NOUA REVISTA
ABONAMENTUL:
In Rom&uta un an (48 NUMERE), xo lei
,, şease luni.....6 ,,
lu toate ţftrlle mii unei poştale un an 12 fl
ROMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICA
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA	--------
Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3	Director: C. RADULESCU-MOTRU
DIRECŢIA: Bucureşti, B-dul Ferdinand 55
tkeefon 8/66	Profesor la Universitatea din Bucureşti.
UN NU M Â R '
25 lîani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagiuă 10 lei.
No. 12.
DUMINICĂ, 15 IANUARIE 1912
Voi. XI
NOUTĂŢI
Un portret al d-lui P. 1‘, Carp
Cu mai hine (ie zece ani în urmă, un fosl deputat (care nu era altul de cât răposatul profesor Angliei Demetriescu), făcea în Noua Rcuislă Română d-lui Carp un portret, care îii se parc că şi astăzi ar puica li de actualitate. II reproducem după _N. IL H." din 15 Martie 1001.
„Fabula cu care Ducesa de Orleans căută să explice caracterul faimosului Regent al Franţei, se poale, cu uşoare schimbări, aplica d-lui Carp. Toate zînele, afară de una — povestea Ducesa de Orleans—au fosl invitate la leagănul Ducelui şi toate au fost foarte darnice cu noul născut. Una i-a acordat distincţiime, alta o inteligenţă superioară, a treia frumuseţe, etc. Dar o ziuă răutăcioasă, care nu fusese invitată, veni cea din urmă, şi, de oare-ce nu putea desface ceeace făcuseră surorile ei pentru favoritul lor, puse câte un defect in fiecare calitate. In caracterul d-lui Carp este de asemenea o unire stranie de însuşiri opuse. D-sa îşi iubeşte ţara, dar, pe de altă parte, îi este egal dacă in-tr'însa vor prosperă numai străinii sau şi Românii; ţine la poporul său, dar are mai multă încredere în străini ; studiază cestiunile in principiu, dar nu-şi dă osteneală de a le aprofunda in amănunte, chiar când acelea sunt esenţiale ; este un excelent parlamentar şi un abil dvbatcr, dar cu vorbe imprudente strică adesea efectul celor mai bune din discursurile sale ; e în stare să dea într'un moment cu piciorul unei situaţiuni pentru care a lucrat ani întregi, şi apoi să implore de la generositatea adversarului un locşor în Parlament; aci iea o atitudine severă, aci se coboară la glume copilăreşti cu oameni ce nu sunt de seama d-sale; aci e de o trufie petuiantă, aci de o familiaritate neînţeleasă.
„Din arest amestec de însuşiri eterogene a eşit un caracter unic. De aci felul cu totul opus în care-1 judecă chiar acei ec-1 simpatizează".
Dacă Anghel Demetriescu ar trăi şi astăzi, fără îndoială că portretul acesta ar fi mai complect. Anghel Demetriescu n’ar Ti uitat să amintească, din complexul însuşirilor d-lui C.arp, şi contrastele desfăşurate in cursul acestui an, cât a fost din nou <1. C.arp la guvern. —	—
Alegerile din Germania. "
Alegerile generale recente din Germania se remarcă prin succesul social-democraţiei, mai exact, prin alirmarea tot mai puternică a democraţiei faţă cu regimul conservator catolic-reacţionar. Tema de luptă consistă, în ceeace priveşte social-democraţia, din tendinţa de a se menţine bunele relaţiuni cu Englitera, tendinţă prolivnică noilor construcţiuni navale care vor necgsitâ chcllueli şi prin ur-
mare noi impozite asupra poporului destul de apăsat de faptul scumpirei vieţei,—în desacord cu tendinţa contrarie a conservatorilor, catolicilor şi liberalilor.
Cărei împrejurări se datoresc progresele social-democraţiei germane din ultimul timp ?	.
Necontestat că sunt la mijloc şi cauze interioare de partid care au favorizat acest puternic progres, dar în afară de acestea a mai contribuit la întărirea social-democraţiei germane şi atitudinea regimului conservator reacţionar faţă de cauza democraţiei. Asprimea acestui regim, pornit vecinie împotriva curentului democratic socialist spre a-1 izola şi distruge, a determinat întărirea partidului social-democrat german şi favorizarea acestui curent în general. In viaţa politico-socială extremele produc întotdeauna extreme.
In Franţa, după ce Waldek-Rousseau a introdus în minister pe primii socialişti, avântul social-democraţiei s'a diminuat nu prin faptul trâdărei ci prin acela al democratizăm, prin nouile succese ale democraţiei, succese re-"* lative bine-inţeles, dar lotuşi reale tocmai prin faptul acestei relativităţi. Fără a (i vorba de aprobarea sau dezaprobarea conduitei foştilor socialişti francezi, constatăm că în ţările cu regim democratic şi primitoare de noi tendinţe, socialismul nu se prezintă atât de bine hotărât în luptele de clasă ca în ţările cu regim conservator.
Necesitatea, pentru actuala alcătuire economico-socială burgheză, de a'şi apropria din nouile îndrumări ale vremei, aceeace adese-ori îi este indispensabil, a fost foarte bine formulată de către d-1 Iloosvelt, fostul Preşedinte al Republice! Slatelor-Unite, în conferinţa pe care a ţinut-o anul trecui la Sorbona, când a declarat că e util ca statele actuale să’şi aproprie chiar din socialism, ceeace este trebuincios şi practic, ceeace e posibil a li apropriat. Şi d. lioos-vclt este doară cel mai de seamă reprezintant al burgheziei!
In Germania, izolarea partidului social-democrat de celelalte partide, a provocat întărirea acestuia în dauna intereselor burgheze ale celorlalte partide. A fost şi rezistenţă din partea partidului socialist, dar a fosl şi mai multă pornire provocătoare din partea partidelor burgheze, cari au lucrat cu chipul acesta împotriva propriilor tor interese.
Apropierea, din ultimul timp, a social-democraţiei germane de partidul liberal, dacă. ar fi putut aduce vre-un mic serviciu democraţiei germane, în schimb ar fi adus necontestate servicii burgheziei şi chiar partidului liberal însuşi. Din potrivă, depărtarea liberalilor de sociali democraţi, cu ocaziunea ultimelor alegeri, a adus insuccesul liberalilor. Şi chiar în cazul când liberalii, în urma alegerilor, vor da concursul lor catolicilor şi conservatorilor împotriva social-democi’aţilor, izbutind să întărească partidele reacţionare,—izbânda va li platonică şi de scurtă durată, căci această aparentă izbândă nu va însemna de cât un nou imbo.ld dat social-democraţiei de a se organiza cu mai multă vigoare pe temeiul forţelor proprii, împotriva partidelor burgheze în genere. — Ar. Şte/ănescu-lacint —
*7»
NOD A REVISTA ROMANA
CESTIUNI SOCIALE
DOUĂ EPOCI DIN VIAŢA SUFLETEASCĂ A ITALIEI MODERNE1)
— Dela «Cronache Bizantine» la «La Voce» —
Aş vrea acum ca o sforţare a intuiţiei să ne ajute ca să prindem în fluxul trecător şi vecinie nou cil realităţii, acei subcurenţi cari, nevăzuţi şi profunzi la început, se ridică pe nesimţite spre suprafaţă într’o ascftnziune neîntreruptă; pe când neîntrerupt şi pe nesimţite, curentul principal se cufundă, devenind din ce în ce mai puţin vizibil, dar fără a se pierde vreodată. Aş vrea să vă închipuiţi o pătură de apă limpede şi cristalină care se ridică încet-încet din funduri în spre suprafaţa unui fluviu noroios şi galben de cea din urmă revărsare; să vă închipuiţi coborârea treptată şi nesimţită a acestei pături de apă mai grea spre adâncuri, şi nuanţele de culoare din ce în ce mai deschisă pe care această apropiere progresivă şi insensibilă a celor două straturi o determină, până când stratul limpede şi cristalin ajunge să strălucească la suprafaţă iar cel tulbure abia se mai zăreşte jos în adâncul apelor. Atunci veţi avea poate intuiţiunea exactă a procesului prin care spiritul italian plecând dela «Cronica ■Bizantină» a ajuns la «la Voce», dela Gabriele d’Annun-zio la Francesco Chiesa, dela catastrofa africană (Adua) la cucerirea «ţării de peste mare» (Tripolis). Dar de oarece eu, deşi pot să cer această forţare a intuiţiei, şi deşi pot să o înlesnesc cum am încercat să o fac printr’o imagine, nu pot să o determin,—va fi mai bine ca, după ce vom aminti de numele lui Fogazzaro şi Graf —adevăraţii cavaleri ai spiritului în această beţie de animalitate, — să vă introduc în redacţia revistei «La Voce», înştiinţându-vă însă că dacă nu sunteţi în stare să trăiţi fără covoare de Smirna şi scule scumpe, e mai bine să schimbaţi drumul şi să vă întoarceţi la «Cronica Bizantină», unde,
sul divano di scarlatto tullo a ţ/rappoli d’argento,
acea, care nu mai e «frumoasa» plictisită, vă aşteaptă ceva cam îmbătrânită, dar nesăturată încă de uesfrâu. Cât despre mine eu intru şi—vă mărturisesc—stau bucuros de vorbă cu Prezzolini, foarte mulţumit de progresele pe care ziarul său le-a făcut în primul său an de viaţă.
«Acum—îmi spune el frecându-şi manile—avem un local al nostru şi cele dintâi mobile ale noastre : Raftul acela cu geamuri, fotoliul acela de piele, biuroul acesta dc nuc, cumpărate la licitaţie şi disputate franc cu franc Ia o desfacere de lucruri vechi din Sau Lorenzo sau din Via delte belle Dorine. Râd de toate astea acei domnişori diletanţi cari deschizând prăvălie de literatură înnainte de a avea idei, voinţă, studiu şi orice alt lucru de inimă şi de minte, se gândesc la plicurile cu »en tete», la hârtia cu emblemă şi la un motto care să fie deviza revistei sau al casei de editură şi care să se vadă pe geam sau pe uşa casei ; râd de această sărăcie a noastră care nu ne dă voe să fim clienţii lui Tedeschi sau ai
1). Vezi şi n-rul precedent din revistă.
lui Botto (doi negustori de mobile de artă, n. a.). Dar dacă va fi nevoe, mâne, vom lucră cu mai puţin încă decât avem, şi vom scrie articolele pe o carte pusă pe genunchi  iar cetitorii noştri se vor mulţumi să primească
La Voce pe o hârtie mai proastă, şi cu rândurile strâmbe cari caracterizează tipografiile de mâna acincia cari lucrează cu copii pe jumătate de preţ, cu şeful de atelier şi cu corectorul —care, când este—6 zile pe săptămână face duminică, iar a 7-a e în permisie».')
«Hotărât» gândesc eu privind cu simpatie pe interlocutorul meu şi odăiţa sărăcăcios aranjată dar în schimb curată, luminoasă, strălucitoare, «hotărât că timpurile «Cronicei Bizantine» au trecut, şi că în această redacţie se respiră ceva mai bine de cât în salonul îmbibat de parfumurile acre şi excitant de voluptoase ale «Bizantinei». Acum Prezzolini tace, dar mânile sale se întind neliniştite spre un pachet de corecturi cari trebu-esc văzute şi cari parcă exercită asupra lui o atracţie. Observ că îi pare rău de fiece moment pe care îl pierde, şi plec având în buzunar un număr din La Voce în care, puţin după acestea, sub arborii grădinii din Piazza d’Azeglio,—amintiri ale primelor mele pre-paraţiuni de examene—cetesc următoarele cuvinte cafţ sunt programul revistei şi în acelaş timp crezul moral al generaţiunii care astăzi are treizeci de ani:
«Ceeace ne trebue e libertatea absolută, independenţa judecăţii neinfeudată nici şcoalelor nici intereselor materiale, şi respectul talentului, dispreţul prostiei şi scârba slăbiciunii morale.
Noi am voi să vedem pe Italieni făcându-şi datoria, punctuali, cinstiţi, mândri, demni, departe de certurile literare; şi nu putem să ghicim o altă pricină a tendinţei de a găsi fi-losofie în toate acestea (pentru că unii ne socotesc drept filosofi) de cât ignoranţa acestora atât în filosofie cât şi în viaţa morală».
Aceste cuvinte îmi limpezesc mintea, îmi pun în suflet încrederea celui ce se alătură la o acţiune nobilă şi îndrăzneaţă—dar al cărei succes e sigur—între tovarăşi hotărâţi, gata să contribue cu toate puterile lor la isbândă, şi gândind din nou la redacţia sărăcăcioasă în care o aşa de mare misiune a fost visată, preparată şi în mare parte împlinită, mă gândesc la poza estetică a unui tovarăş al meu de studii şi de plimbare în aceiaş grădină, care protesta că nu poate să guste înnalta poesie a lui Dante fără ajutorul unei strane de citit, a două lumânări de ceară curată, şi a unei odăi obscure în care trebuie să ceteşti pe poetul care a iubit lumina mai mult ca oricare altul.
Cum să procedez ca să vă dau o idee despre ceeace e «La Voce», fără a contribui—pe de altă parte—să vă fac să cădeţi în foarte grava eroare — în care cad toţi străinii cari o citesc, ca şi fraţii noştri din Tren-tino şi din Istria—de a crede că e vorba de un ziar destinat să desvălue tot ce se întâmplă mai urât şi mai grotesc în ţara noastră ? Curioasă soartă şi aceea a revistei «La Voce» ! Ţinând seamă de aparenţele exterioare ar trebui să o definim ca un ziar „m odio a Dio e a’nimici suoi“. Căci în adevăr, cine o urăşte sau o iubeşte, o iubeşte şi o urăşte pentru motive deosebite şi opuse. O iubesc străinii pentru că cred că văd răsfrânţi Acest interview cu Prezzolini este, fireşte, închipuit; fiind că nu cunosc pe harnicul director al «Voce»-i decât numai din renumele său. Este în schimb foafrte exact, fiindcă cuvintele ce le reproduc acî, se cetesc în ultimul nr. din La Voce al anului 1910, unde se face şi uu fel de bilanţ al activităţii desfăşurate, şi se formulează planurile pentru viitor.
