NOUA REVISTA
UN NUMĂR : 25 BANI ABONAMENTUL
In {ară pe un an (2 volume jau 48 numere) 10 lei „	„ şease luni ....	6 .
In străinătate pe un an. ■	.12
ROMANA
APARE IN FIECARE DUMINICA
Director ; C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti
REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 62. (Pasagiu No. 3) '	Telefon 301II
DIRECŢIA : Bulevardul Ferdir.nnd 55 Telefon 8j66
Xo. 22 — 23
25 MARTIE — I APRILIE IQ1 2
Voi. XI
NOUTĂŢI
Memoriul Bucovinenilor către Intpârât
La ultimul meeting românesc din Cernăuţi, s’a hotărît înaintarea unui memoriu către M. S. împăratul Franţ-Iosif, încarc întreaga populaţiune românească clin Bucovina îşi arată dorinţa de a termină conflictul Disericesc cu Rutenii, prin separarea diecezelor, lată principalele puncte cuprinse în acest memoriu:	.
„Rutenii de astăzi nu vor să ştie nimic de caracterul istoric românesc al bisericci noastre. Ei cer actualmente paritate deplină cu noi în biserică, cu gând rău, ca pe viitor să o prefacă apoi într’o biserică ucraină rutencască. De aceea, noi astăzi nu mai putem avea încredere într’un preot ucrain, că odată ajuns la cârma biserieei noastre, îi va păstră caracterul ei românesc. In urma agitaţiunilor continue ale Rutenilor, nici preotul rorrtân însă, fie el ori cât de vrednic şi obiectiv pus la cârma biserieei noastre, nu s’ar puteâ bucură de încrederea deplină a Rutenilor, ci ar fi expus mereu atacurilor lor vehemente.
„Intre Români şi Ruteni domneşte de mult o adâncă neîncredere reciprocă, ce se resimte pe orice t*ren. Din această stare tristă noi nu vedem altă scăpare decât ca -Majestatea Voastră să se îndure de a încuviinţă pentru Ruteni gr. or. u-craini o dieceză separată, precum 'au cerut-o dânşii în 1899, 1906 şi 1909 şi precum am rugat şi noi în petiţia noastră din 4 (17) Iulie 1911, iară pe noi Românii să ne lăsaţi in stăpânirea nestingherită a vechei noastre dieceze, ce am moştenit-o dela Voevozii şi strămoşii Români.
„Cu aceasta Majestatea Voastră nu va face alta decât ceeace aţi făcut in anul 1S64 cu biserica din Ungaria, despărţind pe Sârbi de Români, măsură ce s’a dovedit atât de bună pentru ambele naţiuni.	.
„Faptul că politicianii Ruteni astăzi nu mai stăruesc pentru crearea unei dieceze deosebite pentru Rut*ni, face ca neîncrederea noastră faţă de dânşii să crească şi mai mult.
„De aceea, rugăm cu stăruinţă şi cu toată supunerea pe Majestatea Voastră să binevoiască a împlini cât mai curând ruga noastră".
Constituţionalitatea legilor
Înaintea Secţiei a 11-a a Tribunalului Ilfov, cu ocaziunea dezbaterilor procesului intentat de societatea tramvaelor comunale Ministerului de Interne, s’a ridicat incidentul că intervenind o nouă lege asupra tramvaelor Capitalei (legea din Decemvrie 1911) procesul intentat pe temeiul legei vechi să fie suspendat.
Această Secţie (doi judecători contra unuT) a găsit că noua lege a tramvaelor este neconstituţională.
împotriva jurnalului Tribunalului Ilfov Secţia Il-a, Ministerul de Interne a făcut recurs cerând Curţei de Ca-
saţie să se pronunţe asupra faptului dacă instanţele noastre judecătoreşti au dreptul să cerceteze constituţionalitatea legilor. Urmă prin urmare ca Curtea de Casaţie să stabilească în principiu numai aceasta, independent de noua lege a tramvaelor din Decemvrie 1911, faţă de care Curtea nu se puteâ pronunţă, de oarece nu se terminase judecarea procesului respectiv care trebuia să treacă prin toată filiera judecătorească.
Se înţelege dela sine că şi aci este o subtilitate determinată de anumite împrejurări politice, politica având un rol determinat in această chestiune.
De sigur că Ministerul de Interne a 'voit să sondeze părerile Curţei de Casaţie în privinţa dreptului instanţelor judecătoreşti dre a se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor tocmai faţă cu chestiunea tramvaelor Capitalei, mai precis faţă cu legea din Decemvrie 1911, care, după cum s’a susţinut de către partizanii opoziţiei violează Constituţia. Iar Curtea de Casaţie respingând recursul Ministerului în principiu, a avut şi ea în vedere tot speţa şi anume legea nouă a tramvaelor Capitalei.
Chestiunea totuşi, indiferent de speţă, mai are importanţă chiar prin aceea că în principiu s’a admis de către instanţa noastră supremă atribuţia instanţelor de a se pronunţă în privinţa constituţionalităţii. Căci e lesne de înţeles că acum ori de câte ori instanţa ordinară va constată dezacordul dintre lege şi Constituţie va aveâ curajul să hotărască în consecinţă. Este aceasta şi un bine, căci se va pune un frâu legilor arbitrare, mai cu seamă la noi unde înfloreşte din nefericire politicianismul, iar regimul parlamentar ne este falsificat de patimi şi felurite interese. Şi întru cât priveşte speţa; e necontestat de un superior interes social ca o instanţă judecătorească să tranşeze conflictul decât ca prin revoluţie să se tindă a se ajunge la un rezultat. Că avem o opinie publică nu se poate tăgădui. Dar care este sancţiunea acestei opinii? Revoluţia? Dar revoluţia ar puteâ fi provocată tocmai împotriva bunelor intenţiuni ale acestei opinii, care este schimbătoare, fiind redusă la un cerc restrâns.
Dacă însă din acest punct de vedere e util ca instanţele judecătoreşti să aibă o precădere, se naşte însă inconvenientul contrarietăţei sentinţelor judecătoreşti; Judecătoriile, Tribunalele şi Curţile vor puteâ da în aceiaş speţă sentinţe contradictorii. Astfel când o lege va fi în dezacord cu Constituţia, Tribunalul din Mehedinţi bunăoară va aplică legea, iar cel din Dorohoi Constituţia!'
Această împrejurare atât de importantă prin consecinţele sale lasă nelămurită decizia Curţei de Casaţie prin care s’a respins recursul Ministerului de Interne şi de altfel nici nu o puteâ lămuri. Această clarificare nu poate să o aducă decât revizuirea Constituţiei, a cărei necesitate se impune şi în această privinţă, introducându-se în Constituţia modificată dreptul instanţei noastre supreme de ă statuă singură în cazul unui conflict dintre un text constituţional şi o lege, iar decizia sa să fie astfel obligatorie pentru toate celelalte instanţe judecătoreşti. — N. Ştefănescu-Iacint.—
338
NOUA REVISTA ROMANA
CESTIUNI SOCIALE
O TRAGEDIE ETNICĂ
(FANTAZ1E)
Citeam pe „Regele Saul“ tragedia în care Paul Heyse făgăduia să trateze unul din motivele tragice neabordate până la dânsul, acela al îmbătrănirei. Nu tragedia bătrâneţii însăşi, ci a procesului îmbătrânirei, a sentimentului necontenitei scăderi a energiei, a pre-simţirei sinistre a apusului fatal ! Cu cât înaintam în citire, simţeam că poetul a dat mai mult decât făgăduise. Mă imprdsionâ în „regele Saul", ajuns la bătrâneţe şi la neputinţa de a mai ţine piept invaziei Filistenilor, nu atât acei fiori de ghiaţă, care îi anunţau începutul sfârşitului, cât mai ales încăpăţânarea t ragică, cu care eroul—căruia glasul Domnului, prin profetul său, îi vestea că a încetat de a mai fi ulesul său—se agăţă totuşi de tronul care nu mai eră al lui şi de o viaţă, care nu mai făcea să fie trăită. Obstinaţia lui feroce, de a nu consimţi să moară— când totuşi hotărîrea Domnului şi faptele înşi-şi au şi designat pe cel menit să-i ia locul, când glasul surd al chiar conştiinţei lui îi spunea să cedeze,— desnădejdea cu care ţinea încleştat sceptrul, pe care legea firii îi poruncea să-l treacă altuia, îmi înfăţişau în Saul mai ales pe bătrânul neputincios, care se agaţă cu încăpăţânare de o viaţă netrebnică şi trezeau în mine un sentiment tragic straniu şi unic în felul lui.
Mi-aminteam de bătrânul Ştefan, voinţa 'de fier care nu se plecase nimănuia, dar care împovărat de zile şi simţind că „apusul de soare" se apropie, zărind apropierea Doamnei îmbrăcată în negru, îşi încovoia magnificu-i suflet în acea resemnare, care înalţă măi presus de orice, şi plecându-se, pentru întâiaş dată, în faţa morţei, atingea prin chiar aceasta una din culmile grandorii tragice omeneşti. Dar regele Saul eră tocmai opusul lui: resemnarea eră un sentiment pe care el nu-1 cunoştea. Viaţa lui—căreia i-a pierit energia creatoare, căci Domnul şi-a retras mâna de-asupra capului său—nu mai avea preţ, dar el cu lăcomie josnică se încleşta de ea. O lume nouă se ridică în faţa lui, întrupată în tânărul David, pe care Dumnezeu Fa hotărît să-i ia locul şi în care mulţimea a şi început să-şi vadă mântuitorul. In faţa atâtor semne vădite, cari îi indicau rolul ca sfârşit, Saul lupta cu îndârjire împotriva soartei, spre a-şi conservă o existenţă nevrednică, porneă prigonirea în contra lui David—lupta plină de josnică micime— înăbuşeă în sine glasurile, cari îi preziceau căderea, şi, târând mai departe o viaţă lamentabilă, împărţită între temeri laşe şi bănueli josnice, el îşi supra-vieţuiâ sie însuşi, lipsit de tăria de cuget de a-şi mărturisi sfârşitul rostului său. Cu furie neputincioasă, el urmărea steaua lui David, care se înălţă mereu, dar inima i se strângea de durere când, după ce bravura rivalului său câştigase dragostea poporului, generozitatea lui David cucereâ până şi inimele copiilor săi. Dar surd la toate aceste indicaţii ale soartei, bă-
trânul Saul, părăsit de puterile sale şi de fiii săi, biruit şi nimicit aproape, nu de armele ci de mărinimia rivalului său glorios, vrăjmăşit de Dumnezeu şi de propria sa conştiinţă, umbra lui Saul de altă dată, se ţineâ cu aceiaşi îndârjire de viaţă.
Astfel din toată această împotrivire disperată faţă de un destin, îndreptăţit să lovească existenţele şubrede, din toată obstinaţia eroului de a-şi conservă o viaţă decrepită şi fără preţ, şi „propter vitam, vi-vendi perdere causas", se închiegă în mine, nu acel pur simţimânt tragic, care îndurerându-te, te înalţă tot deodată prin larga perspectivă ce-ţi deschide asupra jocului etern al marilor forţe morale; nu, un sentiment unic îmbinat din fiorul tragic şi dintr’o stranie simţire de milă dispreţuitoare faţă de încăpăţânarea nedemnă a eroului de a se agăţă de ce nu maţ e al lui, faţă de laşitatea lui, dea nu se recunoaşte învins de inevitabil. Şi când, în cele din urmă, marea lui faptă dela Gilboa, aceea de a se aruncă în pro-pria-i sabie, îi încheiă viaţa, avui sentimentul că acest eroizm a venit prea târziu, sprd a mai puteâ reabilită figura lui Saul.
*
Dar în măsura în care figura lui Saul scădeâ moralmente în ochii mei, în aceiaş măsură creşteau şi se lărgeau proporţiile ei simbolice. Saul se măreâ, se multiplică şi visiunea uriaşă a unui neam întreg de 'umbre încovoiate, a unui neam de prisos, care îşi târăşte totuşi existenţa prin veacurile, cari îl covârşesc de ultragii, visiunea neamului ales se perindă pe dinaintea ochilor mei umezi ! Nu mai văzui pe Saul, ci marea tragedie etnică a neamului lui Israel începu să-şi desfăşure înainte-mi actele ei jalnice.
Văzui prologul. Mi se înfăţişă corul uriaş al neamurilor şi al veacurilor, care umpleâ marea scenă; văzui tresărirea mulţimei care se da la o parte înfiorată de scârbă, de milă!, de ură şi de teamă mistică ; auzii glasuri strigând: „Feriţi-vă! E jidovul rătăcitor !" şi desfăcându-se din învălmăşeală, Ahasver înaintă, târându-şi trupul gârbovit şi învelit în zdrenţe, M’aşteptam să aud tânguioasa rugăciune:
„Chretien, au voyageur souffrant,
Tends un verre d’eau sur ta porte;
Je suis, je suis le Juif errant,
Qu’un tourbillon toujours emporte."1)
Dar nu! In ochii lui citii altceva. Niciodată în ochi aşâ de lacomi n’am citit mândrie mai dârză, niciodată într’o spinare mai încovoiată n’am presimţit rezistenţă mai încăpăţânată, niciodată o faţă mai decrepită n’a exprimat majestate mai insolentă. In faţa acestui cerşetor-rege, mă gândii fără să vreau la travestitul Ulise, şi-l văzui în zdrenţe, asistând la banchetele peţitorilor! Dar de odată auzii glasul strident al moşneagului:
„Eu sunt bătrânul Ahasver, cel care nu vrea să moară. Sunt regele Ahasver, pe care l’au prigonit şi lovit neamurile toate, şi care, în ciuda lor, a trăit şi
1)	Deranger: Le .luit errant.
noua revista romana
m
a îngropat rând pe rând multe neamuri şi va mai îngropa multe şi... nu va consimţi niciodată să moară ! Eu sunt alesul Domnului şi pe vrăjmaşii mei el i-a curăţit din viaţă. Faraonii, cari m’au silit să Ie înalţ piramidele, dorm de mult în mormintele, de mine zidite. Nici piatră de piatră n’a rămas din Ninive şi Babilon ; iar marei naţiuni' romane, care m’a gonit din Ierusaletn, ca să mă piardă, eu, exilatul nemernic, i-am supravieţuit. Şi toţi după ce şi-au împlinit rostul, au plecat din viaţă, ca Maurul ce-şi făcuse datoria, au plecat concediaţi de Domnul ca nişte slugi umilite. Dar eu, eu sunt alesul lui Jehova, căci eu—şi numai eu—am primit dela dânsul legea adevărată. Puternic—prin credinţa lui—glasul meu singur a vestit cuvântul său. Mai întâiu glasul trâmbiţei mele a dărâmat zidurile lerihonului ; apoi, asemenea lui Am-phion, puterea lirei mele a adunat şi închegat pietrele şi a construit Marele Templu: templul Dumnezeului unic şi al neamului unic ! Eu...
