NO
ABONAMENTUL:
Jb Kom&nia un an (48 NUMERE), 10 lei
,, şease luni..6 ,,
In toate ţările uniuuei poştale un an ia „
redacţia ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti,Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRRCTIA : Bucureşti, B-dul FerHinand 55 TELEFON 8/66
UA REVISTA
ROMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARB In fiecare dumivtcA
Director; C. RADULESCU-MOTRU
Profesor 1* Universitatea din Bucureşti.
UN NUMĂR
25 Bani
le găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină io lei.	-
No. 19
DUMINICĂ 4 MARTIE I 9 I 2
Voi. XI
NOUTĂŢI
Fondul Caiaţjiale
Prin Ţara Nonă, din 15 Fevruarie, d. profesor M. Drago-mirescu într'un articol întitulat Jubileul lui Caragiale sugge-rează ideia adunărei unui fond pentru măiestrul sărbătorit săptămânile trecute.
Această ideie este bine venită şi corespunde dorinţei tuturor acelora cari admiră pe Caragiale. Noi o împărtăşim fără rezervă.
Ne permitem, în această privinţă, să facem o propunere.
Dintre scriitorii noştri actuali, Caragiale fiind acela care a izbutit mai bine să unească la un loc popularitatea subiectelor cu măiestria formei; el fiind scriitorul nostru cfasic prin excelenţă, s’ar cuveni ca şi modul în care se va adună „fondul Caragiale", să amintească pe cât se poate genul operilor clasice, adică impersonalitatea. Iniţiativa să fie pe cât se poate mai colectivă.
De aceea propunem ca numeroşii admiratori ai lui Caragiale să adreseze subscripţiile lor direcţiunei unuia din tre cele trei ziare populare din ţară: Universul, Dimineaţa şi Minerva.	,
Subscripţia fiecăruia să fie uniformă, ca sumă; bunioară: 10 lei.
Fondul adunat să se verse Ministerului de Culte jşi Instrucţie publică, care ii va înmâna lui l. L. Caragiale, în forma in care va crede el, ministrul, că armonizează mai bine gloria neîntrecutului măiestru cu cinstea Ţărei.
Publicul n’are nevoe să aştepte invitaţia ziarelor pentru a-şi trimite subscripţia.
Când o glorie naţională se cinsteşte, ziarele nu au să indemne publicul, ci au să asculte de îndemnurile publicului.
Avem, de altfel, încrederea că cele trei ziare populare: Universul, Dimineaţa şi Minerva, se vor întrece în a seconda admiraţia numeroşilor cititori ai lui 1. L. Caragiale.
— Noua Revistă Româna. —
Dela „Societatea Istorică Română ”
Sâmbătă 18 Fevruarie, s’au ţinut două conferinţe la sediut Kocietăţei istorice, dela Eforia Kreţulescu, de către d-nii colonel Scarlat Panaitescu şi profesor N. i. Apostolescu.
Cel dintâi, cunoscut ca unul din cei mai savanţi ofiţeri ai armatei noastre, a vorbit despre fortificaţii lămurind patru stadii cu evoluţia lor şi dând diferite modele din ţara noastră, cum e ide pildă cetatea lui Negru-Vodă din jud. Argeş, cercetată într’un studiu de celalt conferenţiar. Domnul Panaitescu a expus părţile esenţiale dMr’o mare lucrare pe care o pregăteşte cu privire la deferitele chipuri de intărituri—de valoare defensivă ori ofensivă—din ţara noastră în special, şi în genere de pretutindeni.
D-nul N. I. Apostolescu a caracterizat opera	ştiinţi-
fico-literară a lui Haşdeu şi a celui mai de frunte
discipol al acestuia, a lui Origore O. Tocilescu. Flaşdeu nu e un naţionalist în ştiinţă cum s’a zis, de obiceiu de cei cari nu-3 cunoşteau opera. El se. opune pe de o parte exagerărilor latiniste iar pe de alta celor cari în mod sistematic admiteau ori admit ori şi ce teorie venită, de orice valoare ar fi ea, dela străini1. Prin mai multe pilde dovejieşte că s’a vorbit de Haşdeu uneori, fără a se observă că spu sele—ori cari ar f? ele—se pot controla. S’a zis, chiar în Academie, şi chiar de un istoric un lucru pe care nimeni nu şi-l poate explică: In doritiţa de a îngloba pe Haşdeu şi Tocilescu între latinomani s’a afirmat că ei n’au dat nici o însemnătate stratului daco-tracic ori daco-iliric. D-l Apostolescu a dovedit cu bogate probe că nimeni mai mult decât Haşdeu n’a dat atenţie acestui substrat. Haşdeu nu a fost niciodată bine cu Junimea, fiindcă societatea ieşană părea puţin binevoitoare pentru o direcţie curat românească, din spirit de duşmănie—exagerat—faţă de latinişti, pe care de altfel şi Haşdeu i-a combătut cu putere. Filolog, istoric, poet, critic, dramaturg,—Haşdeu s'a manifestat în viaţa noastră cu o putere neasemuită atât faţă de vremurile trecute cât şi de timpul de faţă.
Tocilescu îl urmează de aproape. Dacă studiază cu drag trecutul neamului, o face ca bun Român. Cercetarea o face însă numai pe date sigure. Aşa studiază şi pe cei din jurul lui Mihaiu Viteazul, Petru Cercel, Doamna Stanca, etc., şi pe istoricul marelui voevod, pe Bălcescu, după cum va cercetă şi faima trecutului întemeiat pe studii epigrafice şi arheologice. Când însă bagă de seamă greşeli de metodă ori de cinste literaro-ştiinţifică, Tocilescu—şi Haşdeu de asemeni— nu stă lă îndoială o clipă să le dea pe faţă. Astfel Toc/-lescu, într’un studiu vestit, a demonstrat că aşa zisa cro-lică a lui Huru, publicată de Asachi, e un fals de ordine patriotică.	’
Tocilescu a întemeiat epigrafia românească. Studiile lui arheologice, în special asupra trofeului, cetăţii şi mausoleului dela Adamklissi, l’au făcut vestit în streinătate. Mommsen îl apreciâ mult şi a spus-o împreună cu alţi mari învăţaţi.
Haşdeu şi Tocilescu sunt întemeietorii istoriei critice la noi; au lăsat opere fundamentale pe tărâmurile pe car) şi-au desvoltat activitatea. Cunoştinţele extraordinare, geniul şi puterea de muncă a lui Haşdeu au prodtrs lucrări filologice şi istorice uimitoare. Cuvinte din bătrâni, Etymologicum, Istoria Critică stau în frunte.
O calitate mare, care uneori nu se găseşte la unii cercetători de azi e, spune conferenţiarul, publicarea corectă, cu băgare de seamă, negrăbită şi bine studiată de documente şi inscripţii.
Ca mai toţi oamenii mari Haşdeu şi Tocilescu au fost de multe ori ponegriţi. Când publicul nostru nu va citi numai mici articole, foarte mici publicaţii şi mititele volumaşe, atunci nu va mai fi cu putinţă crearea de atmosfere neprielnice unor scriitori pe cari nu-i cunoaşte decât dela alţii, nici nu se vor mai vedea reputaţii întemeiate doar pe cunoştinţa titlurilor unor lucrări pe cari nici nu le-au răsfoit.
Toate acestea au fost neîncetat exemplificate şi la publicarea conferinţei acesteia vom reveni asupra celor arătate în ea.— B1 —

NOUA REVISTA ROMANA
i§6
CEŞTI UNI ACTUALE
PROPRIETĂŢILE DE MÂNĂ MOARTĂ
*
Proectul pentru răscumpărarea proprietăţilor de mână-moartă a eşit decapitat din secţiile Adunărei deputaţilor.	'
Proectul d-lui Ion Lahovary, chiar dacă ar fi votat de Senat, în starea lui actuală, el încă nu va fi lege. li lipseşte pentru aceasta elementul esenţial: obligativitatea, sancţiunea.
Dar dacă Ministrul Domeniilor n’a izbutit să treacă în proprietatea ţărănească cele peste 400.000 hectare ale aşezămintelor de binefacere, d-sa are cel puţin meritul de-a fi ridicat problema proprietăţei de mână-moartă, care, dacă în alte ţări—exceptând Belgia şi mai cu seamă Olanda—n’are azi o însemnătate deosebită, apoi la noi, unde proprietatea rurală, e aproape unica bogăţie şi agricultura singura ocupaţie, ea are o importanţă covârşitoare.
Tocmai din pricina însemnătăţii şi complexităţii ei, chestia poate fi privită pe mai multe feţe ;—vom începe cu laturea juridică.
*
S’a susţinut că proectul d-lui Ion Lahovary, în prima lui formă, calcă Constituţia. îndoială, în a-cea'stă privinţă, nu poate fi. Articolul 19 din Pactul nostru fundamental e categoric. Aliniatul III de sub acest articol enumără în chip limitativ cazurile de ex-propiere silită: „Prin cauză de utilitate publică urmează. a se înţelege numai comunicaţia şi salubritatea publică, precum şi apărarea ţărei".
Aşâ dar, utilitatea politică, utilitatea socială—în speţă, împroprietărirea sătenilor—nu e prevăzută de Constituţie. Ba ceva mai mult, art. 19 a fost astfel redactat tocmai ca să împiedice o împroprietărire a ţăranilor.
In adevăr, articolul mai sus citat diferă în redacţie de corespunzătorul său—art. 11—din Constituţia belgiană. Şi deosebirea aceasta îşi are istoricul ei: la 1866, când se votează Constituţia, proprietarii tocmai eşeau din revoluţia pacinică dela 1864. Pen-truj a se pune la adăpostul unei noui împroprietăriri, în dauna ei, clasa proprietărească cere şi obţine dela liberalii vremei, redacţia limitativă a articolului 19, în schimbul altor concesiuni de natură democratică; făcute de proprietari, stângei.	!
Deşi textul Constituţiei e limpede, d. I. Lahovary ar fi putut totuşi invocă un precedent puternic în sprijinul proectului d-sale.
In adevăr, la 1907 când a fost vorba să se con-stituiască islazurile comunale, legiuitorul de atunci s’a izbit şi el de al. III de sub art. 19, şi a trebuit să modifice art. 9 din legea învoelilor agricole în senzul libertăţii ofertei din partea proprietarilor particulari. In ce priveşte însă pe stat şi aşezămintele de binefacere cu caracter public, legea a menţinut o-bligatîvitatea dării pământului pentru păşunat. Fap-
tul constitue o expropiere în toată forma, şi dacă a fost cu putinţă o expropiere pentru islaz, de ce n’ar fi posibilă-şi una pentru pământ de hrarră?
Precedentul acesta, atât de favorabil proectului d-lui I. Lahovary, n’a fost însă invocat.
S’a mai obiectat că proectul Ministrului Domeniilor vine în conflict şi cu art. 17 din Constituţie, care o-preştc confiscarea averilor, şi că d. Lahovary, nepre-văzând în lege o expropiere după „o prealabilă şi justă despăgubire", edictează în realitate o adevărată secularizare.
Neapărat, discuţia juridică a proectului d-lui I. Lahovary nu se opreşte aici. Problema cea mare a fost dacă legea poate înlătură şi anulă clauzele testamentare de neînstrăinare. De asemenea s’a ridicat chestiunea foarte importantă, dacă aşezămintele de binefacere vor mai aveă dreptul să primească în viitor legate şi donaţiuni, consistând în imobile rurale. Căci chestia e, odată ce Statul priveşte cu ochi răi şi răscumpără—răscumpără pentrucă nu poate confiscă— moşiile acestor aşezăminte, oare legea nu le-a luat, odată cu moşiile, şi capacitatea de-a puteă dobândi altele în viitor?
Nu vom discută însă aici toate aceste obiecţiuni ; locul lor potrivit ar fi într’o revistă pur juridică. In cele ce urmează, ne propunem, a privi chestiunea din punctul de vedere al interesului social şi vom încercă în acelaş timp să indicăm o soluţiune, care dacă n’are darul să rezolve în întregime chestiunea, va contribui cel puţin la înlesnirea trecerei în patrimoniul ţărănesc şi a moşiilor Statului şi a unei părţi din moşiile aşezămintelor de binefacere.
*
Am văzut că după litera Constituţiei proectul d-lui Ion Lahovary, în prima lui formă, eră o imposibilitate juridică. Dar dacă proectul d-lui Ion Lahovary păcă-tuiă contra literei înguste—aici şi mai îngustată de interesul de clasă—a Constituţiei noastre, este el conform cel puţin cu spiritul ei?
Trebue să recunoaştem că aici Ministrul Domeniilor e la largul său. Atât Constituţia, cât şi codul Napoleon—care în materie de proprietate nu e decât un desvoltător al principiilor constituţionale—sunt protivnicii de neînvins ai proprietăţei de mână-moartă.
întreaga noastră legiuire, ca şi cea a tuturor popoarelor moderne, se opune, din toate mădularele ei, proprietăţii de mână-moartă. O schiţare cât de scurtă a dispoziţiunilor legei, ne va pune pe calea cea adevărată.
In adevăr, organizaţia socială a tuturor popoarelor civilizate, astfel cum ea a eşit din marea revoluţie franceză, se bizueşte pe două principii fundamentale: deplina egalitate juridică a persoalelor şi absoluta libertate a bunurilor.
In ce priveşte bunurile, legile noastre, şi în primul loc Constituţia, le garantează o libertate deplină.
Trei sunt caracteristicile unei proprietăţi libere: proprietatea liberă e absolută, individuală şi certă.
Or, Constituţia noastră, complectată de codul Na-
NOUA REVISTA ROMANA
29,1
poleon, sancţionează toate aceste principii. In adevăr, art. 19 din Constituţie ca şi art. 480 din codul civil proclamă dreptul de proprietate sacru, neviolabii şi absolut; pe de altă parte art. 728 din cod. civ. proclamând că „nimeni nu poate fi obligai a rămâne în indiviziune" şi mărginind la cinci ani termenul înăuntrul căruia se poate face învoire pentru suspendarea diviziunei, asigură prin chiar aceste dispozi-ţiuni—de ordine publică—individualitatea dreptului de proprietate. In ce,priveşte cea de-a treia caracteristică) a dreptului modern de proprietate,—certitudinea—codul nostru civil conţine numeroase dispozi-ţiuni, menite* a o garantă în cel mâi mare grad. In primul loc, drepturile reale, ca: ipoteca, privilegiile, an-ticreza, etc., cari ştirbesc până la un punct plenitudinea dreptului de proprietate, sunt determinate şi re-gulamentatey (le lege, în înţelesul că nimeni nu poate crea vre-un alt drept real, în afară de cele prevăzute de codice. Din acelaş interes de certitudine a dreptului de proprietate, legiuitorul a interzis fideicomisele şi embaticurile (art. 803 şi 1415 c. civ).
