NOUA REVISTA ABONAMENTUL: Ia Romftnia un an (48 NUMERE). 10 lei ,, şease luni.....6 ,, In toate ţ&rile uniunei poştale un an 12 „ ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE In fiecare duminică REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA -------- Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 Director: C. RADULESCU-MOTRU DIRKCŢIA: Bucureşti, B-dul Ferdinand 55 . telefon 8/6$ Profesor la Universitatea din Bucureşti. UN NUMĂR: 25 Bani le găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei. No. 18 DUMINICĂ, 26 FEBRUARIE 1912 Voi. XI NOUTĂŢI Reforma Administrativă Expunerea de motive a proectului de lege pentru descentralizarea administrativă, stabileşte în principiu numai idealul descenlralizărei administrative ; proectul de lege însă nu înfăptueşte de loc idealul ! Pentru care raţiune se impune reforma administrativă ? Pentrucă, spune expunerea de motive, sistemul actual al centralizărei înăbuşe iniţiativa particulară, falsifică regimul parlamentar şi nu mai avem caractere. Descentralizarea însemnează aşadar reinsănătoşirea vieţei noastre politico-so-ciale, prin faptul că creiază cetăţeni cu deplină încredere într’înşii. E o dorinţă nutrită de toate conştiinţele româneşti. Nimic de obiectat prin urmare Î11 această privinţă. Trecând însă la textul proectului, se constată că descentralizarea aceasta salvatoare este numai o pseudo-dcscenlrali-zare, sau o dislocare biroucratică, cum s’a zis foarte bine. Directorii regionali, potrivit art. 5 şi următorii din proect, sunt sub autoritatea şi controlul miniştrilor respectivi, au atribuţiuni şi competinţă restrânse, execută prin delegaţie diferite dispoziţiuni ministeriale, deciziunile lor pot fi desfiinţate de către guvern Î11 urma unei decizii a consiliului de miniştri, şi, în cazuri urgente, când va li vorba de ordinea publică, ele pot ii anulate direct de către ministerul de Interne. Bugetul regiunei depinde apoi de cel al Statului. Cu toate că însăşi expunerea de motive sfârşeşte prin a declara că legea va li numai o lege de experienţe pentru cetăţeni, rezultatul nu va fi nici măcar acesta, pentrucă aşa cum este alcătuită nu va determina nici o schimbare -a stărei de lucruri actuale. Ast-fel, în sistemul proectului, moravurile politice vor rămâne aceleaşi, sistemul electoral continuând să tic ace-laş. Prefecţii amovibili şi depinzând atât de directorii regionali (cari până la un oare-care punct vor ti sub dependenţa miniştrilor respectivi) cât şi de Ministrul de Interne Î11 ceeace priveşte atribuţiunile poliţieneşti, — vor fi tot unelte de partid, continuând să confunde interesele politice cu cele administrative, care nu vor fi atât de descentralizate ca să nu le cedeze. Comuna tot nu se va întări. Pe deoparte din cauza ace-luiaş regim electoral, pe de alta din pricina proectului care menajează regimul actual. Astfel, găsim într'însul dispoziţia că comitetul regional, între alte atribuţiuni, va valida şi judeca contestaţiunile relative la alegerile de consilier’ din comunele rurale şi cele urbane nereşedinţe, etc. Dar acest comitet regional se va compune din consilierii căzuţi la sorţi, câte unul de fiecare consiliu judeţean, şi cum acest consiliu judeţean va li guvernamental, înţelegem bine că orice fel de aranjament va fi posibil în sânul acestui comitet potrivit intereselor partidului respectiv, şi ace ta cu tot votul consultativ al Directorului regional. Viţiul va rămâne deci descentralizarea neputân să dea roadele poetice ale expunerei de motive.—Se obiectează că o descentralizare desăvârşită nu se poate concepe fiind anticonstituţională. Această scuză însă nu îndreptăţeşte proectul, modificarea Constituţiei trebuind să precedeze reforma administrativă sau mai exact să fie făcută odată cu aceasta, şi numai aşa se va putea vorbi de o regenerare a caracterelor, a conştiinţelor şi de o viaţă politică nouă. Dece nu a ales guvernul calea aceasta? Nu numai pentrucă nu are popularitatea şi forţa electorală spre a o face; dar pentru că tocmai îi convine actualul regim electoral sub domnia căruia' doreşte să continue a trăi, visând însă mereu o regenerare, într’o formă imposibilă, a stărei actuale de lucruri. De aceea s'a recurs la acest fel de descentralizare sui gc-neris, care poate cadra cu o concepţie reacţionară, nu însă şi cu tendinţele noui de prefacere socială care reclamă si-tuaţiuni clare. Dar o prefacere a vieţei noastre politico-sociale în momentul de faţă, nu s’ar ii putut oare obţine prin inamovibilitatea prefecţilor şi recrutarea lor în altfel de condiţiuni, aşa ca administraţia să fie scoasă din politică ? Petiţiunile pornite din iniţiativa partidelor de opoziţiune, accentuiază în primul rând că proectul d-lui P. P. Carp schimbă „împărţirea teritoriului României, singura împărţire primită de Constiluţiune şi care datează din începuturile chiar ale principalelor române“. Aceasta este o critică justă. In această ordine de idei petiţiunile adaogă : Proectul de lege desfiinţează în fapt vechea noastră alcătuire, răpeşte mai toate atribuţiile Corpurilor alese ale judeţelor, scoboară