NOUA REVISTA ABONAMENTUL: Id Kom&nia un an (48 NUMERE). 10 lei ,, şease luni....6 „ In toate ţările uniunei poştale un an 12 r, ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICA REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA ---------- Bucureşti,Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 Director: C. RADULESCU-MOTRU DIRECŢIA: Bucureşti, B-dul Ferclinand 55 . telefon 8/66 Profesor la Universitatea din Bucureşti. UN NUM AR| v 25 Bani Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei. No. 14. DUMINICĂ, 29 IANUARIE 1912 Voi. XI NOUTĂŢI Cazul profesorului A. C. Cuza Achitarea avocatului Socor, dat în judecată de către d. profesor A. C. Cuza pentru publicarea broşurei „O ruşine universitară. Plagiatul d-lui A. C. Cuza", pune într’o tristă situaţiune întreaga Universitate din laşi. Achitarea d-lui Socor, după ce înaintea Curţei de juraţi d. A. C. Cuza susţinuse că fapta d-lui Socor, dacă rămâne nepedepsită, îi atrage ura concetăţenilor şi chiar pierderea postului său de profesor,—nu se poate scoate dela ordinea zilei prin câteva întruniri sgomotoase provocate de o parte a studenţiinei din Iaşi. La asemenea întruniri poate să vină întreaga studenţime, şi tot aceaşi rămâne situaţiunea. Ces-tiunea cinstei profesionale nu este o chestiune care se rezolvă cu strigătele celor ce cred în puterea Cahalului! Dacă d. Cuza se mulţumeşte cu aprobarea studenţilor, nu este un cuvânt ca şi colegii săi să se mulţumească cu această aprobare. Acuzarea de plagiat este aşa de gravă, în cât ea trece de interesul individual al profesorului în cauză şi se restrânge asupra întregii corporaţiuni universitare. întreaga universitate ieşană este ştirbită în prestigiul său prin soluţia dată în procesul Cuza-Socor. Această ştirbire nu o poate îndreptă de loc, dar de loc, apariţiunea în sala întrunirilor de protestare, a d-lui profesor Matei Cantacuzino Acest d. profesor are prea puţin experienţa scrierilor ştiinţifice, ca să ştie ce este plagiat şi ce nu este plagiat, şi în schimb are prea mult experienţa baroului. D-nul Matei Cantacuzino este apoi şeful unui club politic din localitate... Nu există decât o singură cale pentru a eşi cu obrazul curat din acest impas: D-l profesor A. C. Cuza, trebue să ceară singur instituirea unui juriu de onoare, care să judece din nou plagiatul care i se impută. Acest juriu compus din trei, sau mai bine din cinci profesori aleşi la sorţi din sânul Universităţii din Iaşi, să aibă ultimul cuvânt. Va zice acest juriu că broşura d-lui Socor este nedreaptă, atunci incidentul va fi închis, — cel puţin în ceea ce priveşte prestigiul Universităţii. Dacă d. Cuza nu cere dânsul singur instituirea unui asemenea juriu, atunci este dator Senatul Universităţii din Iaşi să-l impună. Altfel, Universitatea din Iaşi se pune de bună voie într’o stare de inferioritate morală faţă de toate cele l’alte Universităţi ale lumei culte. — C. R.-M. — Biblioteca Academiei Române. In Bucureşti (şi când zicem în Bucureşti am putea zice în Ţara întreagă), nu există decât o singură bibliotecă mare deschisă publicului, aceea a Academiei Române. Această bibliotecă însă nu stă într’un local clădit anume pentru bibliotecă, ci într’o fostă casă boierească de pe podul Mogoşoaei, «are numai proprie pentru bibliotecă nu este. Membrii Academii, între cari d-l D. A. Sturdza şi bibliotecarul Academii mai ales, având conştiinţa răspunderii, s'au . gândit de mult la clădirea unui local propriu. Ei au ales, în acest scop, o comisiune care a întocmit un memoriu detaliat asupra necesităţii urgente de a se începe numaidecât clădirea localului, şi această comisiune s’a adresat toamna trecută d-lui Ministru al finanţelor pentru a-i cere ajutoru^ Statului. D-nul Carp a refuzat, în primul moment, ori şi ce ajutor. După o nouă intcrvenire însă, dânsul a binevoit să ia în considerare cererea Academii, purând pe memoriul prezin-tat apostila : se va avea in vedere la repartiţia excedentului bugetar pe anul 19H! Excedentul pe anul 1914 părând, cu drept cuvânt, problematic şi îndepărtat.., prietenii Academiei au recurs la propunerea unui proiect de lege din iniţiativă parlamentară. Sperăm că acest proiect va fi în cele din urmă votat, şi că d. Carp va fi mulţumit cu ocazia ce i s’a dat de a pune o apostilă în zeflemea. Iată proiectul de lege care a fost propus : In vederea nevoilor cullurci noastre universitare şi,'in conformitate cu dorinţele exprimate printrun memoriu al Academiei, înaintat membrilor Parlamentului, socotim necesară următoarea lege: Art. 1. — Se destină de stal suma de 3.000.000 lei pentru clădirea şi instalarea bibliotecei Academiei Române, dimpreună ca colecţiie ce ea conţine : cărţi, documente, manuscripte, manete, medalii, portrete şi hărţi geografice. Ari. 9..—Această sumă se va da in cinci rate anuale, plă-tibilc la 1912, 1913, 1917, 1913, 1910 din venitul net ce se varsă integral in tezaurul public ca venit al Statului dela Casa de depuneri, consemnaţiuni şi economie, conform art. 25, aliniatul final al legii din 3 August 1870, cu modificările ei din 1881, 1895, 1900 şi 29 Martie 1901. ■ Art. 3. — Suma de 123.520 lei necesară Academiei pentru tt plăti primăriei Capitalei locul ce această primărie ar vinde din noul bulevard pentru alinierea acestuia, se va luă din prima rată de 600.000 lei, plălibilă la 31 Martie 1912. —X.— A apărut : ELEMENTE DE METAFIZICĂ Principalele probleme ale filosofiei contimporane • — pe înţelesul tuturora — de C. RĂDULESCU-MOTRU Preţul volumului (ediţie popularii) Lei 4. Cititorii noştri din provincie, cari doresc această nouă lucrare lilosofică a d-lui Rădulescu-Motru, pot trimite suma de 4 lei la Administraţie, în schimbul căreia vor primi volumul prin poştă, recomandat. (Adm. N. R R.). 210 NOUA REVISTA ROMANĂ POLITICA POLITICA EXTRA-CONSTITUŢIONALĂ Deprinderile sufleteşti, cari n’au avut încă ocaziunea să se exercite într’un timp mai îndelungat, sunt cele mai ameninţate să se piardă. Este de ajuns o cât de mică criză în suflet, pentru ca ele să dispară şi în locul lor să revină în galop deprinderile practicate odinioară! Boerul nostru, spre pildă, este un perfect gentleman, cât timp nu-1 superi; supără-1 însă cu ceva, şi dela ^primele vorbe te trimete la... Făurei! De asemenea şi profesionistul nostru ! Dela prima încordare de muncă pe care i-o ceri, el trece numai decât la activitatea extra-profesională! Urbanitatea şi activitatea profesională sunt juguri prea grele pentru sufletul românesc. Dela cea mai mică jenă simţită, acesta le aruncă şi îşi reia vechia natură. Tot aşa şi cu politica românească. Practica constituţională este introdusă la noi prea de curând, ca să poată rezista. La cel dintâi interes personal care i se opune, ea este dată la o parte şi în locul ei revine în galop regimul bunului plac de odinioară. Constituţionalismul impune îndatoriri prea grele. El impune respectul pentru persoana şi libertatea altuia. El impune încă, — şi în aceasta stă caracterul lui esenţial — dreptul fiecărui cetăţean de a luâ parte la conducerea afacerilor Statului prin mijlocirea reprezentanţilor săi. Intr’un Stat constituţional nimeni nu are de drept un rol în afacerile publice, în afară de rolul pe care i-1 atribue, prin delegaţiune, concetăţeni săi. Monarhul singur, printr’o ficţiune concedată, are un rol care trece peste delegaţiunea concetăţenilor actuali şi este învestit cu o putere nemărginită în timp; toţi ceilalţi însă, întrucât au un rol în Stat, îl au dela concetăţenii lor şi pentru un timp anumit. Se înţelege dela sine, că acest constituţionalism european este în absolută opoziţie cu politica noastră de altădată. Odinioară, boierii luau parte la conducerea afacerilor publice prin dreptul lor de naştere şi nu prin delegaţiunea cetăţenilor. Apoi modul cum ei luau parte la conducerea afacerilor publice era cu desăvârşire neîngrădit de vreo lege. Ei făceau ce voiau; singura lor îngrădire fiindu-le frica de a nu fi ucişi de locuitorii revoltaţi ai Ţării! Cu chiu cu vai, practica constituţionalismului începuse să se acomodeze moravurilor noastre politice. Nu ajunsesem, fără îndoială, la un constituţionalism cinstit, dar în sfârşit, aveam pentru ochii lumei o aparenţă destul de convenabilă în practicarea lui... In dobândirea acastei aparenţe, de cel mai mare folos ne-a fost aducerea pe tron a unui monarh de viţă străină! S’ar putea chiar afirma, că voinţa monarhului a fost principala pavăză a constituţionalismului nostru. Dar monarhul, ori cât de strălucite ar fi calităţile sale, este şi dânsul om, şi ca ori şi ce om supus bă-trâneţei. Bătrâneţea este întovărăşită de slăbiciune. Vechile deprinderi profitară dar de slăbiciunea m onarhului pentru a reveni în galop! Şi iată-ne astfel sub regimul de odinioară. Avem un guvern care face politică extra-constituţională, sub ochii îngăduitori ai monarhului! Practica constituţionalismului cere alegeri libere pentru ca delegaţiunea cetăţenilor să se dea în mod cinstit ! Guvernul d-lui P. Carp, profitând de averea şi îndrăzneala unuia dintre membrii săi, şi-a improvizat un Parlament, care îi votează legile ce le propune! Practica constituţionalismului cere reprezentarea tuturor cetăţenilor în Parlament. Guvernul d-lui Carp se mulţumeşte cu un Parlament care nu reprezintă cinstit nici a treia parte din corpul electoral! Insfârşit, practica constituţionalismului cere câ Şeful Statului să nu fie amestecat direct în luptele de partid, pentru a-i fi păstrată autoritatea de arbitru suprem. Guvernul d-lui Carp amestecă însă totdeauna pe Şeful Statului în actele sale, iar când amestecul acestuia nu-i convine, are îndrăzneala să slăbească autoritatea Monarhului prin parodiarea gesturilor sale ! D-l P. Carp şi amicii săi junimiştii,, au arătat totdeauna dispreţ pentru legile şi instituţiunile împrumutate dela lumea Apusului. Mulţi credeau însă că acest dispreţ este îndreptat, nu în contra legilor şi instituţiunilor, ci în contra aplicaţiunei lor imperfecte. Acum vedem cu toţi că adevărul era altul. Prietenii d-lui Carp dis-preţuiau legile şi instituţiunile Apusului, şi între acestea în primul loc practica constituţionalismului, fiind că ele împiedicau reîntronarea regimului bunului plac de odinioară. Dacă ei au ţintit cu atâta îndârjire să vină la guvern, este ca să dovedească că tradiţia boierească încă nu s’a sfârşit în Ţara Românească; şi că în Ţara aceasta politica cea reală este politica extra-constituţi-onală. Să sperăm totuşi că se vor mai găsi în această Ţară destui cetăţeni, cari să nu primească de bună voie a reveni la slugărnicia de altă dată. C. Rădulescu-Motru înştiinţăm pe toţi cei doritori de a avea in bibliotecă „Noua Revistă Română“, că avem din nou la dispoziţia d-lor colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII şi IX din revistă, legale in scoarţe lari şi demne de a figura in orice bibliotecă, pe preţ excepţional de lei 1.50 fiecare volum (in provincie, plus 60 bani porto pentru 1 sau două volume, lei 1.10 pentru 3 sau 4, şi lei 1.35 pentru toate cinci volumele). Un volum cuprinde până la 450 pag. de text variat şi mereu de actualitate. [' . Cererile, făcule pe cotorul mandatului cu care se va trimite suma de mai sus, sau în scrisoare, la care se va alătura suma de mai sus în mărci poştale, vor fi înaintate administraţiei revistei. NOUA REVISTA ROMANA 2 i i LITERATURA MAICA CEA TÂNĂRĂ DRAMOLETĂ NEOROMANTICA INTR’UN ACT Reprezentaţi la Teatrul Naţional din Bucureşti PERSONAGII: MAICA CEA TÂNĂRĂ MĂRIOARA . CHELAREASA. (Decorul reprezintă: grădina unei mănăstiri. La stânga se vede mănăstirea cu cinci fereşti către scenă. La dreapta o portală, proptită de un zid, pe care atârnă flori. Portala are un geam către sat, a cărui lumină se vede. Lângă portală e un iconostas, cu icoana sfintei Maici—de-asupra căruia arde un felinar. Naintea iconostasului e un scaun. Acţiunea se petrece în zilele noastre). MAICA CEA TÂNĂRA (Şade în scaun şi priveşte prin geam la sat. Din spre sat se aude o căutare sglobie de nuntă, lăutele cântă urmate de chiote. Maica cea tânără priveşte tăcută la sat, se joacă cu crucea dela sân şi se vede pe toată făptura ei o nelinişte mare). MĂRIOARA (Intră, Vine din spre grădină. O fernee mai în vârstă, dar tot frumoasă. In păr are flori roşii şi în mână o cofiţă. Vine lălălăind. Priveşte în jur şi când observă pe maica cea tânără, tace—se duce încet la maică şi făcându-i temenele, spune tare): Bună seara maică, seara bună! MAICA: (Tresare) Cine eşti tu? MĂRIOARA: (Blând) Nu mă cunoşti?... Sunt nevasta lui Iosif. Soţia argatului domnesc, care vă aduce lapte. MAICA: Şi