmului atât o acţiune fizică, cât şi psihică profundă, reacţiuni al căror proces intim nu ne este suficient cunoscut. Plăcerea este probabil datorită per-cepţiunii inconştiente a regularităţi vibraţiunilor sonore, independent de orice judecată estetică. Şi sub acest raport vedem analogia între sunete şi culori, căci şi aceste produc stări afective absolut independente de sentimentul estetic pe care-1 evocă depildă forma, ideia, etc. Se ştie dealtfel că culoarea albă inspiră veselie, culoarea verde linişte sufletească, culoarea roşie energie, forţă etc. De alminteri pe aceste noţiuni s’a bazat Therapeutica nervoasă şi mentală când a creat acea ramură a medicinii cari a luat un avânt atât de puternic în ultimul timp: foto-therapia.
Acţiunea fizică), a sunetului se traduce prin forţa sa dynamogenă, fapt ce rezultă din diferite experienţe de laborator.
D-l de Tarschanov, servindu-se de Ergographul lui Mosso a observat fenomenul următor: dacă excităm un muschiu printr’unul din agenţii obicinuiţi, el se contractă pentru a intră apoi în repaoz după vreo câte-va momente. Dacă însă înainte de a intră în repaoz apropiem de dânsul un dyapazon în vibraţiune, contracţiunea va dura mai mult timp. Această observaţie e fundamentală şi arată în mod clar puterea excitabilităţii sunetului.
¥
Influenţa psiho-fizică a sunetelor se vădeşte mai ales în infinitele lor combinaţiuni, cari constitue muzica. Unul din elementele mai importante în determinarea emoţiilor va fi ritmul. Toate procesele biologice ale organizmului se supun lui ; el ne influenţează în mod sugestiv. Dacă ne găsim sub influenţa unei bucăţi muzicale cu un ritm lent, cu acorduri largi întretăiate de pauze,ca cântecul orgei de pildă, atunci simţim că şi respiraţia se va rări, circulaţia sângelui va deveni mai lentă ca şi secreţiunile şi ca şi toate procesele biologice ale organizmului nostru.
Acestor inhibiţiuni corespund stări afective de deprimare, de o uşoară sufocaţie, etc., senzaţiuni care se vor traduce în lumea psihică printr’un sentiment de „vague“ sau mistic, şi care de cele mai multe ori, printr’o forţă atavică, ne va face să ne gândim la Dumnezeire. Serviciul religios a ştiut să utilizeze tocmai aceste efecte, punându-le în serviciul muzicei lui.
Din contră, ritmul repede va naşte emoţiuni contrarii, el va biciui organizmul stimulând procesele
362
NOUA REVISTA ROMANĂ
fiziologice şi tocmai această influenţă stenică se va traduce prin senzaţi de plăcere pur fizice.
E posibil, fie-ne permis această ipoteză, ca aceste influenţe să se degajezq dela aparatul vestibular a! urechii ,care se ştie că este un izvor de tonifiare al întregului organizm.
Insă stări afective mai înalte se degajă dintr’un alt element al muzicii: melodia. Aceasta poate să degaje emoţiuni afective în două chipuri: într’un chip activ, excitând puţin creerul şi evocând amintiri, dulci afecţiuni sau clipe de fericire etc.; sau în chip pasiv şi în cazul acesta emoţia este produsă cu o absenţă totală de idei şi imagini.
Aceasta ar fi „liberaţiunea" lui Scopenhauer, acea fericită inerţie a creerului, acea suspensiune momentană a oricărei activităţi mintale, acea odihnă care ne dă o senzaţie de calm şi plăcere reconfortantă. Nimeni poate mai bine ca poetul Maurice Rol-linat n’a tradus această stare afectivă a melodiei: c’est cette emotion qui distrăit, qui n’evoquant rien d’hu-maiu, ni de terrestre, unique essence d’inconnu forme de son seul mvstere, arrache l’homme de lui-meme, de sa pensee, de ses visions, de son entoure, de son atmosphere el lui donne le berceau de l’extase insu'p-p.osee, Ie frisson du reve insoupţone, ou alors, ein-portee partout et nul le part, son âme se fond et se dissout jusqu’a n’etre plus qu’une sensation qui flotte perdue en sa jouissance impersonnele et divinisee“.
Insfârşit, un element care intră în geneza emoţiilor muzicale este şi armo/ra muzica'ă care ne dă în ă enn-ţiuni de un ordin mult mai înalt.
Vedem deci, cu o privire generală, că emoţia care se degajă prin influenţele sunetelor, va fi cu atât mai spirituală, cu cât ne înălţăm dela simplul sunet la legile armoniei. Cele mai puternice stări afective sunt un produs al melodiei ,căci de fapt melodia nu este decât oglindirea imediată a unei stări afective.
Doctor Birman-Bera
NOUTĂTI ştiinţifice
* > ♦
Eclipsa de soare. — Miercuri a avut loc o eclipsă de soare. După una de lună, cea de acum două săptămâni, Universul ni-a mai hărăzit un spectacol grandios, mult mai grandios cel mai grandios din câte cunoaştem.	■
In genere sunt '46 de eclipse pe an, adică de 46 de ori pe an luna se interpune între noi şi soare, dar fie că conul de umbră nu atinge pământul, fie că ajunge în oceane sau pe locuri deşarte, noi nu ne putem bucura decât de foarte puţine din ele. Aşa de pildă Londra n’a văzut eclipsă de soare de 200 ani„ în schimb, Spania vede mai adeseori, şi în ultimul timp chiar foarte multe. Putem deci zice că eclipsa de soare este un spectacol care ar merită un voiaj în jurul Parisului, unde eclipsa de azi a fost totală, căci faţă de acest fenomen, aurorile boreale, răsăritul primului soare după şease luni de noapte în regiunile polare, un halo, un bolid, o execuţie capitală, o cursă de tauri, o reprezentaţie de cinematograf, o manifestaţie naţionalistă, etc., nu valorează atâta.
Cine n’a văzut acel nor întunecat coborându-se pe pământ cu repeziciunea fulgerului şi învăluind întinsul ; cine n’a văzut cerul coborându-se asupra pământu'ui ca o boltă care se su'pă şi ne sFiveşte ; cine n’a văzut stelele aprinzându-se deodată pe cer ; cine n’a simţit în acel moment cum este târât de pământ
în mersul lui vertiginos în spaţiu, şi n’a avut senzaţia vidului şi a ameţelck, — numai acela nu-şi poate da seama de măreţia unui asemenea spectacol, de groaza pe care o inspiră oamenilor primitivi, şi pe care o inspiră şi astăzi sălbatecilor şi animalelor.
Obturarea luminei astrului dătător de viaţă, explică chiar prin faptul acesta singur, starea vieţuitoarelor în acele momente, căci întunecarea acestui isvor al tuturor celor cu semne de viaţă de pe pământ ne insuflă groaza unei eventuale dispariţii a lui.
Căci Phoebus sau Apolon n’a fost numai un zeu a-tot puternic, căci soarele n’a fost numai Dumnezeul adorat de Fenicienii negustori şi de sălbaticii de azi, n’a servit numai zodiacilor de instrument şi străbunilor ţiganilor de făcător de temple, nu este numai fericirea şopârle'or şi a lazzaronilor napolitani, soarele nu este numai fericirea sau nenorocirea agricul-cultoru’ui român, bucu ia eschimosului şi neno'ocirea beduiru'ui, soarele es'e azi *n ştiinţă un panaceu universal. Azi toate fenomenele de pe pământ sunt explicate prin soare şi soarele este bun şi rău, după necesitate. Aşa razele lui ultra-violete au proprietatea de a distruge vietăţile, prin urmare el este un excelent igienic dar în acelaş timp pătrunderea lor seara şi dimineaţa în atmosferă ne produce sufocaţii.