pe dregătorul judeţului (numii in vremuri ispravnic şi acum prefect), stinge viaţa din 26' capitale de judeţe pe care nu le-a creat capriciul nimănui, ci frământările vremei. ■ Motivul că acest alenlat la viaţa noastră naţională aduce o uşurare a treburilor publice, un este de cât un pretextu. iar in ce priveşte organizarea practică a noilor directorate, create de legea d-lui Carp, petiţiunile opoziţiunii adaogă iarăşi cu drept cuvânt : Proectul de lege nu face descentralizare administrativă, ci dislocare biurocralică. Nu face descentralizare administrativă fiindcă nu sporeşte, din potrivă, scade atribuţiile corpurilor alese. Iar dislocarea biurocralică pe care o stabileşte, va duce la o adevărată congestiune administrativă, dacă consiliul de miniştri ir uza serios de dispoziţia care-i dă dreptul să modifice în-cheerile uşa zişilor directori regionali. Consiliul de miniştri având el să examineze actele administrative din ţoală ţara ale. celor patru departamente din fiecare directorat regional, ar îndeplini sau o simplă formalitate, ceeace ne-ar da legaţi capriciilor gnasi-minişlrilor de regiuni, sau ar aduce o adevărată confuziune administrativă care n'ar putea dura nici câteva luni de zile. Este cert, că aplicată această reformă administrativă, sub regimul constituţional de faţă, ea va continua să falsifice tot mai mult regimul nostru parlamentar, caracterele şi între, gul organism social. — N. Ştefănescu-Iacint — 274 NOUA REVISTĂ ROMANĂ POLITICA REORGANIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR Proectul de lege pentru reorganizarea învăţământului superior, pe care Ministrul de instrucţie publică l’a pus în discuţia consiliilor profesorale, şi pe care, probabil, dânsul are intenţia să-l voteze în grabă, cuprinde câteva modificări la legea în vigoare a Universităţilor ; lege, care cum se ştie, a fost opera d-lui Sp. C. Haret. Modificările nouei legi sunt de două feluri. Unele consistă în enunţări de principii mari şi solemne cărora legea însă nu le dă nici un mijloc practic de a se înfăptui; iar altele consistă în introducerea unor mici portiţe, prin cari o anume categorie de candidaţi la catedrele universitare noate să-şi vadă mai curând realizate aspiraţiunile lor, şi cari modificări vor avea de sigur norocul să fie înfăptuite chiar a doua zi după votarea legei. Să vedem primul fel de modificări. Acestea sunt cuprinse în articolele 55, 56 şi 61 ale legei. Legea cea nouă declară solemn că pe viitor : pe lângă unele facultăţi se va putea organiza un învăţământ superior agricol, comercial, dentistic, me-dico-legal, electrotecnic şi multe de acestea cu acelaş caracter de ştiinţă aplicată. Cu un cuvânt, se deschide larg orizontul Universităţii spre ştiinţe de ori şi ce natură, aruncându-se la o parte doctrina că ştiinţele universitare sunt numai ştiinţe teoretice! Şi ca să se dea o mai mare întărire acestor enunţări, se adaogă în art. 61 : Decanul fiecărei facultăţi poate admite ca „audienţi“ şi persoane care nu posedă diploma de absolvire a unui liceu ori seminar, însă au vârsta de 17 ani împliniţi. Prin urmare: ştiinţe noi, şi populaţiune studen-ţiască nouă ! Iată principii, cum nu se poate mai largi pentru o ţară ca a noastră şi redate într’o formă cum nu se poate mai solemnă. Germania nu are încă, în nici un statut universitar, enunţate aceste principii cu atâta liberal itate. Să vedem acum mijloacele de înfăptuire ale acestor principii. Cum se creiază catedre pentru noile ştiinţe? Aşa cum se creiau şi în legea d-lui Haret, adică: prin legi speciale, după propunerea consiliilor de Facultate şi a'Senatului Universităţii ! Dar mai înainte ce oprea oare ca asemenea catedre să fie creiate? Absolut nimic. Legea cea nouă nu dă nici un mijloc practic mai mult peste legea cea veche a d-lui Haret! Ministrul cel nou anunţă numai că pot fi create şi catedre pentru ştiinţe speciale, dar pentru realizarea unor asemenea catedre nu dă nici un ban. Paradă de principii şi atâta tot! Ar fi fost însă un mijloc pentru ca şi fără a da un ban, Ministrul să poată totuşi deschide un drum ştiinţelor practice, folosindu-se pentru aceasta de taxele pe care le-ar plăti audienţii prevăzuţi la art. 61. Anume, legea cea nouă ar fi putut prevede că audienţii, cari se înscriu la anumite cursuri practice, vor plăti după numărul orelor de curs anumite taxe, cari se vor încasă de profesorii, agregaţii sau docenţii cari vor ţine aceste cursuri. Cu chipul acesta, ramuri noi de ştiinţă, şi-ar deschide drum în Universitate, după cerinţele populaţiunei audienţilor, fără nici o sdrunci-nare în tradiţiunea de până acum. După ce se învederează apoi necesitatea cursurilor începute, Statul vine cu o lege pentru creare de catedră. Dar un asemenea mijloc simplu, usitat pretutindeni aiurea, este absolut interzis de noua lege. Un profesor titular nu poate să facă un curs alături de specialitatea sa, decât după împlinirea mai multor formalităţi ! Trebue să ceară profesorul titular autorizaţia consiliului Facultăţii şi să explice onor. Ministerului dorul ce Fa cuprins să iasă din materia cursului