NOUA REVISTA
ABONAMENTUL:
In Romfinia un an (48 NUMERE), 10 lei
,, şease luni.......6 ,,
In toate (firile uniune! poştale un an ia ,,
ROMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE IN FIECARE DUMINICA
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA	----------
Bucureşti,Calea Victoriei 62. Pasagiu No.3	Director: C. RADULESCU-MOTRU
DIRECŢIA : Bucureşti, B-dul Ferdinand 55
telefon 8/66	Profesor la Universitatea din Bucureşti.
UN NUM ÂR
25 Bani
Se g&seşte cu numărul la principalele librării şl la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
Nq. 17
DUMINICĂ, 19 FEBRUARIE 191 2
Voi. XI
NOUTĂŢI
Suferinţele Bisericei după noul Mitropolii primai * i
In ziua de 15 cor. a fost ales ca Mitropolit primat P. S. Conon Episcop ai Huşilor. Deocamdată nu avem să ne ocupăm de persoana alesului. P. S. .Conon este astăzi Mitropolit Primat graţie împrejurărilor, nu graţie meritelor sale. Dacă prin păstoria sa înţeleaptă, dânsul va merită alegerea, aceasta numai viitorul o poate probă. Deocamdată, cel mai respectas omagiu ce i se poate aduce noului Mitropolit este tăcerea, tăcerea sfântă, asupra persoanei sale.	*
Discursul pronunţat însă de I. P. S. S. noul mitropolit ne sileşte să insistăm asupra primului său act public, după alegere. 1. P. S. S. Conon persistă ' să-şi acopere ochii dinaintea realităţii şi să amăgească opinia publică asupra adevăratelor cauze cari au adus nenorocita stare de astăzi din Biserica noastră, întocmai ca şi ceilalţi colegi ai săi din Sf. Sinod, şi în tocmai ca fostul Mitropolit de tristă memorie, Athanasie Mironescu. Pentru I. P. S. S. Conon, suferinţele Bisericei noastre ar fi provenind din următoarele cauze:
Biserica regatului român suferă azi de mai multe lipsuri adunate în sânul ei din trecut dela secularizarea averilor şi luarea tipografiilor sale şi mai cu seamă dela câteva zecimi ale anilor din urmă, când nu i s’a dat destulă atenţiune de către cei puternici ai timpului, la toate nevoile reclamate de ea. Nu s’a înlesnit intrarea în ierarhia înaltă a numeroşilor bărbaţi cu educaţie teologică. Nu
i s’a lăsat şcolile bisericeşti sub privigherea directă a chi-riarhilor, precum fusese altă dată; nu i s’a înlesnit trimiterea a zecimi de tineri prin diferitele vechi facultăţi de teologie ortodoxe, nu i s’a lăsat bisericei libertatea de a-şi avea preotul în fiecare sat românesc, după cum a fost, ci s’a aglomerat adeseori şi câte 7—8 sate într’o singură parohie, cu teritoriu prea întins, sub conducerea unui preot rău plătit şi descurajat; nu ni s’a înlesnit şcolile bisericeşti ca să fie ştiinţele predate numai de clerici vrednici şi conduse tot de ei, ci s’a lăsat să fie până în prezent cu totul laicizate, dând rezultate puţin folositoare bisericei; nu s’a înlesnit prin mijloace atrăgătoare, ca să se poată ocupă de îndată numeroasele parohii vacante ; nu ni s’au dat predicatorii trebuitori cari să fie bine salariaţi şi dotaţi cu biblioteci speciale cel puţin în fiecare oraş şi judeţ câte unul, ca ajutător preotului, care abia poate dovedi celelalte servicii cerute lui; nu e salariat îndeajuns personalul administrativ şi judecătoresc al eparchiilor; nu s’a lăsat întreagă autoritatea episcopilor, aşa că astăzi cancelariile noastre au devenit aproape simple birouri de înregistrare şi de expediţie a cererilor către minister, foarte adeseori rămase fără nici un rezultat, iar autoritatea canonică a episcopilor este redusă prin puterea consistoriilor ale cărora hotărâri adese-ori nu pot fi refuzate.
Asemenea stare de lucruri sărăcăcioasă şi neîngrijită in biserica noastră, au făcut pe o sumă de personaje, ca, regretând înflorirea trecută a bisericii, să dorească a reveni iarăşi la aceasta, condamnând starea de lucruri actuală; a cărei ideal neputându-se tăgădui şi înăbuşi, vinovăţia lor
este numai că, în loc să combată răul dela originile sale, ci s’au aruncat cu furie asupra chiriarhilor bisericei româneşti, batjocorindu-i, insultându-i şi calomniindu-i mai rău decât cum ar fi nişte străini şi venetici în ţara părinţilor lor.
Toţi aceşti fii rătăciţi ai bisericei române crezând că fac un bine bisericei în numele căreia pretind că lucrează, i-au făcut cel mai grozav rău, compromiţând pe mama lor însăşi în faţa străinilor, nebăgând seamă că prin aceasta fac bunului renume al bisericei româneşti cei mai compromiţător rău.
Iar în curentul acestui vânt turburat în contra chiriarhilor ţărei mai năvălind şi ideile antireligioase, indiferentismul religios şi altele împrăştiate de broşurile străine, suferim tot noi chiriarhii, nevinovaţi fiind de o asemenea. stare de lucruri şi asupra cărora’ se îndeplineşte proverbul că: „Părinţii au mâncat agurida şi se strepezesc dinţii copiilor".	1
Cum vedem dar, toată lumea este vinovată, afară de chi-riarhii, adică prea Sf. Episcopi!
I.	P. S. S. ajunge până să afirme mai departe:
„Am ajuns timpuri dureroase şi ne mai întâmplate până acum în biserica neamului nostru, când chiriarhii ţării sunt descurajaţi şi fug dela înaintarea lor în locurile de onoare, cari li se cuvin de drept dupji Sf. canoane şi după legi".
Aşa a vorbit I. P. S. S. după alegere. Noi întrebăm, ca simpli cronicari ai vremei: la ce poate duce continuarea a-eestei ipocrizi? —Verax.—
Şcoalele medii
Diversificarea învăţământului, prin creare de şcoli noi. care să ţină seamă de trebuinţe noi culturale şi economice, nu poate fi socotită ca un rău, din potrivă ea este bine venită de câte ori se produce. Din acest punct de vedere dar proiectul de lege al ministrului actual de instrucţie trebue întâmpinat cu laudă. Şcoala medie, după proiectul ministrului, cuprinde un ciclu de trei ani de învăţământ paralel cu învăţământul care se dă în clasele 1—IU gimnaziale, cu deosebirea numai că învăţământul din şcoala medie are de scop să pregătească pe elevi pentru vieaţa practică imediată, şi nu pentru un studiu viitor mai prelungit, cum face acel din gimnaziu. Neîndoios, sunt elevi la oraşe cari sufereau din cauza lipsei unei asemenea şcoli, pe care vine să o îndeplinească acum noul proect.
Dacă privim însă organizarea învăţământului nostru public în total, şi ne gândim mai ales la aceea ce ne era de mal multă trebuinţă, atunci negreşit, laudele pentru noul proiect scad. Şcoalele medii puteau fi foarte bine lăsate pe seama întreprinderii particulare, iar Statul era mai bine să se îngrijească de grădinele de copii la sate, -şi apoi, după acestea, avea încă să se mai ingrijească de şcolile primare superioare tot la sate, înainte de a ajunge la o şcoală paralelă gimnaziului la oraş!
Şcoalele medii, aşa cum le-a proiectat d. ministru, dacă nu corespund unor interese superioare ale învăţământului, corespund însă unor interese speciale pentru corpul didactic. In şcolile medii vor găsi prilej de înaintare institutorii, deoparte, şi prilej de plasare candidaţii trecuţi pe tabloul celor reuşiţi la examenul de capacitate.—C. R.-M.—
258
NOUA REVISTĂ ROMANA
CEŞTI UNI ACTUALE
ROLUL METAFIZICEI IN CULTURĂ
Valoarea omului nu trebue să se măsoare după cantitatea cunoştinţelor,—cari sunt aproape toate relative,—ci după nobleţea sufletului. Ştiinţa care uită că nu trebue să fie altceva decât studiul făcut cu scopul de a dobândi cunoştinţe cari să facă pe om a stăpâni materia pentru £ se descătuşa apoi de ea şi a se apropia astfel de ideal,—o atare ştiinţă şi-a pierdut de rost şi ea nu poate reintră în făgaşu-i firesc decât printr’o Metafizică idealistă. O asemeni ştiinţă pare a fi aceea ce se cultivă la noi. Cultura ştiinţifică a neamului nostru şi-a luat fiinţă tocmai sub înrâurirea exageraţiilor positivismului dela sfârşitul veacului trecut,—sub înrâurirea, deci, a unui materialism zis ştiinţific şi ea a tot mers în acest sens până a devenit aproape echivalentă cu negarea însăşi a oricărei credinţe în ideal. Dar naţiunea care tră-eşte fără forţa pe care o dă credinţa în ideal, este o fiinţă care merge spre desagregarea ce se resolvă în moarte. Prin urmare la o naţiune ca a noastră care începe a se caracterisâ tot mai intens prin lipsa dragostei de ideal,—o Metafizică cu tendinţe idealiste, —care să-i dea culturei sale sensul ce-i lipseşte, este o condiţie sine qua non de existenţă,—căci rolul unei asemeni Metafizici stă tocmai în a da convingerea de ideal care singură poate aduce apoi dragostea de ideal fără de care omul,—având inteligenţa în plus,—nu este decât cel mai rău dintre animale.
Ca atare, apariţia în literatura filosofică românească a unui studiu ca acela pe care ni-1 dă d-1 C. Rădulescu-Motru în noua sa carte,—Elemente de MetafizicăA)—este de o importanţă capitală. Căci, încă odată, ceeace lipseşte mai mult neamului nostru este tocmai acea dragoste de ideal care singură dă un rost şi o menire unui individ sau unei naţiuni. Da, ne lipseşte dragostea de ideal, pentrucă ne lipseşte convingerea în sfinţenia şi deci în forţa idealului,— şi ca atare nu vedem că meschinăria ce ne slujeşte de mobil esenţial acţiunilor noastre, ne duce fatal spre o viaţă anormal umană, spre o viaţă care nu poate să însemne decât animalizarea sau, ceeace este tot una, peirea noastră ca oameni. Şi o asemeni convingere numai o Metafizică idealistă o poate da.
Articolul de faţă va consistă mai întâiu într’o scurtă analiză a Metafizicei d-lui Motru,—dar el va sta în fond în a stărui asupra rolului imens ce o asemeni Metafizică are în cultura omenirei în general şi în cultura neamului nostru în special.
*
D-nul Motru,—discipol al lui Wundt,—pare a fi în România reprezentantul acelei tendinţe metafizice care s’ar putea chemă neo-fichteanism, tendinţă care a urmat ca o reacţiune firească împotriva curentului
exclusiv pozitivist al sfârşitului veacului al XlX-lea şi care sub numele de „Filosofie ştiinţifică" alcătuie caracteristica mai tuturor actualilor filosofi. Căci d-sa ne spune în proprii termeni că „departe de a consideră progresele ştiinţei speciale ca nimicitoare pentru Metafizică, cartea de faţă îşi propune tocmai să arate că progresele ştiinţei şi ale Metafizicei sunt condiţionate reciproc, şi că rezultatele ştiinţei speciale găsesc o complectare indispensabilă Î11 generalizările Metafizicei".1)
Şi o asemeni concepţie este absolut în spiritul „Doctrinei Ştiinţei" a lui Fichte, spirit care animă centrul preocupărilor celor mai de seamă filosofi ai timpului nostru cum sunt de ex. Wundt sau Eucken în Germania, Boutraux în Franţa etc.
In ceeace priveşte însăşi definiţia Metafizicei d-nul Motru zice: „Metafizica este ştiinţa care are de scop de a ne da cunoştinţa cea mai complectă şi cea mai puţin relativă despre lume... Omul de ştiinţă devenit metafizician nu cere reflectării cunoştinţe noui, de felul celor pe cari le aveă în ştiinţa sa specială, ci el cere cunoştinţe de altă natură... Metafizica ridică deasupra cunoştinţelor speciale o cunoştinţă unitară, superioară, înlăuntrul căreia adevărurile vechi apar într’o altă ordine şi într’o altă lumină... Intre undele de reacţiuni, cu cari omul răspunde im-presiunilor lumei externe, şi cari constituesc perspectivele ştiinţelor speciale, există şi o undă de reacţiune fundamentală care este determinată de totalitatea fiinţei omeneşti, şi care constitue punctul de vedere al Metafizicei..."2)
Dar în ce sens d-1 Motru săvârşeşte această sinteză totală a diverselor noastre atitudini ştiinţifice faţă de lume? Plecând dela o critică,—Î11 sens de complectare,—a filosofiei lui Kant.
„La obârşia ştiinţei,—zice d. Motru,—stă fapta sufletului. Acesta este marele adevăr dela care începe filozofia contimporană. Dar acest mare adevăr trebuie bine lămurit, căci două exageraţiuni pot fi legate de dânsul. Prima exageraţiune este aceea de care s’au făcut vinovaţi urmaşii romantici ai lui Kant, şi care astăzi se continuă în filosofia de „ininde cure" a pragmatiştilor americani. Aceştia îşi zic: dacă ştiinţa este isvorîtă din fapta sufletului, atunci ori şi ce afir-maţiune individuală poate fi, prin voinţă, prefăcută în ştiinţă. Adevărul ştiinţific nu ar fi altceva decât o fabulă convenţională. A doua exageraţiune, tot ajşk de periculoasă, şi care este împărtăşită de fanaticii adoratori ai ştiinţei, duce la părerea contrară. După aceştia, cari în mare parte îşi zic raţionalişti, întreaga bogăţie a sufletului omenesc stă în ştiinţă. Tot ce este în adâncul sufletului se desvălueşte în logica ştiinţifică. Adevărul ar fi, după aceştia, activitatea tip, în care se exprimă toată plămădirea 0-menească.