In America, lemnul, cărbunele şi petrolul a fost alocurea înlocuit cu soarele; el înfierbântă apa. dă aburi şi pune maşinele în mişcare.
Soarele sau mai bine petele solare, sunt vina aurorelor boreale şi australe, după observaţiunile lui Sabine şi după experienţele recente, prin cari, un glob magnetic, care ar reprezenta pământul, pus într’un efluviu de particule catodice (acele cari se văd în tuburile Crooks la producerea razelor X) cari ar reprezenta einanaţiuni solare (particulele catodice sunt o desagregare a atomului şi se presupune că la temperatura de 10—12.000 grade soarele ar produce o cantitate mare pe care ar arunca-o în Univers), dă exact fenomenul cunoscut. (Aurorile boreale şi australe sunt lumini destul de intense de forme diferite ca: cercuri, draperii, cari apar pe cer, durează de multe ori zile întregi, şi se produc mai ales în apropierea polilor).	.
Tot aceste pete solare sunt cauza abundenţei sau lipsei de ploi, de furtuni, de cicloane, după cum ar dovedi statisticele.
Petele acestea fiind concomitente cu emanaţii de /particule catodice, adică cu particule electrice negative în mişcare, ele sunt şi cauza unor creşteri a forţelor magnetice solare cari zăpăcesc busolele şi întrerup comunicaţiile telegrafice pe pământ.
Temperatura pe pământ variază tot cu ele.
Presiunea barometrică asemeni ; până şi activitatea vulcanilor şi cutremurile, sunt în strânsă legătură cu ele, după observaţiunile abatelui Morettx.
Lăsând Ia o parte creşterea plantelor, datorită tot soarelui, formaţiunea ploilor, aburii de metale preţioase din el şi celelalte fenomene prea cunoscute; lăsând la o parte, până şi concordanţa căderei guvernelor româneşti cu equinoxul de primăvară, vedem că şi electricitatea atmosferică în astronomie cel mai greu fenomen de explicat, se datoreşte tot emanaţiunilor menţionate, formaţiunea coadei cometelor, tot pe seama presiunei luminei solare este pusă. (Intr’adc-văr după calculele şi experienţele din urmă, lumina, care este o mişcare vibratorie a eterului — fluid in-ponderabil universal — produce o presiune asupra corpurilor pe cari cade şi în cazul acesta materia foarte subtilă din care este formată coada, este mai mult împinsă decât capul cometei, adică diferenţa între
NOUA REVISTA ROMANA
36a
atracţiunea universală şi ea este mai în favorul acesteia).
Tot în acelaşi chip, în biologie, s’a născut teoria panspermismului lui Svante Arrhenius, adică a putinţei corpurilor organizate, foarte mici, să fie mişcate prin univers de puterea de presiunei a luminei mai marc ca atracţiune.
Iar dela această eclipsă se mai aşteaptă explicarea unui fenomen foarte curios: legătura ce există între soare şi undele hertziane ale telegrafiei fără fir— fenomen care constă Î11 puterea de reeepţiune a aparatelor la distanţe mai mari în timpul nopţii decât în timpul zilei, şi pe direcţia Nord-Sud, mai mult ca pe cea de Est-Vest pentru vibraţiuni fowh rapide; pentru vibraţiuni lente petrecându-se contrariul. Obturarea luminei soarelui pentru câteva secunde, va da prilejul să se vadă dacă într’adevăr lumina este o cauză sau nu. Şi dacă nu, atunci va trebui să se admită că soarele emite şi onduRdiuni hertziane cari fac pozne aparatelor lui Marconi, şi lucrul n’ar fi de mirare, din momentul ce există în el narticu'e el ectrice, deci electricitate de ambe nume, deci descărcări, deci vibraţiuni eterice, deci unde hertziane, şi atunci ce-i va mai rămâne soarelui, pe lângă că’dură şi toate acestea, să mai emită?...	'
Emanuel Grigoraş
DISCUŢII
MECANICA SOCIALĂ
PRECIZAREA CÂTORVA OBIECŢ(UNI')
Răspunsul ce d. Haret îmi face cinstea să-mi dea în numărul din Ianuarie al Vieţei Româneşti, relativ Ia îndoelile exprimate de mine asupra unor chestiuni din „Mecanica Socială", mă îndreptăţeşte să revin mai pe larg asupra lor. In adevăr, indicaţi un ile prea sumare ce dădusem atunci, puteau lesne pricinuî înţelegeri greşite, şi de aceea—acum când sunt la modă legile interpretative—viu şi eu cu un articol... interpretativ. Cer iertare d-lui Haret că puţina mea experienţă în polemicele ştiinţifice m’a făcut să ne-ncglijez a preciza îndeajuns, chiar dela început, punctul meu de veidere, şi a lungit astfel o discuţie, care putea fi tranşată fără să se piardă un timp atât de preţios. Totuşi cred că paguba nu va fi mare, de vreme ce o metodă ştinţiifică nouă, cu cât este mai bine verificată şi mai riguros precizată, cu atât inspiră mai multă încredere celor ce au s’o întrebuinţeze în căutarea adevărului ;—după cum un instrument de precizie trebuie cercetat punct cu punct înainte de a ne folosi de dânsul fără nici o îndoială.
Chestiunea dacă numele de Mecanică Socială este îndreptăţit sau nu, o las la oparte, nu numai pentru ă ea este „o simp'ă discuţie cîe cuvinte", dar măi ales pentrucă prerogativa de a pune nume'e aparţine aceluia ce are paternitatea ieleei. Observ totuşi că eu n’am vorbit de titlul curţii, ci de numele metodei, ceeace nu e tot una, căci dacă cel dintâiu poate fi cu totul arbitrar, pentru cel de-al doilea se urmează de obiceiu anumite norme pentru toate ştiinţele.
Trec aşa dar de-a dreptul la chestiunea continuităţii fenomenelor sociale. Recunosc că fraza din articolul meu a fost cam obscură, ceeace l-a făcut pe
d. Haret să-mi atribuie o idee pe care n’am avut-o. N’am susţinut nici o clipă că „pentru a dovedi analogia între legile mecanice şi cele sociale, autorul are nevoe să dovedeasşcă continuitatea fenomenelor sociale...", cum citează d. Haret, ci că această continuitate e necesară „pentru a stabili şi studia ecuaţiile fenomenelor sociale", ceeace n’are aface direct nici cu crearea coordonatelor, nici cu cele trei axiome ale Dinamicei Sociale. După câte ştiu. în Analiză, ca şi în aplicarea ei la Fizica matematică, nu se decide a priori că un fenomen c continuu, ci se stabileşte mai întâiu ecuaţia, şi numai din studiul acestei ecuaţii se hotărăşte dacă ea e continuă sau nu, deci şi dacă fenomenul e continuu sau nu. Nici în exemplul cu legea propagării luminei, dat de d. Haret1). nu se întâmplă altfel. Analiza ne dă o s'erie de teoreme pentru a cunoaşte continuitatea funcţiunilor după forma lor, un chip de a procedă de o rigurozitate adevărat Matematică.
Insă de vreme ce ecuaţiile Mecanicei reprezintă fenomene continue, d. Haret avea nevoie să dovedească şi continuitatea fenomene'or sociale ; altfel eră evident că analogia dintre ele nu ar fi existat şi ecuaţiile stabilite pentru unele nu s’ar fi aplicat şi celorlalte.2 3) Dar această continuitate nu decurge nici din creearea coordonatelor socia'e, nici din stabilirea celor trei axiome, şi de aceea a fost nevoit d. Haret s’o deducă neanărat din observaţie, ceeace incontestabil e mai puţin riguros, căci niciodată nu putem fi siguri că nu există si fenomene sociale discontinue, cari să ne îi scăpat din vedere.