Intr’un cuvânt, sistemul legislaţiei moderne,—care îşi găseşte cea mai înaltă a ei expresie în Constituţia enunţătoare de principii,—este de a garantă cât mai mult libertatea bunurilor şi a le asigură astfel o circulaţie cât mai lesnicioasă.
Deci suprimarea proprietăţei de mână-moartă, pro-ectată de d. Ion Lahovary, se adaptează perfect, corespunde în totul, spiritului Constituţiei noastre.
*
Neapărat, chiar dacă d. Lahovary ar fi izbutit în reforma sa, încă n’ar fi reuşit să redea în comerţ cele
400.000	hectare aparţinând azi aşezămintelor de binefacere. Căci ele căzând în domeniul ţărănesc, ar fi devenit inalienabile în puterea art. 132 din Constituţie.
Păcatul întregei noastre organizaţiuni economice stă tocmai în această indisponibilitate) a pământurilor ţărăneşti, cari măresc în chip chaotic, ca proporţie, proprietatea de mână-moartă la noi.
Starea de absolută inferioritate în care se găseşte ţărănimea noastră, atât faţă de clasele suprapuse cât şi faţă de legislaţia apuseană, a necesitat ca pământurile date sătenilor să fie declarate inalienabile. Dar nu e numai atât; există la noi o serie întreagă de alte proprietăţi inalienabile, pe cari le indicăm în tabloul de mai jos:
Proprietatea ţărănească indteponibilă . .	2.572.477 ha.
Aşezăminte şi persoane morale ....	453.272	„
Proprietatea Statului .....	...	420.000	„
Domeniul Coroanei .......	.... .	58.000	„
I	Total . .	3.504.749	ha.
La această cifră trebue să mai adăugăm întinderea probabilă a suprafeţelor destinate islazului, de circa 375.170 hectare, aşâ că totalul proprietăţei indisponibile atinge suprafaţa de 3.879.919 hectare. Nu trebue asemenea uitat că prin instituirea Casei Rurale, o bună parte din proprietatea disponibilă azi, va trece în mâinele sătenilor şi va deveni, prin urmare, inalienabilă. Apoi, să se noteze că aici' e vorba numai de
pământ cultivabil, nu şi de păduri, cari sunt inalienabile într’o proporţie şi mai mare, ba în multe părţi sunt şi indivizibile.
* . .
Recunoaşem că situaţia aceasta e o 'fatalitate pentru noi şi că fără ea sătenii noştri ar fi fost de mult deposedaţi de micile lor proprietăţi, în care se menţin azi prin artificiul legei. De aceea credem că dacă e vroba ca cele 400.000 hectare ale persoanelor morale să rămână de mână moartă, apOjl e preferabil ca ele să fie indisponibile în mâinile ţărănimei.	_
Aici ni s’ar putea ridică o altă obiecţiune de ordin pur economic: în adevăr, dacă din punct de vedere politic şi social, indisponibilitatea pământurilor ţărăneşti a fost o necesitate şi până la un punct o binefacere ; apoi din punct de vedere economic ea; a fost o nenorocire. Proprietatea inalienabilă, excluzând concurenţa în jurul solului, lasă pământul în mâna unor proprietari incapabili, din care pricină suferă producţia naţională, şi nu e mai bine ca moşiile să rămână întregi în mâinele aşezămintelor de binefacere, decât să fie fărămiţite în loturi ţărăneşti?	t
Obiecţiunea aceasta îşi are rostul ei, şi. a devenit mai cu seamă gravă de când actualul preşedinte al consiliului a scutit de darea funciară proprîeiţăfle ţărăneşti până Ia 6 hectare. Fărimiţirea marei proprietăţi, în mici loturi ţărăneşti, ne va duce la situaţia că mai nu se mai cunoaşte impozitul funciar la ţară.
Situaţia, recunoaştem, e anormală dar ea e cerută în chip imperios de superioare interese naţionale. Proprietatea rurală, încăpută pe mâinele sătenilor se depreciază, pentrucă produce mai puţin decât marea proprietate; restrânge resursele Statului, pentrucă e scutită de darea directă; e moartă pentru comerţ, căci devine indisponibilă.
Situaţia aceasta numai favorabilă ţărei nu poate fi. Pagubele uriaşe ce ea cauzează bogăţiei naţionale sunt incalculabile. Viitorului îi incumbă datoria acestui calcul. Pentru moment ea e însă fatală, căci această pierdere parţială garantează pe sătenii noştri de-o perdere totală a micei lor proprietăţi, pentru păstrarea căreia încă nu sunt pregătiţi.
De aceia credem că încercarea d-lui Ion Lahovary, de-a pune la dispoziţia sătenilor cele peste 400.000 hectare ale persoanelor morale, e vrednică de laudă.
*
Ministrul Domeniilor însă n’a reuşit. D-sa n’a putut trece peste stavila ce-i opunea art. 19 din Constituţie. Există totuşi o altă soluţie, menită să înlesnească sătenilor noştri ca să capete, cu o oră mai înainte, petecul de pământ la care ei râvnesc de veacuri. Soluţia aceafeta e, după mine, simplă, şi nu necesitează modificarea Pactului nostru fundamental, pe lângă că ea mai are darul să înlăture un mare inconvenient constatat în funcţionarea Casei Rurale.
Supun această soluţie, judecăţii cetitorilor mei, cu toată umila modestie a unui om care nu cunoaşte lucrurile decât din studiu teoretic.
Iată despre ce e vorba: în cei patru ani, de când
492
NOUA REVISTĂ ROMANA
funcţionează Casa Rurală, ea a cumpărat moşii de aproape 40 milioane şi n’a împărţit sătenilor decât o infimă parte din întinderele trecute în proprietatea ei. Cauza acestei îngrijitoare stări de lucruri e că în părţile ţării unde proprietarii vând moşii,—în Moldova—ţăranii sunt aşa de săraci încât nu le pot cumpără ; iar acolo unde sătenii sunt în stare să cumpere pământ—în părţile ţării de dincoace de Milcov— proprietarii nu vând. De aici acea uriaşă concentrare de moşii în mâinele Casei Rurale.
Proprietăţile de mână moartă ca şi cele ale Statului, împrăştiate în chip egal, pe tot cuprinsul ţării, constituesc o rezervă admirabilă şi pot sluji drept supapa regulatorie pentru Casa Rurală.
Moşiile aparţinând aşezămintelor de binefacere sau Statului, pe cari sătenii ar fi în stare să le cumpere imediat, ar putea fi date Casei Rurale, iar această instituţie să fie obligată a da în schimb alte moşii, de o valoare egală, din acea parte a ţării, unde sătenii nu pot cumpără pământ. Eventualele sulte, diferin-ţele de valoare, stabilite în urma unor riguroase a-preţiuri, ar puteâ fi acoperite de Casa Rurală, în scrisuri de-ale ei, purtătoare de dobânzi.
Cu chipul acesta sătenii merituoşi ar puteâ fi imediat împroprietăriţi în mari întinderi de pământ; Casa Rurală s’ar vedeâ debarasată de-o întinsă proprietate, care azi nu slujeşte scopului ei ; iar persoanele morale n’ar fi lipsite nici de moşii, nici de plus-valuta lor viitoare şi nici de capacitatea de a dobândi în viitor imobile rurale.
D. Ion Lahovary, care n’a reuşit să dea ţăranilor un pământ la care, crede d-sa, că ei au dreptul, va aveâ astfel putinţa de a grăbi, cel puţin trecerea pro-prietăţei mari în patrimoniul ţărănesc.
St. Antim
O IMPORTANTĂ PROBLEMĂ AGRARĂ
Intr’o lucrare de curând apărută,1) distinsul economist, d-1 C. /. Băicoiatm, atrage atenţiunea asupra unui studiu datorit d-1 ui Inginer C. Chiru: „îmbunătăţirea Agriculturei prin Irigaţiuni şi Drenajuri".
In acest studiu, d-1 Chiru, arată ce dezastru este, din punctul de vedere agricol, că râurile în România nu sunt încă rectificate. Cele 295 ape curgătoare ce există în ţară, păgubesc mult agricultura, din cauza neregularităţii lor; căci târăsc pământurile vegetale cele mai fertile spre Delta Dunărei.
Rectificăndu-se apele curgătoare din România, acest lucru nu s’ar mai întâmplă şi afară de aceasta, s’ar redă agriculturei un domeniu mare agricol şi s’ar puteâ creâ un sistem raţional de irigaţiuni şi dre-nagii, care ar pune ţara la adăpostul secetelor.
Prin rectificarea numai a râurilor Prut, Şiret, Bâr-
1) Problema rectificării râurilor, drenagiului şi irigaţiilor in raport cu politica noastră agrară. Vezi şi „Economia Naţională" din Ianuarie 1912.
Iad, Bistriţa, Jijia şi Olt, s’ar câştigă, după d. Chiru, o întindere de 639.000 pogoane; iar, după informaţiu-nile culese de Ministerul de Domenii, dacă s’ar regulă toate apele curgătoare din ţară, s’ar puteâ aveâ
2.200.000	pogoane, sau 1 S°/0 din întinderea cultiva-bilă, a ţărei.
D-1 C. I. Băicoianu, bazat pe aceste constatări, arată importanţa cestiunei şi cere ca toată lumea să se Ipreocupe de dânsa.
' lntr’adevăr, dacă s’ar redă ţărei 2.200.000 pogoane, averea naţională s’ar mărî cu cel puţin 650 milioane lei ; iar prin irigaţiuni şi drenagii s’ar uşurâ cu mult efectele dezastroase ale secetelor şi crizele agricole n’ar fi aşâ de mari şi n’ar aveâ o influenţă atât de dezastroasă nici asupra economiei naţionale nici asupra finanţelor statului.
Afară de aceasta, prin rectificarea râurilor, s’ar puteâ obţine destulă forţă motrice, care ar servi mult la desvoltarea industrială. Să nu se uite, că odată cu împroprietărirea ţărănimei pe o scară mai întinsă, multe capitaluri se vor retrage din agricultură şi vor trece în comerţ şi în industrie. Cu cât condiţiunile vor fi mai prielnice în aceste ramuri de activitate economică, cu atât va fi mai bine pentru economia naţională.
Acestea sunt avantagiile ce s’ar puteâ obţine prin rectificarea apelor curgătoare, prin irigaţiuni şi drenagii.
Se naşte acum întrebarea: cum trebue să se procedeze spre a se începe şi a se aduce această operă la un bun sfârşit?
Mai întâiu, d-1 C. I. Băicoianu, cere că Serviciul îmbunătăţirilor Funciare din Ministerul de Domenii, împreună cu corpul silvic, să pregătească „stabilirea cadastrală şi statistica întinderii terenurilor cari sunt de câştigat prin rectificarea râurilor şi drenagiu.“
Pe baza acestor lucrări, să se facă apoi o -lege a apelor, care pe de o parte să stabilească relaţiunile juridice, iar pe de altă parte să arate formele sub care ameliorările agricole se pot duce la un bun sfârşit.
Ungurii încurajează iniţiativa privată şi statul acordă subvenţiuni însemnate societăţilor cari se acupă cu lucrări de acest fel.
Şi în România, care n’a ajuns încă la un echilibru stabil în politică şi în administraţie, nu se poate cere totul dela stat.	'
In condiţiunile actuale, dacă s’ar susţine, că ameliorările agricole să se facă de stat, aceste lucrări ar costâ prea scump şi s’ar face cu mari întârzieri ; de aceea d. C. I. Băicoianu cere ca legea apelor să înlesnească crearea „asociaţiunilor de ameliorări agricole <în participare cu Statul". Chiar dacă Statul ar face oarecari sacrificii, totuşi va fi recompensat indirect prin desvoltarea economiei naţionale.
Corpul technic, care a dat dovezi de capacitatea sa, s’ar puteâ pune în fruntea unei atari mişcări.
D-1 C. 1. Băicoianu crede—şi cu drept cuvânt că sunt capitaluri suficiente pentru astfel de întreprinderi. Numai că capitalurile sunt încă timide şi tre-buesc încurajate.	,
NOUA REVISTA ROMANA
2 O.i
Terenurile câştigate de asociaţiuni, s’ar putea exploata în regie până ce se vor vinde fie direct ţăranilor, fie prin mijlocirea „Casei 'Rurale".
Soluţiunea propusă de d-1 C. 1. Băicoianu este realizabilă şi s’ar putea aduce la îndeplinire. „Dar pentru întruparea unui astfel de program economic", zice d-sa, „mai trebue la noi încă ceva în afară de un text de lege; mai trebue o acţiune concordantă a partidelor noastre politice în rezolvarea marilor noastre probleme economice, în cadrul cărora intră fără doar şi poate şi această cestiune. Să sperăm că va veni în curând ziua, în care vom vedea înfăptuindu-se şi acest act de maturitate politică, menit să ne conducă la desvoltarea maximului de intensitate a forţelor şi bogăţiilor naţionale".	-
Ideile pe cari le susţine d-1 C. I. Băicoianu, merită cea mai serioasă atenţiune.
A. D. Damianof
ISTORIE
ÎNSEMNĂRI DINTR’O călătorie
In vara anului 1911 am parcurs călare patru comitate: Ciucul, Trei scaune, Odorheiul şi Murăş-Turda. Mi s’a dat, prin urmare, destul prilej să studiez pe aşa numiţii „Secui de religia românească" (Olah vallasu szekelyek), sau mai bine zis „Români secuizaţi". Numărul lor se urcă la peste 100.000 de suflete. Nu înţeleg în cele mai multe locuri nici măcar un singur cuvinţel din ce grăeşte preotul sub durata slujbei şi ce cântă cantorul. Ei doi: popa şi cantorul, vorbesc în sat româijeşte, însă într’o limbă pocită: nici în dialect, nici literar, împestriţată cu latinisme silite, iar fraza greoaie şi copleşită de ungurisme. Am văzut, cum după slujba dumnezeiască le predică preotul în limba maghiară şi numai atunci începea poporul să cânte, dar acum In ungureşte. Prin biserici sunt icoane cu inscripţii maghiare, statui de ale Sfântului Antonie de Padua şi Sf. Francisc de Assisi. Vai, aceşti fraţi ai noştri, sunt pierduţi pentru vecie. Cu inima înduioşată ne-am încredinţat că biserica numai din pricina aceea strânge în braţe cu atâta căldură mortul, fiindcă are încă în buzunare niscai gologani.
Intr’un studiu separat vreau să mă ocup cu ei ; deocamdată constat numai că în părţile acestea, unde elementul românesc/ e icuit între Secuii catolici, religia catolică i-a încolţit deja cu veacuri mai înainte. Des-naţionalizarea lor cu multe sute de ani în urmă s’a început, iar unirea (aproape 90"/<> sunt uniţi) n’a fost priincioasă de loc, ca să poată pune stavilă acestei desnaţionalizări.
