NO ABONAMENTUL: Ia România un an (48 NUMERE). 10 lei „ şease luni.6 „ In toate ţftrîle uniunei poştale un an 12 „ REDACŢIA şi administraţia Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA : Bucureşti, B-dul Ferdinand 55 TELEFON 8/66 UA REVISTA ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DU MI'-'CA Director: C. RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti. UN NUMĂR 25 Bani Ie găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei. No. 21 DUMINICA 18 MARTIE IQI2 Voi. XI NOUTĂŢI Fondul Carat/iale Primim clin partea maestrului Oaragiale următoarea telegramă : Schdneberg-Berlin. Kt Mari. Resping categoric siibscripţiunea publică. Salutări. Caragiale. In urma aceslei telegrame, prietenii maestrului se vor aduna în curând pentru a luâ o decisiunecu privire ta constituirea unui „l-'ond Caragiale". Rugăm pe cititorii noştri să înceteze deocamdată subscrierile lor, până Ia noi dispozi-ţiuni. N. Ren. Rom. Noua lege a Universităţilor Noua lege a Universităţilor, votată zilele acestea de Senat şi depusă acum pe biroul Camerei, produce o mare surprindere în cercul profesorilor universitari din Bucureşti. Se cunosc peripeţiile prin care a trecui această lege. Profesorii din Bucureşti, ca şi profesorii din Iaşi, au trimis cât» o delegaţiune pentru a ruga pe d. Ministru să amâne legea pentru a li mai bine studiată, sau în lot cazul să ţină seamă de modilicărite propuse de Universitate. In special, delegaţiunca din Bucureşti cerea să nu se creeze catedre noi decât cu avizul conform al Facultăţilor şi să se suprime dispoziţiunca articolului 117, care cuprindea o cale excepţională pentru recrutarea profesorilor. Delegaţiu-nea din Iaşi cerea d-lui Ministru să nu îngreuneze, prin dispoziţiunile legei, transferarea profesorilor dela Iaşi la Bucureşti. 1). Ministru Arion a promis, iu mod formal, că va ţine seamă de ori şi ce fel de modificare propusă, întrucât ea nu va contrazice principiile fundamentale ale proiectului său, iar in ceace priveşte modul cum trebuesc create catedrele şi dispoziţiunea art. 117, pe acestea le modilieă pe de întregul, aşa cum doreşte Universitatea din Bucureşti. Mare este acum surprinderea profesorilor din Bucureşti, când constată că în legea votată de Senat promisiunea dată de d. Ministru, în mod formal, nu este ţinută. Faimosul ari. 117, s’a suprimat, in adevăr, dela locul lui, dar în schimb s'a repus sub no. 78, dându-i-se chiar o generalitate şi mai mare. Aceea ce eră o procedură excepţională în ari. 117, pentru recrutarea prolesorilor la noile catedre dela Drept, acum a devenit, iu art. 78, o procedură normală pentru recrutarea tuturor profesorilor. Universitatea se plangea înainte, că art. 117 suprimă greutăţile examenului pentru unii candidaţi de profesori (şi anume pentru acei ce candidau la nouile cateclre înfiinţate la Facultatea tle Drept), acum insă piin legea votată de Senat se suprimă greutăţile acestea pentru ori şi care candidat, la ori şi ce catedră. In adevăr, incriminatul art. 117 cuprindea următoarele : Art. 117.—Până in termen de (i tuni dela data promulgării aceslei legi, faciillălile de drept nor putea propune ca profesori titulari, la catedrele speciale necesare doctoratului, pe unii dintre doctorii in drept cari se vor fi distins in itc-Unitatea lor juridică prin merite deosebite, dispensându-i de probele prevăzute la ari. 78, alin. IV şi următoarele. Fiecare propunere în parte se va examina de către senatul universitar, in unire cu consiliul făcui lăţii juridice, şi se va proceda conform ari. 78, alin. XVIII, primind sau respingând propunerea. In caz afirmativ, ministrul va putea numi, sun nu, persoana recomandată astfel. In caz de refuz decizia ministrului va fi motivată. Iar art. cel nou, 78, cuprinde acum următoarele : Ari. 7e mai multe exemple, unele abstracte, altele concrete. Aleg pe cel care mi se pare a fi mai instructiv. Iată un om matur, inteligent, plin de bun simţ, care, când vorbeşte, se exprimă clar, pur, precis, cu toate calităţile cerute unui bun stil. Omul nostru însă, nu-i cărturar, n’are deprinderea de a scrie. Puneţi-1 să scrie o scrisoare: calităţile stilului s’au dus. Nici claritate, nici puritate, nici precizie, nimic. Despre acest om am puteâ spune că are fond, dar n’are formă, n’a învăţat să scrie, nu şi-a cultivat forma. j ( ! 1 I D-l Ibrăileanu nu admite acest mod de a vedea. „Când omul nostru s’a pus să scrie scrisoarea, şi-a pierdut fondul; atunci când a scris scrisoarea, fondul său eră ca şi forma, pentrucă este ştiut, din moment ce te pui să scrii, cugetarea este altfel decât cea obişnuită". Admiţând pentru un moment cu d. Ibrăileanu că fondul este ceva care se pierde atât de repede, rămâne să vedem cum şi de ce se pierde. Stilul este o vorbire conştientă, spune d-sa, el stă faţă cu vorbirea ca mersul soldatului când defilează faţă cu mersul omului când se plimbă. Când te plimbi, mergi fără să calculezi mersul, inconştient. Şi după cum soldatul neexercitat bine merge la defilare şi mai prost decât când s’ar plimbă, căci se va încurcă,— tot aşă şi omul nedeprins să scrie, când va căută să facă stil, se va exprimă mai prost decât dacă ar fi vorbit cum i-e vorba. Cel care scrie trebue să-şi înfrâneze cugetarea, s’o facă să meargă mai încet, s’o facă să defileze cu paşi rari în faţa conştiinţii, pentru ca s’o poată copiâ în scris,—căci scrisul nu este o expresie naturală a stării sufleteşti ca vorba şi gestul. „Şi omul nostru de mai sus, nefiind exercitat în acest sens, nu va puteâ izbuti să încetinească cu ordine, cugetarea, s’o facă să defileze treptat în faţa conştiinţii ; silindu-se însă s'o încetinească,—căci trebue s’o copieze—silindu-se s’o ţină mai pe loc, o va dezordonâ, ideile i se vor încâlci, el va copia această încurcătură, şi forma sa va corespunde, şi în acest caz, cu fondul său". D-l Ibrăileanu ilustrează raţionamentul său printr’o comparaţie. Un escadron de călăraşi face exerciţiu. Dacă escadronul e bine exercitat, din goana cea mai mare el poate trece la pasul liniştit, fără ca rândurile să se strice ; când escadronul nu e exercitat, atunci la NOUA REVISTA ROMANA 325 comanda şefului de a încetenî mersul, escadronul în adevăr opreşte goana spre a merge la pas, dar rândurile s’au rupt, cei din rândul întâi trec în rândul al doilea sau şi mai la urmă, cei din rândul al doilea se pomenesc în rândul întâi, etc.—defilarea e proastă. Aşa se întâmplă şi cu escadronul de idei ; nefiind exercitate să-şi încetinească mersul, se amestecă, ordinea se turbură—defilarea e proastă, copia acestei defilări—forma—e de asemenea proastă. Prin urmare, încheie d. Ibrăilcanu, „când este fond este şi formă şi cum e fondul aşa e şi forma". Argumentarea d-lui Ibrăileanu este ingenioasă, dar nu doveditoare. Ordinea nu este fondul. La obiecţia că ordinea implică un conţinut, fiindcă dacă n’ai nimic, n’ai ce să ordonezi, răspund: O ordine perfectă de banalităţi tot o banalitate rămâne. Ordinea, succesiunea logică este neapărat unul din elementele fondului, dar nu fondul însuşi. Exerciţiul fiind egal, cu cât escadronul de călăraşi va fi mai mic, cu atât şi ordinea se va păstră mai bine—aceasta-i evident. Putem noi trage de aici încheierea, că cu cât numărul ideilor va fi mai mic, cu atât şi forma va fi mai perfectă? Că cu cât fondul e mai sărac, cu atât şi forma va fi mai bună? Dacă da, cum rămâne atunci cu afirmarea : „când este fond este şi formă, şi cum e fondul aşa e şi forma?" Cu privire la bătrânul sfătos şi deştept care, după d. Ibrăileanu, îşi pierde fondul când se apucă să scrie, pot cită un alt caz, care va lămuri, poate, mai bine raportul dintre formă şi fond. Un autor dramatic surprinde în camera vecină a otelului unde se găsea, o aprinsă discuţie conjugală Scena i s’a părut admirabilă şi o stenografiă. Când îşi reciti notele, rămase uimit de incoherenţa lor; nu regăseşte mişcarea, accentul, elocvenţa cuvintelor cari l-au impresionat. Iată prin urmare un caz, în care vorbitorul nu este pus să-şi exprime ideile în scris, în care, deci, nu este pus să „defileze cu pas rar", ci lăsat să se manifeste liber, spontan, nesupraveghiat, să vorbească „cum i-e vorba". Şi a vorbit bine, frumos, căci auditorul—autorul — este impresionat. Vorbirea însă transcrisă nu mai are efect. S’a evaporat oare fondul în transcriere? Dacă da, cum şi din ce pricină ,căci, încă odată, vorbirea a fost transcrisă întocmai, ideile vorbitorului n’au avut prilej să se încâlcească şi el n’a fost silit să ,,copieze această încâlci tură". Comentariile pe cari le face Henri Lavedan din punct de vedere dramatic, al artei dramatice, sunt foarte instructive pentru subiectul ce ne preocupă. „Autorul (care stenografiase discuţia) nu se turbură ; va reveni la manuscris, îl va întinde pe masă şi, examinându-1 cu atenţie în ansamblul său şi în părţile sale, va vedea că el conţine tot ceeace trebuc pentru a produce o admirabilă scenă dramatică, dar că nimic nu este la locul său ; argumentele sunt aruncate fără ordine cu o stângăcie dezasperantă, cele slabe venind după cele puternice ; orice raţionament, orice mişcare este în fiecare clipă întreruptă, întretăiată, sfărmată, nu urmează regulat; când prea multă vorbire, când prea multă tăcere... Dis- cuţia, după nesfârşite abateri, revine la punctul de plecare, astfel că ar fi putut, fără inconvenient, să dureze de două ori mai mult. Zf vorba de a combină altfel aceste excelente materialuri, fiind dat timpul scurt de care se dispune, punctul de unde pleci şi unde vrei să ajungi, de a nu pune în gura fiecăruia decât esenţialul, şi în progresia forţei necesară curbei scenice care trebue să aibă un început, un mijloc, un punct culminant şi un sfârşit. Dacă unele cuvinte, chiar foarte adevărate, sunt periculoase şi inoportune, trebuesc înlăturate fără şovăire, căci ele pot nărui întreaga clădire. Viaţa poate, în plină situaţie dramatică, să-şi îngădue de a face o greşală şi de a aruncă o prostie... Teatrul, nu". Acest pasagiu al lui Lavedan, cuprinde o mulţime de observaţiuni juste asupra artei de a compune. Am subliniat anume câteva rânduri foarte semnificative : manuscrisul conţine tot ceeace trebuie pentru a produce o admirabilă scenă dramatică, dar că nimic nu este la locul săIm. „Conţinutul" acesta