său teoretic (art. 82). Iar dacă în sfârşit profesorul titular dobândeşte autorizaţiunea să facă şi alte cursuri decât acelea cuprinse în catedra sa, atunci legea cea nouă impune, ca o pedeapsă, ca numai decât aceste cursuri să fie totdeauna gratuite şi facultative! Adică de ce aşa? Se înscriu la Facultatea de ştiinţe 100 de audienţi, cari ar dori să asculte un curs practic de agronomie. Un profesor titular se de-cidej ca în afară de cursul său obligatoriu, să ţină şi acest curs suplimentar. De ce nu l’ar putea ţine? De ce n’ar putea fi plătit pentru acest curs de către audienţii, cari au tot interesul să-l urmeze? De ce să aştepte până ce d. Ministru va binevoi să vie cu o lege de creare de catedră, când s’ar putea începe cursul prea bine cu câţiva ani înainte? Fiindcă,—s’o spunem fără înconjur,—pe deoparte Ministrul este foarte curagios, când este vorba ca în principiu să deschidă larg poarta Universităţii pentru ştinţele practice noi, dar în fapt este foarte fricos, să dea din mână cheia acestei porţi. Ministrul vrea sa nu se deschidă un curs nou fără ştirea lui, şi fără o lege în regulă ! Liberi sunt domnii profesori să ceară ori câte cursuri practice pentru trebuinţele audienţilor, dar să se mărginească numai în a le cere cu petiţie în regulă şi să aştepte ce va zice Parlamentul, adică guvernul; de început să nu înceapă nimeni să facă asemenea cursuri, că e mare primejdie ! Mai mult decât atât. Profesorul titular, nu numai că este împedicat să facă cursuri altele decât acelea de specialitatea sa în lăuntrul Universităţii, dar este oprit chiar să dea concursul său la o întreprindere particulară în afară de Universitate! In legea cea nouă citim într’adevăr această aberaţiune: Art. 84. Pe viitor profesorii agregaţi şi profesorii titulari universitari nu vor putea fi şi profesori secundari, atât în şcolile secundare, militare secundare ori profesionale tpublice, cât şi în cele particulare. Adică, să presupunem bunioară, că un filantrop se decide să înfiinţeze, aceea ce Statul ar fi trebuit să înfiinţeze de mult, o şcoală pentru copii anormali. La conducerea acestei şcoli, care cere o pregătire specială, ori şi cine poate să-şi dea concursul, afară de profesorii şi agregaţii pedagogi dela Universitate ! ! Acest articol 84 merită să fie pus în ramă specială! Este pur şi simplu fenomenal. Dar dacă d. Ministru este aşa de fricos, când este vorba să deschidă poarta cea mare a’ Universităţii NOUA REVISTĂ ROMÂNA 275 pentru iniţiativele profesorilor titulari, în schimb dânsul este foarte curagios, când este vorba să deschidă portiţele de din dos ale Universităţii pentru a înlesni pătrunderea înăuntru a favoriţilor săi ! Sunt foarte multe articole în legea cea nouă, cari în discuţiile de astăzi ale profesorilor universitari, nici nu mai sunt denumite după numărul lor de ordine, ci sunt denumite după numele persoanelor pentru cari ele sunt făcute. Aşa avem: articolul d-lui Ministru ; articolul d-lui frate de ministru ; articolul d-lui cumnat de Ministru ; articolul d-lui director agreat de Ministru; articolul d-lui favorit al d-lui Ministru..., până şi articolele speciale d-lor membrii X, Y, Z din comisiunea pe care a consultat-o d-1 Ministru la alcătuirea proiectului ! Toate aceste articole constituesc partea positivă a proiectului şi raţiunea pentru care se stărueşte pe zor ca acest proiect să fie votat! Este dela sine înţeles, că aceste articole constituesc şi partea originală a proiectului. Cu vechea lege a d-lui Haret, se puteau deschide tot felul de cursuri practice, dar nu se puteau cu uşurinţă introduce în Universitate anumitele persoane din jurul d-lui Ministru actual. Această lacună o împlineşte cu prisosinţă proiectul cel nou. In această direcţie nou! proiect merge foarte departe. El introduce până şi monopolul în favorul unor anumite persoane. Astfel în art. 106 găsim conducerea seminarelor pedagogice de pe lângă Universitate trecute sub monopol. Tot astfel în art. 122 se face o situaţie aparte personalului dela observatorul meteorologic. Singura modificare serioasă, care merită a fi ţinută în seamă din noul proiect, este acea adusă prin art. 78, şi anume suprimarea dreptului ce avea fiecare Universitate de a recomanda Ministrului un candidat pentru o catedră vacantă. înainte, pentru o catedră vacantă Ia Bucureşti, bunioară, aveau dreptul să recomande câte un candidat atât Universitatea din Bucureşti cât şi cea din Iaşi, Ministrul având alegerea între ei doi ; pe când acum nu mai recomandă decât Universitatea unde s’a produs vacanţa. Această modificare însă nu este îndeajuns de susţinută prin restul proiectului. Chiar în acelaş articol (78) se păstrează dreptul celeilalte Universităţi, unde nu este vacanţa, ca să-şi trimeată şi ea un delegat în comisiunea care examinează titlurile candidaţilor. Apoi în alte articole (cum este 62) se vorbeşte de regulamente comune ambelor Universităţi. Proiectul nu are curajul să proclame autonomia definitivă a fiecărei Universităţi în parte. In definitiv, proiectul de lege pentru reorganizarea învăţământului superior, înaintat