Noua revista romana
79
gindu-se în ea o Italie de necrezut de slabă., înapoiată şi desorganizată, şi o iubesc adevăraţii patrioţi, pentru-că o socotesc drept cel mai bun antidot pentru naţionalismul ignorant, retoric şi presumţios, care, exagerând progresele făcute, ar putea să ilusioneze până într’atâta massele, în cât să conducă Italia la ruină. O urăsc clericalii, pentru că în coloanele sale se combat interesele—vai! prea materiale şi terestre—ale societăţilor de bumbac clerico-moderate, pentru că se preconizează votul universal şi se simpatizează cu moderniştii; şi o urăsc anticlericalii, pentru jc& se vorbeşte rău de masonerie şi se iau în serios acei doi imbecili (după ei) cari fură Sf. Toma de Aquino şi Sf. Ignatiu Loyola; o urăsc socialiştii, pentrucă în „La Voce“ se dau pe faţă micile lor mizerii politice şi speculaţiunile lor capitaliste; şi o urăsc naţionaliştii, pentrucă Prezzolini a avut odată curajiul să spună curat că bârfelile nu au servit niciodală la nimic, şi că pe când ordinele de zi ale societăţei „ Trertlo e Trieste“ lasă lucrurile neschimbate, Austria, mai practică, lansează noui Dreadnought-uri; o urăsc literaţii de mâna a cincea cari îşi văd ridiculizată strădania lor enormă şi inutilă ; şi o urăsc Futuriştii, cărora articolele lui Ardengo Soffici (care îi chiamă să împartă palme într’o cafenea banală de pe acest miser pământ) le turbură visul «di scagliar ritti sulla cima del mondo, la loro sfida alle stelle^.
Fie care judecă La Voce după pasiunile sale, iar cei cari o urăsc sunt cu mult mai mulţi decât ce cari o iubesc, tocmai după cum imbecilii, neputincioşii, semi-conştienţii şi secăturile sunt pretutindeni în această lume a noastră mai numeroşi de cât oamenii de caracter, de voinţă, talent şi curagiu.
La Voce nu e de fapt de cât un ziar sănătos şi serios democratic, duşman de moarte al academismului, al retoricii, al chestiunilor bizantine, al slăbiciunilor morale, al atitudinilor ambigue, a tot ce e falş în viaţa şi în arta celei de a treia Italii; un ziar de reconcen-trare şi de luptă, care susţine drepturile spiritului fără a nega pe acele ale materiei, care se ocupă de filosot’ie, de religie şi de literatură, dar mai ales de probleme economice, administrative, politice şi sociale, într'un cuvânt de cele mai mari şi mai spinoase probleme ale Italiei contemporane, adunând în sensul ei toate convingerile, cu singura condiţie ca ele să fie fructul unei serioase pregătiri, a unui studiu, a unei meditaţiuni, a unui suflet liber de orice preocupare străină urmăririi dezinteresate a adevărului. Ceva mai mult: La Voce nu se mulţumeşte să predice în pustiu evanghelia sa de libertate în datorie şi de datorie în libertate; dacă ar socoti Italia drept un pustiu, ea şi-ar fi cruţat răsuflarea, şi-ar fi închis de mult prăvălia. Pentru că ea însă ştie că la urma urmelor forţe vii sunt, şi nu e vorba decât de a le adună, a le disciplină şi a le conduce la asalt,—ea se coboară bucuros şi cu foarte bune rezultate în câmpul practicei, şi încurajând iniţiative, organizând colecţiuni, biblioteci, librării, conferinţe, congrese, favorizând schimburi intelectuale de ori ce natură, devenind prin librăria sa, prin casa sa de editură, prin societatea sa pe acţiuni, din zi în zi mai independentă şi în laturea materială,—ea merită, după părerea
mea, lauda de a fi creat la Florenţa un centru de cultură care vrea să fie şi e în acelaş timp un foarte important centru de acţiune.
In adevăr, toţi redactorii revistei la Voce au trecut prin Pragmatism şi sunt cei dintâi cari făcură cunoscută această doctrină în Italia, printr’o revistă care făcu epocă în istoria culturei italiene în ultimii treizeci de ani: Leonardo. Scriau aci sub pseudonimele de Gian Falco şi Giuliano il Sofista, Papini şi Prezzolini, cari sunt azi cei doi stâlpi ai revistei La Voce, colaborâ bietul Giovanni Vailati care făcu din pragmatism—aş puteâ zice^—scopul vieţii sale; William James însuşi a scris două articole : Concepţiunea conştiinţei (Leonardo An, III, Iunie, August 1905) şi Energiile oamenilor (Ibid. An. V, Februarie 1907). In Leonardo se vorbi pentru prima oară în Italia despre Bergson, pe care profesorii de catedră îl socoteau încă mai mult un cugetător interesant decât un adevărat filosof; se dădu lui Croce importanţa pe care azi toţi i-o recunosc în Italia şi în afară de ea, dar care în acelaş timp se întârzia să se recunoască de către filosofii de universitate ieşiţi, care mai mult care mai puţin rău, din recenziile Criticei, măreaţa şi bătăioasa revistă pe care Croce începuse de curând să o scoată ; în Leonardo însfârşit, G. A. Borgese publică un studiu al său asupra lui Pascoli, cu o prea vădită tendinţă spre o critica estetică, absolut nouă întrucât îşi propune să determine valori absolute.
Papini ca şi Prezzolini îşi amintesc bucuros de această origine Janres-iană şi Leonard-iană a lor; şi de fapt în redacţiunea — sau pentru a vorbi fără metafore—în gesturile şi în iniţiativele «Vocei», se respiră mai mult pragmatism anglo-american, decât positivism francez şi neo-criticism german ce se respiră în cutare salonaş de care a fost vorba.
Ascultaţi acest mic period care se referă la întreprinderea Tripolitaniei, hotărât duşmănită de «la Voce» încă de pe când ea eră în proeet iar criticile puteau încă să obţină un succes real, şi ne mai duşmănită, ba chiar încuragiată când după faptul împlinit orice critică ar fi putut să compromită acţiunea:
*La Voce*, care s’a împotrivit afacerii Tripolitaniei in vremea în care acea împotrivire era legitimă şi chiar necesară, simte nevoia să se deosebească de tardivii ei aliaţi (socialiştii) cu cari nu are nimic de comun -. nici mentalitatea simplistă făcută din formule şi din prejudecăţi, nici indiferentismul moral, nici uşurinţă politică, vecinie egalându-se pe ea însăşi atât la Cameră cât şi în adunările populare. Noi, cari ne-am împotrivit aţâţării cari a condus la întreprindere, nu recunoaştem socialiştilor italieni, cari prin tăcerea lor s’au făcut solidari îutr’o greşeală, de a compromite succesul. Şi credem că dacă o eroare poate avea consecinţe grave in viaţa unui popor, un insucces le are întotdeauna. Am încercat să facem tot ce era în puterea noastră pentru a împedccâ ceia ce ni se părea încă o eroare. Dar ţinem să ne deosebim, în potriva oricărui equivoc, de acei cari, responsabili de greşală ca şi naţionaliştii, zăpăcesc prin dezordine viata naţională, acum când vremea discuţiunii a trecut şi când datoria fiecărui cetăţean e lămurită şi in afară de ori ce opiniune.,,
Ingăduiţi-mi acum să vă amintesc proposiţiunea fundamentală a pragmatismului în forma lui cea mai autentică, cari înainte de James a fost enunţată de Pe-irce, şi atitudinea Vocei vă va apărea perfect logică şi clară: «Ca să atingem perfecta claritate a ideilor noastre asupra unui obiect oarecare, e deajuns să con-
NOUA REVISTĂ ROMANA
180
siderăm ce efecte de tendinţe practice poate să conţină, ce senzaţiuni putem să aşteptăm dela el şi ce reacţiuni trebue să pregătim». Acum, pentru că în cazul special al afacerii Tripolisului, singurele efecte practice cărora le-ar putea da loc criticile intempestive şi ipocrite ale socialiştilor ar fi desagregarea forţelor şi ruperea armoniei în vieaţa naţională,—linia de purtare a Vocei înainte şi după declararea războiului nu putea fi—din punct de vedere pragmatic—într’altfel-
Despre trecerea pe care a avut-o şi o are încă az1 pragmatismul în Italia, nu e de resortul meu să vorbesc. D-voastră ştiţi foarte bine că îndată după America, Italia e ţara în care doctrina lui Peirce a câştigat mai multe simpatii şi a căpătat o mai mare răspândire.
Aşa fiind, nu trebue să se pară ciudat că întreaga generaţia nouă e pătrunsă de ea, chiar dacă teoretic vorbind, îi găseşte lipsuri şi slăbiciuni, şi chiar dacă nutreşte convingeri filosofice deosebite; chiar dacă nu a luat niciodată în mână vreo carte a lui James, şi chiar dacă ignorează însăşi existenţa pragmatismului. Lăsând la o parte influenţa pe care pragmatismul american a exercitat-o şi o exercită în prezent în câmpul politic, şi rămânând pentru moment în acel al culturii, nu se poate să nu legăm de acest curent de idei direcţiunea practică a multora din iniţiativele intelectuale şi înmulţirea colecţiunilor care e fără îndoială una din caracteristicele cele mai pregnante ale culturii italiene contemporane. Printre iniţiativele cele mai însemnate cari concurg înspre la Voce, vom aminti aci congresul chestiunilor sexuale, în care s’a discutat pentru prima oară această foarte gravă problemă, din toate punctele de vedere, dela cel religios până la cel socialist, şi unde alături de profesori universitari, ginecologi şi igienişti, am avut plăcerea să vedem bune şi simple mame de familie, a căror cuvânt a fost totdeauna eficace şi adesea vai! mai raţional decât al multor foarte competenţi oameni de catedră. Vom aminti Biblioteca Filosofică cu conferinţele sale cu preţuri populare asupra lui Charles Renouvier, Rodolph Waldo-Emerson, Mâine de Biran, Stirner, Fr. Hebbel, Han Ryner, Leon Tolstoi, A9vaghosha, etc., din care unele, ca de ex. cea a lui Fari nelli, despre F. Hebbel şi cea a lui Gentile asupra Scolasticei în Italia, fură adevărate cursuri cari acum 50 de ani nu ar fi găsit zece ascultători dar cari azi adunară cu sutele. Vom aminti simpaticile volume de 90 bani— I Quaderni della Voce—tipărite pe hârtie bună, cu litere frumoase şi cu o anumită eleganţă şi severă simplitate care tentează la lectură pe cetitorul cel mai refractar. Au apărut până acuma unsprezece, toate foarte importante din anumite puncte de vedere, dela cel asupra Universităţii din Triest, al lui F. Papini care a fost cel dintâiu publicat, până la cel foarte recent şi oarecum foarte straniu roman al lui G. Pasini, intitulat nici mai mult nici mai puţin decât Memoriile lui Dumnezeu, dela Scrierile critice ale lui Renato Ser-ra despre Pascoli, Beltramelli, Carducci şi Croce, până la conştiincioasele şi minunatele traduceri după «Judita» lui Hebbel şi după Povestirile lui Cechof. Vom în-
semnă apoi alte colecţiuni cari pornesc dela Voce, ca de pildă Cultura dell'anima, în care se publică, precedate de introduceri sobre şi sintetice, paginile cele mai semnificative ale cugetătorilor antici şi moderni /dela Aristoteles la Bergson, dela Hegel la Soren Ki-erkegaart, dela Machiavelli la James), a căror cunoaştere poate să ne înlesnească, cu multiformele tendinţe ale cugetării, înţelegerea nouilor aspiraţiuni ale sufletului contemporan, şi să nu uităm acea adevărată podoabă care e La Collezione dei mistici cu volumele sale, cari în rafinăria hârtiei ivorii şi a desenurilor lui Charles Doudelet, trădează epoca încă incomplect apusă a unor Tumiati, De Bosis (citeşte il Marzocco din timpurile lui bune) volume care fură de fapt primele cari însemnară o ridicare în valorile spiritului; nu vom uită acele volume ale lui Novalis, Molinos, Saint Martin, Hamann, din cari sufletul nostru s’a adăpat în singurătatea câmpiei strălucitoare în soare sau în umbra prietenoasă a unui colţişor solitar, ca cerbul psalmilor la apa isvorului simbolic. Le-am cumpărat din snobism, pentru că poesia decadentă a lui Verlaine, Maeterlink şi Huysmann adusese la modă misticismul, le-am cumpărat nu pentru a le ceti, ci pentru a ne da aere de esteţi, de oameni moderni; şi totuş le-am cetit, le-am iubit şi ne-am lăsat cuceriţi de acel accent de sinceritate aşa de puternic fascinator, pe când La Calliedrale a lui Huysmann stătea părăsită pe un fotoliu vechiu, iar din paginile netăiate parcă se ridică acel puternic îndemn la căscat, care e vechea caracteristică a cărţilor incurabil de plictisitoare.
La Collezione dei mistici a fost reţeaua dulce cu care Prezzolini, Amendola, de Rinaldis şi alţii — pe cari atunci îi despreţuiam ca pe o clică de iconoclaşti şi de poseuri, ne-au prins, cu hereditatea bizantină încă în sânge; a fost reţeaua cea dulce în ale cărei ochiuri ei cei dintâi au rămas prinşi.