nu poate fi decât ceeace se numeşte fond. Artistul dramatic l’a împrumutat, l’a purtat chiar câtva timp în mintea lui, în manuscrisul lui. Şi manuscrisul acesta, deşi încâlcit, deşi imperfect din punctul de vedere al formei, ascunde totuşi un fond de mare preţ. Acelaş lucru se poate spune şi despre postumele lui Eminescu. Ele sunt un fel de note rezumative în cari se cuprind ideile şi sentimentele poetului. De aici îşi va alege el imaginile şi expresiile fericite, construcţiile cari au format limba noastră artistică de mai târziu. Dela Eminescu, nu se mai poate scrie decât artistic, ne spune d. Ibrăileanu. Dela Eminescu, toţi scriitorii, şi cei de talent şi cei fără talent, au formă bună, şi în opera lor nu mai găsim, alăturea de bucăţi corecte, bucăţi ridicole, ruşinoase, ca în opera lui Bolintineanu şi Alexandri. Foarte adevărat, dar gândul şi sentimentul existau în postume, existau adică înaintea formei desăvârşite. Intre postume e o bucată în proză Demonism, dar cu rândurile scrise ca versurile. Pomenind despre această bucată, d. Ibrăileanu se întreabă dacă nu cumva acesta-i un procedeu al lui Eminescu, dacă nu cumva el obişnuia a-şi aşterne ideile şi cele dintâi imagini în proză, şi numai după aceea le transformă în versuri. Aceasta ar dovedi încă odată că fondul, la Eminescu, n’a izbucnit odată cu forma. Dovezi că forma—forma artistică, bine înţeles— nu apare odată cu fondul, găsim multe şi variate în destăinuirile scriitorilor de seamă, lată ce spune Pai 1 -leron de pildă, în această privinţă: „Cauţi timp îndelungat o piesă; apoi într’o zi, deodată, aflându-te în camera ta de lucru, sau chiar în stradă, te opreşti, gândeşti ceva, vezi piesa... Ai mai întâi o impresie, o imagine, care-ţi trece prin minte şi care e cu totul nedesluşită... Deci, urmăreşti ideea, cum ai urmărţ o feinee frumoasă pe uliţă ; ea fuge, fugit ad salices, încearcă să se ascundă, şi când ai prins-o, ea tot rezistă, schimbând necontenit forma. In sfârşit, după lupte, devii stăpân pe idee şi te uneşti cu ea". . , 326 NOUA REVISTA ROMANA Din mărturisirea Iui Pailleron reese limpede că ideea, adică fondul, care apare mai întâi în minte, îşi schimbă necontenit forma, şi că numai după lupte, după reflexiune şi încordare îi poţi găsi forma cea mai potrivită. Acelaş lucru a trebuit să se întâmple şi lui Eminescu. Asupra fondului lui Eminescu se cuvine însă să stăruim ceva mai pe larg. Aceasta se va vedea într’un viitor articol, când voiu analiză şi conferinţa d-Iui C. Rădulescu-Motru: „Ce înseamnă Eminescu pentru cultura românească". Pentru astăzi, mă mărginesc să mai observ că un critic, care e în stare să guste şi să explice cele mai diverse opere, teatru, romane, poeme, fantezii, este, putem zice, un om cu mult fond—căci nu poţi gustă şi înţelege decât ceeace porţi mai dinainte în mintea şi simţirea ta—fond, pe care însă el nu-1 poate exte-rioriză ca teatru, roman sau poemă, fiindcă nu are şi însuşirea de a-1 îmbrăcă cu una din aceste forme. Un vers sau două dintr’o poezie slabă, sugerează uneori criticului reflexiuni şi comentarii admirabile, sentimente şi idei nouă—sentimente şi idei pe cari autorul, poetul, adeseaori foarte mediocru, este departe de( a le fi avut. Iată, deci, un nou motiv pentru care nu pot să împărtăşesc opinia d-lui Ibrăileanu că: „dacă este fond este şi formă, şi cum e fondul aşiâ e şi forma". N. Em. Teohari MACBET Ii ') Să facem, de astădată, din capul locului definiţiu-nea caracterului lui Macbeth, pentrucă ni se pare că este cu desăvârşire deosebit de cel al lui Hamlet. Nepotrivirile duse la un aşa grad de mărire şi desăvârşire, sunt produsul unui geniu rar, unic, şiSlia-kespeare trebuia să le aibă. Dacă se poate defini Hamlet: „Triumfal gândirei asupra făptuirei“ Apoi cred că se poate defini Macbeth astfel: „Triumful făptuirei asupra gânclirei“. Tot Shakespeare ne călăuzeşte s’o relevăm prin însăşi cuvintele sale. El face pe protagonistul său să spuie în actul al doilea: „Gândirea este ca o suflare rece peste căldura operei...; voesc,—s’a isprăvit!“ In al treilea act adaogă: „Fapte grozave încolţesc în mintea mea, fapte care au nevoie de braţe, şi care înaintea gândirei, voesc făptuirea!“ j Şi, însfârşit, în al patrulea act: „Orice plan este vremelnic şi zadarnic, dacă făptuirea nu-l întovărăşeşte. Făptuirea este încoronarea ') Continuăm aci cu traducerea comentariilor marelui tragedian shakespear-ian Tommaso Salvini, asupra capodoperiloi dramaturgului englez.—In numărul trecut cetitorii au putut găsi comentarii asupra Iui Hamlet; în no. viitoare vom publica pe cele asupra Regelui Lear şi Ot/ie/o.—Faţă de neînchipuitul succes cu care a fost primită la Teatrul Naţional din capitală, reprezentarea lui Hamlet, am socotit publicarea acestor comentarii de o interesantă actualitate. gândirei, dar să se gândească şi să se făptuiească în acelaş timp!“. Mi se pare că definiţiunea nu are nevoie de alte interpretări. Macbeth a trăit într’o epocă când fierul avea întâietatea asupra aurului. Politica, strategia, convorbirile diplomatice, dădeau întâetate forţei şi voi-niciei personale; epocă fioroasă, brutală, sângeroasă, dar care avea totuşi însuşiri de seamă, precum paza riguroasă a îndatoririlor luate şi a credinţei jurate, admiraţiunea pentru orice act de bărbăţie, răsplata egală pentru serviciile aduse şi pentru orice faptă de dărnicie şi mărinimie. Viaţa rătăcitoare a populaţiunii Scoţiei, precum şi suprafaţa muntoasă a ţărei, contribuiau apoi mult la influenţa superstiţiunilor; precum şi Macbeth, care era totuşi un războinic puternic, voinic, mândru şi sprinţar, dădu şi el crezământ prezicerilor, când, reîn-torcându-se într’o zi dela o bătălie câştigată, întâlneşte nişte vrăjitoare care pentru a’l linguşi îi prezic un tron. Până atunci, niciodată nu pregetase. Mersese alături cu norocul său, sigur că-i va hărăzi noi măriri şi noi cinstiri ; dar din acest moment, îndrăzneala sa războinică se schimbă în râvnă îndrăzneaţă şi pornirea obicinuită de a alergă la fapt se opreşte o clipă. Nu c o piedică aceea ce îl reţine; este ideia asasinatului, gândul de-a vărsă sânge fără luptă ! Dar este oare cu putinţă ca un om de soiul lui Macbeth, obicinuit să înfrunte veşnic primejdiile, să se oprească înaintea piedicilor? El se aruncă trup şi suflet în făptuirea crimei, şi înboldit de neînvinsa sa râvnire, săvârşeşte omorul regelui ! Dacă pentru a’şi ajunge scopul, ar fi avut nevoie de fapte nobile şi generoase iar nu de crime, el s’ar fi dat înapoi dela acestea; dar din potrivă, a trebuit sânge şi el n’a făcut decât să-l Verse ca ceva trebuicios pentru a se înălţa şi menţine pe tron. Din măcel în măcel, pe stârvuri, el îşi înalţă piedestalul râvnei sale ; nici reinuşcările şi nici temerile nu pun capăt acestor crime! Dar vedenia lui Banco şi a copiilor săi îl fac să bată câmpii, dar tot vedeniile îl şi hotărăsc şi îl şi întăresc; nălucirile îl năucesc, dar el nu cunoaşte frica; ar preferă, pentru a fi liniştit, să fie culcat alături de Duncan cel asasinat, decât să fie turburat în timpul nopţilor fără de somn, de viermii victimilor sale. El vrea liniştea dar nu ispăşirea. Doctorul îi spune, făcând aluziune la Lady Macbeth: „Câteodată, bolnavul trebuie să se îngrijească el singur“. i I 1 Dar el îi răspunde: „Aruncă câinilor ştiinţa ta care tut, e făcută pentru mine“. Ceiace ce însemnează că nu vrea să se căiască de ceiace a săvârşit. Ce-are aface dacă nălucirile îl turbură? El le desfide, se războieşte cu ele şi le birue prin curajul său. Intr’adevăr, mare este acest crunt râvnitor! Dar ca şi Achile, şi dânsul are o lăture vulnerabilă, şi astfel este rănit. Cine ar mai crede în vremea noastră că o pădure se poate mişcă şi stră- NOUA REVISTA ROMANA 327 muta dintr’un loc într’aItul ? Cine ar mai crede că o fiinţă născută înainte de timp poate avea puterea să răpuie un uriaş? Macbeth le crede pe toate aceste... E slăbiciunea sa şi superstiţiunea îl înjoseşte şi îl răpune; dar ca şi leul întărâtat de foame şi care sare cu îndrăsneală peste mormanul de foc în dosul căruia se ascunde groapa pregătită de şiretenia omenească, şi cade a poi, se zbate şi încearcă în zadar, cu sforţări necrezute, să scape de soarta-i nenorocită,—tot astfel şi Macbeth printr’o sforţare măreaţă, îşi întregeştea curajul şi valoarea-i înăscută ; dar destinul şi-a spus cuvântul ; el îl răpune şi îl culcă la pământ; el moare de sabie după cum a trăit prin sabie ! Dacă1 mai e nevoie de comparaţia cu un alt asemenea caracter, aş cită pe fiul papei Alexandru VI, pe faimosul duce Valentin Cesar Borgia, care ca şi Macbeth nu găsea alte mijloace pentru a-şi păstra puterea decât pumnalul şi otrava; dar acesta a săvârşit mişelii şi fapte grozave care nu se pot imputa lui Aâacbeth. Aşa că uzurpătorul tronului Scoţiei, cu toată cruzimea sa, pare mult mai mărinimos. Când am citit pentru întâia oară această măreaţă operă tragică, mă aşteptam ca Macbeth să redea şi el scena somnambulică tot aşa ca şi soaţa lui, şi îmi păru curios când văzui contrariul. Scena somnambulică se petrece la începutul actului al cincilea şi de vreme ce Lady Machbeth şi Doctorul nu fac vre-o uşoară aluziune la crimă, nimeni nu o aşteaptă şi nici n’o poate prevede. Abia însă Lady Macbeth ceteşte scrisoarea bărbatului său care o înştiinţează de prezicerea care i s’a făcut că va fi rege, că ea concepe crima pentru a împlini astfel acea prezicere şi doreşte întoarcerea lui Macbeth pentru a-i suggerâ aceiaşi dorinţă cu toată puterea sufletului ei. Ea este uneltitoarea lui, ca îl sfătueşte, ea îl face să vază izbânda uşoară; şi tot ea e cea care nu săvârşeşte crima, dar care ar fi voit s’o împlinească ; ea îşi pătează doar mâinele cu sângele lui Duncan, pentru a dovedi bărbatului său cu câtă nepăsare s’ar putea spălă ; şi în fine, îi face straşnice imputări când are năluciri. Niciodată n’are vre-un cuvânt de remuşcare sau de căinţă, şi nici vre-o tresărire de îngrijorare sau de teamă la gândul că ziua ispăşirei va veni poate. Cum se poate ca această femee aşa de hotărîtă în uneltirile ei, aşa de nestrămutată în hotărîri, să se dea slăbiciunei, să lase neclintirea sa şi să distrugă astfel impresia teribilă, dar măreaţă pe care o făcuse până atunci asupra spectatorului? Pentru ce