de d. Ministru actual Universităţilor pentru a fi discutat, nu ni se pare o operă care să merite onoarea de a înlocui legea în vigoare, opera d-lui Sp. Haret. Legea cea nouă nu pune la dispoziţia Universităţii alte mijloace de progres decât acele cuprinse şi în vechia lege ; în schimb însă noua lege înlesneşte practica hatârului, şi cu aceasta aduce o ştirbire prestigiului Universităţii. CĂRŢI NOI E MERSON') Născut în 1803 şi mort în 1882, Emerson e puţin cunoscut nu numai la noi, ci chiar şi în Franţa ori în alte ţări. Micul volum de Essais Choisis, publicat acum de Alean, ne dă în traducerea doamnei Henriette Mirabaud-Thorens o serie de.... eram să zic poeme— de priviri filosofico-poetice ale cugetătorului american. Cea dintâi—Experience—e de o frumuseţe sclipitoare: lirism, avânt aproape religios, cugetări strălucite, luând fără preget înfăţişarea unor maxime ori de inscripţii lapidare, de epigrame antice. Iată câteva citate la întâmplare: „Intrebuinţează-ţi timpul bine: iată fericirea".1) „Lucrul cel bun- e pe drumul cel mare".2) „Viaţa, în ea însăşi, nu e decât o chimeră zadarnică şi scepticism; un somn mic în mijlocul altuia mai mare".3) Une-ori sunt serii întregi de asemenea sentinţe, înlănţuite uşor, alunecând una după alta, în timpul citirii. De pildă: „In tot timpul vieţii noastre, somnul ni se opreşte în pleoape, aşa cum, în timpul zilei, noaptea flutură în umbra crengilor de brad. Toate lucrurile pentru noi pare că plutesc şi, că sunt în ceaţă... Viaţa nu ne e aşa de ameninţată ca percepţia. Ca o nălucă alunecăm prin Fire fără să putem regăsi locul pe care-1 ocupăm."4) Peste vre-o pagină: „Toate zilele ni se scurg într’o astfel de nerod-nicie încât putem să ne întrebăm cu mirare unde şi în ce chip am câştigat aceea ce numim : înţelepciune, poezie, virtute. Niciodată nu le-am dobândit la o anumită dată din calendar. Undeva, în viaţa noastră trebue să fi fost aduse zile cu întipăriri de lumină cerească, de felul celor pe cari le câştiga Hermes prinzându-se cu luna dă o să facă să răsară soarele. S’a zis: Orice suferinţă pare vulgară în clipa când o înduri. Orice navă e un subiect de roman, afar’ de cea pe care plutim. Să ne îmbarcăm şi romanul va părăsi vasul nostru pentru a se agăţa de altă pânză. Viaţa noastră, ne pare trivială şi ne dăm în lături de a o preamări. Oamenii par să fi învăţat dela zări meşteşugul de a se’ndreptâ mereu şi de a nu putea fi atinşi niciodată".5) Etc. etc. Ce este ciudat în acest prim Essai, mai mult decât în altele, e faptul că mai toate frazele acestea lapidare, mai toate cugetările astea frumoase, adânci şi —de multe ori—practice, se înlănţuesc aproape la întâmplare. Cu alte cuvinte autorul impresionează prin 1) Emerson, Essais choisis, Alcan-Paris, 1912, pag. 11). 2) Idem, Ibidem p. 23. 3) „ „ p. 26. 1) Emerson, op. cit. p. 2. . 5) Emerson, Op. cit. pp. 3-4, C. Rădulescu-Motru 276 NOUA REVISTA ROMANĂ puterea ideilor, prin sclipirea expresiilor, dar nu caută să alcătuiască un tot. Când, acum câţiva ani, Emile Faguet, făcând o dare de seamă despre o lucrare a domnului Dugard, lămuri într’un studiu filozofia şi arta de exprimare a lui Emerson, observă între altele, că filozoful american era împotriva argumentării. „Argumentarea e totdeauna o alterare şi de altmintrelea o profanare a ideii. Să argumentezi, să înfăţişezi ideile într’o înlănţuire logică, să le faci să iasă unele dintr’altele sau să le legi între ele, asta însemnează să le faci artificiale; înseamnă să le fi făcut artificiale şi să nu vrei să le dai la lumină decât când le-ai făcut astfel. Asta înseamnă că le-ai omorît sau că ai aşteptat ca să fie moarte pentru a le face ca să meargă în rânduri. O argumentare este un lanţ de puşcăriaşi care n’ar fi decât schelete. Viaţa nu vine decât din viaţă. Dacă vrei să torni ideia vie într’un creer viu pentru ca s’o înviezi şi mai mult, toarn-o aşa cum s’a născut. Ideia e inspirarea.1) Cele spuse de d. Faguet ne lămuresc pe deplin asupra chipului de exprimare obişnuit lui Emerson, chip care e făcut să ne mire pe noi Latinii, zice d. Faguet, şi care ar fi mirat şi mai mult şi pe Grecii de odinioară. Aparte luate însă, sentinţele acestea ale lui E-merson sunt mici poeme. La un loc el spune: „Noi trăim la suprafaţa lucrurilor. Să ştii să aluneci pe suprafaţa asta ; arta vieţii este acî.“2) Ideia poetică şi filosofică se găseşte şi în Etica lui Spi-noza, unde Michel Bedee3) o citeşte cu durere şi e cântată şi în versurile vestite ale lui Moreas, în stanţa care începe cu: Ne dites-pas: la vie est un foyeux festin...4) In prefaţa traducerii franceze, d. Henri Lichten-berger îl alătură de Nietzsche. In studiul său asupra filozofului german, d. Rădulescu-Motru îl arătase încă de mulţi ani pe Emerson ca un precursor al antidemo-cratismului puternic al aceluia.5) Profesorul francez îi găseşte alte legături. In lupta pe care omul superior o duce impotriva desgustului de omenire, de sine şi de univers,—desgust care tinde să-l doboare, să-l copleşiască, sunt momente de revoltă, de isbuc-niri de energie supremă. Ca şi Zarathustra, care sbu-ciumându-se, isbuteşte să înlăture şarpele negru al desgustului, Ralpli Waldo Emerson se ridică strigând : Mereu înainte. Ideile lui nu sunt totdeauna aceleaşi. „Nu te teme de contraziceri, spune d. Faguet că pare a zice Emerson, în unele părţi ale operilor sale“. Sinceritatea şi spontaneitatea e tot ce vrea filosoful american dela cugetător şi artist. El vrea o viaţă puternică.6) S’ar părea deci că acel „vivre dangereusemeijt" pe care d. Faguet7) îl găseşte, şi Ia Platon şi la Nietzsche, drept ideal, e 1) Faguet, Sur Emerson, dans la „Itevue Latine1*, YU-ieme annee No. 6, 25 Juin 1908, p. 329. 