De aci nu rezultă de loc ignoranţa mea despre natura axiomelor pe cari se bazează matematica în general ; dacă nu altceva, dar cel puţin minunata cart» a lui Poincare, la Science et VHvpothese, mi-ar îi arătat că ele provin numai din simple observaţii. Nu uit însă că aceste observaţii au fost repetate şi generalizate în cursul a nui de generăţîuni. şi niciodată nimic nu le-a contrazis, fapt care ne îndreptăţeşte să le considerăm azi ca evidente, iar propoziţia contrară să ne pară cu totul absurdă. Nu e acelaş lucru cu chestia continuităţii fenomenelor sociale, care se arată atât de outin evidentă încât are nevoie să fie explicată pe cinci mari pagini1)!
Prin observaţia mea am căutat să stabilesc numai modul de procedare al d-lui Haret, care derogă dela metoda corespunzătoare din Matema+ică dar nici de cum n’am discutat de existenţa sau neexistenţa continuităţii a cărei cercetare es'e după pă~erea mea, foarte grea chiar pentru fiecare fenomen în rarte. Poate că mai nimerit ar fi s’o admitem ca un simplu postulat şi atunci, fireşte, orice discuţie asupra ei ar deveni fără folos; prin aceasta s’ar înlătura si ideea că continuitatea e ,.o lege foarte genera'ă". Mai mult chiar, atunci n’am mai avea nevoie ,.să separăm cauzele fenomenului unele de altele" (pag. 74), ceeace presupune cunoaşterea precisă si sigură a acestor cauze, cunoaştere uşoară în Mecanica Cerească. unde numărul lor e redus şi limitat, dar care devine mai grea în Fizică foarte grea în Chimie, şi aproan? imposibilă în Sociologie, care îsi propune ca una din problemele de căpetenie tocmai determinarea cauzelor atât de variate şi de multiple ce produc un fenomen dat. Aşa în analiza ce d. Haret face sclaviei în cartea d-sale (pag. 34), se referă mai mult la condiţiunile gene-
1)	Mecanique Sociale, page U.
. 2) Op. cit. pag. 118. «Comme Ies equations du mouveniont social sont de mente forme que celles de la Dynaniique Ra-tionnelle, nous pouvons conclure, etc.»
3) loc. cit. pag, 32 şi urni.
1) Noua Revistă Română. 1 Ian, 1912. No. 10.
NOUA REVISTA ROMANA
3*4
râie carî au permis producerea îenomenului, iar nu la cauzele directe şi imediate ce l-au pricinuit—după cum aerul a fost condiţia necesară pentru desvoltarea vieţii pe pământ, dar nu el a dat naştere vieţuitoarelor ! Nu mă pot opri de a reproduce aci următorul pasaj al lui Comte, „un mare matematician care a fost în acelaş timp un mare filozof", pentru a preciza şi mai bine obiecţiunea mea:
„îndată ce trecem la problemele chimice, orice aplicaţiune a matematicei devine incompatibilă cu complicaţia subiectului. Ce va fi atunci pentru chestiunile biologice"? Dar mai ales pentru cele sociologice? adaog eu.
„Chiar presupunând cunoscute legile matematice ale diferitelor acţiuni elementare cari determină îndeplinirea fenomenelor vitale, nemai pomenită diversitate şi mulţimea de nedescurcat a acestor legi n’ar îngădui să urmărim cu folos combinaţiunea lor logică. Se vede aceasta chiar din Astronomie, când e vorba să considerăm în acelaş timp mai mult de 2—3 influenţe esenţiale. Dar această complicaţie se opune şi la desvăluirea matematică a legilor elementare, căci ele n’ar putea deveni accesibile decât prin analiza efectelor lor numerice. Dar numerele relative la fenomenele corpurilor vii prezintă varia-ţiuni necontenite şi neregulate, ceeace oferă geometrilor o piedică tot atât de neînlăturat ca şi când aceste trepte ar fi cu totul arbitrare. Noi nu ştim'k în Biologie, să instituim două cazuri cari să nu se deosebească decât într'un singur punct. Ce ar fi dacă, pe lângă conformitatea condiţiilor fenomenu-nului, ar trebui să adăugăm şi identitatea gradelor cerută de orice apreciere matematică?"1)
Dar las această ordine de idei, care se referă mai mult la aplicaţiunile practice ale metodei, pe cari şi d. Haret le recunoaşte imposibile pentru multă vreme, şi trec la obiecţiunile celelalte, relative la partea teoretică şi constitutivă a „Mecanicei Sociale".
Prima îndoială: un individ social poate fi comparat cu un atom? Două sunt caracteristicele principale ale individului: indiviziunea şi individualitatea;—el nu poate fi împărţit în elemente mai mici, şi are calităţi proprii cari îl deosebesc de toţi semenii lui. Atomii însă sunt toţi identici între ei, deci nu notfi comparaţi cu individul,—lucru recunoscut şi de d. Haret. D-sa propune atunci înlocuirea „cuvântului" atom prin moleculă, aşa încât obiecţiunea mea ar fi înlăturată: moleculele sunt tot atât de diverse ca şi indivizii ! La început mă gândisem şi eu la această soluţie, dar mă izbisem de cealaltă deosebire: indivizii sunt indivizibili, sunt elemente, pe când moleculele nu sunt decât nişte reuniri de atomi „supuse pe de-o parte acţiunilor lor reciproce, pe de alta acţiunilor exterioare" ; exact definiţia ce dă d. Haret, mutatis mutandis, pentru corpul soda'.2 3) Căc; nu suntem în drept să spunem că mijloacele noastre de investigaţie nu trec dincolo de moleculă, când azi Fizica ne permite să numărăm şi chiar să socotim aproximativ mărimea atomilov1) Şi apoi mo’e-ula se poate în .price moment desface^ atomii ce o compun se despart şi se împrăştie, apoi se unesc şi o formează din nou, pe când ştiut este că individul e cu desăvârşire stabil, el nu se face şi se desface după împrejurări. Astfel, de pildă, în soluţiunile unei substanţe moleculele sunt descompuse în ioni, în atomi liberi, cari se asociază unii cu alţi după afinitatea
1)	Aug. Comte. Philosophie positive. voi. II. p. 195.
2)	loc. cit. pag. 42.—
3)	G. le|Bon. fivolutlon de la Matiere. Pag. 219 şi urm. în special § 3.
lor chimică, formând molecule diferite, unele foarte instabile. In sfârşit dacă am admite modificarea propusă de d. Haret, s’ar mai putea spune că „individul e elementul constitutiv al corpului social, căci e indivizibil ; el joacă, pentru corpul social, acelaş rol ca atomul (molecula) pentru corpul material"1)? Si cum s’ar explica mecaniceşte faptul că un individ poate face parte în acelaş timp din mai multe corpuri? Iată nişte rude împrăştiate în diferite localităţi ; ele formează fără îndoială, un corp social: familia, dar fiecare face parte totdeodată şi din alte corpuri: din comune diferite, din state diferite, etc. Mecanica socială nu prevede acest caz, care totuşi e cel normal.
Mai spuneam că nici atomul, nici molecula spre deosebire de individ, nu sunt succeptibili de e-voluţiune. D. Haret îmi răspunde că a ţinut seama de schimbările sociale succesive ale individului, ceeace dovedeşte că şi d-sa a recunoscut această deosebire. Dar eu m’am referit mai mult la evoluţia biologică, caracteristica exclusivă a fenomenelor de viaţă, lăsând la o parte, pentru moment, punctul de vedere social. Am spus cu alte cuvinte că, pe când individul trăeşte, atomul e neînsufleţit. Aci e marea deosebire, din punct de vedere biologic. între unul şi altul, şi nimic nu o poate înlătură. De aceea nu se poate mişcare a corpului social fără mişcarea indivizilor în interiorul său, unii faţă de alţii, şi mai mult chiar, nu putem concepe, nici măcar în teorie, un corp social în care indivizii să nu se agite, pe când cazul corpurilor inerte din natură e de ordinar invers.