autorul, care în toate personificările sale observă întotdeauna cu străşnicie, dela început şi până la sfârşit, trăsura caracterelor sale, face această excepţiune numai pentru Lady Macbeth? Pentru ea, care e capabilă să-şi ţie jurământul şi să sfărâme capul copilului pe care Par a-lăptâ! Pentru ea care săvârşeşte cele mai grozave nelegiuiri, păstrând totuşi un sânge rece nesimţitor! Unde şi când se arată putinţa unei schimbări în caracterul său? Oare boala o face slabă şi şovăitoare? Fie. Totuşi, logica dramei ar fi cerut ca nici în vis ea să nu caute a-şi spălă mâinele pătate de sângele lui Duncan, ca să rămâie astfel cu desăvârşire groaznică, fiindcă astfel figura ei ar fi părut cu mult mai mare. Această scenă se pare că a fost la început creată pentru Macbeth, apoi dată unui alt actor (fiindcă atunci femeile nu jucau), care probabil nu-şi găsea îndestulător rolul. Să-i mulţumim din suflet pentrucă a uşurat cu chipul acesta pe protagonist: greutatea rolului lui Macbeth este înspăimântătoare ! Dar cum de această femee scelerată mai este totuşi iubită şi stimată de bărbatul ei? Acesta nu vrea să-i destăinuiască asasinarea precugetată a lui Banco, pentru ca cel puţin de această crimă ea să fie nevinovată, după cum îi ascunde şi gândul de a-1 înlătură pe Macduff; dar el este înşelat în această nădejde, şi cu vremea el îşi face amare învinuiri. Sărmane neghiob ! Dacă ai fi spus totul pe dată nevestei tale, n’ar fi scăpat beţiei tale de sânge nici singura fiinţă care avea să te învingă şi să-ţi ridice viaţa ! Nevasta ta moare într’un ceas rău ; tocmai atunci când tu aveai mai multă nevoe de ea, de ea care îţi da curaj la crimă cu recele său cinizm ! Cu câtă dreptate strigi tu, când ţi se face cunoscută moartea ei: „Ar fi trebuit să moară mai târziu!“ Prin subiectul, prin caracterele şi pasiunile atât de tragice ale acestei tragedii, ea e privită cu drept cuvânt drept capodopera lui Shakespeare. FI. Simionescu după comentariile lui Tommaso Salvini LITERATURA POVESTEA VORBEI....... Un act în versuri PERSOANELE Anton Pan Nicolae Filimon Anica Catinca, soţia lui Anton Pan Acţiunea se petrece în Bucureşti, cam pe la 1846 Grădina lui Anton Pan. Casa cu geamlâc în stânga. Pomi în dreapta. In fund uluci pline, acoperite cu verdeaţă; o portiţă spre stradă. In depărtare ,peste uluci, se văd sălcii mari, plângătoare, salcâmi bătrâni aproape desfrunziţi şi o turlă de biserică veche. O mahala bătrânească cu frumuseţea şi melancolia ei. 1 Toamna a îngălbenit frunza salcâmilor, câtă a mai rămas. Intr’un pom din curtea lui Pan se leagănă spetezele unui zmeu sfâşiat. Este într’o Sâmbătă dimineaţă, zi de mică sărbătoare. Un sacagiu strigă departe: Apă de pomană. Anton Pan este singur în grădină. Scrie ceva, aşezat la o masă şi ridică uneori capul de se gândeşte. Are tichie de plisă neagră în cap; poartă mustăţi lungi, cărunţite şi favorite rare. I NOUA REVISTA ROMANA 328 SCENA I. 1 ANTON PAN şi N. F/UMON. ! (Filimon intră fredonând un cântec bisericesc. Este îmbrăcat ca şi A. Pan, în costumul epoce'.—Are m uşor defect în pronunţare). i FIUMON Cu multă sănătate! PAN (mulţumit) A! bine ai venit! F/L/MON Ce scrii acolo, nene? Tot la Erotocrit? PAN (nehotărî!) Eu. FU'vnoane dragă.., scriam la adiată, cu gândul la copila-mi,... căci ştii, că am o fată? FIUMON O fată? O copilă? ■■ PAN (cam cu sfială) Copila mea din flori... dar o iubesc; la dânsa ’mi-e gându-adescori... FIUMON Şi când ai dobând i o? PAN Ce 'tu n'ai auzit? de tânăra măicuţă cu care am fugit, când tu ’nvăţai bucoavna? FIUMON (surprins de destăinuire) Nu, vezi... nu ştiu nimic. PAN Aşâ-e, greu se află .. şi-atunci crai prea mic! (re!uându-şi gândul) ...şi mă trudeam cu gândul ce [giuvaer să-i las ca moştenire sfântă din tot ce mi a rămas... greu lucru: terfeloage?.. (arată pe masă) ; /şi negăsind vrc-un fel, am hotă rit, ascultă, să-i las... FIUMON (nerăbdător) Ce? PAN (mulţumit de ideia lui) ...un inel! (ia hârtiile de pe masă şi citeşte cunoscutu-i testament în versuri) ...Tinchii, fica mea iubită In tot chipul să cătaţi şi din partea mea zmerită un ine! să-i cumpăraţi! Inelul, Filimoane, e bun de dat in dar: il simţi mereu cu tine deşi’/ priveşti arar; dar când o nestimată din el se 'nflăcărează, atunci in bezna minţii străbate-o caldă rază şi iţi aduci aminte de cel ce ţi Va dat; iar când ţi-l dă chiar tata, atunci cu-adevărat, îţi simţi ţâşnind din suflet ca din adânci izvoare, cuvintele din psalmii citiţi pe la altare, si-o rugăciune spusă c’un glas care măngâe, spre Domnul se înalţă ca fumul de tămăe. FIUMON Frumos... dar nu-i de vreme aşâ să te gândeşti? PAN De drumul ăsta trebui mereu să te găteşti! FILIMON îşi face adiata doar cel ce e pe ducă.... dar d-ta eşti zdravăn; alung’astă nălucă şi huzureşte iarăşi... PAN Dar vesel pot să fiu şi-aşă! Nu mă ’ntristează o groapă, un sicriu... căci dacă vrei ca moartea să-ţi pară mai uşoară gândeşte-te ta dânsa mereu... şi bunăoară, chiar dacă eşti la mese, în desfătări, tot cată să-ţi închipui,—acolo,—c’o vezi îngândurată. ■ Căci moartea ne pândeşte oricând şi pretutindeni, ta Paşte, la Crăciunuri, în toamnă, la Armindeni. Când te-o izbi duşmanul să zici în tine-aşâ: — O, Doamne, dă-mi putere, căci poate o fi... ea! FIUMON Ce gând! PAN M’aştept la toate şi’s gata de plecare, pot să mă mut acuma din lumea asta mare; vroi doar să-mi dau suflarea când la poveşti I ' l voiu seri, - cu ochii şi cu gândul pornit spre miazăzi! Am să rămân de moarte mult mai nepăsător, decât de-a mele stihuri sfârşite cam pe zor... Da!., sunt bătrân nevolnic şi nu mă tem de moarte: de-acuma, Filimoane, nu-i mult până... departe! . (Rămâne cam pe gânduri)* FILIMON Ce ai? Ce gânduri triste ’ţi ’nvălue simţirea? PAN Ei! o pricină mare îmi zăticneşte firea şi noaptea nu-mi mai lasă nici somnul meu tihnit, căci duhul veseliei de moarte mi-a cernit! O grijă ne ’nfeleasă, ce n’o pot tălmăci cu vorbe, mă apasă... FILIMON Grăeşte... voiu ghici! PAN (oftând) F. greu... greu... Fi’imoane, să spun ce am în j [piept. De ce rni-e aşâ teamă încât stau tot deştept... (Filimon îl priveşte lung; face un gest de întrebare) Fi, mă gândesc ta timpul când n'oi mai fi... FILIMON (par’că cu o dojana de părinte). Zău taci! Abate gândul morţei. Eşti volnic. Ai să faci de-acuma înainte şi alte cărţi.... PAN (tăindu-i vorba) Ascultă! De munca mea e vorba... aşâ... puţină.. multă! Da... ce va crede lumea?... Adus-am vre-itn folos? FIUMON Va zice tot norodul că ai muncit frumos; c’ai scris tot cărţi alese... ne-ai desfătat pe noi şi-ai să desfeţi urmaşii din vremea de apoi... Cât ai muncit matale se va vedea curând!... PAN N’o să mă creadă nimeni că am avut un gând statornic. Au să-mi scoată tot felul de ponoase: că mi-a plăcut desfrâul, femeile frumoase şi vinul vechi din ploscă!... Vor zice că’s străin... Şi numai tu ’nţcles-ai cu ce amor senin şi mare fără margini iubesc eu acest neam; cum îl slăvesc în pieptu-mi ca preotul ta hram! A! e haină lumea!... Şi cât m’am necăjit Numai cu tălmăcirea... ştii... Iui Erotocrit! Vor zice despre mine c’am fost un negustor de stihuri tipărite şi cântece de-amor, un dascăl de pe vremuri ce ţârâe ’ntr’o strană, pe isonc străine, cântarea tui vicleană! FIUMON Te-or apără aceia ce veşnic duc amarul: şi ucenici şi calfe... lipscanul, plăpămarnl... ...şi fetele bătrâne cu gândul tot curat, copiii şi moşnegii... foţi cărora le-ai dat să soarbă din paharul, desfătător şi plin, a> amăgirei calde şi visului senin! PAN Se poate!... Ai dreptate! Oricum, nu-i vina mea c’am scris. O nevăzută putere mă ’npingeâ să tălmăcesc!... FIUMON N’ai grijă!... Vor spune la taclale.. Şi-atâta!... (căutând s’abată vorba) ...dar vorbeşte-mi de fata d-tale! PAN Ei! când m’adimeneşte trecuţu! râfe-odatâ, cu dor îmi zboară gândul spre mult iubita-mi fată si tot ce se găseşte atuncea mai frumos în sufletu-ml, se duce, spre ea, ca sfânt prinos!... Căci, ştii fu ce-i o fată?... E-un vis dumnezeesc ce se coboară ’n somnu-ţi .când merii înfloresc!... E ca un semn de pace; izvor pecetluit, cit lămâiţă albă şi crini împodobit; ' pe pieptu-i licăreşte o iconiţă sfântă... şi când se naste-o fată şl păsările cântă!... FILIMON (cu interes) Şt... este mare fata? PAN (cu intenţie) Da... cam de măritiş! FILIMON O, mare lucru, Doamne! (cu multă căldură) ...aş vreă, chiar pe furiş, s’o văd, căci mi-o închipui frumoasă şi îna’tă cu mijlocul subţire, ca trestia de baltă, cu păr ca borangicul .cu ochii ca cicoarea cu faţa ca zăpada... plăpândă cunt e floarea!... (cu sfială) Te rog, arată-ml, none... icoana ei ca fată, PAN (cu părere de rău) De unde?... Ai răbdare. C’ai s’o [cunoşti odată! FILIMON (potolit şi ruşinat) Aşa-i..—De scris, mai serist ai? PAN (cu multă greutate) M’a prins o amorţeală de grecre!... Mai scrie, când inima ţl-e goală! Dar spune-mi, Filimoane. de ce-al venit? FIUMON (nar’că reculeirându-se din alte gânduri) Aşâ!... Că vream să-ţi spun să mergem la IJdricani! NOUA REVISTĂ ROMANA A 29 PAN (cu multă părere ele rău în glas) Aşi vrea cu drag să-! văd pe Chiosea, da’s singur cu acasă... Tinca-i la sfânta slujbă... N’o ştii?., bisericoasă!... (Filimon aprobă). Mai pune pe deasupra că sunt şi cam bolnav şi acru! de toamnă mă supără grozavi... ITIJMON (cu părere de rău) Mă duc atuncca singur, dar - far fi fost frumos să mergem împreună (întinde mâna lui Pap [cu respect) PAN (îi strânge mâna cu dragoste) Las! Umblă sănătos-' (Filimon iese. Pan rămâne singur o clipă. Pe urmă intră Anica pe portiţa din fund. Joc mu* de scenă). I ‘ SCENA II. ANICA şi A. PAN. (Anica este îmbrăcată în vestminte de călugăriţă. Pare fc-meea deşteaptă şi vorbăreaţă.—Are multă mlădiere în mişcări.—Figura foarte mobi'ă şi expresivă. Trebue s’apară numai plină de vervă şi simpatică). PAN (când vede pe Anica, tresare uimit). Anico.... tu? ANICA (mulţumită de efect) Da, nene! PAN (din ce în ce mai uimit) Ce te-a adus la mine? ANICA (zâmbind) Şi dorul... şi-alte vorbe! (Priveşte în t [jurul ei) Dar, ştii, că este bine aicea, la matale? îmi place!.