Amândouă aceste exageraţiuni sunt deopotrivă ,de stricăcioase, fiindcă ele falsifică adevărul fundamental
1) Op. cit. Prefaţă.
. 2) Op. cit. pag. 3, 5, 9.—
1) Un voi. în 8 de Vili—293 pag. Bucureşti 1912.—4 Iei.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
5.59
dela care pleacă filosofia contimporană. Amândouă sunt, în special, falsificări aduse direct filosofiei lui Kant.
Cu toate acestea, trebue recunoscut că aceste exagerări, sunt, în bună parte, datorite tocmai filosofiei lui Kant, în care se găsesc încurajări pentru fiecare dintre ele două. In filosofia lui Kant se revarsă două curente filosofice deosebite. Unul este curentul filosofiei asociaţioniste engleze, reprezentată prin Lo-cke, Berkeley şi Hume; şi altul curentul- filosofiei raţionaliste, represintat prin Descartes, Spinoza şi Leibnitz. Kant încearcă o sinteză a acestor două curente... Dar ori cât de reuşită este această sinteză, cele două curente totuşi se pot distinge şi separă. Exageraţiunile, de cari vorbeam mai sus, sunt produse prin separarea din nou a acestor două curente../'1)
Dar care este cauza neizbândei lui Kant? „Contra-dicţiunea dintre elementele consolidate în sistemul kantian o găsim chiar la baza sistemului, şi anume în teoria centrală a unităţii ştiinţifice de apercepţiune. Fiecare din gândurile noastre, zice Kant, este însoţit de conştiinţa eului nostru. A gândi la ceva înseamnă a gândi eu la ceva.... Dacă imaginea văzută ieri n’ar fi în legătură cu conştiinţa eului meu, atunci ea s’ar pierde din conştiinţă. Graţie însă eului care rămâne identic cu sine însuşi, impresiunile date de simţuri se leagă între ele şi formează o imagine unitară, un obiect, care apoi rămâne în conştiinţă. Fără această unitate dată de eu,—unitate care isvorăşte din spontaneitatea minţei,—impresiunile dobândite prin simţuri nu s’ar adună nicăieri în conştiinţă, ele s’ar risipi fără a lăsă vre-o urmă. Iată dar că noi n’ain puteâ aveă rfici o cunoştinţă despre obiecte dacă n’am aveâ unitatea sintetică dată de apercepţiune../'2)
Dar,—observă d-1 Motru,—în teoria aceasta a aper-cepţiunei,—teorie centrală) a întregului sistem kantian, —„sunt împreunate două elemente de origină cu totul deosebită. Kant aitribue apercepţiunei, de o parte spontaneitatea, adică face din apercepţiune o funcţiune organică, şi de altă parte atribue aceleaşi aper-cepţiuni identitatea numerică, postulat al Matematicei..."3)
Cauza neizbândei lui Kant stă, deci,—zice d-1 Motru,—în dualismul prin care el defineşte principiul unităţci sintetice al apercepţiunei. Prin urmare sinteza kantiană nu poate să fie deplin săvârşită decât recurgând la o metafizică monistă şi anume la un monism imanent. „Omul se regăseşte acelaşi cu sine; în conştiinţă, fiindcă acelaşi cu sine, se regăseşte el şi în fenomenele sale biologice, cari la rândul lor se regăsesc aceleaşi, prin equivalenţa care există între toate fenomenele naturei. Conştiinţa de sine, sau raportarea actelor din conştiinţă la un eu persistent, nu este decât constatarea subiectivă], a unei legi care
1)	Op. citat pag. 141—142.
2)	Ibidem pag. 146—147.
3)	Ibid. pag. 153.
stăpâneşte natura întreagă: legea de equivalenţa dintre elementele unei energii unitare..."1)
*
După cum vedem Metafizica d-lui Motru consistă într’un monism spiritualist. Dar, după 'cum am spus, ea este în acelaşi timp şi o Metafizică cu tendinţe idealiste. Or, ceeace ne preocupă pe noi aci, este mai ales considerarea acestei din urmă caracteristici. Căci ceeace se chiamă monism, dualism etc., nu sunt în ultimă analiză decât simple metode, simple atitudini sau puncte de perspectivă cu cari diferiţii filosofi studiază o aceeaşi realitate în esenţa sa. încât ceeace importă în definitiv, nu sunt, cum se crede în deobşte, atât aceste metode, atitudini sau puncte de vedere ce se chiamă monism, dualism etc., cât faptul ca acestea să ducă la nişte concluziuni cari să corespundă adevăratului rol al filosofiei: înălţătoare a sufletelor. Aşa de ex. noi personal deşi recunoaştem că punctul de plecare al d-lui Motru este una din cele mai adequate imagini a punctului central din filoşo-fia lui Kant,—mărturisim totuşi a aveâ multe reserve asupra monismului ce d-1 Motru deduce din magistrala sa critică asupra dualismului dela baza apercepţiunei transcendentale a lui Kant. Şi cu toate acestea, noi nu suntem un adept mai puţin entusiast al înălţătoarelor concluziuni idealiste la cari duce Metafizica d-lui Motru. Intr’adevăr, care a fost ţelul suprem pe care l’a urmărit Kant în faimoasele sale „Critici"? Opi-niunea dominantă în această privinţă eră,—până acum de curând,—următoarea: Kant a voit să fondeze Morala pe ruinele Metafizicei. Dar Victor Delbos în monumentala sa operă „La Philosophie pratique de Kant"2) a contestat aceasta, zicând că pentru a explică filosofia lui Kant trebue să prindem geniul propriu al acestuia, care stă într’o tendinţă dq a concilia tot ce este contradictoriu. Kant,—zice Delbos într’o frasă care după spusa lui Pillon va rămâne celebră,— este „filosoful antinomiilor". El n’a făcut tot timpul decât să pună contradicţii spre a le rezolvă. Dar Kant n’a avut ca Leibnitz: o idee preconcepută. El nu pune ca acesta contradicţii după ce mai întâi a presimţit concilierea, ci sistemul său s’a format „par pieces". Sigur că ideea de a fondâ Morala intervine ca factor important în multe din momentele evoluţiei gândirei kantiene,—şi de fapt ceeace s’a fondat pe acea uniune a raţiunei imanente cu raţiunea transcendentă, care alcătuie centrul preocupărilor lui Kant, este tocmai Morala ; dar ideea dq a fondâ Morala nu s’a convertit în doctrină decât ca o consecinţă a unor concepţii pur teoretice, concepţii cari aveau o origine prea îndepărtată de Morală pentru a fi considerate ca produse de ideea de a fondâ Morala.
Teza d-lui Delbos ni se pare profund adevărată, dar credem că ea are nevo.e de o anumită complectare. Noi credem că pentru a prinde natura preocupărilor lui Kant, trebue să recurgem nu atât Ia evoluţia gân-
1)	Ibid. pag. 231.
2)	Paris, Alean 1905.—
2&0
NOUA REVISTA ROMANĂ
direi kantiene din epoca Criticelor,—cum se face de obiceiu,—cât mai ales la perioada ante-critică. Or, ceeace constatăm când considerăm primele scrieri ale lui Kant, este preocuparea de a concilia credinţa creştină cu ştiinţa. Kant este un creştin convins, şi ca a-ţare el este un dualist. Dualismul său ia, este adevărat, diferite forme în diversele sale opere,—dar prin aceasta el nu rămâne mai puţin prezent, şi în fond acelaşi, în întreaga sa operă: dualismul platonician ce caracterizează creştinismul. Or, d-1 Motru pleacă, în Metafizica sa, tocmai dela critica unei forme a acestui dualism,—şi de aceea noi vedem în punctul său de plecare una din cele mai pătrunzătoare critici aduse filosofiei lui Kant, căci acest dualism este tot ce se poate împotrivi mai mult la construirea unei Metafizici prin Psichologie. t) Dar de aci nu urmează că dualismul kantian este contradictoriu în sine, ci numai în cazul când am avea în vedere, ca d-1 Motru, o con-* strucţie metafizică pe baze psichologice,—şi de aceea noi, care nu credem în o asemenea posibilitate, suntem înclinaţi a crede în legitimitatea dualismului platonico-creştin ce se găseşte la baza filosofiei lui Kant. Cu toate acestea, după cum am spus, noi nu credem mai puţin ca d-1 Motru în posibilitatea unei Metafizici,—deşi prin o altă metodă decât cea psi-cliologică,2)—şi noi nu credem mai ales mai puţin ca d-sa în rolul esenţial idealist al Metafizicei.
Prin urmare, ceeace importă în considerarea unei Metafizici nu este atât numele său de monism, etc., căci acesta nu este decât un nume de metodă,—ci spiritul său, adică faptul ca ea să ducă la concluzii din cari să ţâşnească o dragoste de ideal bazată nu pe o simplă etichetă ci pe convingerea însăşi în realitatea efectivă a idealului. Şi, monismul d-lui Motru duce tocmai la asemeni concluzii. De aceea şi noi, deşi în fond nu putem acceptă monismul, totuşi mărturisim că nu putem decât să-l primim cu entusiasm când el duce, — ca acela al d-lui Motru, — la propovăduirea unei filosofii ştiinţifice sau a unei ştiinţe filosofice, adică la triumful spiritului asupra materiei sau la apoteozarea idealului ;—căci şi dualismul platonician sau creştin,—către care noi personal înclinăm,—nu conduce el însuşi decât la o astfel de propovăduire, la un atare triumf, la o asemeni apoteozare. Astfel noi credem că* o Metafizică fie dualistă fie monistă nu face decât să-şi îndeplinească cel mai strălucit rol ce i se poate atribui, atunci când în ea sunt cuprinse rânduri ca acestea: „Persoana omenească indică însă-şi direcţiunea evoluţiunei în spre care merg diferitele energii ale universului. Conştiinţa omenească este ca o carte deschisă în care se
1)	Nu ştim dacă D-nu Motru, în critica sa asupra lui Kant, a plecat chiar dela considerarea aceştui dualism creştin pe care noi îl semnalăm ca factor cel mai fundamental pentru înţelegerea kantismului; dar în tot cazul, D-sa a plecat dela critica unei forme a acestui dualism, şi un asemeni punct de plecare, în construirea unei Metafizici prin Psichologie, nu poate să constituie pentru noi decât una din cele mai solide critici aduse filosofiei lui Kant.—
2)	A se vedea articolele noastre „Criza Logicei" şi „Filosof ia Ştiinţifică" din Studii Filosofice Voi. VI Fasc. I şi II.—
poate citi evoluţiunea realităţei, o carte însă în care nimeni n’are posibilitatea să scrie un rând mai mult peste cele scrise de această evoluţiune a realităţei... Ultima corelaţiune,—ţinta tuturor celorlalte,—esteco-relaţiunea elementelor din peisonalitateaomenească"1 2 1) Căci pentru noi rolul Metafizicei stă înainte de toate în a 'da sensul firesc pe care ştiinţele propriu zise,— nu pot să-l dea cUlturei umane.—Şi, sensul firesc al culturei pe care trebuie să ni-1 dea o Metafizică, ni s’a părut' admirabil indicat de doctrina idealistă a d-lui Motru. De aceea, considerând ca o simplă chestiune de metodă clasicele denumiri de monism, dualism, etc., am scris aceste rânduri cu scopul de a contribui, cât de puţin măcar, ca direcţia dată de d. Motru să fie cât mai înţeleasă în adevărata sa natură, ca neamul românesc să se pătrundă şi el cât mai adânc de adevărul de care au fost pătrunse toate naţiunile ce au avut un rol în omenire şi anume că: Câtă vreme un suflet nu este convins, ca de legea cea mai firească, de trăirea sa prin şi pentru ideal,—el nu poate pretinde la nici o menire pe lume, oricât de îmbelşugată i-ar fi adăparea la ştiinţă.