2) Emerson, op. cit. p. 21. 3) Andre Bcaunier: I.'llommc ,,sucia-liştilor" şi un admirator al d-lui Victor Eftimiu. Ii place de-asemenea să cetească „Mica nublintate" si bea în fiecare zi câte cinci nahare de bere. U11 tir) de salahor îngrăşat, cu mâini mari şi cu gesturi mărunte). • SCENA I. ÎNTÂIUL: Ei, acum, să discutăm şi ceva literatură. AL PATRULEA: Victor Eftimiu scrie o nouă piesă de teatru sătesc care se va renrezentâ şi pe scena din Cocioc. îmi place cum scrie Victor Eftimiu. Are sare. Are aur... Nu e prea modern dar aşa e şi corect în literatură: idei sănătoase, cap luminat, opinci si cai —aţi auzit poate că am cumpărat doi cai,—nu fel de fel de decadentism, pornofogrografism, simbolism şi alte ismuri... AL TREILEA: Da, şi are toată dreptatea Cincinat Lovinescu când scrie că Eugen Eftimiu şi Nanu Pa-velescu sunt cei mai buni ziarişti ai noştri. Căci oamenii aceştia au învăţat mult dela Macchiavelli ; în „Scrisorile*' din moara mea"- ale lui Lovinescu aflu sentimentalismul delicat al lui Badea Cârţan. Dar ce ziceţi voi de pildă de: Dimitrie Angliei? TOŢI (în cor) : Cine-i ăla? AL TREILEA (însilă) :Un poet. A publicat chiar mai zilele trecute „Oglinda fermecată". Se spune, că poetul ăsta nu crede în Dumnezeu şi scrie de scoici şi de ochi de căprioară... Se înduioşează de „Iaşii care se duc", şi de „Iaşii care vin" renrezentati prin Lovinescu atât de frumos în „Paşi în noroi". TOŢI: Ei, ia slăbeşte-ne cu Angliei al d-tale. Poet nu poate fi decât cetăţeanul care crede în Dumnezeu şi scrie de preotese si de Feţi Frumoşi. ÎNTÂIUL: Aşa e, literatura trebue să fie adevărată şi patriotică. Să fie versuri lungi, şi la fiecare strofă: „Patrie... Naţie... Dumnezeu" CeiUilţi însă, nu cunosc cinstea şi demnitatea literaturii. Uite, am fost ieri la Bucureşti. Şi m’am dus la teatru, ca să văd o piesă; ştii, o piesă, nu glumă : să fluere un păstor, să se căiască un Zmeu, să văd cinematograf şi să mă bycur de cântece frumoase din cimpoi. Mă duc la teatru şi ce văd : O călugăriţă plângea la lună, ca o căţea—şi vorbea de flori roşii şi de ciuperci albastre, de fântâni sclipitoare şi de Sâtu, cu turturica ei, care o.tot sărută şi îi zice: Maică, Maică! Pe urmă, cântece Ia mănăstire şi la nuntă, ş’apoi fugi pe scenă doamna Romanescu şi începu să ţipe: A ucis ! A ucis ! 'A ucis ! Ce dracu? Â ucis! Cine-a ucis? Cine să ucidă decât maica cea tânără pe d. director Bacalbaşa—şi cu aceasta s’a sfârşit şi piesa. AL DOILEA: Şi cum îi zicea piesei? ÎNTÂIUL: „Maica cea tânără" dramuletă neoro-mânească de Emil Isac. 1 AL DOILEA: Isaac? A, jidan? Puiet di pişti Adivor? f • ( AL TREILEA: (cu dispreţ): Faimosul decadent. Despre ăsta a scris o epigramă1 şi Cincinat Lovinescu în „Rampa". AL PATRULEA: Nu, un foileton în „Sâmburul Dreptăţii". ÎNTÂIUL: Doamne, Doamne! Mă duc la teatru ca să râd, să văd jucând, mâncând, bând—când colo ascult mereu: „Flori roşii... A fost... Va fi.. Este... Ciocârlie... Crin... Mărgele... Oţet. Vin.." Doamne, Doamne! : AL DOILEA: Auzi dumneata! Să-şi bată joc de călugăriţe! Un Emil Isaac. Un pui de Şabes. Un nihilist. ' { 1 ' AL PATRULEA: Ei, moravurile. Moravurile! Se schimbă. Acum două sute de ani, când scria Lear şi Anatul Franţ, când în literatură nu conducea spiritul clasic al hidrogenului, când în ochii scriitorilor erau sfinte: „Patria... Mama... Naţia...** Atunci, literatura românească eră o splendoare, o minune, o strălucire, un fenomen, o licărire, o pâlpâire... dar astăzi?.. Astăzi, se demoralizează toate. Vin fel de fel de ovre-iaşi râioşi, să ne otrăvească patria şi văzduhul. Poeţii noştri se leapădă de plug şi beau absint şi scriu de femei rele—căci de pildă, o fată candidă de preot, nu mai poate interesă pe nimeni.