Intre Secui e lăţit mai ales cultul Sfintei Marii: în mănăstirea din Şimleul Ciucului se găseşte o statuă foarte frumoasă, înaltă de 2.27 cm,., a Fecioarei. Statua' e din lemn de teiu. O ştire spune că Mihaiu Viteazul ar fi ars mănăstirea şi biserica la 1600, îndemnat fiind de unitari (ariani). Oamenii lui ar fi
ucis pe călugări şi ar fi jefuit avuţiile bisericii. Numai statua a scăpat întreagă, deşi n fost bătută cu gâr-baciul şi lovită în faţă cu sabia, iar micul Hristos din braţe-i izbit în cap cu buzduganul. Unul dintre ostaşi i-a înfipt în gât şi suliţa.
O altă ştire atribue aceste fapte oastei domnitorului ardelean, supărată fiind pe Secui, din pricina că au rămas credincioşi lui Mihaiu-Vodă. Tradiţia şi însemnările franciscanilor spun că statua s’a adus cam pe la 1520 din Bacău la Şimleul Ciucului. Prin urmare statua Fecioarei, despre care vestesc cronicele franciscanilor că „n’a fost şi nu va mai fi în lume mai frumoasă" şi care arată oareşi care urme de stil bizantin, e sculptată pe pământ românesc.
Am văzut biserica frumoasă din Kezdi-Esztelner, clădită cu banii Doamnei Marghita şi biserica impozantă (lungă de 49 de paşi şi lată de 8 paşi) din Ki’zdi-Szent-Seler, ridicată de Cătălină (Clara?) nevasta lui Alexatulru-Vodă. Podoaba bisericei e bourul mândru moldovean ce vesteşte că în aceste locuri banul românesc a scăpat catolicismul.
In „domus historia".de care se găseşte în fiecare mănăstire şi unde se înregistrează în şir cronologic evenimentele mai însemnate, se vorbeşte de un „cu-bicularius" al Iui Mihaiu Viteazul, care, fugind dinaintea Tătarilor, e găzduit în mănăstirea din Şimleul Ciucului şi se face catolic (ca „frater" se trimite apoi în conventul franciscanilor din Pojon). Iar, ce e mai curios, însemnările spun că tot atunci şi Mihaiu-Vodă se face catolic. Despre acest „cubicularius" se scrie că latineşte înţelegea puţin de tot, vorbea însă pe deplin greceşte, franţuzeşte, italieneşte, româneşte şi turceşte, căci a fost crescut în Constantinopol.
Fiind vorbă despre Mihaiu Viteazul, amintesc că Andreiu Jiuszti: „O es uy Dacia" (Viena, 1791) încă publică epitaful murdar, despre tare am scris în „Noua Revistă Română". Huszti şi traduce epitaful în ungureşte (p. 243—244).
In mănăstirea din Şimleul Ciucului am dat de lucrările unui român, care s’a făcut franciscan: Ion Kajoni (1629—1687). El însuşi se iscăleşte totdeauna „Valachus". Şi pe organele din biserica franciscanilor de acolo se poate ceti: „Scriptum anno 1664. Fr. Joannes Kajoni Va‘lachus“. El ne-a păstrat notele a două jocuri româneşti şi ale unei doine minunate. Ele sunt cele mai vechi monumente ale muzicei noastre poporale. Lucrarea mea despre Ion Kajoni e deja sub tipar.
Tot în cursul verii anului 1911 am cercetat şi biblioteca frumoasă a gimnasiului reformat din Cluj, unde am dat de unicul „Graduale" românesc (cvart mare* 422 de feţe), scris în veacul XVII şi folosit de Românii calvini. La rugarea mea direcţia gimnasiului a trimis acest monument preţios al vechei noastre literaturi la biblioteca Academiei de ştiinţe din Budapesta. Cinci luni am muncit, până ce am copiat o mare parte din el şi am făcut studiile necesare. Prin o discreţie, pe semne, a vre-unui oficiant dela biblioteca Academiei, s’a strecurat vestea în ziarele ungureşti ca lucrez la copiarea unui „Graduale" românesc.
294
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
pe care l’aş fi găsit în biblioteca „unitarilor'' dih Cluj. Ştirea, ajungând în ziarele noastre, din „unitari" (a-riani) s’au făcut „uniţi" ! Mă grăbesc deci a aduce la cunoştinţa celor interesaţi, că nu e vorba de „unitari", cu atât mai puţin de „uniţi" (greco-catolici), ci de reformaţi, în a căror bibliotecă din Cluj se mai păstrează şi alte monumente de mare valoare pentru literatura noastră.
Prof. Dr. Gh. Alexici
dela Universitatea din Budapesta
CRITICA DRAMATICA
SH AKESPE ARE1)
Dacă toate făpturile omeneşti ar avea o aceeaşi înfăţişare, aceleaşi gânduri şi dacă ar vedea şi preţui în acelaş chip, lumea ar fi prea uniformă, iar multora le-ar părea rău că n’au rămas în necunoscut ; ceiace însă naşte interesul şi frumuseţea firii, este tocmai marea ei varietate. . Un acelaş lucru este văzut şi preţuit în atâtea chipuri diferite, încât devine un lucru care place şi interesează pe cei mai mulţi oameni să caute şi să examineze multele păreri care se alcătuesc. Multe dintr’acestea deşi greşite sunt îndreptăţite printr’o formă particulară de caracter, altele greu de înţeles printr’o logică căutată, iar cele mai multe printr’un criterium cu îndestulare cinstit. Fericiţi aceia care întâlnesc ade-.vărul ! Făpturi privilegiate ale firei, cărora ea le dărueşte o mai mare isteţime, un spirit de elită delicat şi o simţire înaltă !
Iată un om căruia nu i-a lipsit şi nu-i lipsesc nicidecum mulţimea părerilor asupra operilor pe care le-a alcătuit, fie în ceiace priveşte valoarea lor literară, fie întru tâlcuirea diferitelor caractere pe care le-a desinat şi cizelat într’un chip atât de minunat. Acest om este Shakespeare ! La acest nume condeiul îmi tremură între degete, aşa de mare este cinstea pe care mi-o inspiră un aşa geniu ! Ceiace îmi dă putere şi mă îmbărbătează este dragostea cea nemărginită	pe	care o	am pentru dânsul	şi mul-
ţumită căreia nădăjduesc că mă va iertă de îndrăzneala că fac dintr’însul ţinta cea dintâi a bietelor mele cugetări. William Shakespeare! Analizatorul nesecat al patimilor omeneşti ! Tălcuitorul desăvârşit al acelei opere	mari a	lai Dumnezeu care	se numeşte om.	!	1 1	'	,
Din tot ceeace voiu scrie despre interpretările mele asupra	Iui	Hamlet,	Macbeth, Regele	Lear şi
Othelo, ştiu	că	nu voiu	spune nimic nou;	nu este
uşor să se găsească ceva nou de spus asupra Iui Shakespeare care a fost analizat şi tâlcuit de mai
1) Teatrul Naţional din Capitală a reluat reprezentarea cu mult succes a lui Hamlet, după atâta amar de vreme de când nu s’a mai re prezentat pe scena, care trebuiâ să se îngrijească—ea, cea dintâi—de cultul monumentelor dramatice.
Cu prilejul acesta revista noastră va publică In traducerea d-lui Dr. FI. Simionescu, o serie de comentarii ale marelui tragedian italian Tom maso Salvini, cel mai de seamă interpret al lui Shakespeare din pleiada lui Ristori, Rossi şi Giacinta Pezzana.
Aceste comentarii asupra lui Hamlet, Machbeth şi Othelo, de-un indiscutabil interes actual, au fost precedate de o introducere şi de o schiţă a vieţii „Marelui Will“, care a apărut în no. 5 al revistei.
bine de trei sute de ani ! Dar dacă voiu spune .lucruri deja cunoscute, cel puţin voiu spune ceeace gândesc eu, destul de mângâiat că mă voiu apropia de alţi scriitori. Neîndoios că reflexiunile şi ideile mele vor face pe mulţi să se gândească că mii de scriitori desăvârşiţi au răspândit deja cu îndestulare o mulţime de interpretări şi analize asupra acestui câmp de imagini şi de ştiinţă şi că biata mea încercare va rămânea pierdută astfel încât să nu se mai prenumere. Aş fi dorit să rămâiu, numai şi veşnic, interpretul scenei, dar mi-a făcut-o bună să mă împingă, să mă îmboldească, aş putea zice să mă siluiască să scriu ,şi am scris; scriu mai mult pentru a face pe placul prietenilor mei, atât italieni cât şi străini, decât pentru mine însumi ; mai mult din bunăvoinţă decât din fudulie. Acum, că făcui această destăinuire pe care trebuiâ s’o fac şi care va potoli răutatea criticei, pornesc cu mai multă îndrăzneală şi încredere în noianul reflexiunilor mele, nădăjduind, că o mână generoasă nu mă va lăsa să mă încurc.
§
Printre atâtea păreri greşite pe care le-am auzit repetându-se de atâtea ori, este una după care aceia cari nu cunosc limba englezească, nu pot să interpreteze operile lui Shakespeare! Fără îndoială, traducerile sunt mai întotdeauna inferioare originalului, dar ele nu opresc putinţa de a deosebi gândirile, de a interpreta caracterele, de a se potrivi cu persoanele lor.
Dacă marelui geniu britanic i-a plăcut să facă ca dramele sale să se dezlănţuiască când în Italia, când în Danemarca, Anglia, Scoţia, este pentrucă a dorit să fie universal, după cum a şi devenit, lăsând acelora care s’au însărcinat de a-1 face cunoscut, printre diferitele naţiuni, câmp liber ca să interpreteze persoanele sale după regulele diverselor tradiţiuni, diverselor sentimente care însuşesc pe popoare şi pe care el le-a vădit într’un mod măreţ; dacă a fost poliglot, nu mi-e teamă s’o spuiu că s’a slujit de diferite idiome, pentrucă să dea compunerilor sale coloritul adevărat al 'locului acţiunei ; de asemenea, a mărgini numai rasei anglo-saxone însuşirea de a-1 putea interpreta cuviincios, mi se pare a sărăci, aş spune, a ponegri chiar, vâlva poetului deacum universală.
Dacă v.echii autori greci au fost prea aşprii în observarea regulelor lui Aristote, care propovăduia unitatea de loc, de timp şi de acţiune,-trebue să recunoaştem că Shakespeare a fost silit să fie prea liberal. A fost silit de vremea în care scria, atunci când teatrul în Anglia era prea primitiv şi când avea în faţa lui un public puţin inteligent şi neobişnuit cu reprezentări savante; într’adevăr, elita instruită a societăţei o mustră cugetul să se ducă în acele taverne în care se juca teatru, iar până când regina Elisabeta n’a îngăduit reprezentarea lui Henric VIU la palatul dela Windsor, operile lui Shakespeare n’au fost preţuite decât de câţiva rari iubitori de frumos şi de sublim. Dacă ar fi trăit în vremea noastră, am neşovăita credinţă că el n’ar prea fi schimbat forma şi măsura în operile sale, şi noi n’am vedea pe şcenă, aceiace desigur a lăsat pe de-aîntregul în grija de a se reconstitui după. imaginaţiunea spectatorului cultivat şi inteligent.yTîT sprijî]Tnt~-a«e9tei păreri dau numaij o pildă. Ifi Hamlet, Ia ce slujeşte, vă întreb, întâia scenă din primul act, în care umbra tatălui lui Hamlet se înfăţişează lui Horaţiu, Marcel şi Bernard? Aceste trei persoane nu povestesc lui Hamlet în a doua scenă din acelaş act, tot aceea ce au văzut în cea dintâiu? Inchipuiţi-vă acum, că ar
NOUA REVISTA ROMANĂ
295
fi artişti destul de îndemânateci, pentru a descrie şi a zugrăvi cu cel mai desăvârşit adevăr uimirea şi spaima pe care o încerc la această apariţiune neaşteptată ; închipuiţi-vă nişte ascultători a căror edu-caţiune dramatică ar fi făcută, şi spuneti-mi dacă, lăsându-se în întregime imaginaţiunei lor grija de a întocmi acest epizod, nu s’ar ajunge la un efect mai mare şi mai adevărat, fără ca acţiunea să-şi piarză din însemnătate? Adaog că în folosul progresului artei ar trebui să se înlăture venirea pe scenă a actorului fantomă. Cât de mare n’ar fi închipuirea, dacă făcăndu-se că ascultă cuvintele pe care năluca i le adresează, Hamlet şi le-ar repetă lui însuşi, împins de puterea emoţiunei şi dacă ceilalţi actori s’ar preface că văd umbra, care însă, rămâne nevăzută ochilor spectatorilor. Nu veţi ascultă nicidecum paşii măsuraţi şi grei resunând pe pardoseala scenei, în această închipuire de nălucă care nu este nici chiar transparentă şi uşoară ; nu veţi vedeă un trup cu oase, nervi şi muşchi, acoperit cu o pânză cu solzi de peşte, sau cu o platoşă şi un coif de carton, mişcându-se, mergând şi ve-. nind ca cine ştie ce muritor; nu veţi vedeă ceiace este şi mai cu vârf, o lumină electrică şovăitoare şi zgomotoasă care nu slujeşte decât să lumineze şi mai mult închipuirile artei şi să arunce o desăvârşită dezamăgire asupra spectatorilor.
Câţiva credincioşi ai operilor lui Shakespeare, e-vlavioşi dar pedanţi, vor zice: ,,Aşâ a voit-o, aşă trebue făcut!" Nu; el ar fi voit într’alt fel, dar a fost împiedicat prin aceiacă, publicul în Vremea pe când el trăiâ, aveă despre dramă, o idee înapoiată. Acum, când vremurile s’au schimbat, când gustul este mai subţiat, când ascultătorul este instruit şi inteligent pentruce să nu ne dezlănţuim de aceste piedeci, care după mine întârziază şi pricinuesc rău progreselor adevărului şi frumosului în artă? Nu mă gândesc aci să le dau afară cu desăvârşire, fiindcă ar fi să dărâm în cea mai mare parte, concepţia fundamentală a tragediei, dar să aduc aceste modificări de formă, care sunt cu putinţă şi cari se potrivesc mai mult cu nevoile vremei.