Aşa dar rolul Metafizicei în cultură este imens. Metafizica este poate factorul cel mai esenţial al culturei. Căci ea este aceea care dă un sens ştiinţei, ea este aceea care arată unui om sau unei naţiuni menirea sa pe lume, ea este marea inspiratoare a sufletelor de elită, a sufletelor cari se simt chemate la un rost în omenire. Căci ea este,—după cum spune în mod atât de suggestiv d. Motru,—ştiinţa însă-ş.i a vo-caţiunei. „Alegerea idealului nu stă în puterea conştiinţei, dar a se recunoaşte pe sine ca aleasă pentru a realiza un ideal, aceasta stă în puterea conştiinţei ; şi atunci când ea se recunoaşte astfel, conştiinţa se găseşte în rolul ei cel mai sublim: omul, cu o asemenea conştiinţă, simte în el o vocaţiune. Mulţumită oamenilor, cari au simţit în ei puterea vocaţiu-nei, avem ştiinţa şi cultura de astăzi. Pârghia cea mare a [progresului este vocaţiunea. Omul care simte în el o vocaţiune, este un transformator de energie. El este profetul personalismului energetic, spre care evoluiază realitatea întreagă. In vocaţiune se întrupează la un loc cele mai înalte însuşiri morale şi intelectuale ale sufletului. De aceea nu este de loc coincidenţă, că popoarele cari au avut în sânul lor mai mulţi oameni de vocaţiune, acelea au progresat mai mult. Vocaţiunea face pe individ să se simtă cas o parte necesară totului; ca un factor predestinat să fie aşa cum este, fiindcă altfel nici realitatea nu ar fi aşa cum este. Acel ce se simte cu. o vocaţiune, se simte cu o responsabilitate faţă de el însuşi. In mijlociii ptâtoi interese vremelnice cari produc îm-prăştierea gândurilor şi zădărnicirea activităţilor rodnice ; în mijlocul atâtor distracţii în care se scurge viaţa societăţei moderne, vocaţiunea este singura care mai susţine la cei puţini concentrarea gândului ,şi continuitatea faptei. Prin ea se plămădeşte eroismul sufletesc, de care ştiinţa are atâta nevoie. Adevărurile
1) Elemente de Metafizică pag. 271—272.-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
261
Metafizicei, ca şi idealurile cele mai înalte ale Artei şi ale moralei,—s’a zis adesea ori,—sunt isvorîte din intuiţiune. Dar intuiţiunea aceasta, nu este nici ea altceva decât scânteia scăpărată din conştiinţa omului care îşi caută realizarea vocaţiunei sale. Ideile lui Platon ; formele lui Aristotel ; atomii lui Demokrit; conceptele universale ale Iui Thoma d’Aquino; mecanismul lui Descartes ; monadele lui Leibnitz; apriorismul Iui Kant, şi atâtea şi atâtea ipoteze metafizice, ce sunt ele oare, dacă nu realităţi, cari tre-< buiau să existe, pentru ca un Platon, un Aristotel, un Demokrit, un Thomas d’Aquino, un Descartes, un Leibnitz, un Kant să-şi poată îndeplini vocaţiunea ce simţiau ei. aceea de a spune, pentru eternitate, adevărul universal şi necesar ! Dacă este ca Metafizica să aducă în sprijinul său, şi dovezi experimentale, ea nu ar putea găsi aceste dovezi nicăieri rfiai bine, ca în faptele şi în convingerile acelora, pe cari natura i-a înzestrat cu conştiinţa unei vocaţiuni".1)
Să nădăjduim că spiritul idealist al Metafizicei d-lui Motru va luâ în ţara noastră fiinţa unei şcoli, la care să se înscrie cât mai mulţi fii ai neamului şi cât mai convinşi şi mai hotărîţi sprei a luptă să dea o menire României. Neamul românesc are de înfăptuit, în primul rând, acel mare vis, a cărei tristă,—negrăit de tristă,—poveste stă scrisă în cea mai adâncă parte a inimei fiecăruia din fiii săi. Cum puteâ-va oare ajunge el la această înfăptuire, fără de forţa pe care numai entusiasmul credinţei metafizice în legitimitatea idealului o dă? De ce n’am admite că ceeace idealismul lui Fichte a făcut pentru unitatea Germaniei,—un idealism al nostru va face pentru mult visata unitate a României? Căci nu,—idealul nu este un simplu simbol, o simplă plăsmuire a minţei noastre, ci el este esenţa însăşi a realităţei, isvorul însuşi al adevăratei vieţi. Metafizica ce proclamă a-tot puternicia idealului, este singura care dă o noimă indivizilor, popoarelor şi întregei societăţi, şi care trage drumul acestora spre divin.
Dar pentru ca o Metafizică să ajungă a face în chip legitim o asemenea sublimă proclamare, ea trebuie să-şi aibă punctul de plecare în cultul însuşi al ştiinţei, căci dacă este adevărat că ştiinţa fără de Metafizică este lipsită de sensul său cel mai profund, nu este mai puţin adevărat că Metafizica ce nu şi-ar avea punctul de plecare în ştiinţă, ar fi isvorul celor mai triste rătăciri.
Rolul suprem al Metafizicei stă deci în a da un sens culturei prin aprofundarea ştiinţei însăşi, căci la baza ştiinţei şi a oricărei culturi fiinţează idealul însuşi.	1
Marin Stefănescu
9
_________________ I.iccn|ial in litere şi filosofie ileia
Sorbona
1) lbideni pag’. 2S8—280.
BIBLIOGRAFII
Const. Al. Ştefănescu: Machbeth de Shakespeare, traci, din englezeşte, 1 leu.
Ludovic Dauş: Satana, în ,,Bibl, p. toţi“, 60 bani.
CĂRŢI NOI
THOMAS CARLYLE1)
Printre marile spirite ale veacului al XIX-!ea, printre acelea care, trecând peste inarginele culturei naţionale înlăuntrul căreia au apărut, au ajuns să aibă o însemnătate în cultura universală, un loc aparte ocupă Thomas Carlyle. Este un cugetător pe care cu greu îl putem rubrică în vre-una din clasificaţiunile obişnuite. A fost un filosof, un moralist, un critic literar, un istoric, un polemist, însă nu a făcut nici filosofie, nici critică literară, nici istorie, nici polemică în înţelesul care se dă de obiceiu acestor ter-, meni. In tot ce' a făcut a introdus o notă personală ; pretutindeni a rupt barierele clasificaţiunilor şi domeniilor tradiţionale: în critica literară a introdus un spirit nou; a făcut filosofie fără a fi scris nici un tractat de filosofie; a scris istorii care sunt nişte poeme; a scris pamflete care sunt nişte predici şi nişte imnuri. Graniţă între realitate şi poezie, filosofie şi viaţă, istorie şi ficţiune, nu există pentru el ; toate constituesc o realitate unică, realitate care este obiectul şi al filosofiei, şi al poeziei, şi al istoriei şi al acţiunii. In tot ce a scris găsim pecetea unei personalităţi puternice: toată opera este oglinda acestei personalităţi. Viaţa lui spirituală a fost o continuă luptă: 1 uptă întâiu pentru a scăpă de sub influenţa unei culturi înnăbuşitoare, luptă pentru a se desbără de prejudecăţile şi hipocriziiie curente, luptă pentru a-şi închegă o lume de cugetare personală şi a-şi formă o concepţie despre viaţă care să fie în concordanţă cu trebuinţele cele mai adânci ale spiritului său, luptă pentru a-şi puteâ spune cuvântul, pentru a proclamă adevărul învăţăturei ce aducea. Cum eră un spirit drept, şi-a urmat calea fără şovăială, fără altă preocupare decât adevărul ; pururea: a rămas credincios firii lui şi nu a scris un singur rând pe care să nu-1 fi crezut adevărat din toată inima. Viaţa acestui om e pilda vie a unei vieţi de sinceritate, cu sine însuşi şi cu lumea, fără slăbiciuni, fără transac-ţiuni. A renunţat la iluziile cele mai scumpe şi mai mângâietoare când logica neînduplecată; a desvoltărei propriului său spirit a cerut-o ; nu s’a preocupat nici odată de ce aveau să zică alţii de faptele sau vorbele sale, n’a linguşit pe nimeni, n’a cruţat pe nimeni ; de multe ori sinceritatea şi veracitatea lui i-au înstrăinat prieteni din cei mai buni. Nu s’a plâns, nu a căutat să-i împace: nu a cerut altă aprobare decât aceea a propriei sale conştiinţe.
Cu asemenea apucături spirituale, cu sinceritatea şi veracitatea firii lui, Carlyle a căutat, ca orice spirit ales, să-şi lămurească marile probleme ale lumii şi ale vieţii. Două sunt căile pe cari cineva poate ajunge să-şi formeze o concepţie unitară şi coherentă
1) Inlroducere*la lucrarea apărută de 'Curând cu acest titlu, în a doua] ediţiune.
Se poate procură dela ad-ţia revistei noastre pe"pre{ de 3 lei (Î11 provincie plus -15 bani). —Nota Red. —
262
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
despre lume şi viaţă, cu un cuvânt să aibă o filosofie: una este calea pe care o urinează spiritele sistematice, alta este calea spiritelor intuitive. Ar fi dar două chipuri de a filosofâ: unul ar fi mai apropiat de pro-cedeurile ştiinţei, celălalt de poezie. Spiritele sistematice purced pas cu pas, dela faptele concrete la generalizări, dela fenomene la legi, şi nu ajung la vederile generale decât după ce au cercetat cu amănunţime domeniile particulare; sintezele largi nu se fac dintr’o dată, ci cu anevoinţă, după ce s’a studiat un material concret vast, după ce spiritul a păşit dela legile mai parţiale la cele mai generale. Analiza şi sinteza se fac deci gradat, încetul cu încetul, fără salturi; spiritul urmează treaptă după treaptă şirul inducţiunilor şi deduc-ţiunilor, aşa că rezultatele unei cercetări astfel întreprinse se orân-duesc într’un sistem co-herent, unde fiece parte îşi are locul şi rostul ei ; totul este aci lhcrarchic, totul se ţine, contradic-ţiunea nu este admisă.
Sistemele astfel construite capătă o înfăţişare ştiinţifică; în toată întinderea lor circulă un principiu unic, care este o generalizare vastă, la care nu s’a ajuns dintr’o dată, ci în chip gradat şi care însufleţeşte toiul. Ordine, înlănţuire, non-:o:itradicţie: acestea sunt caracterele cu-ge'ă.ii sistematice.—Alte spirite nu pot urmă •alea aceasta grea şi migăloasă a cercetării de la particular la general,	(
dela fapte la legi, spre a construi în mod ideal existenţa, or cunoştinţa, or morala ; trebuinţa imperioasă de a cunoaşte cât mai repede totalităţile le face să purceadă de-a dreptul cu sintezele făcute gata. Sintezele largi şi sistematice sunt anevoioase şi prea puţini sunt aceia care, după multă muncă spirituală, ajung să le închiege; alţii vor să aibă mai curând un răspuns la marea întrebare ce este lumea, ce însemnează existenţa fiecăruia, ce trebuie să facem. Spiritele intuitive găsesc acest răspuns grabnic nu prin cercetarea amănunţită şi operaţiile logice ale conştiinţei discursive, ci printr’o pătrundere deadreptul, prin-tr’o intuiţie a spiritului, văd până în adâncul realităţii. Legea generală a lucrurilor pe care spiritul sistematic o desluşiâ cu anevoinţă din încâlceala amănuntelor fenomenale, spiritul intuitiv o descoperă, sau crede că o descoperă numaidecât. Aci rolul de căpetenie îl are imaginaţia. Procedeul acesta este
mai ales al spiritelor poetice; acestea au pătrunderea imediată,—insight cum o numesc englezii,—vederea interioară a lucrurilor ; pentru ochiul poetului lucrurile sunt transparente, el vede prin ele şi deasupra lor. Asemenea spirite nu pot ajunge niciodată la sisteme care să aibă rigoarea celor ştiinţifice, în care să găsim acea ordine, înlănţuire, non-contradic-ţiune. Sunt mai mult vederi personale cari mulţumesc spiritul ce le posedă; când corespund unor trebuinţe sufleteşti mai generalizate pot fi chiar împărtăşite de cât mai mulţi, precum au fost concepţiile despre lume ale marilor religiuni. In intuiţiunile poetice impresia de moment este de multe ori decizivă, de aceea înăuntrul sistemizărilor fundate pe asemenea intui-
ţiuni contradicţiunile pot trăi foarte bine. Putem găsi şi aci o unitate oarecare, dar nu mai este unitatea legii unice, generalizării vaste, sintezei superioare Ia care s’a ajuns după atâtea analize parţiale, ci este unitatea unei tendinţe, unui sentiment puternic care s’a impus totului.
Fiecare din aceste atitudini spirituale are foloasele şi primejdiile ei; despre superioritatea uneia asupra celeilalte nu poate fi vorba, căci alegerea uneia sau alteia din căi	nu	este
dată fiecăruia,	ci	este
o chestiune de organizare mintală. Calea aleasă de spiritele sistematice este cea mai grea dar şi cea mai sigură; e înceată şi migăloasă, Iar poate duce la rezultate trainice: spiritul sistematic este ţinut să justifice şi să dovedească tot ce afirmă. Se poate însă ca generalizările vaste să fie prea pripite şi să devie tiranice: una	din	primejdiile „sistemelor"	este că
siluesc de multe	ori	realitatea‘spre a o face	să	intre
în cadrele lor. Concepţiile intuitive, admiţând că cineva posedă acea vedere interioară a lucrurilor, sunt mai grabnice şi pot mulţumi mai curând trebuinţele practice ale vieţii ; sunt însă mai personale şi nu se pot transmite decât acelora care au organizări spirituale asemănate, pe câtă vreme concepţiile sistematice pretind la universalitate. Afară de acestea, intuiţia riscă de multe ori să nu pătrundă în adevărata natură a lucrurilor şi să ia drept realitate un produs al închipuirii. Afirmările spiritelor intuitive sunt necontrolabile: cei care au spiritul poetic, care „văd" lucrurile, nu raţionează asupra lor; dau intuiţiile lor drept ceeace sunt, nu pot să le dovedească;
CliARLYi E (lupa Whi&tler,
NOUA REVISTA ROMANĂ
263
-*■
filiaţiile conceptelor, legăturile, cauzele, argumentarea, acestea sunt bune pentru sistematici; intuitivul, poetul vede,—şi atâta tot. Când însă pătrunderea este justă, foloasele unui spirit intuitiv astfel organizat, sunt nepreţuite. Marile descoperiri sunt de obiceiu produsul unor intuiţiuni. Cei care schimbă faţa lumii, cei care dau marile direcţii în viaţa spirituală, poeţii mari, profeţii adevăraţi, eroii spirituali, sunt nişte intuitivi. Aceştia pătrund într’adevăr până în inima lucrurilor, văd legea ascunsă a producerii lor, ghicesc rosturile mari ale existenţii.