ce vreai?... De ce vii aşâ de târziu? N’ai întâlnit pe chelăreasa? MĂRIOARA: Şi dacă aş fi întâlnit-o? Astăzi e nuntă in sat şi când e nuntă în sat nu-mi pasă de ialţii... Aşâ sunt eu, nu-mi pasă de alţii... MAICA: E nuntă în sat? E nuntă în sat? MĂRIOARA: A doua uliţă de-aici... Ascultă maică cum chiotesc nuntaşii... (Se duc mai aproape de geamul por-talei. Mărioara o prinde de mână pe matca). MĂRIOARA: Vino mai aproape... Destul de departe ie viaţa ta de viaţa noastră. Nu-ţi fie teamă... E slobod să priveşti şi tu măcar la lumina nunţii noastre... Nu-ţi fie teamă... Acolo-i nuntă... Acolo-i nuntă... şi zece lăutari cântă la masă şi două mese încărcate şi optzeci de nuntaşi... Şi cântă lăutarii şi joacă bătrân şi tânăr, căci tânărul joacă căci va fi bătrân şi bătrânul joacă, căci vrea să fie iarăş tânăr... Ascultă maică, am venit din nunta mare, ca să duc apă... Apă sfântă... Să spune că apa voastră e sfântă, doar la fântâna voastră nu aşteaptă flăcăii şi nu cântă fetele. Şi mi-a spus mireasa că vrea să bea din apa voastră—căci setea o arde ,$i setea ei nu se stâmpără decât cu apa voastră... După apă sfântă am venit maică... MAICA: Ai adus cofiţă? MĂRIOARA: Tu nu o .vezi? Do^r; o ţin în mână! (l-o arată) Maică, maică, nu vezi cofiţa? MAICA; Ah da, cofiţa... MĂRIOARA: O ţin în mână şi n-ai văzut-o? (Lăutele cântă mai tare) Auzi maică? O, ce nuntă frumoasă... O, ce nuntaşi frumoşi... O, să vezi mireasa... E bătrână şi urîtă şi firavă—dar are parale. Şi in haina de mireasă, cu fachiol pe faţă—pare şi mai urîtă. Are ochi mari şi bătrâni—şi priveşte par’că ar vrea să muşte cu privirea. Căci vede lumea frumoasă şi ea c atât de urîtă.... Dar, parale, parale... In lumea de astăzi toate Ie poţi cumpăra pe arginţi: mătasă şi grâu şi bărbat. Şi astfel s’a întâmplat şi cu mireasa asta. Şi-a cumpărat un flăcău frumos. I-a fost sete de sărutarea unui flăcău sănătos... L’a cumpărat... Şi bineînţeles că la nunta asta, unde toate sunt cumpărate venit-au atâţea musafiri. Venit-au domnii, domnii... Dascălul cel negru... Popa cu domnişoara cea firavă crescută la pension. (C’un dispreţ vădit). Domnişoara, bălaie ca luna, care vorbeşte pe nas şi spune la toate: mersi, mersi. MAICA: Nu duci apa? De ce-mi povesteşti lucrurile aceste? MĂRIOARA: Ei, dar ce te zoreşti? Mie nu-ini arde de horă. Las’ joace la horă cei ce vreau să joace... Eu mi-am jucat hora. ..Acum^ numai la hora altora' pot privi... Ei, maică aşâ sunt bătrânele... Am îmbătrânit, m’am făcut mai rea, dar văd mai bine... Văd că lumea nu e atât de frumoasă, cum o vedeam când dormeam în fân—când eram fetişcană, căreia i-au ars obrajii.... Dar tu maică, tu eşti un boboc de floare. MAICA: Ce vorbeşti? (Speriată; în turn ornicul bate de nouă ori) Se apropie rugăciunea- de seară... Nevastă du apa şi nu mai vorbi. MĂRIOARA: (Pune cofiţa în jos şi priveşte în jur). Aici e aşâ de rece... Brr. Ce albi sunt păreţii. Şi ce întunecime e lângă ziduri. (Lăutele cântă iarăş mat tare). Şi acolo nuntă şi flăcăi şi vin... Să vezi, Iosif al primarului joacă tot cu.Vanda. Din hora lor se va face iar o nuntă. MAICA: Nu duci apa? Fernee, te aşteaptă mireasa... Nu-i duci apă? Apă sfântă? MĂRIOARA: Las’ e destul de bătrână ca să mai poată aşteptă... Dar tu eşti un boboc de floare. Păcat de tine să stai aci... Tu eşti tânără şi frumoasă... Spune, maică, ce-ar fi să vii cu mine la nuntă? MAICA: La nuntă?... La nuntă? (Cu glas stins). Sunt fata lui Hristos... Torc cunună din flori albe. Şi tămâia mă trezeşte şi mă adoarme clopotul de seară. In mine a murit lumea. Şi viaţa ei. In mine au murit: sângele şi sânul meu nu are pofte fierbinţi* La nuntă?... Se apropie rugăciunea de seară... Corul va cântă... Du apa fernee şi mă lasă pe mine, biată fernee cu inima moartă. MĂRIOARA: Maică, o, ce frumoasă eşti tu. Ochii tăi sunt calzi dc suflet. In faţa ta e mai multă viaţă şi primăvară decât în o floare. Şi veştejeşti aici. Vino la nuntă. La nunţă. Păcat de tine. Tu veştejeşti făr’ să-ţi fi săru-• tat cineva urma,.. > 1 MAICA: Fernee, fernee... , MARIOARA: Şi frumuseţea trece. (Lăutele iarăş cântă). Şi când vei fi bătrână, vei ■ plânge de atâtea ori că ai fost frumoasă când ai fost tânără. Vino la nuntă. Auzi lăutele? Doar’ chelăreasa nu te-ar vedeâ... Şi maicele toate sunt bătrâne... Supt scufia lor păr de argint. Şi tu eşti atât de frumoasă! De ce stai aici în răceala asta? Nu simţeşti ce rece e între zidurile albe? Vino la nuntă! MAICA: Fernee, fernee... MĂRIOARA: Ţi-aş da haina mea de sărbătoare.-Şi floare roşie ţi-aş pune în păr. ■ NOUA REVISTĂ ROMÂNA i ii MAICA: Floare roşie, floare roşie, femee? Să-mi vând su-sufletul? Să fiu păcătoasă? MĂRIOARA: Nu te va vedea nimenea... Desbraci gluga... MAICA: Să desbrac gluga? MARIOARA: Nu te va vedea nimenea când desbraci gluga. ■ Şi nu-i păcat. Nu-i păcat să desbraci gluga, ca să îmbraci haina vieţii. Vino cu mine, ne-om duce pe furiş... Oh, tu eşti atât de frumoasă. Frumoasă şi tânără... Şi . jrărul tău e negru... Va stă bine în părul tău trandafirul ‘ roşu. MAICA: Să-mi vând sufletul? MARIOARA: Aşi! Ţi l’ai afla! Doar l’ai pierdut când ai venit la mănăstire. MAICA: Dar Hristos? MARIOARA: Hristos iubeşte pe cei ce vor să se pocăiască. MAICA: Dumnezeu? MARIOARA: Te va ierta maică, te va iertă! MAICA: Oh, eu sunt fata Iui Hristos. Sunt credincioasa lui. MĂRIOARA: Şi nu-i poţi fi cu credinţă? Dar nu poţi fi credincioasa lui numai în mănăstire ... Toate sunt păgâne câte joacă, iubesc şi răsuflă afară? (Lăutele cântă) A-colo-i viaţa... Nunta... Nunta calda, Vino şi tu, eşti prea frumoasă ca să poţi sta aici... MAICA: Du apa... Eu mă duc la rugăciune... MARIOARA: Ascultă lăutele maică. Lăutele. MAICA: Du apa. : MARIOARA: Pari prea frumoasă ca să nu cunoşti viaţa. (Pauză) Spune, n’ai iubit nici când? MAICA: In mănăstire... MARIOARA: Ei, nu vorbi de mănăstire... Spune, n’ai iubit?... Ai iubit?... Ai iubit? MAICA: Ce este iubirea? MARIOARA: Iubirea?... Iubire este când dormi în fân şi când miroşi flori roşii şi priveşti în luna albă. MAICA: Şi este fericire iubirea? MĂRIOARA: Şi suferinţa iubirei este fericire! MAICA: (Aptecându-şi capul). Atunci eu sunt fericită. MARIOARA: (li strânge mâna, cu compătimire). A fost dragoste? MAICA: A fost. MARIOARA: Şi de ce-ai venit aici? MAICA: Părinţii mei au vrut... A fost flăcău sărac şi eu bogată. ! j MĂRIOARA: De mult? MAICA: Doi ani, de când stau la mănăstire. MARIOARA: Şi ai uitat? MAICA: (După o pauză lungă, izbucnind) Nu pot uită... Nu pot uită... Ah, femee, femee, de ce m’ai trezit? Am ?~ dormit... Şi m’ai trezit. M’au trezit poate lăutele păgâne... Căci nu sunt maică în felul celorlalte maici... Şi în lumânări şi în tămâie doarme trecutul meu. In rugăciuni îl vid «e dânsul. Hristos seamănă cu el... Şi pernele patului meu sunt ude de lacrămi şi-mi spune stariţa de muite ori: „tu eşti păgână, tu eşti păgână, căci vorbeşti cu luna şi dormi în fân şi miroşi flori roşii'*. Ah şi nopţile, nopţile mele nedormite... Şi dimineţele posomorite... Aici nu sunt grădini albe de flori, nu sunt ciocârlii, nu sunt cântări sglobii de copii... Numai păreţi bătrâni... Şi seara, când mă duc la rugăciuni, coridoarele lungi răsună de paşii mei—ca un cavou... Şi totdeauna mă tem că o să-mi prindă mâna rece vre-o mână caldă... Femee, femee bună... Du apa. Aici toate sunt ale morţii.... femee, du apa. MARIOARA: Ai suferit aşa de mult. MAICA: Sunt zile şi nopţi când uit că sunt in viaţă. Atunci cânt în cor... Şi-mi fac rugăciunile. Dar când privesc la trandafirii roşii—mă trezesc din somn. Atunci simţesc, cu lacrămi in ochi, că eu dorm atunci când afară toate sunt frumoase... Atunci vine în mine putere de viaţă: aşi gâtul... Căci vreau îmbrăţoşare... înţelegi, vreau îmbră-ţoşare. MĂRIOARA: Şi flăcăul?... : MAICA: „Sîtu?" MĂRIOARA: Ii zici Sîtu? • MAICA: Sîtu, feciorul brutarului... . MĂRIOARA: E căpriu? > 1 ; > MAICA: Căpriu femee, căpriu. ' ■ 1 MĂRIOARA: Şi are ochi albaştri? ' MAICA: Albaştri femee, albaştri. MARIOARA: Şi când râde i se văd dinţii albi? MAICA: Albi femee, albi. MĂRIOARA: Buzele îi sunt roşii? Roşii ca fragile? MAICA: Ca fragile femee... Are ochi albaştri. Are cuţit la sân, e fecior tău, căci nu plăteşte la cârciumă şi scuipă când vede preot. Are cinci inele de argint, căci atunci îşi cumpără inele de argint când bate strajnic pe cineva. Are dinţi albi şi glas dulce^şi braţe tari... Sîtu... Sîtu... (Visătoare) Flăcău sărac. MARIOARA: Ciudată-i lumea asta şi ciudaţi-s oamenii. Aifci o inimă sfântă pentru un Sîtu şi acolo, la nuntă ■am alt Sîtu. MAICA: Aşâ-1 chiamă pe mirele? Sîtu îl chiamă? MARIOARA: O fi. E Sîtu cel vestit. Are ochi albaştri şi bea cu cofiţa vinul. S’a vândut pe arginţi. Pe arginţi buni s’a vândut. Fata cămătarului... MAICA: L-a cumpărat pe Sîtu cu arginţii ei? MĂRIOARA: L-a cumpărat. MAICA: N’a cumpărat pe Sîtul meu? Pe Ionul meu? Fe-jnee, nu l-a cumpărat? MĂRIOARA: Al tău să fie... Dar alţi Ioni, care se numesc Sîtu, să nu fie? Va fi un alt Ion maică, dar ţie-ţî place să crezi că l-ai regăsit. MAICA: Simţesc că numai el poate fi... Simţesc că numai el poate fi cel ce s’a vândut. MARIOARA: Cum poţi simţi? MAICA: Simţesc, ca femeile care iubesc. Ah, de ce-ai venit după apă? Femee de ce-ai venit, de ce mi-ai spus? MARIOARA: Ei, nu gândeşti că e de prisos frica ta?... Presimţirea poate săi te înşele. (Lăutele cântă). MAICA: Şi cum e nunta? E frumoasă? MĂRIOARA: Frumoasă şi bogată. MAICA: Şi Ia masa încărcată cum şade mirele şi mireasa? Ce vorbesc? MARIOARA: Ce să vorbească un mire? Mirele îşi sărută mireasa şi tot „turturica mea" îi zice. MAICA: „Turturica mea" îi zice şi o tot sărută? Sîtu spune astfel când sărută... Ah Sîtu sărută. Pe fata cămătarului o sărută... MARIOARA”: E bătrână fata cămătarului... Dar iubeşte pe Sîtu. Şi Sîtu o tot sărută. MAICA: Şi tot „turturica mea" îi zice? MĂRIOARA: Pe arginţi mulţi l-a cumpărat... MAICA: Şi poate n’a vrut să se vândă? MĂRIOARA: Dar a fost flăcău sărac şi s’a vândut. MAICA: Nu mai grăi... Umple cofiţa ta de apă. Şi vino să ne ducem. Vreau să văd pe mirele. Pe mireasa vreau să o văd. Nunta vreau s’o văd... Sîtu tot „turturica mea" îi zice şi o tot sărută? MĂRIOARA: Dar dacă va fi un alt Sîtu? Maică poate fi alt Sîtu! MAICA: De ce te-ai vândut, de ce te-ai vândut? MARIOARA: Poate fi un alt Ion... Un alt flăcău. MAICA: Vreau să-l văd pe mirele... MĂRIOARA: Maică nu fi copilă. Dar dacă e un alt Ion? MAICA: Atunci viu înapoi şi voiu îmbătrâni între zidurile aceste mucede. 1 MĂRIOARA: Şi dacă ar fi al tău? MAICA: Atunci... Atunci... Nu mai viu nici când înapoiL. Nici când. MARIOARA: Nu maică... Stai, a fost o şagă rea că te-a»i chiemat la nuntă. «OUA REVISTA ROMANA 2 1 3 MAICA: Tc temi că c Sîtu? MĂRIOARA: Nu mă tem, căci chiar dacă ar fi al tău, tu nu-1 mai poţi cere. El este mire şi tu eşti maică. MAICA: Dar supt glugă trăeşte cineva. MARIOARA: Du-te la rugăciune măicuţă. Maică dragă du-te la rugăciune. Şi roagă-te pentru acei ce au murit şi roagă-te pentru acei ce-or să se nască. Roagă-te pentru toţi... (Lăutele cântă iarăş). MAICA: Să mă duc la rugăciuni. Şi (Arată către sat) acolo nuntă... Nuntă... Fata cămătarului... Hidoasa... Bătrâna... cu argintii... Şi Sîtu tot „turturica mea“ îi spune şi o tot sărută?... MĂRIOARA: Un mire cum să nu-şi sărute mireasa? Asta-i rânduiala lumii... Dar eu mă duc... Umplu cofi{a de apă sfântă şi mă duc. Mă aşteaptă nuntaşii. Măicuţă dragă tu te du la altar... Şi uită... MAICA: Dar nu ţi-ain spus că m’am trezit? „Turturica mea“ îi zice şi o tot sărută? (Lăutele cântă mai tare). Vino, vino... Iinbracă-mă în haina ta de sărbătoare: Să ne ducem la nuntă căci sunt tânără şi-x păcat de mine să stau aici, între zidurile aceste reci... Vreau să văd pe Sîtu... Vreau să-l văd cum joacă, cum râde, cum sărută... Vreau să-i văd ochii, în cari zac rugăciunile mele visate... Vreau să văd pe mireasa cea bătrână, care I-a cumpărat, pe arginţi l-a cumpărat. „Turturica mea" îi zice şi o tot sărută? MĂRIOARA: Maică du-te la rugăciune. Va fi un alt Ion... Un alt Sîtu... Va fi un alt flăcău. Nu e al tău.A S’a aprins în tine sângele... Şi el îţi spune poveşti... El te îndeamnă... Du-te la rugăciune maică... MAICA: Mă trimiţi înapoi? (Arată la mănăstire). Să plâng nopţi şi zile?... Să nu văd bucurii şi să nu mai văd răsărind soarele pe câmpii? Să plâng la fereastră, s’aş-tept mereu şi să nu vie nimeni... (Lăutele cântă). Şi „turturica mea“ îi zice... Vino să ne ducem. Vino să ne ducem femee Ia nuntă... Vino, căci vreau să-l mai văd. O singură dată să privesc în ochii lui. Numai odată să-l mai văd râzând. O, când râde Sîtu—toată lumea pare mai curată şi mai bună. Vino Ia nuntă femee, afr fi păcat să mor aici... MARIOARA: Rămâi maică, să nu-ţi spurci sufletul! MAICA: Sufletul? MĂRIOARA: Te-ar putea vedea cineva fugind din mănăstire.. Şi ce-ar zice cel ce te-ar vedea? MAICA: Ar putea zice: iată o maică, care se îndepărtează de Dumnezeu, căci vrea să se apropie de inima sa. MARIOARA: E păcat.. E păcat mare.... MAICA: Iubirea să fie păcat?... „Turturica mea" îi zice şi o tot sărută. înţelegi femee, s’a vândut pe arginţi mulţi... S’a vândut căoi a fost sărac... Sîtu. Sîtu. Femee, Sîtu... MARIOARA: încetează, că ne vor auzi maicele cele bătrâne. MAICA: Mă vor cunoaşte. Şi vor înţelege că nu vreau >să fiu ca dânsele. MARIOARA: Du-te la rugăciune, du-te Ia rugăciune. (Lăutele cântă de tot tare). MAICA: (Apucă de mână pe Mărioara şi-l vorbeşte agitată). „Turturica mea" îi zice şi o tot sărută. Vino să ne ducem la nuntă. Vom sta ca leproasele Ia poartă, vom privi de-afară fericirea din lăuntru. Vreau să-l văd. Pe el şi pe mireasa... Vreau să-i văd gura şi dinţii şi mustăţile şi ochii. Ochii femee, ochii lui frumoşi vreau să-i văd. Vreau să-i văd ochii mari, în cari a căzut 'inima mea... Oh, ochii, ochii... Vino să grăbim, să fugim... MARIOARA: Şi dacă nu va fi al tău? Dacă va fi un alt Sîtu? Atunci ce-ai să faci? MAICA: Atunci viu înapoi şi-mi macin cenuşe pe cap. MARIOARA: Şi dacă va fi el? MAICA: Atunci. (Pauză)... Vino. (Maica se duce la iconostas şi îngenunchind se roagă). MAICA: Sf. Mărie. .. Sf. Mărie.. lartă-mă, iartă... Nu sunt de vină. Tu eşti.femee ca mine. Tu vei înţelege... A fost flăcău sărac. Sărac. Şi l-au cumpărat cu arginţi, ca pe Iuda.