Tot cetace am spus până aci se îndreaptă înspre tot ceiace se întâlneşte drept neadevărat şi nefiresc în operile poetului englez şi tot" ceiace am spus aci, se cuvine şi oricăror şcene în cari, după mine, înfăţişarea realistă năpăstuieşte idealul publicului de azi. Iată pentru ce, îmi mai îngădui să scot de subt ochii spectatorului sugrumarea Dezdemonei. Arta este neputincioasă să dea cu acurateţă şi adevăr această luptă groaznică! Sau, ar trebui atunci să fie gâtuită câte o actriţă ori de câte ori se reprezintă Othello, şi nu cred că cu to'ată dragostea pentru artă şi cu toată cinstea pentru autor, s’ar putea găsi vre-una care să primească aceasta.
închipuirea publicului nu desăvârşeşte oare mai bine zvârcolirile violente ale ucigaşului şi ale victimei? Tabloul nu este mai colorat în acest mormânt închis decât expus sub o lumină falsă la vederea spectatorului? * Nu se înlătură astfel groaza, repulsiunea, scârba pe care o asemenea scenă o pricinueşte simţurilor acelora care privesc acest act respingător şi brutal? Cine va spune contrariul? Aceia, poate, cari mulţumindu-se să producă un efect iluzoriu şi de rând cu culori nesigure şi palide, nu cunosc greşala pe care o întipăresc întregului tablou.
O altă scenă de acelaş gen, care mi se pare alcătuită numai pentru un public neînţelegător şi care este neadevărată, avându-se în vedere caracterul lui Othello este aceia când Cassius povesteşte după îndemnul lui Jago, iavaşurile pe care le simte
alături de amanta sa Blanşa şi chipul cum a căpătat dânsul faimoasa batistă. Othello este ascuns şi cele câteva cuvinte pe care le prinde din gura lui Cassius, el le socoteşte ca potrivindu-se Dezdemonei ; cum aceasta putea să-i lase oarecare îndoială, el descoperă în mâinele lui Cassius această podoabă a graţiilor dobândite, batista pe care Maurul o dăruise Dezdemonei.
Este oare cu putinţă ca un om cu caracterul neîmblânzit şi iute ca Maurul să asculte povestirea necinstei sale, chiar din gura aceluia pe care îl crede de făptuitor şi să se stăpânească?
Nu v’aţi aşteptă mai de bună seamă, să-l vedeţi năpustindu-se ca un tigru asupra lui Cassius ca să-l sfâşie? Aceasta ar putea să aibă drept sfârşit recunoaşterea greşalei, şi atunci tragedia ar fi isprăvită ; aşă că trebue sau să se înfăţişeze şcena în paguba caracterului lui Othelo, sau să fie înlăturată cu desăvârşire.	|	1
La Cintio Giraldi, din a cărui legendă Shakespeare şi-a împrumutat subiectul, această şcenă lipseşte. Giraldi călăuzeşte prin rahtivanul său pe Othello la casa lui Cassius şi de afară îi arată prin fereastra deschisă în spre uliţă, batista pe care Blanşa o imitase cu desăvârşire după aceea a Dezdemonei şi pe care ea o dăduse ca dar lui Cassius.
O altă licenţă ni se pare că este aceia când Mac-beth, după ce a săvârşit regicidul, vine să povestească nevestei sale impresiunile pe care le-a încercat înainte şi după crimă. Oare, în curtea castelului dela In-vernass, unde la fiecare minut putea să fie auzit sau să fie văzut mânjit de sânge, şi prin urmare să piarză rodul unei aşa de mari fără-de-legi, poate el să povestească aceste impresiuni? Desigur că nu. Cea d’intâiu pornire a omului care săvârşeşte o crimă, este ca să caute locul cel mai depărtat şi mai ascuns pentru ca să facă nevăzute toate urmele omorului ; dar mulţumită numai cuminţeniei lui Ladv Macbeth, el se hotărăşte, dar prea târziu, să părăsească acest Ioc primejdios; şi trebuinţa schimbărilor de decor de care Shakespeare se foloseşte adesea, se găseşte în acest caz, cu prisos îndreptăţită.
Aş putea să citez multe alte licenţe de timp şi de loc, anacronizme şi neadevăruri, dar cititorul va înţelege că nu mă îndeletnicesc să săvârşesc critica operilor lui Shakespeare, fiindcă îmi dau bine socoteala că nu sunt destoinic pentru o sarcină aşa de grea şi aşa de îndrăzneaţă, dar are să priceapă cu câtă băgare de seamă şi cu câtă evlavie m’am încumetat în studiul serios şi pătimaş al operilor sale.
Mai înainte ca să încep studiul filozofic al com-punerei şi al caracterelor lui Hamlet, Macbeth, Regele Lear şi Othello, am consultat legendele dela care poetul şi-a împrumutat subiectele; arr pus să mi se traducă comentariile şi criticele englezeşti şi nemţeşti şi am citit ceiace s’a scris în italieneşte, franţuzeşte şi ispanioleşte. Cele d’intâiu jcomentarii erau întunecate şi din cale afară de nepotrivite între dânsele; italienii râvneau să dea judecăţi fără de apel ; francezii erau nelămuriţi, uşurei şi încărcaţi de închipuirea galică; scoSorâtorii lui Cervantes şi Lope de Vega mS sfătuiră mai mult, dar socotind bine, hotărîi să nu întreb alţi comentatori decât pe însuşi Shakespeare ! Oh ! artiştii ai lumei dramatice, păziţi-vă de a rătăci, căutând obârşia diferitelor caractere pe care el le-a zămislit! Numai dela acest izVor puteţi să îndestulaţi setea voastră de ştiinţă. Adăpaţi-vă dela această apă sănătoasă, simplă şi curată şi mintea voastră se va deschide fără oboseală şi fără de ezitări întru înţelegerea tainelor închipuite.	.
296
NOUA REVISTA ROMANA
îndată ce veţi fi cunoscut legenda subiectului pe
care îl tratează, adresaţi-vă lui, studiaţi-1__-în fiecare
frază cu răbdătoare grijă, statorniciţi legăturile tutu-lor icoanelor între dânsele, scormoniţi cu linişte caracterele, transportaţiAă cu gândul la timpul şi la locul acţiunei ; studiaţi cu adâncime moravurile şi patimile şi mulţumită acestei împreunări, vă veţi potrivi mai cu înlesnire cu personagiul vostru, veţi creiâ tipul pe care trebue să-l înfăţişaţi cât mai desăvârşit cu putinţă. Răbdarea să nu vă părăsească ! Când veţi crede că aţi sfârşit, gândiţi-vă să reîncepeţi... Stăruiţi ! Shakespeare nu poate fi studiat în deajuns !
Urmând acest principiu şi cu această încredere conştiincioasă, mă încumet să săvârşesc analiza (bine înţeles, nedesăvârşită) a caracterului lui fiamlet 1).
FI. Simionescu
după comentariile lui Tommaso Salvini
LITERATURA
Albumul
•	D-nei A.
Am răsfoit aseară prin vechiul tău album:
Un şir lung de ferestre, ce stau de mult uitate. Cu mucede pervazuri, cu storuri jos lăsate,
La care rar se-opreşte vre-un trecător din drum.
:	j	‘
Ridici un stor, şi totul stă 'ti fa(a ta deschis: Odăile cuprinse de-o linişte sihastru,
In coif clavirul vespl, maci roşii într'o glastră 'Şi peste toate, blândă, lumina unui vis...
Privindu-le acuma, se ţese-o jale grea,
Ce-ţi ia în stăpânire şi inima şi gândul.
Ai vrea să treci odată odăile de-a rândul,
Dar usile-s închise si nu mai poţi intra.
'	1 ■	1 1 '■	' ' !
O lacrimă pe gene îţi tremură duios,—
Trist soare, ce se-arată ferestrelor tăcute.
Tu, una câte una le ’nchizi cu gesturi mute Şi storurile toate le laşi, cu ’ncetul, jos...
Castor & Pollux
Toamnă

Pădurea plânge, bolta plânge, Uscate crengi cer îndurare, Amurgul se fărâmă ’n sânge— Şi varammoare.
Se zbate sufletul, se frânge,
Spre ceruri braţul se ridică,
Curg ploi de-alean şi plâns de sânge—
Şi omul pică...
Ieronim Laurian
, «LA MASA CALICULUI»
— Nuvele şi schiţe de Caton Theodorian —
„Cine-a cunoscut casa şi curtea lui Nicula, cum eră până mai an, se cruceşte de ce-a ajuns acum. Unde mai e grădina cea cu toate neamurile de flori: lalelele, verbinele şi portulacul, merişorul şi liliacul? Unde-s roadele cele zămoase, scoruşele şi zarzările, merele şi Vişinele? Se pustieşte curtea; iar casa din albă ce eră, văruită la Paşte şi la Vinerea mare,— nici n’o mai cunoşti ! Pe moş Nicula, bătrân, nu-1 mai vezi brichisind între răzoare, or curăţind scoruşii de omizi. Toate s’au părăginit în juru-i.
Că s’a săturat. L’a prins urîtul. Stă mai mulf în casă. Florile se ofilesc nestropite, pomii nu mai rodesc şi-l apucă toamna cu scurteica pe umeri, stând pe prispă, uitându-se cu mâna la gură, în zări. Singur cuc., i s’a făcut viaţa povară şi de multe ori oftând, se gândeşte că i-o fi venit veleatul. Faţa i se tăbăceşte, oasele îl dor, şj-i e silă.
A început să şi uite. Portiţa cu drugul tras pe dinăuntru, când grădina eră numai o floare şi pomii numai o roadă, rămâne câte odată de perete, iar lighioanele tabără în curte, de-1 fac să ia vătraiul şi să le alunge dând guri“. (Curtea lui Nicula pag. 21). '
*
Dacă rândurile acestui citat, prin magia cuvinteloi au reuşit să-ţi surprindă atenţia şi să-ţi trezească o lume în care te statorniceşti cu drag, cititorule, mă poţi urmări mai departe, sunt sigur că ne von înţelege. Altminteri, te sfătuesc să-mi înlături articolul.
Eu înţeleg critica—sau mai bine recenzia literară —drept un plăcut coloqviu lăuntric pe care recenzentul îl provoacă în sufletul cititorului, asupra unui su biect interesant pentru amândoi. Intru cât se află puncte de-contact între sensibilitatea şi priceperea a-mândorura, recenzia îşi are rostul ei, dacă aţâţă cât mai multe chestiuni, scotoceşte cât mai multe aspecte ale problemelor de estetică urmărite cu predilecţie de amândoi.
Când citesc o recenzie într’un ziar, n’o fac pornind dela ideea că sânt inferior celui care-o scrie, dar fiindcă reprezintă pentru mine un efort de meditaţie pe care eu nu l’am făcut, şi pentrucă oferă priceperei mele un prilej atrăgător de control de convingeri.
Tot asemenea nu scriu o recenzie cu pretenţia absurdă că cititorul mi-e inferior, ci pentrucă munca mea îi oferă în câteva minute, concluziile mai multor zile de muncă—concluzii pe care e, absolut liber să le aprecieze cum vrea, să le adâncească şi mai departe chiar.
Ştiu că se găsesc şi alte firi de cititori, cărora le plac afirmările sentenţioase, tonul doctoral care nu admite replică, autoritatea enunţărilor apodictice, înaintea cărora trebue să te pleci fără a crâcni.
Sunt destule firi pasive, dornice de imobilizarea unui jug intelectual, mase care se mişcă numai strânse
1). In n-rul viitor al N. R. R.
NOUA REVISTA ROMANA
297
în pintenii reclamei poruncitoare, bucuroase să primească de-a gata o impresie, o direcţie de judecată, —fiindcă nu au prin ele înşile nici una. Nu către cititorii aceştia se îndreptează recenziile mele. Ei formează totdeauna zestrea obişnuită pe care un anumit ' fel de critică, o face unui anumit fel de autori.
Mie, mi-i destul să ştiu că am atras atenţia cititorului asupra unei lucrări, pe care el ar fi apreciat-o şi fără informaţiile mele, dacă ar fi cunoscut-o înaintea mea. Şi cum nu trăim în lumea absolutei tăceri şi izolări,—o operă nouă e un prilej de comună oglindire, de unificare a împrăştiatelor noastre păreri, de împărtăşire a noastră a tuturora din prisosinţa unui suflet de artist.
Şi acum, înţeleşi fiind, că orice caracter de impunere silnică a convingerilor, lipseşte acestei critici, să trec mai departe.
Care-i nota sufletească a autorului, aşa cum răsare din subiectele pe care le atinge?
D-l Caton Theodorian îmi face impresia, că nu preumblă prin lumea ce-1 înconjoară şi de unde-şi trage inspiraţia, o figură crispată de un anumit rictus de neîncredere, de pesimism sau de ironie,—nici n’are naivitatea care se amăgeşte uşor şi perpetuu, de toate sclipirile viclene ale vieţei. Pe figura lui flutură pururea un zâmbet de o inteligentă bunăvoinţă, pentrucă în adâncu-i s’a cristalizat un fel definitiv de a privi viaţa: cunoaşterea deplină şi în partea ei bună şi în partea ei rea; are încă entusiasm pentru cea dintâiu, şi un amabil, iertător surâs pentru cea de a doua.
înarmat cu echilibrul aceste psihic, el coboară în lumea eroilor pe care-i descrie, atât de deosebiţi prin caracterele lor.
D-l Chendi semnalează cu oarecare nedumerire, această varietate, dar spune în acelaş timp,—şi cu drept cuvânt—,,Nu ne trece prin gând să-i aducem d-lui
C.	Th. vre-o învinuire". Când are un autor „une bonne hurneur" atât de egală, lesne poate să se sco-boare în mediile cele mai deosebite. El ne va aduce de ori unde ar fi, un ecou în care realitatea pătrunde cu nota ei justă.
Dimpotrivă, un autor care ar coborî în arena lumii cu o mască rigidă, împietrită de sentimentul unui parti pris, va fi cu necesitate refractar pentru anumite colţuri de viaţă ; chiar de le-ar atinge, le-ar deforma. Un astfel de autor s’ar însufleţi numai pentru aceea ce i-ar interesă firea lui pornită 'într’o anumită direcţie (satira de ex.) şi fireşte, din pricina acestei predispoziţii sufleteşti, atmosfera subiectelor va fi mai unitară, şi mediul social descris, mai restrâns.
Pentru a fi variat în subiecte, C. Th. nit e lipsit însă de unitatea ce se cere unui talent adevărat: felul cum îşi construeşte el ficţiunea artistică, va fi acelaş în toate nuveleie, iar eroii săi, din orice mediu social ar fi, sunt priviţi după cum vom vedea, sub acelaş unghiu, studiaţi din acelaş punct de vedere.