Toate aceste motive m’au făcut să tăgăduesc legitimitatea oricărei comparaţiuni a părticelei materiale cu individul, atât cu privire la constituţia cât şi cu privire la rolul lor.
Şi mai departe spuneam că individul nu poate fi considerat ca lipsit de dimensiuni, de un volum social, nu poate deci fi comparat cu un punct material. Acesta e o abstracţiune făcută de învăţaţi pentru a stabili mai uşor legile Mecanicei Raţionale, pe cari le aplică apoi la studiul mişcărei corpurilor materiale. Cu alte cuvinte, în loc de a aborda de-a dreptul studiul complicat al corpurilor, ei înlătură dificultatea servindu-se de acest ,,caz-limită", ţinând “ns’S socoteala că el este numai ipotetic, fără existenţă reală. Nimic nu ne împiedică, fireşte, să facem şi noi acelaş lucru pentru Mecanica Socială, să-i studiem legile servindu-ne de asemenea cazuri fictive, simplificate, şi apoi să revenim la cercetarea cazului real, la studiul individului ; d. Haret studiază însă pe individul însuşi ca un caz ipotetic.—Punctele geometrice având dimensiuni nule sau neglijabile, sunt complet definite numai prin poziţia lor în spaţiu, fixată de cele trei coordonate ; nu mal au nîd o altă însuşire caracteristică. Un corp solid, dimpotrivă, este carac- • terizat nu numai prin această poziţie, ci şi prin mărimea sa, prin lungimea, lăţimea şi înălţimea sa: el ocupă un volum determinat în spaţiu şi în orice loc l’am mută, volumul său rămâne acelaş. De asemenea şi individul : la un moment dat, el posedă o anumită câtime de putere intelectuală, morală şi economică, şi ele rămân aceleaşi, oricari ar fi axele la cari raportăm poziţia sa. Şi individul e caracterizat deci. caşi un corp material, printr’un volum propriu şi printr’o poziţie în spaţiul social, fixată cu ajutorul celor trei coordonate. Oricum ar fi alese aceste trei coordonate—şi ele pot fi alese într’o infinitate de moduri—volumul individului rămâne neschimbat la un moment dat. Fie de pildă trei indivizi A, B, C,
1) Mec. Soc. pag. 42.
•NOUA REVISTA ROMANA
365
A fiind luat ca termen de comparaţie. Coordonatele lor îmi spun că C e mai bogat decât A cu 9 mii lei, iar B cu 8 mii lei; prin aceasta mi s’a fixat poziţia respectivă a celor trei indivizi. Dar £tiu prin aceasta cât sunt de bogaţi fiecare? Cunosc averea vreunuia? Fireşte că nu. Şi totuşi, mai înainte de a şti câtă deosebire e între situaţia socială a lui X şi a iui Y, mă interesează cât sunt de inteligenţi, etc., fiecare, mă interesează deci volumul, mărimea, înainte de a mă interesa distanţele, situaţia. D. Haret confundă noţiunea de distanţă cu aceea de volum, şi astfel ajunge să trateze pe individ ca pe un punct geometric.
Dar mai e caracterizat prin ceva individul, pe lângă poziţia sa, spune d. Haret: prin massa sa. Să ne închipuim doi indivizi, X şi Y, supuşi la o forţă de natură estetică. Efectul forţei asupra lui X va fi mai mare decât asupra lui Y, va să zică X are o massă mai mică decât Y l). De ce? Pentrucă X are o cultură estetică mai desvoltată. Prin urmare noţiunea de massă apare numai atunci când intervine o forţă, şi se prezintă ca efectul unui anumit grad de cultură estetică a lui X. Aşa dar nu massa, ci această cultură este caracteristica individului, pe dânsa o are el în mod permanent, massa fiind numai o noţiune derivată, rezultată din combinarea noţiunilor de forţa şi de cultură estetică. Revenim deci tot la cele spuse mai sus: caracteristicele individului sunt incontestabil două: volumul, din care derivă massa, şi poziţia în spaţiul social.
In cele din urmă d. Haret recunoaşte că individul ar putea avea dimensiuni, dar că ele ar fi de ordin infinitezimal faţă cu cele ale corpului social. Cred că această concesie nu e de ajuns. O cantitate e infinit mic, după cât ştiu, atunci când e mai mică decât o altă cantitate, oricât de mică ne-am închipui-o. In acest sens nici chiar o moleculă nu e infinit mic, pentrucă ne putem închipui dimensiuni şi mai mici dedât ale ei.2^—Iată un corp social: o tovărăşie de doi indivizi; fiecare tovarăş reprezintă ’/•? din "corpul social. Este aceasta o dimensiune infinit mică în raport cu corpul social? Dar să luăm de ex. statul chinez —unul din cele mai mari corpuri sociale, căci are vreo 350 milioane locuitori. Aci fiecare individ reprezintă a 350 a milioana parte din corpul social, ceeace nu se apropie nici de dimensiunile moleculelor dintr’o moleculă-gram, dar încă de o câtime infinitezimală !
Admiţând însă concluzia ce se impune din toate cele spuse până aci, anume că individul are un volum propriu, ajungem la nevoia „de a concepe un individ care la unul şi acelaş moment să aibă două sau mai multe valori (eu zic: distanţe) economice, morale, etc., distincte... ceeace ce este absurd". De unde rezultă că modul acesta de a reprezenta pe individ în spaţiu e imperfect, ceeace aduce o gravă atingere întregei teorii.
înainte de a sfârşi această prea lungă discuţie, mai am de desvoltat o ultimă obiecţiune. Nicăeri în cartea d-ltii Haret nu se spune ce e energia socială, şi cu toate acestea nu numai în unele ştiinţe, dar în toate, se pune un preţ deosebit pe definirea termenilor întrebuinţaţi şi a noţiunilor ce se expun. Mă văd deci nevoit să cerc eu o asemenea precizare, silindu-ină să fiu cât mai în spiritul metodei d-lui Haret. Şi întâiu, ce este energia mecanică? Negreanu
1)	Mec. Soc. p. 104.
2)	După cercetările noui, într’o moleculă-gram sunt cuprinse 68<10,1! molecule, adică G8 urmat de 22 nule!
în elementele sale de Fizică o defineşte: capacitatea ce o are un corp de a produce un lucru mecanic. Generalizând, energia este capacitatea unui corp de a produce un lucru, o activitate oarecare. Şi atunci urmează că energia socială este capacitatea unui corp (sau unui individ fireşte) de a produce o activitate socială. In vorbirea curentă întrebuinţăm cuvântul energie exact în acelaş sens: zicem că Napoleon, Bismark, au fost energici, pentrucă au desfăşurat o mare activitate socială. Nu zicem însă niciodată că un luptător de circ, un gimnastic, e om energic, pentrucă ei cheltuesc energie mecanică. Aci intervine o mare deosebire între domeniul mecanic şi cel social, pe care d. Haret o pierde din vedere. Când în articolul meu precedent am pus alături cuvintele „mecanică" şi „socială" (pag. 157 col. II), am vrut să indic antiteza profundă ce desparte aceste două domenii prin însăşi firea lor, după cum însăşi firea lor desparte apa de uscatq lichidul de solid.
Iată un orator care vorbeşte la tribună; el des-voltă energie mecanică prin faptul că pune în mişcare coardele vocale cari produc sunetul, muşchii cari îl modelează, vibraţiile aerului cari îl transmit, timpanul auditorilor, etc., şi principiul conservării energiei mecanice dovedeşte că toată energia mecanică desvoltatăj, a fost cheltuită să producă un lucru mecanic, util sau rezistent. Dar acest orator mai des-voltă şi o energie socială, deosebită de cea dintâiu prin faptul că ideile expuse de dânsul pot produce un lucru social, o agitaţie, o mişcare de idei, o schimbare în stare socială, etc. Cred că de aci reese ca absolut necesară deosebirea ce am expus mai sus, deosebire pe care d. Haret n’o face de loc1).