—Scriitorii noştri îşi fac de cap. In loc să ne dea sfaturi morale şi povesti edificatoare de suflet—ne batjocoresc sentimentul religios... Dar am speranţă, că în curând, când va apare ..Lumina" Iui lorga... TOŢI: Bravo—Trăiască. AL PATRULEA: O să se primenească toate. Căci numai prin lorga şi prin curentul „Semănătorul"-ui, ne-am regenerat — el ne-a creat pe Maria Lă-bărţoaga şi pe Elena din Cocostârcul Amar — el ne-a adus pe Sofroniu Cliendi şi ne C. S. B. R. C. S. Făgeţel ; el ne-a adus şi pe Dragoslav Theodorian. Dar curentul „modern", ce ne-a adus? Ne-a adus pe Ovidică. ne Ervin, pe Stamatiad. pe Sperantia, pe Dragoş Răsmiriţă si pe d-şoara Constanţa Hodoş, autoarea minunatului poem: „Trâmbiţe de aur şi de argint". Aşa.... Asâ, domnilor. In literatură nu pot avea votul nostru, decât patrioţii. Şi nu pot fi scriitori mari, decât cei care scriu de „Mamă... Patrie... Dumnezeu". Căci mama ne-a născut. patria ne susţine şi Dumnezeu ne duce... LINUL (încet): Pe Isaac o să-l ducă dracu! AL PATRULEA : Am discutat destul de literatură. Ei o prostie toată... N’are nici un sens. Citeşti poezii si nu te saturi ! Ceteşti dramă şi nu te îmbeti. Faci literatură când eşti sub 16 şi peste 80 de ani. Până ce trăeşti însă ca cetăţean onorabil, ai atâtea distracţii care te pot amuză !... Şi cred că am pierdut prea mult timp vorbind de literatură... Las’ scrie ce-or vreă poeţii noştri—noi n’avem decât o datorie: să ne a-oărăin ţara de lăcuste, de jidovi ! Aşă dar să nu ne lăsăm seduşi şi compromişi căci prea bine spune... 284 NOUA REVISTĂ ROMÂNA Spencer: „Statul este singura ştiinţă positivă". Fără stat nu este lege, fără lege: om, fără om: stat, fără lege: stat şi om. Dă-mi părinte o leacă de vin. Şi tu dascăle ia mai zii: , : „Leleo cu scurteica verde“. Să cinstiyi, să bem şi să râdem, căci suntem tineri şl e păcat de noi să ne batem capul cu de toate. Las’ că soarele şi fără noi o să răsară şi tot fără noi va înflori şi câmpul. (Ciocniri dese. Tot mai dese). Cluj Emil Isac <: ŞTREANGUL! — Fantezie Critică — Dădui năvală în sala în care Glykion tocmai sfârşise cina şi stătea întins pe patul său, lăsând să-l legene în umbra misterioasă a amurgului valurile parfumate ale vinului de Kipru. Intrarea mea precipitată îl trezi din reverie şi îl nemulţumii—ca pe orice om deprinb să rămână multă vreme singur şi să fie satisfăcut de lumea gândurilor sale. . — O, Popescule,—îmi zise el—tu ştii cât te-am iubit eu pentru însuşirile spiritului tău, căci tu uneşti într’o măsură egală două lucruri ce nu stau de obi-ceiu împreună: o vastă erudiţie cu un bun simt pe care e aproape cu neputinţă să-l găseşti în câmpul literaturii voastre; de ce răspunzi astfel la iubirea mea, turburându-mi odihna atât de necesară spiritului meu după cină? Şi de ce strânseşi cu uşa pe acel sărman Cerber, care acum îşi linge talpa stâlcită şi se tânguieşte în fundul odăii?... — O, prea înţelepte Glykion, întâmplarea nu e decât întâlnirea, a două serii de fenomene, ale căror calităţi intrinseci nu dădeau de bănuit că va fi un punct unde cele două serii se vor întâlni ; ea fine de ignoranta noastră şi de aceia nu poate mişcă spiritele a-tot-ştiutoare, cum e spiritul tău, o, luminatul meu Glykion. Eu am trecut prin momente supreme, în timp ce tu te lăsai legănat de valurile parfumate ale vinului de Kipru şi poate chiar acum îmi petrec aici lângă tine cele din urmă clipe ale vieţii mele osândite. Deci nu te turbură de întâmplarea necuviincioasei mele intrări şi ascultă-mă. Glykion mă văzu cutremurat de emoţie; mă privi cu interesul înţeleptului ce a renunţat de mult la orice cutremurare şi păru că vreâ să mă asculte. Se întinse mai comod pe pat, închise ochii pe jumătate şi îmi făcu semn să încep. . — Astăzi după prânz, căzându-mi în mână Rampa, cu un nou articol al tânărului Român despre care vorbeai acum o săptămână cu Picrophonios... — Lovinescu, — zise el cu voce slabă.—A !... adăugă cu glas stins şi tăcut; pleoapele îi căzuseră cu desăvârşire, mâna-i schiţă un gest uşor de descurajare şi eu avui încă odată prilejul să admir ce stranie poate fi puterea unor nume evocatoare... Des-nădăjduit, căci eu venisem să cer sfaturi dela Maestru nu să-l admir cum doarme, m’am aplecat asu-pră-i, i-am suflat peste ochi cu multă vigoare şi i-am strigat apoi în ureche astfel: — Iti jur, o, Glykion, că nu-ţi voiu citi nici un rând din operele morfeicului critic român şi că îţi voiu vorbi despre propriile mele aventuri, ca să capăt dela tine un răspuns care să mă lumineze pentru totdeauna ! El deschise ochii şi mă imploră cu privirea să nu-1 mai adorm ; îmi adusei aminte că Hippocrate echivalează cu moartea somnul gustat îndată după o cină îmbelşugată; înţelesei implorarea maestrului şi mă ţinui de jurământ. Atunci urmai: — Acel articol, plecând dela o prietenoasă notiţă a mea, plină! dte o laudă discretă şi de preţ pentru iubitul nostru poet Iosif, falsificând-o şi ciuntind-o tocmai în punctul ei esenţial, mă sfătuia să mă sinucid, după o reţetă, a poetului Victor Eftimiu dintr’o piesă inedită şi de pe acum celebră şi plină de geniu. Cum articolele tânărului român mă aduseseră la disperare, cum autoritatea sa morală transformase vorbele sale în imperative irezistibile, cum, în fine, viaţa mi-erâ ameninţată pentru viitor, iar amintirea trecutului meu vinovat insuportabilă,—m’am I10-tărît să mă resemnez, să mă supun, să mă sinucid. M’am dus deci într’o pădure deasă, m’am oprit sub un ştejar, m’am legat la ochi şi am aşteptat. In curând, toate lighioanele poetului Victor Eftimiu începură să ţipe în \uru-m\ •.Ştreangul!Ştreangul!