Ceea ce-1 interesează în primul rând pe autor, e
omul, nu mediul, iar în om, o anumită funcţiune sufletească, din care noi să deducem întregul. El vede sufletele pe cari le descrie, mai mult în exerciţiul voinţei lor, iar celelalte facultăţi le subordonează mecanismului acestei forţe şi lasă mai mult imaginaţiei noastre prilejul să le evoace. E acesta un ricochet artistic de toată abilitatea, un meşteşug de a evocă prin propriul nostru ecou, ecouri mai depărtate cari creează singure atmosfera şi fondul de care are nevoie tabloul în povestirea autorului.
E o rară calitate pentru un autor, de a fi un descriptiv de voinţi, fiindcă se cere o deosebită ingeniositate în crearea situaţiilor unde să se mişte în plin firesc, fisionomia voinţei descrise. Fiecare caracter va fi pus în atmosfera care-i convine mai bine şi în situaţia de fapt care-i îngădue să se manifesteze mai puternic. Ori care ar fi individul,—slab sau puternic,—ceea ce-1 interesează pe C. Th. e clipa actului de voinţă în jurul căruia se înnoadă povestirea. Atât de mult îl ispiteşte pe d-l Theodorian voinţa eroilor săi, încât chiar Isădia, sufletul cel mai plăpând din câte le descrie, vrea ceva şi ea cu stăruinţă: puiul de bibilică din curtea boerului. Şi cu toată cruzimea ştrengarilor cari o pândesc cu pietre, s’o isbească, ea, la un noroc, înfruntă primejdia, înfruntă şi ocările slugilor, îşi birueşte şi fireasca ei sfiiciune, pătrunde în curtea boerului şi îşi capătă puiul.
In „Fenomenul'’ Lencuţa Hariton (lucru caracteristic pentru nota esenţială ce voesc s’o stabilesc) eroina; e descrisă nu în epoca de suferinţe ce îndură cu bărbatul său, dar când serbează pasul desrobirei, când prăznueşte evenimentul fericit al divorţului !
In „Ceasul Rău",—iată pe admirabilul „Bărbu-cică" „cheia preefcturii" omul care a îndurat toate umilirile mai marilor cari abuzau de munca lui de mic funcţionar; ei bine, în momentul când o moştenire neaşteptată îl pune în rândul boerilor în faţa cărora sta odinioară cu pălăria în mână,—el nu-şi dă coatele cu dânşii, (orice parvenit pe care vântul soartei prielnice l’ar fi aruncat între ei, s’ar fi asvârlit în braţele lor) dimpotrivă, tocmai împrejurarea aceasta e un motiv pentru „Barbucică" să -simtă că între el şi oamenii acelei lumi, se face o prăpastie pe care nu voeşte s’o treacă.
In „Două Perechi“ rău împerechiate de soartă, voinţa lor a restabilit cursul natural al afecţiunilor reciproce, şi ca într’o figură de quadrille, bărbaţii trec în diagonală, dela un „vis-â-vis" la celălalt şi s’a-lege poezia a două suflete de-o parte, violenţa pati-mei de alta, încât, când cei doi vinovaţi închină beţi paharele:
—	„Prosiţ Carolina".
—	„...roşit Leopold".
umorul isbucneşte nestăpânit, din aspectul comediei vieţei, atât de duioasă şi atât de comică, după feluriţii ei actori.
„Buzele“ sunt imnul unei biruinţe pe care un bărbat a ştiut s’o câştige asupra încăpăţânărei soţiei sale, robind-o până într’atâta, încât ceeace Ia început
2q8
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
respingea din capriciu, se schimbă în urmă într’un izvor de farmec.
„Bolnavul dela No. 3“ e o luptă dârjă între sen-sualismul unei femei şi ascetismul unui bărbat, luptă care nu se rezolvă decât ca un ecou depărtat, într’o minte ruinată în întunericul nebuniei, unde revolta împotrivirei tot îşi mai prelungeşte depărtatu-i ecou.
Nu mai înmulţesc exemplele căci voi avea prilejul să fac aceeaş constatare şi asupra celorlalte bucăţi vorbind de calităţile stilului d-lui Caton Theodorian.
Stilul unui autor trădează toată vigoarea cu care noţiunile sale se înlănţue, se îmbrăţişează, se încleştează între ele, pentru a ţese în mod vizibil înaintea noastră, felul de urzire al invizibilei pânze sufleteşti.
Un citat e de ajuns ca să ne spue ce fel de stofă e un autor, cât conţinut de simţire e în stare să pună el în cupele vorDIril. Ne va destăinui dacă' e un sentimental căruia îi place să se reverse ca o apă fără matcă, sau un spirit căruia îi place să se concentreze ; dacă avem' a face cu un ochiu care vede în inima lucrurilor şi în totalitatea lor tot deodată,—sau e numai o vagabondă lunecare la suprafaţă.
Din citatul cu care începe articolul şi cercetarea mai de aproape a stilului d-lui Caton Theodorian, cititorul va putea constata forţa de evocaţiune pe care o are autorul în descrieri, evocaţiune ce-o împrumută une-ori cuvintelor celor mai simple. Priviţi Ia figura aceea a lui moş Nicula pe care „îl apucă toamna cu scurteica pe umeri, stând pe prispă„Faţa i se tăbăceşte, oasele îl dor şi-i e silă". Toate notele sunt concrete, active şi concentrice. Autorul mânueşte cu " înlesnire o pastă groasă dar docilă sub siguranţa penelului său de pictor al realităţei. Şi Ia el faptele formează simbolul unei gândiri neexprimate, dar care, totuş, o simţi ascunsă ca sâmbure al acţiunei. Figura ce ne-o desinează se mişcă înainte-ne cu autonomia întreagă a fiinţei ei, căci autorul nu o scapă nici o mi-nută din vedere. Ii urmăreşte în mişcări gândurile, şi în gânduri hotărîrile. Această încordare a puterei sale de atenţie pe care ne-o împrumută şi nouă, is-vorăşte dintr’o calitate preţioasă! a autorului: contemplaţia pasionată, contactul intim şi cu realitatea externă şi cu lăuntricul personagiilor sale. Din această dublă viziune, isvorăşte fără îndoială sobrietatea stilului şi puterea lui evocatoare: lumea externă descrisă de dânsul nu se suprapune peste siluetele personagiilor, ci ne apare în armonie cu ele, o vedem prin ochii lor; ceeace îngreuiază citirea unor povestitori, este sau plutirea prea în abstract, sau nomolirea în concret. O cumpănă între ambele elemente e singurul meşteşug prin care un autor poate fi cu plăcere citit dincolo de generaţia care Pa ascultat.
Caton Theodorian, cu un simţ măsurat de gradaţie, pornind din afară înlăuntru, ne duce încet încet la cunoaşterea unui suflet: Nicula. E interesantă viaţa lui? Când sfârşim de citit povestea, vedem că farmecul stilului isvorăşte direct din claritatea cu care ne ajută să privim ca printr’o fereastră, în taina şi isbânda unei vieţi. Am pătruns în cutele unei inimi.
care pustiită de răvăşirea zilelor, părăsită şi uitată reuşeşte totuşi să se vindece de penibilul sentiment al izolărei şi-al apropierei morţei, printr’un mijloc care niciodată nu dă greş; ca un al doilea Faust pocăit, eroul creiază împrejurul lui o lume care să trăiască, să atârne toată numai de el. Şi fiindcă trebuia şi acî conflictul şi biruinţa unei voinţi, ca să dea farmec şi intensitate vieţii, iată că apare năsdrăvanul Murzuc, motanul care înfrângând până ce şi ura de rasă a câinilor—tovarăşii lui de ogradă—se face stăpânul lor iubit, birue şi pe moşul, răsfăţat îi sare drept în creştetul capului, „de unde semeţ, grozav, cu mustăţile ţepuşe, chiorând dintr’un ochiu, prinde să-şi privească împărăţia."	'
Profundă ca simbol, şi fermecătoare ca pitoresc, cred că şi cel mai pretenţios va recunoaşte citind nuvela aceasta cu atenţie, că e una din podoabele nuvelisticei române.
De sigur se scriu azi multe lucruri sclipitoare ca stil, cugetare, dar sunt puţine excepţiile în care să nu se resimtă pripa profesionistului.
Deşî virtuoşii aceştia îţi impun la întâia citire „printr’un artificiu de ordin mai mult extra-literar"— cum observă foarte bine unul din prietenii mei literari, publicistul ieşan Al. Verner—eu cred însă că tocmai acî stă şi friabilitatea acestei literaturi. Caton Theodorian cred că face parte din câteva fericite ex-cepţiuni.	1	‘	,
Poate unde el duce o viaţă la adăpost de sbuciu-mul istovitor al grijei zilei de mâine, îşi poate permite luxul să scrie pe îndelete şi să publice fără grabă. De aceea va fi având poate lucrările sale aspectul de stalactite... Ca cititor, m’am isbit dela prima dată în mod plăcut de închegarea rezistentă a gândurilor, 'de coeziunea evidentă a frazei elaborate în deplina odihnă a sufletului. Puterea stilului sobru, haluci-nează câte odată simţurile până la impresia imediată a realităţei, (vezi descrierea furtunei în „Fenomenul"). Autorul descrie un prânz, între două femei singure, dintre cari una povesteşte peripeţiile căsniciei până la epoca divorţului. E atâta volubilitate în ce spune acea vioaie şi „bună fată" Lencuţa Ha-riton, încât timbrul ei parcă îţi răsună în urechi... Este iarăş atâta evocaţie a mediului ambiant, în cât deşi autorul nu-ţi descrie, mintea ta ca o necesitate ghiceşte involuntar şi amănuntul rochiilor în care sunt îmbrăcate... E un joc al imaginaţiei, al puterilor de sinergie de care se bucură un cititor artist el însuş ;—ori de câteori un autor ne-a descris cu precizie o singură notă a obiectului, celelalte a-fluiază dela sine, prin reflexele asociate ale gândirii.
Deşi cuvintele sunt încărcate de materialitatea senzaţiilor, frazele totuş au un ritm uşor, înaripat. In altă nuvelă—„Isădia"—iată un pasagiu care (mai ales, nu desprins cum îl fac eu aicea, dar în gradaţia nuvelei citită în întregime), e de o precizie vizuală minunată... Isădia s’a strecurat pe furiş în curtea boe-rească să prindă puiul ei drag:
„Dulăii curţii se deşteptară şi se năpustiră hă-
Noua revista romană
măind, s’o sfâşie. Gurile slugilor o ocărau, şi ghion-turi o îmbrânciau din curte. „Afară orbeaţa".
„Dar s’a deschis un geam şi-un glas domnitor striga la câini şi la slugi,—punea tăcere... Potăile se opriau şi mârâiau doară, bătând din cozi, slugile tăceau din gură. Isdăia se făcea ca gălbinarea şi piciorul ei beteag parcă îngenuchiâ, şoldul îi ieşiâ afară de sub coaste, sdrenţele de pe trup parcă se desprindeau s’o despoaie... Ochiul cel sănătos licăriâ ca o boabă de mătanie, cel bolnav se scurâ ca împuns c’o undrea şi chipu-i prindea ca din faţa ştearsă a gologanului de aramă/'
Sau în „Fenomenul":
„La şapte fără un sfert... Florica Moraidi co-„borâ din careta ce oprise la scara mumei doamnei „Hariton, şi în vestiar o primeau braţele deschise „ale nouei gazde. Pe când feciorul de casă ajută musafirei să-şi scoată mantila de jderi, prietenele îşi „zâmbesc şi-şi dau mâna. Când au rănţas singure., „aoamna Hariton se agăţă ca o pisicuţă de gâtul „doamnei Moraidi şi primeşte pe obraji adevăratele „sărutări—cele fără mărturie—ce-şi pot da două „bune prietene".
„Sala se umple cu amestecul mirezmelor iasomiei şi „rozetei, aerul se îmbălsămează ca de-o adiere de „grădină înflorită".
Şi 1 encuţa Hariton. istoriseşte fir cu fir, povestea a doua caractere atât de deosebite şi închise în temperamentul lor, încât niciodată nu se puteau întâlni. E plină de humor descrierea savantului aşa de stân-gaciu în intimităţile căsniciei şi plină de vioiciune descrierea silinţelor ce-şi dă o femee sigură de farme-cile ei, ca să însufleeţască pe cel mai refractar dintre bărbaţi.
Ciocnirile acestea între voinţi cari nu se pot înţelege (cu toată nădejdea şi iluzia lor de-o clipă) sunt minunat de bine redate în Paraclisul iubirei şi în Verigheta.
Fondul pe care se proiectează personagiile d-lui Caton Theodorian e foarte interesant şi veridic schiţat ca descriere de moravuri, şi deşi nu a fost luat ca obiect principal, simţi cum se leagă tot ecoul şi penumbra societăţii, de intriga după primul plan. Ca' păianjenul în mijlocul plasei lui, aşa simţi pe erou în aderenţele cu societatea ce-1 înconjoară, ambianţă schiţată numai în fugă, dar îndărătul căreia simţi perpetua furnicare a mulţimei, ai care nu se poate niciodată înţelege cel care rămâne întreg. Iacă de pildă lumea din preajma lui ,,Rărbucică“, toată spuma aceea de tipuri cari pun în provincie ţara la cale, şi împiedică chiar pe guvernele cele mai bune, să facă tot binele ce-ar fi în stare. Ii simţi ca o rumoare depărtată în toată îngustimea lor de vederi, şi în toată inutilitatea lor socială:
„Iar la vre-o lună, ce să vezi! Cum veniau alegerile şi dase strechea între politiciani, cine primi cea „diîitâiu poftire la consfătuirea guvernanţilor şi tot „deodată şi la a opoziţiei? Domnul Barbu Pleşcan. „Se băteau partidele pe.el, cum se bateau altă dată
299
„zapciii ca să şi-l aibă pomojnic. La gânduri n’a „stat, că alegere n’aveâ de făcut. S’a dus la întrunirea „cârmuitorilor, că acolo se adunau obrazele subţiri „şi nasurile de ceară, din pricina căror pătimise el. „Unde mai pui că întrunirea se făcea în sălile prefec-„turei, ceea care atâţia ani i se păruse lui ca o stri-„goaică mare şi neagră ca inima mormântului, ce-i „rânjiâ chemându-1 înăuntru. Acolo intra şi el acum „cu fruntea sus, înnălţat, şi la rând cu toţi câţi îl „priviseră până acum peste umăr.