Şi, acestea fiind adjnise, e firesc să ne întrebăm : oare principiul conservării energiei mecanice este aplicabil şi celei sociale, atât de profund diferită? Eu cred că nu e aplicabil. însuşi d. Haret recunoaşte că energia socială a crescut la societăţile moderne, dar nefăcând deosebirea între energia mecanică, care se cheitueşte toată în lucru mecanic, şi energia socială, cu totul aparte, crede că ea poate să treacă dintr’un domeniu în altul, şi să fie când socială, când mecanică, după trebuinţa cauzei. Dar iată şi alte exemple împotriva teoriei d-sale: O părere pe care Platon a scris-o într’o operă a sa acum 2000 şi ceva de ani, a dat naştere de atunci încoace la nenumărate discuţiuni, la o activitate intelectuală, socială, foarte însemnată; şi cu toate acestea ea nu şi-a pierdut nimic din energia ei, şi poate şi de aci încolo să dea naştere la o activitate socială nesfârşită. Tot aşa o lege prin aplicarea ei produce activitate socială în cantitate nelimitată, şi prin aceasta nu pierde nimic din energia ei iniţială. Cazul nu e deci analog principiului mecanic, care dovedeşte că energia unui corp scade pe măsură ce ea e cheltuită în lucru mecanic.	.
Am cercat să lămuresc obiecţiunile cele mai însemnate ce mi-am permis să aduc teoriei „Mecanicei Sociale", şi la cari nu s’a răspuns direct şi suficient, cred eu, în Viaţa Românească. îndoiala rămâne deci aceeaş, pentru mine cel puţin, până la o mai deplină luminare a acestor chestiuni, atât de abstracte şi de delicate, în cari uneori chiar cugetătorul cel mai deprins cu abstracţiunile se poate înşelă.	1
S. Şerbescu
1) Cf. Mec. Soc.p. 129, exemplul cu parii înfipţi în pământ.
WwŞi
366
NOUA REVISTA ROMANĂ
ÎNSEMNĂRI ■
Giovannl Pascoli.—A murit la Bologna Giovanni Pascoli. Era pentru Italia contimporană un poet reprezentativ : reprezentativ nu prin calităţile lui extraordinare - pentru că de bună scamă nu a fost un foarte mare' scriitor —, dar reprezentativ prin nota aceea plină de mister şi de discre-ţiune a poeziilor sale, prin atmosfera de «nepătruns» în care învăluia sufletul omenesc, prin seriozitatea personală şi măsurată cu care interpretă viaţa. Aşa fiind el nu a putut să reprezinte în aceşti 20 de ani de când scrie, decât o frac. ţiune a sufletului italian, şi anume fracţiunea cea mai serioasă şi mai conştientă. ■
Deşi-după cum am spus — poet nu extraordinar, Pascoli trecuse încă de mult Alpii, şi devenise oare cum celebru prin repeţita lui premiare la concursurile de Poezie Latină din Amsterdam. Stăpânea în adevăr minunat limba latină pe cire o întrebuinţa după nevoile cele mai moderne, şi căreia reuşise să-i doâ o flexibilitate remarcabilă. Anul trecut concurase anonim şi luase premiul pentru un Himn către Roma —compus în latineşte cu ocaziunea serbărilor jubilare. — Poezia lui italienească nu e insă îndeajuns de apreciată peste hotare. Aceasta din cauză că trăind adânc viaţa sufletească a neamului său, Pascoli a fost întotdeauna prea Italian pentru a fi pe deplin înţeles şi de alţii.
In ultimul timp ţinea la vechea universitate din Bologna lecţiuni de istoria literaturii, succedând-cu o reuşită îndoielnică— marelui erudit Carducci. Pascoli avea totuş adesea, în grad foarte mare, cinstea literară pe care literaţii înşişi nu o prea au, şi care lui d’Annunzio, care-i va urmă pro. babil la catedră, îi va lipsi de bună seamă. Revista noastră va începe publicarea, în numărul viitor, a unui studiu mai amănunţit asupra lui Pascoli, datorit d-lui Ramiro Ortiz de la Universitatea din Bucureşti. — N.—
Noi'e tendinţe literare 6 intelectuale în Franţa,—A doua con ferinţă a d-lui Hubert Lagardelle, cu titlul de mai sus, n’a întrecut aşteptările noastre devenite modeste în urma primei sale conferinţe.
Recunoaştem că era şi greu să trateze un subiect atât de vast şi oarecum străin de obicinuitele d-sale preocupări intelectuale. Şi, fără îndoială, că dacă ar fi fost mai în «elementul său», n’ar fi putut — vorbind de noile tendinţe literare în Franţa — să nu pomenească nimic de mişcarea simbolistă; cu atât mai mult, cu cât d-sa a vorbit de filoso-fia lui Bergson-considerată ca o nouă tendinţă intelectuală — care prin intuiţionismul ei explică aşa de bine această artă.
Mai veridic şi mai interesant a fost conferenţiarul în tendinţa de a dovedi experimental ceea ce afirmase în conferinţa precedentă. Intr’adevăr, după d-sa, literatura socială şi feinenină a unor Bourget, Rosny, Margueritte Audoux ctc., nu dovedeşte decât că arta din naţionalistă cum era când corespundea raţionalismului de stat, devine realistă, socială, corespunzând tendinţelor de liberalism de grup actuale. Prin aceasta se dovedeşte, odată mai mult, paralelismul între mişcarea literară şi socială dintr’un moment determinat al timpului.
Cu aceste însuşiri, conferinţa Dlui Ilubert Lagardelle a putut totuşi fi, pentru unii, o causerie de «după amiază» foarte agreabilă. —I. Br.—
„Văpaia" Iui Henry Kistemaekers se depărtează dela factura obicinuită a pieselor unor BalatUe, Berstein, Nieodemi, etc. Adulterul, uneori brutal, alte ori fatal, e înlăturat în această piesă şi e înlocuit de conflicte dacă nu mai tragice prin natura lor, cel puţin prin felul în care sunt redate. Şi trebue să recunoaştem că «Văpaia* e produsul unui artist stăpân pe sufletul omenesc, dar mai ales pe technica teatrală. In ca,—ca şi în «Instinctul» — Kistemaekers se arată ca un cunoscător al tainelor ce frământă biata noastră fiinţă şi din care el alege pe cele cari zac în adâncimea noastră sufletească, ca să poată da acţiunilor ce izvorăsc din ele.
înfăţişarea unor acte aproape reflexe, instinctive. Astfel c «Instinctul şi astfel e «Văpaia». Dominat însă de această idee, autorul lor are în vedere numai personajul principal; celelalte personagii sunt mai slab schiţate şi din această cauză acţiunile lor par nemotivate.
Aşa, nu vedem dece soţia lt. colonelului Felt, în momentul când află motivele pentru cari acesta a ucis pe spionul Glogan (care voise, profitând de o încurcătură bănească a colonelului, să aibe planurile unei fortificaţi puternice), devine din mândră şi dispreţuitoare cum era înainte faţă de soţul ei, iubitoare şi tăinuitoarea crimei acestuia.
Astfel de transiţiuni bruscc sunt posibile —dar mintea noastră nu şi le explică decât dacă cunoaştem caracterul personagiului în sufletul căruia ele se petrec. Desigur, eroii trăesc prin acţiunea lor, mai mult decât din înfăţişarea caracterului lor; dar nu e mai puţin adevărat că acţiunile lor, chiar când sunt spontane, cum e în cazul de faţă, noi ni le explicăm din specificisarea caracterului lor.
Technica teatrului vine însă de voalează aceste lipsuri şi piesa, prin intensitatea dramatică a conflictelor, ne subjugă şi ne impresionează.
De aceea premiera teatrului «Modern» a şi avut succes.