Pe atunci nu există încă Critica lui Benedetto Croce; există însă Leonardo, a cărui operă fu printre primele pe care Croce le semnală ca demne de încuragiare în primele fascicole ale Criticei. Tinerii colaboratori ai lui Leonardo, pe cari toată Italia îi socoteă drept nişte vulgari diletanţi cărora nu le lipseă şarlatanismul şi mania reclamei şi pe cari filosofii universitari îi luă aproape drept nişte intruşi în adevărata filosofie, îşi văzură pentru prima oară sforţările lor recunoscute şi apreciate de un filosof recunoscut, cu o faimă necontestabilă, a cărui Estetică trecuse de mult graniţele, ridicând pretutindeni^un cor de laude şi de admiraţie Intre cele două reviste, pragmatistă şi neohegeliană, fură deci dela început raporturi de prietenie şi legături de simpatie cari subsistă încă şi s’au strâns mai mult acum când il Leonardo s’a transformat în la Voce. S’a întâmplat că pe când Prezzolini, sub influenţa lui Croce, s’a convertit la domnia absolută a raţiunii, ceva din pragmatismul organizator şi editorial al lui Prezzolini a pătruns în Croce, care nu s’a mărginit numai la a publică Estetica şi în urmă cele trei volume ale Filo-sojiei spiritului, şi nici numai la a-şi înfrânge adversarii strângându-i, în strălucitele pagini de polemică ale Criticei, în angrenajul logicei lui de fier; ci s’a co-
NOUA REVISTA ROMANA
181
borât în câmpul practicei încurajând tineri necunoscuţi pe cari el i-a pus pentru prima oară in valoare deschizându-le coloanele criticei, întărindu-i prin lauda lui publică de om şi de literat pretutindeni cunoscut şi stimat, deschizând mai mult decât odată băerile pun-gei sale, pentru ca operele alese ale unor tineri necunoscuţi să poată vedea lumina tiparului, închipuind în-sfârşit şi împlinind colecţiuni măreţe ca cele două ale lui Laterza: Classici della filosofia şi Scriitori d’Italia, care dacă au un defect e tocmai acela de a fi prea luxoase şi de a nu fi prin aceasta la îndemâna tuturor pungilor. In jurul lui Carducci, ca în jurul unui colosal afiş-reclamă, se prefăcură a se adună scriitorii Bizantinei în nădejdea ascunsă de a isbuti să treacă drept bună marfa lor stricată ; în jurul lui Croce (cu toate că stau alături de unii adulatori neruşinaţi şi de frustatori al nouei mode filosofice) se strânge, din zi în zi mai puternică şi mai numeroasă, falanga tânără care în acţiunea Vocei se recunoaşte pe ea însăş, cu nemulţumirile sale de moment, cu aspiraţiunile sale către un viitor mai bun, cu voinţa sa hotărâtă de a contribui în chipul cel mai eficace la o ridicare progresivă a vieţii morale, civile şi politice a naţiunii italiene. Şi astfel pe când Carducci îngăduia (ceeace nu-i face onoare) să fie socotit drept părintele fictiv al unei progenituri bizantine al cărei tată real era de fapt Som-maruga; Benedetto Croce nu ascultă decât vocea sângelui când în scriitorii dela Voce întrevăzîi fisio-nomii de copii şi de fraţi; semn şi acesta al distanţe, enorme care desparte fatalmente cele două perioadei dintre care una luptând încă, coboară cu perii^săi albi spre pacea mormântului, iar cealaltă urcă îndrăsneaţă suişul primejdios intonând de pe acum imnul triumfului.
Ramiro Ortiz
Conf. de 1. şi litcratiua italiană Ia Universitatea diif liucurcşti
BACŞIŞUL
In organizarea noastră social-economică s’au produs, în timpurile din urmă, transformări radicale ; au rămas totuşi urme cari reamintesc încă vremurile de odinioară.
In viaţa comercială, în special, dăinuesc numeroase urme, cari dovedesc contactul intim şi îndelungat cu unele popoare din orient. Tocmeala, înşelătoria la măsurătoare, bacşişul, etc., sunt câteva numai din deprinderile negustorilor turci şi greci, cari traficau pe vremuri şi în ţara noastră. E timp de-atunci, şi tocmeala, obiceiu prin excelenţă oriental, n’a dispărut încă; încercările de a stabili preţuri fixe, până în prezent, n’au dat rezultatele apreciabile.
Dacă pentru englezi „time îs money“, pentrti orientali s’ar părea din contră, că tocmeala nu-i decât un prilej de a pierde vremea... vorbind. In unele oraşe turceşti se oferă mai întâiu clienţilor cafea şi tabac şi în urmă se angajează şi discuţia asupra preţului.
Ciupeala, înşelătoria la măsurătoare, pare a fi leg de origină grecească. Mai isteţi decât popoarele
în mijlocul cărora îşi exercitau comerţul, grecii nu urmăreau decât să se îmbogăţească cât mai repede. Şi pentru realizarea acestui ideal, ei nu se dedeau îndărăt dela nimic; ciupeala cât de mică, tot era bună la ceva.
Dar obiceiul a rămas, s’a transmis şi pentru ge-neraţiunile negustoreşti, cari s’au «succedat, dibăcia de a înşelă la măsurătoare a ajuns a fi considerată ca una din calităţile unui bun negustor.
Un alt obiceiu, care a prins rădăcini puternice la noi în ţară, este obiceiul bacşişului. Ce se înţelege prin bacşiş? O'sumă x... de monetă, care se oferă în urmă şi peste preţul consumaţiunei încasat de patron, persoanelor din serviciul acestuia, cari înlesnesc numai consumaţiunea sau achiziţiunca produsului plătit.
Admiţând exactă această definiţiune, e vădit, că între bacşiş şi comision nu-i nici o asemănare. Intr’a-devăr, comisionul este un drept cuvenit aceluia care ne-a făcut un serviciu real şi din ordin. Comisionul decurge din momentul ordinului şi se achită direct aceluia care ne-a executat ordinul. Pentru plătitor este o obligaţiune, pentru încasator un drept. Comisionul se achită, bacşişul se oferă.
Bazat tot pe exactitatea definiţiunei de mai sus, e uşor de înţeles că bacşişul nu poate fi considerat nici ca un fel de retribuţiune. Retribuţiunea presupune săvârşirea unui act în virtutea unui drept profesional. Bacşişul presupune oare exercitarea unui drept profesional? Care poate fi seriozitatea, valoarea profe-siunei, care ar lăsă achitarea dreptului profesional la dărnicia sau avariţia consumatorilor? Fără îndoială, că ar fi o profesiune prea puţin ispititoare!
Dar oricare ar fi, în ultimă analiză, natura bacşişului, un fapt rămâne bine stabilit: bacşişul există, se- practică şi pentru mulţi e o sursă apreciabilă de câştig.
Am zis, că bacşişul e un obiceiu comercial de origină turcească. Cum se explică, în cazul acesta, se vor întrebă poate şi cu drept cuvânt, unii din cititori, că el există şi în ţările din occident, unde, se înţelege, că influenţa moravurilor turceşti nu-i admisibilă?
E drept, că în toate ţările din apus se practică bacşişul, însă în acele ţări nu e decât o cinste care se face voluntar unei persoane, care ne-a făcut un serviciu oarecare. Această cinste se traduce materiali-creşte printr’un număr de bani echivalent unei halbe sau al unui pahar cu vin. Şi dovada acestei afirmaţiuni ne-o dă însăşi cuvintele întrebuinţate de occidentali pentru a redă această noţiune. Francezii întrebuinţează cuvântul ,,pourboir“ ; germanii „trinkgeld" ; italienii „beveraggio"; englezii ,,drink-money“, etc.
Cuvântul se inventează din necesitatea de a înveşmânta o noţiune; un cuvânt nu va fi întrebuinţat deci decât în funcţiunea care a determinat formarea lui. Quod erat demonstrandum !
Dar dacă în occident bacşişi'.l e considerat o cinste voluntar făcută, în ţara noastră a ajuns' o obligaţiune, un impozit, un permanent atentat la punga consumatorilor. El se impune consumatorilor şi acela care
I 8 2
NOUA REVISTA ROMANA
refuză achitarea Iui riscă nu numai să nu fie prompt şi conştiincios servit, dar chiar să nu mai fie servit.
Cine primeşte bacşiş? Care este, în general, con-diţiunea socială şi mentalitatea acelora, cari aşteaptă să li se ofere şi partea lor?
Bacşişul se oferă persoanelor îndeplinind anumite servicii, cari prin natura lor n’ar putea fi îndeplinite de însăşi conducătorul întreprinderei. In berării, cafenele, restaurante, hoteluri, etc., serviciul direct şi imediat al clienţilor, se îndeplineşte de persoane, cari din diferite împrejurări, sunt oarecum obligate să servească celor mai favorizaţi de soartă. Aceste persoane, departe de a fi în majoritatea cazurilor paria societăţei, nu văd în bacşiş decât un excelent'mijloc de câştig, ireproşabil din punct de vedere moral. Şi cum lupta pentru existenţă devine din zi în zi mai aprigă, oamenii aceştia, de îndată ce s’au convins că bacşişul e un excelent mijloc de câştig, nu se opresc decât numai la modalitatea de a putea obţine cât mai des şi cât mai mult. Gesturile deplasate ale unor clienţi, expresiunile jignitoare ale altora îi lasă reci, în speranţa, că vinovatul îşi va răscumpără greşala printr’un bacşiş cât mai respectabil.
Revolta, sentimentul de demnitate dispar înaintea grijei zilei de mâine şi chiar d9că nu dispar, sunt atâtea consideraţiuni, cari constrâng pe cel jignit să înăbuşe în sine indignarea !
Pe măsură ce experienţa dovedeşte că bacşişul nu mai este un accesoriu al salariului, ci salariul însăşi e ceva accesoriu faţă de bacşiş, primitorii de bacşiş recurg la toate mijloacele pentru a determină pe clienţi să le ofere cât mai mult. Şi dacă unii recurg Ia amabilitate, exces de politeţă, alţii întrebuinţează până şi mijloace păgubitoare intereselor patronului în serviciul căruia sunt angajaţi.
Unul foarte reverenţios se înclină puternic în faţa clientului întâmpinându-l cu salutările cele mai măgulitoare ; altul nu mai puţin reverenţios, dacă nu sporeşte chiar cantitatea produsului servit, schimbă calitatea executând cu măestrie de jongleur operaţiunea în faţa patronului şi a clientului. Pe unii operaţiunea aceasta îi măguleşte şi la rândul lor vor şti şi ei să fie la înălţime !
Cine dă bacşiş? Această întrebare s’ar păreâ că nu mai are sens ; bacşiş dă toată lumea. Sunt prea puţini aceia, cari fie din avariţie, fie din alte consideraţiuni, refuză achitarea acestui impozit. Dar dacă numărul acestora formează excepţiunea, numărul acelora care-1 achită, fără discuţie, formează regula generală.
Există oare un minimum şi un maximum, în cuprinsul cărora ar trebui să varieze bacşişul? Şi dacă există, cine şi cum se stabileşte acest minimum sau maximum?
In viaţa comercială există, în afară de legi şi regulamente, numeroase uzuri comerciale, cari au aceiaşi putere ca şi legile. Raportându-ne la bacşiş şi ţinând cont de existenţa şi puterea uzurilor comerciale, constatăm, că dacă minimum existent e zece bani, maximum nu-i stabilit; poţi plăti cât vrei !
Admiţând însă, că limita minimă este zece bani şi că orice serviciu presupune bacşiş, să facem un mic calcul. Pentru o cafea, care costă treizeci de bani, consumatorul plăteşte zece bani bacşiş; aceasta înseamnă că preţul consuinaţiunei a fost sporit cu 33°/0.
Acest spor nu reprezintă plata serviciului făcut, dat fiind, că antreprenorul nu neglijează să socotească în preţul de treizeci de bani, în afară de costul materiei prime întrebuinţate şi un x°/0 cheltueli diverse şi generale. Dar omul de serviciu nu este oare plătit? Dacă salariul îi este prea mic, e drept să se impună consumatorilor sarcina de a contribui la sporirea salariului lui? Dorinţa de câştig a unora, lăcomia incalificabilă a altora, trebuesc înfrânate iar jjatronii convinşi să-şi plătească convenabil oamenii de serviciu. Salariul fix, cu toate neajunsurile lui, este totuşi preferabil salariului lăsat la capriciul consumatorilor.
Se observă însă, că printre consumatori se găsesc unii foarte darnici ; sunt mulţi, cari plătesc un ras de pildă, cincizeci de bani şi oferă tot atât şi ca bacşiş. Nu sunt rare cazurile când pentru o consuma-ţiune de 5 lei, se oferă chelnerului 2,50, deci 50% din preţul consumaţiunei.
Cum s’ar putea califica aceasta: dărnicie sau prostie? Dărnicia aceasta porneşte oare din convingerea că omul de serviciu fiind mizerabil salariat, e uman să fie ajutat? Sunt convins, că nu; darnicii aceştia, în marea lor majoritate, nu-s în stare să gândească atât de departe. Dorinţa de a păreâ, de a li se da cât mai mari onoruri, iată singura explicaţie. Am cunoscut un sublocotenent de cavalerie, care avea un singur leu în pungă şi trebuia să se rază şi n’aveâ nici ţigarete. Fumător pasionat a preferat să rabde de tutun, pentrucă trebuia să dea la bărbier cincizeci de bani bacşiş şi cincizeci pentru ras.
In schimbul bacşişului însă darnicul a stabilit diferenţa între el şi restul celor înţelepţi. Va vorbi de' sus şi niciodată nu va întâlni puţin reverenţioşi printre.... oamenii de serviciu!
Linguşitorii se vor înclină până la pământ la intrarea lui, vor îndura insulte şi darnicul va fi mulţumit decât înseamnă... pe lume!
In definitiv bacşişul, acest rău obiceiu, nu va dispare din practica comercială, pe de o parte pentrucă primitorii de bacşiş îl consideră sursa cea mai sigură de câştig, iar pe de altă parte pentrucă sunt prea mulţi, cari achitându-1, cred că vor însemnă ceva mai mult în "ochii lumii".
(	Ar. C. Murgescu
Licenţiat în ştiinţele comerciale.
A apărut :
ELEMENTE DE METAFIZICĂ
Principalele probleme ale filosofiei contimporane — pe înţelesul tuturora — de
C. RĂDULESCU-MOTRU
Preţul volumului (ediţie popularii) Lei 4.
Cititorii noştri din provincie, cari doresc această nouă lucrare filosofică a d-lui Rădulescu-Motru, pot trimite suma de 4 lei la Administraţie, în schimbul căreia vor primi volumul prin poştă, recomandat. (Adm. N. Ii. R.).
NOUA REVISTĂ ROMANA
183
O VIZITĂ LA UN OSPICIU DE IDIOŢI
DIN DALLDORF, LÂNOĂ BERLIN
Pe drumul dintre Berlin-Mare ji Oranienburg— cale ca de un ceas cu trenul—în mijlocul pădurilor vecinie verzi de brazi, se află presărate ici şi colo câteva sate şi târguşoare, ca şi faimoasele oraşe-cam-pestre („Gartenstădte") cari în ultimul timp s’au desvoltat cu paşi repezi în jurul Berlinului.
Cam pe la jumătatea drumului—în Wittenau, ne co-borîm din tren (Târguşorul acesta se chiemâ mai înainte Dalldorf, dar de curând el a devenit renumit prin ospiciul de idioţi care-i face faima şi-i poartă numele, locuitorii harnici şi cuminţi ai târguşorului au cerut şi obţinut cu drept schimbarea numelui în Wittenau). Apucăm peste câmpie pe o potecă care duce în spre desiş de pădure. E o zi senină de toamnă. Pe fondul verde-întunecos al brazilor se defilează în contururi reci şi severe o clădire roşie care-ţi face impresia unui castel care ţine strajă parcă la pacea ce se revarsă în jur. E ospiciul. Câteva minute încă şi suntem înlăuntrul îngrădirei uşoare de nuele şi sârmă. In curtea şi în grădina spaţioase sub mângâetoarele raze ale soarelui vesel roiesc copii, tineri, femei şi bătrâni şi nimic nu-ţi spune la prima vedere că te afli în mijlocul unor fiinţe bolnave, nenorocite, degenerate degradate.... Medicul care ne întovărăşeşte, ne dă explicaţiile necesare.