—am pus de gând să-i fac şi eu Tincufei o casă pe curând... PAN (tresare cu multă dragoste). Tincufei? Ce mai face?... Copila mea blaiină cuminte şi frumoasă ca raza de lumină, ce face?... Spune-mi iute!., e mare? E sănătoasă? vorbeşte despre mine cu dor? ANICA (hohoteşte uşor, mulţumită de ce aude) Iţi spun! [ei, lasă, e bine, sănătoasă, grozav te mai doreşte ba chiar pofteâ să vie... (cu aerul unui mic despot) ...dar nu se pomeneşte! Rămase să lucreze, că fese pentru doi, (hotărîtă) şi până nu sfârşeşte nu ese din [război!... PAN De ce? | ANICA Se logodeşte. PAN Nu-i prea de timpuriu? O ştiu că-i cam plăpândă şi poate mai târziu ne vom căi. Mai bine s’o ţii la mănăstire mai mult pe lângă tine,—cetindu-i din psaltire... ANIC.A Ei, nene, tinerelei nu-i place rugi şi post, iar graiul din psaltire la tineri n’are rost; ’i-e dor de alte taine ce ’mprăştie fiori; ’i-e suf/etu-o albină pe-o sarcină de flori.... din toate vrea să guste, dar mult pe loc nu şade! (apăsând cu intenţie) şi-apoi şi mărul rumen lângă tulpină cade!... Dar ca să nu-mi uit vorba să-ţi spun de ce-am venit, ştii! i-ani găsit Tincufei un mire-apilpisit! Ce bun băiat! Ca Niţă nu prea sunt gineri deşi şi doar cu zestrea astăzi nu suntem înţeleşi; dar cum până acuma nu fi-am cerut nimic pentru T incul a noastră... ştii, nici un firfilic, 'te rog... ce nu ajunge... matale să 'mplineşti! E fata D-ta!e şi ştiu că o iubeşti! PAN Şi cât îţi trebueşte! ' ANICA Matale dă-mi ce vrei! (Pan se caută şi scoate o pungă, pe care o dă Anichi) PAN Erau pentru o carte; n’ant alţii... poţi să-l iei! ANICA (Cam cu sfială). , PAN ANICA PAN ANICA PAN ANICA PAN ANICA PAN ANICA PAN ANICA PAN ANICA De-ţi trcbuesc, mai bine... Nu, ia-i acum, ce-ţi pasă! Copita ce mai face? (repede) Voinică şi frumoasă, Şti cum erai matale când tc-am văzut întâi; Când mă culcam mâhnită cu dorul căpătâi! Dar părut, i se schimbă? Nu[ e tot auriu! Cum fuse şi ta tine până mai ieri!.... (furată de gândurile trecutului) Da, ştiu! Ce iute mai trec anii! căci par’că eri, îmi pare că te-am văzut sub bolta de lângă toac'a marc întâi. Eram copilă, dar te priveam mult, mult şi pironită ’n locu-mi şedeam să te ascult cu mâna sub bărbie: o Itfândă mucenică!... Cât timp s’a scurs d’atuncea, dar parcă-i o ni mică! Ţi-aduci aminte, nene? ’n ajun de sărbători veneai la mănăstire. Eu te-aşteptam din zori şi până seara; vecinie nu mă lăsă în pace un gând; că vii! încolo, toate ’mi păreau posace! Ce greu trecea clipita !... Veneai; cu stâlp la poartă: n’aH fi p’ecat de-acolo nici vie, şi a ci moartă. Şi îţi eşeam ’nainte râzând, spuneai la glume; îmi aduceai plocoane şi îmi vorbeai de lume; mă învăţai cântarea, cald, Varhondărie... veneâ printre perdele miros de iasomie, de busuioc şi iarbă din rontul din grădină .. Ziceai,—ţi-aduci aminte?—că samăn c’o regină, mă apucai de mână, te ’ngălbeneai la faţă, iar mie toată casa-mi părcâ că e în ceaţă. Ce vremuri!... Dar pe urmă când mă strângeai [la piept, eu îţi spuneam,—ce proastă!—cu ce dor te aşI [tept; iar de intră vre-o maică, luai ghitara 'n mână, şi ne cântai romanţe, aşă, lăsat pe-o rână: (fredonează) Luniţă luminătoare şi stele strălucitoare, prin dumbrava ’ntunecată... ■ Ce foc şi ce văpae eşeă atunci din strune; cântând, priveai la mine, lung, ca la o minune. Ştii, n’ai uitat? (mişcat) Ce vremuri!.. . ' Pe urmă când le-ai dus la maica Platonida, ca să mă ceri... l-ai spus că ne iubim... (din ce în ce mai mişcat) Ce vremuri! ■ Zadarnic! Ea atunci s’a supărat... şi mie, mi-a dat canon. Ce munci pentru o copilă slabă şi fragedă... Matale ţi-a spus să pleci îndată. Te-ai închinat, ht cale ne-am înţeles ca seara să ne găsim în crâng... Când am venit acolo, am început să plâng, m’ai luat atunci de mijloc, rn'ai strâns cu foc [în braţe şi mâna mea de gâtu-ţi a prins să se agaţe... Ştii cum foşneâ frunzişul!? Erâ frumos... răcoare: m’am strâns lângă matale... Iar o privighetoare cântă ca o nebună... (mişcat) Ce vremuri! Inii spuneai ca să plecăm în lume, să ducem un alt trai... M’ai ameţit, căci vorba ţi-eră un afion... Mi-ai spus că sunt frumoasă; decât c'un culion mai bine să-mi cirig fruntea cu flori de lămăiţă să fiu o Cosinzeană cu floarea în cosiţă. Ţi-eră cuvântul dulce, un fagure de miere şi dezmierdarea lină şi şoapta mângâiere... Ţi-am spus atunci că-mi place ce zici... dar că ■ [mi-e frică de ce doresc. Şoptit-ai cu totul e-o nimică, NOUA REVISTA ROMANA 33° PAN AN/CA PAN AN/CA PAN AN/CA PAN AN/CA PAN AN/CA PAN ANICA PAN AN/CA PAN m'ai luat din nou in braţe, m’ai strâns şi mă durea, dar nu ziceam nimica: durerea îmi plăccă! Nu mai simţeam pământul şi foşnetul din grind şi îţi vedeam doar ochii prin beznă licărind... A! de-aşi fi stat acolo o ’ntreagă veşnicie, tot nu-mi veneam in fire din dulcea mea beţie; am petrecut acolo o noapte de ’ ncânfări... Ce desfătări şi chinuri! Ce chin şi desfătări, pân' ţi-am rămas .ca moartă in braţe.... Dar ce, i / tremuri? Ţi-aduci aminte, nene? ■ (mişcat puternic) Ce vremuri! Da, ce vremuri! ...Şi am fugit în urmă pe căile din munţi, dar câtă-amărăciune avut-ai să înfrunţi cu mine... (cu dojană) Taci, Anico! ' Da, ştiu c'ai suferit ■ destule dela mine, până ne-am despărţit... Dar cuminţită-acuma, viu să îţi cer iertare... (vrea să-i sărute mâna) ■ Mă erţf? (Pan îşi şterge pe furiş o lacrimă) Nu plânge, nene! i A! nu, c-o ’nduioşare! Vezi, tu nu ştii, Anico, ce simt cei mai bătrâni când văd făclia vieţii trecută ’n alte mâini... când lampa amintirei şi-o poartă ’n spre trecut de luminează calea cc-odată-au străbătut. (Căutând s’abată vorba şi gândurile lui Pan). Ei las’! (pauză) la, spune-mi, nene, ’nainte de I [plecare, ce ai simţit: plăcere, tristeţe, supărare, când m'ai văzut dc-odată intrând, colo, pe poartă? Ce-ai zis: că-s încă vie ori că sunt poate moartă? Nu rni-ai ghicit simţirea căci m’am gândit, tăcut, doar la trecutul nostru... • 1 De ce tot la trecui? Trecutu e al meu, căci sunt bătrân şi poate să plec curând şi singur pe drumur’le ’noptate; de-aceea ’/i zic adio, deşi dorul cel crud al despărţirei noastre, cu lacrime îl ud; te-ai dezlipit de mine ca frunza de tulpină, şi ai plecat departe atrasă de lumină, de năluciri atrasă te-ai dus în alte părţi şi m’ai lăsat cu jalea-mi înconjurat de cărţi; ai vrut să-ţi fii stăpână şi neîncătuşată, să-ţi izbândeşti norocul ce Tai visat ca fată, dar dragostele noastre, ca sfărmături ce pe-apc plutesc după furtună, tie-au fost mereu aproape. • Da, nene! Şi dacă vre-odată vei visări a lene să îţi aduci aminte, privind înspre trecut, că cu te-am dus de mână spre-un rai necunoscut, că’n ale mele braţe pe când şedeai culcată, lu ai simţit iubirea pentru întăiaş dată... Da, nene! (pare puternic mişcată). Da, la pieptu-mi fi-ai cunoscut norocul... Şi fiindcă eşti mişcată, nu vroi să p!ec spre locul de unde nu se ’ntoarce cu viaţă solul vieţei, fur’ să mai sorb odată din vinul tinereţii,.. ’Nainte de plecarea-mi spre ţara înoptată, mai lasă-mă, Anico, să ie sărut odată. Vroi să -mă ’ntorc pe drumul bătut în alte rânduri şi să-mi trezesc iar viaţa senină, fără gânduri şi plină de nădejde: viaţa de copil! Sunt ca un alb Decemvre ce vrea să fie April! O fi frumos ce facem? (cu desnădejde) Dar sărutarea noastră, va fi ca floarea moartă, găsită’n cărţi, nu’n glastră. Miros ea nu mai are; dar la vederea ei, îţi aminteşti de câmpul cu maci şi brebenei, de unde ai cules-o. Primeşti? De bucurie voi crede că sunt altul... | (rugător) Anico! AN/C.A (se luptă cu gândurile ; joc de scenă mut) Atunci fie! (Pan se apropie de ea. Anica îşi p'eacă capul şi când să-şi atingă buzele, apare Catinca, actuala soţie a lui Pan. Costum de târgoveaţă cu dare de mână. Ceva mai îngrijit ca al Anichiu 28 de ani). ' CATINCA Ce lucru rău faci, nene! Cum? tocmai d-ta? Nu te-ai gândit Ia mine şi la mâhnirea mea? ANICA Nti-i vinovat! Ascultă... Eu sunt... CATINCA (îi ia vorba din gură) femeea din trecut! Eu-'i sunt Tincuţei mamă... (plânge) A! nene, ce-ai făcut?! Nu te ’n tristă, Catinco! Ca să mă judeci drept trebui să ştii ce zbucium simfii ari, în piept, zărind-o pe Anica.—Şedeam înfrânt şi mut cuprins de gânduri triste, atras si de trecu1. Si mă gândeam că toate, cocori si rânduitele, şi verile bogate în gratie şi în s'ele, se duc când vine toamna, dar se întorc curând, re’ntineresc ca’n basme:—şi îmi venise ’n gând că noi n'avem în viaţă decât o primăvară şi când ne-ajunge iarna, ca nu mai pleacă iară ; şi-atunci văzui pe-Airca venind, cum vine-o moartă, pe care în spre locuri iubite, paşii-o poartă. Mi-am zis: aevea-i oare? ori este vre-o nălucă? M'a ispitit trecutul, căci■ mă cam simt pe ducă şi i-am cerut sărutul. Dar nu o vream pe ea: nu-mi trebuia argila: vream tinereţea mea! Vream să-mi reînforească. vream iar sa mai respir al tinereţei roşu şi fraged trandafir. Zadarnică cercare: nu ’nvie ce-a murit, căci mugurul de-atuncca e astăzi ofilit! Ce sărutare-amară!... ' Eram încredinţat că am să gusf iar clipa cea fără de păcat, când inima din mine cu mersa/ ei snrinţar erâ ca ’n t'in'ui z'dei un auriu bondar. C’aluneca am să tenăd ca’n basmele de-aH’ dată vest mân tu’ bătrâneţii, si ’ntinerit de-odată voitt retrăi trecutul ret p'in de încântări ce doarme iei în suf'et. sub val de desmerdări. Căci sufletul ştii ce-i? Este un taiirc lac, în care nestimate comori se strâng şi zac, de oameni neştiute; şi încolţind, la fund, se minţi de flori măiestre cu grijă se ascund. Şi doar când vine clipa în cartea soartei scrisă vezi cum tresare unda. până la fund deschisă, şi ’nlăcrămat răsare, când lacul nu mai bate, ne pângăritul nufăr, cu poezia frate. Cu sărut arca asta vream unda s’o deştept vroiam să turbur lacul cu visele din piept, să simt cum se ’nfiripă ca nufărul curat, un cântec plin de vrajă, un cântec fermecat, şi-atunci să-l scriu pe-o piatră. !a cop’unei poteci şi-acolo tinereţea-mi să doarmă ’n somn de veci. (către Catinca) Nu vezi că sărutarea era ne-( /vinovată? (tot către Catinca) c’a unui plod de şcoală: l [cu ea ’ngropam odată, întreaga tinereţe ca să mă ’ntorc spre tine, cum se întoarce lacom si roiul de albine în caldele amurguri si dimineaţa ’n zori. spre creanga încărcată de miere şi de ‘flori. Si dacă-i grea greşala, tu trebui să m’ajuţi s’o şterg (împreună mâinile) ' Mă erţi? ' ' CATINCA Da! S’încă... ' PAN (încordat) Ce? CATINCA (îi cade la piept) Poţi .ca s’o mai săruţi.... ' i - CORTINA — Barbu Creangă ANICA CATINCA PAN AN/CA PAN AN/CA PAN NOUA REVISTA ROMANA 33' CRONICA ŞTIINŢIFICA INFLUENŢA CULORILOR ASUPRA SENTIMENTULUI In rândurile de. mai jos ne propunem a rezuma o importantă teză de doctorat în filosofic, pe care compatriotul nostru, d. Florea Ştefănescu-Ooangă') a susţinut-o de curând la Universitatea din Leipzig, înaintea celebrului filosof Willielm Wundt. Teza este chiar publicată în revista Psyc/iologisc/te Siudien, dirijată de acesta din urmă. ' . Trei cestiuni mai importante fac obiectul acestei lucrări: I. Influenţa colorilor simple asupra sentimentului şi caracterul emotiv al acestor impresiuni. II. Direcţiunile sentimentului. III. Simptomatica sentimentului. I. Influenta colorilor asupra sentimentului, şi caracterul lor emotiv. Tema. Influenţa impresiunilor de coloare asupra sentimentului este în afară de ori şi ce îndoială. Nu avem decât să ne închipuim lumea lipsită cu desăvârşire de infinitele ei aspecte colorate spre a ne da numai decât seama, că omul ar fi lipsit odată cu pierderea sensaţiunilor de coloare, atât de o mare parte a sentimentelor sale estetice, cât .