„Bărbile albe, favoritele cărunte, capetele pleşuve, „ţăcăliile unse, monoclurile, glasurile piţigăiate, nu „l’au uluit... Nici mâinile ce i se întindeau acum din „toate părţile, nu l’au făcut să-şi piardă cumpătul. „Cele două degete ce-i rămăseseră slobode la mâna „dreaptă, în care ţinea o mânuşe mototolită, atingeau „pe rând mult spălatele pieliţe. Iar locul din mijlocul canapelei unde l’a poftit prefectul, nu l’a ispitit „şi s’a pus de-a stat pe un scaun mai de-o parte". „Oftase un şir de ani ca să se aşeze pe-o treaptă „cu cei mari şi puternici, şi acum i se făcea o silă „văzându-se la o laltă şi-o apă cu sufletele mân-„jite şi inimile uscate ce se învălmăşiau hămesite ca „s’apuce din pradă. Ici un falit abia înpiciorogat, colo „un îmbogăţit din înşelăciune, într’un colţ fostul zap-„ciu hrăpăreţ, aci întreţinutul baborniţei cu pungi de „galbeni, dincolo mituitul scăpat prin vicleniile fe-„meei lui,—o apă, unul şi unul, cu toţii.
„Nu stătea mai bine în colţul lui cel umbros şi „curat de acasă, cu munca lui, cu dragostea alor lui, „necunoscut, necăutat şi nechemat, puţin pentru o „lume ca asta,—dar mult în faţa gândului lui?"
*
Toată mulţimea aceasta e adusă aci în legătură cu sufletul eroului, dar nu cu intenţia de a fi zugrăvită pentru ea însăş. De aceea fondul tabloului aruncă şi mai multă lumină asupra primului plan al nuvelei.	[
Tot aşâ natura nu e descrisă pentru ea însăş, ci pentru a pune în valoare personagiile ce se mişcă în cadrul ei.
De exemplu în prima bucată „La masa calicului“ nici nu se putea mai bine venită o vreme aspră de crivăţ şi ninsoare pentru a se izbi de ea voinţa tenace a boerului Tudorel... Conflictul de voinţi începe dela primele rânduri: întâiu între boer şi puşcaş, apoi răs-bind prin vifor, între cei doi drumeţi, şi sgârcenia încăpăţânată a Man'dei cantoniereasa, care nu voia cu nici un preţ să-i găzduiască.
Dela primele rânduri, când puşcaşul se sileşte să abată pe boer de a porni la vânătoare pe vifor, scena e minunat de firesc prinsă. Chipul amândorora se desinează înaintea noastră în câteva trăsături scurte, de maestru ; observaţi numai ce firi încăpăţânate sunt puse faţă în faţă.
— „Ci mai ho moş Ilie că mi-ai împuiat urechile. „N’ai vrea să mă mâi de nas, ca pe copii acum. Dă-mi „pace",
NOUA REVISTA ROMANĂ
300
„Boerul încăpăţânat, puşcaşul înfipt, nu se înţelegeau deşi, voioşi, plecaseră să împuşte iepuri. Iar „moş Ilie, pe lângă că ţanţoş din firea lui, se cre-„deâ şi cu drepturi asupra flăcăului. Doar nu deasurda „îmbătrânise la curtea din Salcioara spunând basme, „şi crescând ţâncii boereşti la gura sobei, când i se „odihniă puşca în cuiii. Şi-acum că le-a odrăslit tuleele „pe sub nas, să nu-i mai ştie nici de vorbă ! Nu-i stă „gura de fel:
—	De, boer eşti, mare eşti, dar de sfat bătrânesc să nu te lepezi cucoane".
„Tudorel dete din umeri, strânse puşca subsuoară ; „iar sprâncenele-i fulguite de omăt, i se lăsară în „jos, pe pleoape.
„Tot se mai zăriâ calea înainte. Dar prinsese să „se înteţească ninsoarea ş’un vânt pizmaş îi bruf-„tuiâ dindărăt cu gogemite sburături de zăpadă, să-i „dea jos.
„Păşiră ce păşiră prin troian, tăcuţi, până ce iar „luă vorba bătrânul:
„Nu spuneam eu: muşcă crivăţul pe la ceafă, ne „cuprind troienii, şi-aci ni se înfundă ; hai şi-om întoarce, coane Tudorel, că de vânat ni s’a şters".
„Conu Tudor nu se da:
—	„Tacă-ţi fleoanca, odată!
—	„Ne-apucă noaptea, pferdem drumul, m’aş miră „de nu ne-ar mirosi lighioanele".
„Flăcăul trăgea din cărbunele stins la capătul lu-„lelei, nu vrea s’audă, şi-şi chemă ogarii şuerând :
—	„Dulfa, Ciurez, Dragu !... Aici copii".
„Ningea ca dintr’un ciur fără văcălie, lostopanele
„cât palma, şi se cuseau căpătâie de plapumă albă „din poalele norilor suri, de vale... Câinii veniseră „lângă stăpân şi mergeau alături, stând câte odată „să-şi scuture cojoacele de zăpadă ce le îngheţă spinările".
Cititorul observe limba colorată fără a fi înflorită, calificativul Just şi energic, urmărească singur cu luare aminte desfăşurarea mai departe a nuvelei, şiretenia lui moş Ilie, minunatul lui joc ca să scoată Man-dei sgârcita, tot ce puteă da.avariţia şi gândească-se cât de greu e să dai, fără*'o imaginaţie vie, asemenea situaţii şi asemenea caracterizări ; gândească-se iar ce ieftină şi stearpă e frazeologia pretenţioasă care nu înşiră decât generalizări goale de substratul faptelor, retorica sonoră cu care se îmbată atâţia rătăciţi, furaţi de curentele trecătoare ale celei mai proaspete mode literare. Câte cuvinte cheltueşti ca să istoriseşti un fapt? Asta e întrebarea ce se pune unui autor. Şi dacă autorul pune cât mai mult, în cât mai puţine şi mai cuprinzătoare cuvinte, cititorul simte forţa care îi încordează atenţia fără să-l obosească. Iar cinenu-şi dă seamă de această elementară condiţie a stilului, va acuză totdeauna de lipsă de stil tocmai pe autorul care are cel mai mare respect de funcţiunea adevărată a stilului.
IJn dar pe care scriitorul îl face cu opera lui, e ca pn dar în bani: să nu mi-1 dai în bănuţi de o para,
ori cât de mare ar fi ; aceeaş sumă, arunc’o în câteva monede de aur, plăcerea creşte, căci tocmai de „timp, de număr, şi de spaţiu" trebue să mă desro-bească posesiunea darului ce ini-l face artistul.
In rezumat, volumul d-!ui Caton Theodorian, La masa Calicului, (singurul pe care îl cunosc) denotă o fisio-nomie a parte a talentului său printre prozatorii noştri din aceeaş generaţie cu dânsul. Intre poezia epico-lirică a lui Sadoveanu (un descriptiv al pasiunilor), duioşia lirică a lui Brătescu-Voineşti (un poet al simţirilor conţinute, intelectualizate) şi verva eo-rozivăj a lui Angliei, avem în d. Caton Theodorian un talent cu o concepţie dramatică a vieţii care cântă poezia voinţei, apropiind astfel pe nesimţite proza, de genul dramatic pur.	•
Intru cât opera sa se prezintă cu o înlănţuire în care nici un inel aproape nu scapă din firul ce le uneşte pe toate, ne găsim cred în faţa unei adevărate creaţiuni—care poartă ca toate creaţiunile artistice, semnul ce-o deosibeşte de producţiunile factice,—solidaritatea organică a părţilor; astfel ramurile dintr’a-celaş arbor, deşi se deosibesc prin capricioasele lor sinuosităţi, se desfac însă din acelaş trunchiu, aceeaş sevă circulă prin toate.
Aşa solidaritate întâlnim în producţiunea Unui adevărat talent: toate părţile întregului izvorăsc dintr’un principiu sufletesc care* se întrupează în fiecare, şi le dă o fisionomie comună a personalităţii scriitorului.
Şi acum defectele ce s’ar putea impută operei d-lui Theodorian? Care operă e fără defecte? Articolul a luat o estindere prea mare, şi cititorul poate luă volumul să împlinească el însuş lipsurile acestor însemnări.
l.r> Ianuarie C.-Luntj.	D. Nanu.
F O L K L O R
ELEMENTE EGIPTENE IN BASMELE ROMÂNEŞTI
DE UNDE NE VIN?
De unde vin aceste elemente egiptene în basmele noastre? Ne-au venit ele prin Romani? Romanii însă cuceresc Egiptul cu vr’o treizeci de ani a. Chr. şi Traian supune Dacia pe la 107. Deci 1 30 sau 140 de ani fost-au oare de ajuns ca atâtea elemente sufleteşti să treacă dela un popor la altul prin mijlocirea unui al treilea: să treacă adică din Egipt în Dacia prin mijlocirea Romanilor?
Şi dacă lucrul acesta se poate, cum se face însă că n’au rămas şi la ceilalţi Romani?
După cercetările lui Lang şi Cosquin vedem că elemente egiptene din basmul celor doi fraţi se găsesc răspândite la multe popoare, dar câte puţine,
NOUA REVISTA ROMANA
361
unul, două, cel mult trei. De pildă, animale prietene omului, găsim : la Greci oaea, la Indieni şi Albanezi peştele, în America de Nord cânele. Obstacol despărţitor în Scoţia, Rusia, japonia, India, Samoa, Zulu. Inima locul vie tei, în Rusia. Semne prevestitoare de moarte în Franţa şi Australia. Cosiţa de aur prin regiunea Siamului. Concepţia miraculoasă în Hessa, Rusia, Lidia.
Cu alte cuvinte din toate ţările numai în Rusia se găsesc mai multe elemente de acestea şi anume trei: obstacolul, inima şi concepţia miraculoasă. Iar Ia noi se găsesc toate câte le-am văzut niai sus.
Şi să nu uităm că suntem'.vecini cu Rusia adică voiu să spun că se găsesc în părţile Rusiei care sunt mai vecine de noi.
Dar noi aci am presupus că elementele acestea ne-au venit numai prin coloniştii Romani. Să punem însă un timp mai lung. Să luăm lucrurile de mai departe. Zicem: că cultul egiptean a început, a se răspândi în imperiul roman încă de pe timpul Pto-lemeilor, de pe la 330 a. Chr. Aşa că pe timpul colonizării Daciei, cultul putea să fie foarte răspândit, coloniştii* puteau să-l aducă în Dacia.
Ne lovim însă iar de greutatea de mai sus. Dacă l-au adus coloniştii din imperiul roman de ce n’a mai rămas şi pe urma lor? Ce? Toţi care aveau credinţi egiptene au venit ca colonişti în Dacia?
Şi de greutatea asta nu scăpăm nici când am vrea să lungim timpul de după colonizare şi să zicem că elemente de acestea au venit până la părăsirea Daciei sub Aurelian (270 a. Chr.) deşi pe acele vremuri vine creştinismid şi odată cu creştinismul şi alte culturi orientale ca de pildă mitriacismui.
S’ar putea găsi şi altă cale. In loc de mijlocirea romană să admitem pe cea greacă, macedoniană. Egiptul înainte de a fi sub puterea romană a fost sub cea macedoniană. Astfel dacă plecăm dela Alexandru cel Mare atunci creşte şi intervalul de timp în care să se facă transplantarea acestor elemente punând începutul introducerii lor în Dacia odată cu supunerea Egiptului de Alexandru. Nici ipoteza aceasta nu-i îndestulătoare. Dacă am căpătat aceste elemente prin Greci, de ce nu le mai găsim şi acuma la dânşii?
Şi observăm că la noi găsim elemente de acestea nu numai în basme, ci şi în credinţele poporului.
A trebuit prin urmare un contact îndelungat ca să se introducă aceste credinţi. Şi de unde s’au introdus ele când vecinii nu le au?
Şi mai observăm că elementele acestea care trăesc astăzi la noi le găsim la Egiptenii vechi într’un basmu vechiu, care s’a scris cu vr’o 1400 ani înainte de Christ, înainte şi de Greci şi de Romani şi chiar de India istorică.
Revenind Ia faptul citat mai sus, că basmele când trec dela un popor la altul îşi schimbă haina de credinţi şi moravuri, şi ţinând seamă că basmele noastre cuprind credinţi egiptene care se găsesc la noi şi în basme şi în afară de basme, urmează că n’a fost acî o trecere de basme dela 'un popor la altul ci parcă basmele acestea s’ar fi găsind acî la noi, Ia un
popor care ar fi avut aceleaşi basme şi obiceiuri ca *şi poporul egiptean. Dar acel popor nu poate să mai fie nici cel roman nici cel macedonean.
Trecem cu gândul prin urmare dincolo de. colonizare şi poate chiar dincolo de Daci.
Se pare că şi basmele şi credinţele acestea egiptene, coloniştii le-au găsit acî şi le-au primit dela oamenii ce locuiau aceste locuri dela Daci şi Dacii cine ştie dela cine.
E lucru destul de simplu că coloniştii din Dacia au trebuit să vorbească limba latină, limba imperiului care le eră comună, şi nu alte limbi. Cu toate acestea mulţi istorici au căutat să ucidă pe toţi Dacii ca să facă pe colonişti să vorbească latineşte.
Iar pierind Dacii fireşte că noi Românii rămânem fără nici o legătură cu lumea neromană, şi trebuia să ne explicăm toate ca venind numai dela Romani.
Se vede însă că cu toate stăruinţele atâtor istorici, Dacii nu s’au prăpădit de tot ci au împărtăşit coloniştilor romani, elemente de acestea egiptene, pe care şi ei cine ştie de unde le moşteniseră.
Cum manuscrisul basmului de mai sus datează de pe la (1400 a. Chr.), gândul deci ne poate duce la vremurile de prosperitate ale Egiptului, la culmea de înflorire şi putere a acestei ţări cu vr’o 1600 ani înainte de Christ când Egiptul s’a întins peste Asia occidentală, când poate stăpânea şi el lumea şi stăpânea şi Europa Orientală şi s’a găsit şi vr’un popor de sub puterea lui morală, cel puţin dacă nu politică, vr’un popor care a venit şi a adus pe pământul nostru credinţi, obiceiuri şi basme egiptene sau comune cu Egiptenii. Cine ştie însă dacă nu cumva de pe la noi vor fi trecut spre Egipt! !
Ce popor va fi fost acela, vremea îl va descoperi, sperăm.
Pentru moment însă constatăm că în basmele noastre şi în folklorul nostru avem elemente egiptene.
Iar dacă elementele acestea vin dela alt popor decât Romanii, rămâne atunci să fim încă şi mai mândri de origina noastră. Origina de două ori strălucită, una prin poporul care a domnit asupra lumii acum în urmă,—Romanii,—şi alta prin acel popor care pe la 1600 a. Chr. avea o literatură populară aşa de înfloritoare.
Th. D. Sperantia
BIBLIOGRAFII
Figuri Contemporane. Geneaiogia familiei Brătianu, cu nu meroase’ ilustraţii şi date interesante pentru istoricul partidului liberal. Buc., str. italiană 19.
Constant Cantilli: Bucureşti-Paris, „în sborul bicicletei" ispravă t ăcută în „10 zile şi 6 ore“. Buc., tip. Kalber, 1912.