Dar glasul corului înăbuşi pe al lui Ahasver: — „Mare ai fost, Ahasver, dar unde ţi-e templul şi unde mărirea ta trecută? De ce nu pleci să le regăseşti pe amândouă, în lumea morţilor? De ce mai întârzii, spectru hidos, în lumea celor vii?" cântă groaznic corul neamurilor şi al secolelor.
O svâcnire de furie cutremură trupul lui Ahasver, sângele îi injectă ochii hrăpăreţi şi dârji şi cerşetorul înfruntă corul istoriei. „Ha ! nici unul nu mă iubiţi ! Dai eu voiu trăi—în ciuda voastră ! Prin marea urii voastre voiu răzbate şi voiu revedea Ierusalimul. Ahasver suferă, se târăşte, dar nu moare... nu vrea să moară !“ Şi scrâşni din dinţi, şi pumnii strânşi îi trozniră.
Şi se sfârşi prologul, iar eu rămăsei cu întrebarea pe buze: „De ce nu vrei să mori, Ahasver?" De ce, bătrân răutăcios şi egoist, de ce înlăturând pe cei tineri, cari n’au trăit încă, te îndeşi la masa vieţii, la care nu mai ai dreptul? De ce, în loc ca resemnarea senină—care, împlinindu-şi menirea, îşi socoteşte restul zilelor ca un dar al Dumnezeirei—şi acea sfială, ce pare a se ruşina că mai face umbră pământului, în loc ca această aureolă a bătrâneţii să-ţi încunune fruntea, de ce, bătrân plin de îndârjire, călcând legile sfinte ale firii, te agăţi cu lăcomie
de lumea, care te respinge?
*
Dar se ridică iarăşi cortina şi tragedia începu. Ca evocată de puteri magice, istoria veche trecea în goana vârtejului pe dinainte-mi. Vedeam toate neamurile vechi înflorind, înscriindu-şi visul lor în piatră, în marmoră, în legi şi rând pe rând vedeam câte o aureolă pălind şi apunând în marea largă din fundul scenii.
• Dar de o parte stau fiii neamului ales. Nu se mişcau, ci împietriţi parcă, stăteau îngenunchiaţi în jurul marelui templu, închinându-se Domnului şi lor înşi-le, aleşii lui. Dar eră acolo, în ţara lor, un mare lac, Asfaltitul, şi miazme ucigaşe se ridicau din el şi otrăveau toată ţara, şi învăluiau templul într’un abur des şi împuţit. Părea că cei mai mulţi
nu simt miazmeie; dar pe unii parcă îi auziam şoptind:
„Că nu de geaba anf fi locuind la Marea Moartă,
„Căreia îi lipseşte mişcarea, fluxul şi refluxul,
„Şi care de aceea infectează toată lumea ;
„Că ea ar fi oglinda credincioasă a noastră în-
[şi-ne".1)
Dar de odată văzui marea Iui Israel mişcându-se ; văzui valuri furtunoase agitând-o, şi nu vre-un Nep-tun încruntat stârnise furtuna, ci un blând Galilean. Neamul înţepenit se înălţă de odată d’asupra sa în-su-şi şi ce-mi văzură ochii? El dărâmă templul său, care nu i se mai părea decât o strâmtă bisericuţă şi începu să puie temeliile altui templu vast, nu numai pentru sine ci pentru lumea întreagă. Vedeam bine ori mă amăgeau năluciri frumoase? Neamul ales ieşea din sine însu-şi şi se proclamă preotul umanităţii; nimbul nemuririi îi încingea fruntea.
Pe mine mă străbătu un fior nespus. „Israele, în clipa asta, care te face mai mare decât tine însu-ţi, în clipa asta face să mori. O mori, căci, ieşind din tine însu-ţi, ai şi depăşit hotarul existenţei ! Mori, căci după asemenea faptă, ce preţ mai are o viaţă, care te-ar coborî iarăşi în tine însu-ţi?"
Dar—grozăvie !—neamul ales îşi reneagă singur marea lui faptă ! Din sânul lui s’a născut o flacără uriaşă şi ea va trebui să-l consume, spre a putea lumină lumea întreagă. Dar nu e Israel neamul, care să facă din preţioasa-i viaţă torţa luminoasă a lumii. Spre a-şi trăi el viaţa lui îngustă, el va înăbuşi flacăra mântuirii obşteşti ! Iată pe bătrânul Israel alergând să stingă focul, ce i-a cuprins coliba strâmtă, iată—o grozavă privelişte !—pe tată ucizând pe cel mai bun din fiii săi, care pusese foc colibei, spre a clădi un palat grandios în locu-i ! Iată cea mai nelegiuită dintre crime: tatăl îşi ucide fiul, spre a pu-teă trăi el !
Vei trăi dar, Israele, dar te va urmări răzbunarea cerească ! Când sângele Galileanului ţi-a stropit faţa, am văzut cea mai jalnică dintre transfigurări: maies-toasele-ţi trăsuri regeşti, Israele, le-am văzut pre-făcându-se în faţa crispată a pelerinului etern, A-hasver!
*
Mi se păru la un moment dat că neamul ăsta va pieri totuşi; privii recunoscător spre marea zeiţă a istoriei care—înduioşată parcă de suferinţele lui— ridică braţul să-i dea lovitura de graţie. Ea îi sparse cuibul şi ca pleava îl risipi la cele patru vânturi, spre a-1 pierde.— Dar el nu înţelese gândul ei milostiv, ci, dârz, înfruntă istoria şi trăi.
Ahasver îşi începu călătoria eternă. El străbătu pământul întreg şi pretutindeni îl urmări chipul Galileanului ; căci sângele lui lisus stropise pământul întreg şi pretutindeni el fusese sămânţa atâtor flori şi grâne, încât din fiecare pai şi din fie ce floare lui Ahasver i se arăta icoana prigonitoare. Şi el o oco-
li Ilebbel: Herodes und Mariamne (Act. IV, Scena II).
Noua revista romana

leâ mereu pentru ca la fiecare pas ea să-l întâmpine iarăşi.
Scena se schimbase deci, dar gândul meu se îna-poiă, fără voia lui, din ţările rătăcirii bietului jidov in... pustia Siriei. Acolo privirile mele urmăriră acel ghem de rădăcini uscate, care, purtat de vânturi şi secat de arşiţă, se rostogoleşte priii nisipurile fierbinţi ale deşertului ; ghem de vreascuri în care nimeni nu mai bănueşte existenţa vieţii şi al cărui miros puternic camforat îţi dă impresia unei mumii vegetale. Când însă după ani îndelungi de rătăcire, această mumie întâlnea elementul umed al vieţii, o minune se întâmplă: de odată tresărirea vieţii mişcă vreascurile, încet, încet se desfăcea ghemul, ramurile lui înverzeau şi, respirând înviorată, roza nemuritoare a lerihonului sorbeâ iarăş cu sete din viaţă. In curând însă arşiţa pustiei svântâ iarăş umezeala şi a-tunci—strângându-şi din nou ghemul—semper viva îşi reîncepeâ rătăcirile, risipind în juru-i odoarea camfo-rată, spre a înverzi din nou peste ani de zile—fără flori şi fără glorie—şi spre a-şi continuă la nesfârşit călătoria fără tihnă. Priveam floarea lui Ahasver, priveam pe Ahasver al florilor şi... plângeam.
Şi iar mă întorsei la Ahasver. II văzui târându-şi povara păcatelor şi înaintând mereu, hulit, lovit, strivit, ca un biet câine, pe care oamenii, înco'lţindu-1, îl doboară sub ploaia loviturilor. Dar cânele Ahasver nu moare. Istoria i-a spart cetatea dându-1 pradă răzbunării oamenilor. Dar iată-l făcându-şi singur alte îngrădiri de foc împotriva duşmanilor; dârzul cerşetor se închide în zidurile mândriei, el se închide ca o omidă în larva ei—împotriva marii ierni a veacurilor—şi acolo îşi trăieşte visul lui milenar, aşteptând nestrămutat, marea primăvară! a întraripârii. Iar in jurul zidurilor lui, vrăjmaşii clădesc zidurile lor împotrivă-i şi închid ca într’o cuşcă şi ca pe o fiară hrăpăreaţă pe acela care s’a închis împotriva lor ca un rege prigonit, în trufaşu i turn de fildeş.
Ca acei prinţi din poveşti, pe cari o vrajă duşmană i-a prefăcut în câte-o lighioană urîtă, semeţul Ahasver umblă ca un cerşetor murdar, ca un câine prăpădit prin uliţele Ghetto-\i\u\.
„Câine cu gânduri câineşti El scurmă toată săptămâna Prin noroiul şi gunoaiele vieţii Batjocorit de ştrengarii străzii.
Dar deodată, Vineri seara In ceasul asfinţitului Se desleagă vraja şi cânele Devine iar fiinţă omenească".1)
Atunci refugiat în sine, cerşetorul se transfigurează ; trufia regească îl înviorează şi în braţele mângâietoare ale prinţesei Sabat, el îşi recheamă trecutul, se cufundă cu duioşie nespusă în nostalgia Sio-nului şi—sublim aproape în încăpăţânarea lui supraumană—visează revederea Ierusalimului.
Iar când a doua zi el îşi reia câineasca pribegie, cerşetorul încovoiat, ascunde sub masca laşităţei, in-solenta-i trufie regală. Şi dacă sub privirile de hulă. ale celorlalţi, el merge să se prosterne adesea la picioarele viţelului de aur, pe care neamurile îl cred singurul lui idol, în ceasurile mari însă, neamul ales pătrunde ca un Mare Preot în sfânta Sfintelor, spr^. a adoră pe adevăratul său Dumnezeu: el însu-şi, eternul Israel, al căruia scut e Iehova. Şi când inânele lui uscate tremură la atingerea aurului, nu tremuratul setei avare îl scutură, ci emoţia sfântă a altui gând: el vede în metalul preţios,—pe care contactul necredincioşilor nu-1 poate murdări, pe care loviturile continui îl subţiază mereu, dar al cărui fir se poate întinde la nesfârşit, fără a se rupe—imaginea lui însăşi, aurul naţiunilor, vede firul de aur el existenţii lui, care subţiat sub ciocanul nevoilor, trece prin filiera tot mai îngustă a secolelor şi se întinde la nesîarşif, neatins de divina Parcă.	•
O,	Ahasver, bătrân decrepit, care-ţi târăşti de atâtea veacuri agonia, prin ce ironie nemiloasă regina Mab umple creerii tăi veşteji cu visul unei a doua pubertăţi? O trup înţepenit, mădular mort al umanităţii, care de atâta timp ai rupt legăturile şi schimbul de sucuri cu organele vecine, o mumie ciudată, îngropată în piramida arguţiilor talmudice, prin ce rătăcire fără seamăn a minţii tale, care va să fi pierdut simţtd vieţii, te mai socoteşti în rândul viilor şi—asemenea strămoşului tău, Saul—te încăpăţânezi în credinţa de a fi tot unsul Domnului şi purtătorul cuvântului său?—Ce solzi deşi va să-ţi fi acoperit ochii, ca să nu vezi—ca şi Saul—că Domniil a uns de mult pe alţii, să poarte mai departe flacăra sfântă? Cum, Ahasver? Tu nu vezi marea cea verde de grâu răsărită din sângele, pe care tu l’ai vărsat? Iar tu nu te vezi a fi viermele stricător care roade la rădăcina mândrei culturi şi pe care îngrijitorii ei îl prigonesc de moarte şi-l strivesc cu ură? Iar de zici că nu eşti vierme, de ce—asemenea târâtoarelor nemernice, cari tăiate bucăţi, continuă totuşi să trăiască, fie-ce fragment reîntregindu-se—de ce, fiind sfârtecat în bucăţele şi asvârlit vrăşmaşilor, părţile tale au mai păstrat încă svâcnirea lamentabilă a unei vieţi fărâmate şi sub-umane?
Dar ce aud? Ahasver mi-a ghicit gândul: „Eu nu sunt râma tăiată în bucăţi. Eu sunt acel Făt Frumos al basmelor, pe care lighioanele vrăjmaşe l’au făcut mici fărâme; dar mântuitorul, care, apropiind părţile trupului său şi atingându-le cu buruiana minunată, îl va reîntregi, înviindu-l mai tânăr ca înainte, mântuitorul nu va întârzia să vină". Nu ştiu ce amestec nespus de dispreţ şi de înduioşare îmi topi inima în lacrămi. Ce mare eşti în ticăloşia ta, Ahasver!	.
*
Dar tragedia înainta, mai sfâşietoare încă. Ca şi pe Saul, văzui neamul ales zdrobit de durerea de a vedea pe cei mai scumpi din fiii săi părăsindu-1 spre a trece de partea vrăjmaşilor. In organismul ăsta— pornit spre descompunere— vedeam dezvoltându-se câte una din acele celule superbe, cari după ce secau
I) Ileine: 1‘rinzcssin Sabbal.
NOUA REVISTA ROMANA
341
puterile celorlalte spre a acumula singure energii uriaşe, simţind că mediul ăsta istovit de vlagă nu le prieşte, se deslipeau de el şi—urmând eterna îmbol-dire a vieţii—mergeau să se înglobeze în câte-un organism străin, din a cărui vigoare îşi puteau nutri intensa lor viaţă şi să-şi reverse în sânul noului părinte seva lor bogată şi rodnică. Vedeam şi înţelegeam trista necesitate, care silea mlădiţele cele mai viguroase ale acestui copac vlăguit să se altoiască pe trunchiuri străine, dacă voiau să înflorească şi să rodească vre-odată. De câte ori nu i s’a sfâşiat inima neamului ales, când marea răzbunare cerească alegea de instrumente pe cei mai dragi din fiii lui, cari smul-gându-se dela pieptul lui uscat, plecau să urmeze calea largă trasă de marele lor frate, divinul Gali-lean ! De câte ori Saul n’a devenit Paul, căci numai ieşind din atmosfera confinată a colbului talmudic, i-ar fi putut cădea solzii de pe ochi ! Şi de câte ori sublimul şlefuitor din Amsterdam trebui să renunţe de a şlefui ochelarii săi miraculoşi pentru ochii mu-.rinzi ai tatălui său şi să-i destine înţelepţilor celor-jlalte neamuri !