şi de un izvor nesecat de desfătare sufletească, ce se ridică cu mult deasupra unei obicinuite mulţumiri egoiste. De fapt însă colorile nu apar în lume niciodată izolate. Ele sunt totdeauna în strânsă legătură cu feluritele forme şi corpuri şi formează cu acestea foarte complicate .înfăţişeri. Cestiunea este dacă colorile, ca atare, considerate ca sensaţiuni vizuale simple în afară de forma şi materialul sub care ni se prezintă, au vre-o influenţă asupra sentimentului. In cazul când au, care este felul acestei influenţe, ce caracter emotiv are fiecare coloare şi întru cât sentimentele provocate de colorile sipiple au un caracter estetic? ' I ’ 1 Metoda. In primul capitol se tratează în special cestiunea de metodă. Autorul aruncă mai întâiu o privire critică asupra tuturor lucrărilor ce s’au ocupat cu problema influenţei colorilor asupra sentimentului şi găseşte că rezultatele lor sunt puţine şi în parte contradictorii. 1) din pricina punctului unilateral de vedere după care au fost conduse, întru cât cercetările de până acum s’au ocupat numai cu sentimentele de plăcere şi neplăcere provocate de impre-siunile de coloare, fără a ţine seamă de caracterul emotiv complect al acestor impresiuni ; 2) din cauza întrebuinţării unei metode ifcsigure şi greşite. Cea mai mare parte a cercetărilor de până acî, n’au luat în seamă marea complexitate a acestor impresiuni şi nici măcar nu au căutat, ca prin procedeuri experi- 1) Expcrimenlellc Unlersiichungen zur Gefiihlsbctonung de Farben, de Florian Ştefăncscii Goangă, doctor in jilozo/ie. Sonderabdruck aus : Wundt. Psychologische Studien, Banei VII 4/5 Heft. Leipzig. Wilhelm Engelmann 1911. mentale să izoleze senzaţiunile de coloare de mulţimea prezentărilor, reprezentărilor şi chiar ideilor de tot felul, cu care aceste senzaţiuni se prezintă deodată şi în strânsă legătură conştiinţei noastre. Autorul arată în urmă condiţiunile necesare ce tre-buesc observate de cel ce întreprinde analiza sentimentelor provocate de sensaţiunile de coloare, indicând ca absolut necesar, întrebuinţarea experimentului. Face apoi o expunere critică a fnetodelor întrebuinţate astăzi în psichologia experimentală pentru cercetarea sentimentelor, arătând avantajele şi desavantajele fiecăreia şi inzistă asupra propriei sale metode, care este o 'combinare a metodei impresiunilor (Eindrucks-methode) cu aceea mişcărilor expresive (Austrucks-methode). Cu privire la simptomele expresive ale sentimentelor deşteptate de sensaţiunile de coloare, autorul s’a oprit la înregistrarea mişcărilor pulsului şi respiraţiei toracale şi abdominale. După ce-şi motivează această preferinţă şi răspunde la criticile ce s’au ridicat cu privire la înregistrarea acestor simp-tome, face o descriere sumară a organizării şi executării experienţelor sale, ce au avut Ioc în institutul de psichologie experimentală al universităţii din Leipzig, pus sub conducerea psichologului şi filosofului Wundt. In urmă ne arată felul cum a fost conceput şi prelucrat materialul experienţelor şi insistă asupra inovaţiei ce o face cu privire la măsuratul şi socotitul curbelor obţinute pentru a ajunge la cât mai multe şi precise raporturi matematice. Experienţe şi rezultate. Capitolul al II-lea al lucrării se ocupă cu experienţele făcute de autor şi cu expunerea rezultatelor lor. Experienţele se împart în trei serii, potrivit modului deosebit în care colorile au fost lăsate să influenţeze asupra persoanelor supuse experienţei. Colorile care au fost experimentate sunt cele 7 ale spectrului (Roşu, Portocaliu, Galben, Verde, Albastru, Indigo, Violet) complectate cu coloare Pur-pur. Rezultatele se dau în parte pentru fiecare serie de experienţe şi ţin seamă atăt de stările sufleteşti provocate de fiecare impresie de coloare cât şi de simptomele fiziologice ale acestor stări sufleteşti. fiPentru o mai deplină înţelegere, se dă pentru fiecare Ţoloare în parte, ca exemple caracteristice, una sau două din aceste experienţe, cu expunerea exactă a sentimentelor provocate şi cu fotografierea curbelor (de trei ori micşorate) care arată mişcările pulsului şi respiraţiei, corespunzătoare acestor sentimente. Rezultatele la care în general ajung aceste experienţe sunt pe scurt următoarele: 1) Colorile considerate ca pure sensaţiuni, în a- fară de forma sau materialul sub care Ie percepem zilnic, exercită o puternică influenţă asupra sentimentului. * ' 2) Ele provoacă felurite şi foarte caracteristice stări afective care în trăsăturile lor generale şi constante sub nici un motiv nu pot fi considerate ca stări de plăcere şi neplăcere, ci numai de iritare şi linişte. Pe când sentimentul de plăcere sau neplăcere pe care îl poate provoca o sensaţiune de coloare este foarte inconstant, variind nu numai dela persoană la per- 332 NOUA REVISTA ROMANA soană dar şi la aceiaşi persoană, după diferitele ei stări sufleteşti în care se află în momentul percep-ţiunii acelei senzaţiuni ; sentimentul specific de iritare sau liniştire pe care-1 deşteaptă o anumită coloare e totdeauna constant, nu numai la aceiaşi persoană, dar şi Ia toate persoanele indiferent de vârstă sau naţionalitate. Aşa spre pildă, coloarea roşu, în gradul ei cel mai mare de saturaţie şi curăţenie, provoacă la ori şi ce persoană o stare de iritare puternică însoţită de o specifică căldură interioară. Sub influenţa acestei colori ne simţim învioraţi, înflăcăraţi, cu energia crescută, oareşicum încurajaţi, gata de acţiune. Această caracteristică stare afectivă pe care o deşteaptă totdeauna coloarea roşu, pentru o persoană combativă, plină de energie, pasionată, poate fi şi este de obiceiu plăcută; pentru o persoană liniştită însă, delicată, care se fereşte de impresiuni puternice şi sguduitoare, este neplăcută. Starea de plăcere şi neplăcere depinde aşa dar de temperamentul şi dispoziţia momentană a fiecăruia. Aceste stări consti-tuesc pentru impresiunile de coloare un factor foarte Variabil, care nu este rezultatul direct al acestor impresiuni, ci rezultatul indirect al armonizării sau de-zarmonizării stărilor afective specifice şi constante pe care le deşteaptă f’ecare coloare cu întregul complex sufletesc prezent în momentul impresiunii. Aceasta explică de ce toate cercetările ce s’au făcut până acum, pentru a se stabili erarhia de frumuseţe a colorilor simple, n’au dat nici un rezultat pozitiv. Stările afective specifice, pe care le deşteaptă colorile sunt date de autor în amănunt pentru fiecare coloare în parte. Nu le mai înşirăm acî, căci ar ocupa prea mult loc. 3) Aceste stări afective cu totul specifice şi constante iau naştere imediat cu perceperea senzaţiunii de coloare. Ele trebuesc deci considerate ca rezultatul lor direct şi nici de cum ca o urmare a asociaţiunilor de idei pe care le-ar evocă sensaţiunile de coloare, după cum se admite de câţiva autori. Experienţele arată că aceste asociaţiuni apar relativ rar şi sunt foarte variabile şi adesea deosebite după persoane. Ele se produc de obiceiu numai după ce sentimentul a luat naştere şi sunt mai adeseori deşteptate chiai de însăşi aceste sentimente. Asociaţiunile de idei joacă acî în general numai un rol secundar. Ele pot, după împrejurări, sau să mărească sau să modifice sentimentul provocat de o senzaţiune de coloare, nici odată însă nu-1 pot crea. 4) Colorile simple, considerate ca pure sensaţiuni, au, datorită stărilor afective cu totul caracteristice şi constante pe care le provoacă, o mare valoare estetică, care se vădeşte mai ales în combinaţiunile a două sau mai multe colori în infinitele lor variaţiuni de saturaţie, intensitate, lumină şi întindere. Autorul promite o nouă lucrare în această privinţă, bazată pe experienţe, care în parte au fost deja făcute în institutul lui Wundt. ” II. Direcţiunile sentimentului. O cestiune foarte mult desbătută în psichologia contimporană este şi aceasta. Sentimentele simple în marea lor varietate se pot reduce numai la sentimente de plăcere şi neplăcere (durere) sau pentru exacta lor caracterizare trebue să mai admitem şi alte direcţiuni fundamentale ale sentimentului? Cum îndeobşte este cunoscut, marele psicholog Wundt susţine că sunt nenumărate sentimente care nu pot intra sub rubrica plăcut-neplăcut; aşa sunt sentimentele de iritare şi liniştire, de încordare şi destindere, care pot avea după împrejurări o nuanţă de plăcere sau neplăcere, dar care considerate în ele în-şile, în caracterul lor propriu şi permanent, nu se pot confunda cu sentimentele de plăcere şi durere. Câtă vreme cercetările de psichologie ale sentimentului s’au bazat numai pe metoda observării interioare sau( a raţionamentului, nu s’a putut decide nimic în această cestiune. De când însă psichologia a intrat pe calea experimentală şi mai ales de când pentru clarificarea fenomenelor afective s’a recurs la înregistrarea sim, tomelor fisiologice ale acestor stări, cestiunea s’a ipus pe terenul solid al faptelor obiectiv şi ştiinţific controlabile. Mergând pe acest teren sigur, lucrarea de faţă aduce o nouă contribuţie la clarificarea acestei Gestiuni ; din numeroasele experienţe acî expuse şi interpretate rezultă că direcţiunea plăcut-ne plăcut nu este îndestulătoare pentru a coprinde toate sentimentele simple. Sentimentele