Ospiciul găzdueşte 3191 persoane de toate vârstele şi de ambele sexe. Bolnavii de sex bărbătes'' ocupă o aripă, cei de sex femeesc cealaltă aripă a clădirei. Copiii sunt adăpostiţi într’o secţie deosebită.
Ospiciul e întreţinut de oraşul Berlin, care chel-tueşte anual aproape 3 milioane mărci cu întreţinerea.1) Scopul ospiciului e de a adăposti, creşte şi îngriji pe aceşti năpăstuiţi ai soartei. Locuitorii lui se recrutează mai ales din păturile de jos ale popula-ţiunei: clasa muncitoare şi micii meseriaşi. Cei lipsiţi cu totul de mijloace sunt întreţinuţi gratis, iar cei cu ceva dare de mână plătesc o taxă foarte mică Întâlneşti în această „casă. a morţilor" toată gama mizeriei şi patologiei sociale, sufleteşti şi spirituale umane, dela hidrocefalul de un an şi imbecilul pacinic, exaltatul erotic şi grandoman până la cretinul şi paraliticul general care lâncezeşte de ani de zile în patul lui de suferinţe, de unde nu va fi ridicat decât pentru a fi dus la groapă.... In marea lor majoritate, locuitorii ospiciului sunt victimele alcoolului şi ale sifilisului. După asigurările medicilor, cea mai mare parte din bolnavi sunt incurabili.
Intr’o secţie deosebită se află aşâ numiţii inofensivi, pacinicii (die „Harmlosen"). Aceştia sunt în marea lor majoritate oameni aproape cu totul normali, blânzi, liniştiţi, harnici şi muncitori, dar cari sub influenţa alcoolului devin violenţi şi se dedau la cruzimi faţă de semenii -lor, mai cu seamă faţă de familiile lor. Ei sunt internaţi numai vremelnic în ospiciu, spre corectare, după cererea familiei şi în urma dispoziţiu-
I). In afară de aceasta, oraşul Berlin mai întreţine încă alte 3 ospicii de nebuni, idioţi şi alţi bolnavi mintali, în Herzberge, Bucii şt Wuhlgerten, cari au împreună 5459 de persoane şi a căror întreţinere costă 5,750,000 mk. Cu alte cuvinte numai oraşul Berlin cheltueşte anual aproape 10,000,000 mk cu întreţinerea alienaţilor mintali.
nilor judecătoreşti sau poliţieneşti. Acî ei fiind cu totul sustraşi de sub înrâurirea alcoolului, ei sunt oamenii cei mai blânzi şi lucrează toată ziua în atelierele de meserii ale ospiciului anume construite. După experienţele medicilor însă, odată liberaţi şi veniţi din nou în contact cu_ alcoolul, ei se dedau din nou la violenţe, aşâ că cei mai mulţi dintr’înşii sunt clienţi regulaţi ai ospiciului. Altă secţiune cuprinde pe adevăraţii alienaţi mintali. Acî sunt internaţi însă numai criminalii periculoşi, ocnaşi cari, fie înaintea, în momentul sau în urma săvârşirei crimei au înnebunit şi au fost trimişi acî de direcţia închisorilor. Aceşti nebuni fiind şi criminali, clădirea ce-i adăposteşte are caracterul unei închisori şi e împrejmuită de două ziduri groase şi înalte, vecinie păzite. Un amănunt brutal : vremea ce-o petrec acî nu li se socoteşte la pedeapsă, o dispoziţie fără îndoială crudă şi nedreaptă, dar care-şi găseşte explicaţia mai mult /în interpretarea greşită decât în însăşi prevederile codului penal german.
...Dupăce te retragi din acest sălaş de înnoptare al spiritului omenesc şi te dezbari cu greu1 de impresia grea şi apăsătoare ce-o lasă asupră-ţi, fără să vrei îţi faci următoarele reflecţii:
Trăim într’un secol de hipocrizie şi sentimenta-lizm bolnăvicios, fără îndoială semnele unei civilizaţii degenerate, în declin. înainte vreme, cu mii de ani în urmă, în anticitate, la Spartani, un popor mic dar sănătos la trup şi la minte, eră obiceiul ca însăşi părinţii să-şi arunce progeniturile schiloade şi monstruoase de pe înălţimea stâncilor tarpeiane în adâncurile reci şi întunecoase ale prăpastiei şi să-şi ucidă bătrânii când deveneau invalizi, pentru ca să nu devină o sarcină şi pentru ei şi pentru societate. Şi aceasta nu numai că nu eră o cruzime sau o simplă datorie greu de împlinit, ci eră un postulat etic şi estetic superior dictat de un instinct sănătos de viaţă, ce-i dreptul posibil numai la un popor păgân, voinic, cu simţurile întregi, sănătoase şi neatinse încă de morala bolnăvicioasă şi arhisentimentală a creştiniz-inului şi a culturei sale. Pentrucă tot ce eră schilod şi invalid şi constituia o piedică pentru viaţă, li se părea lor ca ceva împotriva vieţei, imoral şi urît. De aceea şi acest popor a creat o cultură şi o artă plastică monumentală căreia noi modernii ne închinăm şi azi încă, cu cel mai adânc respect şi admira-ţiune.
Noi însă suntem astăzi mai „umani", trăim într’o epocă „socială" şi am învăţaf a preţuî viaţa fieCăru1’ „individ" în parte. De aceea,—în timp ce lăsăm floarea tinerimei voinice să se masacreze în războaie ex-terminante cu mijloacele technice de omucidere cele mai perfecţionate şi mai rafinate, în vreme ce lăsăm prin organizarea sistemului proprietăţei private şi capitaliste pe unii să cadă în mizerie, să fure, să ucidă, pe alţii să se prostitueze, să se învenineze cu alcool şi cu sifilis,—după ce-i lăsăm aşâ dar mai în-tâiu să degenereze şi să se degradeze, ne scremem mai apoi să salvăm si să prelungim „viaţa" tuturor acestor schilozi, cretini, tâlhari şi criminali incurabili internându-i în case de sănătate, şi în temniţe, cheltuim
184
NOUA REVISTA ROMANA
sume enorme cu întreţinerea lor şi susţinem un personal numeros de medici, gardieni, gardience, bucătari şi servitori,—toti oameni sănătoşi şi voinici la trup şi la minte, în stare să muncească la munci productive pentru societate,—toate acestea... ca buni şi milostivi creştini ce suntem, credincioşi învăţăturilor lui Hrist: „să iubeşti pe aproapele tău“ şi „să nu ucizi".... Câtă hipocrizie şi câtă contrazicere !
Intr’o vreme când, cei mai de seamă reprezentanţi ai literelor, artelor şi ştiinţelor, oameni de stat, filozofi, când însăşi cei mai sensibili poeţi şi fini „esteţi" s’au declarat împotriva desfiinţărei pedepsei cu moartea, într’o vreme când penaliştii europeni se gândesc la introducerea castrărei criminalilor şi alienaţilor periculoşi şi incurabili—sistem practicat în America—pentru a împedicâ astfel moştenirea instinctelor criminale şi. a germenilor boalelor mintale, în aceeaşi vreme partidele dreptei vin cu un proiect de lege care sub ameninţarea de pedepse draconice, să oprească gau să restrângă vânzarea tuturor felurilor de mijloace de preyenţiune a concepţiunei ! Ce contrazicere ! se pare la primul moment. Cum? Pe de o parte să tai şi să spânzuri, să jugăneşti şi să-i întemniţezi pe criminali şi pe idioţi, cu un cuvânt să cauţi să-i stârpeşti,—iar pe de altă parte, după ce-i laşi mai întâiu ca prin mizerie, alcoolizm şi sifilis să devie nebuni şi idioţi şi criminali, să-i sileşti mai apoi prin lege să se procreeze, să sporească astfel numărul criminalilor, nebunilor şi idioţilor pe cari ci-că vrei să-i stârpeşti ;—apoi 1111-i aceasta contrazicere, nebunie goală?—Nu, nu e de loc contrazicere, ci consecvenţă, sistem în această nebunie, o consecvenţă neînlăturabilă a sistemei Dalldorf. Nu se poate pricepe Dalldorf fără de nebuni, criminali, etc., şi vice- ' versa,—ele se complectează una pe alta. Dacă vrei Dalldorf trebue să vrei şi pe aceştia.
Adevărul e că această comedie şi tristă şi ruşinoasă are o singură explicaţie: îndărătul ei se ascunde reac-ţiunea de tot soiul. E statistic dovedit că numărul crimelor şi al celorlalte delicte penale brutale e în creştere în vreme de răsboiu şi de agitaţii război-nico-militariste. Instinctele de cruzime şi brutalitate sunt hrănite în abondenţă în astfel de timpuri. Tot astfel scumpetea alimentelor şi a mijloacelor de traiu de prima necesitate, a fost în totdeauna una din cauzele cele mai adânci ale furtului şi a celorlalte delicte împotriva proprietăţei private. Aceleaşi cauze produc o creştere a alcoolizmului, a (prostituţiei, a sifilisului, tot atâţia demoni cari dau naştere feluritelor boli mintale dela debilitate simplă şi până Ia idioţie şi nebunie complectă. Nu e de tăgăduit că ne aflăm azi într’o epocă de militarism furios şi de scumpete ne mai pomenită în toată Europa, şi nu e de tăgăduit căv aceasta e în folosul claselor possedante şi a partidelor din dreapta cari le reprezintă interesele. Aci e buba. Bunul simţ ca şi cele mai elementare cunoştinţe de politică socială şi criminală ne arată că aci trebue să înceapă o reformă adâncă, dacă dorim să împuţinăm numărul criminalilor şi al tuturor felurilor de alienaţi. Politică alienistă şi criminală e azi. identic cu politica socială şi pacifistă. O ridicare a nivelului
material şi social al masselor, aduce cu sine şi ridicarea nivelului moral şi cultural, iar acestea au ca urmare scăderea cri in inal ităţei, alcoolizmului, sifilisului şi al numărului alienaţilor mintali.'Aşa dar pâine, lapte, zahăr, unt şi ouă ieftine, lefuri omeneşti şi locuinţe ieftine, domnilor reacţionari de pretutindeni şi atunci nu veţi mai avea nevoe de Dalldorfi, Bucii, de ghilotine, de gâzi, de jugănari şi de alte pangli-cării reacţionare. Da, dar atunci s’a isprăvit cu hi-pocrizia creştinismului social, sentimental şi ieftin, s’a isprăvit cu istovirea nemărginită1 a poporului,—şi tocmai aci e nodul gordian al marei chestiuni sociale de azi. Chestiunea e, că trăim azi într’o societate care suferă de multe rele şi că stăpânii ei—reacţionarii,— în loc să stârpească răul dela rădăcină, adepţi ai paliativelor şi pilulelor Pink, aplică pe toate tărâmurile politicei lor sistema Dalldorf. Leacul însă, după cum am văzut, nu ne poate veni de aici. Ceeace ne trebue, e o stâncă tarpeiană pentru tot soiul de cretini sociali şi invalizi reacţionari. Aceasta e problema socială a prezentului. De rezolvirea ei atârnă viitorul ei.	( , '	■	1
Berlin	Gh. Pribeag
ŞTIINŢA
FTLOSOFIA LUI WILLIAM JAMES
Două sunt filosofiile cari stăpânesc gândirea filosofică şi ştiinţifică contemporană: filosofia vitaiistă a lui Bergson şi cea pragmatistăj a lui William James.
Dacă prima se lămureşte pe zi ce trece, cea de a doua e bine lămurită de pe acum—şi cere prin aceasta însăşi o studiere mai atentă a ideilor fundamentale cari o constitue.
Cunoscând însă numai ideile de bază,—ba în plus şi legătura lor organică, n'am prins încă intuiţia, filosofică a sistemului pe care-! studiem ;—cunoaşterea intuiţiei filosofice trebue să fie ţinta de urmărit atunci când studiem o filosofie oarecare. Prin aceasta, Bergson !) a arătat care trebue să fie adevă- ’ rata metodă de cercetare în domeniul Istoriei Filosofici.
Admiţând această metodă—care de fapt a fost urinată de toţi istoricii filosofiei, cu mai multă sau mai puţină conştiinţă—să vedem dacă o putem aplică şi filosofiei lui William James. Aceasta presupune însă existenţa unui sistem filosofic—ceeace nu e tocmai cazul filosofiei lui James, care nu caută să pătrundă realitatea ultimă a fenomenelor — ci realitatea lor imediată, dată în experienţa de moment, aşa încât, această filosofie are mai mult o valoare, discutabilă, din punctul de vedere al teoriei cunoş-tinţii şi din punctul de vedere al metodei de gândire, decât valoarea unui sistem filosofic.	'
Pragmatismul lui James e o teorie genetică a adevărului şi o metodă, nu tocmai nouă, de gândire, cum însuşi James întitulează pragmatismul său : Prag-
1) Revue de Metaphisique et de Morale. Noembrie.
NOUA REVISTA ROMANA
185
mutism, a New Nume for some Old Ways of Thin-king. (Pragmatismul, un nume nou pentru nişte metode vechi de gândire.)
Dar, metoda dată de Bergson, ar fi prea strâmtă dacă s’ar aplică numai sistemelor filosofice luate în înţelesul metafizic al cuvântului. De fapt ea se poate aplică şi celorlalte filosofii, cum e de exemplu filo-sofia lui James. Nu însă dovedirea acestei aplicări e scopul nostru aci. Ea de sigur se face implicit când discutăm filosofia lui James—aceasta fiindu-ne adevărata ţintă—aşâ cum ne-o prezintă el în „Pragmatismul" său, dar mai ales cum ne-o arată Emile Boutroux în lucrarea sa atât de luminoasă asupra lui „William James".1)
WU.I.IAM JAMES 1X12—1910
Filosoful american ni s’a relevat ca un spirit filosofic original odată cu apariţia psvchologiei lui, pe care o pune pe baze fiziologice,—fiziologia fiind punctul de plecare al întregei lui filosofii.