S Priveam la eroii altor neamuri, cari nu înfloreau
I	/	'
fdecât în măsura în care îşi trăgeau seva din rădăci-nele neamului lor şi, ca bravi trompeţi, păşeau în fruntea alor lor, însufleţindu-le curajul. Dar eroii lui Israel, siliţi de o tragică necesitate, trebuiau spre a se afirmă, să se lepede de ei înşi-şi, să devie apostaţii crezului lui egocentric şi—cu inima frântă de jale—să sară zidurile cetăţii lor strimte, spre a se avântă în largul zărilor... creştine ! Dar nici semnul ăsta al dreptăţii eterne nu-1 înţelese neamul ales, nici glasul care-i strigă cu furie: „O, tată nemernic, la ce mai trăieşti, când fiii tăi cei mai bravi se leapădă de tine?" ; nici glasul care-i strigă cu milă: „Vai ţie, cel mai ticălos dintre paria, căruia apăsătorii îi răpesc şi fiii spre a i smulge mângâierea cea din urmă ! Vai ţie, mai vrednic de jale eşti decât iloţii, căci pe fiii lor cei mai bravi îi ucideau stăpânitorii, dar pe ai tăi îi momesc dela sânu-ţi, spre a-i înarma împotriva ta !“ Privindu-şi fiii, care se depărtau, Ahasver plân-geă lacrămi de sânge; dar deodată se ridică trufaş, îi fulgeră cu privirea şi o furtună de blesteme îngrozitoare urmăriă pe dezertorii armatei alese. Apoi, istovit, Israel se aşterneâ pământului, îşi rezemă capul de o piatră şi adormind visă visul tinereţii sale: o scară lungă se suiă dela el până la cer şi pe ea coborau şi urcau solii binevestitori ai Dumnezeirei ; iar el, Israel, se luptă cu îngerul Domnului şi-l bi-ruiă !
*
A doua zi, lsrael-Ahasver îşi reluă toiagul rătăcirii. Ocolit de oameni, lovit de blestemul istoriei, el rătăceă fără odihnă. Când, într’o seară, în mijlocul unei vaste pustietăţi, el se întâlni cu un alt pribeag încovoiat, pe care soarta păreâ că voise să-l înfrăţească cu dânsul. Rătăcitorii se opriră faţă în faţă.	N
— „Ahasver !“, strigă străinul cu milă.
—	„Peter Schlemihl", strigă Ahasver cu dispreţ, „încotro, Schlemihl?"
Străinul pribeag îşi plecă fruntea şi măsură cu privirea lunga umbră a lui Ahasver, culcată pe nisipul pustiei. Nici o altă umbră nu sta culcată alături, căci, vai, el Schlemihl n’aveâ umbră.
—	încotro? Precum ştii, alerg să-mi caut umbra, pe care am vândut-o pe aur. Caut pe necuratul, să-i înapoiez punga asta blestemată şi să-mi iau umbra înapoi. O, de tn’aş vedea iarăşi cu umbra mea !
Un râs nimicitor crispă faţa lui Ahasver:
—	O, creatură umilită!
—	Ahasver, răspunse blândul Schlemihl, suntem fraţi de nenorocire! Eu ini-am pierdut umbra pentru sclipirea aurului ; tu pentru a putea trăi, ai pierdut toate bunurile cari dau preţ vieţii.
—	Atâta numai, că tu, sclav târîtor, alergi să îna-poiezi preţul ca să-ţi recapeţi paguba, pe când regele Ahasver îşi păstrează cu mândrie preţioasa lui viaţă, aşteptând mărirea trecută, care trebue să se întoarcă. Nu e frate sclavul cu regele, Schlemihl!
Şi săgetând cu regeasca-i insolenţă pe străin el se depărtă cu grabă. Schlemihl plângea privind cum se depărta cerşetorul şi umbra lui lungă.
—	Iţi plâng de milă, dârzule Ahasver. De câncT ţi s’a sfârşit menirea, cum de te mai încăpăţânezi în-tr’una să faci umbră pământului?
Dar subit, fulgerarea unui gând sinistru lumină faţa lui Schlemihl, ochii lui priviră lacomi încă odată umbra lui Ahasver, care se topea în umbra mare a amurgului, pe faţă-i tresări expresia unei subite amintiri teribile şi un tremur îi străbătu trupul.
—	Dacă cumva umbra lui,., o fi umbra mea!?
El păli mai mult încă, se .lovi cu palma peste gură, făcu semnul crucii.
—	Iartă-mă, Doamne, de am vorbit cu păcat. Iar-tă-1 Doamne pe Ahasver, de am spus adevărul !
Şi porni clătinându-se.	■
Eu îngheţai de groază la gândul că poate Schlemihl a avut presimţirea adevărului. Ahasvere, nu cumva trupul tău inert, cadavrul tău a răpit locul pe care toate legile firii îl destinase altor organisme viguroase? Nu cumva ai scos viaţa din drepturile ei, spre a-ţi conservă tu un organism, care nu mai ştia decât să rabde loviturile, care nu mai ştia să reacţioneze decât secretând venin, care n’a mai ridicat odată braţul, care printr’un fapt măcar, .nu şi-a mai afirmat dreptul la viaţă?
Dar de ce-ţi arunc eu piatra în faţă, când, iată, mâna soartei se ridică din nou asupra ta?—Văd—o, minune !—cadavrul tău tresărind, mădularele i înţepenite mişcându-se şi refăcând gesturile vieţii. La glasul unei trâmbiţi stridente, care-ţi trezeşte nădejdea revederii Sionuluj, tu, Ahasvere deschizi ochii şi... mişti braţele ! Dar, prin ce crudă ironie tocmai acela din fiii tăi care, înspăimântat de visiunea „amurgului popoarelor", a dat alarma în contra „degenerării*' universale, tocmai acela poartă trâmbiţa renaşterii Iui Israel, a neamului-cadavni ? Nu vezi, Ahasvere, că nu vibrarea vieţii îţi mişcă trupul, ci doar acel curent
342
NOUA REVISTA ROMANA
galvanic, care face să tresară morţii pentru o clipă, turburându-le pacea? Dar Israel nu vede ironia aliân-du-se cu soarta lui tragică. Printr’o altă batjocură a soartei, inrăţişarea lui de spectru a speriat pe superstiţioşii neamurilor celorlalte—cari au răcnit îngroziţi de stafia Cahalului—şi bietul rătăcitor s’a crezut el î nsu-şi mai tare ca niciodată, de vreme ce aspectul Iui inspirase atâta spaimă. Astfel soarta nemiloasă îl mai biciuia odată cu irmiia ei, înainte de a-i da lovitura de graţie. Dar în sfârşit tragedia se apropie de actul al V-lea.
*
Dar actul al V-lea nu-mi fu dat să-l văd, căci cortina se lăsă între mine şi marea scenă' a istoriei, spre a nu se mai ridică. Eu rămăsei cu sufletul încordat de aşteptare zadarnică. Târziu încordarea mi se topi în lacrămi:
„Nefericiţi urmaşi ai lui Saul, de ce v’aţi încăpăţânat a trăi, când rostul vieţii voastre se încheiase cu glorie, când alţii, tineri, se îngrămădeau ia porţile vieţii spre a vă luă locul? De ce aţi întors ochii dela atâtea semne lămurite, prin cari soarta vă vestea apusul, de ce—îndârjind-o—i-aţi aşteptat loviturile, de ce—răbdându-le ca sclavii laşi, deşi afectaţi mândria regală—aţi trezit dispreţul ei, care vă copleşeşte azi cu ironia ei nimicitoare? Ori mai credeai, mumie de zeci de ori seculară, că mai ai vre-o noimă de a fi? Ce ideal nou putea răsări din pieptul tău îmbălsămat? A, oare templul viţelului de aur să fie rostul preoţiei tale prezente şi viitoare? Fi pe pace, Ahasver, de mult neamurile vrăjmaşe au înălţat zeului metalic	idoli	nespus	mai măreţi	decât viţelul tău
umil ! De ce dar, Ahasvere, nu grăbeşti sosirea zilei, în care capul tău, îmbătrânit şi însângerat de lovituri, căzând moale pe perină, să adoarmă somnul sfânt, carele	singur,	inobilându-i	trăsăturile, îl va
învălui din nou în nimbul venerabil al anticului Israel? Ziua morţii tale va fi marea „zi a reconcilierii" cu umanitatea !
„O!	de ce	nu mi-e	dat să asist	la actul al V-lea,
să văd	în fine gestul	lui Saul '"dela Oilboa? O! mu-
mie, prefă-te în pulbere şi redă ţărâna ta pământului, care de atâta vreme îşi reclamă dreptul !"
Petru Străinu.
înştiinţăm pe toţi cei doritori de a aveă in bibliotecă „Noua Revistă Română", că avem din nou la dispoziţia d-lor colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII, IX şi X din revistă, legate in scoarfe tari şi demne de a figură in orice bibliotecă, pe preţ excepţional de tei 1.50 fiecare volum (in provincie plus 60 bani porto pentru I sau două volume, lei 1.10 pentru ti sau b şi lei UiO pentru 5 sau toate f> volumele).
Un volum cuprinde până la 450 pag. de text variat şi mereu de actualitate.
Cererile, făcute pe cotorul mandatului cu care se va trimite suma de mai sus, sau în scrisoare, la care se va alătură suma de mai sus in mărci poştale, vor fi înaintate administraţiei revistei.
PSICOLOGIE
DESPRE NEÎNCREDERE
<...Sc meficr des gens qui com-prennent tont el de ceux qui ne comprennenl riem.
Cb*rl«* R4gi*nsuret—Contradiction»
Neîncrederea este una dintre cele mai de seama stări psihice. Se observă în multe faze ale vieţei sociale şi morale. Nici unul dintre oameni nu este scutit de dânsa. Atât individul, cât şi colectivitatea la olaltă, sunt atinşi.
De multe ori, această stare trece în domeniul patologic: In multe împrejurări omul nu mai are încredere nici chiar în sine însuş.
Din această pricină, el nu este destoinic să săvârşească nici chiar cel mai neînsemnat act. Uneori nu este vorba de afacerile sale personale, dar de acelea în care dânsul este sau va fi interesat. Nu crede în aceea ce î se spune şi nici în însemnătatea afacerei.
Dacă o afacere nu se referă la vre-o bancă, sau Ia vre-o societate anonimă cu capital mare şi dobânzi extraordinare, cum de multe ori se vede prin bilanţuri, atunci omul nostru nici nu vrea să auzăde altceva, care, în fond tot comerţ este şi tot beneficii va da. Răspunde acelor care vor să-l intereseze că ,,nu se pricepe în asemenea întreprinderi", că nu vrea să-şi rişce capitalul, cu toate că câştigul este asigurat; sau alte ori că „pentru un moment nu dispune de capital ; poate pentru mai târziu va vedea" sau ,,că va studia afacerea".
Faptul acesta în alte ţări nu se întâmplă. In Franţa de pildă, oamenii au spiritul întreprinderilor dezvoltat, în cel mai înalt grad. Pentru dânşii orice afacere are sorţii izbânzei. Dintr’o singură expunere o înţelegi şi deja foloasele ei prind chiag în mintea lor; o întorc şi o sucesc pe toate feţele; statornicesc de o parte şi alta câştigul şi pagubele şi apoi repede o înjghebează. Mai niciodată nu greşesc. Am avut prilejul să mă încredinţez de aceasta. întreprinderi cari la întâia vedere, păreau a nu avea urme de succes, odată înjghebate, mergeau bine, acţionarii sau comanditarii câştigau şi toţi erau mulţumiţi.
La noi însă aceasta nu se observă; nimeni, dacă vre-unei bănci sau capitalist îi propui o afacere, nu se încumetează s’o studieze nţei chiar superficial, să-şi dea măcar seamă- de dânsa. Dela început te descurajează sau îţi spune personal sau acelora pe care i-ai însărcinat cu propunerea întreprinderei că aceasta „n’are să meargă". Sistemul este rău şi nenorocit. Pentru aceasta nu poate progresă, nu poate prinde teineiu în ţara noastră şi alte întreprinderi, tot aşâ de serioase ca cele de bancă. Când ai noştri nu au păşit frontierele ţărilor civilizate, când au rămas tot în lenea orientalizmului neîntreprinzător, spiritul întreprinderilor nu-i călăuzesc, neîncrederea îi stăpânesc. Sau dacă nu, atunci toată activitatea lor, şi-o îndreptează în spre operaţiuni de samsari ordinari. Ei nu urmăresc cât de puţin un bine comun, ci unul personal. Gândul lor este îngust şi meschin. Ei nu pot să deosibească decât partea speculativă ; pe cea frumoasă, nobilă nu o pot pentrucă nu au cujnoscut-o niciodată.
Mi-a fost dat să observ un fapt care deşi mă priveşte personal, totuşi nu poate fi trecut cu vederea, pentrucă întăreşte afirmările de mai sus şi se poate
NOUA REVISTA ROMANĂ
343
generaliza. Sunt acum câteva luni, am manifestat ideea creărei unui institut pentru boalele de inimă ; aveam însă nevoie de un capitalist. Un oarecare prieten mi-a spus atunci „lasă s’o facem împreună ; afacerea este bună". Nu l’am mai văzut; când îl căutai eră plecat, ba la Viena, ba la Braşov. 'Un altul mi-a recomandat pe un capitalist care, la rându-i entusiasmat de rentabilitatea afacerei mi-a spus „Vin Sâmbătă, să stabilim afacerea şi să începem". Aşijderea nu l’am mai văzut; ba ce este mai mult, căutându-1 de vre-o două-trei ori, se ascundea zicând că nu este acasă.
Neîncrederea se observă mai ales în iubire: doi tineri sau o căznicie se iubesc. Deodată nu se ştie cum, neîncrederea îi muncesc; sau unul sau altul încep să nu se mai încreadă într’înşii, se îndoiesc unul de altul ; la aceasta se adaogă gelozia, una din nu-'anţele neîncrederei.(Amândoi se tem, se spionez,îşi muncesc gândurile, se războiesc cu însăşi fiinţa lor, până când desnădejdea îi coprind, îi încătuşează cu lanţul nevolniciei sale. Sfârşitul acestei categorii de neîncrezători, este de multe ori trist. Câte 'iubiri sfărâmate, câte căznicii zdrobite !