Incontestabil că artiştii au contribuit în bună parte la aceasta. In special D-na Marioara Voienlescu a fost extrem de comunicativă; iar d. Slorin,ln rolul lt. colonelului, sobru şi expresiv, dovedind odată mai mult că e un distins talent. D. Fotino— bine, în jocul său degajat. In schimb, d. C. Măr-culescu n’a prea avut un debut fericit — d sa încurcându-se la vorbă, ca de obicciu. Să nădăjduim însă că d. Davila îl va dezbăra de acest defect, la D-sa fiind toate cu putinţă, până şi întinerirea d-nei Crissenghy. —Inlerim —
Cazul „Fiacăra". — De aproape şase luni de zile, asistăm, într’adevăr, la un <caz» în —hai să-i zicem: viaţa noastră literară: E Cazul «Flacăra-.
Cine n’a dat un zece bani pe «Flacăra»?—Desigur—şi altă pricină nu vedem — dat fiind suma extrem de modică, toţi, dela Vlădică până la opincă, toţi am dat «Flăcării» banul nostru. De asta n’a avut să se plângă nici ea, de altfel, suntem siguri ; n’a râvnit şi nu râvneşte la mai mult : banul nostru, acesta l-a vrut şi l-a şi avut.
S’a întâmplat însă — lucrul, e ciudat — ca odată cu acest ban, multă lume să bsvârle acestei publicaţii şi lucruri care să nu aibe calitatea nepreţuită a banului, care, precum se ştie, «nu miroase». Aşa, d. C. Stere dela Iaşi, îi asvârlea deunăzi în faţă... — ce să mai ocolim?, îi spunea «Flăcării» că face curată (vorba vine) scatologie literară !...
De-asentenea, am ascultat foarte adesea protestări ce păreau legitime, indignări ce păreau sincere, şi cari toate înfiereau fie impudenta lăfâială a «Flăcării» în gustul celei mai de jos plebe intelectuale ; fie condamnabila uşurinţă cu care s’a pus in serviciul unor tineri scriitori prea puţini scrupuloşi cu morala publică, în ambiţia lor nu pe deplin legitimată ; fie mijloacele ei neînchipuite până azi, la noi, de a-şi ademeni cetitorii,- ■ mijloace imorale chiar, cum sunt de pildă acele «concursuri» pentru elevi şi eleve, cu premii in bajii —sublinierea e a «Flăcării»;—fie specula (cuvântul e tare, dar ca cronicari trebue să-I înregistrăm) numelor cu oarecare autoritate la noi, care se petrece foarte dibaciu pe coperta revistei; fie însfârşit, acel nemaipomenit arsenal sca-matoricesc dculuială a publicului,de epatare agăgăuţilor şi mai ales de perveriire a gustului literarobştesc, prin abdicarea revistei acesteia dela cel mai elementar spirit critic şi prin practica unei scandaloase milueli de laude fără rezerve, măsurate doar cu deosebirea dela un adjectiv la a tul sau dela o grcsiine de literă la alta, — şi, însfârşitul sfârşitului, fie acea afişare cinică a unui lichelism (cerem iertare de obligaţiile crude ale îndeletnicirii noastre de cronicari), literar sau neliterar, care ar fi desgustat până în adâncul măruntaelor pe oamenii de cari pomenirăm mai sus—oameni cari, cum ziserăm, păreau lcgiiimi în protestarea lor, sinceri în indignarea lor, dar cu cari totuşi nu ne-a plăcut să ne solidarizăm.
Mare ne fu apoi mirarea, când — lucru şi mai ciudat — Viaţa Românească, dolofana leliţă dela laşi, îşi însuşi şi ea multe din cele ce noi suntem nevoiţi aci doar să le înregistrăm. Şi iarăşi începu lunga acuzare, din care noi — din tr’un sentiment pe care cititorii îl vor aprecia — ne am luat penibila sarcină de a înregistra doar o infimă parte.— «/?t afară de literatură» ţipă consora din Iaşi, «Flaeărci» ; — şi iată cum, pentru no. viitor al acesteia din urmă, ni s’a şi promis răspunsul-, pe care noi i-1 urăm să-l găsim la înălţime !
La lupta —căci va fi luptă!— dintre Viaţa Românească şi
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
367
Flacăra, putem aşa dar asistă cu destulă imperturbabilă voioşie, Mai mult? —nu ne priveşte!
Felul cum noi am privit această ♦Flacără» încă dela primul ei număr, se îndreptăţeşte azi şi ne asigură imperturbabila noastră desfătare în faţa voinicoşilor luptători ; el ne şi întăreşte rezerva de până acum pe care vom şti s’o păstrăm şi în viitor.
Momentul de faţă e însă cu adevărat un «moment» în publicistica noastră ; şi de aceea am ţinut să-l relevăm.
Socotim, însă, — şi foarte serios — că atacurile, oricât de îndreptăţite, aduse ♦Flăcării», sunt nelalocul lor şi râu îndreptate. «Flacăra» auzim că «merge şi dacă poate «merge», dece să nu «meargă»? «Flacăra» a vrut să fie o revistă, sau o «gazetă» cum singură se numeşte,— li-te-ra-ră : la îndemâna, adică, a comis-voinjorilor, a subofiţerilor de administraţie, sau a şoferilor pofticioşi după literatură; însfâr-şit—cum şi aspectul ne-o indică—un soiu de «Les Annales». Cunoaşteţi, credem, populara revistă pariziană. Ca atmosferă, ele s’ar înrudi adânc sufleteşte,—dacă n’ar fi oarecari deosebiri de maniere; la consora de pe malurile Dâmbovi-ţeî mai ales în ce priveşte relaţiile ei de bună cuviinţă..
Aşadar, o «revistă» pentru coinis-voiajori, cari neavând vreme, şi poate nici dispoziţii native pentru un spirit de discernământ, apreciază şi gustă literatura ce li se serveşte după elogiile anonime ce se pun în capul articolelor şi după grosimea li teri lor cu cari sunt anunţate pe copertă. Câteva nume îndeajuns de «lansate», servesc întotdeauna drept garanţie pentru restul mărfii.
Şi, vom conveni, publicul acesta îşi merită revista ; ba ehinr putein spune că aceasta se ţine cu destulă vrednicie la înălţimea lui.
Acuzaţia de reclamă deşănţată şi eclectism nelimitat, pe care o aduce Viaţa Românească, Flăcării, e iarăşi nelalocul ei, căci aceasta d n urmă, după programul schiţat cu atâta competenţă în primu-i No. de d. I. G. Duca, vrea să arză din tot combustibilul de talente oferit de autorii ţârii româneşti şi ca atare nu e obligată să facă vre-o se-lecţiune; ea nu nre pretenţia pedantă de a-şi formă cititorii iinpunându-le anumite criterii; ea e un fel de bazar cu măr
furi pentru toată lumea ; şi cum acest fel de bazare nu trăiesc decât prin forţa reclamei, şi cum reclama nu poate avea influenţă decât asupra celor naivi, Flacăra este o bună furnizoare de literatură a celor ce dispun doar de reminiscenţele literare ale câtorva clase primare şi de modesta sumă de 10 bani în buzunar.
Noi n’am ţinut sâ-i facem această mică reclamă mai de demult, pentru că din principiu suntem foarte circumspecţi faţă de firmele comerciale, cărora publicitatea le poate fi prejudiţiabilă (vezi, de pildă, polemica d-lui Duiliu Zamfi-rescu cu Viaţa Românească, ce riscă să fie târâtă într’un proces de calomnie, pentru că acuzase vinurile ilustrului academician, că ar fi fardate...). Deaceea, intervenim abia acum să apărăm puţin gazeta bucureşteană de atacurile prea zdrobitoare ale revistei dela Iaşi.	-
Un lucru însă mărturisim şi noi că nu prea înţelegem în acest caz» al Flacărei: ce caută simpatica şi serioasa figură a d-lui C. Banu, la direcţia acestei reviste? Mai întâi că «direcţie», adică unitate de directivă, adică conducere conştientă de ţinta ei literară e de prisos, şi, la dreptul vorbind, nici nu există la Flacăra.