- (Lăutele cântă). Ascultă Sf. Mărie, cum cântă lăutele. Şi t ot „turturica inea“ îi zice şi o tot sărută. Iartă-mă, iartă-mă, Sf. Mărie, dar trebue să mă duc Ia nuntă... Dacă va fi un alt Ion, atunci iartă-mă. Mărie... Iar dacă va fi Sîtu... Atunci să nu mă mai aştepţi. Voiu fugî în noapte. Şi voiu fugi şi voiu cădea, ca să nu mă mai pot ridică nici când... Mireasa lui Hrrstos te roagă Mărie. „Turturica mea" îi zice şi o tot sărută. Mărie s’a vândut Sîtu, s’a vândut. L-a cumpărat pe arginţi. L-a cumpărat fata hidoasă a cămătarului. Ah şi „turturica mea" îi zice. Vreau să-i cetesc în faţă. Vreau să-I mai văd Mărie. Ah, vreau să-i văd cum îi ard ochii: ochii lui Mărie ard cu focuri adânci. Oh, de ce l-am cunoscut.—Mărie, Mărie, lasă-mă, lasă-mă, să mă duc. Aşa că mă laşi? Tu mă Iaşi? Nu voiu sta mult... Doar în o privire a lui voiu ceti toată vieaţa mea... Iartă-mă. Mărie... Mărie. (Cu glas tare) Vino femee, să ne ducem. Maria m’a lăsat. MĂRIOARA: Du-te la rugăciuni... MAICA: Maria m’a lăsat. Vino să ne ducem. . MARIOARA: Du-te la mănătfire. MAICA: La viaţă mă duc... Cunoşti calea? Spune nu sunt câini? Nu ne-or' muşcă? (privind Ia lună). O. ce albă-i luna. MARIOARA: Albă, albă. (Ies; din fundul scenei se aud crămpee de cuvinte). MAICA: ...ne ducem. ' MĂRIOARA: ...ai vrut să vii... r SCENA II. Chelăreasa singură. (hi momentul când ies Mărioara şi maica cea tânără, în mănăstire se aude cântând corul maicelor urmat de dangăt lin de clopote. Cântarea lăutelor se asociază de cântarea clopotelor şi a maicelor, şi căte-un accent mai puternic de cântare de nuntă pătrunde până la scenă. Chelăreasa vine cu capul plecat. Ascultă cu evlavie cântarea corului şi-şi face cruce adese-ori. Când încetează corul, chelăreasa vine înainte şi cu paşi mărunţi se duce la portalu. Apoi se reîntoarce şi ridicând un felinar, strigă ). CHELĂREASA: Maico... Maico... (Pauză) Vino la rugăciuni. Nu răspunde din fundul grădinii. A adormit în fân. . Nu ’nţeleg pe maica asta. Pare a fi alta ca noi. Adoarme în fân. Şi supt pernele ei albe, subt pernele ei sfinte adesea am aflat flori roşii. Flori roşii... Flori roşii. Şi e voinică. Are-faţă frumoasă. Şi braţe tari... Şi poate are gânduri calde. Căci în cor cântarea ci pare a fi alta ca a noastră cântare. In cântarea ei tremură viaţa înăbuşită. Şi se piaptănă la oglindă. Şi adesea am văzut-o privind în fântână. Oare ce-a văzut, căci râdea când privea în oglindă. Şi adesea am auzit-o vorbind cu luna. Vorbea încet, dar în glasul ei eră căldură. Oare ce i-o fi spus lunei? Oare ce-o fi vorbit? Şi astăzi vorbeşte cu luna? ■ (Strigă tare). (Maico, maico, vino la rugăciuni... Vino căci închid poarta... Vino la rugăciune maico. (Pauză lungă). 2 Î 4 NOUA RLVISTA ROMaNA Şi nu răspunde. Nu răspunde nimenea. Nici-un răspuns. ■ S’a dus la vre-un mort. Să aprindă lumânări şi să se roage pentru sufletul lui. Ori poate iar priveşte în fântână şi râde. Ori poate iar povesteşte-cu luna şi plânge. Nu ’nţeleg pe maica tânără. Nici când n’am văzut-o plângând mult. Lacrămile ei trec repede. Şi nu s’a căit. Şi nu s’a Înduioşat niciodată. In privirea ei e atâta foc de-afară. Aşa sunt fetele de bogătaş. Li se sfarmă cu încetul sufletul. Foarte încet li s« sfarmă. (Lăutele cântă) Ascultă, ascultă, cum cântă lăutele. Bag seamă e nuntă în sat. Nuntă... > (Se duce la portală şi priveşte ascultând cântarea) Afară e... Lume... E viaţă,... Afară râd oamenii. Se iubesc. Nuntă. Nuntă. O, cum mi-ar plăcea să văd jucând pe mireasa. O, cum mi-ar plăcea să văd râzând pe mirele. Ei, ei, oamenii, oamenii.... O, cum râde de fericită mireasa când o sărută mirele. Şi când îi desface vălul de pe faţă... Oh, oh, nunta. Masă încărcată. Şi vin... Şi mâncări şi băuturi. Feţe roşii de bucurie. Şi hora... Hora..* (/şi loveşte picioarele). Ale tale sunt bătrâne. Taci, păcătoaso, taci. ‘ lartă-mă Isuse. (Pauză). S’a sfârşit... Au încetat lăutele... E târziu.. (Priveşte la ferestrele mănăstirei). Şi s’a sfârşit rugăciunea. O, cum se întunecă ferestrele mănăstirii. Ca ochii morţilor sunt ferestrele. Maicele se duc să se culce. Şi toate vor îngână bătrâneşte: „îndură-te Doamne", „în-dură-te Doamne". Şi vor adormi maicele. Vor visă de plaiuri albe... De miei... de păstori sfinţi... De Dumnezeu... Vor vedea în vis raiul luminos. Şi vor auzi răcnetele acelora din iad. Ah, toate, toate au adormit. (Izbucnind spasmodic). Maico, maico, vino să te culci. Vino să te culci... Vino la somnuri bune şi sfinte. (Pauză). Maica a adormit iarăş în fân. Ori vorbeşte cu luna albă. Las’ doarmă în fân... O să se trezească şi ea. Las’ vorbească cu luna. Odăi’ o să i se urascr. Şi o să cânte şi ea atunci în cor. O să uite de florile roşii. O să uite, cum am uitat şi eu. Şi câte flori am avut. Şi cât am plâns... • Şi mi-am p'âis sufletul. Ei, ei, florile roşii—florile roşii. Primăvară. Vânturi calde. Toate, toate, trec. Toate trec. Maico, maico, vino la somn. Nu vine. Nu vine. A adormit în fân. Ori stă Ia vorbă cu luna. O, maică, 'maică... Şi la nuntă a încetat cântecul sglobiu. Mesele goale... Vinurile băute... Nuntaşii se răsleţesc... Acuma sunt numai ei doi: mirele şi mireasa. Mireasa priveşte în ochii mirelui şi-l întreabă: „mă iubeşti?" Şi răspunde mirele: te iubesc, te iubesc. Şi se prind de mână. Şi-şi privesc în ochi. Oh, îşi privesc în ochi... Iubirea, iubirea... (îşi loveşte gura ruşinată). Taci... Oh, iartă Mărie... Am vorbit prea mult, Dar... Un glas cald rătăcit din trecut a vorbit in mine. Mi-am adus aminte. De-o grădină... De-o fântână... De trandafiri roşii. A fost de mult. De mult... A trecut... Bătrână-s, bătrână-s. lartă-ină Mărie... (Se apleacă înaintea iconostasului. După o pauză destul de lungă chelăreasa se ridică, îşi şterge ochii... Cască din gură... Apoi cu paşi mici se îndreaptă la scaunul aşezat lângă portală... Micşorează flacăra felinarului pe care-l agaţă de un piron al portalei... Apoi se lasă în genunchi şi se roagă evlavioasă. încetul cu încetul toaie se cernesc. Doar' numai felinarul licăreşte pe portală). CHELĂREASA: (Ridicăndu-se) Unde poate fi? S’o fi dus... O, ce bătrână şi neputincioasă-s. Mă dor ochii. (Cască din gură). Ce obosită-s... Toate trec, toate. Când eşti tânără toate le vezi altcum. Când eşti bătrână: le uiţi pe toate. Trece vremea... Mâine vor fi rugăciuni mari. Vor cântă şi organele. Vor arde o sută de lumânări în biserică. Vine stariţa... Stariţa. Şi vine poate Vlădica. O, vor fi rugăciuni frumoase... Vor veni mulţi, mulţi la rugăciune... Şi până seara târziu vor ţinea rugăciunile... Oare, adormit-a mireasa? (Îşi face cruce). ...Şi iartă-ne toate păcatele, precum şi noi iertăm păcatele altora... (Se aşează în scaun... Mai face o cruce. Bolboroseşte din când în când. Adoarme. In turn, ornicul bate: unu. Linişte. Pauză lungă. Toate se cernesc). : : . ' 1 SCENA III. Mărioara şi Chelăreasa. MĂRIOARA. (Intră speriată. Părul ei despletit, îi cade. pe umăr. Mărioara priveşte în jur, la mănăstire, cu privire uluită. Apoi se duce la iconostas şi priveşte la chelăreasa. Se miră par’că de bătrâneţea ei... După o pauză de tot lungă, prinde pe chelăreasă de mână şi o scutură puţin). NOUA REVISTĂ ROMANA 21,5 MARIOARA: Maică... Maică... Maică, trezeşte-te. (Timidă, chelăreasa se trezeşte). MÂRIOARA: Maică. Să nu t c sperii... Să nu ţipi. Să nu se trezească. 1 Să nu se trezească celelalte maici. O, maică, maică... CHELĂREASA: Ce s’a întâmplat? De ce tremuri? MARIOARA: Maica cea tânără a ucis. A ucis la nuntă! CHELĂREASA: A ucis? MARIOARA: A ucis pe mireasa... Pe fata cămătarului a ucis-o maica cea tânără. CHELĂREASA: A ucis pe mireasa? St... Taci să nu se trezească maicele... Oh, a ucia. (Se îmbrăţişează). CORTINA. i' i f'!»’ • i Emil Isac într’o^odae ’ Un stol de gânduri i se zbat în minte, Plecându-şi geana, slobod drumu-şi iau— Dar patru ziduri li se pun ’nainte— Şi aripe de au, la ce le au? Ar vrea să zboare ’n alte lumi, spre alte Mai albe şi mai rare dimineţi, Dar iată, stolul gândurilor 'nalte E stăvilit de mucezii păreţi. \ ix ■ > • . Nici o fereastră nu-i, şi nici o cadră închipuind vre-o clipă din a far’— Şi gândurile pier, ca o escadră Pe-o mare de nevoi şi fără far. El, tristul comandant al grelei clipe Irt pumni îngroapă chipu-i asudat.— De i s'au dat avânturi şi aripe, O, câmpul larg de ce nu i s'a dat?... Inserare Inserarea ştearsă ’n larguri de câmpii, Din înalt, revarsă ’n văi melancolii. Din înalt, azvârle, preşuri peste munţi, Poduri peste gârle, negură pe frunţi... Ieronim Laurian. ECONOMICE POLITICA DE STAT IN INDUSTRIA PETROLULUI 1) Progresul simţitor săvârşit în desvoltarea noastră pe toate terenurile de activitate se manifestă pe terenul economic printr’o chestiune, care dacă pe de o parte interesează viu cercurile comerciale şi financiare, privită în adâncimea ei, cu pătrunderea necesară marilor probleme de stat, capătă o importanţă naţională. Este vorba de chestiunea petrolului şi de politica pe care statul român trebuie să o urmeze în această importantă problemă. Lucrarea de curând apărută a d-lor Vintilă I. Bră-tianu şi C. Hălăceanu, studiază pe de o parte evoluţia industriei petrolifere în ţara noastră şi pe de alta arată linia pe care ea trebueşte îndrumată. Ea este o contribuţie de mare valoare în restrânsă noastră literatură a chestiunei petrolifere. De aceea socotim de mare folos a o cercetă mai de aproape. ' * Studiile ştiinţifice—destul de numeroase—fie asupra determinării zonelor petrolifere în genere, sau existenţei acestei bogăţii într’o anumită localitate, fie asupra compoziţiei chimice şi a calităţilor sale; studiile cu un caracter mai general, privind chestiunea sub aspectul ei economic şi comercial ne lămuresc din ce în ce mai mult asupra însemnătăţii economice a acestei bogăţii care a fost cu multă dărnicie sădită în solul ţării noastre. ! Privind însă chestiunea la lumina noilor descoperiri ştiinţifice cu privire la întrebuinţarea petrolului, ea trece de cadrul unei chestii pur economice. „încercările atât de fericite în privinţa întrebuinţării reziduurilor de petrol ca combustibil; desvoltarea enormă pe care o ia în urmă acest combustibil aplicat la mijloacele de transport ale statului, căi ferate şi vapoare şi la stabilimentele industriale din toată ţara; îndrumarea la care asistăm astă-zi, de a se aplica acest combustibil la flotele de război şi comerciale ale ţărilor celor mai puternice,—ne arată pe zi ce merge norocul deosebit pe care îl avem de a deţine o parte însemnată din aceste rezerve de energie şi deci rolul important pe care ţara noastră este chemată să şi-l câştige printr’o organizare desăvârşită şi naţională a acestei industrii". „Chestiunea părăseşte marginele restrînse ale unei exploatări economice, menită să pue în valoare o bogăţie mai mult a solului nostru, transformându-se într’o problemă care se leagă intim de politica de desvoltare a statului român". Două socotim că sunt punctele principale sub cari s'ar putea rezumă în scurt lucrarea de care ne ocupăm. I. —Ce a făcut statul nostru pentru desvoltarea industriei petrolului şi ce putea face; II. —Ce trebue să facă statul în limitele forţelor sale şi în ce condiţiuni. I.