provocate de senzaţiunile de coloare, dacă se iau în seamă trăsăturile lor caracteristice şi constante, nu se pot consideră ca stări de plăcere şi neplăcere, ci numai ca stări de iritare şi liniştire. Aceste sentimente se mişcă dar într’o altă direcţiune, care întocmai ca şi aceea a plăcerii şi neplăcerii (durerii) este mărginită prin cele mai mari contraste. Rezultatul acesta scos din observaţiile unanime ale persoanelor supuse experienţei, este cu desăvârşire confirmat de simptomele fiziologice ale acestor sentimente, care au fost cu cea mai mare îngrijire înregistrate. Aceste simptome sunt expuse în mod intuitiv şi comparativ în patru tabele. Acî se vede clar cum atât sentimentele de plăcere şi neplăcere cât şi cele de iritare şi liniştire sunt însoţite de anume mişcări în circulaţia sângelui şi a respiraţiei, mişcări, care pe cât sunt de constante şi caracteristice pentru fiecare din aceste direcţiuni, pe atât sunt de deosebite unele de altele. Indicăm acî în trăsături foarte generale cele mai însemnate simptome. Pentru sentimentele de plăcere: Respiraţia iute şi puţin adâncă. Circulaţia sângelui înceată şi cu o presiune pu- ternică. Pentru sentimentele de neplăcere: Respiraţia rară şi a dâncă. Circulaţia sângelui iute şi cu o presiune slabă. Pentru sentimentele de iritare: Respiraţia iute şi foarte adâncă. Circulaţa sângelui iute şi cu o presiune puternică. Pentru sentimentele de liniştire: Respiraţia rară şi aproape fără adâncime. Circulaţia sângelui înceată şi cu presiune slabă. Aşa dar atât observarea interioară, condusă în mod experimental cât şi simptomele fisiologice, duc cu stringentă necesitate la admiterea unei a doua direc- NOUA REVISTA ROMANA 333 ţiuni fundamentale a sentimentului, care întocmai ca şi aceea a plăcerii şi neplăcerii (durerii) se mişcă în contraste şi pentru caracterizarea căreia nu ne stă la dispoziţie decât noţiunile: iritant şi liniştitor. III. Simptomatica sentimentului. ,1 : ! Deşi în ultimii 15 ani s’a lucrat stăruitor spre a stabili precis simptomele fisiologice care însoţesc în mod regulat diferitele sentimente şi afecte, totuşi nu s’a putut ajunge până astăzi la un acord perfect în această privinţă. Rezultatele diferitelor cercetări nu sunt în toate punctele concordante. Lucrul este de altfel explicabil, căci cercetările de asemenea natură sunt foarte complicate, coprinzând în ele multe posibilităţi de eroare. Lucrarea de faţă aduce o contribuţie şi la această cestiune. Prin grija cu care au fost înregistrate simptomele fisiologice, prin precauţiunile ce s’au luat pentru a se înlătură toate erorile posibile şi mai ales prin inovaţia ce s’a făcut cu privire la măsuratul şi socotitul curbelor obţinute pentru a se câştigă cât mai multe şi mai precise raporturi matematice, s’a ajuns la stabilirea unei simptomatice mai precise, care prin faptul că s’a arătat identică în atât de numeroase experienţe, dă măsura exactităţii şi valorei ei. Verax NOUTĂT1 stiintifick * > * Polul Sud.— Amundsen a descoperit Polul Sud. Această ştire a împânzit pământul întreg, şi o mândrie de sigur a cuprins pe toţi locuitorii bătrânei planete, că în sfârşit geniul uman, după ce descoperise universuri la două milioane de ani de lumină de noi, după ce descoperise şi ce se găseşte în mă-runtaele atomului, a descoperit în sfârşit şi Polul Sud. După cearta epică dintre Cook şi Peary dela Polul Nord, această nouă Helenă pare că va determină un adevărat răsboiu între Amundsen şi Scott cei doi descoperitori aproape simultani ai Polului Sud. Ce-o fi oare la Polul Sud, ca întreaga societate pământească să se intereseze într’atâta de el? Sunt oare mine de diamant, de aur, de cărbune sau de radium, sub acea pojghiţă de ghiaţă eternă, cari îndeamnă pe exploaratori la călătorii atât de primejdioase? Nu. Până în prezent, ambiţia de a cunoaşte geogra-ficeşte şi acest punct pământesc, pentru a complectă astfel harta pământească, a rânduit expediţiile una după alta. ■ Determinarea continentului austral care ar aveâ o ridicătură la Polul Sud, reprezintă o a doua cauză a râvnei exploratorilor. Ridicătură această presupusă ar însemnă vârful unui tetraedru regulat, ale cărui muchi ar fi munţii Aniericei, ai Africei, ai Australiei şi ai Asiei centrale până la Pirinei ; tetraedru, către care tcoreticeşte tinde forma ovală a pămân- tului pe măsură ce massa centrală se răceşte şi se strânge. Acest continent austral,—dacă teoria deplasărei axei pământeşti ar fi adevărată,—a fost de sigur odată în altă parte decât în polul Sud, şi descoperirea faunei şi a florei paleontologice, ar întări teoria. Dacă lăsăm de o parte micul interes astronomic de a putea studiâ stelele din acea regiune, de sigur că şi ambiţia naţională a Norvegianului a determinat pe Amundsen să împlânte steagul ţării sale la o temperatură de 60° sub zero în timpul verei ; şi-apoi unde mai puneţi senzaţiile noui, peisagiile fantastice, o călătorie în ţara fabuloasă a Pinguinilor... Curajul secolului în care trăim se afirmă tot mai mult, mai întâi cu aviaţiunea, astăzi cu descoperirea Polului, şi mâine poate cu un voiaj în Lună... Ultrafiltru Malfitano.—Filtrarea a făcut în ultimul timp un pas foarte mare, târând după dânsa şi ştiinţa întreagă, şi acest progres se datoreşte ultimei invenţii a lui Malfitano: Filtrul de molecule. Vechiul sistem de filtrare pe porcelan, care Iasă să treacă prin porii săi o serie de microbi, ca de pildă microbii febrei tifoide, fusese deja modificat şi înlocuit cu filtrul pe colodiu, care după spusa lui Malfitano însuşi era vid din punct de vedere optic, expresie bizară dar descriind perfect de bine proprietatea lui de a opri soluţiunile opale la Uimind intensă, adică soluţiuni atât de puţin dense, încât numai sub influenţa unei lumini foarte tari să poată fi zărite, soluţiuni cari treceau prin vechiul filtru. Azi însă Malfitano, a modificat şi acest filtru, şi a creat ceeace el a numit un filtru de molecule, adică filtrul pe colodiu armat. Deja cu cel primitiv, pe colodiu, şi prin anumite operaţiuni, se ajunsese să se oprească aproape complect moleculele de zahăr, azi însă oprirea este absolută, căci în trei săptămâni abia '/100 din ele pot trece. Descoperirea aceasta nu este folositoare numai în higienă, unde va trece de cel mai eficace filtru, dar chiar în acea ştiinţă nouă şi frumoasă: Chimia, inoculară. Ea va aruncă lumini noui, căci va permite, spre pildă, ca experienţele osmosei ale lui Van'T Hoff, să fie refăcute cu o mai mare preciziune. Osmosa este baza întregei ştiinţe biologice; ea permite ca prin asemenea filtre să se oprească trecerea sol-vitului (corpul disolvat) din soluţiuni, nelăsând să treacă decât solventul adică liquidul care a făcut disolvarea. (experienţa lui Pfeffer). Ştiinţa de laborator de câtva timp face progrese uimitoare ; după ultra-mkroscopul, microba/anfa, -avem astăzi ultrafiltrarea; toate o serie de perfecţionări uimitoare cari vor da de sigur rezultate curioase, parte chiar nepresupuse de oamenii de ştiinţă, cari lucrau până acum, faţă de rezultatele sigure de azi, cu o aproximaţie îndepărtată. Cine ştie câte adevăruri nu se vor schimbă sau modifică, câte idei eronate nu se vor complectă sau distruge prin acest şir de invenţii ! Emanoil Grigoraţ 334 NOUA REVISTA ROMANA • ÎNSEMNĂRI ■ D. DUILIU ZAMFIRESCU. — Reprezentarea dramei Lumină Nouă a pus din nou în relief personalitatea d-lni Duiliu Zarnfirescu; şi trebue mărturisit că a pus în relief această personalitate nu într’o „lumină nouă“, ci tot în „lumina cea veche", în care o cunoşteam. L)-l Duiliu Zarnfirescu este un afirmativ şi un cugetător sincer- La prima aparenţă pare pretenţios, dar cu cât este cunoscut mai bine d. Zarnfirescu devine mai simpatic. Nimic fals în expresivitatea sa: cuvântul şi gestul său sunt subordonate gândului care predomină. In lumea scriitorilor noştri, curajul cu care d. Zarnfirescu îşi afirmă convingerile, detonează;—nu fiindcă dânsul Ic afirmă prea brusc, ci fiindcă alţii le afirmă prea cu comple-senţă... Pentru a cunoaşte pe d. Zarnfirescu este destul a-1 alătură cu vre-unul din scriitorii cei prea răspândiţi. Ce contrast! Cât de simpatic iese dânsul din această comparaţie! D-l Duiliu Zarnfirescu nu este atins de boala curbăturei morale. Este drept la suflet, cum este şi la trup. Nu va fi niciodată un bun element în partidele politice. Când a fost ales membru al Academiei a primit şi voturile câtorva oameni politici; spre cinstea sa însă, aceşti oameni politici îşi regretă acum voturile date. : Dacă d. Duiliu Zarnfirescu va continuă să lucreze pentru teatru, operile sale vor puteă fi discutate, dar interesante vor fi totdeauna. In ele se vor găsi puse problemele timpului nostru, în chipul cel mai îndrăsneţ. D-l Duiliu Zarnfirescu este dintre puţinii cari nu cer voie, când au ceva de spus. — A. C. C. — R1CHARD WAGNER.