Ştim că actele fiinţelor vii nu se pot reduce numai la acte reflexe cari sunt foarte simple — de multe ori ele sunt foarte complexe, variate şi neprevăzute, adică ele nu sunt totdeauna aceleaşi când impresiu-nile sunt aceleaşi. Aceste fenomene pot fi explicate cu ajutorul ideei, care însă la rândul ei nu poate fi explicată de experienţa fiziologiei, ci de cea psicho-logică. Deci, pentru explicarea diverselor fenomene trebue să admitem o nouă experienţă: cea psycho-logică. Obiectul ei va fi conştiinţa, concepută de James nu ca o stare de conştiinţă suprapusă alteia, cum şi-o închipuiau asociaţioniştii, nici ca ceva unic şi identic, cum şi-o închipuiau spiritualiştii, ci ca „un conţinut constant, distinct şi nedistinct, finit şi infinit, unul şi multiplu, luată în un moment dat al existenţei ei. Ideea unui moment dat e însă o ficţiune, căci conştiinţa e un curent, a stream, în veci-nică mişcare.2)
Avem prin urmare o experienţă psychologică, tot
1)	E. Boutroux : William James.
2)	Vezi şi Psychologia lui James — pag. 199 şi urm.
atât de reală ca şi cea fizică. Psychologia care se va ocupă cu ea, va avea dreptul la titlul de ştiinţă, ca şi celelalte ştiinţe cari se ocupă cu experienţa sau realitatea fizică. Ea va urmă aceleaşi metode ca şi celelalte, adică va căută nu numai să descrie fenomenele ci să le şi explice.
Intr’adevăr fenomenele psychice depind de activitatea nervoasă a creerului, deci sunt în funcţie de această activitate. Dar şi fenomenele sufleteşti pot influenţă asupra activităţei creerului. Aceasta ne dovedeşte prin urmare că psychicul nu e separat de fizic ci îşi are bazele în el.
Întreaga realitate nu e însă epuizată numai de experienţa fizică şi psychică. Ea este, dacă admitem şi existenţa unei a treia experienţe: cea religioasă. Existenţa acestei realităţi trebue, după James, să fie admisă căci realitatea psychologică care admite o conştiinţă unitară şi continuă nu poate explică unele fenomene cari dovedesc tocmai contrariul. Aşă, alterarea personalităţii nu poate fi explicată de psychologia propriu zisă căci după ea, conştiinţa nu se poate subdivide în mai multe euri simultane uneori, alte ori succesive, iar alte ori alternative.
Aceste alterări s’ar puteâ explică foarte bine prin ajutorul psychologiei patologice—fenomenele patologice sufleteşti ne eşind din cadrul fenomenelor cu cari se ocupă psychologia,—şi mai ales prin ipoteza dezagregării conştiinţei. Dar ni se pare că James dă atenţie acestor alterări numai întru cât ele îi permit să treacă în domeniul alterărilor în mare, transfigurate, aşâ cum se întâmplă în evoluţia religioasă' a sufletelor. Atunci ele intră în comunicare unele cu altele, se întrepătrund şi în adorarea unei aceleaşi conştiinţe divine cu cari comunică, iau proporţii grandioase, se simt transformate, înobilate.	*
Avem, prin urmare, de a face cu o experienţă diferită de cea psychică şi fizică; e una religioasă. Toate trei pot epuizâ întreaga realitate.
Experienţa religioasă nu e separată însă de cea psychică întocmai cum aceasta din urmă nu e separată de cea fizică.
W.	H. Myers a arătat că în afară de conştiinţa noastră centrală mai e una subliminală, care se leagă de eul central prin intermediul regiunei marginale; în ea se găsesc elementele cari prin atenţie pot fi aduse în conştiinţa centrală şi cari pot rupe cercul în care ea s’a închis, pentru ca să comunice cu alte conştiinţe.
Această interpretare ne arată în chip lămurit cum înţelegea James legătura dintre experienţa psychică şi cea religioasă. întrebarea, e numai ce valoare au aceste consideraţiuni, în cari găsim influenţa reveren-tului Sir Henrv James, tatăl filozofului, care eră şi el la rândul lui influenţat de suedezul Swedenborg.
Pentru acesta din urmă, ne spune Boutroux, a recşit din studierea regnului animal, convingerea unei necontenite influenţe în spirit şi materie. Swedenborg, studiind apoi religia, a ajuns la ideea unei relatiuni posibile între fiinţele terestre şi cele ale unei lumi spirituale, dându-se posibilitatea de a se cunoaşte direct adevărurile religioase.1)	1
1) Boutroux, op. c.t. pag. 6,
i36
NOUA REVISTA ROMANA
Ce e aci diferit de ideea experienţii religioase a Iui James?
întrebarea e numai dacă într’adevăr fenomenul pe-netratiunii conştiinţelor cu una divină, constitue o experienţă aparte de cea psychologică.
Ribot a arătat cum alterările personalităţii sunt fenomene patologice explicabile psychologiceşte. *) De asemeni comunicarea conştiinţei cu una divină e un fenomen ce iese din cadrul normalului. Cel care e în extaz, nu e în momentele acelea în stare normală—sau ceva mai mult, nu pot fi în extaz decât anume temperamente nervoase, bolnave.
*
Am văzut care a fost punctul de plecare al lui James şi ideile fundamentale ale filosofiei lui. Pentru a fi însă compleţi, trebue să mai studiem, pe scurt, pragmatismul lui. Aceasta ne va ajuta să observăm legătura organică a ideilor, iar din reprezentarea lor limpede, să putem scoate şi intuiţia care e la baza filosofiei lui.
Pragmatismul ia naştere din întrebarea: ce valoare are din punctul de vedere al cunoştinţa adevărului, experienţa noastră psychologică şi religioasă?
In experienţa fizică, problema valorii cunoştinţei se poate pune pe baza comparaţiei dintre ideile noastrt cu faptele. O astfel de comparaţie nu s’ar putea face în psychoîogie sau religie, fie că nu avem acest dualism între subiect şi obiect—„fie că nu ne putem da seama de cauza care a produs schimbarea noastră internă, această cauză neputând fi deslinită de sentimentul subiectiv al acestei transformări".'’'
Dar dacă aplicăm metoda explicaţiei mecanice, greutatea e cu desăvârşire înlăturată.
Să vedem. In fizică o idee e justă când prezicerile ei se îndeplinesc. Criteriul adevărului e consecinţa practică. E adevărat, ceeace reuşeşte în practică. Din practică a isvorît ştiinţa, prin urmare, iar nu practica din ştiinţă, care trebue considerată ca un fel de simbol al practicei. Origina ştiinţei nu e găsită decât în practică, pentrucă ştiinţa se modelează d; pă această practică. Iar rezultatele ştiinţei nu au valoare decât întru cât ele folosesc practicei. Pragmatismul are atitudinea „ca să întoarcă privirea noastră dela orice lucru prim, principiu prim, categorie, necesitate supo-zată, pentru a o îndreptă către lucrurile ultime, către rezultate, consecinţe, fapte".3)
Aşa dar pragmatismul nu se preocupă de cauzele fenomenelor, ci de efectele lor. Pentru el, este adevărat ceeace răuşeşte, ceeace se întâmplă, ceeace este. Ceeace ajută existenţei este pentru pragmatism adevărat. In această frază am putea avea şi legătura dintre pragmatism şi religie. Experienţele mistice, dacă ajut existenţei, pragmatismul nu poate nega realitatea lor şi le va acceptă.4) Cu un cuvânt: pragmatismul nu e decât o filosofie a practicei.
întrebarea însă ne este, dacă ideea de adevăr aşa cum o concepe pragmatismul, se poate aplică şi experienţei psychice şi celei religioase.
Răspunsul este afirmativ—de oarece noi nu ne
1)	Ribot, Maladies de la personnalitc.
2)	Boutroux. op. cit.*'
3)	James : l e pragmatisme. pag. 64.
4)	James : Le pragmatisme pag. 74.
ocupăm de condiţiile fizice cari produc o idee. Observăm că o idee produce un fenomen şi că dacă ea nu există, nu există nici fenomenul. Deci acea idee c cauza fenomenului. O credinţă religioasă poate vindeca pe cineva de o boală; ea e cauza acestui fenomen, şi are, după James, aceiaşi valoare ca şi o lege fizică ce ne dă puteri asupra naturei. Nici o deosebire deci în ideea de adevăr aplicată religiei şi psychologiei, faţă de cea aplicată fizicei.
De sigur că, întru cât filosofia lui James caută să introducă în ştiinţele sufleteşti, metoda de explicare din ştiinţele fizice, ea poate aveâ o valoare— dar numai întru cât porneşte dela un punct mijlociu, ca orice explicare ştiinţifică.
Fjjosoficeşte vorbind, această filosofie nu ne poate mulţumi, pentrucă nu caută cauza ultimă a lucrurilor, cauză care e cerută de sufletul nostru, poate graţie acestei conştiinţe subliminale pe care însuşi James o admite după Myers.
Critica însă a filosofiei lui se poate face chiar în lăuntrul ei. In primul rând se pune întrebarea dacă ceva e adevărat pentrucă reuşeşte sau răuşeşte pentrucă e adevărat—dacă n’ar fi adevărat, n’ar răuşî. Prin urmare răuşita e în funcţie de adevăr, iar nu adevărul în funcţie de răuşită.
Pe de altă parte experienţa psychologică şi religioasă nu pot aveâ aceiaşi valoare ca cea fizică—a-ceasta din urmă fiind obiectivă, pe când cealaltă e subiectivă, individuală.	'
Dar nici James nu cere, spune Boutroux, altceva decât ca ideea adevărată să-şi aibe adevărul în conformitate cu obiectul său. EI nu admite însă aceasta ca o dogmă; el cere ca să fie experimentată—căci cunoştinţa nu e ceva â prioric, ci ceva ce vine în urma experienţei. Sau cum spune Bergson, „pentru celelalte doctrine un adevăr nou e o descoperire, pentru pragmatism el e o invenţiune".
Adevărul e, după James, prin urmare, experienţa care răuşeşte. Experienţa ne dă ideea despre real. Experienţa totală e realitatea adevărată. Experienţa e realitatea. Acesta e principiul fundamental al filosofiei lui .
Argumentările sunt de sigur frumoase. Filosofia aceasta însă, nu ne poate mulţumi, căci ea pleacă cum am zis, dela un punct mijlociu. Sufletul nostru nu poate fi mulţumit decât dacă cunoaşte cauza ultimă şi realitatea intimă a lucrurilor. De aceea după ce ştiinţele au stabilit oarecari legi, vine momentul când ele nu se mai pot mulţumi cu atât de puţin şi încep să facă incursiuni în metafizică. Oameni de ştiinţă ca : Bergson, Poincare, Mach, Ostwald, Wundt,1 2 3 4 1) după ce au scrutat legile fizice şi sufleteşti, caută în urmă să pătrundă cât mai adânc în tainele ultime ale vieţei şi universului. Aceasta însă nu se poate face, cum prea bine observă Emile Boutroux, decât prin ajutorul metafizicei.
'	r" “	I. Brucker
1) C. R.-Metru : «Elemente^dejMetafizicăj. Introducere.|
NOUA REVISTA ROMANA
1*7
LITERATURA
MARE ŞI VENERĂ
O matelot, rătăcitor pe valuri,
Te-a îndrăgit de mic copil misterul Ce stă ascuns în vraf a dintre maluri Sfidând cu-al său sarcastic zâmbet cerul.
Te-a fermecat sirenele din mare,
Cu-a lor divine forme tremurânde,
Şi ai voit să prinzi mărgăritare Din coama nebunatecelor unde.
Ai vrut din vis să prinzi realitatea,	*
Ai vrut să teşi o viaţă din poveste,
Ai vrut să simţi trecând eternitatea In sufletu-ţi aprins fără de veste.
Dar marea 'nşelătoare e, şi crudă,
In pieptu-i zace patimi şi mistere,
Şi tu, sărman copil naiv, în trudă Vei ispăşi o clipă de plăcere.
Aşâ şi eu m’am îndrăgit de mare;
Dar marea ce m'a fermeact pe mine,
E cea mai rea şi mai chinuitoare,
Şi ’n vifor ea preface vieţi senine.
Din ochii ei străbat lumini nebune Ce te-ameţesc mai rău ca valul mărei,
Iar sufletu-i asmute iuţi furtune,
Mai groaznice ca vântul depărtărei...
De te-ai aventură pe-această mare,
O,	matelot pierdut, fă-ţi semnul crucii,
Nu aşteptă din cer ajutorare,
Sfidare vezi pe 'ntinsul apei lucii!
I. Greculescu.
IN PREAJMA CEAHLĂULUI
Hanul din răspântii
Nu se mai văd nici turlele mănăstirii. Ne împânzim pe valea Nemţişorului, printre livezile gata de cosit. E o zi senină, căldură dulce, încropită cu boarea lină a văilor; iar văzduhul tremură tle glasul cântăreţilor din codru.
In vale ajungem de pe urmă un moşneag, cu traista în băţ. E încovoiat de spate, barba îi bate brâul; iar pletele, albe colelie, se resfiră pe ceafă.
—	Bună vremea, moşule!.. îl trezim noi din mersul aşezat.
—	Mulţumim dumneavoastră !...
—	Departe, departe?
—	Aci, la târg!..
—	La Neamţu ?..
—	Da!..
—	Avem tovarăşi atunci. Şi noi mergem tot în partea locului I..
—	Da, de unde sânteţi dumneavoastră ?...
—	De departe, dela BuqureştiL
Bătrânul după o tăcere de câte-va clipe :
—	Am fost şi eu odată acolo, da’ de mult, sânt poate cincizeci de ani, dacă nu şi mai bine!..
—	Păi, câţi ar.i ai moşule ?! îi iau eu vorba.
Unchiaşul zâmbi în barbă :
—	Câţi îmi dai dumneata ?..
—	De, ştiu eu ! Barba albă, dar obrazul roşu ca de flăcău, să zic şaizeci, şi asta fiind-că îmi spuseşi că acum cincizeci de ani ai fost la Bucureşti!..
—	Ei, ei, i-am păpat de mult p’ăştia!.. Am optzeci, trecuţi !..
—	Da’ bine te ţii !..
Unchiaşul trase barba prin mână :
—	Eh!., noi am apucat vremuri furtunoase, grele, nu ca acum, dar vezi, eram domoli la fire. Azi e linişte destulă, dar e lumea prea iute!., prea să pripeşte!..
Trecem peste răzorul unui lan şi ieşim la altă cărăruie. Tăcem cu toţii. Eu însă prind altă vorbă:
—	Moşule, am auzit c’a fost pe aici o cetate, ştii încotro se arunca ?!
—	Apoi mai ’nainte, deasupra Ozanei !...
—	Nu cetatea Neamţu !.. alta...
—	A fost cetate şi unde e mănăstirea Neamţu acum. A fost şi colo mai sus, pe Trăpezari!
—	Ei, ei, d’asta vream să întreb. Sânt ceva dărâmături ?