—Chestiunea petrolului în ţara noastră, privită ca o avuţie naţională este de dată recentă. Când în 1900 se rezolvă vechea luptă de concurenţă petroliferă dintre Ruşi şi Americani prin triumful Ruşilor, trustul american nu putea rămâne fără o compensare de producţiune pe care o găseşte cu prisosinţă în Europa. Atras pe de o parte de bogăţia petroliferă a Ro- ii Vintilă I. Rrătianu şi C. Hălăceanu. Un voi. în 8-o de 143 pg. şi 5 planşe. Extras din Buletinul Cercului de studii al partidului naţional liberal, Nr. 3/4 1911, 216 NOUA REVISTA ROMANA mâniei, care începuse a se semnala cu multe indica-tiuni, destul de frumoase şi pline de speranţe, iar pe de alta de reaua stare financiară din 1899—900, la care putem adăogâ credinţa conducătorilor de atunci că numai prin vânzarea disponibilităţilor statului, s’ar putea eşî din nenorocita stare financiară, Trustul American face României cunoscuta ofertă din 12 şi 14 Noemvrie 1900 din partea societăţei Standard Oii, sprijinită de Disconto Gesellschaft din Berlin, pentru concesionarea terenurilor noastre petrolifere în anumite condiţiuni cari din fericire n’au fost acceptate. f Acesta este primul act cu care se începe la noi chestiunea petrolului ca o problemă de stat. Oferta americană nu a putut fi acceptată căci „eră apăsătoare şi primejdioasă pentru interesele gene* rale". Statul abandonând americanilor toate terenurile sale petrolifere şi monopolul transportului nu mai avea nici un rol în conducerea industriei petrolului. Guvernul din 1901 pe de o parte face faţă crizei financiare, fără nici un apel la noui îmnrumuturi. orin acea politică de economii, restrângând numărul lucrărilor noui şi îmbunătăţirilor de adus numai în limitele excedentelor bugetare, iar ne de alta nu pierde din vedere apărarea nouei avuţii naţionale de primejdia care o ameninţă. Două au fost direcţiile în cari s’a manifestat preocuparea guvernului de atunci în chestiunea petrolului. 1. Studiarea terenurilor netrolifere ale statului, înfiinţând comisiunea petrolului (transformată în 1906 în Institut geologic) şi 2. Organizarea pe seama statului a depozitarii şi transportului petrolului. 1. Lucrările comisiunii petrolului din care făceau parte: nrofesorul L. Mrazec, Const. Alimăneşteanu si Vintilă I. Brătianu sunt primul început de cercetare ştiinţifică a terenurilor petrolifere. Comisiunea arată reaua stare a exploatărilor petrolifere şi propune pe de o parte studiarea geologică a terenurilor sale. după un anumit program, iar ne de alta propune o însemnată serie de măsuri pentru formarea unui personal technic românesc. 2, In ce priveşte organizarea pe seama statului a depozitării si transportului petrolului guvernul con-strueşte în 1904 primele rezervorii de petrol la Constanta si dă o însemnată desvoltare căilor noastre ferate cari servesc satisfăcător interesele industriei petrolului. Mai mult decât atât. Guvernul din 1901 —1904 profită de revolta puternică ivită în Germania contra monopolului american şi sprijină participarea în industria petrolului nostru a două din marile bănci germane, Deutsche Bank si Disconto Gesellschaft. una prin transformarea societăţei „Steaua Română" cealaltă prin transformarea societăţii „Buştenarii". Din această asociare a capitalului german, a reeşit —trebueşte să o recunoaştem—serioasa organizare a industriei petrolifere pe care o avem. S’au perfecţionat sistemele de exploatare, mărindu-se simţitor pro-ducţiunea (dela 390.000 tone ţiţei în 1903 în 1909 avem 1.296.403 tone) ; s’a îmbunătăţit rafinarea şi s’a pus în valoare petrolul nostru, prin construirea celor mai moderne şi perfect instalate rafinerii (Câm-pina, Buştenarii ş. a.) ; s’a întemeiat o întreagă nouă organizare de transporturi speciale a petrolului (conducte, cisterne etc.). In toată această repede desvoltare a nouei indus- trii elementele naţionale au avut o participare foarte restrânsă. ' 1 2 ! Din punctul de vedere financiar simple cesiuni de terenuri şi redevenţe, iar ca personal s’au întrebuinţat doar în mai mare număr muncitori, personalul diriguitor şi cel tehnic a fost mai peste tot locul şi în cea mai bună măsură adus din afară. Trebueşte însă de asemenea să menţionăm, că nu puţine au fost cazurile când indicaţiile puţinilor noştri geologi de frunte pe cari îi avem, a lucrărilor institutului de geologie, au fost temeiul sigur pe care s’au înălţat multe din extracţiunile petrolifere de azi. In chestia transporturilor statul n’a continuat „politica economică care l’a făcut deţinătorul tuturor căilor noastre ferate", ci dimpotrivă a lăsat transportul, acest factor atât de important în industria petrolului, cu toată libertatea în sarcina societăţilor particulare, cari dacă au învestit capitaluri însemnate în organizarea unui transport special la mare şi pe căile ferate, reclamă astăzi o perfecţionare pe temeiul unui drept care ştirbeşte autoritatea statului şi nesocoteşte interesul general . Şi tot aşa în privinţa studierii terenurilor petrolifere şi a pregătirii unui personal tehnic capabil românesc, nu a fost continuitatea care era cerută de nevoile superioare ale ţării. II. Pentru a stabili direcţia în care trebue să s" îndrepte politica noastră în chestia petrolului, autorii în două capitole clare şj documentate cu ultimele date statistice ne arată: 1) Care este situaţia petrolului nostru faţă de productiunea mondială de petrol. 2) Cari sunt condiţiunile sub cari se poate des- volta la noi o industrie a petrolului. ’ 1) Faţă de celelalte state oroducătoarc de petrol, România—după datele anului 1904—ca producţiune ocună al 5-lea loc. Dacă adăogăm la aceasta superioritatea compoziţiei petrolului nostru, foarte bogat în esenţe superioare—calitate în destul de apreciată faţă de similarele străine—, apoi poziţia noastră geografică la gurile Dunărei care ne permite să concurăm cu o distantă de transport cu mult inferioară—a-oroane bunătate—pe celelalte producătoare, atât în interiorul Europei cât mai ales în peninsula balcanică si cu preţuri cu mult scăzute ; dacă apoi ţinem seamă de marea întrebuinţare ne care o au în ultimul timp derivatele petrolului ca combustibil’, nu numai ca mijloc de punere în mişcare a motoarelor în industrii, dar si ca foarte convenabil combustibil pentru transport, înlocuind în mod foarte avantagios cărbunele; dacă ne gândim că posedăm cu o foarte mare bogăţie acest produs pe care Vani putea procura multor state cari nu-1 posedă în măsura trebuinţelor, sau nu-1 au de loc, vedem cât de importantă este pentru temeinica desvoltare a statului nostru şi pentru situaţia pe care o putem dobândi faţă de celelalte state introducerea unei politici naţionale în chestia petrolului. Dar păstrarea în mâinele noastrg a acestui preţios izvor de energie, îndepărtând monopolizarea lui de trusturile străine1) cari încearcă mereu să-l acapareze are o mare importanţă şi pentru desvoltarea industriei naţionale. ' 1) In ultimul timp, Deutsche Bank simţind nevoia scăderii învestiţiunilor sale în petrolul românesc, s’a ivit un concurent pentru n lua totalitatea afacerilor sale de petrol:gru-pul olandez Deterding. Acest grup, deţinând trustul olandez se prezintă ca o încercare mai ameninţătoare de acaparare a terenurilor noastre petrolifere, NOUA REVISTA ROMANĂ 217 «Industria noastră, care ea să trăiască are nevoie de sprijinul de tot momentul al statului, a socotit de sigurTa instalarea ei între altele şi condiţiunile de cost ale actualului combustibil. Şi cum în ţara noastră cărbunele nu se găseşte, . lemnul nu poate forma combustibilul industrial, iar lignitul nu se poate întrebuinţa cu folos singur şi cum pe de altă parte nu posedăm încă căderi de apă, care să se transforme în energii industriale, vedem câtă necesitate este ca singurul nostru combustibil naţional să fie nu numai menţinut, dar chiaf desvoltat şi realizat în condiţiuni cât mai raţionale şi mai eftine. Numai statul, se înţelege, este acela în sarcina căruia cade în primul rând această grijă. Este locul să amintim că alte state au luat asemenea măsuri ocrotitoare mai de mult. Astfel găsim în Germania, Anglia, Elveţia şi acum în urmă în Ungaria. «Statul român, fie prin dreptul său pozitiv şi datoria ce are de a împiedeca o monopolizare aproape integrală a petrolului nostru in mâinile unuia din cele două trusturi mondiale, fie printr’o rezolvare mai repede a chestiunii terenurilor sale, apare acum ca factor determinant în noua îndrumare a industriei de petrol. -El are datoria să ţină seamă — în soluţiunile ce va lua — şi de interesele capitalurilor străine puse în joc, dar mai ales de situaţia elementului naţional şi de posibilitatea şi dreptul ce acesta îl are de a lua o parte activă în desvol-tarea acestei industrii. «Când chestiunea se pune astfel şi când, după cum am arătat până acum, nevoia unei politici naţionale de stat se impune în deosebi, ar fi o greşeală şi o slăbiciune, ca tratând această afacere să uităm problema în generalitatea ei şi mai ales să nu ştim să câştigăm acum dintr’o dată un loc dela care, prin desinteresul statului şi o rezistenţă tacită şi persistentă, am fost până astăzi îndepărtaţi. «O desinteresare în acest moment ne poate ducecusigu-rinţă Ia o monopolizare a aproape totalităţii intereselor noastre de petrol în mâna unui singur grup străin. ♦ Importanţa şi rolul pe care ţara noastră Ie are printre statele europene, sunt datorite se înţelege gradului de des-voltare culturală, economică şi politică Ia care am ajuns. «A fi deţinătorii unor surse bogate de energie, de care alte state cu mult mai puternice sunt lipsite şi de care au neapărată nevoe, înseamnă a câştiga prin acest fapt chiar o deosebită putere de influenţă în tratarea legăturilor de interese, şi economice şi politice, cari ne leagă cu străinătatea. ««4 stăpâni condiliunile de desvoltare ale industriei de petrol pentru a le dirija numai potrivit cu interesele noastre superioare, înseamnă a ne fi dat seama de însemnătatea acestei potent ieri economice şi a fi ştiut să ne slujim cu folos de ea.» «Acţiunea la care statul şi capitalul naţional sunt chemate să conlucreze, se produce din fericire pentru noi într’un moment favorabil atât din punctul de vedere financiar public şi privat cât şi din acela al desvoltării şi îndrumării iniţiativei româneşti, în direcţiuni economice cari îi erau străine până acum.- 2. Pentru a schiţă condiţiunile în care se poate desvoltâ la noi o serioasă industrie a petrolului, autorii fac într’un foarte desvoltat capitol (cap. III) o expunere amănunţită şi documentată cu cele mai preţioase date statistice asupra exploatărilor petrolifere dela n oi, cum s’au făcut şi cum ar trebui să se facă. Exploatarea petroliferă se împarte firesc în patru secţiuni: exploatarea ţiţeiului, rafinarea, transportul şi depozitarea şi în sfârşit vânzarea. Fiecare secţiune este desvoltată în măsura capitalurilor societăţilor exploatante şi a intereselor lor. Precum însă cele mai multe societăţi sunt legate de întreprinderile cari deţin comerţul mondial al petrolului, eră firesc să dea o desvoltare mai însemnată celor trei secţiuni, lăsând ca vânzarea să fie determinată de marii întreprinzători. 1) Mijlocul cel mai important pentru a influenţă în industria petrolului este organizarea transportului şi depozitarea. { ] «Depozitarea internă punând la adăpost industria de nevoia de a vinde mărfurile ce se aglomerează, oricare ar fi condiţiunile de moment ale târgului extern, şi transporturile, prin natura şi organizarea lor cât mai perfectă, uşurând pe cât posibil preţurile de cost ale mărfurilor, au toate caracterele unor organizări de interes general şi cad astfel dea-dreptul în domeniul statului, care trebue să fie regulatorul acestor interese.» Din lipsa de continuitate în chestiunea depozitărilor şi transporturilor statul a lăsat ca societăţile particulare să organizeze servicii particulare cari să primejduiască serios interesul public. Aşâ, pe C. F. R., din 2297 vagoane cisterne, statul are numai 224, restul fiind ale societăţilor. „Cele două societăţi „Steaua Română" şi „Creditul Petrolifer" posedă împreună un parc de vagoane cisterne de 4 ori şi ceva mai mare decât al statului". „ Pericolul monopolizării mijloacelor de transport şi de depozitare în mâna unor societăţi străine este lesne de văzut. Ele vor puteâ influenţă prin costul transportului, când vor voi şi fum vor voi asupra preţurilor petrolului. Pentru a înlătură acest pericol şi a împedicâ în-vestiţiuni duble zadarnic făcute pentru aceleaşi transporturi, statul trebue să ia asupra lui mijloacele de înmagazinare şi transport. Tot în acest sens autorii discută pe larg şi propun ca un mijloc mai ieftin de transport, construirea de către stat a unei conducte legând centrele de rafinare cu Constanţa, principalul punct de scurgere al petrolului nostru. 