In Bibi. „Lumina": A. P. Cehov: O căsătorie visată (schiţe alese), 30 bani.	■
Lucian Holoney: Judecătorii nu au dreptul a apreciâ constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea legilor. Buc., tip. Gu-tenbcrg, 1 leu.
Documente privitoare ia turhurarea bisericească pricinuită de legea sinodală din 1909 şi apărarea prea Sf. E. pi scop at Romanului D. D. Gherasim Saffi'rim in procesul s:noda! din vara anului 1911, Buc. Tipogr. I). C. I.onescu. ,
_ Dr. Al. Zaharia, Grâul românesc, Inst. Minerva Buc. 1911.
M
Noua revista romana
3o£
• ÎNSEMNĂRI ■
PROFESORlIţUNlVERSlTARI Şi NOILE REFORME.-Am plăcerea să constat că principalele critice ce am adus nouei legi a învăţământului superior, în no. trecut al N. R. R., sunt la fel cu acelea pe care le aduce şi marea majoritate a profesorilor celor două Universităţi.
Din discuţiile avute în cursul ultimei săptămâni, între aceştia din urmă, reiese că profesorii universitari socotesc legea cea nouă, ca nu îndeajuns studiată. Principalele critici cari i se aduc sunt următoarele:	■	’
Legea cea nouă stabileşte principiul extensiunei studiilor universitare, prin adaosul cursurilor practice, fără să indice însă altă modalitate pentru realizarea acestui principiu, în atară de aceea care există şi în legea cea veche.t
Legea cea nouă institue un nou mijloc de recrutare al profesorilor; un mijloc care nu împacă nici pe Universitatea din Bucureşti, nici pe cea din Iaşi.
Se declară, prin noua lege, o nouă categorie de profesori, Tăcându-se inamovibili conferenţiarii numiţi până acum prin decizii ministeriale.
Se deschide călea pentru hatârurile şi influenţele politice prin instituirea unor procedeuri excepţionale la numirea orofesori'or cari vor ocupă noile catedre proiectate pentru Facultatea de drept.
Noua lege stabileşte chiar situaţii excepţionale unor anumite persoane din afară, precum şi dinăuntrul Universităţii.
Organ/zaţiunea, pe care noua lege o dă corpului didactic ajutător în -Universitate (asistenţii, preparatorii, şefii de lucrări), este cu desăvârşire incoherentă.
In sfârşit, noua lege nu aduce nimic de seamă pentru a motivă schimbarea legei în vigoare.
Alături cu legea pentru reorganizarea învăţământului superior a fost adusă în discuţia profesorilor universitari şi legea depusă de d. ministru la Senat, prin care se înfiinţează un număr de noui catedre.
In privinţa acestui din urmă proiect, unanimitatea profesorilor este de acord să protesteze în contra iniţiativei luată de d. ministru de a înfiinţa catedre necerute de consiliile profesorale. In rândul acestor catedre necerute sunt:
1)	o a doua catedră de procedură civilă; 2) drept bizantin ; 3) sociologie pentru drept; 4) istoria artelor la litere.
Inutil - să mai adăogăm că aceste catedre, dacă nu sunt cerute de consiliile profesorale sunt cerute însă, şi cu insistenţă, de favoriţii d-!ui ministru.— C. R.-M.—
HAMLET. — Luni seară s’a reluat la Teatrul Naţional, Hamlet. Nu e vina d-lui director al Teatrelor. Lungul interval care s’a scurs dela creaţiunea aşâ de contestabilă a d-lui1 Nottara, începuse să neliniştească oarecum publicul serios, —care, greu de mulţumit numai cu frivolităţile celui mai modern Paris şi cu lipsa de consistenţă a Bucureştilor noştri artistici,—începuse să dorească, cu tot dreptul, o reîntoarcere la tradiţionalul Shakespeare. Probabil că, în curent cu puterile şi pretenţiunile artiştilor noştri, d. Ba-calbaşa va fi avut motivele sale să amâne această încercare temerară; şi iată de ce întârzierea decorurilor noui şi a costumelor cari trehuiau să sosească dih străinătate, a fost atâtea luni motivul fericit al unor trimiteri cari tindeau să-şi pue termenul la kalende. Nerăbdarea publicului însă— care nu putea să fie aşâ de circumspectă—a fost mai tare; ea a forţat mâna domnului director şi... la începutul acestei săptămâni cortina s’a ridicat grăbită descoperind tragedia prinţului Danemarcei'. In adevăr, mare tragedie.
In rolul titular, d. Bulandra. Prin urmare distribuţie nouă : da,—dar mai ales' interpretare nouă. D-I B., încetase fără îndoială	de mult să mai	fte	pentru	noi tânărul	pe care îl
feliciţi pentrucă a	reuşit	să	dea corect o scenă	de salon.
Deosebita îndemânare cu care se strecura onorabil chJar prin situaţiunî de incontestabilă dificu'tate, încredinţase pe toţi fcă d-sa va	trebui să	treacă	la	roluri	de compoziţite. L’am fi
aşteptat	poate în	Ibsen,	sau chiar	în Schiller.	Nu ne am
fi mirat să-I vedem în Hugo. D-sa a apărut în Hamlet. A fost o surprindere. Hamlet e rol mare. Are însă şi o parte bună: dacă el fixează definitiv o reputaţie, nu poate strică în schimb nici una. Lucrul acesta l’a înţeles d-l Bulandra. îndrăzneala aceasta calculată a plăcut publicului care ar fi fost în stare să-i facă ovaţiuni chiar; dar în fond tot succesul—aşâ de... formal—nu înseamnă prea mult.
In primul rând d. Bulandra nu are—dacă voiţi1—.o teorie a personagiului pe care îl interpretează. Fără îndoială că Hamlet e profund omenesc; dar el este un caracter intuitiv prins, şi avem motî've să credem că însuş Shakespeare nu s avut precis în minte schema sufletească a eroului său. De aici .toată greutatea interpretării. Este Hamlet un ne-
bun? Nu credem. Un degenerat? Poate. Un epileptic? Mat puţin probabil. Un abulist? De bună seamă câ ua. Şi aşâ mai departe. Desfăşurarea evenimentelor se poate verifica logic din ma.' multe puncte de vedere. Fiecare e liber să aleagă pe cel care îl socoteşte mai plausibil. Dar trebue să se hotărască pentru unui. U. Bulandra se pare că nu e convins de lucrul acesta şi de aceea interpretarea cf-sa/e nu poate să iie unitară. Jncontestabi'i că—ori care ar fi starea iui—Hamlet e in anumite s.fuajiuni şi un prefăcut, interpretul nostru insă nu ştie să facă o demarcaţiune netă intre ciipeie de adevărată rătăcire şi cele de nebunie simulată. La d-sa totul se amestecă intr'o iinpreciziuiie în-uoieinică şi necalcuiată. Evident că scena în care trimite pe Oieiia la mănăstire a fost băie jucată; dar aceasta tocmai pentrucă şi în piesă avem un moment între pătrunderea inconştientă a ceior două personalităţi.
Pe de aită parte Hamlet e un intelectual. Principalul rău de care şuieră Hamlet e ca e prea intelectual. D. Bulandra nu a reuşit să ne dea iinpresiunea aceasta. Vina e in parte şi a meseriei d-sale. Ca actor vorbeşti fără îndoială mult; uar ca actor nu eşti de loc obligat să gândeşti la ce spui, ci la cum spui cutare lucru. Şi de aceea d-sa pare câ a pierdut obicmuinţa de a vorbi gândind ia ceiace vorbeşte, scena mare a monologu.ui pregătită aşâ cie irurnos pr.htr’o intrare foarte reuşită, np a impresionat prea muu pentrucă nu a avut spontaneitate. Frazeie acelea aforistice erau debitate cu muită neîncredere şi nu erau trăite de loc. Uândul şi vorba nu mergeau alături; Hamlet se grăbea să isprăvească de vorbit, ca să inceapă să cugete. Doi oameni îşi tăceau pe rând locul la acţiune, şi nouă nu ne trebuia decât unul; dar unul născut din îmoinarea acestor doi'. Pe acesta nu l'arn avut.
S’ar putea adăugă că d. Bulandra caută prea mult să fie original. Intre altele, ca să rămânem la acelaş exemplu, d-sa a spus întreg monologul întins pe pat. Nu se poate spune câ asemenea idei nu i<-ar fi venit lui Hamlet în atitudinea în care îi place să ni-1 înfăţişeze d. Bulandra. Dar nu vedem nicăieri nevoia acestei atitudini. Din potrivă, ţinând seamă că acolo trebuia să vină Ofelia, nu se putea ca scena să se petreacă intr’o odaie de culcare. Ceva mai mult: monologul acesta are în pro.unzimea lui tunebră ceva din maestatea tragică a situaţiuniior solemne. Se cobo.â prin urmare atmosfera intregei scene prin nota aceasta de familiaritate pe care o introduce poziţiunea pe care o ia eroul. Aşâ câ ori cât ar ţine d. Bulandra la el, patul acela e mai mult decât de prisos.
Nu ştiu ce ar puieâ caracterizâ in chip specific felul cum a test jucată scena portretelor, sau scena din sala de teatru.
La mormântul Oieliei lucrurile se petrec prea violent. D. Bulandra are—pe lângă atâtea calităţi—un incontestabil defect: joacă rece; nu ştie să stabilească o comunitate sufletească intre sală şi scenă.
Ne gândim după toate acestea că s’ar putea să fim prea pretenţioşi. In curând Hamlet va fi' dublat prin d. Nottara. suntem siguri că atunci se va vedeâ cât bine se poate spune despre d. Bulandra. Atunci ÎI vom compară cu d. Nottara. Acum îl comparăm cu Hamlet însuş. Şi, trebue să convenim, de sub mantia grea şi neagră a lui Hamlet nu e ruşine să ieşi chiar înfrânt.— A.—
PUTEREA FINANCIARĂ A ROMÂNILOR DE PESTE MUNŢI
Azi, când importanţa factorului economic în desvoltarea Societăţilor, nu mai poate fi negată de nimeni, e de sigur de cel mai viu interes să cunoaştem valoarea instituţiilor financiare pe care se bazează puterea economică a diverselor grupe etnice. Ca Români, citim cu deosebită luare-aminte amănuntele culese de ziarul Românul (Arad) din Anuarul Băncilor române, din care ne putem face o ideie clară despre importanţa acestor mijloace de luptă în mijlocul celorlalte populaţii ale Ardealului.
După bilanţele dela sfârşitul anului 1910, numărul „Societăţilor pe acţiuni“ se ridică la 145 şi al „Însoţirilor" de capitalişti la 35. Din toate aceste institute de credit şi economii numai 5 -au capital social care să treacă peste 1.000.000 cor. Media capitalurilor sociale scade mult sub 150.000 cor. Suma întreagă a capitalului social de care dispun cele 145 de „Societăţi pe acţiuni" este de 25.802.655 cor. Suma întreagă a capitalului fundamental al celor 35 de. „însoţiri" face iarăşi 776.966 cor. Profitul brut realizat de aceste 180 de institute de credit la un loc este de 14.522.975 cor.; iar profitul net de 3.624.345 cor., şi în sfârşit, mişcarea generală a afacerilor se ridică la circa 200.000.000 cor.	:
NOUA REVISTA ROMANA
<î A 4
J°J
Aceste cifre sunt destul de elocvente ca sa ne arate ca in economia generală a societăţii maghiare, elementul românesc e reprezentat Intr’o măsură respectabilă; totuşi, dacă facem o comparaţie între activitatea totală a acestor instituţiuni şi aceea a unui singur institut unguresc, cum e „Vereinigte Budapester Hauptstădtische Sparcassa", observăm că la un capital cu 10.000.000 cor. mai mic, se reali-lizează un beneficiu net aproape tot atât de mare şi o mişcare generală a afacerilor cu 84.000.000 cor. mai mare. Aceasta dovedeşte că cheltuelile administrative ale băncilor româneşti sunt mai mari, că redevenţa capitalului românesc e mai mică şi că scontul lor e mai ridicat. De aceia silinţa capitaliştilor români trebue să fie de a efteni capitalul pentru a-$î putea extinde afacerile pe o arenă cât mai vastă; atunci capitalul românesc îşi va căpătă rolul pe care îl merită în conflictul de forţe de peste munţi şi va deveni o forţă social-politică mult mai efectivă decât micile incidente şi micile politicării cu care ne am deprins în ultimul timp.—C. P.—
IDEALISMUL NOU IN LITERATURA GERMANĂ. — Lunea trecută, cercul din jurul revistei Vieaţa Nouă şi-a deschis seria a treia a conferinţelor sale. A vorbit d. Ovid Densu-şianu directorul revistei şi fruntaş în acea mişcare de îno-ire a idealului în literatură pe care a inaugurat-o la noi revista de mai sus.
Literatura germană, cea modernă mai ales, e ignorată cu desăvârşire la noi; nici măcar din auzite, cei preocupaţi de literatura vremii nu cunosc personalităţile cari o ilustrează. Şi conferenţa d-lui Densuşianu a fost pentru aceasta fericit aleasă.
Idealismul care a regenerat literatura germană e de aproape legat cu mişcarea naturalistă de prin 1880. După răsboiul din 1870, Germania e cuprinsă de o atmosferă de lâncezeală. Dar curând apoi se porneşte o mişcare în contra acestei lânceziri intelectuale. Lupta o deschid fraţii Hart la 1882: „la o parte cu mediocritatea, cu vechiturile de până acum“, e strigătul scos de ei. Lupta pornită de fraţii Hart e secundată prin 1885 de Conrad, care caută să In-drumeze literatura germană spre naturalism. Conrad se a-
rată influenţat de Zola şi curând curentul nou inaugurat de el primeşte o nouă înrâurire din partea operilor lui Dos-toyevschi, Tolstoi, Bjornson şi Ibsen. Tot în acelaş timp apare o culegere de versuri ale partizanilor şcoalei noui: Moderne Dichter-Rarakiere ; la această culegere se remarcă mai ales Arno Holz, singur sau în colaborare cu lohannes Schiaf. La un an după Moderne Dichterkaraktere apare Revolţi-tion der Litteratur a lui Bleibtreu, prin care sunt sprijiniţi scriitorii din noul curent. Aceleaşi idei stăpânesc şi pe scriitorii care în 1886 fondează societatea Durch; şi prin toate aceste iniţiative se face trecerea dela naturalism spre simbolism.	i
Pătrunderea simbolismului e ajutată şi de opera lui Wagner şi a lui Nietzsche şi până la un punct chiUr de opera lui Ibsen şi de creaţiunile lui Boklin. Printre cei dintâi propagatori ai simbolismului trebue să-l amintim pe H. Bahr; totuşi o afirmare clară a principiilor simboliste porneşte din partea lui Ştefan George şi a scriitorilor grupaţi în jurul revistei Blătter fur die Runst apărută la 1892. Ca şi simboliştii francezi St. George proclamă ca literatură superioară aceea care suggerează mai mult, lăsând pe cetitor să suplinească cu imaginaţia sa intenţia scriitorului. Blătter fur die Kunst răspândeşte în acelaş timp operile simboliştilor francezi, publicând traduceri din Baudelaire, Regnier,
V.	Griffin; lupta începută de St. George e continuată prin reviste ca: Moderner-Alusenalmanach, Pan, şi mai în urmă de Literarische Echo.