In viaţa politică, neîncrederea, nu este mai puţin adevărat, joacă un rol însemnat. De câte ori, alegătorii, care au dat voturile lor unor anumite persoane, nu s’au înşelat în aşteptările lor? Aceşti oameni promit prea mult, şi în urmă nu dau nimic acelor care le-au dat votul şi le-au dat putinţa să intre în Parlament. Cu astfel de făgădueli falacioase lesne se cultivă în sufletul alegătorilor neîncrederea.
In justiţie, de asemenea a început lumea să nu mai aibă încredere. Faimoasa Themis, justiţia omenească, nu ştie decât să lovească şi să nu vază. Astfel, cum să aibă omul încredere în judecată şi judecători?... Dar, aci mai intervine şi alţi factori: întâiu dibăcia advocaţilor. Dacă o parte are un advocat slab, cu toată dreptatea pe care poate s’o aibă clientul, poate pierde cauza fiindcă avocatul său nu; a fost destoinic să sfărâme argumentele adversarului.
Jacques Dhur, apărătorul dezmoşteniţilor soartei, într’un articol admirabil Comment la Justice peut joner de la Folie, zice cu drept cuvânt: „Acela care are afaceri cu Justiţia, fie că este bogat sau sărac, fie <5ă este a-tot puternic sau un biet om, este rău tratat. Este o teză pe care am susţinut-o în totdeauna şi asupra căreia invariabil evenimentele mi-au dat dreptate".
O altă formă de neîncredere, este aceea care se observă între prieteni şi mai ales acei care se pretind vechi sau chiar prieteni din copilărie.1) Sunt multe cazuri de acestea. Dacă de exemplu este vorba să ceri unui asemenea amic să te împrumute cu câteva sute sau mii de lei, după împrejurări, atunci lucrurile se schimbă ; prietenia dispare, face loc neîn-crederei.
Neîncrederea în breasla medicilor este mare. Aceasta provine sau dela medic la medic sau dela medic la bolnav sau vicc-versa dela bolnav la medic. O pildă va fi de ajuns. Nu mai departe zilele trecute am fost chemat Ia nu bolnav ; suferea de un anevrism şi sclerosăi a inimei^
Mi-a spus că, vrea să facă consult cu medicul său.
Ne-am întâlnit împreună şi i-am propus un tratament cu seroterapie. Medicul său mi-a răspuns fără vre-o reflexiune serioasă: „De oarece nu cunosc serumul d-tale, nu am încredere într’însul."
*
In literatură neîncrederea din cele mai îndepărtate timpuri, a ispitit pe scriitori.
Astfel, Hamlet este caracterul omului neîncrezător. El nu se încrede în nimeni, nici chiar în el însuşi. Salvini interpretatorul Iui Hamlet, zice într’o oarecare parte a comentariilor sale: „In ochii săi, unul este ucigaş de frate, celălalt adulter de inimă. Dacă dovada uşoarei vine a mamei sale îl întristează şi îl face visător şi melancolic, crima nesocotită a unchiului său îl face bănuitor, prepuelnic şi răsbunător. Cea dintâiu îi ridică stima şi orice sim-ţimânt virtuos şi delicat pentru femee; cea de a doua naşte neîncrederea şi dispreţul pentru om.
Edouard Rod în Le Glaive et le Bandeau, unul dintre cele mai caracteristice romane ale sale, a zugrăvit în culori vii neîncrederea în justiţie. Pune problema în modul următor: „Lhermantes la o vânătoare împuşcă din greşală, pe un unchiu al său.
Nu a văzut acest fapt, decât un oarecare D’Eu-traque, care având ciudă pe Lehrmantes, fiindcă iubea pe nevastă-sa, afirmă la instrucţie, pentru ca să-şi răzbune, că, într’adevăr el care eră încurcat în afaceri a împuşcat pe unchiul său, pentru ca să-l moştenească". Justiţia nu şi-a făcut datoria în conştiinţă ; n’a scormonit bine cauza şi Lhermantes eră aproape să fie condamnat, dacă D-na D’Eutraque, de la sine, în plină şedinţă, n’ar fi declarat adevărul afacerei".
Rod este categoric şi cu drept cuvânt, spune că oamenii nu mai pot să aibă încredere în justiţie.
Aproape toate romanele lui Ernest Zahn, unul dintre cei mai mari romanţieri elveţieni, se bazează pe acest simţimânt al Neîncrederei. In special Verena Stadler, Taina şi mai cu seamă Albia sunt, dacă aş putea să mă exprim astfel, imnuri închinate Neîncrederei.
In întâiul, lumea, rudele nu se aşteptau ca Verena să iasă o femee casnică bună, cinstită şi harnică.
In Taina, lumea în special, nu se aştepta ca Yolanta femeea lui Adelrich, care pădătuise pe vremuri cu Marianus fratele lui Adelrich, să iasă o femee cinstită şi bună. Ea preferă mai bine să moară, decât să se mai mânjească încă odată.
De asemenea în Albia, nimeni nu avea încredere în ştrengarul acesta, care, se însoară bine şi ajunge în satul lui, om mare şi primar; toată lumea se sfă-tueşte cu dânsul, îl iubeşte şi se încrede în el. Ajunge omul situaţiunilor, conduce satul lui, înlăturând astfel neîncrederea care planase asupră-i.
*
In multe cazuri Neîncrederea încuibată în sufletul cuiva, ajunge dintr’o simplă stare sufletească, tina adevărată patologică-mintală. Omul, îşi pierde puterea să judece aşa cum trebue; devine adevărat abulic.	'	,
Neîncrederea este o formă de abulie, din clasa cea mare, largă şi elastidă a Neurasteniei., In asemenea împrejurări, omul trebue să caute a se îngriji mai întâiu şi apoi a judecă dacă este cu putinţă a se alipi de adevăratul om civilizat, de acela care simte lucrurile cu nepărtinire şi le vede prin prizma aceluia cu judecata senină şi sănătoasă.
Dr. FI. Simionescu
1) Emile Faguet: De l’amitie, Paris, cd. Sansot.
344
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
LITERATURA
IN HUMULESTII LUI ION CREANGĂ
>
Pe valea Ozanei.
Când am intrat în Târgul Neamţului cobora soarele de nămiezi. Uliţele sânt murdare, te împiedici în grămezile de gunoaie ; iar casele mărunte, rar se vede câte un han mai ridicat, şi acela este zidit din cărămidă cărată dela cetate.
Prăvăliile, piaţa, încotro întorci capul, numai de perciuni dai. Aleargă ovreii parcă sânt zănateci, îţi spun că s:ot şi lapte din piatră, când e vorba de ceva «şpagă», cum se înţeleg ei.
Târgul Neamţului îşi are începutul din vremuri foarte depărtate. Cei cari au bătut stâlpii acestui orăşel, au fost un grup de negustori saşi şi nemţi, rămaşi după plecarea Cavalerilor Teutoni din cetatea Neamţului cari pela 1300 trăiau în târguşoarele Jacota şi Coarnele, amândouă aşezate lângă muntele Rusu (pe atunci îi spunea muntele Alb) deasupra drumului ce lega Transilvania cu părţile acestea ale noastre. Azi nu se mai vede nici urmă de târguşoare, însă dealurile poartă tot numele lor, de Jacota şi Coarnele.
Saşii aceia trăiau din negustorii. Vindeau vite, lăp-turi, brânzeturi; apoi tot felul de ţesături şi împletituri ; ca: lăicere, scoarţe, sumane, iţari, ştergare.
Dar din cauza tâlharilor, cari se încuibaseră în aceste locuri pustii şi dosite, saşii năpustesc târguşoarele, şi se coboară spre poalele munţilor, la locuri mai umblate. Parte din ei tăbărăsc sub dealul Corciova şi urzesc târgul Urania. Parte merg mai devale, pe undele limpezi ale Ozanei, la luminişul larg, în drumul bătătorit, din care porneau cărări spre toate mănăstirile,—şi aci, sub deal, îşi rânduesc dughenele. Şi, în-cet-încet, se înjghebează târguşorul, când mai mare, când mai mic, când ars de foc, când prădat de vrăjmaşi.
Astfel s’a început Târgul Neamţului. A crescut şi s’a întins până unde este acum... Iar locul unde s’au bătut atunci cei dintâi pari, sub muchea dealului, azi poartă numele de Uliţa-veche...
*
«Drag mi-erâ satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul; dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băeţii satului, tovarăşii mei din copilărie; dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, la cari luam parte cu cea mai mare însufleţire». Cuvintele acestea atât de scumpe şi frumos spuse, ale lui Creangă, mi-au venit în minte când am trecut podul peste Ozana şi ne-am îndreptat spre Humuleşti. Satul de altă dată, unde s’a născut şi a crescut scriitorul, satul cu răzeşi voinici şi buni gospodari, — azi este o suburbie a Târgului Neamţu.. Casele însă sânt tot ca de sat, uliţele largi, prăfuite şi câini mulţi la fiecare curte.
Când să dăm în uliţa Ion Creangă», întâlnim o fe-,tiţă, ca de io ani, ducând dindărăt doi viţei. împiedecaţi.
—	Matale eşti d’aici ? intru eu în vorbă.
—	Da, d’aci! răspunde fetiţa, vioaie.
—	Şi cum te cheamă ?..
—	Gherghina.
—	La şcoală te duci ?.
—	Da, sânt în clasa treia.
—	Dar matale ai auzit de casa lui Creangă? schimb eu vorba.
—	Unde vin boeri mulţi ?.. Da ştiu ; cum să nu ştiu i.
Mai nainte, uite colo unde se vede părul cela marele! şi sili viţeii să meargă mai de zor.
—	Dar de Ion Creangă ai auzit ? o întreb tot eu, văzând că se înfige la vorbă.
Fetiţa ridică ochii la mine, veselă:
—	Am auzit!.. Ne-a spus domnu’ la şcoală, c’a fost învăţat şi a făcut multe cărţi.
—	Şi matale ai cetit vre’o carte de-a lui Creangă ?
—	Da, ne-a cetit domnu’ la şcoală. Am şi eu una acasă şi cetesc seara în ea.
—	Aşa e, că spune urât! îi iau cuvântul din gură, zâmbind.
Gherghina se uită la mine, posomorât:
—	Nu !... spune frumos,., cu împăraţi, cu smei...
După o tăcere de câteva clipe iarăş prinse a grăi:
—	Spune şi de capra cu trei iezi,., c’a venit lupu’ la ei, când plecase mă-sa, să le aducă mâncare, şi iedul cel mare, prostu, i-a deschis uşa; cel mic, mai cu minte, s’a ascuns,—a cunoscut el că nu e glasul mă-sei... Şi pe ceilalţi doui iezi i-a mâncat lupu’.
Fetiţa tăcu.
—	Şi ce s’a mai întâmplat în urmă Gherghino ?. .
Lăsă ochii în jos şi muie glasul:
—	Biata mă-sa, săraca, a plâns mult şi s’a bătut cu capul de pereţi, când şi-a găsit copiii mâncaţi.
Apoi numai decât i se înseninează faţa şi începe vorba:
—	Dar şi lupu’ a păţit-o... A făcut capra pomană copiilor morţi, şi l-a chemat şi pe el... I-a dat scaun să stea; iar scaunul era de ceară, s’a topit şi a căzut lupu’,—că dedesuptul lui era o groapă adâncă, plină cu cărbuni, aprinşi ; şi s’a fript lupu’ acolo... Bine i-a făcut...
Ridică ochii iarăş la mine:
—	Cine nu e ascultător, păţeşte ca iedul cel mare; şi cine face rău, păţeşte ca lupu’... Aşa ne-a spus domnu la şcoală...
Am ajuns în dreptul părului, despărţit în două crăci, groase şi nalte. (
—	Uite, aici e casa lui Creangă, grăieşte Gherghina.
După aceea se pleacă de mijloc :
—	Sărut mâna.
Scosei din buzunar doui gologani şi îi întinsei. Fetiţa lăsă privirile în jos şi încruntă sprâncenele:
—	Nu!., n’am venit d’asta eu!, şi fugi, împingând viţeii cu braţele.
Am stat în loc şi m’am uitat după ea. Când s’a depărtat cât-va, Gherghina a întors capul înapoi, veselă acuma:
—	... Sărut mâna!.. Eu n’am venit d'asta !..
In poartă ne ies înainte patru javre bălane, şi cât te-ai freca la ochi toată uliţa aue de lătratul câinilot.
Pe prispă se iveşte o femee măruntă, roşcovanii-Pune mâna pe-o joardă. Căţelandrii fug de rup pământul spre grădină, chelălăind şi lingându-şi labele, unde-i altoise stăpâna.
—	Bună ziua, lele! rupem noi vorba, întâi.
—	Mulţumim dumneavoastră ! răspunse femeea, grăbită, şi-şi lăsă şorţul din brâu peste poalele cămăşii, ridicată până la genuchi.
—	Rogu-te, căutam casa răposatului moş Creangă.
—	Da, aici e.
—	Putem s’o vedem şi noi, înăuntru ?...
—	Cum nu!., poftiţi...
Intrăm în curte. Pogonaşe cu mixatidre, călţunaşi, rozetă,—se întind pe lângă uluci; iar florile despicate trimit mirosul până în uliţă. Sub părul bătrân se umbreşte casa, măruntă, cu straşina plecată, învelită cu şindrilă, pereţii văruiţi toţi în alb, şi încinsă de jur împrejur cu prispă.
In bătătură, fumegă pe pirostrii, un cazan cu apă ;
NOUA REVISTĂ ROMANA
alături, o albie cu rufe. In prag se ivesc două capete bălane.
—	In casă deavolilor! se încruntă mama la ei.
Copiii, aproape goi, doar cu cămăşuţele până la ge-
nuchi, se dau după uşă.
—	Poftiţi p’aici, domnişorilor ! ne ocoleşte femeea pe partea dinspre grădiniţă,—o intrare prin tare nu duce pe ori cine.
Ne plecăm mult, ca să încăpem pe sub pragul de sus al uşei.
—	Asta e casa bătrânească! grăeşte femeea şi-şi poartă ochii împrejur.
Odaia e destul de largă, numai tavanul e jos ; însă pereţii, spoiţi de curând, deschid casa.
—	La noi, ca la ţară! Era şi mai rău, dar am schimbat ici-colo, că de,... vine câte cineva mai scuturat, şi şade ruşine!..
Cnsa din Humuleşti, unde s'a născut şi a crescut scriitorul Ion Creangă.