2. Rafinarea de asemenea' a luat în industria noastră petroliferă o desvoltare foarte mare. Societăţile petrolifere au învestit capitaluri însemnate şi astăzi posedăm rafinerii din cele mai bine instalate. Dar această desvoltare destul de folositoare pentru industria petroliferă1 a avut partea ei rea şi periculoasă mersului economiei noastre naţionale prin încercarea de monopolizare ce s’a făcut sub un alt aspect. E vorba de „acapararea târgului intern de petrol" de una din societăţile din ţară. Sub ce formă şi cu ce procedee? Prin distrugerea rafinorilor mici şi acapararea în mâinile sale, sau a unui grup, a comerţului intern de lampant pe care apoi să-l desfacă cu preţurile ce vor voi. Un asemenea pericol trebuiâ cât mai curând înlăturat. ( Statul recunoaşte că nimeni nu are dreptul de a distruge pe altul prin procedee de concurenţă brutală şi alcătueşte legea contingentării consumului intern de lampant", stabilind libera desfacere pentru fiecare rafinerie a unei părţi din consumul real intern, proporţională puterii sale de lucru, rezervându-şi dreptul din 3 în 3 luni de a fixă preţul maximum tal vânzării lampantului. ' Energica intervenţie a statului, deşi momentan pă-reâ că va fi în folosul micilor rafinori, a înlesnit asociarea societăţilor pentru distribuţia petrolului îngreunând din nou pe micii rafinori. «Industria petrolului lucrând mai cu seamă pentru export şi având nevoe de instalaţiuni costisitoare şi ţinute în curent cu progresele timpului, nu se poate desvoltâ de cât prin investiţiuni însemnate, pe care nu le pot face de cât societăţile cu mai mari capitaluri» 3. Exploatarea petrolului fiind în mai strânsă le- gătură cu interesele naţionale prin faptul răspândirii petrolului în solul care aparţine numai românilor, este partea cea mai importantă din industria petrolului. Autorii examinând desvoltarea exploatărilor ne arată fazele prin care au trecut, producţiunea îmbucurătoare la care suntem astăzi şi cât mai avem încă de exploatat din toate regiunile stabilite ca petrolifere. ! ' 2 1 8 NOUA REVISTA ROMANA Astfel, faţă cu primele încercări de exploatare petroliferă din 1857, una din cele mai vechi exploatări de ţiţei din lume, când se însemnau 275 tone de petrol,—în 1897 avem o producţie de 110.000 tone. „Valoarea totală a ţiţeiului extras până astăzi se poate socoti Ia vreo 400 milioane lei“. «Din datele statistice se vede că industria petrolului este într’un continuu progres -câştigat atât prin sacrificiile materiale ale întreprinzătorilor, cât şi prin siguranţa în son-dage, obţinută priutr’o cunoaştere mai ştiinţifică a terenurilor şi sistemelor de săpare potrivite şi prin formarea unui personal tehnic din ce în ce mai adaptat condiţîunilor locale.» Având convingere deplină asupra existenţei ţiţeiului încă în multe zăcăminte neexplorate şi ueexploatate până astăzi şi în existenţa în afară a unui complex de împrejurări favorabile unei exploatări rentabile, iniţiativa românească şi Statul trebuc să-şi dea mâna pentru o transformare cât mai naţională a industriei extractive a ţiţeiului. Piedicile cari aw îngreuiat desvoltarea exploatărilor sunt cu o aleasă pricepere şi claritate, sistematic expuse. Necunoaşterea industriei petrolifere şi nesiguranţa Românilor în faţa unei chestii aşa de noui, speculele intermediarilor, necunoaşterea geologică a terenurilor, lipsa unui element tehnic naţional, fărâmiţarea proprietăţii particulare ş .a., ati ţinut pe" loc desvoltarea unei părţi din industria noastră şi mai ales au împedicat participarea elementului naţional în măsura cuvenită. 4. Vânzarea în ţară depinde de o bună şi dreaptă înţelegere a producătorilor şi de o perfectă organizare. In afară, se înţelege, că ne întâlnim cu cei doi concurenţi puternici, unul stăpân al comerţului de petrol Standard Oii şi celălalt al benzinelor, Grupul Deterding. Numai printr’o înţelegere cu unul sau cu ambele grupe, asigarându-ne suficienta libertate de acţiune, cerută de interesele noastre naţionale sau de alte împrejurări posibile, la cari să adăogăm speranţa unei creşteri continui a producţiunii noastre, vom putea să ne asigurăm un important şi sigur debuşeu al petrolului nostru. ' * Două sunt chestiunile cari se ivesc, când e vorba de naţionalizarea industriei petrolului. Trebueşte să avem mai întâiu în vedere cei doi factori cari sunt la temelia industriei: capitalul şi munca. Braţele româneşti e de sperat că, faţă cu intensitatea mereu crescândă a curentului pentru ocrotirea muncitorilor români, şi cu grija însemnată ce va trebui să o ia statul spre a garanta pe muncitorul naţional în concurenţa nedreaptă; a străinilor, e de sperat că în curând vor avea o puternică ocrotire, fie în convingerea industriaşilor fie în măsurile pe care va trebui să le ia statul. : Chestiunea existenţei capitalului românesc, a putinţei şi formei îndreptării lui în această direcţie dau autorilor ocazia desvoltării unui important capitol. Capital românesc avem destul. Însemnând capitalurile băncilor pe acţiuni, băncilor populare, a altor institute de credit, depozitele libere din bănci, progresiunea excedentelor bugetare, sporirea capitalurilor industriale, se învederează existenta unui frumos capital românesc. ' Expunerea de motive a d-lui E. Costinescu la proiectul său de lege asupra impozitului pe venit (1910) cu o aleasă claritate şi bogăţie de amănunte vine să confirme existenţa averii noastre mobiliare pe care o cifrează la aproape două miliarde. Dar ceeace este îmbucurător ne lângă existenţa capitalului românesc este că el se îndreaptă spre întreprinderile industriale în care se observă o însemnată plasare în ultimul timp. Dar mergerea capitalului pe aceasfă linie depinde de educaţia lui şi de sprijinul pe care îl va acordă statul. '■ ■ j ţ| Căutând a da o meritată participare capitalului românesc în desvoltarea industriei petrolifere, nutre-bue să mergem până acolo încât să nesocotim capitalurile străine. Trebue să recunoaştem importanţa şi preţioasa contribuţie pe care ele au avut-o în îndrumarea şi desvoltarea industriei noastre petrolifere până la punctul la care se află astăzi şi desvoltarea pe care o mai putem avea din colaborarea lor. Ele trebuesc luate în seamă, nu însă aşa, ca să periclităm existenţa celui naţional. De aceea autorii propun în scurte cuvinte: „capital străin acolo şi întru cât va fi nevoe de el fie sub formă de colaborare, fie sub formă de locuţiune1'. „Rezervarea exploatărilor de ţiţeiii pe seama capitalului românesc şi colaborarea lui în rafinaj şi vânzare cu capitalul străin existent, va înlesni transformarea şi naţionalizarea industriei noastre petrolifere". * In rezumat măsurile pe care va trebui să le ia statul pentru naţionalizarea industriei petrolului ar fi de două feluri. O intervenire directă pentru ocrotirea şi înlesnirea desvoltării acestei industrii în condiţiile cele mai favorabile şi o intervenire indirectă prin înlesnirea iniţiativelor româneşti. Acţiunea directă a stalului trebue să se învedereze prin: 1. Concentrarea in mâna Stilului şi transformarea in serviciu de interes public, a tuturor mijloacelor de transport şi inmagazinare. ■- 2. Complectarea treptată a instalaţiilor portului de petrol din Constanţa. 3. Studierea căi mai grabnică a conductelor de ţiţei şi derivate la mare, împreună cu mijloacele necesare pentru punerea in equilibru a celor două grupuri de raflnerii din ţară şi din Constanţa. 4. Utilizarea legei de contigentare la timpul necesar, pentru o mărginire a rapneriilor existente, la capacitatea actuală de lucru şi limitarea celor (lela mare in consumul intern de lampant. (Aceasta ca măsură de protejare a industrii mici şi mai ales mijlocii de rafinaj). 5. Aplicarea consecinţelor care decurg din principiile acestei legi. in caz când situaţia privilegiată creată raţincriilor existente, le-ar împinge să execute o acţiune condamnabilă asupra consumatorilor. (Modificarea legii în sensul estinde-rei preţului maximal de vânzare, dela fabrici la depozite; eventual monopolul Statului asupra vânzărilor de lampant) G. Stabilirea unui program bine chibzuit de exploatări şi determinări geologice ale zăcămintelor de petrol. Paralel cu lucrările pentru determinarea geologică, Statul va trebui să execute in fiecare an prinţr’un serviciu anumit, sondage pentru găsirea zăcămintelor de. petrol de pe proprietăţile sale şi pentru studierea slratigrafd şi regimului apelor. Se va organiză acest serviciu în aşa fel, ca să poată execută asemenea sondaje d() recunoaştere chiar pe terenurile particulare, stabilindu-se condiţiuni de plată cât mai lesnicioase. 7. Cadastrarea proprietăţilor particulare, care cad in zonele de petrol şi determinarea perimetrelor minimale şi solidare de exploatare. 8. Alcătuirea legii de încurajare industrială şi regulamentelor de administraţie şi poliţie minieră, aşa ca să asigure o întrebuinţare cât mai largă a elementului naţional in industria şi comercial petrolului. 9. Creiarea cu ajutorul capitalului românesc, a unui institut de credit industrial ale cărui operaţiuni se vor inlinde asupra instalaţiunilor, mărfurilor de pelrol şi terenurilor constatate ca petrolifere. 10 Dezvoltarea şi perfecţionarea învăţământului lechnic-profesional şi comercial, apropiindu-l cât mai mull de nevoile practice ale industriei şi comcrciului. 11. Păstrarea independenţii in exploatările noastre aparte de. influenţa şi controlul străin, lăsând insă putinţa inţelegerei de. vânzare cu grupurile din afară. Acţiunea indirectă, în sensul ajutorării capitalului românesc de a participă într’o cât mai dreaptă mă- NOUA REVISTA ROMANA 219 sură în industria petrolului o preconizează autorii în constituirea unei societăţi naţionale de petrol. Statul va aduce terenurile sale $i cele răscumpărate dela societăţile existente, capitalul românesc va răscumpăra instalaţiunile de exploatare existente şi va avea grija investiţiunilor necesitate de desvoltarea viitoare. Statul sub forma aceasta devine stăpânul celei mai mari părţi a terenurilor petrolifere şi are prin urmare în mâna sa şi sub ochii săi acest însemnat izvor de energie. | I i ' ( II] Rafinarea şi vânzarea se va outeâ face şi cu capitalul străin care va veni în colaborarea celui naţional în condiţiuni cari nu ne-ar ştirbi libertatea de acţiune. * Am încercat, atât cât cadrul mi-a îngăduit, ca expunând în scurt cele cuprinse, să scot în evidenţă importanţa acestei lucrări de o mare valoare pentru literatura noastră economică. Demonstrând în capitole documentat alcătuite, stadiul de astăzi al desvoltării petrolifere, cu pericolele prin cari a trecut şi în cari ar putea cădea din nou, autorii arată cel mai cald interes pentru participarea cât mai largă şi mai dreaptă a elementului naţional în exploatarea şi punerea în valoare a acestei bogăţii. Această preţioasă lucrare în chestiunea petrolului nostru, datorită d-lor Vintilă Brătianu şi C. Hălă-ceanu, poate fi cu folos1 citită de oricine care doreşte să aibă o dreaptă şi românească orientare în cea mai de seamă problemă economică a timpului nostru. A. Ştefănescu-Galaţi. CRONICA TEATRALA Teatrul Naţional: Amor şi viclenie, comedie în 3 acte de d. /. Negruzzi. Maica cea tânără, un act de d. Emil Isac. Teatrul Comoedia: Povara libertăţii de Trist an Bernard; Medicul de plasă de Henry Bordeaux. Dacă premiera din săptămâna trecută ocupă o si-tuaţiune centrală în stagiunea curentă prin înalta valoare artistică a piesei însă-şi şi prin apreciabila repre-zintare a ei,—ultima seară de Luni (aceia dela 23 Ianuarie) se va deosebi de toate celelalte prin atmosfera neobicinuit de animată în care s’au scurs cele două piese. 