Primul fel de a filosofâ îl întâlnim la toţi filosofii sistematici dela Aristoteles până la Kant, şi dela Kant până Ia Spencer şi Wundt. Cel d’al doilea îl găsim în toate explicările religioase ale lumii, în toate filosofiile poetice. Unii filosofi, ca Platon, Spinoza, Schopenhauer, au asociat intuiţiile profunde cu metoda discursivă într’un tot armonic; nevoia teoretică de cunoştinţă le-o satisfăcea metoda ştiinţifică, iar nevoia practică, vitală, intuiţiunea pe care se re-zimâ întregul edificiu de cugetare. Carlyle, ca şi Goethe, face parte din filosofii intuitivi. Nu a construit un sistem, nu şi-a expus vederile nicăiri în chip dogmatic. A fost o minte şi o inimă deschisă, pentru care filosofarea era o trebuinţă vitală; nu speculaţiune pentru speculaţiune, ci speculaţiune pentru faptă, pentru viaţă. In toate problemele ce i s’au înfăţişat a văzut nu un interes teoretic, ci unul practic. Spiritul lui eră cu totul îndreptat spre acţiune, spre acţiunea morală. Sensibilitatea lui prea ascuţită, dureroasă chiar, puterea de viziune, avânturile de imaginaţie, entuziasmul moral, toate au conlucrat să facă din el un predicator al energiei morale, un profet. Ca profet a apărut în ochii contimporanilor săi, ca un om care avea să le aducă o veste, să le transmită o poruncă ; ca un profet a fost ascultat, cât a fost ascultat.
Atitudinea lui spirituală nu i-a îngăduit şi nici nu l’a îndemnat să-şi expună şi să-şi dovedească în chip teoretic doctrinele; le-a expus ca ceeace erau, ca nişte convingeri eşite din contactul unui suflet drept, limpede şi sincer cu realitatea lumii şi vieţii. Deşi n’a construit sistem, în întinderea variată a operei lui Carlyle circulă un anume curent de cugetare şi simţire; în variata rapsodie a profetului sunt câteva teme fundamentale care-i dau toată însufleţirea. Sistemul, deşi n’a fost nici odată închegat, este latent şi ar putea fi schiţat. încercând această' schiţare vom putea vorbi despre metafizica, morala, filosofia istoriei, politica lui Carlyle, deşi el n’a avut niciodată intenţiuni sistematice. Făcând această încercare, vom vedea mai de aproape cum lucrează un spirit intuitiv şi la ce fel de filosofie poate să ajungă.
C. Antoniade
Doctor în rildaofie
BIBLIOGRAFII
Dicţionar Francez-Român. Urechia Dr. Ediţie nouă, bine tipărită, pe două coloane, cu peste 800 pag. Lei 3.90.
Virgiliu N. Drăgliiceanu: Monumentele istorice din judeţul Dâmboviţu, Minerva, 1 leu.
LITERATURA
DIN TRECUT
după II. de Reynier
Pe lacul care doarme doar trestia palpită;
Trecând, se mai aude in adieri grăbite Ca o sfioasă ceată de pasări, nezărită,
Uşoara tremurare de brise ’nnăbuşite.
r
Şi luna de pe faţă divina ei paloare Şi-o iea, desfăşurânxl-o pe şesuri nesfârşite,
Iar vântul ne aduce mirezme-adormitoare Culese din boschete şi câmpuri înflorite.
I
\
Dar iată că tresare cuprinsul de-o cântare Oftată de isvoare ce plâng pe inoptate.
In inimă, adânca şi calda 'nfiorare Deşteaptă ’ncet regretul iubirilor uitate,
1	' î '	;
Şi din trecut apare imaginea-amintirei
Tot tristă şi frumoasă ca ’n seri de altă dată....
Pe buze de departe cuvintele iubirei
Şoptite ’ti umbră iarăşi încep să se abată.
George Duma
DIN HEI NE
In fiece noajite în vis îmi răsări,
Mă ’ntâmpini voioasă în cale.
In hohote lungi eu plâng şi' m'arunc ’Naintea picioarelor tale.
Tu clatini micuţul şi blondul tău cap, Privind melancolic spre mine,
Din ochi, furişate, îţi cad picături
De lacrimi, de perle senine.
1
îmi dai chiparoase cuprinse ’n buchet Şi-o vorbă-mi şopteşti, adorato!
Din somn mă trezesc, dar buchetu-a pierit Şi vorba şoptit’ am uitat-o.
*
Nu mă iubeşti, nu mă iubeşti,
Dar nici că-mi pasă mie.
Te văd, şi ca un rege, atunci,
Sunt plin de veselie.
Tu mă urăşti, tu mu urăşti, mi-a spus Guriţa ta,—o fragă—.
Ah, dă-mi-o, doar să o sărut Şi, zău, mă mângâi, dragă!
Castor & Pollux
264
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
TEATRUL LUI OSCAR WILDE;
Puţini sunt aceia cari să nu cunoască cel puţin din auzite numele lui Wilde, dar dacă ar fi întrebaţi asupra operei scriitorului, de sigur că mulţi ar răspunde: „Ah! Wilde... autorul Salomeei". E o adevărată fericire deosebirea de sex dintre autorul dramei şi eroina creaţiunei, altminteri ne temem că aceste două nume s’ar fi contopit!
Câtă nedreptate în consacrarea istorică a acestei producţii şi câtă mâhnire a trebuit să simtă aceia cari, cunoscând superioritatea unei părţi din restul operei artistice a lui Wilde, şi-au dat seamă de netemeinicia zgomotului uneia şi eclipsarea regretabilă —dar totuşi explicabilă—a celorlalte !
Oscar Wilde
Cauzele triumfului Salomeei sunt multiple. Publicarea ei direct în limba franceză şi mai ales interzicerea reprezentărei ei, au avut ca urmare naturală atragerea privirilor generale asupră-i. Apoi, zgomotul făcut în Anglia cu prilejul unui nenorocit proces în jurul lui Wilde, a contribuit la întărirea curiozităţei, fără a ne mai gândi la un anumit public, dornic de asemenea reprezentaţiuni.
Cum se vede, succesul Salomeei ţine în mare parte de alte motive decât cele de ordin pur artistic. Aceasta nu înseamnă că piesa în sine e lipsită de valoare şi vom expune în urmă ceeace a determinat rezerva noastră.
Wilde şi-a început cariera dramatică la New-York, în anul 1881, cu drama intitulată Vera sau Nihiliştii care e povestea romantică a dragostei Ţareviciului Alexis pentru Vera, sufletul nihi I işti lor ruşi. Dându-se drept student în medicină, Ţareviciul frecventează cercurile nihiliste şi devine un fervent adept al principiilor lor.
Pornirea plină de abnegaţie a Verei, nu întârzie să. atragă privirile Ţareviciului, care în scurtă vreme e înamorat de dânsa. Vera, la rândul ei, e prinsă în
mrejele iubirei şi simţind un reazăm puternic în lupta întreprinsă, îşi îndoeşte ardoarea sacrificiului.
lată însă că un atentat nihilist curmă viaţa Ţarului Ivan, tatăl lui Alexis. Principiile adânc revoluţionare ale acestuia din urmă, sprijinite pe o simţire aleasă nu-1 împiedică să accepte coroana tatălui său ! Vera e însărcinată de nihilişti să-l omoare ; ea îşi înăbuşe cu greutate iubirea şi pătrunde în camerile Ţarului spre a împlini porunca. Dar în acea clipă Ţarul, care dormea, se deşteaptă şi, zărind pe Vera, o îmbrăţişează cu pasiune. „Sufletul nihiliştilor" slăbeşte în faţa acestor demonstraţiuni de dragoste şi cuvintele pline de credinţă ale nobilului Ţar redau Verei clara conştiinţă a situaţiei.
Ţarul îi spune: „Mă iei drept un trădător? Da, sunt din iubire pentru tine... Voiam să pun la picioarele tale puternica Rusie, pe care am iubit-o împreună atâta!"... Aşa dar totul a fost pentru ea, pentru cauză ! Ah ! acum de-abiâ îşi dă seamă. Dar afară tovarăşii de idei aşteaptă. Trebue să le arunce jos pumnalul plin de sânge; altminteri toţi vor veni sus.
Vera nu şovăie ; ştie că Alexis o iubeşte... Ar voi să trăiască fericită cu dânsul, dar nu mai e cu putinţă. De afară se aude un zgomot; Vera scoate pumnalul, şi-l înfige în piept, apoi îl aruncă pe fereastră afară. Alexis se repede la dânsa şi îi strigă plin de desnădejde: „Ce ai făcut!"—„Am scăpat Rusia" răspunde Vera şi moare.
Wilde vrea să prezinte pe Alexis ca plin de nobile porniri şi împrejurările ni-1 prezintă, în cazul cel mai bun, ca pe un inconştient. Dar ceeace e mai grav în această piesă, e că autorul îşi înfăţişează cercurile revoluţionare Intr’o ipostasă cu totul copilărească. Cel în care ne introduce e primejdios din pricina ex-ploziunii neîncetate a... frazelor bombastice.
Wilde comite greşala de a prezentă acţiunea revoluţionară ca pur sentimentală şi nu se gândeşte la motivele adânc sociale care o determină. Scriind această piesă, autorul dă dovada aceleiaşi lipse de cunoştinţe elementare ale principiilor revoluţionare, de care s’au lovit mai în urmă Mirbeau, Bourget şi în genere, mai toţi dramaturgii cari au tratat asemenea chestiuni (exceptând pe Hauptmann şi Kampf).
Dar Wilde a scris cu pornire; eră tânăr, simţea o puternică înclinare spre teatru şi câteva situaţii din drama sa, indică ceeace va ajunge în viitor.
Cu toate că succesul Verei nu eră de natură să-l încurajeze, Wilde a stăruit pe calea producţiei dramatice. Pentru unii, înclinarea aceasta e un miraj: ajunge să fie proectată lumina rampei asupra producţiilor lor, ca să-i încredinţeze de întreaga deşertăciune a sforţării. Pentru alţii, dimpotrivă: deşi, la început, insuficienţa tratării, acoperind priceperea scenică, le atrage multe decepţii, scena urmează să exercite asupra lor un farmec atrăgător şi susţinut. Acei cari rămân sub puterea fascinaţiei sunt adevăraţii dramaturgi şi Wilde a făcut parte din categoria acestora.
A doua piesă a sa . fu o tragedie reprezentată la New-York: Ducesa de Padua. Deşi fără o valoare li-
NOUA REVISTA ROMANĂ
26c,
terară mai mare ca Vera se găsesc într’însa remarcabile calităţi scenice. E o încercare de reabilitare în faţa istoriei a ducesei Beatrice de Padua, prezentând omorul săvârşit de aceasta asupra soţului ei, ca un act de oarbă pornire pasională pentru Guido Fer-ranti, înverşunat duşman al ducelui. Guido, învinuit de crimă, e târît înaintea judecăţii şi condamnat la moarte. Ducesa de Padua, plină de remuşcări că lăsase pe nevinovatul Ferranti pradă morţii, vrea să-l scape, dar în faţa imposibilului se omoară odată cu iubitul ei.
După cum se vede, piesa ia pe alocuri turnuri melodramatice. De altfel melodrama istorică e tot ce se împacă mai bine cu stilul umflat pe care Wilde îl întrebuinţează în primele sale drame. Dar ceeace de sigur nu se împacă nici în melodramă, nici aiurea cu inteligenţa spectatorului sau cititorului, e conduita cam ciudată şi incoherentă a unor anumite personagii, cari în această piesă îşi schimbă prea uşor sentimentele după împrejurări.
Bine înţeles că nici Ducesa de Padua n’a mulţumit aşteptările autorului. Descurajat pentru o vreme de aceste insuccese, Wilde îşi întrerupe cariera dramatică, spre a o reluă însă mai târziu. De acî începe perioada strălucită a activităţii lui dramatice, care i-a adus gloria—din nefericire prea puţin aniversată —de care se bucură.
Succesia în ordine cronologică a operilor lui Wilde ne-ar impune acum luarea în discuţiune a primelor sale comedii, dar o împărţire de alt ordin, ne face să continuăm cu analiza dramelor sale. Şi aşa, ne vom opri la cercetarea Salomeei.
Am enumerat mai sus cauzele cari, după noi, ar fi determinat în parte succesul acestei drame. Popularitatea Salomcei ne dispensează să-i mai amintim subiectul şi ne vorh opri numai la observaţii de ordin general.	”
îndepărtând orice motiv care, străin de valoarea intrinsecă a operei, a putut provocă atenţia plină de interes a spectatorilor, ne întrebăm în ce constă adevărata ei valoare? Are Salomeea vreun profund înţeles simbolic? Poate că raţionând, îl vom găsi.
Figura enigmatică a Salomeei care respiră prin toţi porii pasiunea neînfrânată pe de o parte şi figura senină, luminată de o îngerească inspiraţie a profetului Iokanan, ar puteă apare ca întruparea a a două simboluri considerate antagonice: al senzualităţii arzătoare şi al spiritualităţii nepătate. Când însă un autor introduce asemenea simboluri în operile ’ sale, trebuie în mod necesar să se oprească la o des-legare raţională, în senzul triumfului unuia din principii, sau al amândorora. Or, ce se întâmplă în drama lui Wilde? Salomeea provoacă moartea profetului, spre a fi omorîtă la rândul ei. Concluzia simbolică : pieirea spiritului şi a senzualităţii ! E absurd.
Fapt e că Wilde n’a voit să amestece vreun simbol în piesă, căci altminteri profundul său simţimânt estetic l’ar fi sfătuit să interiorizeze lupta, prin concentrarea ambelor simboluri în aceiaşi întrupare.
Rămâne dar Salomeea cel puţin o interpretare fi-
delă a evenimentelor istorice, o oglindă a societăţii din acele timpuri? Mulţi au contestat-o. Atunci?...