Rotesc privirile. Lângă peretele dela răsărit, un pat de tablă, aşternut cu cearceaf alb de madepolon, împletit pe poale, cu horbotă de târg. Câteva scaune de paie stau rânduite pe lângă masa din mijloc, învelită cu o faţă iarăşi de târg ; iar în colţuri două fo-teluri de puf.
Acestea înlocuesc lăvicerele învărgate, de altă dată şi patul bătrânesc de stejar, care se întindea cât peretele.
In locul ştergarelor rânduite în cui, a cununile de mirodenii şi busuioc, în locul cruciuliţelor împletite din spic de grâu roşu,—acum atârnă pe pereţi, în-tr’un colţ, un tablou fără ramă, c’un chip de femee, goală până sub sân, stând într’o rână pe canapeaua roşie. Şi multe portrete.de felul acesta, dar nici unul de al scriitorului.
Nici ferestrele nu mai şart cele croite de răposatul Ştefan, tatăl lui Creangă. S’au lărgit şi ele şi s’au ridicat până sub straşină. Acum pe tocul lor sânt rânduite glastre cu cerceluş, cu muşcată, cu maghiran, şi o perdea de horbotă strecoară lumina.
Altădată fereastra era măruntă, ochiul mic, dar soarele intra tot şi se revărsa în casă; noaptea, luna nu mai eră stăvilită de perdele, băteâ la geamul unde împletea în cârlige Smărănduca, mama lui Creangă, iar Ionică, se canonea, la lumina slabă a opaiţului, să buchinească slova veche de pe ceaslovul bisericesc.
In firida, spoită cu humă, unde Smărănduca aprindea ciobul cu tămâie şi reşină,—acum e aşternută foiţă roşie; iar pe hârtie, rânduită o sticluţă, pe^eare scrie: «Eau de Cologne», alta cu glicerină, şi o cutie, de bună seamă, tot cu vre un fel de alifie pentru obraz.
— Aţi schimbat mult! încep vorba după câteva clipe, ş’apoi plimb ochii pe sus, peste martacii groşi şi afumaţi.
345
—	Da!.. Numai grinzilor n’am avut ce.le face..' Trebuia să desvelim toată casa, şi., nu ne dă mâna..-Poate mai târziu !..
—	Dumneata eşti rudă cu răposatul moş Creangă ?..
—	Da, nepoată, de soră. .
—	Am auzit că vrea Stăpânirea să cumpere casa şi să vă facă dumneavoastră alta, la fel!..
Femeii îi zâmbiră ochii:	•
—	De!.. domnişorilor, nu ştim. . dar, ar fi bine să se păstreze casa, ca o amintire, cum zic cei mari.
—	Ai bărbat,., copii ?.
—	Am !.. mulţumesc lui Dumnezeu.
Pe prag stau rânduiţi patru dolofani, bueălaţi, rumeni şi unul mai gras ca ahul. Când băgară de seamă că se uită mă-sa spre ei, o tuliră la fugă....
Cum păşeşti pragul odăii, la ieşire, în mâna dreaptă, se face o săliţă.
—	Nici hornului n’am avut ce-i face — grăieşte femeea,—doar c’am mai lărgit puţin sala.
Corlata coşului e joasă; iar stâlpii groşi sânt negri de funingine. Până să mă oprească stăpâna, ca să nu trec p'acolo, că e murdar, eu am şi ajuns pe vatră. Deasupra corlăţii, cutcudăceşte o găină;jos, în unghii, stă răsturnată o pisică şi-şi greblează cu limba pisoii cari sug de zor...
....Dar când te opreşti aci, lângă temeiul coşului, şi când ai trăit, în gând, cu răposatul Creangă, cu poveştile, cu snoavele lui,—apoi nu se poate să nu-ţi vină în minte frânturi din copilăria scriitorului... Aci, la stâlpul coşului, lega mă-sa Smărănduca o sfoară cu motocei la capăt şi crăpau mâţele jucându-se cu ei ; iar Ionică le minţea şi le întărâta şi mai mult.
P’aci e şi gura podului, unde feciorul Smărănducăi a ascuns pupăza, prinsă în scorbura teiului, din ograda mătuşei Măriuca. Două zile şi două nopţi a horbo-căit pasărea prin putinele şi oalele din pod. Iar megieşii blestemau pe cel care i-o fi făcut de petrecanie pupăzii, că nu mai avea cine să-i scoale dimineaţa, în revărsatul zorilor. Smărănduca ocăra şi ea, că par’că nu mai ştia rostul zilei, dacă nu auzea glasul pasării. Ea era ceasornicul satului. Numai Ionică a dormit în tihnă două dimineţi, nu l-a mai trezit pu-pu-piip ! cu noaptea în cap, şi atunci nici mă-sa nu l-a tras din aşternut: «scoală somnorosule, ce vreai să te pupe cucul armenesc !..» Când a auzit Ionică pe mătuşa Măriuca blestemând mai cu abitir şi spunând Smărănducăi, cum că ea îşi pune gâtul pe tăietor, că deavo-lul ei de copil a prins pasărea; apoi când a auzit el vorbele mă-sei, că de ar şti una ca asta, l-ar ucide în bătăi,—Ionică s’a şters încet pe lângă perete, bâşti în pod, înhaţă pupăza, din putina unde o legase, sare pe sub straşina casei, şi sbughio în târgul vitelor, s’o vân-ză. Un unchiaş cam năzdrăvan: De vânzare găinuşa, băiete ? » «De vânzare, moşule ! N’apucă să ia pupăza în mână şi unchiaşul sbrr ! o face scăpată...
Apoi Crăciunul petrecut de Ionică, cu buhai, plugu-şor, urări; dar mai cu seamă aşteptă feciorul Smărănducăi, să taie tat-său porcul şi el să umple băşica cu boabe de porumb, şi s’o bată până auiâ casă, până i-o spărgea mă-sa în cap.
Dar va''a când se pârguiau poamele cine se căţăra în vârful cireşilor şi al zarzărilor ? pe cine blestemă mătuşa Mărioara că i-a încurcat cânepa ?—Pe îtnpe-liţatul cumnatei Smărănduca. Iar Ionică, cu sânul doldora de cireşi, o ştergcâ peste oboare, şi-apoi devale la Ozana, la scăldat.
Dar când puneâ Smărănduca laptele la prins, cine răzuiâ smântână oalelor?—pisica!.. Ori luaseră strigoai-cele mana dela vaci ! «Doamne, — ziceâ Smărănduca, uitându-se la fecioru-său, care stă cu limba scoasă, — nu l-oi prinde odată pe strigoiul cela la oala cu smân-
346
NOUA REVISTA ROMANA
tână, ş’apoi las ! Se cunoaşte el strigoiul, care a mâncat smântână, depe limbă!»... Iar Ionică îşi ştergea bo-tişorul şi fugea afară.
Dar moş Chiorpec ciubotarul, megiaşul de peste drum, ca să scape de băiatul lui Ştefan al Petrii, că toată ziulica îşi trăgeâ nasul în ciubotăria lui, şi-l su-căleâ să-i deâ curele,—apoi muia pămătuful în strachina cu unsoare pentru cisme, şi 1 miruiâ pe frunte. Iar Smărănduca, cum îl vedea pe Ionică bâzâind, grăiâ veselă: «Par’că l-am învăţat eu !.. bine ţi-a făcut, u-şernic ce eşti !»,.,
ti
Ion Croangft. când era diacon.
Şi toată viaţa lui Creangă îmi năpădeşte acum în minte, cu iarna petrecută la Broşteni, la şcoala lui Alecu Baloş, unde a învăţat,. pe derost, îngerul a strigat», pe care l-a zis de Paşte în Humuleştî, de a răsunat biserica ; iar fetele când l-au văzut tuns la piele, de profesorii din Broşteni, au început să-i strige: «Tunsul felegunsul! tunsul felegunsul, câinii după dânsul !» Apoi la Fălticeni, în şcoala catihetică, caznă cu gramatica lui Mărculescu, cu ortografia, prosodia, conjuc-tive, acusative. Insă flăcăii, duşi la popie, aveau şi clipe vesele cu moş Bodrângă, unchiaşul care le cântă din caval Doina, Corăbiasca, ori Ţiitura. ca la uşa cortului, de jucau dascălii până asudă podeaua şi săreau tălpile dela ciubote, cu călcâie cu tot... Astfel ne povesteşte scriitorul în amintirile lui.
După aceea desfiinţarea catiheţilor şi ducerea lui Creangă la Socola, în Iaşi,—căci Smărănduca îi spusese lui Ştefan, că de şi-ar pune carnea în saramură, şi băiatul tot trebuie să-l deâ mai departe la învăţătură.
Aşâ mi se desfăşoară în minte acuma tot firul vremii, depănat altă dată, cu zilele vesele din copilăria lui Creangă. Vin apoi anii lui grei de popie, vin mai târziu amărăciuni mari.. Nepriceput de cei cari ar fi trebuit să-l priceapă; neînţeles, cu atât mai mult, de către semenii lui.
In cele din urmă răspopit, hulit de toţi, gonit departe de satul lui drag, de Ozana cea limpede şi frumos curgătoare ; departe de tovarăşii lui din copilărie, de horile, de cântecele scumpe şi de livezile numai floare... Şi într’o mahala sărăcăcioasă a laşului, intre pereţii dărâmaţi şi proptiţi cu butuci ai unei case dărăpănate, uitat de toţi,—închide ochii, singur cuc, fără nici o mângâiere la cap, acel Creangă, din cărţile căruia noi toţi ne-am adăpat cu destulă prisosinţă, şi din cari multă vreme, de aci încolo, se vor mai adăpâ urmaşii noştrii. Căci ele ne înhaţă să ştim cât preţueşte copilăria, şi ele ne învaţă să ne cunoaştem firea. Iar în clipele posomorâte* poveştile lui Creangă ne revarsă în suflet veselie, berechet, goneşte şovăiala din jurul nostru şi ne împrospătează viaţa cu voioşie şi sănătate.
Cum se înviorează răsura în urma ploii, ori în faptul dimineţii,—aşa se înviorează şi ne surâde sufletul, când lăsăm din mână scrierile răposatului Creangă.
Slăvit fie numele lui...
Cu aceste patru cuvinte pe buze am părăsit casa din Humuleşti.
I. Chiru-Nanov
Reculegere
după Iluudelairc J
Fii blândă, o durere, şi ’nvălue-tc ’n pace,
Cereai să vie seara—şi iat-o lângă noi:
Pe culmile cetăţii penumbra se desface Dând unora odihnă iar altora griji noi.
hi noaptea ce ne-aşteaptă, Plăcerea e călăul Al cărui biciu îndeamnă o turmă de mişei Ce merge să-şi culeagă din voluptate, Răul: Durere^ adu mâna şi fugi de lângă ei!
Priveşte astrul zilei cum pleoapa şi-o închide,
Cum anii morţi în urmă, în vechile hlamide Se pleacă melancolici pe-al cerului balcon.
Cum din adânc răsare surâzător Regretul; Şi-ascultă paşii nopţii ce vine cu încetul Uşor ca un linţoliu târât la orizon.
D.	lacobescu
Romanţă
Dac'ai aruncă vreodată O privire de felină Peste versurile mele:—
Cântă-le din mandolină...
Dacă vei presă în carte-mi
O petală de verbină
Şi vei lăcrămă, în treacăt:—
Nu uită, că eşti de vină...
Dacă vei umblă răsleaţă Pe cărarea din grădină:—
Linişteşte-ţi remuşcarea Sub polei de lună plină!...
Cesar T. Stoika
NOUA REVISTĂ ROMANA
347
CUCERITORUL
— Din literatura norvegiană —
Vesela societate de tineri se îndrepta cu barca în spre insulă. Unul dintre bărbaţi, un tânăr frumos şi înalt, se sculă în picioare şi începu să declame versuri. Declamă frumos, cu o voce puternică, aşa de puternică că se auziă până la ţărm. Femeile din din barcă ascultau cu mult interes; numai una, cea mai tânără dintre ele—o fetişcană plină de viaţă, cu un bogat păr blond—nu’l ascultă şi păreă mai bucuroasă să admire pe frumosul lopătar, căruia îi zâmbeă dela spatele tânărului declamator.
Deodată acesta tăcu, se întoarse spre fetişcană, spre frumoasa distrată care şedeă pe scaunul dela spatele său şi-i zise:	\
—Aveţi dreptate, versurile mele sunt proaste; dar când ne vom înapoia vă voi spune o poveste frumoasă.
Frumoasa distrată rămase şi de data asta foarte nepăsătoare. Aceasta îl intrigă grozav pe tânăr.
—In cele din urmă, spuneţi ce doriţi D-voastră? întrebă el disperat.
—Ce vreau eu? Nu vă înţeleg de loc, răspunse fetişcana, foarte mirată:—Puteţi şti însă că pe mine mă chiamă Andrea, că nu doresc nimic şi nu-mi trebuie iar nimic! ! Atâta ştiu, că mă veselesc şi eu ca şi restul societăţii şi mă bucur c’am avut ocazia să fiu între tineri aşa de veseli !
Şi într’adevăr, hoţomanca asta avea privirea cea mai senină şi cea mai nevinovată din lume; figura cea mai naivă de copil drăguţ şi cuminte, aşa că toţi se încredinţară că ea vorbeşte aceea ce sincer gândeşte.	.
Ajungând la insulă, scoaseră din coşuri mâncare, vinuri, şi începură să petreacă. Râsul vesel al An-dreiei care fugise cu tânărul vâslaş să caute ouă de pescăruşi—se auzia—şi supăra grozav pe tânărul declamator.
—	la povesteşte-ne acuma ! strigară în cor,—femeile—tânărului.
—Să vie toată lumea, strigaţi-o şi pe Andrea ca să audă şi ea.
Chiar el se sui pe o stâncă şi o strigă. Andrea veni în fugă, se opri drept în faţa lui şi îşi aţinti privirea asupră-i, întrebătoare.
—	Freken, am să povestesc ceva pentru D-ta, spuse el tare ca să-l audă toată lumea.— D-ta, stai aci, ca o cruce de argint în plin tie soare, dar farmecul nu e în sublima-ţi frumuseţe... în tinereţea-ţi ameţitoare...
Andrea aruncă o privire confuză şi nemulţumită societăţii, şi s’aşeză jos.
Povestea tânărului începu.
Vorbi o oră întreagă, încheiată ; vorbi cu atâta for, cu atâta farmec, în cât toţi îl ascultau ca pe un oracol.
—Nu v’am plictisit? întrebă el deodată.