1 1 ' ;1 * | ! !'j*'f| Comedia d-lui Negruzzi a plăcut, împotriva tuturor pronosticurilor aşa de îndreptăţite în parte—ce se făceau. Fără îndoială că limba în care sunt scrise cele trei acte de versuri este aproape imposibilă. Dar intriga, înţeleasă în genul teatrului lui Marivaux şi descurcată cu concursul unei servitoare de-ale lui Moliere, este surprinzător de îndemânatec condusă. Pe de altă parte publicul a ştiut să adopte încă dela început un punct de vedere istoric, care a introdus în apreciere o necesară notă de îngăduinţă, iar—ca urmare firească—în atitudine o apreciabilă notă ilariantă. Dacă în adevăr s’a râs luni seară la teatrul naţional, toată lumea a făcut-o în perfecta convingere că râde în glumă ; iar dacă s’a aplaudat, nu s’a aplaudat autorul piesei—care, apărând la rampă, nu se luă el însuş în serios—ci jocul surprinzător al interpreţilor cari au ştiut să scape onorabil dintr’o cursă ce se întinsese talentului şi reputaţiei fiecăruia din ei. „Clou“-ul serii a fost însă drama d-lui Emil Isac, Maica cea tânără. Faptul că autorul ei o intitulează „dra-moletă neoromantică", indică dela început că era ceva „frondeur" în atitudinea tânărului îndrăzneţ ce înfrunta la rampă prejudecăţile publicului nostru de teatru. Şi lucrurile s’au întâmplat întocmai. Maica cea tânără este o fată de ţărani bogaţi pe care părinţii au închis-o în viaţa de mănăstire pentrucă se îndrăgostise de un flăcău sărac. Toată patima ei pentru voinicul acela—care întrupează calităţile şi defectele bărbatului la maximul lor de intenzitate—se închide în ea şi trăeşte cu aceeaş putere iniţială pe care nu o poate înfrânge nimica, lată de ce în seara când află că flăcăul se însoară cu fata bătrână şi urîtă a cămătarului din sat, care l’a cumpărat cu bani buni, maica cea tânără fuge din mănăstire şi omoară pe mireasă. Pe scenă acţiunea se petrece într’un mediu ţărănesc. Dar acesta nu e decât un amănunt întâmplător şi fără prea mare însemnătate. Fiecare din noi simte că adevărata dramă se petrece în gândul care arde înăbuşit în dosul realităţii scenice care nu trebue să ne intereseze decât în al doilea rând. Privită în felul obicinuit al pieselor de teatru, dramoleta aceasta ar avea defectul inadequării gândurilor la personagii. Viaţa sufletească a eroilor este fundamental discordantă cu situaţia lor socială. A judeca aşa însă este a ignora voit atitudinea autorului faţă de drama lui. Maica cea tânără iese din cadrul lucrărilor de teatru obişnuite, lese în primul rând prin interpretarea lirică pe care d. Isac o dă situaţiilor. De acî se leagă faptul că limba în care e scrisă piesa e o limbă de poem în proză. Particularitatea aceasta a limbajului însă fixează şi mai bine caracterul de irealitate al dramei, neîn-grijirea pentru reprezintarea dramatică a ideii, care singură interesează şi trăeşte cu adevărat. D. Em. Isac face în lucrarea aceasta psicologie: psicologie pură şi încă din cea mai rafinată. Fata aceea tânără în care fierbe neastâmpărată prima dragoste, e pusă în faţa amănuntelor nunţii iubitului ei. Un momont al tabloului acestuia o impresionează în deosebi. Şi obsedată de imaginea acelui rqoment pe care şi-l închipuia aevea, ea pleacă să se răzbune. In procesul psihic al maicei tinere punctul cel mai însemnat e această obsesiune. D. Isac a înţeles-o şi a uzat cu prisosinţă de acest moment. Mai puţin a fost apreciat lucrul de spectatori. Publicul—care a ştiut să fie indulgent cu d. Negruzzi, nu’ a putut să fie înţelegător faţă de autorul Maicei tinere. Piesa, poate şi din pricina scenei a doua care e prea zadarnic lungă, nu a plăcut. S’ar putea însă zice că publicul nostru de teatru care a făcut să cadă Monna-Vanna, nu putea să consacre pe d. Emil Isac. Şi aceasta ar fi numai pe jumătate îndrăzneţ. Toată lumea, a fost însă de acord în a recunoaşte tânărului scriitor deosebite calităţi de concentrare şi un superior simţ de artă în tratarea temei. Aşa că chiar dacă pe unii Maica cea tânără i-a nedumerit, autorul ei rămâne. Ceeace însemnează un folos real pentru viitoarea noastră literatură dramatică. Interpretarea a suferit prin jocul supărător al 220 NOUA REVISTA ROMANA d-nei Romanescu; impresiunea a fost corectată însă prin fineţea deosebită a d-nei Achaume^ care a jucat colorat şi simpatic; şi prin impetuozitatea temperamentului dramatic al d-rei Getta Kernbach care! a fost o foarte bună Maică tânără. D-sa a ştiut să sublinieze fericit momentele caracteristice ale crizei sufleteşti prin care trecea protagonista şi a reuşit—printr’o interpretare unitară şi logic studiată să fixeze pe alo-curea personalitatea completă a eroinei. Luni seara s’au putut relevă la teatrul naţional două talente. Asupra domnişoarei Kernbach părerile au fost unanime aceleaşi. Mai puţin norocos, d. Isac a iscat discuţiuni: pentrucă d-sa a avut îndrăzneala şi sinceritatea să manifesteze positiv pentru o artă nouă. Intr’un singur ceas tânărul scriitor de peste munţi a învăţat probabil multe lucruri. Iar dintre toate cel mal de seamă e acesta: că prejudecăţile tradiţionale nu se pot uşor înfruntă cu brutalitatea faptelor entusiaste. * La Teatrul Comoedia a căzut Miercuri seară o piesă a lui Tristan Bernard. A fost o cădere definitiva care în alte părţi şi în alte condiţiuni ar fi însemnat descalificarea autorului, dar care în împrejurările dela noi nu se poate răsfrânge decât asupra teatrului care a pus în scenă piesa. Când s’a coborît cortina peste ultima scenă a actului Povara libertăţii, a fost parcă o uşurare în sală ; şi nici un spectator nu şi-a împreunat mânile pentru tradiţionalele aplauze cari au răsplătit—oficial dacă nu altfel—chiar şi ultima tragi-comedie a d-lui Delavrancea. De data aceasta Tristan Bernard nu a fost de loc norocos. Lucrurile se explică prin mai multe împrejurări. In primul rând Povara libertăţii nu e scrisă pentru un public ca al nostru. Fabula foarte simplă, (Un vagabond care cearcă, fără succes, să intre pentru câtva timp la închisoare, este arestat tocmai când intră în posesiunea unei moşteniri) nu poate să intereseze prin conflictul situaţiunilor—cari de altfel nici nu există—ci doar prin ciudata atitudine filosofică pe care vagabondul Chambolain o păstrează faţă de viaţă. Interesul prin urmare, şi însăş factura piesei nu e dinamică, dramatică, ci discursivă; aprecierea acestui act cere aşa dar o anumită abdicare a spectatorilor dela punctul de vedere din care ei sunt obicinuiţi să judece o lucrare ce se prezintă pe scenă, şi la noi aceasta încă nu s’a întâmplat, lată primul motiv pentru care Povara libertăţii nu a putut să fie un spectacol pe placul publicului nostru de teatru. In al doilea rând compania dramatică dela Comoedia nu are elementele cari să fie în stare să reprezinte asemenea piese. Aproape toţi artiştii sunt tineri—de valoare poate, dar tineri—cari nu pot să aibă adânca experienţă a vieţii ce le-ar înlesni interpretarea artei rafinate a unui Tristan Bernard. f5. Săvulescu, interpretul rolului titular nu are nici fi-neţa care să-i permită pătrunderea judicioasă a situaţiilor, nici cultura care să-i indice importanţa rolu- rilor pe care şi le asumă sau răspunderea ce se răsfrânge asupra viitoarei cariere. Chambolain aşa cum l’a redat d-sa a fost, e drept, vagabond—dar un vagabond ordinar, de Bucureşti dacă voiţi. El nu a avut inteligenţa cu care Bernard a înţeles să-şi dăruiască tipul, nu a avut „cachet“-ul particular al mediului parizian şi totul s’a scurs într’o monotonie exasperantă care, t rebue să o însemnăm cu regret, va însemna mult rău pentru începutul carierei unui temperament ca d. Săvulescu. Chambolain este, pentru cine îşi dă seama de situaţiune, un rol colosal. Şi entuziasmul d-lui Săvulescu a fost strivit sub această greutate. In rolul advocatului tânăr care dă consultaţii gratuite, d. Toneanu junior nu a avut—din aceleaşi motive aproape—mai mult noroc. D-sa a depăşit, în exagerare, limita care i-ar fi dat posibilitatea unei in-, terpretări cu adevărat artistice...., iar direcţiunea Teatrului Comoedia a fost prudentă scoţând de pe afiş Povara libertăţii. In aceeaş seară s’a reprezintat Medicul de plasă două'acte de dramă pe care Henry Bordeaux le-a scos dintr’un roman al lui Balzac. Un doctor îşi lasă copilul—bolnav de angină, fără nădejde de scăpare— să moară singur, şi se duce să dea îngrijirile sale unui alt copil, prins de aceeaş boală, dar care ar fi putut fi salvat. Conflictul stă între iubirea lui pentru copil,—exteriorizată dacă voiţi şi prin afecţiunea de mamă a soţiei sale—şi între conştiinţa datoriei lui care îl silea să se ducă lacelalt bolnav care mai avea nevoe de îngrijirile sale. Aşa fiind conflictul, el nu e prea puternic. De îndată ce pentru al său nu mai putea să facă nimic e foarte logic să se ducă la cellalt. Raţional, nu există nici o dilemă ; şi hotărîrea pe care va trebui să o ia e indicată. Greutatea rezolvirei problemei se poate accentua deci numai prin îndemânarea cu care autorul ştie să valoreze argumentele de ordin sentimental şi prin arta cu care interpreţii pot să pună la punct aceste argumente. Henry Bordeaux nu a fost destul de fericit inspirat; poate şi din pricina faptului că aceste situaţiuni sunt prea naturale. Cu interpreţii lucrurile se cam schimbă. In rolul doctorului, d. Manolescu a reuşit să joace stăpânit dar emoţionant; iar spectatorii au putut să prindă câteva momente cu adevărat angoissante. Pentru ingratitudinea rolului, acesta e un succes. Un succes pe care d-na Giurgea—ce aborda în aceeaş seară drama—nu a putut să-l aibă în rolul mamei ce-şi iubeşte prea mult copilul. Fără îndoială că d-sa va rămâne tot la comedie. Inteligent în interpretare, natural în mişcări a fost în rolul bătrânului Rivaz d. Mărculescu, care reuşeşte foarte bine în roluri de compoziţie. Binişor d-ra Borgovan. Restul slab. Interim. BIBLIOGRAFII 'A apărut: Siudii filosofice, lascicola 2-a din voi. VI, eu următorul cuprins: /. Risipeanu : Imaginaţia stărilor interioare şi memoria afectivă ; Marin Şlefunescu: I’ilosofia ştiinţifică; E. C. Dectisară: Responsabilitatea actelor psihismului interior; A. Ştefăne.scu-Galali: lid. Toulouse et II. Pieron, Preţul lei 1.50. Cererile la ad-ţia revistei. NOUA REVISTA ROMANĂ 22 1 DISCUŢII RĂSPUNS UNUI APĂRĂTOR AL ACTIVITĂŢII EXTRASCOLARE .♦ 5 - D-l Const. Graur e foarte supărat pe subscrisul. Şi nu pentru altceva, ci pentrucă „întemeiat pe oarecari exemple, foarte puţine de altfel, extrase din rapoarte oficiale, d-l Mihăileanu constată că elevii rurali nu învaţă mai nimic, numărul absolvenţilor este infim". Negreşit că cei cari nu au citit articolul meu întitulat: Cum stăm cu învăţământul rural, trebue să-şi fi făcut o foarte rea idee despre mine. Şi pe bună dreptate, căci nu prea' e faptă de om cuminte să îndrăzneşti a osândi rezultatele unui întreg învăţământ, când eşti întemeiat numai pe foarte puţine exemple. Lucrurile însă nu stau de loc astfel, subscrisul întemeindu-şi încheerile nu pe 2—3 ci pe suitele de exemple văzute în Vlaşca şi în Ilfov de către organele oficiale de control şi denunţate celor în drept în chiar Buletinul oficial al Ministerului public. De altfel—lucru foarte de mirare—că stăm rău cu învăţământul rural, crede şi d-l Graur, căci iată ce ne spune d-sa: „Cum se vede, d-l Mihăileanu spune în-tr’o -formă foarte senzaţională, şi mai cu seamă foarte brutală, un lucru pe care-1 ştie toată lumea ca fiind adevărat, deşi nu în aşa proporţii”. înţelegeţi? Şi d-l Graur, ca şi toată lumea, crede ca fiind adevărat faptul că stăm rău cu învăţământul rural. In neunire însă cu toată lumea şi cu subscrisul, d-I Graur e de părere că acest adevăr nu trebue spus într’o formă brutală. Pentru ce? Probabil pentru a ţine isonul altora cari de atâta amar de vreme se opintesc să vâre pe gâtul învăţătorimei cele mai greţoase linguşiri. Şi încă ceva: d-l Graur nu crede că trebue să se dea o explicare atât de superficială upui fenomen atât 'de grav ca nerodnicia învăţământului nostru rural. Este negreşit cu foarte mult ifos rostită această îngâmfată afirmare, şi în faţa ei cu cel mai adânc respect ne-am scoate căciula, dacă mai la vale nu am citi următoarea puţin serioasă explicare: „Este —ne spune d. Graur—un factor mai important decât dascălul: este elevul. Pe acesta trebue să-l cercetăm dacă se prezintă în condiţiunile cerute ca să poată învăţa carte. Rapoartele consultate de d-l Mihăileanu arată numai că elevii nu învaţă ; dar ele nu ne spun dacă dânşii sunt sănătoşi, sătui şi îmbrăcaţi, dacă frecuentează regulat, sau în caz negativ, de ce nu;— dacă au cărţi, caiete , şi tot ce trebue la şcoală, şi mai ales nu ne arată din ce mediu vin elevii: dacă în casa părintească li se oferă o cât de rudimentară atmosferă de cultură, dacă la părinţii lor găsesc îndemnul necesar oricărui copil şi dacă acel îndemn— în cazul când există—este practicat cu priceperea cuvenită”. ; înţelegeţi? Stăruinţa, hărnicia, tactul ca şi pregătirea învăţătorului nu au o trecere în ochii d-Iui Graur. După d-sa, învăţământul înaintează sau stă pe loc, după cum elevul, factorul mai important decât dascălul, este sau nu sănătos, sătul, bine