Ştreangul! Deasupra tuturora se înălţa un glas puternic, de o sonoritate metalică neobosită, un glas prelung, în care simţeam vibrând1 o demonică voluptate, repetând acelaş cuvânt fatidic: Ştreangul! Nu ghiceam ce era ; dar pentrucă destinele se pronunţaseră, pentrucă Parcele se şi pregăteau să taie firul sărmanei mele vieţi, îmi scosei încet legătura dela ochi şi vrui să privesc împrejur ca să-mi aleg creanga... Toate lighioanele dispărură ; dar în fata mea se mai zărea o singură fiinţă, care-mi strigă implacabilă: Ştreangul! Ştreangul!—înţelesei atunci cui îi aparţinea glasul misterios: eră glasul unui măgar. Uimit de această prezenţă în afară de program, aşteptai un moment când păru că se opreşte în amabila invitaţie ce mi-o făcea, şi îl întrebai cu o curiozitate politicoasă: — Bine, Măgarule, tu, care n’ai fost indicat să fii sol al marelui critic, pentru ce vrei moartea mea? El se propti pe cele patru picioare înălţându-se înainte-mi, ridică urechile şi coada ca să fie şi mai impunător, clipi cu mult înţeles din ochii săi inteligenţi şi mă sfidă astfel: — Juvenis, quae dementia te cepit? Uimirea mea nu mai cunoscîi margini ; dar ca să nu par mai preios de savantul meu interlocutor, îi răspunsei cu celebra formulă a Iui Cezar: — Tu auoque, asine! El păru o clipă deconcertat şi lăsă coada în jos; apoi parcă revenit Ia nişte gânduri de mult statornicite în spiritu-i, o dădu pe româpeşte şi urmă astfel: — Tinere sterp, vreau moartea ta pentrucă mi 111’ad-miri. Pentru ce nu rn’admiri, tinere sterp? O, tinere sterp, pentru ce nu m’admiri? N’am făcut eu oare paşi pe nisipul muntelui Helikon, unde locuiră muzele. şi nu sunt eu pentru aceasta urmaşul lor? Nu am fost eu inspirator al celei mai înţelepte fabule pe care a scris-o Grigore Alexandrescu ? Nu am fost eu erou al multor scenete gingaşe, al căror farmec tu, tinere sterp, nu-1 poţi simţi? Şi nu m’am rătăcit cu adese în fantazii, care au multe, foarte multe puncte de contact cu marea artă? Nu sunt eu stimat în cenaclul semenilor mei, care-mi acordă fără şovăire titlul de „Maestru" şi calificativul de „subtil" şi mai ales „mare"? O, tinere sterp, când atâtea sunt meritele mele. numai tu rămâi rece în faţă-mi, numai tu nu-ti pleci cucernic genunchii ca să mă proslăveşti dună cum cred eu că mi se cuvine? Eu vreau să mă admiri cum mă admiră atâtia; atunci, ori cât de obscur şi de neisprăvit ai fi, te-aş decretă eu că eşti mare si am păşi împreună către nemurire ; ne-am fotografia împreună, ne-am strigă mereu unul altuia că avem geniu, încât lumea grăbită din juru-ne, neavând timp să se oprească şi să ne cerceteze, se va mulţumi cu cele spuse şi des repetate de noi în foi zilnice şi ne va crede; atunci vom căpătă amândoi gloria pe care o râvnim acum pe drumuri opuse şi vom bine- NOUA REVISTĂ ROMANA 2Â 5 merita dela acest neam oriental şi naiv în care soarta noastră cea bună ne-a aruncat. Crede-mă, tinere, admiră şi nu fii sterp. Priveşte în juru-ţi şi vezi pilde despre realitatea celor ce-ţi spun eu; chiar eu în-su-mi eram pe punctul de a deveni celebru, fie prin laudele nerezervate ale semenilor mei, fie prin bunăvoinţa amuzată a unor atotputernici a căror vanitate ştiu s’o linguşesc; când, nişte gândaci—din neamul infuzoriilor—îmi ieşiră ’n cale şi-mi făcură o celebritate de ridicul, care ameninţă să mă urmărească deqpu-ruri. Şi tu, tinere sterp, nu ieşti pentru mine decât un gândac, care nu vrei să in’admiri ; de aceia vreau moartea ta; neputând să te zdrobesc însumi cu copita, te invit să te sinucizi! Iată creanga—zise el îndepărtându-se puţin— iată creanga şi ştreangul ! Ştreangul .tinere sterp ! Ştreangul! După ce sfârşi acest mic discurs, eloquentul măgar aşteptă un răspuns tot atât de grav, căci voia probabil să mă omoare cu viguroasa sa polemică, înţelegând aceasta, îi răspunsei, cu toată gravitatea cuvenită, cam acestea: — O, măgarule, care pui atâta talent de expunere în slujba unor gânduri atât de înalte, încep să te admir. Semenii tăi te-au cunoscut mai bine, căci tu meriţi calificativul dat de ei. O, măgarule, tu eşti într’adevăr un măgar mare! Permite-mi însă să mai cuget asupra înţeleptelor tale cuvinte şi dă-mi răgaz până mă vei sili să mă omor. Fii generos şi taci. Cu aceste cuvinte mă îndepărtai de el, ducând povara tuturor îndoelilor în sufletu-mi, şi venii Ia tine, o, luminatule Glykion, ca să caut în comoara înţelepciunii tale sentinţa asupra existenţii mele. Ce sfat îmi dai? Glykion fu şi el destul de mirat, pentru un filosof, de aventura mea, dar parecă el avea de mai înainte un răspuns pregătit, căci, fără nici o sforţare^, îmi spuse multe lucruri cuminţi, luminate de acel zâmbet prietenos şi îngăduitor, cu care priviâ în tot-deanna părerile celor neînţelegători şi celor de rea credinţă—căci pentru el micul discurs al măgarului părea că merită un răspuns. — O, tinere, începu Glykion sculându-se de pe pat şi măsurând cu paşi mari odaia, pentru ca să completeze prin libertatea gestului ceeace mi s’ar părea neîndestulător în vorbire-i,—o, tinere, lasă la o parte uimirea şi turburarea şi caută să pătrunzi abstracţiunile mele. Extravagantul personagiu, cu care ai avut prilejul rar de a schimbă păreri, e pentru mine aceia ce barbarul Carlyle numeşte un „represenţativ". El nu e o simplă unitate întâmplătoare* ci e un tip, o unitate multiplă, pentru