Datorită luptei lui St. George liieratura germană a putut înregistra talente ca ale lui Hugo v. Hofmansthal, Rilke, Stuckcn, ş. a. Richard Dehmel în special, e unul din liricii cei mai de seamă de astăzi.
Astăzi se recunoaşte de spiritele cele mai superioare influenţa binefăcătoare a simbolismului asupra literaturei germane, precum a recunoscut-o şi marele istoric Lamprecht, 'care, vorbind de simbolism îl numeşte o „mare cucerire".
Mişcarea pornită la început de câţiva^ a cuprins cu timpul pe cât mai mulţi, aşa după cum lumina răsăritului de soare face să strălucească mai întâi culmile, apoi văile, până ce ajunge să lumineze şi peşterile cele mai reci şi întunecoase.— T.. D. —
■ REVISTA REVISTELOR ■
In Revista generală a învăţământului d. G. G. Antonescu face o călduroasă apărare Pedagogiei trecutului împotriva luptătorilor prea grăbiţi sau prea miopi ai Pedagogiei noui.
Pedagogia actuală nu poate face tabula rasa de tot ce s’a cugetat până acum asupra problemelor educaţiei fără a întrerupe continuitatea evolutivă în care se desvoltă fiece disciplină omenească şi fără a pierde firul conducător care trebuie să o păzească de erorile trecutului, cârmuind-o în acelaş timp în chaosul pedagogic al multelor curente din timpul nostru.
Unilateralitatea metodei experimentale întrebuinţată în mod exclusiv de pedagogii noi, cum şi însemnătatea restrânsă a soluţiunilor pe care le-a putut procură ea, ne îndeamnă să căutăm în pedagogii clasici răspunsuri mai complete şi mai profunde, căci aceştia erau mai în măsură să atingă chestiunea idealului şi să facă mai clară şi mai apropiabilă metoda, de oarece se găseau în curentul cercetărilor filosofice, indispensabile adevăraţilor pedagogi.
„Aşa dar, alături de cercetările noui în pedagogie, se impune studiul pedagogiei clasice, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere practic, atât pentru reformatori şi teoreticiani cât şi pentru educatorii practici, atât din punct de vedere al conţinutului cât şi din punct de vedere al metodei
Cercetările de Istoria Pedagogiei făcute de d. G. G. Antonescu până acum, ii dau de sigur autoritatea necesară pentru a tempera zelul inovatorilor.
Pentru o cât mai largă răspândire a tendinţelor de rafinare a vieţii noastre literare a început să apară în Bucureşti FaruL Cuvântul aşa de categoric care deschide primul număr, gustul cu care vrea să fie tipărită această foaie, pre-
ţui excepţional de mic—5 bani—cu care se vinde, toate dovedesc atitudinea propagandistă pe care Farul înţelege să o ia in atmosfera aşa de insuportabil îmbâcsită a lite-rilor frumoase. Publicaţiunea aceasta se arată a avea legături cu d. Densuşianu. Eră şi natural. D-sa cel dintâiu, şi —vai 1—poate cel din urmă a înţeles să facă la noi artă în afară ele orice ambiţtfuni neîndreptăţite şi de orice combi-naţiuni patriotico-financiare. Pentru rsbânda deplină a idealismului curat în care trebue să credem, să nădăjduim că în ţara românească sunt mulţi oameni cari aprobă în principiu (ronda dezinteresată şi tragică a celui mai nerăsplătit propovăduitor al unor gânduri bune, şi că Farul va avea norocul să lumineze bezna sufletească a celei ma? patente şi
mai pretenţioase ignorante.........Afară: numai dacă nu cumva
vremea minunilor s’a închis...!
încercarea cu La Revue Roumaine, care vrea să fie „o legătură între Franţa şi România şi în acelaş timp un tablou viu de tot ce se petrece în ţările româneşti",— nu e nouă şi e mai prejos de precedentele. „La Revue de Roumanie", cea de mai acum doi ani, a d-lui Virgil Arion, se prezenta serios, şi nu ştim de ce n’a putut dăinui.— Direcţiunea celei de astăzi (ea îşi păstrează anonimatul) scrie în capul primului nr. de azi că publicaţia va fi „absolut eclectică" şi că „orice laude iperbolice sau polemice violente vor fi excluse"; pe când în corpul revistei se repetă: ba că „D. Victor Eftimiu e fără îndoială un simbolist", ba că „talentul său îl aşează imediat după Vasile A-Iexandri", ba că „d. Victor Eftimiu se arată ca discipol al lui Nietzsche"; ş. a. in. d. Tot o delicată preferinţă personală a făcut de sigur pe direcţiune să aşeze pe copertă (imitată după.. „Flacăra") chipul visător al D-rei A. Macry
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
3e>4
artista Teatrului nostru Naţional, sau să ne insinueze numele Contelui Leon de Montesquiou-Fczensac care—de unde şi până unde?—a devenit „notre maître et ami“.
Pe sumar citim numele d-lor: A. D. Xenopol, d-ra Agep-sinc Macry, Leo Bachelin, Ion Minulesco, Victor Eftimiu, Al. T. Stamatiad, Jean Al. Lahovary, N. Davidesco, Helene Vacaresco, Ch. Ad. Cantacuzene, Caion, Mărie Solacol şi Leo Claretie care povesteşte străinătăţii isprăvile lui Pante-liinon prin... Oltenia: la Căliniăneşti şi Piteşti!
In Luceafărul, d. Goga publică o poezie. Jos, ni se spune că ea vine din Seghedin... E, acesta, un lucru care singur ne poate aci mişcă cu adevărat.
D. Dr. Onisifor Ghibu sfârşeşte lungul şi interesantul nău raport asupra şmtii româneşti din Ungaria in anul 1911, scris documentat şi cu competenţă, dsa fiind—pare-ni-se inspector al învăţământului românesc în Ardeal. „Cari sunt concluziile car? s'ar .putea trage pentru viitor din toate aceste constatări asupra şcoalei române în 1911? Am văzut că în multe privinţe progresăm, dar a trebuit să înregistrăm şi anumite regrese. Am văzut că progresul l’am reali'zat numai prin noi înşine şi am văzut că şi unele cauze ale regresului trebuesc căutate tot în noi înşine. înlăturarea multor piedeci nu atârnă de noi, dar piedici la urma urmelor,
■se găsesc în calea tuturor lucrurilor bune din lumea asta, şi pentru aceea ele tot rsbutesc. Mântuirea să n’.o aşteptăm dela nimeni în afară de noi. Intre împrejurările noastre dela alţii ne v?n numai piedecile“.
D-l Dr. Pavel Roşea face o dare de seamă pe larg asupra nouei lucrări a d-lui Rădulescu-Motru: Metafizica; iar bă-
trânul dar vrednicul profesor din Cratova, M. Strajan, scrie lucruri interesante despre Spiritism.
D-l I. Irimescu-Căndeşte (nu: Gândeşte), scrie literatură: Moş Udrişte, Moş Ilie, Mătuşa Ilinca, şi alţi asemenea moşi şi mătuşe.	.
Intr'un editorial din Revue Contemporaine, se atinge delicată chestiune poloneză. Ca răspuns la acuzaţia continuă de prigonitori ai Polonezilor, Ruşii răspund că persecuţia lor e o invenţie a celor interesaţi şi a unor spirite generoase induse în eroare; pe când în realitate Polonezii sunt catolici ultra-montani şi ca atare ei persecută pe pravoslavnicii ruşi acolo unde trecerea lor politică îi pun în măsură să o facă, şi anume în Gafiţia austriacă. In această provincie Ruşii ortodoxi sunt dispreţuiţi ca element etnic în alcătuirea politică a provinciei, astfel că patru milioane de locuitori îşi pierd fiinţa lor naţională sub denumirea de Ruteni; în acelaş timp clerul ortodox este împiedicat prin mijloace iezuitice dela îndeplinirea serviciilor divine cum s’a întâmplat în acel sat ortodox al Galiţici în care biserica ortodoxă a fost închisă prin ordinul administraţiei punându-se la intrare o tăbliţă cu inscripţia „Închis pentru cauză de epizootii, în conformitate cu regulamentele asupra grajdurilor". Aceste fapte îndreptăţesc pe Ruşi să procedeze la fel în Polonia rusească pentru a nu lăsă ca elementul pravoslavnic rus să fie la discreţia Polonezilor chiar în cuprinsul stăpânirei ruseşti.
Desigur că această versiune rusească e o scuză tot atât de iezuitică a unor persecuţiuni despre care ne putein face ideie din cele ce se petrec cu fraţii noştri din Basarabia.
* MEMENTO ■
Universitatea din Cernăuţi a fost cercetată in semestrul trecut de 1232 de studenţi. După naţionalitate, sunt 6 14 Germani inel. evrei, 312 Români, 187 Ruteni, 80 Poloni, 14 Sârbi, 11 Ruşi, 10 Bulgari, 1 Maghiar, 1 Armean şi 1 Englez. Statistica aceasta nu e tocmai îmbucurătoare pentru noi Românii Ea ne arată că Românii fac numai 25°/o din întreaga studenţime cernăuţeancă, un fapt, care devine şi mai trist, dacă ştim că 70 dintr’aceştia fiind din România, părăsesc Bucovina imediat după terminarea studiilor.
Din operile filosofului englez David Hume, a ieşit o „alegere" in franţuzeşte, având o prefaţă de Levy-Bruhl, profesor la Sor-bona.	-
O excelentă lucrare informativă e Histoire de la Philosophie medievale de Maurice de Wulf, care apare acum In a patra ediţie, revăzută după cercetarea tuturor lucrărilor noi asupra acestui subiect. (lOfr.)
Din Emerson a apărut o nouă traducere franceză cu titlul: Les Eorces eternetles et autres essais.
—Un nou roman, social, de H. O. Wells apărut în traducere franceză: Anne Veronique.
— Guvernul austriac plătise 1.900.000 cor. pentru un teritoriu din loachimsthai, care i se părea abundent în radiu. Productivitatea lui anuală de radiu a fost până acuma de 1.5 gr. anual. Se speră că producţia se va urca la 4 gr. anual. In acest caz Austria va fi în stare să acopere lipsa de radiu din întreaga lume. Preţul unui gram de radiu este de 400.000 fr.
Cestiunea agrară în România a făcut obiectul unei noi teze de doctorat în drept la Paris. Teza aceasta poartă titlul: Le credit agricole et le credit foncier en Roumanie, şi a fost susţinută de distinsul nostru compatriot Mih. Macavei din T. Severin
La Bruxelles, cunoscuta autoare a multor studii de pedagogie şi psihologie, D-r I. Ioteyko, a luat iniţiativa fundării unei Facultăţi internaţionale de pedologie, în care după un studiu de trei ani se pot obţine diplomele de licenţiat şi doctor in ştiinţele pedologice. Inscripţia costă pe an 250 lei. Această Facultate va dispune de patru laboratoare: 1) pedologie; 2) psihologie experimentală; 3) fisiologie şi an-tropometrie; 4) chimie.
—- Cele mai mari oraşe din lume sunt următoarele: Londra cu 7 252.963 locuitori, New-York 4.766.883, Paris 2.763.393, Tokio 2.186.079, Chicago 2.185.283, Viena 2.085.888, Berlin 2.070.695, Petersburg 1.678.000, Filadelfia 1.549.008 şi Moscova cu 1.359,254 locuitori.
In importanta publicaţie germană: Jahrbuch Jiir Gesetzgebung, de sub direcţia lui Schmoller, a apărut un important studiu al d-Iui I. Nistor, profesor la Universitatea din Viena, asupra administraţiei vămilor în Moldova prin secolul al 15-lea şi 16-lea.
Din operile lui Vogue a apărut de curând un volum de Pagini alese (Plon-Paris, 3,50) cu o prefaţă de Paul Bourget. Scriitor tradiţionalist prin opera sa capitală şi celebră „Morţii cari vorbesc", Vogiie a avut marele merit de a mai fi făcut cunoscut Franţei, şi apoi între-gei lumi, „Romanul Rusesc", prin cartea cu acest titlu, faimoasă. Venise, cu această din urmă operă, înrr’o vreme când desvoltarea morală a romancierilor ruşi trebuia să fie isvorul care să tămăduiască viaţa sufletească a Franţei şi mărginirea ei intelectuală—scrie prefaţierul.
Un poet francez tratează foarte serios în poemele sale, actualitatea şi faptul divers. Astfel, în ultimul timp, Robert de Souza, acesta e poetul, celebrează victoria boxeurului francez Carpentier asupra americanulni Lewis; sau se inspiră din violarea unui mormânt într’un cimitir din Paris. ’
Luni 5 Martie ora 9 seara, d. O. Oalaction, un bun scriitor, va vorbi la Conferinţele „ Vieţei Nouă" (Sala Liedertafel) despre Poesia Psalmilor.
„l’lllustration” a început publicarea unei opere postume şi neisprăvite a lui Tolstoi: jurnalul inedit a lui Feodor Kuzmitch. Opera aceasta aruncă o lumină interesantă asupra aspiraţiunilor lui Tolstoi cari au culminat in fuga lui la Astopovo. Feodor Kuzmitch e personagiul legendar sub care crede poporul că se ascunde persoana ţarului Alexandru I un reformist şi filantrop.
—	Impozitul pe venit In doctrină şi legislaţiunea comparată, este titlul unei interesante monografii scrise de d. Constant C. Oeorgescu, doctor în drept şi inspector agricol.
—	A apărut un studiu asupra lui Honort Daumier caricaturistul-pictor francez de prin prima jumătate a secolului trecut. II face Louis Nazzi, cu multă înţelegere şi simpatie. Daumier, a fost un inspirator al unor artişti de talia lui Millet şi Delacroix, amic al lui Bau-delaire, Corot şi Banville, artist al cărui geniu autentic a fost adesea sacrificat ziaristicei sau unei arte de amuzament; dar puterea realismului său şi adâncimea poesiei sale I’au făcut să dea din când in când câte o operă care să rămâe nemuritoare. Mulţi ani din vieaţă şi i-a petrecut necunoscut, sărac, până ce a sfârşit cu o pensiune ridicolă din partea Republicei.