Sunt în Salomeea câteva momente zguduitoare, reliefate de o acţiune condusă cu pricepere şi de acel stil armonios atât de propriu lui Wilde. E o subjugare continuă a spectatorului şi un apel susţinut la emotivitatea lui. Privind Salomeea, ai aceiaşi ciudată senzaţie pe care o încerci înaintea operilor lui P. Louys (de pildă La femme et le pantin); e aceiaşi presimţire a influenţei distrugătoare, pe care o poate avea pasiunea senzuală excesivă. Probabil acesta a fost motivul, care a provocat critica extremă Ia exclamaţia: „Dragostea unei isterice pentru un cap de carton !"	'
S’ar putea prea bine ca Salomeea să fie întruparea unui vis erotic. Dar nu e mai puţin adevărat că are calităţi scenice care o fac şă reziste vremei şi e scrisă într’un stil, invidiat până şi de d’Annunzio. Insă, pe când misticismul piesii lui Wilde nu influenţează asupra clarităţii subiectului, d’Annunzio a crezut că poate nesocoţî orice lege: a raţiunii- întrebuinţând expresii ca „laptele durerii" şi „memoria apei" (Martiriul Sf. Sebastian).
Asupra pieselor mistice în genere ar fi multe de spus. Deocamdată ne vom mărgini a face o constatare: Mafterlinck, care după părerea tuturor criticilor a realizat cea mai înaltă expresie a simbolismului mistic în L’oiseau bleu. a trebuit să dea entităţilor un animism antropo—şi zoomorfic.1) De sigur nu acesta e modul cel mai fericit al tratării unor asemenea chestiuni, dar scena cere concretizarea ideei filosofice şi, în orice caz!, îi e foarte greu metafizicei subtile să-şi dea pe scenă'o înaltă interpretare. Aci trebue căutată cauza insuccesului atâtor piese mistice.
Că Salomeea putea fi întrebuinţată cu folos ca material al unei partiţiuni muzicale, a dovedit-o în dea-juns experienţa. Tumultul acela de sentimente cari năvălesc în inima eroinei şi isbucnirea frământărilor interioare în note pasionate, iată ce foloseşte minunat nouei concepţii muzicale, mai ales că, pe alocuri, drama lui Wilde aminteşte iubirea arzătoare a Isoldei pentru Tristan (R. Wagner).
Terminăm acî cu cercetarea dramelor lui Wilde şi acum ne voni acupâ cu celălalt mod de manifestare al aptitudinelor sale scenice: cu mult nedreptăţitele sale comedii.
*
De sigur că mulţi se vor întreba cu mirare ce a putut determina această afirmaţie, d'at fiind marele număr de reprezentaţii şi „succesul literar" puţin obişnuit al acestor comedii.
E un fapt psiho-social uşor de constatat, că atunci când o operă artistică surprinde şi subjugă marele public prin originalitatea ei întru câtva stranie, intervine volantul criticei, care temperează avântul fluxului spre acea operă. Acelaş lucru s’a întâmplat şi comediilor lui Wilde, cu deosebire că marele public
1) Sunetul obiectelor se'pre/.intă sub o formă omenească; fericirea absolută ca o pasăre.
266
NOUA REVISTA ROMANA
cuprindea de astă dată tot ce societatea engleză avea mai rafinat ca intelect. Această simpatie pe caic o parte a elitei intelectuale o manifesta pentru operile lui Wilde se explică prin ciudata lor originalitate, înfăţişată de critici ca ultima expresie „fin de siecle" Ce e drept Wilde însuşi mărturiseşte în De Profundis această „legătură simbolică" cu arta şi cultura din vremea sa.
Fire dornică de senzaţii rafinate şi „antinomist înăscut" (De Profundis)—Wilde şi-a manifestat această perversitate a naturei sale, întrebuinţând paradoxul ca formă de exprimare a ideei. Şi cum eră un „prinţ al limbei", lucru recunoscut până şi de cei mai înverşunaţi duşmani ai lui—era natural ca paradoxul să îmbrace un vestmânt strălucitor. O formă nespus de elegantă, ascunzând pe o alta mlădioasă, iată ce e de natură să atragă privirile tuturor, să le fascineze şi astfel să hotărască un succes răsunător. Dar, când criticii se văd în faţa unbr asemenea opere, oricât ar fi prinşi de farmecul lor, au datoria să-şi frece ochii şi să se întrebe cu îngrijorare: merită ele atâta atenţiune?
Cu piesele lui Wilde ce s’a întâmplat? Publicul, orbit de strălucirea limbei a nesocotit fondul acţiu-nei, iar critica, pipăind pulsul spectatorilor, a recunoscut calităţile de stilist neîntrecut ale lui Wilde, dar a moderat entuziasmul general, prezentând comediile sale ca lipsite de orice fond moral serios.
Părerea aceasta a criticilor, formulată chiar împotriva evidenţei, nu trebuie să mire pe nimeni,, dată fiind amoralitatea vieţii lui Wilde. Nimeni nu putea luă în serios „morala" venită dela dânsul, cu atât mai mult, cu cât Wilde nu se sfiâ să declare că dispreţuieşte toate convenienţele morale. Cum se face că totuşi el transige cu morala în comediile sale? E o concesie pe care a făcut-o ideilor morale.ale timpului şi societăţii în care trăia? Probabil. „Dacă viaţa e o problemă pentru mine, nu e mai puţin adevărat că şi eu sunt o problemă pentru viaţă" (De profundis) spune Wilde şi dacă el însuşi n’a dat soluţia enigmei, ne-ar fi nouă prea greu s’o încercăm.
Dar ,oricare ar fi fost intenţia lui Wilde şi felul său de viaţă, noi îl vom preţui după operile sale, iar nici de cum după moralitatea sa. Viaţa aventuroasă a lui Rousseau are acum doar însemnătatea unei curiozităţi istorice, iar ceeaceţ a rămas e opera lui. Nimeni nu s’ar mai gândi astăzi să combată sistemul lui Rousseau, numai fiindcă autorul însuşi nu l’ar fi respectat în deajuns, ci toţi vor căută să constate dacă are vreo însemnătate practică pe lângă cea teoretică. Din acest punct de vedere vom privi opera, lui Wilde şi credem că vom fi mult mai aproape de adevăr.
Aceasta în numărul viitor.
Aureliu Weiss
BIBLIOGRAFI
U.	Vasiliu-Bacău: Libertatea, Vulcanii; Educaţia poporu-mâni, din laşi, dela 1897—1912, laşi, tip. ,,I)acia“.
D.	Vasiliu-Bacău: Libertatea, Vulcanii; Educaţia poporului, în ,jBibl. naţională“ nr. 39-41, „Minerva“ Buc. 30 bani.
IMPRESII
HOMERICA LUPTĂ A UNUI OM MARE CU NIŞTE GÂNDACI MICI
— Fantezie Critică —
Sub umbra îmbălsămată a unui boschet de mirt, către care o grădină întreagă de crini întindea argintiile potire, Glykion şi Picrophonios, lăsând să le cază din mâini volumele ce fuseseră luminate până atunci de privirile lor pătrunzătoare, începură să soarbă senini din obicinuitele lor pahare de lapte dulce şi, cum ora era înclinată spre seară, laptele calmant şi parfumul grădinii adormitor, discuţia alunecă pe câmpul polemicilor literare.
—	Iţi mai aduci aminte de plăcutele noastre convorbiri cu acel tânăr român, a cărui eleganţă de spirit părea sorbită chiar de pe buzele Divinului în grădina lui Akademos?—zise căscând Picrophonios, legănat pare-că de această dulce evocaţiune.
Glykion nu fu mai puţin mişcat de vrăjita fantomă a trecutului, îşi trecu mâna pe ochi, îşi lăsă capul pe spate ca să-şi poată destinde mai comod maxilarele, se scutură apoi câteva clipe şi recăzu în fine într’o toropeală adâncă, vrând să pronunţe numele magic—Eugen Lovi......
Evocaţia îşi produsese efectul ; doar o muscă indiscretă mai ţeseâ prin aerul parfumat misterioase ritmuri. Ea sorbi cu nesaţ din laptele aromit de le-vănţică, se opri apoi de câteva ori pe haina albă a Iui Picrophonios şi îndrăzni chiar, încurajată de nemişcarea gânditorilor, să se aşeze pe fruntea imacu-latăi a lui Glykion, pătând-o cu mica ei persoană întunecată. Cei fascinat de amintire nu rămase nesimţitor la contactul enervant al sburătoarei ; prin vis îşi duse încet mâna-i expertă până în dreptul frunţei şi apoi cu' o mişcare fulgerătoare lipi cadavrul inform al sărmanei fiinţe pe albul senin al frunţei pline de gânduri.	i
Acest incident îi deşteptă pe amândoi din vraja narcoticului nume.
Iarăşi stăpân pe sine Glykion mai căscă odată şi urmă astfel:
—	...nescu; el ne-a uitat, dar noi îl urmărim şi acuma, când Morpheu întârzie să ne aducă darurile sale.
Pe Picrophonios îl cotropiâ iarăşi aromeala dulcţ: a lecturilor din nopţile de insomnii. Discuţia s’ar fi oprit iarăşi aici, când un roiu de ţânţari invadă atmosfera liniştitului boschet; din timp în timp câte unul se opriâ pe placizii convorbitori şi veninoasa înţepătură anihila efectul magicei evocaţiuni ; Glykion îşi scosese un sandal şi urmăriâ cu gesturi grăbite să distrugă pe indiscreţii năvălitori ; Picrophonios îşi desfăcu tunica descheindu-şi centura de mă-tasă ce-i legă mijlocul şi agitând poalele tunicei dădu ajutor sandalului ineficace al tovarăşului. Astfel dis-
NOUA REVISTA ROMANĂ
267
cutia putu continua fără lungi pauze de somnolenţă profundă.	'
—	Ai urmărit deci—zise Olykion—polemicile timpului din urmă, pe care tânărul român le-a dus cu aşa zişii gândaci din literatură. Ce părere ai mai adăugat la gândurile tale de mai înainte asupra fostului nostru interlocutor?
—	Dacă n’aş fi deprins cu mizeriile schimbărilor acestei lumi, aş spune că am avut o mare decepţie. Mă deprinsesem să găsesc în tânărul român, cu ocupaţii atât de diverse, cu paşii îndreptaţi în atâtea direcţii, o însuşire ce se găseşte rar în ţări grăbite şi primitive cum e România. Tu, atic prin stil şi cugetare, o cunoşti ; e ace<â ironie senină, care pluteşte peste lucruri că un zâmbet şi ca o dojană, care scoboară ceeace e socotit prea sus, şi înalţă ceeace pare prea jos, care nu se turbură şi ştie a da chiar lucrurilor celor mai usturătoare o crustă prietenoasă, astfel că aplicaţia lor să nu rănească prea mult... Acea ironie pe care o aplici întâi la tine, ştiind că eşti om, şi apoi o întinzi asupra tuturora. Când alţii te acopăr cu ironia lor ştii să răspunzi aşa încât să se vază că nu te-a durut şi că nu eşti supus acelor turburări, ale căror victime nu sunt decât barbarii, exagerarea şi mânia.
—	Ai dreptate,—zise Picrophonios, oprindu-se o clipă în agitarea vălului alb pe care îl alcătuiau poalele tunicei. Şi mie mi se pare că tânărul român avea puţină sare atică în vorbele sale, luată de sigur nu dela Lukian, ci dela modernul Anatole France, filosoful ironicei impasibilităţi. Ce mirare însă când am văzut că tânărul român se ia în serios, îşi atribuie roluri grozave în trecătoare foi zilnice, se socoate îndreptar al vremilor celor noi şi priveşte de pe micul dâmb al tinereţii sale, înflorită dar încă infecundă, ca un reprezentant al unei generaţii trecute de întemeietori, ce se opresc pe muntele bătrâneţii lor argintate ca să vază drumul din urmă şi să deschiză căi noi pentru viitor. Atunci,’fireşte, alţi tineri au râs, căci dela Esop încoace mica broască a fabulei n’a putut da naştere altei manifestaţii.
Tânărul român, ce nu avea decât o pojghiţă fină de aticism peste fondul său barbar, s’a supărat şi a încercat acel lucru pe care nici un om de spirit nu Fa încercat vre-odată, a încercat să lupte mânios în contra râsului senin al celorlalţi tineri, s’a înarmat cu arme grele, a recurs la o strategie cu totul streină bătrânului părinte al Ironiei şi a provocat un hohot de râs şi mai general şi mai sgomotos. Iată decadenţa şi decepţia.
In acest timp Qlykion îşi ştergecâ năduşeala de pe frunte şi depusese arma sa de luptă în contra indiscreţilor ţânţari; de aceea putu urma liniştit:
—	Şi eu cred, Picrophonios, că acesta e unicul rezultat la care a ajuns luptătorul împotriva gândacilor literari. El mai găseşte totuşi că a obţinut un altul, mai interesant: A demascat pe anonimii—pe care măr-riseşte că îi cunoştea de mai înainte, după cum de sigur şi cititorii îi cunoşteau. Anonimatul e o laşitate când într’o discuţie serioasă aduci acuzaţii grave de
ordin mai mult personal decât literar şi te ascunzi sub o iniţială misterioasă ; dar când râzi, când râzi din toată inima de lucruri pe care le vede şi le ştie toată lumea, fără discreţie, fără subînţelesuri, fără aluzii jicnitoare, atunci păstrezi un anonimat onorabil, căci nu cred să fie atât de mare glorie pentru un om serios să râdă de o jucărie şi nici atât de mare vină încât să fie sfidat să se descopere. E straniu ca tocmai un tânăr să fie atât de strein de micile convenienţe ale criticei literare din România şi de pretutindeni. A fost încă o decepţie pentru mine când am văzut că tânărul român nu pricepe explicaţiile atât de limpezi ce i s’au dat asupra necesităţei anonimatului. Mă gândesc cu regret la tânguirile lui Sextus Ernpiricus asupra slăbiciunei minţei omeneşti. Deci demascarea anonimilor nu poate fi o isbândă, căci aceasta nu interesă pe nimeni. Ce zice d-1—A.— e interesant, nu cine e d-1—A.—
—	Cred că orice spirit limpede judecă întocmai ca tine; de aceea nu pot decât să râd şi eu de păţania polemistului nostru, care, după ce s’a râs fără nici o sfială de întreaga sa activitate se consideră satisfăcut făcând cunoscut publicului pe cei ce şi-au permis să râdă.