—Nu, nu ! protestară cu toţii. Andrea însă, tăcu.
El o întrebă:
— De ce nu răspundeţi şi D-voastră? ştiţi bine că vorbesc numai pentru D-voastră...
Uitai să vă spun că tânărul de care vă povestesc aci eră un fericit. Toate dragostele sale îi eşeau în plin, era peste tot locul un cuceritor şi niciodată nu i s’a întâmplat să fie la rându-i cucerit.
Dar într’o zi senină şi frumoasă, fu prins şi el în mrejele adevăratei iubiri şi atunci rămase cucerit învins de tot...	'	■
—Răceala D-voastră mă face să deger... stimate Doamne, D-re şi Domni ; înserează, haideţi spre ţărm—spre casă, zise în sfârşit tânărul.—Şi se îndreptară cu toţii spre ţârm. Când ajunseră la barcă, fără multă vorbă el dădu brânci vâslaşului şi se apucă să vâslească singur. Nu vedea, nu auzea nimic ci numai văsleâ ca un nebun.	'
Când ajunseră pe uscat, el prinse de mână pe Andrea şi-i şopti:
—Nu mă mai chinui, căci' nu pot suporta această încercare; hotăreşte-te acuma. Niciodată şi pe nimeni n’am iubit-o ca pe tine ; şi-acuma spune-mi: să trăesc ori să mor?	;
—Să trăeşti ,esclamă ea veselă... Eu te-am îndrăgit din primul moment, cum te-am zărit. Şi zău, crezi că te am chinuit astă-zi? Oh! nu! eu m’am chinuit pe mine de o sută de ori mai rău ! Eu am suferit! astăzi mai mult ca nici odată.
Şi ea îl privi, îl învălui într’o privire dulce, bună şi ÎI numi Cuceritorul ei, Dumnezeul ei...
Vr’o câte-va zile dearândul Cuceritorul fu cel mai fericit. Victoria fusese greaţ, e drept; dar nu dobândise decât acele plăceri pe cari le mai gustase de atâtea ori. Aşâ că, curând îl apucă iar plictiseala şi osteneala; şi după victorie o şterse frumuşel, plecând în alt oraş de unde nu-i mai scrise tinerii nimic şi nici nu se
mai gândi să se întoarcă la ea,—Cucerita.
*
Intr’un oraş de munte, frequentat mult de turişti, Cuceritorul trase Ia un hotel din cele mai populate, dar se plictisi şi aci repede. Când iată că într’o seară, urcând scările se întâlneşte cu o femee care scobora. El o salută, dar ca nu-i răspunse şi dispăru grăbită în parcul din faţa hotelului.
La întrebările lui, hotelierul îi spuse că femeea este fata unui maior, şi că e sosită de două zile în oraş împreună cu tatăl ei.
O rochie lungă de postav verde, o pălărie mare, neagră, care o prindea de minune, făcuseră pe Cuceritor să se oprească. Ea îl privise o clipă şi apoi strângându-şi trena rochiei trecu pe lângă el sco-borând repede scara.
El o urmări în parc. Erau ceasurile şeapte şi începuse să cadă rouă.
—începe să se răcească timpul,—o întâmpină el.
Ea îl privi mirată. El îi arătă ghetele ude de rouă. Atunci ea se grăbi să plece, să fugă de el.
— Iertaţi-mă, începu el iar, eu nu v’am urmărit numai decât cu scopul ca să intru în vorbă cu D-voastră ; dar D-voastră nu vedeţi că pică rouă şi că iarba, şi drumurile şi potecile sunt ude?! Am vrut să vă pre-
348
NOUA REVISTA ROMANA
viu numai, căci se putea întâmpla să nu observaţi că e rouă.
—Vă mulţumesc, văd şi eu că! e umed.
—Eu v’am salutat pe scară. Privirea D-voastră m’a impresionat în chip deosebit...
Ea îl întrerupse brusc:—Ce doriţi Domnule?
Inima lui începu să bată puternic şi nestăpân pe sine exclamă:	!
—	Făceţi ce voiţi din mine; luaţi tot ce am, dacă credeţi că eu vreau ceva dela D-voastră. Eu, am voit să vă văd mai deaproape, să mă delectez privindu-vă. Ştiţi bine că sunteţi frumoasă!.
Ea, distrată, contempla un frumos boschet de trandafiri.
—	Inchipuiţi-vă că trandafirii aceştia şoptesc ades între ei. Ce-şi vor fi spunând ei oare? Ascultaţi puţin, poate veţi auzi şi D-voastră cum îşi şoptesc...
Dar ea plecase când el isprăvi vorba.
—A plecat... Bine !
Fierbea de necaz. Nebun, sui fuga treptele, se trânti pe canapea dezolat. Frumuseţea neobicinuită a tinerei fete îl uluise. Când sună clopoţelul „la masă" el se sculă şi luă loc în sala de mâncare, la masa comună—foarte turburat. Dar dacă va veni şi ea la masă şi el o va salută, ce va fi?
Ea veni însoţită d e tatăl ei, un bătrân cu o înfăţişare militărească.
—Acum să fiu prudent—să o iau la iuţeală—să o salut şi să mă aşez în faţa ei.
Frumoasa se roşi, se schimbă la faţă. Tatăl ei începu să-i povestească de călătoria lor de alaltă-eri şi de proectele d’a vizită oraşul şi împrejurimile. Ba chiar întrebă pe tânăr de drumuri, de hoteluri şi de alte detalii. Bietul Cuceritor ştia foarte puţine din cele ce’l întrebă tatăL frumoasei, totuşi răspundea cu multă siguranţă. La sfârşitul mesei, Cuceritorul merse şi se prezentă tatălui frumoasei fete şi ei.
—	Foarte încântaţi, foarte încântaţi.—Numele lui le era cunoscut la amândoi.
In coridor,—Cuceritorul opri un moment pe fica ofiţerului şi-i şopti:
—Un cuvânt, Freken, nu plecaţi înainte. Rămâneţi aci; eu vă voi călăuzi peste tot, vă voi arătă peisagii frumoase, cascade, munţi... şi mâine seară în genunchi, vă voi mulţumi...	1
Frumoasa fată îl ascultă şi rămase şi a doua zi. El îi mai adaugă: Viaţa mea e în mâinele D-voastră!
Ea zâmbi mulţumită, dar îi răspunse :—Că să evităm ori ce neplăceri, vă previu că mâine seară plecăm să ne întâlnim cu logodnicul meu.
—Nu ! zise el şi bătu din picior poruncitor. O apucă de mână, o prinse cu putere şi o sărută. Ea se smuci şi ’l lovi cu umbrela 'peste faţă. O dâră uşoară de sânge îi brăzdă obrazul.
—M’aţi lovit... dar nu-i nimic, loviţi-mă, că-mi faceţi un mare bine...
Şi ea sui în fugă scara.
A doua zi, vizitară împreună oraşul, muzeele, îm-
prejurimile şi ea nici că s’ar mai fi gândit să plece la logodnicul pe care acum nu’l mai iubea, dacă n’ar fi silit’o tatăl ei. Ea, Cucerita, întindea mâna Cuceritorului. El îi şopti :—Te urmez, singura mea iubire...
Şi s’a întâmplat, aceea ce i se întâmplase lui de atâtea ori: zile de fericire, de beţie, de voluptate... şi iar răceală, iar plictiseală.
După plecare, ea îi telegrafiă câteva zile de-a rândul şi chiar de mai multe ori pe zi. Apoi, scrisori parfumate, pline de iubire. El le citea la început cu bucurie, cu transport, mai târziu cu indiferenţă şi şi în cele din urmă nu le mai deschidea seara ci când se scula dimineaţa...
Dimineaţa, le citea liniştit, alene; nu grăbit şi emoţionat ca altădată. Intr’o dimineaţă, ca de obicei, după ce citise vr’o două scrisori delirante—scrisori nedeschise de vr’o două zile—se îmbrăcă liniştit şi se scoborî în restaurant.
La masă zări o femee în costum de voiaj, abia sosită, în tovărăşia uneia mai în vârstă. Era o artistă tânără, care făcea pentru prima oară un turneu prin localităţile de vilegiatură. Era tânără, de o fru-| museţe fragedă, era veselă, glumeaţă şi foarte comunicativă. Călătorea subt privighere* mamei sale.
El—Cuceritorul—o salută. Ea-i răspunse cu un zâmbet plin de bucurie. El se hotărâse să plece chiar în ziua aceea, dar zâmbetul acela îl ţinti pe loc. Ii propuse artistei s’o conducă prin oraş şi repede conveniră la ce oră să se întâlnească.
El veni la locul de întâlnire cu o oră mai devreme. Ploua, el însă aşteaptă cu o răbdare eroică.
A aşteptat două ore—Cuceritorul—cucerit... şi ea tot nu mai venea. In sfârşit veni mama ei, care il rugă s’o scuze pe fată, căci n’a putut veni fiind invitată la nişte vechi colege de pension. Şi bătrâna n’avu cel puţin compătimirea să’l întrebe dacă a aşteptat mult, şi dacă cumva n’a răcit... El plecă spre hotel furios şi obsedat de dorinţa s’o cucerească, s’o aibă. Se plimbă multă vreme prin odae, agitat, aşteptând’o. Se înserase, trecuse ora mesei şi ea tot nu venea. Nu-i mai rămânea decât să se culce; încearcă, dar în zadar.	,
In sfârşit, auzi cum se deschide uşa antreului. Aşteptă puţin, apoi se sculă şi se îmbrăcă în grabă. Ştia care e camera artistei.
Se duse la uşe. Ea abia se înapoiase ; el auzea bine cum se desbracă, cum îşi scoate ghetele ; îi zări mânuţele goale prin crăpătura uşei, când lăsă ghetele afară la curăţit şi mai auzi când întoarse cheia şi apoi când scârţăi patul—de se culcă.
A doua zi, află disperat că ea plecase cu mama ei spre Nord în oraşul vecin.
In aceiaşi dimineaţă, el primi dela fata ofiţerului o scrisoare: „Vino la Sud, e aşa de frumos! Aci e primăvară, flori şi soare pe tot locul"...
El,—Cuceritul,—plecă într’o direcţie cu totul opusă... spre Nord !	Kunt Hamsun
în româneşte de G. D. Belimky
NOUA REVISTA ROMANA
349
CRONICA ŞTIINŢIFICA
ECLIPSA DE LUNĂ
Zilele trecute, unul din fenomenele banalizate azi de ştiinţă, eri încă spaima oamenilor, s’a produs pe cerul nostru: coada de umbră şi penumbră a pământu-tui, cu care mătură întregul univers, a învăluit nedespărţitul nostru satelit. Dacă luna ar fi avut locuitori, de sigur că ei ar fi avut o eclipsă de pământ şi dacă aceşti locuitori ar fi fost ceva mai puţin civilizaţi ca noi, de sigur s’ar fi petrecut aceleaşi scene de teroare cari l’au salvat pe Cristof Columb de atâtea ori în timpul descoperim Americei. Căci într’adevăr trebue ca să ştii, pentru ca să nu fii impresionat de măreţia spectacolului, astrului luinino-, umbrit încetul cu încetul şi dispărând complect în întuneric pentru a reapărea iar.
Sărmana lună, poetica şi mângâetoarea însoţitoare a poeţilor romantici şi a îndrăgostiţilor, dătătoarea de lumină imaculată, de comparaţii nesfârşite, bune şi proaste, transforniatoarea fantasmagorică a atâtor oraşe murdare în văpaia razelor ei de argint, candelabrul atâtor concerte asimfonice de pisici pe acope-r rişuri ; câte n’a păţit ea şi câte n’a păţit omenirea din cauza ei.
Numai ca ştiinţă, dacă e să vorbim, şi iuna a fost de sigur cea dintâi grijă a omului ; fenomenele la cari ea> a dat loc, au fost primele cauze ale străduinţelor minţei omeneşti, şi azi încă ea este o enigmă în toate ştiinţele.
Nu mai vorbesc de primele calendare ca cel e-vreesc, cari au la baza lor mişcarea periodică a lu-nei, şi care dăinueşte şi până acum ; dar azi, ea este dată drept cauză a fluxului şi refluxului mărilor prin atracţiunea pe care ar exercita-o asupra lor; acestei puteri sau uneia magnetice se atribue în fiziologie somuambulisniul şi lunatismul; câţi nu pretind că ea ar proveni din o spărtură a pământului în timpul unei catastrofe ca potopul şi că ea ar fi ocupat chiar oceanul pacific, cu a cărui volum este egală ; Mecanica cerească şi bietul Newton cu toate corpurile cereşti au scos-o la capăt afară de lună, numai ea nu vrea să urmeze calea pe care i-o indică calculele astronomiei, numai ea nu vrea să se supue acelei forţe, care pare că nu există şi se cliiamă gravitaţiunea universală, dând loc la o serie de teorii cari de cari mai întortochiatc de zăpăcesc pe toţi studenţii dela matematici ; numai farul nostru grandios din tot sistemul solar ne întoarce spetele, adică se învârteşte veşnic cu polul sud spre noi nepermiţându-ne să-i vedem faţa, şi are prin urmare aerul de a fi o veşnică deşertăciune ca şi mările polare; Astronomia n’a ajuns să ştie dacă umbrele văzute la telescop sunt duse de cratere, sau ce sunt punctele luminoase de pe ea; lipsa de atmosferă şi de apă a dat loc la atâtea controverse şi compoziţia lunei la
atâtea altele, lăsând de o parte influenţa ei în clima-tologie, căci aici intrăm cu totul în nebulos — aşa încât este permis de a zice că enigmatica călătoare nocturnă a firmamentului nostru este o enigmă ştiinţifică.