Revista publică orice (scrisorele, bileţele de ale academi-cianilor, autografe, etc.), numai trecere să aibă pe piaţă; criteriul e dar pur economic şi de loc literar ; or, pentru aceasta e suficientă o administraţie pricepută (care o şi posedă) şi cu o tot atâta erudiţie pe care o au şi institutele noastre de editură.
E drept că d. Banu a dovedit că poate’ua într’un chip destul de căldicel apărarea revistei când a fost atacată; dar şi pe această cale se pare că Ad-ţia poate fi mai energică, mai eficace, ba şi mai contondentă....
In timpul din urmă a intervenit în această discuţie, ce puteâ rămâne Î11 familie, şi d. O. Densuşianu prin Vieaţa Nouă. D-sa e deopotrivă de răutăcios cu ambele beligerante, căci le socoteşte, pe amândouă, ca pe nişte prăvălii literare unde se cumpără şi se vinde tot ce se cere mai cu insistenţă pe piaţa literară şi că deci cearta lor e pe muşterii..
Culegem şi această părere, ca imparţiali cronicari ai momentului literar în care ne găsim. — <£• —
r • REVISTA REVISTELOR ■
In revista economică Bursa, găsim vederi interesante asupra actualei crize politice, socotite ca un fenomen economic. Căderea d-lui Carp, pe chestia tramvaielor comunale, # este urinarea greşelii sale de a consideră politica drept un sport, inspirat de cele mai bune intenţii—dar ineficace pen-trucă rămâne în afară de factorul cel mai important al mişcărilor sociale, viaţa economică, căreia trebuie să i se subordoneze activitatea politică şi ideologică. Oamenii se conduc după interesele lor materiale şi de acestea trebuie să ţină seamă guvernanţii serioşi. Ei trebuie să lege pe concetăţeni lor pe baza acestor interese, pentru a face grupări trainice şi de generală utilitate. Dacă conservatorii ar fi urinat în ultimi cincizeci de ani exemplul adversarilor lor liberali, de sigur că ţara ar fi fost înzestrată cu un număr cel puţin îndoit de instituţii economice care contribuie la progresul general al vieţii noastre româneşti. Insă idealismul lor rău înţeles i-a făcut să-şi piardă activitatea în lupte mărunte, din care nu va rămâne nimic pentru recunoştinţa generaţiilor viitoare.—Din punctul său de vedere, fireşte, că autorul articolului are dreptate : oamenii politici nu trebuie să des-preţuiască activitatea economică, «afacerile . Dar mai e o întrebare, în imediată continuare: Până la ce punct oamenii politici pot uză de influenţa lor politică pentru a determină «succesul» organizaţiilor economice create de ei ?
Convorbiri Literare publicând discursul d-lui S. Mehedinţi, rostit cu ocaziuuea inaugurării centrului studenţesc, a ţinut să facă cunoscut şi lumii din afară de Universitate, ideile sale retrograde.
(Găsim lucruri ca aceste : „Liberie, cgalite, frafernite şi alte glume metafizice, care n’au realitate nici în ţara cucilor", sau : «libertatea e un nonsens aşa de evident, încât ar surpă temeiul oricărei cugetări ştiinţifice (?!) şi oricărei clădiri sociale moderne, etc., etc.).
însufleţit însă cum este, de un înalt avânt patriotic, dar mai
ales de o deosebită dragoste pentru munca pe tărâniu* ştiinţific, d. S. Mehedinţi a dat discursului său o frumuseţe literară deosebită.
Revista mai publică un interesant articol, al d-lui Mircea Djti vara, asupra'filosofii bergsoniene, aşa cum apare ea în urma publicării prelegerilor ţinute de Bergson la Universitatea din Oxford. Elenu dau însă intuiţia completă a «intuiţionismului» bergsonian, prin faptul că nu vorbesc de schimbare şi în domeniul fenomenalităţii biologice şi psychice. Pentru cetitorul care vrea să cunoască, în treacăt, filosofia liergsoniană şi din acest punct de vedere, ardcolul d-lui Mircea Floria?i, din acelaş număr al revistei, îi poate aduce o completare indirectă, d-sa vorbind despre destinele ştiinţei şi metafizicei.
D-I Tzigara Samnrcaş scrie, cu privire la anunţata desfacere a G^igoreştilor d-lui Vlahuţă, că Statul—se ’nţelege—e dator în primul rând să cumpere bogata colecţie a prietenului bun al pictorului, şi că dacă vistieria nu-i îngădue acum, «deţinătorul comoarei artistice e dispus să aştepte ani şi mai cu belşug*, numai să fie odată scăpat de grava răspunderea a acestei proprietăţi.
O datorie de cronicari ne obligă să semnalăm şi apariţia —■ poate pentru prima oară la noi — a unei Reviste de muzică bisericească: loan Cucuze1, a societăţei cântăreţilor din Rimânia. Ea apare în Bucureşti (c. Moşilor,237), şi «va coprinde pe lângă muzica bisericească, coruri religioase, cântece naţionale, patriotice, bătrâneşti şi călugăreşti, studii şi articole din viaţa noastră bisericească, şcolară, economică, socială, literară, artistică şi ştiinţifică.
In această revistă se vor apără interesele generale ale Cântăreţilor şi se vor publică compoziţiile lor*.
Revista are, cum vedem, — şi ca — un program destul de vast.
Din acest no. aflăm că Societatea „loan Cucuzel" dispune
368
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
do un capital de peste 32.000 lei, mai posedă o bibliotecă de aproape 600 volume, şi are un budget decheltueli de 12.000 lei anual, pe cari îi întrebuinţează în scopuri filantropice. Tot în acest no., pe lângă articole, se tipăresc şi cântece bi sericeşti pe notaţii veClii şi noi, precum şi cântece populare care, după cum se ştie, se transcriu cu mai multă exactitate pe vechea notaţie (pa, vu, ga, di, elie, zo, ni, pa).
Revista poate folosi şi învăţătorilor noştri la alcătuirea corurilor şcolare. Ea reprezintă o sforţare interesantă.
Luceafărul oferă cu folos, dela o vreme, cititorilor săi, foarte reuşite reproduceri artistice. In no. din urmă găsim pe faimosul «Ovrei cu caftan» al lui Grigorescu. încolo-un articol politic de personalităţi, în care nu ne vine să căutăm,—şi li-te-ra-tu-ră. Aceiaş: azi, ieri şi în fiecare no.— Printre cronici, una amuzantă, care ne mai înveseleşte după foiletarea paginelor precedente:
Cum seria Bolintineanu ? Intr’un cerc de scriitori se discută mai lunile trecute cum scria Bolintineanu. Poetul Iosif îşi exprimă nedumerirea, cum poate un scriitor produce atât de mult? Scriă el oare anevoie? Nea Iancu Caragiale îi răspunse:
— Aş, deloc. Să vezi... scria cit o uşurinţă rară. Ia o bucată de hârtie. Ei, scrie acum.
Şi începu dictatul:
Paşa din Sllistra.
Paşa din Silistra astăzi s’a jurat
Să-şi răsbnne groaznic pe-un gliiaur spurcat.
Cine e ghiaurul ? Este-acela, care,
Dunărea o trece pe-nl său roib călare.
Şi dela Sil'stra cu-aşa cutezare Vine să răpească pe cadâna tnare.
—	„Hei, gliiaur nemernic, pentru o cadână,
O să pun să-ţi taie ’ntâiu murdara mână,
Dup’ aceia capul şi ’ncă un picior,
Iar după aceea — am să te omor.