—	Nu se mai vede nimic! Nici eu nu ţiu minte, îmi spuneau şi mie bătrânii c’a fost aci o cetate mare, cu drumuri pe sub pământ, cu ascunzători şi cu ziduri trainice. Că trei cetăţi îşi făcuseră nemţii când au venit: unde e acum mănăstirea una, alta aici pe Trăpezari, şi a treia mai la vale, sub muntele Timuşi.
—	Şi Trăpezari era un pârâu? întreb eu.
Era apă mare. Isvorâ din fundul muntelui, dintr’un iaz, adânc!..
Azi s’a pomostit iazul şi deasupra lui cresc ştejari!..
Bătrânul tăcu şi schimbă traista pe celălalt umăr. Apoi iar prinse a grăi:
—	Câte nu s’au trecut, numai de când mi-aduc eu aminte!.. dar mai ’nainte ce-o fi fost ! Pe unde cresc azi copaci, atunci erau poeni; şi pe unde curgeau altă dată ape, acuma se coseşte !.. Aşâ se prefac în omenire toate!.. Unde mai e drumul care ducea sub Bră-ileanca ?— s’a arat! Dar Hanul din răspântii?— i s’a pierdut aproape şi povestea!..
—	Ce han ? îi tai eu vorba.
—	N’ai auzit de Brăileanca, cârciumăreasa ?...
înalţ din umeri. Unchiaşul tuşeşte de câteva ori şi mai trage pălăria pe ceafă.
—	De-atunci a rămas şi numele muntelui «Brăileanca!»... Uite, colo, sub brădet!.. şi arată cu mâna spre culmea din drearta.
—	Şi-a fost acolo vre’un han ?
—	Ce han!., vestit!.. Ci-că veneâ lumea nebună.-— Dar cine n’auzise de hanul din răspântii ? !... De
188
NOUA REVISTA ROMANA
treceau geambaşii dela târg, aci se abăteau, de venea omul dela muncă seara, tot aşa. Vinul erâ bun, ocaua mare şi cârciumăreasa cu lipici, şi vorbă dulce!.. In' trau călătorii cu gând să cinstească un pahar, şi pahar se făceau până a doua>zi, până li se goleau pungile.
Bătrânul scutură barba şi lăsă ochii în jos:
—	Aşa a intrat şi-un flăcău, cu gând să-şi târguiască o scăpărătoare... Târgueşte, târgueşte, şi boii aşteptă în drum, înjugaţi... Tocmai pe seară iese flăcăul din cârciumă. Trage carul sub şopron şi dejugă... Trei zile şi trei nopţi au ros boulenii cotoarele cocenilor, şi au rumegat în sec. . Ii înjugă stăpânul apoi şi se pune cu băţul pe coastele lor, supte. Seara se întoarce flăcăul iarăş la han, însă fără car şi fără boi!.. Răstoarnă punga cu galbeni pe teşghia, iar cârciumăreasa îi întinde braţele. Dragostea flăcăului, e întâia şi e amestecată cu nebunie. Hangioaica are pe «vino încoa’» dar şi şireată !..
Tot aşâ s’a dus flăcăul cu punga plină, şi tot aşâ a deşertat-o, a patra, a cincea, a zecea oară... Curg banii în palma cârciumăresei, curg şi sărutările pe buzele îndrăgostitului. Se scutură punga, îl slăbesc braţele.
Dar de unde iai, scade, şi de unde nu mai pui, n'ai ce luâ!.. Şi când a venit flăcăul cu mâna goală, dar cu inima friptă de dorul ei, cârciumăreasa i-a închis uşa !.. Vorba cântecului :
Cât erai cu punga plină,
Te culcă mândra pe mână..
Aci moşneagul tăcu şi duse mâna peste frunte. Apoi prinse vorba din nou :
—	A mai venit flăcăul iarăş, într’o seară, târziu. Hanul închis, obloanele lăsate. Bate,—nu-i răspunde nimeni. Trece la fereastra din sp^te. Aci lampa, mică. Sgudue clanţa. Cârciumăreasa saltă colţul perdelei, se uită pe lângă cercevea afară şi-apoi lasă perdeaua în jos. Flăcăul bate mai dârj în uşă... Se stinge lampa în odaie şi se înţelege o gură streină...
Se ridică un văl par’că de pe faţa flăcăului şi i se luminează mintea. I se parc că s'a deşteptat dintr’un somn adânc!... Se duce glonţ acasă. Când intră în curte, i se făcu părul măciucă: pe prispă doarme un strein. îşi întoarse ochii spre coşară—nici juncani, nici car! Oftează, iese pe poartă şi apucă drumul câmpului.
E lună ca ziua, şi zorile mijesc. La ogoarele lui, porneşte altcine-va plugul pe brazdă. îşi prinde flăcăul tâmplele între palme, îşi smulge părul, şi se pune pe plâns ca un copil. Acum îşi aduce aminte bine, cum a vândut car, plug, boi, casa cu locul, şi pogoanele din câmp... Crâşneşte dinţii, şi-i vâjie capul, când se întreabă unde sânt banii !..
Se lumina de ziuă când a ajuns înapoi la han. Tot închis. Trage iar cu urechea la uşă : se îngână două răsuflări. Se uită împrejur şi dă cu ochii de-o stinghie. O propteşte în cătuşa uşei, apoi pregăteşte umărul. Când să ridice, se răsgândeşte. Lasă stinghia jos, şi pleacă în grădina hanului... Se întoarce c’un braţ de paie şi c’un ştreang. Trece frânghia prin
belciugele dela uşă, o înoadă odată, apoi o învârteşte de trei ori şi îi mai face încă trei noduri, strânse. După aceia, cu chibzuială, ia braţul de paie, şi-l vâră pe sub căpriori. Mai aduce încă o crosnă de paie, şi o înghe-sue toată sub martaci, până în pod...
De trei părţi dă foc,., şi încremeneşte eu ochii sub straşină. Iar când vede că isbucneşte vâlvoare pe sub tot învelişul, o rupe la fugă...
Acum par’că se învârteşte pământul cu el, îi vâjie tâmplele şi-l arde ceva în spate. Fuge, şi cu cât fuge. tot mai mult îl arde. Se înăbuşe în gât, dă să strige apă, dar nu mai are glas,—i-a luat gura.
Din urmă i se pare că-1 gonesc ţipete sfâşietoare, gemete înăbuşite,., apoi îi miroase şi a carne arsă... Atunci se năpusteşte mai tare. Ajunge la iazul limpede. îşi vede chipul în apă, arde cu vâlvoare, pe spate îl frige jăratecul, tot trupul e un cărbune... Se aruncă în vuitoare.,.
Bătrânul curmă vorba şi-şi luă pălăria din cap,— îşi face vânt.	‘
—	A ars hanul până’n pământ,—grăi după câteva clipe,— a ars şi un biet călător... Numai şerpoaica a scăpat, a ieşit pe coş, ca strigoii !..
Ridic ochii. Deabia se mai zăresc tovarăşii mei,—a-pucaseră drumul spre cetatea Neamţu.
Când să mă despart, moşneagul pironi privirile în faţa mea :
—	Ticule, să ştii dela mine, muerea a înţărcat pe dracu !...
I. Chiru-Nanov
înştiinţăm pe toţi cei doritori de a avea in bibliotecă „Noua Revistă Română*, că avem din nou la dispoziţia d-lor colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII şi IX din revistă, legate in scoarţe lari şi demne de a figura in orice bibliotecă, pe preţ excepţional de lei 1.50 fiecare volum (in provincie plus 60 bani porto pentru t sau două volume, lei 1.10 pentru 3 , sau 4, şi lei 1.33 pentru ţoale cinci volumele).
Un volum cuprinde până la 450 pag. de text variat şi mereu de actualitate.
Cererile, făcute pe cotorul mandatului cu care se va trimite suma de mai sus, sau in scrisoare, la care se va alătura suma de mai sus în mărci poştale, vor fi înaintate administraţiei revistei.
BIBLIOGRAFII
In Biblioteca pentru toţi : Goana toiţelor, de Paul Iler-vieu, tradusă de d. Kmil I). Fagure, 0,30 bani.
Biblioteca şcoalei secundare: Drapelul, trad. de Zaharia Bărbulescu, edit. rev. ,Curierul liceului*, Ploeşti, 50 bani.
I)r. Georgio del Vecchio: Evoluţia ospitalităţii, din „Rev. de studii sociale*1 Buc.
Stanislav Tomici: Calea la adevăr, Bibi. „Revistei Ideii* 50 bani, Buc.
Vasile Mihăilescu: O încercare de „Junime* a lui Ioan Maiorescu, la Craiova. Tip. Gobl, 25 bani.
Chestiunea tramvaelor comunale: Consullaţiuni juridice pentru societatea comunală a tramvaelor din Bucureşti date de: II. Barthelemg, I)r. Otto von Gicrke, Enrico Scia-loja, ,1. Marghieri.
Figuri contemporane din România sub direcţia tl-lui T. Arghezi, coala 25.
Radu 1). Rosetti: Razna... Buc., libr. Sl'etea, 3 lei.
G. Strugurescu, Ma.r Stirner: Der Einzige und sein Eigen-lum, Mîmchen, 1911.
Andrei Popovici, Spre Yesuv şi Etnu. Note de călătorie. Buc. 1911.
NOUA REVISTA ROMANA
18$
POLEMICE
Cazul Russo
In luna Martie a anului trecut, am publicat în revista Căminul nostru o dare de seamă despre un articol al d-lui D. Russo, apărut în Convorbiri literare mai întâi, şi apoi sub formă de broşură. Darea de seamă era blajină şi mai mult binevoitoare, şi căuta chiar să completeze articolul cu pricina, amintind un fapt interesant şi fundamental în cauză, raportat de un scriitor grec, Polyzois Kontos, într’o broşură intitulată : ’IJ 07]xat yavrao'ai (Cugetări morale), tipărită la Bucureşti în 1820, şi care fapt fusese relevat, iar expunerea lui tradusă de răposatul erudit român ,A1. Papadopul-Calimach în numărul din 15 Ianuarie al cunoscutei reviste a lui Hasdeu, Revista nouă, II (1889), 28-35. a
D. D. Russo, în loc să-mi mulţumească, s’a supărat, şi-mi adresează în numărul din 25 Decembrie trecut al Nouei Reviste Române o nedemnă diatribă, care nu poate rămâne fără răspuns.
Se plânge d-sa, întâiu, că am numit lucrarea sa studiu, şi nu notiţă, cum era în intenţiunea sa.
Se plânge degeaba, căci iată ce am zis eu :
«D-l Russo însoţeşte publicarea lor (a scrisorilor Anicăi Racoviţă) de o traducere românească, de o notiţă biografică despre Ana Racoviţă şi despre strâmtoarea Domnului, şi o precede de altă notiţă asupra luxului în ţările româneşti în veacurile trecute şi încercările făcute pentru a-1 stânjeni.
Am adaus, ce e drept, mai jos, că partea aceasta din urmă a studiului nu este completă.
Ce este deci, notiţă sau studiu 9
D-sa vrea să profite de această confuziune, sub falaciosul pretext că într’o notiţă se poate ignoră un isvor important, şi numai într’un studiu, nu ! Şi de aceea lucrarea d-sale nu este un studiu, ci o simplă notiţă-.
Dar atunci de ce mai citează pe Paul din Halep, pe del Chiaro, pe Ienăchiţă Vacărescu, pe Zallony, pe Sulzer, pe d’Ohson, pe Raicevici şi pe principele de Ligne,—de ce mai face trimeteri la Magazinul istoric din 1845—47, la Buciumul din 1863, la Revista Română a lui Odobescu, la Revista arhivelor a lui A-ricescu, la Arhiva din Iaşi, etc?.
Şi eu sunt pretenţios fiind-că îi semnalez, d-sale, pe Andreas \Vo\î,tBeschreibung des Furstenthums Moldau, şi pe Polyzois Kontos, pe care îl putea cunoaşte, dacă nu ca bibliograf elenist, cel puţin din Revista Nouă pe care o cunoaşte toată lumea.
In articolul din Convorbiri, zice d-sa, a vrut să dea o simplă notiţă care nu ar interesă atât pe erudiţi, cât pe cititoarele culte.
Dar atunci de ce a mai publicat-o într’o broşură,— ce e drept, elegantă,—făcând îndreptări şi dând şi originalele greceşti ale scrisorilor şi ornând-o cu toate aparenţele erudiţiunii,—oare tot numai pentru cititoarele culte ?
D-l D. Russo schimbă apoi vorba şi mă atacă pe tema Bibliografiei vechi din care ar lipsi două cărţi —(cari dealtfel au intrat în Bibliotecă după tipărirea fascicolelor respective)—şi pe tema serviciului Biblio-tecei, despre care spune lucruri neexacte şi cam suspecte.
II doare mai ales lipsa descrierii unei cărţi din 1726 pe care a dăruit-o d-sa în Noembre 1910, şi îmi re-prc^ează că n’am amintit-o în fascicula care a apărut în*bul 1^05.
In cee&cc priveşte cărţile fără dată, colaboratorii Bi-
bliografiei au admis, de comun acord, principiul următor :
Cărţile fără dată se pun la sfârşit, când aceste cărţi nu poartă data apariţiei, pentru ca să se găsească mai uşor,—şi se pun la data probabilă, dacă această dată a existat odată în carte, dar nu se găseşte în exemplarele descrise.
Şi aşâ cade toată poliloghia d-sale critică.
In chestie personală, afirmarea că un prieten mi-ar fi atras atenţiunea asupra articolului din Revista Nouă,—este un neadevăr sfruntat. Cunoşteam articolul încă dela apariţia lui.
Tot neadevăr este şi afirmarea că d-sa a fixat data de 1781, pentru cartea de blestem, pe care eu n’aş cunoaşte-o, deşi prin mine a aflat şi data, şi ceeace spune Wolf despre ea.
In ceeace priveşte serviciul Bibliotecii Academiei, d-sa spune:
«M’am adresat prin serviciul Academiei lui H. Cerând lămuriri ; H., (sic), care auziâ pentru prima dată de această carte, mi-a trimes răspuns că cartea de blestem tţebue să fie vre-o foaie volantă (cartea are 28 pagini !) şi trebue căutată la colecţia de foi volante !»
Nu !
Este aci o dovadă patentă de zăpăceală. D-sa n’a vorbit cu mine.
Eu i-am trimes răspuns că nu pot să i-o dau eu, căci cartea se află în Secţia Manuscriselor, şi să o ceară de acolo, fiind legată cu un manuscris,— iar dacă vrea alte cărţi de blestem, să ceară colecţia foilor volante, unde sunt mai multe de acest fel.
Cât despre cunoştinţa mea asupra cărţii de blestem, pe care mi-o contestă, afirm că o cunosc din (908 când a publicat-o colegul meu Tuducescu, şi numai după ce a apărut fascicula respectivă din Bibliografie.