—Autobiografia lui Richard Wagner tipărită de curând în 2 volume (Ala vie, Plon-Nourrit-Paris, 2 voi.)' a obţinut un succes din cele mai extraordinare. Cu ca asistăm la copilăria lui, la tinereţea şi la formaţiunea sa intelectuală şi artistică. Ultimele pagini din primul volum, povestesc mizeriile tânărului compozitor îndurate la Paris; primirea operei sale Rienzi la teatrul regal din Drcsda; şi plecarea sa, în dimineaţa zilei de 7 Aprilie 1842, spre Germania, lată cum povesteşte el aceasta: Ketz, un amic, ne-a dat în momentul plecării cete din urmă dovezi ale afecţiunei sale nemăsurate şi aproape copilăreşti. El îşi închipuiă că n’avem bani îndeajunşi pentru călătorie şi mă sili, fără să vreau, să primesc o piesă de cinci franci, atât cât aveă dânsul în acel moment în buzunar. Ceva mai mult, mai ascunse în interiorul diligenţii un pachet cu tutun bun. Diligenţa porni; trecurăm bulevardele şi apoi barierile şi nu mai văzurăm nimic, căci ochii noştri erau întunecaţi dc Itcrin.i. Volumul al doilea, apărut în urmă, cuprinde epoca neliniştită, plină de încercări, lupte şi muncă (1842—1850), în care timp tânărul artist suportă o ucenicie grea învăţând să cunoască oamenii, arta dramatică şi chiar pe sine însuşi. Tot în acest timp cunoscu însă Richard Wagner şi primele sale succese în cercul restrâns al unui teatru dintr’un orăşel; făcu mai târziu dovada geniului său şi a dominaţiunei sale şi recăzu apoi, din cauza mai multor greşeli, în cea mai cumplită stare. După revolaţia din Dresda, el nu mai eră decât un sărman exilat. Când citi, la Paris, într’un ziar, condamnarea la moarte a amicilor săi revoluţionarii Roeckel, Heubner şi Bakunin, el nu văzu decât o singură ieşire din traiul său mizerabil: să fugă de lume. Şi într’adevăr, iată ce scrie : „Pentru moment, această dureroasă ştire nu face decât să crească fantasia mea de disperat. Al'am hotărît să sfârşesc cu toţi şi cu toate, cu arta şi cu viaţa. Voiu căuta să mă arunc în valurile necunoscutului. Din mica mea rentă, care mi-o dă prietenii, socotesc să dau jumătate soţiei mele. Cu restul aş plecă în Grecia, în Asia,—puţin importă unde şi în ce cvndiţiuni,—pentru a uită şi a fi uitat". Richard Wagner suferi de această stare în primăvara, anului 1S50, în Parisul pe care-1 părăsise cu ochii plini de lacrimi opt ani înainte, în acclaş anotimp, şi tinde revenise de câteva zile, mai nenorocit ca niciodată. Paginile aceste autobiografice, mai mult dictate decât scrise, au o particularitate de virtute romantică. Ele amuză şi pasionează ; ele formează mai înainte de toate o poveste captivantă. Dacă s'ar înlocui în ele numele ilustru al lui Richard Wagner cu numele unui necunoscut, cititorul ar continuă şi aşa să citească eu plăcere această existenţă minunată. Ceeace găsim în autobiografia sa, sunt memoriile unui om de acţiune. Un cuceritor care ne-ar povesti primele sale hărţueli mai mult sau mai puţin fericite. Richard Wagner se născuse pentru luptă, nu pentru fericire. Dcla 23 ani a renunţat—aşa credea el—la plăcerile inimei, el care la 40 de ani s’a amorezat apoi de Mathilde Wesendock. Cu pasiunea sa a construit admirabilele: Tannhaiiser, l.o-hengriu, Meistersunger, Tristan und Isolde şi Tetralogia Niebelungilor, devenind astfel cel mai mare poet şi sim-fonist al timpurilor. Pe scena mediocrului teatru din Dresda, Richard Wagner apare ca un general ambiţios pe câmpul de luptă. El e şeful, el are întotdeauna întâietatea şi îşi dă seama ce poartă într’însul, nu-l înşală instinctul. Nimic nu poate să îndepărteze energia sa; el e întotdeauna gata la toate încercările. Optimismul marilor învingători se află în el. In tot timpul vieţii sale, dela treizeci de ani încolo, el poate fi numit cu drept cuvânt un organizator de victorii. Richard Wagner în cele din urmă a învins. După; o existenţă înăbuşită s’a bucurat şi de nenumărate zile fericite. — Solo. — SERBĂRILE ROMÂNEŞTI IN STRĂINĂTATE.—Paris: La 24 nuarie, studenţii români din Paris, în înţelegere cu oficialitatea română, au dat o serbare cu caracter românesc. Conferinţa d-lui Preşedinte al societăţei studenţeşti, din anumite motive, nu a fost ascultată. Se zice că d-l Preşedinte ar fi vrut să strecoare în conferinţă şi câteva săgeţi otrăvitoare la adresa unor studenţi obişnuiţi cu viaţa de cafenea! Ce rost va fi având acest atac într’o conferinţă în care se comemora actul unirei, nu ne putem da seama! Mai departe programul s’a desfăşurat în linişte. Musica a făcut un efect înălţător; dansurile naţionale, executate de un artist dela Operă, au făcut o impresie de admirat; numai declamaţiile au fost mai slabe. Nu s’a înţeles de ce toate dcclamaţiunile au avut acea notă de jale mistuitoare a omului îmbătrânit în durere—toate suferinţe ale iubirei! Studenţimea—mai ales —are nevoie de vigoare nu de tânguiri, are nevoie de vigoare, pentrucă trebue să aibă un ideal şi dacă se începe cu tânguirile... Leipzig: Aici societatea internaţională1 a studenţilor organizează serii de serate, fiecare cu un caracter specific naţional: germanii cu disciplină şi măsură în toate; englezii cu' „humour-uI“ lor; americanii cu danturile caracteristice; ungurii cu cosmopolitismul lor exagerat şi adesea împins până la ridicol, în sfârşit şi românii cu o conferinţă ţinută de d-l Weigand, directorul seminarului de limbă românească (şi bulgărească), cu un cor improvizat, cu cântece din piano şi danturi naţionale în costume naţionale. Danţurile şi corul au cules aplauze. Mai ales danţurile au complectat mult din conferinţă. S’a văzut că românul ştie să joace, să se învârtească, e sprinten, isteţ, nu se încurcă cu una cu două şi nu se dă obosit curând!—Spectator.— NOUA REVISTA ROMANA 335 DE-ALE TEATRULUI Ţărănismul in Teatru. — S’a explicat în diferite chipuri tendinţa literaţilor de a alege subiectele lor din lumea ţăranilor. lată încă o explicare pe care o găsim la un tânăr autor dramatic, d. Mihail C. Vlădescu, care a publicat acum de curând, o (dramă în cinci acte, cu numele de Vitica. In prefaţa dramei, d. Vlădescu ne spune: „Desigur că titlul cam barbar al piesii nu c menit să inspire simpatie publicului de distincţiune... O adevărată rc-pulsiunc provoacă ţăranii pe scenă, din cauza psihologiei simple şi a monotoniei care li se atribue de obicei. E şi aceasta o legendă... O eroare ca multe altele. Umanitatea e aceiaşi... Numai să ştii, unde s’o cauţi. Ea e ca viaţa care în natură ţâşneşte pretutindeni: din stânca neagră şi stearpă ca şi în floarea fermecătoare din mijlocul unei grădini. N’a fost o întâmplare sau un capriţiu, care m’a atras spre un astfel de subiect. Mai curând cred că o fatalitate, către care sunt mânaţi mai toţi scriitorii, care locuesc o ţară din Orient. Dacă n’aş face parte dintr’un popor, pe care l’a copleşit în toate timpurile cu numărul şi importanţa lor, ţăranii, de sigur că mi-ar fi repudiat şi mie ca să-mi aleg eroi aşa obscuri pentru o tragedie. Dar aşa am primit cu resignare... şi cu convincţiunea că n'am apucat un drum greşit şi cu încrederea că poate îmi împlinesc o datorie". „Lumină nonă“ a vrut să coboare cu aceaslă piesă nouă d. Duiliu Zamfirescu asupra spectatorilor Teatrului Naţional, cari dela o vreme nu suni aduşi de cât de varietatea .spectacolelor. încercarea d-lui Zamfirescu se făcea cu aparat îndrăzneţ şi spectaculos: piesa punea problema spiritizmului. Se pare că acest spiritism revine la modă. Nu mai depar decât acum câţiva ani, o Revue Spirite sau un Allan^Kar-ăec, erau lucruri groteşti de care se emoţionau colegieni de 15 ani şi cari făceau distracţia vârstei serioase. De curând însă experienţele ştiinţifice ale lui Croockes sau fantezia lui Flammarion, au cucerit pentru asemenea lucruri chiar interesul oamenilor de treabă. Fără îndoială că studii prea precise asupra spiritismului însuş nu se pot face. In comun, spiritism e şi massa care se mişcă; pentru cei mai iniţiaţi spiritism poate să fie acţiunile unor hipnotici sau ale unor calaleptici. Se poate spune că spiritismul postulează persistenţa sufletului şi după moarte, lucru inadmisibil pentru dalele actuale ale ştiinţei—cari nu văd în spiritism decât o iluziune datorită autosuggeslionării. Tot prin autosuggestie căulâ mai deunăzi un cotidian din Paris să explice teoriile asupra destructibilităjii materiei şi asupra polarizaţiunii. Apropos de polarizare : aproape în acelaş timp doi călători au explorat Polul Sud. încă un punct cucerit. Se va pune prin aceasta capăt risipei zadarnice de oameni şi de bani făcute în ambiţiunea ciudată de a cunoaşte fără nici un interes aceste două stranii puncte de pe glob. Lucrul poale neapărat să fie amuzant pentru americanii cari vor aveâ încă un loc unde să’şi omoare urâtul; şi lucrativ pentru cinematografe care se vor grăbi să ne înfăţişeze toate momentele dramatice ale emoţionantei călătorii. Cinematograful „Minerva“ a anunţat chiar un film de 1200 de metri. Ce progrese fac cinematografele! Şi mai ales cum se înmulţesc! Starea aceasta de lucruri dovedeşte o scădere în gusturile şi în priceperea artistică a publicului care în-grămădindu-se la cinematografe, face dovada frivolităţii lor; de aceea foarte rău a făcut direcţiunea Teatrului Naţional încurajând aceste tendinţe prin introducerea filmelor cine-matogralice în extraordinara piesă a lui Byron şi Carducci „Inşiră-te mărgărite". Ş'apoi direcţiunea Teatr....— A.— ■ REVISTA REVISTELOR • „Revista de limbă, literatură şi arlă populară" Ion Creangă, o meriloasă publicaţie în felul său (apare în Bârlad: T. Pani file, str. Promoroacele), sărbătoreşte in ultimul său no. pe o altă revistă de folklor. Şezătoarea, care apare vreme necurmată de 20 de ani mulţumită numai admirabilei străduinţe a d-lui Arţar Coronei cunoscutul scriitor. D. Tudor Pamfile schiţează într'un prim articol viaţa destul de anevoioasă a Şezătoarei, 1 rasă uneori în 400 exemplare din cari „nu s’au încasat măcar 10 abonamente"; susţinută alteori de „32 persoane cari cotizau cu 1 leu pe lună" şi apărând de cele mai multe ori cu întârzieri, ale cărei cauze „sunt lesne de înţeles". Mai scriu articole entuziaste pentru opera d-lui Gorovei şi d-nii S. Teodorcscn-Kirileann, M.