Satisfacţia ar fi .deplină, dacă tânărul român ar fi atât dc sus şi adversarii săi atât de jos, încât simpla comparaţie să fie distrugătoare pentru cei din urmă. Dar aşa.... „Paşi pe nisip, scenete şi fantezii" poate face oricine ce nu aşteaptă dela sine mai mult.
—	Va să zică, completă Glykion, tânărul român a părăsit lupta şi i-a pierit chiar gustul de a o mai reîncepe. Aceasta e foarte cuminte şi nu mai puţin ridicul, căci îmi aminteşte—iartă-mă, te rog, dacă ating puritatea atică a urechii tale—o anecdotă al căreia erou e din neamul etiopic al Ţiganilor. Un Ţigan voi să ia apărarea slabului său părinte, stâlcit de un Român într’o bătaie. Se duce la acesta curagios: Mă, tu eşti ăla de bătuşi peltetea?—Eu!—Ia dă-ini şi mie una, dacă-ţi dă mâna! Românul îi dă.—Ia mai dă una. Românul îi mai dă una, de văzu Ţiganul toate minunile celor nouă cercuri din infern.—Aoleu, ţipă Ţiganul, ăsta e nebun, s’o tulim, că nu-i de glumă ! Şi-o tuli.
Tot aşa şi tânărul Român. O fi nebun cel ce scrie în foiletonul „Ordinei" ; or fi nebuni şi ceilalţi, dar lovesc bine şi de aceea, e mai cuminte ceeace făcu polemistul....
Picrophonios râse prietenos şi dispreţuitor, cum râdea în totdeauna de micimea sufletului omenesc.
Glykion, sfârşindu-şi micul discurs, simţi împunsătura unui ţânţar căci tunica subţire nu-i acoperiâ decât bustul, şi lovi puternic cu sandalul în micul agresor. In mişcare însă atinse trepiedul ce căzu cu sgomot şi răsturnă cupele cu laptele nesorbit încă. Gâteva vorbe imprecative răsunară ; câţiva sclavi, atraşi de sgomot, veniră să strângă cioburile şi să ridice masa ; liniştea necesară discuţiunii fu sfărâmată şi de aceea discuţia luă sfârşit.
* . . .
268
NOUA REVISTA ROMANA
A doua zi, după ora prânzului Glykion se îndreptă gânditor şi grav către grădina ce aşteptă să-l ascundă în tainiţele umbrarelor sale; un sclav îi ieşi în cale şi-i aduse, ca de obiceiu Rampa. Glykion voi s'o strângă, rezervându-şi pentru mai târziu plăcerea artisticelor lecturi, dar se opri când ochii săi întâlniră pe prima pagină un nume cunoscut. Zâmbi ca la o amintire legănătoare. El îşi preumblă câteva clipe privirile asupra rândurilor uniforme, dar chipu-i nu exprimă decât acelaş zâmbet amar şi despreţuitor, cu care acoperiâ întotdeauna spiritele beoţiene; citise aceiaşi congestionată proză a tânărului român, care dădeă iar verdicte asupra generaţiei de astăzi ,şi invocă cerul să salveze „odraslele", „tinerimea stearpă'1 ce nu ascultă de poveţele sale... Glykion nu ştiâ că o diferinţă de câţiva ani poate creiâ între oameni distanţe ca dela o generaţie la alta ; el se gândi la slăbiciunile senilităţii precoce ori la farsele pe care le joacă profeţii de ocazie în misterele dionisiace. Buzele sale avură o mişcare imperceptibilă, pronunţând probabil o formulă aristofanescă.
Scepticii îl mângâiaseră de mult pe Glykion de suferinţele decepţiilor umane; de aceia el strânse Rampa după obiceiu şi se îndreptă liniştit şi gânditor spre fundul grădinei, ce aşteptă să-l tăinuiască sub umbrarele sale îmbălsămate...
Ion Popescu
CRONICA ŞTIINŢIFICA
NOUTĂTI ŞTIINŢIFICE
*	»	i
Urechea internă, spaţiul şi timpul.—Chestiunea spaţiului şi a ti'mpuluii a făcut obiectul cercetărilor tuturor filosofilor, din toate timpurile; chestiune aridă, care în ultimii ani pare a intră în faza definitivă! a rezolvirei ei, adică în domeniul ştiinţelor experimentale. Se pretinde anume, de către Cyon, că vertebratele superioare posedă un al şaselea simţ, simţul spaţiului şi al timpului. Şi iată pe ce îşi bazează susţinerea sa.
Este ştiut de toată lumea că urechea internă sau labirintul, conţine trei canale semi-circulare, perpendiculare unele pe altele, adică în trei planuri diferite : vertical, orizontal, sagital, reprezentând cele trei dimensiuni ale spaţiului ; iar acest labirint este umplut cu un lichid încărcat de cristale microscopice în re-laţiune intimă cu sistemul nervos. Sensaţiunile primite de ureche sunt clasate după aceste trei canale în cele 3 planuri şi dau vertebratului cele trei dimensiuni sau noţiunea de spaţiu, ceea ce ar însemnă că spaţiul este de natură fiziologică, aparţine individului, sau mai bine el există în noi şi nu în afară.
Ceeace mai înseamnă că Universul nu este astfel decât pentu noi, iar nu pentru alţii, adică că noi îmbrăcăm lumea în cele 3 dimensiuni, pe când în realitate ea nu se ştie ce este. I
Experienţele pe cari se bazează Cyon pentru a
susţine aceste adevăruri, sunt foarte simple: el suprimă fiecare canal în parte şi observă la animalul supus la o asemenea operaţie o aberaţie complectă, adicăj o pierdere a simţului acestei dimensiuni.
De pildă: o broască căreia i s’a suprimat canalul semi-circular orizontal, nu mai poate sta în poziţie orizontală şi stă veşnic în poziţie verticală, înoată în aceeaşi poziţie verticală, înaintează în cerc şi nu în linie dreaptă.
Şoarecele japonez, care nu are decât canalul semicircular sagital, este şi mai caracteristic în această privinţă, căci el dansează în permanenţă, nu merge decât în cerc.
Sunt totuşi oameni de ştiinţă cari susţin că aceste experienţe nu sunt concludente; totuşi ele rămân, şi nu este cu neputinţă ca între spaţiu şi aceste canale să nu fie o relaţie destul de strânsă, cu atât mai mult cu cât fiziologia demonstrează că între echilibrul corpului şi lichidul plin de cristale din labirint, există o strânsă legătură.
Reflecţiile pecari le pot face matematicianii şi în special geometrii, sunt foarte pesimiste, ei cari fac ştiinţă absolută şi invariabilă, ştiinţa naturei exacte; căci ce va mai rămâne din geometrie, dacă pentru fiecare animal lumea neexistând deTât după numărul de canale pe care îl are, ar exista o altă natură şi o altă ştiinţă absolută.
Rămâne să mai arătăm cum este legată noţiunea de timp de acest simţ, noţiune care a dat loc la atâtea interpretări.
Cyon pretinde că organul lui Corti face un simplu calcul de clasare a senzaţiilor primite de ureche după durata lor. Lucrul nu prea este probat ci mai mult teoretic; aşteptăm o confirmare experimentală sigură a acestui fenomen. Ne gândim totuşi la eternitate, trecut, prezent, viitor, cari nu vor fi decât un efect al organismului nostru şubred, ne gândim ce minunat lucru va fi când se va descoperi aberaţiile acestui simţ, şi ce capitol frumos se va putea scrie asupra res-ponsabilităţei unor anumite acte cari pentru noi sunt în prezent, iar pentru alţii în viitor ori în trecut, sub alte legi, sub alţi sori. Ce frumos se va putea explică vedeniile şi prezicerile în viitor, cum ipnotismul ar putea fi suprimarea acestui simţ şi mai ales ce frumoasă operaţie s’ar putea practică prin suprimarea organului Iui Corti, suprimându-se tot de odată timpul pentru individ şi lăsându-1 într’o eternă primăvară.
Numai după ce acest organ va fi bine studiat, se va puteâ înţelege de ce unii oameni nu vin nici odată la ceasul întâlnirei, de ce ceasurile publice la Bucureşti merg fiecare după simţul său propriu, şi de ce toate merg la noi aşă anapoda ca în alte părţi.
Origina cometelor.—Şi de oarece este vorba de spaţiu şi timp, să lăsăm gluma şi să trecem în marele univers, să vorbim de comete şi de mersul lor. .
Până azi existau în astronomie două clase de comete: cele periodice cu orbita eliptică şi cele ne periodice cu orbite parabolice şi chiar hiperbolice.
Pentru aceste din urmă eră veşnic discuţie dacă ele fac sau nu parte din sistemul nostru solar sau provin din largul univers.
NOUA REVISTĂ ROMANA
269
Calculul orbitelor se face în astronomie prin aproximaţie calculându-se excentricitatea lor; numai până azi nu se făcuse calculul influenţelor planetelor asupra mersului cometelor înainte de vizibilitate. Stromgren a făcut acest calcul şi a găsit că orbitele cometelor sunt schimbate, că influenţa lor este mai mare ca după vizibilitate, că perturbaţiile măresc excentricitatea, şi că prin urmare când noi le vedem că au aerul să urmeze o parabolă sau, o hiperbolă, ele, în realitate, urmează toate o elipsă şi deci toate fac parte din sistemul nostru solar.
Această descoperire are în astronomie o importanţă colosală, căci după numărul cometelor periodice şi orbitele lor se pot deduce şi cel al planetelor unui sistem, şi cum acestea sunt foarte multe pe când înainte erau puţine, este foarte probabil că sistemul nostru să aibă chiar mai multe planete decât chiar cele necunoscute dar totuşi presupuse.
Emanoil Grigoraş
POLEMICE
In chestia Bibliografiei Româneşti.
Regret foarte mult că d-1 Nerva Hodoş mă bagă şi pe mine tot într’o oală cu d-1 D. Russo, cu care d-sa are de mai multă vreme diferite neplăceri. Mărturisesc că eu n’am scris notiţele asupra „Bibliografiei" la sfatul nimărui şi cu nici un fel de răutate. Dacă într’adevăr are d-l N. Hodoş dragoste faţă de „Bibliografie", atunci m’ar fi putut cruţă de diferitele mici piţigări. Cum a făcut însă anul trecut aşa face şi anul acesta. E faptul acesta un lucru neobişnuit în ştiinţă. Dacă însă ştiinţa românească e monopolizată, noi cei neprotejaţi ne vom retrage. Dar cel puţin domniile lor, protejaţii şi salariaţii oficiilor publice, să binevoiască a fi mai cu scrupul ca noi. Eu fac ştiinţă din adevărată dragoste, plată n’am de nicăiri şi dacă greşesc mi se poate iertă însufleţirea, dar greşelile domnilor funcţionari, ajutoarele progresului nostru cultural, n’ar trebui înconjurate.
Să ilustrez faptul acesta numai cu un simplu lucru: rog să mi se ierte îndrăzneala, e lucru cunoscut că d-1 N. Hodoş a fost trimis de „Academie" în străinătate cu scopul de a căută cărţi româneşti. A fost în Ungaria şi în biblioteca „Muzeului" ţării din Budapesta. Evangheliarul lui Coresi a fost şi atunci în biblioteca pomenită mai sus, căci se află acolo dela 1893, şi d-sa nu l’a putut găsi. Ce e motivul şi cu câtă dra- „ goste a scrutat d-sa pe acolo, îl rog pe d-1 N’. Hodoş, să nu mă silească să-l arăt. D-sa a lucrat atunci pe bani publici, iar eu lucrez pe banii mei şi prin truda mea, sărac şi lipsit, dar însufleţit împlinesc un loc gol în învăţământul nostru de aici. Dacă am greşit, cer iertare. Pasagiul încriminat (v. N. R. R voi. XI, 237) l’am controlat cu d-1 Dr. Jul. Teodo-rescu şi nu l’am găsit. Rog să mi se comunice în
care „Inscripţii" se află, căci eu nu l’am găsit. Am căutat în cele maramureşene. D-1 N. Iorga scrie atât de mult, încât aş trebui să fondez şi eu o societate pe acţiuni, ca să-i pot cumpără toate publicaţiunile. Eu mărturisesc sincer, că n’am atâţia bani. D-zeu să-i ţină darul, dar să-l dăruiască şi cu blândeţe. Eu i-am păstrat totdeauna stimă şi-l şi iubesc, cum îl poate iubi o inimă curat^. Dacă însă d-sa se ia după gura altora îmi pare rău. Fie convins şi d-sa că face destule greşeli şi om fiind nici nu se poate, altfel. Eu recunosc tot, dacă îmi arată, dar să nu mă bănuiască şi să nu mă ofenseze, mai cu seamă atunci, când eu lucrez, ca să-i relevez adevărata d-sale valoare ştiinţifică şi însemnătate culturală. De multe ori am şi suferit pe aici pentru d-sa, căci la noi între profesorii dela facultate nu prea are bun nume.
Am scris aceste şire silit de împrejurări. Pentru mine „Bibliografia Românească" va rămâne biblia cărţii româneşti, cum e într’adevăr. Voi folosi-o tot cu aceiaş dragoste ca până acum şi voiu învăţa din ea nu numai eu ci şi ceilalţi, cari vor cere sfatul meu. Opera e bună, e admirabilă şi o folosesc la cursurile mele, când ca crestomaţie, când ca izvor al literaturii vechi, când ca operă de artă, care arată desvol-tarea măestriei tiparului pe pământul ţărilor româneşti. Pot dovedi aceste fapte toţi elevii mei, cari urmează cursurile de română şi faptul cunoscut, pe care-I ştie şi d-1 N. Hodoş, că am scos din marea bibliografie una mică pentru studiul limbei române. Dacă n’aş fi curat în lucrările mele şi dacă aş avea alte interese, n’aş lucră astfel.