Sunt zecimi de cărţi ştiinţifice în cari mi se mulţumeşte mie şi serviciului Bibliotecii pentru ajutorul dat.
Dar supărarea acestui Domn, în ceeace priveşte serviciul Bibliotecii, provine dintr’o cauză cu totul străină de ştiinţă, şi anume din faptul că d-sa a solicitat de mai multe ori, în chip foarte umilit, un modest post în acest serviciu, —iar, în schimb, refuzul a fost categoric.
Cât priveşte însă opinia d-sale asupra Bibliografiei româneşti, ea ne lasă cu desăvârşire reci, pentru că ne mulţumim cu aceea a marelui slavist V. Jagic, care o citează cu calificativul : das schone Werk, Archiv, 1901, 310), şi cu aceea a marelui bibliograf elenist Emile Legrand, care ne spune într’o scrisoare din 19 Iunie 1899 :
«Non seulement je connais, mais vous pouvez etre sur que j’admire sans reserves votre splendide Biblio-graphie roumaine~.
In sfârşit, un om care nu poate fi bănuit de simpatii româneşti, profesorul dela Universitatea ungurească din Cluj, Dr. Andrei Vares, (Erdely Muzeum, 1911), vorbind despre Bibliografie, zice:
«Lucrarea aceasta este alcătuită cu atâta competenţă, cu atâta atenţiune din toate punctele de vedere şi cu atâta gust, încât de-abia de i s’ar găsi pereche în întreaga literatură universală».
Lipon, caii ’spera!
Nerva Hodoş
BIBLIOGRAFII A apărut: la Alean — Paris :
La Oepersonnalisation, par L. Dugas, agrege de philophie, doctcur es lettrcs ct /•’. Moutier, docteur en Medccine, licen-cie es Sciences. 1 voi, in-lG....................2 fr. 50
NOUA REVISTA ROMANA
45°
Însemnări
D. DENSUŞIANU ŞI SIMBOLISMUL. — In acelaş timp aproape în care poezia nouă cuceritoare se sărbătorea la A-cadeinia Franceză prin primirea lui Henri de Regnier, ancheta literară deschisă de ziarul Rampa dădea d-lui Densu-şianu—cel mai perseverent simbolist român — ocaziunea să-şi spună cât mai lămurit părerile asupra celor din urmă manifestări artistice.—Mărturisim că după toate explicaţiile pe care le culegem de pe cele trei coloane ale «Rampei», nu suntem deloc mai luminaţi asupra misteriosului concept care ne obsedează fără să se precizeze, şi începem să avem bănuială că d. Densuşianu însuşi nu e prea hotărât asupra acestui simbolism pe care îl preconizează cu o stăruinţă şi un prestigiu aşa de apreciabil. Iată, în adevăr, cum stau lucrurile. La conferinţele Vieţii Nouă s’a căutat, acum trei ani, a se stabili câte-va din caracterele artei nouă. Şi nu altcineva de cât tot d. Densuşianu ajungea să prindă—între altele—două din aceste caractere : intelectualizarea sen-
•
timentelor şi tendinţa de a prinde corespondenţe între lucrurile din natură şi sufletul nostru. Pentru noi însă, aceste două trăsături sunt antagoniste :
Intelectualizarea sentimentelor nu înseninează nici pe departe—aşâ cum ar vrea d. Densuşianu—o rafinare a acestora, ci—mai ’nainte de orice—vrea să zică posibilitatea de a prinde aceste afecte ale noastre şi a le redă numai prin puterile inteligenţei, prin ceea ce cunoaştem noi. Acesta e dogmatism.
Tendinţa de a prinde corespondenţele pe cari le aminteam, e condiţionată de postulatul că sufletul există în natură pretutindeni în afară de noi ; credinţă mistică fără îndoială, care îşi are rădăcinile dincolo de posibilitatea cunoaşterii noastre: şi care prin aceasta însăşi e anti-inte-lectualistă, anti-dogmatică. Şi am putea să exemplificăm : Henri de Regnier şi Maeterlinlc.
D. Densuşianu îi pune pe ambii în aceeaşi grupă; e liber să o facă—dar nu o poate face de cât înfrângând anumite bune concluziuni ale raţiunii obicinuite. Această contradicţie se pare a fi prins o chiar directorul Vieţii Nouă, pen-trucă răspunzând interview-ului «Rampei», d-sa stăruie numai asupra caracterului intelectualist al poeziei de azi. Credem că a făcut bine lăsând la o parte una din cele două constatări—pentru că a ridicat contradicţia—; trebue să observăm însă că în acest proces de eliminare—care putea fi lămuritor—d-sa a exclus tocmai ce eră caracteristic simbolismului : misticismul; şi a intrat astfel în conflict cu credinţele apusului—pe care, îngâduiască-ni-se să o spunem^ îl socotim din anumite motive, mai competent in aceasta afacere. Iată de ce spuneam că d. Densuşianu nu e prea lămurit d-sa însuş asupra simbolismului. — N. —
Probabil că republicându-şi în volum pe MOŞ GHEORGHE LA EXPOZIŢIE, d. Sp. Popescu nu a avut în intenţie decât să continue seria de Contribuţiuni la munca pentru ridicarea poporului romun, schiţele aşâ de reuşite potrivit scopului pe care îl urmăreau. Din acest punct de vedere apariţia cărţii de care vorbim e scuzată lesne; şi cineva ar putea chiar să aplaude. Dar dacă d. Sp. Popescu crede serios în subtitlul pe care l’a pus acolo pe copertă — Schiţe şi nuvele—atunci judecata ce s’ar putea face asupra acestei lucrări trebue să se schimbe. Nu doar pentrucă poporanismul ar Ii o formulă literară a priori compromisă. Gogoriţa asta nu o crede decât—în glumă d. Densuşianu şi în serios d. Lovinescu (ierte-ni-se apropierea de nume). Dar pentru că atât călătoria lui Moş Gheorghe, cât şi „Rătăcirea din Stoborani“,— o! mai ales „rătăcirea din Stoborani14,—sunt bucăţi definitiv nule, prin limbagiui repulsiv de vulgar, prin caracterele românesc de hibride şi mai ales prin pre-
ocuparea continuă de lecţiunea pe care noi orăşenii trebue— crede d-sa—să o luăm din cunoaşterea anumitor aspecte ale vieţii româneşti. Opresc aci observaţiunile cari nu ştim dacă se pot face şi asupra celorlalte ultime două schiţe din volum. Nu am cetit cartea până la urmă.
Pentru că orice curaj are anumite margini cari nu pot fi trecute nepedepsit. —A.—
ARY MURNU.—Pe un caricaturist ni-t închipuiam cu totul altfel.
Când, pentru întâia oară l-am văzut în odaia lui de lucţu, cântând cântece populare româneşti, pe când sub condeiul iscusit răsăreau caricaturile cotidiane — ne-am crezut în 'faţa unui incorigibil visător.
Intr’adevăr, în persoana ca şi în personalitatea lui artistică, e un amestec rar de analiză, de ironie, de vis, de scepticism şi de veselie exuberantă.
De aci—maniera, cu desăvârşire originală, a desemnuri-W lui.
Priviţi, de pildă, pe „Take lonescu" al lui.
Nici o linie de prisos; nici o expresie exagerată; nici o culoare ... decorativă; — totul simplu, viu, de-o actualitate „sub speciae aeternitatis“ — dacă ne putem exprima astfel. Dindărătul linilor sigure care exprimă mersul biruitor al unei strălucite cariere politice — nu ştiu ce rest de viziune idealistă, nu ştiu ce tristeţe risipită...
Admirabilă reprezentare a omului de energie şi de idee.
Genul lui Mumu e de o nesfârşită variaţie, ca şi sufletul lui complicat.
înainte de toate — un suflet sănătos. Ceia ce nu înseamnă că n'a răsunat si în sufletul lui, ca 'ntr'o surdină tainică armonia rafinăriilor moderne. Dimpotrivă, Murau e aproape un rafinat. Aproape — fiindcă el niciodată n’a a crezut că visăria orgolioasă şi stearpă poate înlocui munca.
La început, ne-am minunat ca de ceva extraordinar de regularitatea diplomatică a orelor sale de muncă. Acum, când îi cunoaştem opera, nu ne mai mirăm.
Mai ales acum când am văzut ş’ain admirat cea mai nouă oreaţiune a lui „La Mamaia11. O splendidă evocare a mării şi a plăjii cu feluritele-i graţii. De-această minunată acva-relă se leagă şi-o amintire personală, din zilele când am petrecut împreună vara la Constanţa. Ne minunam de jocul capricios al valurilor, de farmecul tăinuit sub umbrelele colorate, de toată mişcarea de pe nisipul aurit de soare. Dar, pe de-asupra, plutia o ’ntrupare cu ochii mai misterioşi ca adâncul mării, ceva, poate cineva, care făcea să-i lăcrămeze unuia din noi pleoapa de-o fericire întrezărită. Murnu, ca prieten, a înţeles, şi a încremenit, din fuga condeiului, acea clipă rară — „l’heure exquise“ a lui Verlaine. — Şi astfel s’a mărit opera cu o adevărată perlă ş'a făcut tot deodată fericirea unui prieten.
Căci Murnu e totdeauna şi un prieten adevărat.
Credeţi oare că’n artă acest simţimânt superior nu lasă urmele lui profunde ?
Nu scrim ca critici, ci ca prieteni.
Şi dacă impresionismul fără rândueală şi fără sistematizare e un defect pentru un critic pretenţios — nouă ni se va ierta.
...Precum şi noi primim cu plăcere gluma lui Murnu cu analiza-i uimitoare; precum cu plăcere privim caricaturile ce-i răsar sub condei ş’ascultăm totdeodată cum glasul lui evocă marea ... plaja. . . ş’o iubire discretă ca şoapta rostită ’n treacăt sub cvantaliul unei frumoase, la bal...
Căutaţi de-1 înţelegeţi pe Murnu: e un suflet.
Altfel se poate ’ntâmplâ să nu-i prindeţi decât... caricatura.
Ş’ar fi păcat: nu pentru el fireşte — ci pentrif, dumneavoastră. — Oreste <fc D. Arghir. —	. ’	'
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
191
INTR’O DIMINEAŢĂ DE IARNĂ.-Căzuse pe castani atâtapro-moroacă, şi aşa de minunat tivise gerul zăplazurile cu horbote albe, că Bulevardul avea în dimineaţa aceia ceva din feeria basmelor. O primăvară stranie şi efemeră înflorise ramurile; îngheţate ale sărmanilor copaci şi globul enorm de rubin ce se ridica la răsărit, dădea zăpezei imaculate de pe acoperişuri, nuanţele pe care le văzusem într’un peisaj de iarnă din Alpii austriaci, al lui (îropeanu.
Şi pe drumul ăsta fantastic, călătoream voios spre Ateneu cu prietenul meu, ca să ascultăm pastorala lui Beetlioven; iar întâmplarea ne-a dus în^ ea-poziţia de pictură a D-rei Cecilia Gerson.
Doamne, ce frumos era afară!.. .
Ne-a primit chiar Domnişoara cu înfăţişarea sa simpatică, ptiţin obosită, şi am vorbit de multe. Dar noi, care aduceam, în suflete toată feeria de afară, 11’am putut gusta nici peisajele, nici marinele, nici portretele, nici nudurile de bachante ale D-rei. Dece atâta ocru'-'pe trupurile acelea goale şi rigide—nu de spasmul suprem al orgiilor din mituri?... Şi când a putut pătrunde tânăra artistă tainele lubricităţii păgâne? Dece nu s'a oprit la flori şi la naturi .«moarte ?... Se pare că în acestea isbuteşte mai bine; sunt şi lucruri mai aproape de sufletul.şi de penelul tânăr al artistei. Căci vedem un suflet tremurând pe unele pânze...
Ne-a înduioşat nespus. Manşonul meu, tovarăşul manilor micuţe, albe, alăturea de nişte crisanteme. Avea par’că ceva din duioşia nesfârşită a pânzelor lui Carriere ; şi am plecat pe uşe cu gândul la manşonul pe care Mimi îl mângâia cu ultima-i suflare... —Z. Z.—
FABULA IN POLITICĂ. — Ministerul P. P. Carp este în ajun de a se prăbuşi. Se prăbuşeşte în momentul când el se credea mai puternic ca ori când: în momentul când scăpase până şi de controlul oposiţiunei din Parlament...
Fabula cu broasca care a crăpat fiind-că prea să umflase, cuprinde un mare învăţământ pentru politică! Cei slabi nu trebue să se prea umfle în putere, fiindcă lor nu Ie este dat să imiteze pe cei puternici.
Ministerul P. P. Carp a venit pe lume numai graţie forcepsului regal. De a doua zi insă plăpândul prunc luă o înlăţişare războinică. El se dete ca exjjresiunea acordului dintre Ţară şi Tron! înainte de a se îngriji de zilele sale, el puse la cale exterminarea altora!
Ar fi putut duce o existenţă onorabilă, dacă s’ar fi mărginit să fie un guvern interimar. Dar pe el îl rodea ambiţia să fie un guvern straşnic, cum n’a mai fost altul. Şi ajunse, în adevăr, un guvern straşnic, de se va ţine minte multă vreme ! Biata broască! — Z. —	. ■
„SECĂTURI ENTUSIASTE*.— Intr’o conferinţă ţinută săptămânile trecute la Iaşi, d. N. Iorga şi-a vărsat necazul pe ciracii cari l’au părăsit, numindu-i «secături entusiaste».
In urma activităţii d-lui Iorga, ca în urma unui vânt bătăios, s’au ridicat multe uscături pe drumul vieţii noastre naţionale ; căci activitatea d-lui Iorga nu este ca ploaia binefăcătoare, ci este ca vântul care face sgomot şi usucă. Ploaia binefăcătoare face să crească vegetaţia, pe când vântul ridică pulberea şi uscăturile.
Şi s’au îidicat multe uscături pe urma d-lui Iorga.
Dar d. Iorga ar voi sâ-1 urmeze aceste uscături numai pe dânsul !