înţelegerea căruia nu e suficientă o analiză individuală restrânsă, ci e nevoie de o anchetă mai vastă şi mai îndepărtată în timp. Voi, Românii, mi-aţi fost totdeauna simpatici pentru uşurinţa spiritului vostru şi pentru amuzanta voastră naivitate; de aceea m’ain ocupat de voi. A fost în viaţa voastră acum vre-o şaizeci de ani o epocă ce se poate asemănă, dintr’un anumit punct de vedere, cu epoca de astăzi. Pe atunci eră la voi o fierbere neobişnuită de sentimente şi de idei, produs şi cauză al aspiraţiuniior voastre revoluţionare; o fierbere, în care, ca să ieşi deasupra, n’aveai decât să fii cât mai în nota predominantă a vremii, să atingi cu o mână inexpertă câteva strune prea cunoscute şi semenii unor asemenea producători, de aceiaş valoare cu ei, se grăbeau să aplaude pe un nou artist. Astfel se creiau gloriile trecătoare ale epocei, care s’ar fi compromis cu desăvârşire fără intervenţia viguroasă a celui mai important dintre criticii voştri literari, a criticului Titu Maiorescu. Ani întregi el a lovit în coteriile de admi- raţie mutuală şi în favoriţii lor şi a isbutit să cureţe ogorul literelor române de buruieni, pentru ca să poată înflori aceeace numiţi cu plăcere acum literatura clasicilor voştri. Mai târziu, a venit Gherea, care insă n’a putut aveâ aceiaş influenţă din cauză că criticei sale îi lipseâ un ideal, cam greu de introdus în metoda sociologică-marxistă pe care a întrebuinţat-o ; totuşi, Gherea este încă un critic literar în toată accepţia cuvântului. Dintre cei ce au urmat şi au avut, o influenţă mai interesantă pot să-ţi notez pe Iorga—în jurul căruia s’au alcătuit curând bisericuţe, şi bisericuţele distrug în mod fatal spiritul critic—şi pe Dra-gomirescu, al cărui ideal estetic poate fi foarte discutat, dar ale cărui valorificări au primit dela realitate câteva desminţiri dureroase. Astăzi însă, critica s’a redus la rolul de recenzie şi recenzia la exprimarea unor aprecieri inspirate de motive cu totul personale. De aceea astăzi nu mai aveţi critică şi pentrucă satul literaturii voastre este fără critici serioşi şi autoritari, devine celebru cine vrea, numai puţină îndrăzneală să aibă. Pe de altă parte în ţara voastră numărul analfabeţilor s’a împuţinat simţitor şi deci numărul cititorilor a crescut, aşa că de pe urma lor pot trăi reviste şi de pc urma revistelor mai pot ciupi ceva şi sărmanii scriitori, măcar speranţa unor zile mai bune ; dar pentru ca revistele să se vândă e nevoie să-şi laude marfa, să facă reclamă colaboratorilor lor ; iată'o cale pe care se ajunge celebru ; apoi şi scriitorii sunt mai legaţi între ei ca altă dată, ceeace dovedeşte lipsa de personalităţi, şi astfel îşi fac serviciul unei reclame reciproce; iată alt mijloc de a deveni celebru. Deci epoca ta, tinere, se aseamănă cu epoca de acum cincizeci de ani prin uşurinţa cu care poţi deveni celebru. Aşa dar e. nevoie şi acum de un critic, care să cureţe puţin ogorul vostru literar. Intre cei maturi nu-1 văd ; dar sunt convins că e un rol util, necesar, pentrucă altfel se înăbuşă în producţiuni meschine adevăratele talente şi se perverteşte gustul public prin enorma publicitate a tuturor mediocrităţilor; vouă tinerilor vă*Yine sarcina să reprezentaţi spiritul critic. In faţa producţiunilor de duzină şi în faţa gloriilor ieftine, voi păstraţi-vă atitudinea • despreţuitoare a celor ce au un ideal şi râvnesc mereu mai sus ; nu vă pângăriţi sufletul cu admiraţia unor nimicuri sgomotoase sau poleite; fiţi cât mai dificili, căci numai astfel vă veţi putea disciplină şi nu vă veţi pierde într’o activitate măruntă, fără temeiu, şi fără urmă... Dacă întâlniţi în cale pe vre-un personagiu de operetă ce se indignează că nu-1 admiraţi şi vă acuză de stârpi-ciune sufletească, spuneţi-i că în această stârpicinne sunt comori ce nu se lasă profanate de entuziasmul pentru orice jucărie pretenţioasă, şi urmaţi-vă drumul, ţintind mereu un ideal mai pur, mai mare şi mai înalt decât idealul „gloriilor4' din vremea în care trăiţi. Nu te sinucide, o, Popescuie, căci ai ceva mai bun de făcut: Vei trage din când în când de urechi pe convorbitorul tău din pădure, pentru ca să-şi dea şi el socoteală că nu e bine să-ţi ofere ştreangul, când mai ai încă un rol de îndeplinit". Glykion sfârşi. Eu îi mulţumii în câteva cuvinte mişcate. In juru-ne se făcuse noapte aproape deplină. Câţiva sclavi aduseră lampadare aurite şi luminele blonde umplură sufletele noastre de o seninătate fericită. Alţi sclavi urmară să umple cupele cu vin de Ki-pru, când, tocmai Pîcrophonios veni cu două umbre. Discursul lui Glykion fusese pentru mine ca o lumină în întunericul îndoelii ; de aceea, nepăsător şi împăcat cu mine însumi, renunţai la ştreang şi până târziu în noapte îmi continuai veghierea în tovărăşia acelor spirite luminoase. Ion Popescu MIM 286 Noua revista romana • ÎNSEMNĂRI CONFERINŢELE LUI JEAN K1CHEP1N. — francezii a.i î.i-ceput să se îngrijească de viitorul culturei lor, căreia îi se face o concurenţă nimicitoare din partea culturei germane şi culturei engleze, fără a mai vorbî de culturile na.ionale, e