(Lupescu, Alexandru Vasiliu, L. [Mrejeriu,—toţi colaboratori 'modeşti şi harnici ai „Şezătoarei". Din articolul d-lui G, T. Kirilennu, Menirea revistelor de prin judele cităm: „Trebue să fim recunoscători d-lui A. Gorovei, care împreună cu inimoşii săi tovarăşi au adus la îndeplinire sănătoasele îndrumări ale marelui Kminescu,(prin - înfiinţarea Revistei „Şezătoarea" din Fălticeni. Materialul adunat şi tipărit în curgerea celor din urmă douăzeci de ani, prin silinţele cu totul desin-teresate ale unor oameni săraci, învăluiţi cu grelele îndatoriri ale slujbei de învăţător sau preot, a fost întrebuinţat ■ cu mare folos de specialişti în filologie şi lexicografic ca Ilasdeu, A. Philippide, O. Densuşianu, S. Puşcariu, Candrea, Weigand, Dame, Tiklin ş. a. Dacă s'ar arăta pe viitor ajutoare şi îndrumări, atunci cadrul „Şezătorii" şi al revistei mai tinere din Bârlad, „Ion Greangă" s’ar putea lărgi prin adunarea de material privitor la locuinţa, la portul, la ocupaţiile şi uneltele ţărăneşti,îdându-scTotografii lămuritoare. Luceafărul îşi precizează punctul de vedere în noua situaţie politică de peste munţi, ieşită din „pacea" d-lui C. Stere: „Dispariţia „Tribunii", oricari ar fi zâmbetele diplomatice şi asigurările dragostei frăţeşti reînviate, va stârni oarecari regrete în multă lume, care sprijinea cu tot dinadinsul inimosul organ de publicitate. De altfel din prilejul unei îngropări sunt totdeauna mai suportabile adevărurile şi de aceea credem că nu supărăm pe nimeni daca, o spunem fără înconjur, îndeplinindu-ne rolul de cronicari, că în „Tribuna" s’a pierdut cel mai bun ziar românesc. Atitudinele politice i-au fost dictate de-o intransigenţă naţională organică, care respingea cu energie loviturile duşmanului din afară, dar aveâ ochi şi pentru slăbiciunile noastre interne. A condamnat cu o asprime neobişnuită toate rătăcirile aventurierilor politici iviţi la noi în timpul din urmă, dar, în acelaş timp, propagând adevărurile programatice ale partidului naţional, a deschis multe rane cari ne dor şi a desvălitj o mulţime de mizerii latente. A introdus un criticism prin prisma căruia au fost judecate fenomenele sociale şi politice dela noi, a im ai înlăturat câteva tradiţii de convenţionalism sterp, şi a presărat coloanele cu note de vioiciune, cu probe evidente de bun simţ literar, cu atitudini de îndrăzneală şi sinceritate. A fost o frumoasă sbucnire de idealism tineresc, de nobilă revoltă, a fost un organism viu întrupat din înţelegerea necesităţilor naţionale. Dacă a avut vreun păcat, a fost, poate, tocmai întărirea care-i creştea mereu, proporţiile cari, devenind din ce în ce mai vaste, puteau trezi în suflete iper-simţitoare ideia bizară a unei încercări de spargere a „solidarităţii naţionale"... Acest mijloc puternic de NOUA REVISTA ROMANA propagandă, care avea temeiuri sigure, o frumoasă tradiţie şi-o covârşitoare popularitate, a fost sacrificat pe urma tratărilor dela Arad. „Se naşte însă întrebarea cu mult mai importantă, dacă cu apunerea „Tribunii" îşi află sfârşitul şi curentul de idei de care vorbeam şi a (Cărui expresie a fost în (ultimul timp. Răspundem în mod foarte firesc: nu! A se încheia transacţii la masa verde, de către iscusiţi înţelegători ai tainelor politice, a se rosti lăudabile cuvântări la masa albăl, a croi paragrafi, a îngropa gazete vii şi a reînvia bunice moarte, e un lucru cu mult mai uşor, decât a pune stavilă unei stări sufleteşti, care îşi are motivele ei organice. Ar fi deci o mare greşală să se creadă că prin merituoasa împăciuire dela Arad, s’ar influenţă câtuş de puţin fondul de idei al acestei mişcări, care astăzi, spre bucuria tuturora, a pierdut pe de-a ’ntregul ascuţişul personal. Credinţa noastră este, că în aceste zile grele, în faţa importantelor evenimente cari sunt în pregătire, poporul nostru trebuie să se găsească într’o singură tabără, să formeze politiceşte un singur partid bine organizai. Credem totodată că în cadrele unităţei şi organizaţiei acestui partid se pot propagă diferite curente de idei, cari nu sunt potrivnice principiilor fundamentale ale programului naţional. Numai în acest chip se poate asigură o evoluţie normală şi se poate pregăti calea unui progres. La Revue Roumaine se încumetă să traducă în franţuzeşte pagini de literatură românească contemporană—vrem să zicem: literatura zilei, a succesului zilnic. Şi deschidem astfel ruşinaţi prima pagină din al doilea său număr. Citiţi, pentru Dumnezeu!, citiţi-1 pe d. Gărleanu în franţuzeşte, cum aspiră la nota 10 pentru stil şi compoziţie a unei şcolăriţe de pansion catolic. Au temps joii de mon etifon ce: în ce carte a lui • Larrive & Fleury am mai citit' noi astea? Să fi întârziat cetitorii români cu sufletul lor, în vârsta fericită de dinaintea adolescenţei? Ne întrebăm,—pen-trucă, după cum cetim mereu în informaţii stereotipe de prin gazete, d. Emil Gârleanu este astăzi un „mult gustat" scriitor român, sau un „distins" scriitor român—aşâ ceva.... Experienţa, destul de compromiţătoare pentru noi, ce-o face azi La Revue Roumaine, trebuiă, oricum, făcută. Traducând, în limba celei mal bogate şi universale literaturi, încercările şcolăreşti ale „mult gustaţilor" noştri scriitori, căpătăm tot mai mult încredere în îndemnul singuratic al celor cari în aşteptarea unei literaturi mature, strigă de câtăva vreme în sala de clasă a literilor române: Deschideţi ferestrele, să ne înviorăm la vântul Depărtărilor, să ne luminăm la lumina înaltului şi să ne încântăm sufletele la muzica gravă a adâncurilor sufleteşti! MEMENTO Pentru amatorii bibliofili şi pentru cei ce apreciază literatura nouă, anunţăm apariţia unui prea frumos volum cu traduceri din Poemele in proză ale lui Charles Baudelaire, datorite d-lui Al. T. Sta-matiad, el însuşi un poet de seamă ai nouei generaţii. — Volumul, tipărit pe hârtie de lux, e o minune de artă tipografică şi e ilustrai de Gropeanu, Poitevin Schetetti şi Stenade, cu zece desene inedite.—Costul lui e de 20 lei. In Bulgaria, consiliul de miniştri a numit o comisie, căreia i s’a dat însărcinarea de a redacta un raport general, în care să se expună progresul Bulgariei în cei 25 ani de domnie ai actualului rege. Acest lucru se socoteşte ca primul pas în vederea pregătirilor pentru serbările încoronării. Data nu e încă definitiv holărîtă. Se va alege una dintre următoarele zile: 2 şi 30 August, 2 şi 22 Septembrie La 2 August 1912, regele bulgar împlineşte 25 ani dela urcarea pe tron. La 30 August e patronul marei catedrale *Sf. Alexandru Nei’ski , care e aproape gata şi aşteaptă să fie sfinţită. Clerul ţine ca sfinţirea catedralei să se facă anul acesta, în ziua de 30 August. Socotindu-se anticanonic ca, în aceiaşi zi, să mai fie şi o altă solemnitate, rămâne ca serbările încoronării să aibă loc in ziua de 2 Septembrie. Ziua de 22 Septembrie-data proclamării independenţei bulgare—pare abandonată. Regele Ferdinand va invită prin scrisori autografe pe suveranii ţărilor ortodoxe. In a doua conferinţă, ţinută zilele astea de către directorii gimnaziilor şi şcolilor primaie din Sofia, s’au luat următoarele hotăriri: a) să se infinţeze grădini de copii in cartierele mărginaşe: b) să se dea o desvoltare mai mare lucrului manual—infiinţăndu-se ateliere pe lângă gimnazii: c) să se alcătuiască comitete dintre profesorii gimnaziilor, institutori şi cetăţeni, cari să observe purtarea elevilor in afară de şcoală şi gazdele lor; d) să se alcătuiască o lege pentru criminalii minori—aşâ cum e in multe ţări ale Apusului. —La o expoziţie agricolă din Heidelberg s’a expus deunăzi un superb cocoş cu nişte pene—o adevărată minunăţie. Cocoşul era fireşte dispus să fie premiat. Uitându-şi insă pentru un moment vanitatea-i aşa de omeneasră, el işi scutură intr’o bună zi măreaţa-i podoabă cutcurigând semeţ,—când : mândreţele de pene începură să i cadă, lamentabil, despuindu-l. Se făcu anchetă şi se află că proprietarul expozant îi tăiase adcvărate!e-i pene şi-i vârâse în ţevile trunchiate nişte pene de pasări cari nu vor fi aducând nici pe departe cu vulgara pasăre de curte. Raportăm acestea, ca o prevenire pentru publicul nostru, căruia, se aude că i se pregăteşte o asemenea mistificare cu un Cocoş negru. —" Edouard Schure scoate în curând o nouă operă : Atlantida şi Atlanţii (o viziune a unei lumi dispărute). „Revue Bleue" a publicat de curând un prea frumos pasagiu din cartea minunatului scriitor francez. A muri* deunăzi toboşarul care celdintâi se urcă pe cetatea Solferino, bătând atacul. Toba-i istorică ii fusese mai târziu sechestrată de Prusiem, în răsboiul dela 1870 la care iarăşi a luat parte ; dar beţişoarele-i dela tobă le-a păstrat şi le-a remis mai târziu muzeului Armate: din Paris. — A apărut o nouă revistă literară: Insula. Ea va adăposti pe' „Robinsonii" literaturei noastre de azi, cari dispreţuind pe „continentalii" apatici, sclavi ai rutine: şi tradiţiei, celebrează cultul Singularităţii în Artă. Spiritismul e la modă. D. Duiliu Zamfirescu a făcut in piesa sa recentă un unic punct de atracţie din el. Ştiinţa lui e scumpă straniului scriitor scandinav Swedenborg. însuşi Papa Piu al X-lea îi este astăzi credincios, pe cât se pare. Medicul său a scos deunăzi un volum gros asupra spiritismului, volum editat de o iasă de edituri catolică, aprobat, se zice, de Curie şi inspirat, se crede, de însuşi marele pontifice. Marele poet social Verhaeren a ţinut la Berlin o serie de conferinţe şi a fost mult sărbătorit. Max Reinhardt, iscusitul regizor de la Deutsches Theater, i-a propus reprezentarea, cu toate mijloacele artistice de care e el capabil, a frumoasei sale piese „Les Aubes".— Deja un artist francez întreprinde acum un turneu prin Germania cu o altă piesă a lui Verhaeren : „Le Cloître".—Cum vedem, arta lui Verhaeren—unul din cei mai reprezentativi poeţi ai mişcării simboliste din Franţa —îşi câştigă şi ea tot mai mult, alături de cea a altor personalităţi, gloria universală. Luna viitoare se va sărbători centenarul lui Alexandru tlerzen, scriitor şi luptător politic al Ruşilor, şi patronul autentic al popora-niştilor noştri de la laşi. El a fost colaboratorul lui Rondhon şi prietenul lui Mazzini şi al lui Oaribaldî, al lui Worcel şi al Iui Mickie-wicz, al lui Karl Wogt şi a altor cugetători sociali ai timpului. Salonul independenţdor, care s’a deschis zilele acestea Ia Paris, provoată aceeaş mare senzaţie printre pictori şi public. Cubiştii francezi şi Futuriştii italieni sunt reprezentaţi în mod suficient pentru a fi nu numai criticaţi dar şi înjuraţi. Hubert Lagardelle, cunoscutul publicist, francez va ţine două conferinţe la Ateneu, in zilele de 20 şi 22 Marte, in beneficiul Universi-tăţei populare. Societatea pentru Psihologie experimentală va ţinea un congres ia Berlin între 16 şi 19 April. st. n. de asemenea va fi o expoziţie de aparate. Rezultatul con ertelor lui Enescu, în ţară, a fost strălucit. Cele nouă concerte—trei la Bucureşti şi câte unul la Craiova, Ploeşti, Galaţi, Brăila, Iaşi şi Botoşani,--au adus suma de 20.880 lei. Din alte donaţiuni s’au mai adunat 2.700 lei. S’a format astfel un capital de aproape 25 mii lei, care a fost depuse la Casa Şcoalelor. Dobânda acestui capital, mărită cu o subvenţie anuală de t.000 lei din partea ministerului instrucţiei va constitui, în fiecare an, un premiu pentm cea mai bună compoziţiune românească din cursul anului.—Fapta marelui nostru virtuos şi compozitor vorbeşte dela sine. Al 4-lea Congres internaţional pentru învăţământul artistic, desemn şi artă în general, se va ţinea la Dresda între 12-18 August st. n„ cu o expoz.ţie de desemnuri. Berlinezii îşi vor clădi o. nouă Operă. Arhitectul ales e Hans Grube, care e proclamat depe acum de emul al lui Garnier, ilustrul edificator al marei Opere din Paris.