Am să trag hangerul şi-am să-l oţelesc In spurcatu-ţi sânge, în sânge câinesc.
Hai să vie ’ndată, gâdea cu toporul...
—	Zice al Silistrei paşă ’ngrozitoru! —
Să-mi aducă-aicea pe acel mişel
Ca să şi ia pedeapsa, scrisă pentru el !“
Gâdea se repede şi-l aduce ’ndată incărcat de lanţuri, ca fiara tui bată.
Tânăra victimă este-acoperită
De un giulgiu negru, căci e osândită.
„Să-i ridice giulgiul" paşa a strigat Şi toţi asistenţii...
Nu râde, băete, că-mi turburi inspiraţia! Scrie:
Şi toţi asistenţii s’au cutiemurat.
Gâdea îl ridică şi o ! ce mirare,
In loc de victimă-i chiar cadâna marc I
Paşa-şi scuipă ’n barbă şi râtij ml scrâşneşte,
Roşu e la faţă, fruntea ii păleşte,
Işi trage hangiarul, i i infige ’n sân,
Ea cade, el râde, demonul bătrân.
„S-o luaţi de-aicea, trimeteţi-o dar Acelui nemernic, ace'ui murdar!”
Astfel îşi răsbunâ un Paşă trădat,
Trădat mişeleşte şi desonorat.
Punct. Iscăleşte acum: D. Bolinlineanu, şi dă-i druniu la tipar. Cum vezi, nu e lucru greu; în douăzeci şi cinci de minute scria, va se zică, o poezie, ceeace înseamnă 16 la zi pentru cazul, că Bolintineanu munciâ zilnic numai 6 ore ; la lună e un volum formidabil; la anu, o bibliotecă întreagă. Cum v’am spus, băeţi, el scria cu o uşurinţă rară...»
«
MEMENTO
Pe ultimele două pagini ale copertei din a:est no., cetitorii găsesc Tabla de Materii rânduită pe specialităţi de articole a volumului Xt din revistă, care se încheie cu acest no.—Cum majoritatea cetitorilor noştri colecţionează revista, am socotit necesar—văzând mai ales mulţumirea cu care a fost primită Tabla de Materii Generală a voi. 1-X, apărută în no. trecut—să dăm de acum înainte la sfârşitul fiecătui volum, o Tablă de Materii rânduită după aceiaş plan ca cea Generală.
—~ După o statistică oficială a Imperiului german, negoţul cărţilor germane s’a urcat in 1910, la suma de 51 milioane lei. In această statistică nu intră decât ţările in care exportul a atins cel puţin 12U.OOO mărci. Ţara care a cumpărat mai multe cărţi germane e Austro-Ungaria (de aproape 21 milioane mărci) ; apoi vine Elveţia (cu aproape 7 milioane); în al treilea rând Rusia (cu aproape 5 milioane); in al patrulea rând Statele Unite, în al cincilea franţa, apoi Anglia şi la urmă Italia. Remarcăm că Elveţia, Scandinavia, Danemarca şi Olanda cu tot numărul lor mic de locuitori — la un loc 18 milioane şi ceva — au cumpărat totuşi cărţi germane în valoare de 12.234.000 mărci; pe când Franţa care, ea singură are aproape 40 milioane locuitori, a cumpărat cărţi germane de numai 2V» milioane.
- A încetat din viaţă marele artist istoric francez Gabriel Monod, profesor al facultăţii de litere şi membru al Academiei de ştiinţe morale şi politice din Paris. El e primul dintre istoricii francezi, care a aplicat studiului istoriei Franţei o metodă riguroasă şi ştiinţifică. Printre lucrările lui de cea mai mare importanţă se remarcă „Les maî-tres de l’histoire: Renan, Taine et Michelet” şi „Bibliografie de l’his-toire de France”.
N’a trecut nici o lună dela apariţia Iniţiărei filosofice a infatigabilului scriitor Emile Faguet, şi asupra căreia am raporiat în No. 22-23 din revistă, — şi iată un nou volum de aproape 400 pagini, care vine să înspăimânte pe bieţii recenzenţi ce nu mai pot dovedi cu cetitul lucrărilor minunatului academician francez. Cartea cea nouă — îi spunem „nouă” cu multă rezervă, căci ne temem că într’o lună se va şi învechi, apărând în locu-i alta iarăş „nouă” - poartă titlul : Rousseau contre Moliere, şi e nimerit scoasă cu prilejul bicentenarului lui J. J. Rousseau, care se va sărbători în Iunie acest an.
Pentru cei ce vor să ştie a se plimba prin Paris, semnalăm apariţia unui folositor Guide ilustrat al Grădinii Plantelor, un catalog complect al bogăţiilor marelui muzeu de ris, edit. Lamarre & C-ie, I fr. 50).
—	A apărut într’o nouă ediţiune franceză Istoria Revoluţiunii Franceze a lui Thomas Carlyle, sub îngrijirea lui A. Aulard, profesor la Sorbona. Opera apare îu 3 volume : 1) Bastilia , 2) Constituţia ;
3)	Ghilotina, iar costul lor la un loc e de 10,50 fr. (Librăria Felix Alean-Pa ris).
Scopul lui Carlyle, îu această carte, e să descurce, printre texte şi fapte, şi scormonind până în adâncul sufletului francezilor, motivele care-i siliră să trăiască şi să moară aşa cum au făcut-o în timpul Revoluţiei. El găseşte in acest suflet un sentiment eroic ale cărui efecte îi par grandioase, spăimântătoare şi mişcătoare. Cartea lui Carlyle e un adevărat poem a aceea ce et numeşte „sans-culottisme”, inspirat nu din fantezie literară, ci dintr’un profund studiu al realităţii
—	Din Statistica anuală a României pe 1911, aflăm că România are o populaţiune de 6.966.002 locuitori sau 53 locuitori pe km. patrat. Populaţiunea rurală e de 5.770.767 locuitori, iar cea urbană de 1.195.235 locuitori. Această populaţie se repartizează astfel: Români 5.489.296 sau 92.15% din cea totală; străini 188.834 locuitori sau 3.17o/°, iar restul de 278.560 (4.68o/°) sunt evrei.
—— La 15 Octombrie a. c. se va deschide la Geneva, sub numele Institutul J. ./. Rousseau, o şcoală liberă de ştiinţe ale edttcaţiunei.
Direcţia este încredinţată d-Iui Pierre Bovet, profesor de filosofie şi cunoscutului psiholog Ed. Claparede. Învăţământul va fi pe cât se poate practic şi familiar. Nu este condiţiune specială pentru admiterea elevilor sau elevelor. Şcoala liberează diplome şi certificate de studii. Taxa anuală este de 285 lei. Pentru infonnaţiun', cititorii să se adreseze profesorului Ed. Claparede, avenue de Champi'l, Geneve.
Cursurile de vacanţă, obişnuite să se ţină la lena in fiecare an vor avea lo: şi anul acesta între 5-17 August 1912. Programul cursurilor este foarte bogat. Numărul celor ce le-au audiat, anul trecut a fost de 635, ‘aţă de 25 persoane din anul 1889, când s’au început aceste cursuri. Programul conţine 7 subintpărţiri: Ştiinţe naturale (13 cursuri); Pedagogie (15 cursuri); Religie şi învăţământul religiei (5 cursuri); Psihologie, Fisiologie, Filosofie (7 cursuri); Literatură, Artă, Istorie, Economie Naţională (9 cursuri); Limbi (9 cursuri). In întregime sunt 58 diferite cursuri. Programul se trimite gratis, priit secretariat: D şoara Clara Blomcyer, lena, Gartenstrasse 4.—
—	Expoziţia soc. Tinerimea Artistică» se va deschide, cu obicinuita solemnitate, azi, Duminică 8 Aprilie.
—Salonul oficial de pictură se va deschide la 15 Aprilie, cel mai târziu. S’au primit un număr însemnat de pânze. '