Credem că greşeşte. Influenţa unei personalităţi de apostol nu trebue să se mărginească în a face proseliţi direcţi, ci ea trebue să se resimte cât mai depărtat. Fiecare partid trebue să fie înzestrat cu secături entuziaste, care şi-au făcut şcoala patriotismului la d. Iorga, căci numai atunci se va putea vorbi cu seriositate de apostolatul acestuia. —Q.—

REVISTA REVISTELOR
Răstălmăcind un aforism paradoxal al lui Le Dantec, şi aruncând ţipete speriate de goarnă răsboinicâ, deschide în acest al 1912-lea ianu3r, d-na de Reuss, primul număr al revistei Drepturile Femeii. Prin urmare publicitate şi mai departe lupta. Foarte bine. Asta înseninează o tabără mai mult, dar asta nu trebue să ne îngrijească. Trebue să fim din ce îU-fifi jiăi convinşi că raţiunea noastră nu luptă pentru a-dCvapţi^^pentru dreptate — cari nu există mai ales în forma în caferc-ar voî unii —, ci că toate cauzele nu sunt de cât motive pe care fantezia noastră să clădească construcţiuni de argumente îndrăsneţe şi ademenitoare. Dacă prin urmare „Drepturile femeii“ vor şti să spună ceva cititorilor, vor avea prin aceasta chiar dreptul să trăiască. Deocamdată insă %aceeaş publicaţie care vrea să fie „trompeta mişcării de emancipare" nu prea răuşeşte să se impună cu tot apelul belicos al directoarei şi «aplauzul» d-lui de. Luca.
Iată de pildă d-na de ReHss scrie uu -poem simbolic» Vulturul şi râul; dar temându-se ca nu cum-va să fie obscură explică între paranteze: «Inteligenţa şi iubirea»; întocmai ca pictorul care făcând pe pânză un cal. a scris dedesubt cal, precum ca să se ştie. — Cineva imploră marea :
„Aşteaptă-mă divinizato, la sânul tău voluptuos; primeş-„te-ină ... în domnul tău larg, ca să ne celebrăm cât mai „curând cununiile* ... şi iscăleşte amorezat: Cridim Din parte-ne unim rugăciunile noastre la cele ale îndrăgostitului. K chestie de epuraţie socială.....Şi poate atunci feminis-
mul nu va mai fi aşâ de compromiţător compromis!
Săptămâna politică- ţi culturală.*— Minunatul articol pe care d. Mehedinji îl adresează Cât răi Popeştii partidului liberal, merită să fie relevat — şi de aceea o facem — nu atât pentru tema pe care o discută, adesea foarte puţin preciz şi.-foarte pretenţios, cât pentru calităţile lui de formă şi pentru căldura cu adevărat lirică în care se prezintă mai ales primele lui pagini.
El nu merge fără îndoială la ţintă—şi’de aceea e aproape nul ca articol de polemică — dar surprinde şi stăpâneşte btfhăypinţa tuturor «prin realele însuşiri pur literare.
U^fen^ucuros să ni se facă:gazetărie şi aşâ. Cu atât mflMcât în. totul noi nu suntem decât o «generaţie
La Craiova a apărut reorganizată revista Ramuri cu numărul ei de început de an. Cine va avea în mână acest număr, va face fără îndoială deosebite observaţiuni. Aşâ de pildă, cititorii vor aveâ — la fiecare număr nou ? — în prima pagină, chipul d-lui Iorga, iar mai departe îngrămădire de materie de o inegalitate care nu poate fi întrecută de cât de inegalitatea operei celui care scrie primul articol. — Deocamdată d. Ciotori îşi istoriseşte Un vis. Un vis ? Nu. Un coşmar. Un coşmar explicabil la urma urmelor prin ceia ce urmează: Rapsozii d-lui Eftimiu. Cu toate acestea Noaptea crăciunului e pentru d. Oreste un fericit motiv de inspiraţie, iar «cronica» este scrisă vioiu, îndemânatec şi cu oarecare simţ al lucrurilor. Nu aceleaşi cuvinte se pot spune despre Expoziţiile de pictură cari au fost de bună seamă văzute printr’un ochiu defectuos, de un suflet incult, pedant şi neînţelegător
A apărui Arhiva—n rul 9 şi 10,^nul XXII—dela Iaşi. Ea, se ştie, e „organul societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi“ şi ne-aduce acum Impresiile din copilărie ale d-nei Clemenţa Hărjeu şi Impresiile de călătorii (ta Mihâeşti şi la Piteşti) ale d-lui N. A. Bogdan.
Din primele, aflăm „cum se începe vieaţa*, din cele ale d-lui „N. A. Bogdan* citim următoarele:
„Iau masa în parcul comunal, unde un taraf bunişor de lăutari îmi cântă vecinica La donna e mobile şi alte bucăţi clasice, mai mult sau mai puţin scîlciate. La a doua masă, pe la vreo nouă ceasuri ae seară, îşi face apariţia un Tel de fantomă în carne şi oase—.probabil, a cărei haine albe ca zăpada, şi a cărei forme plastice ireproşabile, îţi dau imediat întipărirea unei figurine din ziarele de modă, pe care, privind-o, înghiţi nemestecată bucăţica de biftec ce o puseseşi în gură în momentul când s’a aşezat dânsa la masă.
Om sau figurină,—această nălucă bate puternic în masă cu mânerul cortelului, ca orice alt client al birtului, şi la apariţia chelnerului, cu lista de bucate, comandă trei feluri, o jumătate de vin, şi o sticlă de Căciulata. Cât timp eu mă scobesc în dinţi—deja—tipul în chestiune consumă cu lăcomie porţiile comandate, mişcând necontenit gropi-
Noua revista romana
t gi
ţele din obraji şi bărbia-i grăsulie în aşa chip, că’ţi produce parcă un nou apetit de a consumă,— măcar că ţi-ai aranjat complectamente stomacul cu un sfert de ceas mai înainte.
Când comandează o porţie de cireşe, un ollţer de roşio. i se apropie de masa acelei apariţii, şi cu un frumos trandafir gălbiu, o atinge uşor după cap. Ca’dă un mic ţipăt de surprindere, care însă se potoleşte imediat, schimbân-du-se intr’un surâs mai mult decât binevoitor, şi o imediată poftire de a se aşeză pe scaun lângă dânsa. Oliţei ul nu aşteaptă să i se repete poftirea, şi comandând imediat, nu escatlronul său, ci... o baterie,—conversaţia începe a se desfăşură, ca filmul unui cinematograf, însoţit de esclama-ţiuni, râsete, trincăuituri şi... cuvinte, care de care mai hazlii şi mai în doi peri.
La un moment dat mi se pare că acest spectacol—gratuit—îmi face un efect cam enervant...”	•
Din x-espect pentru bătrâneţele „Arhivei" şi pentru pagi-nele noastre, ne oprim aci.—
D-l T. T. Burada tipăreşte mereu datele d-sale asupra Teatrului in Moldova, anume: alişe, cronici de prin ziare, efemeride personale, etc. A ajuns până acum la stagiunea 1876—77.—
Pe zece pagini (le-am cetit pe toate) d-l A. Agapus tipăreşte poemul său: Spre Ideal, plin de avânt hugo-esc şi de versuri incorecte.
Mercure de France publică două studii importante asupra poeţiilor Leon Dierx şi Paul Verlaine.
Primul studiu, iscălit de D. Henri Derieux, căutând să reliefeze caracteristica întregei opere a lui Dierx — poetul atât de îndepărtat de sgomotul mişcării literare, dar fericii în singurătatea lui,—vorbeşte prea mult de forma poesiilor
lui, şi prea puţin de influenţa ce Parnassienii şi Verlaine au exercitat-o asupra poesiilor sale.
Această atitudine a d. Derieux, ne e întru câtva explicată dacă ne gândim că originalitatea acestui poet „este mai puţin o originalitate de fond decât una de tonalitate”. Dar aceasta nu e destul de mult ? Aceleaşi elemente poetice sau muzicale sunt comune musicanţilor şi poeţilor. Dar „punerea în lucrare a acestor elemente, arată personalitatea fiecărui dintre ei.”
Al doilea studiu, al d. E/-ncst Ragnaud, ne apare foarte entusiast — şi nici nu ^Mnţ’fi^aUfel, el căutând să înlăture câteva afirmări eronate cauTă-.să întunece memoria aceluia care a fost Paul Vci-Hiine. •
In definitiv, Verlaine a fost o fiinţă ca şi celelalte, un -complex de bine şi de rău, dar binele întrece la el râiîl/yf» „Dacă a fost condamnai, în ultimii ani ai vieţei sale,!să-şi k ducă desnădejdea din tavernă în tavernă, apoi societatea e cea ' care trebue să roşească.” „Crima lui cea mai mare a fost sărăcia lui, şi că i-a plăcut societatea sufletelor simple şi grosolane. ^ Nu în saloane şi in anticamere se dobândeşte ideile puternice şi emoţiile generoase. Geniul creşte în aer liber. Tre-_ bue să trăeşti şi să dormi cu pământul, să scuturi praful for-1*? ^ mulelorşi al sistemelor şi să te degajezi de rantoma cărţilor.
—Adevărul nu descinde decât în sufletele curăţate de prostia şi vanitatea lumei. Verlaine, împrospătând poesia noastră la izvoarele nalurei, înlăturând draperiile convenţionale pentru a ajunge la om, ducându-ne la toleranţă, la cunoaşterea mai reală a inimei omeneşti, la iubirea spontană şi instinctivă, a făcut operă de binefăcător public.”	£
MEMENTO	'
__ A
D. Mihail Macavey, distinsul nostru colaborator, şi-a trecut teza de doctorat în drept Ia Paris, tratând despre Chestiunea agrară în România.	.
—	In Salonic apare o revistă de filosofie şi de ştiinţă : Jeni Phel-sephi. In ultimul său nr. are un articol de Alfred Fouille’. La noi, se înmulţesc foile de bulevard.
Dela Rene Qhil, şeful şcolii poetice „instrumentale" (o rătăcire singuratică a unora din primele timpuri ale simbolismului),—vom avea în curând un nou volum : Images du monde, plin de incomprehen-sibilităţi ca şi celelalte opere ale acestui poet sincer şi perseverant în rătăcirea sa.
In „Revue Hebdomadaire” se studiază roma..ele lui Rene Boy-' lesve: „E unul din scriitorii generaţiei noastre, care a ştiut mai bine să unească adâncimea cu simplicitatea, care a înţeles mai bine că literatura e povestea spiritului omenesc, care a avut mai cu adevărat acea inteligenţă, acea grije de idee, acea măsură cari se chiamă „gustul francez”.
Senatul Braziliei a adoptat proectul de lege care garantează ] roprietatea literară şi artistic^.
Votarea proiectului se datoreşte mai ales scriitorilor francezi cari vizitând în diferite rânduri Brazilia şi Argentina, au făcut tot ce le-a stat în putinţă spre a determina votarea legei.
—Poetul St. O losif îşi pregăteşte un nou volum în care va aduna poesiile sale dela 1908 încoace.
—	Celebra dansatoare spaniolă La Gitana, obţine pe scenele germane şi daneze succese extraordinare cu dansurile sale „EI Ole”, „Habanera” şi „Tanz von Paraguay”. Calităţile ei de artistă desăvârşită se relevează mai ales in dansurile orientalo-spaniole aduse de Mauri în Spania.
——■ Intr’o revistă medicală, un medic studiază rolul ftiziei îu geneza şi evoluţia amorului-pasiune. Studiind mai ales amorurile lui Maurice de Guerin cu baroneasa de Maistre, autorul emite trei ipoteze : 1) Ftizia măreşte pasiunea; 2) Pasiunea aduce cu ea ftizia; 3) Una şi alta sunt în funcţia aceluiaş teren : temperament languros şi caracter sentimental.
„La Nouvelle Revue” publică un interesant memoriu al răposatului cardinal şi academician francez Mathieu către Papa, prin care pledează pentru libertatea preoţilor de a exercită o profesie (avocat, medic, veterinar) şi de a se însurâ.
1 Ianuarie
-—>■ Lungimea totală a liniilor de căi ferate, a fost, la 1911, de 333.840 km. ; cu 3.993 km. mai mult faţă de un an în urmă. In frunte vine Germania, apoi Rusia, Franţa, Austro-Ungaria, Anglia, Italia, Spania, Suedia, Belgia, etc. In raport cu populaţia respectivă, in frunte ar veni Belgia, iar Franţa dela locul al treilea trece în al I1-lea.
Se afirmă, cu documente în mână, că Cyrano de Bergeruc al lui Edm. Rostand, ar fi în mare parte un plagiat după o şJfcsă âujtt-ricana : Negustorul Prinţ de Cornvilie de Eberly Grosk, al^^MMŞ-nuscris fusese depus la Tea rul Porte Saint-Martin. Aii’^frUtr mai relevat-o.—Acum se găsesc apropieri suspecte şi între"piesa : Un bon petit Diable a d-nei Rostand şi fiul ei cel mare, cu un poem de E-ntile Blemont: La Ronde des Atois.
-—<■ O urmare a tristei lecţiuni căpătate odată cu dispariţia „Gio-condei” din Luvru, e şi demisia recentă a conservatorului unui mu^ zeu francez (Sens), care se simte „incapab 1 să asigure nevătămp-» rea localului ce i s’a dat în pază, neputând să obţină măsuri e necesare pentru a-l pune la adăpost de furt şi de incendiu”.
™- E vorba să se înfiinţeze la Paris o Academie a tinerilor, care să decearnă premii scriitorilor în vârstă şi iluştrii ! Neoacademicianii vor fi in număr de 33, iar biroul nu va fi ales, ci tras Ia sorţ.— E posibil ca ideia, realizată conştiincios^ să nu mai pară iu timpul aşa cum ne apare acum de glumeaţă.
—— Un critic de-aiurea, desgustat de meseria lui, scrie: „Idealul, ar fi să fiu plătit cât mai gras pentru articole de critică pe cari & nu le scriu. In fie ce săptămână, mi-aş lăsă foiletonul meu alb : o fâ- „ şie largă imaculată de tăcere, deasup a căreia eu să veghez cu pietate

*4
n
I
i
Cu chipul acesta, m’aş putea deda în întregime operii care va trebui să fie cea mai bună raţiune a vieţii mele. Şi mai târziu, mă vor cită, în istoriile literare viitoare, la un loc cu criticii cari nu se mai ostenesc scriind şi cari ne desperează pe noi toţi,—mă vor cită pentru gustul meu, pentru arta mea şi pentru discreţia mea”...
Ultimul volum cu traduceri franţuzeşti din Lafcadio Hearn, mult gustatul scriitor englez, e ia Lumiire vient de TOrient (Mercure de France, 3.50). Sunt încercări de psihologie japoneză, „rasa enigmatică” pe care Hearn a cunoscut-o aşa de bine de vreme ce şi-a petrecut mai oată vieaţa in mijlocul ei. Volumul e precedatele o prefaţă substanţială care e un preţios comentar al cărţii, făcut:de traducător Marc Logd.	1
«
t

/