Şi cu aceasta am terminat. Sapienţi sat.
Prof. D-r Iosif Popovici
Dela Universitatea din lUidapesta
Înştiinţăm pe toţi cei doritori de a aveâ în bibliotecă „Noua Revistă Română**, că avem din nou la dispoziţia d-lor colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII şi IX din revistă, legate în scoarţe tari şi demne de, a figură în orice biblio-tecă, pe preţ excepţional de lei 1.50 fiecare volum (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau două volume, lei 1.10 pentru 3 sau 4 şi lei 1.35 pentru toate cinci volumele).
Un volum cuprinde până la 450 pag. de text variat şi mereu de actualitate.
Cererile, făcute pe cotorul mandatului cu care se va trimite suma de mai sus, sau în scrisoare, la care se va alătură suma de mai sus în mărci poştale, vor fi înaintate administraţiei revistei. * 30
BIBLIOGRAFII
Icare, Le rigime constitutionnel. Deux rois modeles. Buc. Al. Cazaban: Oameni cum se cade, în „Bibi. p. toţi**,
30 bani.
In biblioteca „Lurnen**: H. Heine: Sarcasm şi melancolie, 15 baui.	'	,
Const. Stoika-Delazilişte: Un profil feminin (Carmen-Sylva), Piteşti, 1 leu.
2yo
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
ÎNSEMNĂRI •
CENTENARUL LUI DICKENS.— Periodicele englezeşti a* nunţă că apropiata sărbătorire a lui Dickens, va întrece în strălucire şi răsunet chiar serbările de acum patru ani cu prilejul tricentenarului morţii lui Shakespeare.
„Revue Bleue“ aminteşte cu acest prilej de popularitatea imensă de care se bucură marele romancier în Anglia. Rând pe rând, Dickens a luat locul al treilea pe care îl ocupă Thackeray şi pe cel de-al doilea pe care îl ţinea Walter Scott, în aprecierea publicului englez. Va putea el luă şi locul lui Shakespeare care ocupă astăzi culmea cea mai înaltă a popularităţii?
Acesta e aşadar rezultatul ultimelor plebiscite organizate de feluriţi bibliotecari.
Lucrul se schimbă însă când e vorba de literaţi, cari recunoscând enorma popularitate a lui Dickens, fac rezerve asupra operii sale. Revista pariziană citează astfel din „Satur-day Review" următoarele observaţiuni foarte judicioase: Pagi-nele din Dickens fac parte, oarecum, din copilăria noastră, din tinereţea noastră şi mai că nici un Englez din generaţia de faţă nu-şi poate închipui să nu le fi cunoscut vreodată. Lumea lui Picksvick şi a lui David Copperfield ne e tot aşa de familiară şi firească, ca şi grădinile cu verdeaţa lor, ca şi drumul de fier sau marea, etc. Aceasta ne duce însă la o altă consideraţie care explică deopotrivă şi eşecul Iui Dickens ca artist—şi popularitatea sa de scriitor. El nu tratează subtilităţi de caracter, ci numai mari emoţiuni omeneşti; eroii săi sunt sau din cale afară de buni sau din cale afară de răi, ceeace rar se vede în viaţa de toate zilele.
Intr’un cuvânt, Dickens a fost un dramaturg; tipurile sale reprezintă ceva şi sunt personificarea unor idei. Carlyle l’a definit de minune: „Un teatru sub o singură pălărie"; înţelegând prin aceasta toate dramele şi comediile pe cari mintea singură a lui Dickens le-a putut juca cu o varietate de scene infinită şi schimbând rolurile cu o uşurinţă de necrezut.	(	1
Calităţile artistice cari i-au lipsit ne fac însă pe Dickens şi mai preţios, căci putem împărtăşi la un loc cu toată lumea afecţiunea pentru opera sa. Un gust superior, în literatură, ca şi în orice altă formă de artă, tinde şă ne izoleze tot mai mult din rândul semenilor noştri. Dar sunt şi lucruri şi im-presiuni pe cari spiritul nu le poate renegă, chiar când el se schimbă şi se înalţă; şi iată de ce dragostea pentru Dickens o împărtăşim toţi la olaltă.	'
Unul câte unul, idolii tinereţii noastre se risipesc. Dickens însă, rămâne, nu aşâ de mare ca Shakespeare încât să nu poată fi tovarăşul şi prietenul nostru intim, şi să nu ne dea un spectacol satisfăcător, atunci când răsare teatrul ambulant al romanelor sale.
Vederile de mai sus sunt împărtăşite de literaţii luminaţi ai Angliei şi merită să fie cunoscute în toate părţile unde citirea—chiar în traducere—a operelor lui Dickens, a putut deşteptă simpatii şi admiraţie.— C.—
CHIMIA LA UNIVERSITATE.—Revista Naiura, pe luna Fe-vruarie, publică lecţia de deschidere a cursului de chimie neorganică a d-lui profesor G. G. Longinescu (din Bucureşti). In această lecţiune distinsul profesor se ridică în contra programului actual al Facultăţei de ştiinţe, în aceea ce priveşte învăţământul chimiei. Reproducem, pentru cititorii noştri, următoarele rânduri mai caracteristice.
„Cu toată tăria glasului meu, mă ridic, dela această catedră în contra acestui program atât de încărcat, atât de nepotrivit şi făcut cu atâta nesinceritate. Părerea mea eră să se facă o anchetă cât mai întinsă printre oamenii specialişti dela noi, printre chiiniştii veniţi de aiurea, printre licenţiaţii şi absolvenţii noştri. Părerea mea eră să-se ţie seamă de toate plângerile şi să se lucreze cât mai pe faţă. Organizarea învăţământului chimiei în străinătate nu trebuc să fie
nesocotită. Eu ceream lucrări multe de laborator, cursuri puţine, întrebuinţarea muncei d-v. cu folos, timp liber pentru citit reviste în şezători.
„S’a crezut că e bine să mi se puie câte ore de curs trebue să fac şi câte ceasuri de laborator trebue să lucraţi. S’a pus o jumătate de zi pe săptămână pentru analiza cantitativă de-abiâ în anul al treilea. Ce însemnează aceasta nu puteţi înţelege deadreptul. O jumătate de zi pe săptămână pentru analiza cantitativă poate să însemne o jumătate de zi pe an, căci o analiză începută cu greu mai poate fi sfârşită bine tocmai după o săptămână.
„Şi s’a pus această jumătate de zi tocmai în anul al treilea când studentul trebuie să facă lucrări speciale de analize industriale şi agricole. S’a îndreptat, în parte, acest rău punându-se chimia analitică şi în anul al doilea. Cu aceasta nu s’a făcut însă ce trebuia să se facă. Cu două jumătăţi de zi mai mult nu se învaţă analiza cantitativă. Cine nu ştie însă chimia neorganică şi cea analitică, cine n’a lucrat temeinic în laboratorul de chimie neorganică, acela va putea să înveţe oricâte sute de jjjfpte şi sinteze, dar nu va ajunge niciodată un chimist. Pe chimia neorganică se sprijină toate specialităţile chimiei. Tocmai chimia neorganică a fost nesocotită la facerea programului. Acum nu mai folosesc nimic toate plângerile mele. Programul e la consiliul permanent. D-voastră veţi suferi urmările lui. Va veni o vreme când vor vedea mulţi prăpastia mare în care a fost împins învăţământul chimiei la facultatea de ştiinţi din Bucureşti".
ANCHETE Şl 1NTERV1EWUR1 acestea sunt cele mai noui feţe ale activităţii literare dela noi. Nu le aşteptă nimeni. Se fac de obiceiu anchete, se adună documente şi se raportează păreri asupra unei chestiuni oarecare, atunci când există cu adevărat o chestiune oarecare la ordinea zilei. Dar, după câte se ştiu, în momentul de faţă lumea noastră literară nu e de loc agitată de vre-o întâmplare extraordinară; ba din potrivă, dacă ar fi să se observe ceva, ar fi tocmai o semnificativă lipsă de activitate rodnică în cadrul preocupărilor literare şi artistice. Aşâ că cine ar fi crezut că e nevoe de o anchetă cu orice preţ, nu putea să-şi îndrepte cercetările decât în direcţia acestei crize îndeobşte cunoscute. Pe când de fapt lucrurile se petrec pe dos: toată lumea recunoaşte că suntem în criză literară; când iată că anchetele literare cercetează ce a progresat mai mult în ultimii ani: versul sau proza?... începe să priceapă chiar d. Lovinescu sărăcia de inspiraţie şi de mijloace technice a artiştilor dela noi, când iată că ancheta urmăreşte cauzele explicative ale influenţei franceze; iar dacă lumea se gândeşte că la noi prea „miroase â oghial", cutare băieţel pomădat va ridică bilanţul literaturii... simboliste, de specie română, care din nefericire nu există nici în capul teoreticianilor ei.
Şi aşâ mai departe, se fac anchete şi se solicită intervie-wuri. Periodicele închid azi în curs de publicare, de bună seamă nu mai puţin de 17 asemenea anchete. Şi condiţiunile în cari se prezintă ele, merită să fie luate în seamă. Să presupunem cazul în care toate problemele urmărite ar fi puse cu un deosebit simţ al împrejurărilor şi să ne lăsăm1 a crede că în principiu, de pe urma unei astfel de activităţi, rămâne un folos oarecare. Ce se .poate spune despre cazul special al interviewurilor dela noi? Se poate spune că ele sunt făcute de oameni fără nici o răspundere morală. De pildă: Domnul Z., nu a voit să steâ de vorbă cu acest reporter literar, pentrucă îl socoate caraghios; ei bine! reporterul nostru va falsifică afirmaţiunile poetului X, atribuind acestuia câteva aprecieri urîte împotriva... d-lui Z. care ar fi: un om definitiv şters. Iar dacă vre-un director de revistă, despreţuind aceste exhibiţii ridicule va trimite la plimbare pe tânărul reporter literar, atunci ne vom aş-
NOUA REVISTĂ ROMANA
271
teptâ să citim în foaia care-i oblădueşte scrisul: „ambiţiosul profesor, care se lasă înconjurat de oricine numai pentru a «avea o suită" (V. Rampa, nr. 82, când recenzează Noua Revistă Română). Şi totul va merge de minune. Va merge prin indulgenţa publicului. Ei, nu! Suntem fără îndoială într’o epocă de criză sufletească. Tinerii cari se ridică aduc cu ei spiritul negativ împins până la iraţional. E acesta un simptom de o deosebită gravitate. Şi cine îi va cercetă cauza, nu o va găsi decât într’o selecţiune falsă a valorilor sociale. Publicul se dezinteresează din ce în ce mai mult de aprecierea specimenelor cari nu vin în directă legătură cu interesele lui; iar clasificarea valorilor şi-o asumă toţi impostorii şi rataţii, vânzând diplomele de talent şi inteligenţă, pe un şwartz, la cafenea. Asta nu mai merge. Nu mai merge pentru interesele mari ale generaţiei care se ridică, şi pentru educaţiunea morală a societăţii de azi.
Interviewuri şi anchete în forma lor de acum, nu sunt la noi decât motive insinuante de reabilitare intelectuală a unor nulităţi ambiţioase, cari nu ar putea decât să primejduiască echilibrul sufletesc al celor ce vin după noi. Iată de ce publicul de bun simţ e dator ca, după cum şi-a bătut joc de primele tribulaţiuni ale acestor solicitatori plângăreţi ai muzelor, să despreţuiască această cea mai nouă activitate a lor.—V.—
FEŢE BISERICEŞTI.— In acelaş număr de gazetă în care a apărut, cu ilustraţii multe, fericitul eveniment al punerii noului Mitropolit în scaun, am citit şi o întâmplare tristă. La Petrikan, în pravoslavnica Rusie, s’a început un proces monstru, cu 160 de martori, pentru judecarea şi osândirea unui călugăr care a jefuit odoarele sfinte ale mânăstirei şi şi-a omorît fratele pentru ca să poată trăi în coHeiibiriâj cu nevasta celui ucis.
Citii întâmplarea aceasta grozavă şi nu ştiu cum se făcu că mă gândii apoi la cuvintele aşa de blânde şi adormitoare ale noului ales, menit să aducă pace între slujitorii
bisericei noastre. A grăit frumos Vlădica, înşirând mereu acele biblice şi insinuante pre şi carele şi luând-o tocmai dela vremurile de dinaintea descălecătoarei: „Sunt aproape două mii de ani acum de când Dumnezeeasca sămânţă a sf. Evanghelii, răspândită în toată lumea prin dumnezeeştii apostoli, a fost semănată şi în ţările dela gurile şi dela nordul Dunărei. Sămânţa aruncată în ogorul bun au răsărit şi âu început a creşte arborele, carele alimentat prin cultivarea coloniştilor marelui Traian, au crescut neîncetat devenind un stejar viguros, care şi-au întins ramurele sale peste toată Dacia Traiană şi s’au odihnit la umbra lui toate seminţiile şi neamurile locale peste care' a domnit marele element al coloniştilor învingători. La umbra arborelui răsărit din sămânţa sfintei Evanghelii—Biserica creştină—s’au odihnit s’au cimentat şi s’au întărit toate elementele încreştinate formând o biserică proprie a Daciei Traiane..."