Nu voiu expune aici nici una din toate aceste discuţii, teorii şi controverse, prea speciale pentru o cronică ştiinţifică ca aceasta, totuşi voiu arătă că Coblentz prin o nouă metodă ştiinţifică pare a răsturnă una din cele mai capitale acbiziţiuni ale ştiinţei, aceea a lipsei de oxigen din lună. Bazându-se pe studiul radia-ţiunilor infraroşii, el a comparat cele provenite dela lună cu cele ale rocelor pământeşti şi a găsit că lună cu cele ale rocelor pământeşti şi a găsit că luna este formată exact din aceleaşi roce ca şi pământul, adică din gneiss, micaschist, feldspatlt etc., şi că aceste roce provenind din oxidarea Siliciului, Calciului, Aluminiului şi Ferului, corpuri din cari se compune tot sistemul solar, impune absoluta existenţă în trecut a oxigenului. Oare azi să nu fi rămas nimic? Se poate oare concepe un asemenea lucru? Nu cumva pe partea invizibilă a lunei, la equator, (căci ea având forma unei pere ne prezintă partea cea mai groasă) să fie oxigen? Şi atunci aşâ este că există şi vieţuitoare in lună? Şi discuţia din secolul XVII se redeschide? Şi nu se poate ca un Amundsen lunar să facă un voiaj cu baloane de oxigen la polul sud al lunei şi să ne vadă? Ce spectacol curios n’ar avea el? Şi ce efect n’ar avea în lună când întors acasă ar povesti că la polul sud este un astru cât roata carului de mare? De sigur că legendele şi poeţii lor ar avea ce scrie, religiile unde strămută paradisul sau infernul şi, ştiinţa a face conjecturi ! Ce revoluţie n’ar fi într’un aşâ moment în lună ! Inchipuiţi-vă ce călătorii nu s’ar face la polul sud pentru a vedea enormul soare, cu figuri monstruoase pe el, cu 1 icăriri de Jămpi electrice şi de furnaluri metalurgice, cu dungi luminoase cari ar fi munţii, cu puncte negre cari ar fi oraşele, cu focuri de artificii cari ar fi obuzele răsboaelor, cu faruri mari cari ar representâ vulcanii, cu luciuri întinse cari ar însemnă imensele oceanuri,—vara verde, iarna alb !.. Ce spectacol ! Dar încă când ar fi şi o eclipsă de pământ?
Emanoil Grigoraţ * I.
BIBLIOGRAFII:
Nigrim: Beţia morţii, Socec, 75 bani.
Dicfionar Francez-Romăn. Urechia Dr. Ediţie nouă, bine tipărită, pe două coloane, cu peste 800 pag. Lei 3.90.
Dr. loan Urban Jarnik, Doine şi strigături din Ardeal (Extras din Ca'endarul revistei I. Creangă pe anul 1912) Bârlad.
Ludovic Dauş: Satana, în „Bibi. p. toţi“, 60 bani.
I. C. Apostol: Cuza-Vodă şi reforma sa în Biserica Română după documente. Iaşi, tip. Goldner, 60 ban?.
D. Vasiliu-Bacău: Libertatea, Vulcanii; Educaţia poporu--mâni, din Iaşi, dela 1897—1912, Iaşi, tip. ,,Dacia".
Preotul Gonst. O. Andrei: Despre adventişti, Ploeşti, tip. „Izbânda", 50 bani.
Virgiliu N. Drăghiccanu: Monumentele istorice din judeţul Dâmboviţa, Miner va, 1 leu.
35°
NOUA REVISTĂ ROMANA
• ÎNSEMNĂRI •
Conferinţa d-lui Hubert Lagardelle. — Vâlva făcută în jurul conferenţiarului şi a conferinţei sale „Despre problemele actuale ale democraţiei franceze“ n’a putut atrage la o oră aşâ de nepotrivită (5 p. m.) majoritatea publicului nostru select. Conferenţiarul nu s’a emoţionat însă de această manifestaţie şi de aceea probabil voind să se răsbune, a fost de o vervă foarte obişnuită.
D-sa începe spunând că sufletul francez trece azi prin o criză neliniştitoare, determinată de reacţiunea în contra trecutului. Ceeace domina în trecut eră raţionalismul politic, născut din necesităţi istorice, din nevoia unui suflet unitar naţional. Exagerându-se însă această necesitate, in sensul că energiile individuale şi colective erau paralisate de puterea centrală a Statului, reacţia a trebuit să se nască şi astfel să tindă la o inversare a formulei: „Statul sunt eu“ cu aceea „Statul e al tuturora", făcându-se posibilă individualizarea celor trei puteri: politice, religioase şi economice cari înainte erau supuse raţiunei de Stat.
In i ndividualizarea lor, politica a tins spre; o reprezentare proporţională şi o descentralizare administrativă. Individualizarea ei—i-a adus libertatea. Tot astfel a fost şi religia. Din momentul ce s’a despărţit de Stat', a devenit liberă căci a încetat puterea ei coercitivă. La rândul lor viaţa economică şi socială au devenit mai libere. Prin crearea sindicalismului, lucrătorii ca şi capitaliştii nu-şi mai lasă interesele în mâi-nele Statului ci caută să şi le cunoască singuri. Asocierea îi duce la libertate. ; .
Întrebarea e cum se vor fixă aceste fenomene în viitor. Intre Stat şi religie e greu să mai presupunem posibilitatea stabilirii vreunui echilibru; între Stat şi democraţie se va stabili un raport de particularism administrativ cu un liberalism de grup, nu cu un liberalism individualist (man-chesterian).
Aceste tendinţe nouă clădite pe înlăturarea instituţiunilor vechi, fac explicabilă inquetudinea sufletului democraţiei franceze. El însă nu se dă în lături dela acţiune, căci numai prin ea va ajunge la ţelul dorit. Prin aceasta el adevereşte, ceea ce îi e >atât de drag pragmatismului, că „la început a fost acţiunea."
Fără îndoială că unica originalitate interesantă a conferinţei, a fost introducerea pragmatismului în explicarea fenomenelor sociale. Conferenţiarul a enunţat doară această. Rămâne, ca ideea să găsească partizani cari s’o experimenteze şi în domeniul fenomenalităţii sociale.—/. Br.—
„Iniţiare filosofică" este titlul unei noui lucrări a lui Emile Eaguet, destinată „să arate calea începătorului şi mai ales să excite primele curiosităţi". Intenţiuneai e foarte lăudabilă; întrebarea e numai dacă din înşirarea seacă a filosofilor fără de caracterizarea lor mai specifică, rezultatul a fost ajuns. Urmarea lecturei unei cărţi, concepută în felul arătat, nu poate fi de loc o iniţiare pentru începători, cu toată claritatea expoziţiunii ei, şi aceasta pentru motivul că nu dă, mai ales, o .atitudine începătorului în ale filosofiei.
Germanii au simţit ce nedumerire poate naşte in sufletul novicelui iniţiările de acest fel, de aceea „Einfuhrung“-u-rile lor, te iniţiază mai întâiu cu problemele ce şi le pune filosof ia de azi, ca apoi înarmat cu aceste tendinţe,—şi cu o atitudine prin urmare,—dacă nu definitivă cel puţin provizorie—să priveşti ideile filosofice in desfăşurarea lor istorică. Dintre filosofii contemporani cari şi-au manifestat mai bine acest fel de a vedea, e profesorul din Leipzig Raoul Richter, în a sa „Einfiihrung in die Philosophie". Ori cine trebue să recunoască superioritatea acestui din urmă fel de a vedea şi astfel să conchidă că „Iniţiare Filosofică" în sensul aceleia a lui Emile Eaguet nu poate să fie decât o post-iniţiare. — /. B. —
Sărăcia în Anglia.—Intr’un studiu asupra „Legii săracilor în Englitera", apărut în le Mouvement Social, găsim următoarele date impresionante: Numărul total al persoanelor ajutate în Regatul-Unit, în timpul anului 1908, a fost de 2.076.316. Din acest număr, 918.010 persoane, adică 44â/0 din totalitatea sărăcimii, erau sărace în chip cronic. Cu alte cuvinte, aproape 21 la mie din întreaga populaţie a Engli-terii e săracă în chip cronic şi se poate socoti că un alt grup de 26 la mie recurge la legea săracilor vreme de şase luni din tot timpul anului.
Numărul total al săracilor ajutaţi astăzi în Englitera, la 1 Ianuarie 1910, a fost de LI39.780, (fără să se mai soco-.tească pe săracii întâmplători), adică 253 la mie din populaţia întreagă! Din aceştia, aproape 270.000 trăiau în case de asistenţă—printre ei, 17.000 vagabonzi şi 116.508 nebuni trataţi în case speciale'.
Dar nu toţi săracii—şi e uşor de înţeles—sunt adunaţi în aceste cifre oficiale!
Aproximativ, se poate spune că săracii Insulelor Britanice ating un total de vreo 4 milioane. Numărul celor cari în mod obişnuit sunt supuşi sărăciei sau cari vor avea din când în când să sufere de pe urma ei, s'ar ridica la cifr;i spăimântătoare de 10 milioane, adică aproape un sfert al populaţiunei întregi; căci statisticele admise în mod curent ca tablouri fidele a populaţiunii orăşeneşti, arată 43% din totalul muncitorilor, adică 28% din populaţia întreagă, ca trăind într’o stare de sărăcie absolută sau relativă/. Aşâ că trebue să interpretăm aceste statistici în înţelesul că sărăcie înseamnă o existenţă lipsită de câteva din necesităţile vieţii; şi asta nu poate merge aşâ fără să aducă o decădere fizică, mai curând sau mai târziu, şi, de asemenea, o decădere morală.
Şi când ne gândim că statul englez a cheltuit cu legea săracilor, în 1910, aproape 400 milioane de franci!— C.-
Psihologia revoluţiunei chineze.—Revoluţiunea chineză a luat naştere din nemulţumirea claselor populare, sărace şi muncitoare, cari sunt prada exploatărilor şi traficurilor burgheziei capitaliste, a legilor vexatorii, precum şi a combi-naţiunilor financiare. Sub o înfăţişare umilită, Chinezul urăşte abuzul de puterej. Din această cauză el se revoltă adeseori, mai ales când cade şi sub influenţa intelectualilor declasaţi. Aceştia sunt de regulă tineri cari n’au putut să-şi treacă examenele necesare pentru a obţine numirea lor în funcţiunile publice. Un alt element de revoltă îl constituie clasa fiilor de bogaţi cari şi-au făcut educaţia în străinătate. Aceşti desră-dăcinaţi, pătrunşi de ideile europene, găsesc că obiceiurile lor naţionale' sunt ridicule şi arbitrare. Pe jumătate filosofi, pe jumătate savanţi, ei se consideră drept novatori cari au rupt orice legătură cu trecutul. Ei mai cred că pot să înfăptuiască în câteva luni aceea ce Europa şi America au înfăptuit după o muncă de secole! Dominaţiunea pe care o exercită asupra ţărei lor minoritatea mandciuriană îi umple de ruşine. Ei invidiază pe Japonia.
Pe aceşti tineri i-a organizat cu uşurinţă Sun-Yat-Sen în societăţi secrete, pentru realizarea idealului Chinei întinerite!
Sentimentele antidinastice se propagară foarte repede fără ca guvernul să le poată împiedică prin afişarea programelor de reforme practice. Împărăteasa mumă prevăzuse catastrofa şi de aceea se îngrijise de organizarea ministerului de război şi de marină. Ba a şi introdus c âteva deprinderi occidentale în tradiţionalismul chinezesc. De partea sa eră şi Yan-Shi-Kai, care luă, ca şef militar, numai exemple tlela Europa. Dar în curând loialismul lui Yan-Shi-Kai eră prea slab ca să mai reţină spiritul de revoltă. Trădătorii mişunau peste tot.
Dar acum, a învins oare republica?
NOUA REVISTA ROMANA
351
Rierre Khorat, dela care împrumutăm aceste rânduri, stă la îndoială. :	.
Yan-Shi-Kai reprezintă încă vechia tradiţie. El este atot puternic. Cu putinţă este ca un reviriment să se producă în favoarea vechilor tradiţii şi atunci Europenii să fie aceia cari să sufere consecinţele triste ale revoluţiunei de acum.—A. B.—
Războiul de „guerilla“ în Tripolis.—Guerilla este forma de războiu cea mai periculoasă pentru armatele italiene în războiul lor cu Arabii. In guerilla, Arabii (şi înţelegem prin Arabi toate triburile cari iau parte la războiul actual) îşi pot arătă pe deplin însuşirile lor. In aceasta sunt ei neîntrecuţi. Soldaţii italieni, ca şi francezii cari au avut de a face cu Arabii altă dată, vor fi îndată convinşi de acest adevăr.	*
Arabul se găseşte într’o situaţiune defavorabilă, când se găseşte în trupe mari şi când trebue să atace dela o distanţă mare. Atunci el nu ştie să se ţină disciplinat. După primele focuri chiar el nu mai este stăpân pe sine; împuşcă fără să ochească; cade repede în desordine. Adeseori Arabii când atacă în trupe mari, îşi descarcă puştile fără nici un folos, câtă vreme sunt! la o pnare distanţă de inamic. Astăzi ei păstrează acest obiceiu chiar când sunt în trupele franceze din Maroc, unde se găsesc înrolaţi şi disciplinaţi europeneşte» In scurt, Arabul la distanţă şi mai ales în trupă mare este puţin periculos..
iln guerilla însă totul se schimbă. Iu trupă mică şi ajuns piept la piept cu inamicul, Arabul este înspăimântător de crud şi curajos. Este fără pereche. El cade asupra armatei europeneşti în minutele mai ales când apărarea acestora es'e mai grea de făcut: noaptea, sau la crăpatul de ziuă. Cei cari cunosc tactica Arabilor în guerilla îi descriu ca foarte periculoşi.
Faţă de perspectiva unui războiu de guerilla armatele ita-
lieneşti sunt îngrijate de pe acum1. Europeanul în genere este brav, dâr este şi foarte nervos. Perspectiva de a se vedea atacat la ori şi ce oră din noapte, este mai dezas-troasă pentru nervii europeanului decât chiar o înfrângere, căci după înfrângere vin şi ore de repaus, pe când după gueriJla repausul este totdeauna aleatoriu.
Ziarele ne-au vorbit adeseori de paniceie cari se produc in mijlocul trupelor italieneşti, încă odată, nu curajul lipseşte Italienilor, ci mai mult tăria nervilor. Nu e puţin lucru, in adevăr, să te ştii în fie ce moment nesigur,— A'. —
Un congres de educaţie morală.—Al doilea congres internaţional de educaţie morală se va ţine la Haga, dela 22—27 August, anul acesta.
Primul congres, care avii loc la Londra, în 1908, ajunsese să adune pe educatorii tuturor raselor şi religiunilor, dela reprezentanţii marelor naţiuni europene şi până la cele ale Statelor-Unite şi Mexic, ale Indiei, Chinei şi Japoniei; au fost reprezentate 21 de guvernăminte, şi au luat parte peste 1800 de aderenţi: catolici, protestanţi, budişti, musulmani, israeliţi, positivişti, raţionalişti puri, ect.