îmbrăcat şi împresurat de o familie cultă şi pricepută în meşteşugul pedagogiei. Este dar—după d-l Graur—învăţătorul aidoma unei nevolnice spălătorese care nu-i de loc în stare să scoată faţă decât rufelor lepădate de bogătaşii cari se primenesc în fiecare zi. Ei bine nu stimate d-le Graur; pedagogia ca şi cel mai elementar bun simţ nu ne iartă să ne explicăm nerodnicia învăţământului rural prin faptul, şi numai prin faptul, că elevii d-lor învăţători n’ar fi îndestul de sănătoşi, bine îmbrăcaţi, sătui şi de familie. A admite acest lucru, însemnează1 a admite că şcoalele noastre rurale trebue închise pentru cel puţin o sută de ani. Căci ce adevăr este mai bine dovedit, decât întristătorul fapt că la noi în ţară—ca şi aiurea cred eu—în marea majoritate a copiilor de şcoală nu se găsesc prea mulţi elevi sănătoşi, bine îmbrăcaţi şi sătui. Cât despre mediul în care vieţuesc ei, nici nu e de vorbit. De altfel, ca să fiu drept, trebue să spun că* tocmai închiderea şcoalelor rurale pentru cel puţin o sută de ani este soluţiunea pe care în mod deghizat o propune d-l Graur în neunire cu 99°/0 din muritori. E curios, nu-i aşa? Foarte curios. E atât de curios, încât nici n’ar fi de crezut, dacă nu am citi următoarele : „Iată de ce în ziua de azi—şi pentru multă vreme încă—neglijarea de către învăţători a datoriilor pur şcolare, când o fac în folosul celei extraşcolare, nu numai că e scuzabilă, dar' e imperios cerută, e o necesitate vitală. De fapt catedra învăţătorului trebue să fie numai un punct de plecare—aproape un simplu pretext—pentru rolul celălalt, care reprezintă adevăratul învăţământ rural”. Auziţi oameni buni? Năpăstuirea şcoalei este imperios cerută şi e chiar o necesitate vitală, când învăţătorul înhaţă toiagul apostolatului extraşcolar. Şi nu numai atât—închee d-l Graur—catedra trebue să fie pentru d-nul învăţător un simplu pretext, sau mai pe româneşte, şcoala trebue să fie închisă. Până când? Până „mai târziu Când viaţa intelectuală se va fi întronat în satele noastre, când ţăranii vor fi devenit oameni culţi”, adică, după cum spune proverbul, până când o face plopul pere şi răchita micşunele. Căci e la mintea omului că dacă sătenii sunt atât de înapoiaţi azi când şcoala, de bine de rău funcţioneazăi,— cu atât mai puţin va fi de închipuit o intensă viaţă intelectuală, atunci când, îndeplinindu-se ciudata dorinţă a d-lui Graur, părăginirea şcoalei va fi imperios cerută şi oficial binecuvântată şi scuzată de stăpânire. . Vom merge cândva într'acolo? Să nădăjduim că nu, mai ales că azi tot omul cuminte exclamă: întâi-şcoala şi apoi celelalte. M. Mihăileanu 2l2 NOUA REVISÎĂ ROMANA Însemnări SĂRBĂTORIREA LUI FREDER1C CEL MARE.— Cu mare fast s’a sărbătorit zilele trecute la Berlin aniversarea a 200 de ani dela naşterea regelui Prusiei Frederic al II, numit cel Mare, pentru admirabilele sale calităţi de militar, de om de stat şi de sprijinitor al artelor şi ştiinţelor. FI se născuse Ia 24 Ianuarie 1712, şi simţise de timpuriu o mare inclinaţiune pentru studiu şi muzică. Ii plăcea mult limba şi cultura franceză şi eră un înflăcărat cântăreţ din flaut. Aceste inclinaţiuni nu erau însă pe placul tatălui său, Frederic Wilhelm I, care eră un excelent monarh, dar cu o fire inilitărească severă până la brutalitate şi care nu pregetă de a impune voinţa sa fiului său de 18 ani, chiar cu cravaşa. Se iscau dese ciocniri între tată şi fiu, până ce acesta desperat de regimul aspru la care eră supus, încercă, la vârsta de 20 ani, să fugă la unchiul său, regele Angliei. Dar planul îi fu trădat; prinţul, împreună cu doi ofiţeri, fură urmăriţi. Unul din ofiţeri reuşi să fugă, dar prinţul şi celălalt ofiţer fură prinşi şi trimişi la fortăreaţa Kustrin. Regele, furios la culme, convocă un consiliu de răsboiu care să-i^rondamne la moarte pe cei doi fugari. Generalii însă se opuseră la condamnarea prinţului, aşâ că numai ofiţerul trebui să ispăşească cu viaţa devotamentul său către prinţ. Acesta, când îl văzii prin fereastra celulei sale condus la locul de execuţiune, îi ceru cu lacrămile in ochi ertare şi leşină de durere. După un timp prinţul fu iertat, dar menţinut la Kustrin, unde trebuia să lucreze pentru a cunoaşte bine toate rosturile administraţiei. La vârsta de 28 ani Frederic luă domnia. Chiar dela început el făcu un act declaraţiune de cum pricepe să conduci) treburile ţărei: „Sunt cel dintâi servitor al ţărei mele“. Artele şi ştiinţele, aşâ de dispreţuite de părintele său, găsiră în noul rege un puternic ocrotitor. Dar nu mult timp îi fu dat să se bucure de linişte. întemeiat pe oarecare drepturi ale strămoşilor săi, el ocupă Silesia şi dete astfel loc la cele trei răsboaie silesiane, cari în anii 1740 până la 1745 şi 1756-63 îi aduseră victoriile strălucite dela Praga, Rossbach, Leuthen şi Zonndorf, dar şi crude încercări precum şi o complectă sleire a forţelor regatului. Dar în cele din urmă împărăteasa Maria Theresia trebui, prin tractatul de pace dela Hubertusburg, să consimtă la pierderea Silesiei. Prin împărţirea Poloniei, el căpătă deasemenea câteva provincii. De-acum, cea mai mare grijă a sa fu ca printr’o bună şi chibzuită rânduială să vindece rănile răsboiului şi începu astfel să desfăşoare o activitate din cele mai intense. „Viaţa mea e inutilă, dar activitatea mea e necesară patriei şi nimic nu seamănă mai mult cu moartea decât lenevia". In anii 1746—57 el îşi clădi faimosul castel Sanssouci, lângă Potsdam, un mic giuvaer architectonic. Aci îşi petrecu el anii cei mai frumoşi de pace şi de muncă, resol-vând dimineaţa afacerile ţării, iar după-amiezile păstrân-du-le lucrărilor ştiinţifice, muzicei, literaturei sau discuţi-unilor cu strălucitul său anturagiu, din care într’o vreme făcu parte şi Voltaire. Tot după sfârşitul răsboaielor el împărţi ţăranilor sărăciţi, bani, unelte şi vite de muncă. Locurile mlăştinoase fură asanate şi împărţite la peste 200.000 de colonizatori străini. Puse să se construiască mai multe canaluri importante, deschizând comerţului noi artere de comunicaţie. Comerţul şi meşteşugurile se bucurară de toată solicitudinea sa; sprijini înfiinţarea de fabrici şi case de bancă. El e creatorul „Manufacturei regale de porţelanuri" care a rămas până azi proprietatea regilor prusaci şi produce minunate obiecte de artă şi de folos casnic. In timpul domniei sale fu introdus cartoful, care azi formează principa-ul nutriment al ţăranului german. O deosebită grijă'puse în crearea unei justiţii independente, nepărtinitoare şi la îndemâna oricui; şi tot el e principalul autor al vestitului „Codex Fridericianus". El însuşi foarte sceptic în cele religioase, ordonă totuşi cea mai mare toleranţă faţă de toate credinţele religioase din cuprinsul ţărei sale. Intr'un cuvânt, regele Frederic fu un domnitor care a contribuit in cea mai mare măsură la ridicarea în rangul de mare putere, a ţărişoarei mici şi sărace care eră Prusia de odinioară. Strălucita aniversare din anul acesta, la Berlin, nu s’a mărginit la obicinuitele parade militare. Academia Regală de Arte a întocmit cu operile de artă ce amintesc glorioasa• epocă fridericiană, o frumoasă expoziţie in care mai ales tablourile lui Ad. v. Menzel „nc-au pus înaintea ochilor personagiile, luptele şi viaţa intelectuală şi artistică din jurul marelui Frederic. Tot astfel şi tablourile pictorului Curţei lui' Frederic, Pesne. Expoziţia e întregită cu o mulţime de obiecte mici şi reproduceri lucrate in stilul galant şi fin al rococo-ului francez—atât de apreciat Ia curtea marelui rege.— V. Verga POESI1LE LUI HE1NE IN ROMÂNEŞTE. — Numărul celor cari s’au încercat să ne redeâ în traducere ceva din frumuseţea poesiei rătăcitorului poet, e destul de însemnat la noi. Domnii St. O. losif şi O. Carp (Proca)—în timpul din urmă şi d. B. Ncmţeanu—trec drept cei mai buni traducători ai lui Ileine. Traducerea însă din nou a aceloraş poesii sau a altora nouă, făcută de alţii—atraşi spre poet, fie prin afinitate de rasă fie de temperament, ne face să vedem imperfecţiunea traducerilor trecute — dar şi a celor mai recente. De sigur că în unele privinţe—de pildă apropierea de forma textului—cele din urmă sânt uneori superioare celor din trecut. In cazul acesta cade poesia d. d. Castor ţi Pollux (Biblioteca „Lumen" No. 106), pe care o vom prefera aceleaşi poesii â d-lui St. O. losif (Tălmăciri, pag. 150) : Castor şi Polux : Ca o floare eţti de dulce Şi curată şi frumoasă. Când te văd, melancolia Peste sufletu-mi apasă. Intimând pa capu-’ţi mâna Aşi rugă cerescul tată Să te ţie vecinie dulce Şi frumoasă şi curată Şi tot aşa cu alta : Castor şi Polux : A fost un împărat bătrân Cu inima ’ntristată Şi se ’nsură ’ntr'o bună zi Cu-o prea frumoasă fată. A fost un paj cu părul blond Şi-albaştrii-i erau ochii, împărătesei îi purtă Adesea trena rochii. Cunoşti tu cântecul cel vechiu ? E trist din cale-afară. Ei se iubiseră prea mult Şi-au trebuit să moară. St. O. losif Atât de drăgălaşe, albă, Frumoasă — parcă eşti o floare Ades rămân pierdut pe gânduri Când mi te-arăţi surâzătoare. Cu măinile-amăndouă parcă Te-aşi binecuvântă copilă; Plecând genuchii către Domnul Aş vreă să’ mplor cereasca-i milă, Ca veşnic să te aibe în pază Şi să rămâi surâzătoare, Atât de albă şi frumoasă Şi drăgălaşe ca o floare. O. Carp. (M V. Românească" 1906 — No. 9) Eră odat’un împărat Sătul şi gârbovit de traiu Şi când să moară s’a ’nsurat Cu fala măndr'a unui crai. Dar rochiile de mătase l le duceă de dinapoi iubitul ei copil de casă Un făt frumos cu ochi vioi. Ştii cântecul păn’ la sfârşii? E vechiu şi plin de întristare; Pe amândoi i-a omorât Iubirea lor atât de mare ! NOUA REVISTA ROMAft 223 Fără îndoială că d. O. Carp şi d. St. O. Iosif ating uneori perfecţiunea, mai ales d. Iosif cu poezia : Grcnadirii. Pe de altă parte şi la d.d. Castor şi Pollux găsim versuri urîte ca aceste: O, tremur blând, fior adânc şi dulce, îmbrăţişare groaznic de gingaşă Sau o repetiţie plictisitoare a unui acelaş cuvânt (de ex. dalb), şi însfârşit traduceri cu desăvârşire slabe. Dar încă o observare: Toţi poeţii noştri cari au tradus —atât de neunitar—din Meine, au tradus numai poezii lirice. Aceasta însă nu e deajuns pentru cunoaşterea cât pe departe a întregei lui poezii, atât de deosebită şi prin ironia ei, prin sarcasmul ei crud şi neaşteptat sau prin acea batjocură brutală până la trivialitate. Ca să ajungem însă la această completare se cere multă străduinţă, dar mai mai ales o cât de depărtată congenia-litate. Dar cu aceasta ni-e tare teamă să nu părem că cerem preâ mult. — I. B.— IN PRAGUL UNEI RENAŞTERI ARTISTICE. — Viaţa artistică, desigur cea parisiană în special, a oprit o clipă vârtejul mersului ei, şi, mirată, întrebătoare, a privit spre zidurile unde afişe mari anunţau exposiţia artiştilor „pompieri". 