Mă gândii iarăşi—şi	iarăşi	nu ştiu cum	se făcu—,	mă
gândii cum odată mergeam cu un preot pe un drum de ţară cu şanţurile pline de apă verde în care cântau broaştele cele râioase, şi cum cinstitul şi teologul părinte îşi numără banii în buzunarul adânc şi întunecos al sutanei; şi cum mi-arătâ în cale toate puţurile împresurate de mocirlă neagră pe care Ic slujise, şi cum îmi spunea cu un zâmbet viclean şi cu sclipiri şi mai viclene în	ochi:	„Iacă, dela	puţul ăsta,	am
câştigat 12 lei şi am şi mâncat şi băut zdravăn!" Şi cum apoi, tot mergând aşa, ne ieşi un biet creştin dintr’o ogradă, cu căciula în mână şi cu faţa veştedă de necazuri, şi zise preotului cu obraji rumeni:
— Sărut mâna părinte! Vino, rogu-te, de-i citeşte ceva. că de două zile se căzneşte muierea şi nu poate să nască: că ce-o fi de plată....
Popa clipi iarăş şiret	din ochi şi intră în	ogradă; iar	eu
pornii înainte mai uluit	decât	Sf. Pavel pe	drumul Damas-
cului. Căci nu ştiusem, până atunci, că un tetravanghel poate sluji la nevoe şi de forceps....—Z. Z.—-
REVISTA REVISTELOR ■
D. Radu Rosetti publică în Viaţa Româneasca un studiu asupra Sionismului, care aduce o notă obiectivă în exa-geraţiile de care sufăr antisemiţii şi filosemiţii dela noi. D-sa constată că în Apus, unde Evreii sunt puţin numeroşi şi de aceia egalizaţi cu ceilalţi cetăţeni, ideia Sionismului —ideia colonizării Palestinei cu Evrei, pentru a reînfiinţa statul distrus de Titus la anul 70 al erei noastre—nu poate avea trecere. In răsărit însă, unde Evreii sunt cu mult mai numeroşi şi îngreuiează vieaţa populaţiei autochtone, ei sunt fireşte supuşi la o sumă de restricţii şi de aceia ideia zionistă e o mângâiere de fiece clipă pentru ei. Dar încercările de a face din Evrei coloni agricoli, 11’au dat rezultate, pentru că vieaţa ţărănească nu poate atât de curând să adopteze pe aceşti copii milenari ai ghetto-ului; pentru ca aceste colonii să isbutească, ar trebui ca chiar în ţările de actuală reşedinţă să se încerce transformarea populaţiei evreieşti mercantile într’o populaţie de ţărani, care ar putea apoi emigra uşor în coloniile agricole ale sio-niştilor.—
Versuri, care surprind mereu, scrie d-l Tudor Arghezî, Ritmul (cât îl are) sec, imaginea ce vrea să fie cu orice chip naivă, goală (nu de sens, totdeauna) dar care răuşeşte mai mult să ne arate osârdia poetului după lucruri care să fie neapărat nouă; apoi atitudinea—pe care şi-o ia foarte bucuros—de „voyant", de iluminat care vede în Miez de Noapte cum:
întâlnite ’n vârful crucii . Faţă ’n faţă, steaua, luna,
Se privesc şi, câte una,
Stelele deşteaptă nucii,..
toate astea nu fac pe bunii noştri cititori de literatură decât să dea din umeri cu îngrijorare...
D. Arghezi, e, totuşi—şi acî e enigma—un spirit crescut la disciplina înaltă a adevăratei Arte. Ne-o dovedeşte şi când scrie â propos de Rapsozii d-lui V. Eftimiu: „D. Eftimiu poate fi un om încântător, însă ca poet mult este detestabil" .
De când d-l Eugen Lovinescu se apucă să aibă aceleaşi păreri cu Bourget în afacerea intelectualizării literaturii, scriitorii noştri se îngrămădesc pe capete să pună în aplicare principiile intransigentului critic român. Aşa, nu mai departe decât în ultimul nr. al Convorbirilor Literare, d. Duitiu Zamfircscu ale cărui preferinţe pentru viaţa rafinată sunt îndeajuns de cunoscute, îşi intelectualizează punctul de vedere scriind: „Omul plictisit, o înjură de tămâia măsi".
La urma urmelor de ce tocmai de „tămâia măsi?" Dacă e vorba pe înjurate, zi-o mai de-a dreptul, domnule Zamfi-rescu: ai câştigă şi în plasticitate. Afară numai dacă nu e cumva vorba acî de o straşnică butadă.
Recomandăm cetitorilor noştri cari nu au azistat la cursul de deschidere, articolul d-lui Tzigara Samurcaş asupra istoriei artei. Se vor găsi acolo multe lucruri amuzante, asupra cărora ar fi inutil să mai insistăm. Ele sunt „nestemate" prin ele înşile. Atragem totuş atenţia asupra deosebirii dintre morală şi artă.	'
2JZ
NOUA REVISTA ROMÂNA
Mişcarea vegctarişjiă dela noi e susţinută de adevăraţi luptători, fanatici şi stăruitori. Numai aşa se face că avem plăcerea să primim in fiecare lună şi cu o regularitate care singură poate avea sorţi de convingere, ,,organul asociaţiei vegetarienilor din România": Reforma Alimentară.
E drept că aproape fiecare număjr e plin de traduceri; articole originale, adică de-ale vegetarianilor de baştină: doar d. loan N. Ţimiraş „licenţiat în litere, filosofie şi drept" şi dr. Frangulea „medic naturist" le semnează mai în fiece nr. Cel dintâi lămureşte categoric, într’un articol în cari argumentele le formează citaţiile şi Iiterile grase: De ce nu trebue să mâncăm carne: carnea e un aliment excitant. Mai departe ni se afirmă că vegetarianul, înlocuind carnea, ,,cu aceiaş greutate de legume, pâine şi fructe, va beneficia de un supliment de 2000 calorii"!
In altă parte, ni se povesteşte minunea unei bătrâne năzdrăvane care, după 87 (optzeci şi şapte) de ani de regim vegetarian (pe care îl adoptase nevoită de pierderea tuturor dinţilor încă dela vârsta de 13 ani),—zicem, după optzeci şi şapte de ani, adică la vârsta de o sută ani, se pomeneşte într’o bună zi că-i răsare un dinte!
Şi iată cum vegetarismul ştie să se facă tot mai convingător.
D. Henri Berr, directorul cunoscutei Revue de Synthese historique, găseşte prilej într’o scrisoare pe care i-o adresează L. Halpehn, să-şi explice încă odată ideile sale proprii asupra raportului între Istoria tradiţională şi sinteza istorică.
Autorul pleacă dela principiul pe care îl menţionasem şi noi în coloanele acestei reviste discutând părerile d-lui A. D. Xenopol asupra metodei în Istorie şi Geologie, că nu există decât ştiinţă a generalului şi că îndeletnicirea cercetătorului mărginit în căutarea legăturii dintre particular şi particular, nu poate fi numită ştiinţifică. De sigur că istoria e o ştiinţă cu un domeniu aparte, cu metode originale, dar, dacă vrea să fie ştiinţă, trebue să tindă la găsirea a ceiace e general şi permanent în faptele ce se par unice şi contingente. Istoria t radiţională' e o art^-o ocupaţie literară, necălăuzită de nici o vedere totală; sinteza istorică, folosindu-se de materialul de fapte pe care i-1 pune la dispoziţie erudiţia istorică, vrea să determine cauzele cele mai generale ce intervin în faptele omeneşti—printre care se găsesc şi necesităţile sociale; de aceea, pe când sociologia se mărgineşte numai la studiul acestor necesităţi, sinteza istorică are un domeniu mai vast, ce înglobează în el ştiinţa socială; ea ţine încă socoteală de factorii contingenţi şi de factorii logici, dar caută să restrângă cât mai mult domeniul contingenţei şi particularului, pentrucă acestea depăşesc cadrul ştiinţei şi o fac cu neputinţă.
MEMENTO
—	Membri activi ai Societăţii de Studii filosofice din Bucureşti, sunt convocaţi pentru ziua de Marţi 21 Februarie, ora 5 p. m., în localul redacţiei noastre.
—— Săpăturile făcute acum de curând in locul vestitei cetăţi asiriene Ninive, au scos la lumina zilei o bibliotecă, care ne dă lămuriri interesante despre starea ştiinţei sănătăţii, acum 2500 de ani. Sute de reţete date de doctorii de pe atunci prescriu leacuri foarte curioase. Cine avea colici stomacale, erea pus să meargă în patru labe şi i se turna o cană cu apă rece pe cap. Celor beţivi li-se ordona să nu mai bea nici un lichid, nici apă chiar. Masagiile ereau foarte căutate şi dacă erai bolnav de ficat, o fricţiune cu o ceapă tăiată trebuia să te vindece. Tot astfel se pomeneşte şi de alte medicamente, pe cari in ziua de azi le practică babele şi doctoresele dela sate.
—	Arthur Mayer dă la iveală o nouă cronică în felul acelei Ce que mes yenx ont vu. Celei de azi îi zice Ce que je peux dire. E, cum ziserăm, o cronică a vieţii mondene, politice şi literare din timpul Imperiului şi celei de-a treia Republici, scrisă uşor, fin şi amuzant. '
—— Cei ce se interesează de cuprinsul vastei opere a lui Wundt: Voiker pxycltologie, găsesc o precisă şi fidelă expunere a ideilor ei fun damentale, în no. depe Ianuarie al savantei Revue de mitaphysique et de morale.
Pentru răspândirea literaturilor străine apare foarte îngrijit Revista pentru toţi, publicaţie săptămânală.
—— D-l Henri Lognon, a publicat in editura lui Champion din Paris : PUrre Ronsard-et ses ancitres. Arată ca o legendă afirmarea poetului de a descinde dintr’un nobil de la Dunăre emigrat în Franţa. O afirma-e tot aşa de nefondată ca aceia a lui Musset de a fi descendentul trubadurului Colin Musset, şi ca aceia a lui Lamartine de a fi strănepotul unor prinţi sarazini. Strămoşul lui Ronsard a fost pădurarul Ducelui de Vendome, pe la sfârşitul secolului al 14-lea. Prin urmare, francezii sunt bucuroşi de a fi găsit că cel mai mare poet liric al lor e francez. Dar cum rămâne cu acei boeri români, cari pe legenda originei române a lui Ronsard, afirmă că sunt nici mai mult nici mai puţin decât cobo-ritorii lui Filip de Valois ?
—O podoabă frumoasă pentru bibliotecile celor cu dare de mână poate fi marea lucrare care apare acum la A. Colin-Paris : Istoria Artei, pusă sub direcţia lui Andre Michel. t o lucrare monumentală care va formă opt tomuri de câte 2 voi. fiecare. Ea cuprinde istoria artei dela primele timpuri creştine până în zilele noastre; e scrisă de oameni competenţi pentru fiecare epocă şi e împodobită cu câte 200350 ilustraţii de fiecare volum, pe lângă planşele in heliogravură hors-texte. Opera aceasta poate fi baza unei educaţiuni estetice pentru tineri şi e în aceiaş timp una din gloriile editurii franceze.
—— Poeziile lui Qabriele d’Annunzio au apărut traduse în limba franceză de d. O. Herelle cunoscutul traducător şi al romanelor sale.
Volumul a apărut la Calman-Levy, (3.50).
—— La Paris s’a representat pentru prima oară o piesă de Ber-nard Shaw cunoscutul umorist englez. Piesa este intitulată : Profesiunea D-rei Warren şi cuprinde expunerea doctrinei socialiste, al cărei partizan fanatic este autorul.
La Paris piesa Iui Shaw n'a plăcut aşa mult. Factura e pare greoaie, iar umorul ei cu toiul opus spiritului latin.
—Romain Rolland, care ne-a mai dat descrierea vieţelor lui Beet-hoven şi Michel Angelo, a dat în ultimul timp şi pe a lui Tolstoi.
Se ştie că biografia marelui om, pe care o face acum Birukov după note date de însuşi Tolstoi,—în cele trei volume apărute a ajuns abia la anul 1884. Pe de alta traducerea franceză a romanelor Răsboi şi Pace, Ana Karenina, e făcută cu enorme tăeturi din original. Cu toate astea Romain Rolland dă azi (la Hachette-Paris) cea mai mulţumitoare biografie ce se putea obţine.
Cu cât ne depărtăm mai mult de „şcolile" literare, cu atât ne apar din ce în ce mai nelalocul lor etichetele sub cari au putut intr’o vreme să manifesteze.
Realismul Romantismului, iată o carte a lui Oeorge Pellissier care înţelege că dacă i se zice „realism" unei concepţii de Artă după care scriitorii trebuesc, in afară de reguli şi modele, să se modeleze după Natură, apoi fără îndoială că romantismul nu poate fi decât realist, şi autorul ne şi arată cât realism cuprinde romantismul. Cartea aceasta vine la timp, acum când Jules Lemaitre dă, în conferinţele sale, o nouă viaţă acelui maestru al Romantismului care fu Chateaubriand.
Ferdinand Buisson, deputat al Parisului, şi-a adunat într’un volum (Hachette, 3.50) discursurile şi scrierile sale asupra reorgani-zărei pe temelii laice a învăţământului primar din Franţa. / utorul a fost colaboratorul lui Jules Ferry şi cel mai de samă părtaş la acea mare mişcare tot deodată şcolară şi socială, a cărei filosofie n meni altul nu o putea extrage cum o face el in acest volum (La foi la'ique). In prefaţa lui, Rayinond Poincară scrie : „Pasiunea politică ti’a întunecat nici odată în F. Buisson, cugetarea limpede şi liniştită a filosofului şi a cugetătorului".
După statisticele cele mai riguroase, pe cari le pubiică „Mer-cure de Fiance", îi anul 1911 au apărut in Franţa 5116 volume. Sub denumirea de „volume" nu intră regulamentele, rapoartele, tezele, anuarele, etc., cari nu sunt „cărţi". Numărul total al publicaţiunilor franceze pe 1911, se ridică la 10.000.
In ţara noastră, la ultima statistică făcută în 1908, s’au găsit apărute în acel an 2739 cărţi şi periodice la un loc.