Din acelaş spirit înalt de imparţialitate se va inspiră şi congresul din Haga şi mai ales comitetul francez care s’a şi constituit sub preşidenţia lui Emile Boutroux, cugetătorul distins. „Noi vrem, declară comitetul, ca toate doctrinele şj toate credinţele, filosofice sau religioase, să se întâlnească în delegaţie franceză la Haga; noi vrem să dovedim celorlalţi, şi să ne-o dovedim şi nouă, că oricare ar fi divergenţa de păreri, suntem în stare să ne unim într’un respect mutual, într’o sforţare comlună şi cu o aceeaş grije pentru viitorul moral al omenirii". ■
Adresa secretariatului comitetului francez este: 141, quai d’Orsay, Paris.
• REVISTA REVISTELOR ■
Insula este o revistă, înainte chiar de a fi „o bucată de pământ înconjurată de toate părţile cu apă". Titlul e frumos, nou şi îndrăsneţ; aşa vrea să fie şi conţinutul ei: frumos, nou şi îndrăsneţ. Lucrurile frumoase şi le-a rezervat în acest nr. d. Eugeniu Ştefănescu-Est (cu Balada Ploaei): un poet de rasă căruia, îi şade aşa de bine nobilul său exil depe „oceanul mort & cotidian al reclamei"; mai scriu lucruri frumoase d. Minulescu (Romanţă pentru după amiază) şi ,Y3(un portret al d-lui Eugen Lovinescu). Lucrurile noui ni le aduce d. Adrian Gr. Alaniu şi d.G. Bacovia, acesta un temperament care a răuşit nu de mult să ne nedumirească sau să ne facă să râdem.»; (vina, dacă poate fi a noastră şi nu a gustului vremii, ne-o asumăm cu destulă penitenţă). Lucrurile îndrăsneţe ni le inoculează tot d. Davidescu, şi tot d-na Claudia Cridim şi—să nu-l uităm,—tot d. Vi(ianu (AL). Sunt şi câţiva amatori cari vin să-şi facă vilegiatura pe această „insulă stranie fr enigmatică", pe acest „fund de mare răs-vrătit împotriva greutăţii plate care îl apasă"; sunt d-nii Al. Săuleseu şi Mihail Cruceanu. ■
Ce nu vrea şi ce vrea să facă această revistă ne-o spune foarte lămurit ea însăşi:
„Nu urmărim o (doctrină a activităţii noastre viitoare. Doctrinele vin la urmă: ele se desprind din însuş felul de a lucră al fiecăruia did noi & sunt determinate de condiţiunile realităţii. Avem însă datoria să ne însemnăm o atitudine:
„Nu mai credem în actualele formule & nici în posibilitatea unei reabilitări a lor. înţelegem prin urmare să călcăm drumuri neumblate & să născocim motive noui. Nu ne temem de singularitate, ci o căutăm. Vom fi probabil stângaci & grăbiţi; poate. Ne vom repetă sau ne vom contrazice; da. Dar asta importă prea puţin.	1
„Ne ridicăm pe însăş necesitatea sufletească de singularizare ; explicăm această nevoe prin 10 repulzie pentru nişte forme întinate 8: prin ura despreţuitoare în potriva unor impostori;
...şi nădăjduim ca ura aceasta, fecundă prin cinstea & entuziasmul nostru, să ridice în noi puteri pe cari poate nu le-am bănuit încă".
Se va zice poate că afirmarea aceasta exclusivă a Singularităţii, poate duce la rătăciri pe cari simpatia noastră se va arătă neputincioasă ca să le mai înţeleagă; ea va indignă apoi pe cei ce veghează la neştirbirea fundamentului nostru naţional de Artă. Toate astea să nu ne sperie: In formalismul literar care ne bântue, o afirmare cât de exagerată (şi poeţii n’o pot face altfel) a Singularităţii, jiu poate să fie decât salutară; ş’apoi Insula nu vrea să fie o .Insula Şerpilor1* pe care se lalfâe ridicul un drapel semeţ. Drept tricolor, Robinsonii aceştia ai literaturii noastre de azi, au arborat un măturoi (Insula posedă intr’adevăr un veritabil „Serviciu de ecarisaj literar"),—şi cei cari doreau din tot sufletul o epuraţie în atmosfera noastră literară, vor salută de azi înainte în flamura aceasta grotescă, instrumentul eficace al năzuinţelor curate.
In Vieaţa Nouă, d. Densuşianu îşi publică discursul pe care l’a ţinut la Societatea pentru cultura artistică în şcoală. D-sa face oarecum' bilanţul activităţii acestei asociaţiuni aşâ de necesare şi totuş aşâ de puţin încurajate, şi relevează în acest sens decorarea cu copii bune, după opere definitiv clasate, a sălilor liceului Lazăr din Bucureşti. Fără îndoială că nu va fi nimeni care să nu aprecieze sforţările inteligente şi dezinteresate ale d-lui Densuşianu. Dar nu vor fi prea
NOUA REVISTA ROMANA
352
mulţi cari sa găsească nimerită aşezarea acelor tablouri. Cadrele—pentru cine le-a văzut—sunt îngrămădite la locuri neînidemânatece, sorţite să fie vecinie puncte de trecere —cum sunt de pildă scările—aşa că adunarea aceea de opere de artă nu exercită asupra copiilor decât o influenţă prea mică sau cel puţin o influenţă asupra subconştientului lor.
Altfel cuvântarea este frumoasă, şi nu ne putem opri de a reproduce următoarele rânduri: „Vrem regenerarea sufletelor prin atingerea lor de sufletele care au trăit lângă altarele artei, vrem să prindă cât mai mult şi la noi adevărul că vieaţa nu merită să fie trăită dacă nu ştim s’o înfrumuseţăm, vrem ca frunţile tinere să nu fie 'frunţi umbrite peste care n'a trecut nici o adiere de idealism"}
Dacă n’am fi învăţaţi, după repetate experienţe, să privim cu oarecare neîncredere încercările de reorganizare morală şi socială, ce disimulează adese tendinţe nemărturisite de favorizare a unor vechi interese personale ori de partid, am aplaudă cu entusiazm reorganizarea publicaţiei La Coopă-ration des Idăes, într’al 17-lea an al existenţei sale. Această revistă de educaţie socială, cum se întitulează ea însăşi, pleacă direct dela întemeietorul positivismului francez, dela Auguste Comte; îşi găseşte însemnătatea în aceiaş necesitate de a pune capăt anarhiei spirituale şi morale1 a societăţii în care trăim Ş|i, propune ca mijloace de îndreptare mijloace culese sau inspirate direct din Sistemul de politică pozitivă, Apela! către conservatori şi Sinteza subiectivă ale marelui apostol al noii credinţe. Poate face excesul, pe care l’a făcut şi Comte în ultimele sale opere, de a subordona totul problemei etico-religioase şi cje a găsi în catolicism unica pârghie de mântuire o societăţei actuale» Altfel însă pare bine intenţionată; şi apoi inspiră simpatie o publicaţie care în secolul nostru de mercantilizare a oricărei producţii sufleteşti, mărturiseşte dela început că nu-şi plăteşte colaboratorii şi că
nu înţelege să facă negustorie de idei din crezul de educaţie socială pe care şi l’a luat drept lozincă.
lntr’un prim articol, d. G. Deherme, încearcă să arate că pacea nu se poate obţine decât prin ordine spirituală şi nu prin zadarnice conferinţe şi tribunale, lângă care ţipă miliardele aruncate pe noi armamente în fiecare an.
Chestiunea dacă pragmatismul social—interesele politice mai ales—pot formă un criteriu de judecată al manifestărilor artistice, constitue ideea dominantă1 u articolului lui Francis Viele-Griffin, din Mercure de France, întitulat La Delimita-fiori du „Barresisme". Răspunsul nu poate fi decât negativ, căci numai un astfel de criteriu poate face pe unii—ca de pildă pe Alaurice Barris—să se mulţumească cu nişte poeţi mediocri ca: Andre Alary, Franţois Mauriac şi Andre Lajond; în schimb să-l considere pe un Jean Aloreas drept un poet „ce nu are decât câteva străluciri fugitive, două, trei aspira-ţiuni ale unui suflet deosebit şi nimic mai mult—sau pe Verhaeren ca pe un străin pentru poezia franceză.
Acela care voeşte să rezolve chestiuni estetice pt baza vre-unui pragmatism social şi să confrunte în mod brutal Arta cu Politica—dă dovada unei mentalităţi ruginite.
In aceiaş număr al revistei găsim un articol al Iui Jules de Gaultier, ca răspuns la un alt articol în care Novicow exprimă dorinţa realizărei unei federaţiuni universale, în care să fie întronate binele, justiţia, etc. Aceasta nu e după Gaultier decât o simplă presumţie sociologică, căci se ia ceeace e o dorinţă subiectivă—drept o realitate obiectivă, căci a vorbi de o societate în care darwinismul social să fie exclus, înseamnă să raţionezi după îndemnuri personale, nu după fapte“.
„A te întrebă dacă ar fi preferabil ca oamenii să nu se mai bată între ei, e întocmai ca şi cum te-ai întrebă dacă nu ar fi preferabil să respirăm un aer din care azotul să fie exclus”.
MEMENTO
.— D-l C. Rădulescu-Motru, directorul nostru, este plecat la Abbazia unde va rămâne până la 8 Aprilie.
™ Atragem atenţiunea cititorilor noştri asupra importantei dări de seamă a activităţii Băncii Comerciale din T. Severin, o instituţie care prin mijlocirea activităţii sale economice ţinteşte şi la propăşirea socială a unui colţ important din ţara noslră: Mehedinţul.
Cititorii o găsesc la rubrica nouă pe care o înfiinţăm dela acest nr. Viaţa Economică şi financiară, pe pagina alăturată.
—■ In curând se va inaugura monumentul lui Berthelot, care a fost turnat sub inspiraţia şi îngrijirea sculptorului Saint-Marceaux. Monumentul va fi aşezat în grădina Luxemburgului, unde marele chimist obişnuia să se plimbe cu marele său amic Renan. Pentru aceasta sculptorul a ţinut să schiţeze pe soclul m mumentului figura autorului al Vieţei lui Isus.
™ In Franţa există o asociaţiune de luptă in contra lipsei de lucru pusă sub preşedinţia efectivă a lui Leon Bourgeois, ministru al lucrărilor publice şi prevederilor sociale. Asociaţia a ţinut şi continuă a ţine numeroase conferinţe de propagandă şi luminare a massei lucrătorilor.
Numărul funcţionarilor din ţara noastră, aparţinând Ministerelor—afară de cel al Răsboiului—a crescut în zece ani dela 57.743 câţi erau în 1902, la 95.147 in 1912. Cel mai mare spor l-a avut Ministerul de Interne : 345.09 la sută.
Academia de ştiinţe morale din Paris, a ales ca membru al ei, din cei 9 candidaţi cari se prezentaseră, pe Lepine prefectul poliţiei Parisului. Pe lângă poliţistul dibaciu şi curagios, pe care îl cunoaştem, noul ales e şi un mare întemeetor de institute filantropice.
—— La Vernna se va ridica in curând un monument lui Cesare Lombroso. Subscripţiunile au venit din toată lumea, chiar din Japonia.
— Francis Viele Griffin, marele poet francez, reprezentantul cel mai.autorizat al şcoalei simboliste, a publicat un nou volum de versuri „La lumiere de Grece", în prefaţa căruia regretă că este nevoit să-şi spue numele, de oare-ce azi anonimatul este mai cinstit în literatură de cât reclama ce se face în jurul nu ,:elor unor pretinşi poeţi.
Almanach de Coenobium pe 1912 a întreprins o anchetă asupra chestiunii religioase. Ancheta e instructivă : arată că în zilele noastre avem prea puţini adevăraţi atei. Religiozitatea se laicizează tot mai mult. In veacul XVIH-lea şi chiar în al XVIl-lea erau mult mai mulţi adevăraţi atei decât azi.
—>■ La Amsterdam s’a inaugurat un Muzeu Rembrand în casa chiar în care arele pictor şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai săi.
In lipsa tablourilor sale celebre cari sunt împrăştiate în lumea intreagă, s'a aşezat aci seria aqua-forte-1 r marelui artist. Un Bogătaş a contribuit la acest aşezământ cu 120.000 fiorini. Fapte de acestea nu sunt rare prin părţile apusului; la noi ele sunt unice: în persoana d-lui Anast, Simu _ vrednicul nostru colecţionar de artă.
Pentru cei o sută de mii de vizitatori anuali ai anticului Pompei, a apărut acum la Delagrave-Paris, cu 40 de ilustraţii hors-texte, un volum care cuprinde istoricul şi esplicarea edificiilor şi moravurilor străvechiului oraş Frumuseţea ilustraţiilor din acest vo-lumea e o tentaţiune mai mult pentru .ei ce s’au gândit vreodată la minunea oraşului readus la lumina soarelui, după secole de îngropăciune.
—- Institutul internaţional de Bibliografic din Bruxelles, a publicat o statistică internaţională a imprimaţilor, în care se evaluiază pentru întreaga lume, la 10.378.365, numărul cărţilor imprimate dela 1436 până la 1908 inclusiv. In 1908, producţia cărţilor s’a ridicat la 190.000; şi tot în acest an, numărul publicaţiilor periodice în circulaţie s’a ridicat la 71.248.
In anul trecut, au câştigat depe urma jocurilor de noroc întreprinderile: din Enghien, 8*/2 milioane; din Vichy, aproape 3 milioane; din Trouville, 2 milioane şi 225.00C; şi d.n Nice, 7*/2 milioane franci.
La Petersburg s’a fundat o societate cu scopul de a uni Biserica ortodoxă cu cea anglicană.
O excelentă operă de vulgarizare e Antologia de artă franceză ; Pictura în veacul XlXlea, care a apărut la Larousse-Paris (2 voi. 240 gravuri, 5 fr.). Gravurile, foarte frumoase şi răuşite, revin la un preţ mai mic de cel al cărţilor poştale ilustrate şi sunt selecţionate de un savant priceput şi cu bun gust (Ch. Sau o ier). Lucrarea are o introducere substanţială, un index alfabetic al pictorilor şi o bibliografie complectă.
—^ La Armând Colin a apărut de V-tele E M. de Vogui: Trois drames de l’histoirc de Russie. Aceste trei drame sunt: procesul şi moartea lui Petru cel Mare, moartea Caterinei It-a şi aventura extraordinară a lui Mazeppa. Sunt nişte povestiri istorice povestite cu atâta artă şi cu atâta probitate incât se citeşte cartea ca pe un roman.
E o serie de nuvele scrise cu o scrupuloasă exactitudine; cartea e nespus de atrăgătoare.