0 exposiţie „pompier", organizată de artişti din cei mai de seamă, o expoziţie .pompier" care se anunţă în aceiaşi vreme când prinlr'un faimos manifest cinci Academii cer rcîntronare deplină a clasicismului, o exposiţie „pompier" care se deschide în oraşul unde viaţa pare că vrea în drumul ei să-i ia înainte vremei! E oare o epuisare, o reculegere, o reaeţiune a geniului francez, care se opreşte astăzi din goana lui care nu mai cunoaşte margini in căutarea lot mai noului, tot mai bizarului ? Asistăm la o stagnare obosită sau suntem în pragul unei renaşteri? Rămâne zilelor ce vin să ne arate încotro va merge spiritul. care până acum a dat direcţie vieţei europenei; în lu- mea frumosului însă, „Exposiţia Pompierilor" şi-a deschis azi uşile şi a răspuns mulţimei curioase care întreba. Nimic în bogăţia şi varietatea pânzelor care să ne amintească pe acei reînvietori ai frumosului antic ; nici o legătură între aceşti artişti, strânşi la olaltă în numele artei şi genului mort de mult al uitaţilor pompieri. Suntem în faţa unei tovărăşii artistice, independentă de direcţie, de şcoală, care plecând de la principiul lui Dela-croix, începe lupta în numele Adevărului şi al Bunului Simţ; suntem în faţa unui semnal fericit de reaeţiune în contra nesfârşitelor producţii care nu mai au alt scop de cât să fiecât mai noi, cât mai neobişnuite. Gălăgia şi stăruinţele îndărătnice cu care au pătruns în sălile de exposiţii artistice aşa de ospitaliere, futuriştii, cubiştii, sferiştii, ne-a făcut să ne gândim cu groază la cei cari mai puteau veni: la ci-lindrişti, poligonişti şi la toţi câţi geometria le da tot atâtea drepturi. Exposiţia care s’a deschis astăzi, expoziţie zisă a „Pompierilor", deşi n’are nici o legătură cu faimosul coifgreco-roman, îşi lasă porţile largi deschise; ea cheamă pe toţi cei care vor să lucreze pentru apărarea frumosului adevărat, pe toţi cei care vor să lupte contra acelora care înjosesc, care deboşează arta. Activitatea acestei reacţiuni artistice e urmărită pretutindeni cu tot interesul; ea înseamnă un moment nou, un m’oment care poate anunţă şi pregăteşte o viitoare renaştere în viaţa artelor. In ori ce caz, născută acolo unde era mai mult aşteptată, exposiţia „pompierilor" aminteşte celor care îşi nutreau lipsa de talent din libertinajul artistic al zilelor norstre, că şi lipsa de măsură,—mai ales lipsa de măsură,—nu poate li accesibilă decât artistului adevărat. Căci dacă nu i se poate impune artei o disciplină exterioară ei, ea îşi crează în sine o disciplină sigură, mereu individualizată, pe care nu o ascultă, dar pe care o simt trăind în sufletul lor, odată cu chemarea, lor artistică, marile talente. — Margareta Dem. Teodoresca — REVISTA REVISTELOR Cel mai nou teoretician al ideii conservatoare, d. deputat .V. C. Filitti, urmăreşte prin două articole publicate în Săptămâna politică ţi culturali, originile partidului liberal. Studiul se sprijină pe cercetări minuţioase de texte, confruntări de opîni-uni, cunoştinţe amănunţite şi sigure ale împrejurărilor noastre politice mai ales în ultimii cincizeci de ani. Reproducem pentru cititorii noştri concluziile, fiind siguri că se va găsi un punct de vedere din care acestea să fie in. teresante : Partidul actual nafioual-liberal nu este singurul reprezin tant la noi al ideilor liberale şi naţionale din trecut. Aces~ partid îşi trage origina dela partida extremă stângă, revolu\ (ionară, care s’a manifestat doar ca o fracţiune a partiduluţ liberal propriu zis, dela 1848 încoace. Până la 1870, deosebirea bine hotărâtă între partide politice nu se făcuse încă la noi. Erau numai individualităţi cu idei liberale şi naţionaliste, faţă cu individualităţi reacţionare şi gata a alerga la sprijinul străin. Felul însă cum, dela 1870, s’au compus cele două mari partide politice la noi, do. vedeşte că moştenirea tradiţiilor făuritorilor României moderne s’a împărţit între cele două partide. In partidul conservator, reacţionarii au rămas o infimă minoritate. In partidul liberal a dominat însă tradiţia extremei stânge, aşâ în cât acest partid a scăpat din mână drapelul marilor reforme democratice pe care-1 ţinuseră unele din individualităţile liberale ale trecutului. Astă-zi, o simplă titulatură nu mai poate produce efectul pe care, mulţumită luminei orbitoare a unui războiu glorios, l-a putut produce în trecut. Primim la redacţie no. 5 din noul „organ politic naţional" al Românilor din Bucovina,—Ii zice, cu un nume care nu-i aparţine: Viaţa Nouă.Vinovată nu c desigur aci decât ignorarea revistei d-tui Ovid Densuşianu ; altfel nu credem că cu bună ştiinţă—şi cu ce folos?—să se li răpit acest titlu depecoperta unei reviste care de şapte ani Lrăeşte în mijlocul nostru. Ziarul apare odată pe săptămână, ceeace e prea puţin lucru. In n-rul ce-I primim, cetim asupra chestiei bisericeşti in Bucovina : „Noi Românii trebuie să insistăm energic şi necurmat la o separare a Rutenilor de noi, la o demitere a lor din arhidieceza noastră. Numai prin o separare definitivă ne vom putea salva caracterul românesc al bisericei noastre, numai prin o aşa sepaisare se va putea restabili pacea naţională în biserica ortodoxă din Bucovina». Bogate informaţii din lumea românească bucovineană, găsim la sfârşitul ziarului. In Luceafărul de la Sibiu, cercând |să Iragă o linie de conducere politicei Românilor de peste munţi, dr. Dragomir constală—urmărind începuturilor vieţii politice—că primii conducători în astfel de luptă au cercat— ca alături de tendinţele militante—să pornească o luptă de revendicare a drepturilor, pe temeiuri ştiinţifice. Aşa au fost Klein şi Maior. D-sa face mai departe afirmaţia surprinzătoare, dar cu multă bază de adevăr, că discursul de pe Câmpia Libertăţii nu e decât formularea explicită a testamentului politic pe care l-au lăsat primii Români ce au mers la Roma, şi crede că e absolut necesar ca o asemenea luptă ştiinţifică să dubleze şi azi activitatea strict politică a celor din Ardeal.— 224 NOUA REVISTA ROMANA Relevăm o poezie a d-lui Goga: Gomora. O relevăm nu pentru extraordinara ei frumuseţe — ci mai ales pentru în-drăsneala concepţiei şi noutatea atitudinei — pe care nu eram aşa de obicinuiţi să o vedem la d. Goga. Gomora e Parisul. Asta aminteşte anumite caricaturi ale lui Paschin; nu în ironia distrugătoare şi rea a acestuia— dar în desgustul pe care marele oraş ştie să-l inspire tuturor oamenilor ce nu sunt destul de rafinaţi ca să poată deosebi frumosul de bolnav.— Cadrează bine cu tendinţele revistei schiţa d-lui Dragos-lav.—Romanul d-lui Agârbiceanu făgădueşte să fie interesant.—Notiţele informative mai slabe ca altă dată. Pentru toţi cei cari au crezut în verva inepuisabilă şi în neîntrecuta îndemânare de improvizator a maestrului Cincinal, devine îngrijitoare necontenita reeditare a epigramelor pe cari d-sa de câte-va decenii le improvizează—fără să le prea mărească numărul — la toate ocaziunile. Acum în urmă, Junimea din Bucovina publică şi ea două din aceste epigrame, pe cari probabil numai bucovinenii nu le cunosc. Fără îndoială că prin aceasta se face un serviciu culturii româneşti şi—dacă voiţi — unităţii culturale a neamului — prin aceea că toţi vor cunoaşte la un moment dat aceleaşi lucruri! Pentru ca această unificare însă, să nu se facă şi în timp, am dorî şi pentru Românii din Bucureşti ceva nou. In afară de aceste epigrame— pe cari în valoarea lor intrinsecă nu le discutăm (d. Pavelescu va scoate în curând un volum) —partea literară a revistei se presintă slab. Observaţia aceasta nu am face-o, dacă nu am vedea că «Juni- mea» ţine să fie revista literară. Pe de altă parte colaboratorii ei de acest fel nu sunt numai din Buoovina. — sunt în al doilea rând din Bucovina. Aşa că nu se poate scuza această lipsă prin caracterul local al isvoarelor de alimentaţie. Ni se pare chiar ciudat că întâlnim în această revistă nume din Rucureşti, cari la noi nu au nici un nume pe piaţa literară. E cazul unui d. poet Paraskivescu — care scrie pentru «Junimea», poesii proaste.—Acest număr al revistei cuprinde şi un foarte bun articol semnat de istoricul Nislor.— De sigur că progresele continue realizate de organizările sindicaliste, care pe lângă rolul lor economic vor să-şi a-tribue şi un rol politic, e în măsură să dea naştere întrebării: Sindicalismul a ajuns la un aşa grad de dezvoltare şi de ambiţie încât să devină primejdios pentru funcţionarea şi existenţa chiar a regimului parlamentar ? Asupra acestei chestiuni Revue Bleue începe o anchetă, publicând răs punsurile date de Paul Deschanel, deputat şi membru al Academiei şi de Maxim Kovalewsky, profesor de drept constituţional la Universitatea din Petersburg. Cel dintâi se declară pentru sindicalismul profesional şi în contra sindicalismului revoluţionar, pentru că acesta e ne-gaţiunea orcărui guvern ; dacă regimul parlamentar e în plină criză, apoi aceasta provine din alte cauze şi, in special pentru Franţa, din călcarea principiilor sale fundamentale. Cel de al doilea crede că regimul parlamentar se va adapta cerinţelor sindicalismului şi va adăuga instituţii noi pe lângă cele existente şi astfel se va săvârşi evoluţia din care democraţia se va alege, fireşte, cu profit şi pierderi. MEMENTO A murit Anatole Bailly, autorul faimosului dicţionar grec-fran-cez, cel mai complet şi cel mai sigur dicţionar clasic. De-abia la vârsta de 60 ani a inceput să-şi pue in ordine fişele lucrării sale. Ce frumos exemplu de răbdare în sârguinţă ! Andrâ Barr a susţinut la Sorbona două teze de doctorat neaşteptate : Bibliografia poesiei simboliste şi Simbolismul: Essai istoric asupra mişcării poetice în Franţa, dela 1885 —1900. La 8 Februarie se va sărbători la Sorbona centenarul lui Charles Dickens. Serge Bernstamm va vorbi de celebrul romancier. --«■ Juriul premiului Sully Prudhomme n’a găsit vrednic de a fi premiat în ăst an, pe nici unul din manuscrisele prezintate lui. Maurice Barres scrie foarte necăjit împotriva nepăsării cu care Francezii au nesocotit a 500-a aniversare a Ioanei de Arc. „Personne n’a bouge", scrie cunoscutul academician indignat de ne-succesul celor cari pregăteau, incă de multă vreme, sărbătorirea marei eroine a Franţei. Prietenii lui Verlaine s’au întrunit ca în toţi anii mai zilele trecute sub peluzele Luxemburgului, împrejurul statuei lui, pentru a-i sărbători aniversarea morţii. A vorbit Edmond Lepelletier, care a schiţat în cuvinte mişcătoare şi cu o neobişnuită elocvenţă, viaţa turburată a poetului, pe care a cunoscut-o aşa de aproape. „Ceasul dreptăţii a venitţ a venit odată cu ceasul slăvirii. Deasupra amă ăciunilor vieţii, marele poet a acelor minunate „Fetes galantes" şi al atâtor capod’opere, a cucerit omenirea". Centenarul Iui Kteist a provocat în Germania apariţia a o mulţime de lucrări asupra marelui scriitor mort aşa de tânăr (la 34 ani) şi în împrejurări aşa de tragice.—Unii cercetează pricina sinuciderii lui, a înecării lui împreună cu Henrieta Vogel în Wannsee. Altul spune: „Literatura universală nu cunoaşte decât un singur om care să fi trăit atât de dureros şi singuratic ca Kleist, care, cu un egoism din cel mai feroce să fi creat într’un chip atât de desinteresat şi impersonal şi care, ca romancier, să se apropie mai mult de Kleist prin dinamica invenţiei sale : pe Gustave Flaubert." —Franţa sărbătoreşte şi în anul acesta pe marele muzicant romantic, pe Berlioz. Flori multe vor acoperi groapa din cimitirul Mont-martre iar Adolphe Boschet va ceti „Cele din urmă clipe ale lui Berlioz". S’a întemeiat în Franţa o nouă societate pentru „apărarea geniului francez şi protecţiunea limbei franceze contra cuvintelor străine, neologismelor şi tuturor deformaţiunilor cari o ameninţă". Se chiamă „Societatea amicilor limbei franceze". Sunt curioase destăinuirile făcute acum de curând de Vico Man-tegazza în „Corriere della Sera" şi anume că într’o primi ediţiune, Edmond Rostand dăduse piesei sale o tendinţă cu totul anti-germană, punând în actul 111—unde are loc duelul lui Chantecler — o mulţime de aluziuni la adresa Germaniei. La anumite pasagii din „Imnul nopţii" apăreau figurile simbolice ale lui Bismarck şi Moltke. Chiar şi împăratul Germaniei avea partea lui de înţepături. Mantegazza citează chiar fragmente şi versuri dintre cele suprimate. Numai în urma unor puternice intervenţiuni, poetul a sacrificat ceeace putea da loc la mari neplăceri diplomatice. Economia politică a perdut pe unul din maeştrii ei cei mal veneraţi : Gustav de Molinari. A muncit aproape 70 de ani, ca partizan ardent al ideilor liberale şi câştigase o mare autoritate pe terenul economiei politice, mai ales după publicarea cursului său de economie politică. A avut conducerea ziarului „Journal des Dâbats" şi mai târziu a Iui „Journal des Economisles". Aci a muncit peste 30 de ani, fiind de o intransigenţă ireductibilă în ce priveşte principiul liberalismului clasic al economiei politice „laisser faire, laissez passer", principiul „armoniei" ca regulantă a forţelor lăsate libere in manifestarea lor. Ca atare a fost duşman nemilos al şcoalei intervenţioniste şi al socialiştilor. Tot în această revistă, la sfârşitul fiecărei luni, el dădea câte un rezumat plin de învăţăminte al evenimentelor, privindu-le sub raportul celor mai ortodoxe doctrine a liberalismului clasic. Opere : „Conversaţii asupra comerţului grânelor", „Evoluţia economică a secolului al 19-lea“ ; Evoluţia economicii a revoluţiunii" ; „Morala economică" etc. etc. „In Revue d'Europe etd'Amerique, un paznic'al închisoarei din Rea-ding, unde Oscar iVtlde şi-a făcut greaua osândă pe care i-o dăduse ipocrizia ţării sale,—povesteşte cum l-a cunoscut pe excepţionalul său prizonier. înseamnă cuvinte pe care le-a auzit ieşind din gura marelui poet,— cum sunt acestea: „Inima mea e rezerva mea de tristeţe"; şi povesteşte lucruri nespus de înduieşăloare sfâ:şind astfel : „Mi-ai cerut să mă gândesc din când în când la tine. M’am gândit în totdeauna : rar a trecut o zi, de atunci, fără ca să mă gândesc la tine, la tine, care erai totdeodată prisonierul şi prietenul meu". « Intr’un roman din cele mai originale: LeRail—PierreHampiniţiază pe cetitor, într’un chip nespus de pătrunzător, la viaţa drumurilor de fier. E o operă expresivă şi foarte colorată. Apare deocamdată în „La Nouvelie Revue Franşaise". Azi, duminică, se sărbătoreşte în pripă, în Capitală, cei 60 de ani ai Maestrului Caragiale.