NOUA REVISTA
ABONAMENTUL:
In România un an (48 NUMERE). 10 lei
,, şease luni.... 6 ,,
Iu toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
ROMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
ARARE ÎN FIECARE DUMINICA
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA: Bucureşti, B-dnl Ferriinnnrî 55 TELEFON 8/66
Director: C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti.
UN NUMĂR.
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
No. 12.
DUMINICĂ, 16 IANUARIE 1Q1I
Voi. IX.
NOUTĂŢI
Pentru o Universitate Populară in Bucureşti.
Iniţiativa noastră de-a înfiinţa in Bucureşti cca dintâin Universitate Populară, ă fost primită dc opinia publică cu un deosebii entuziasm. Mulţi s'au grăbit să se inscrie printre conferenţiari şi auditori.
Noua Revistă Română na invita la o consfătuire generală pe toţi acei ce sc interesează dc răspândirea culturii în ma-ssele populare, fără vre-o deosebire de vederi politice, ca să hotărască modul de funcţionare al V. P., cât şi să aleagă primul comitet dc acţiune.
Pană atunci toţi acei cari doresc să ne dea concursul lor sunt rugaţi să ne trimcnlă aderările cu adresa axaclă.
Ini|iativa noastră nu are nimic de-al'ace cu Universitatea populară anonimă, anunţată prin gazete şi care-şi are sediul în Calea Victoriei 117.
N. R. R.
Partidul conservator şi transfugii poliţiei.
Cu venirea partidului c&nservator la guvern a venit în discuţie şi cazul transfugilor politici. Fără transfugi din alte partide, palidul conservator n'ar avea destule elemente pentru a birui în alegeri; —dar cu adesiunile transfugilor, se ştie că de rigulă nu se întăreşte un partid; — ntuu'ci de ce atâta grabă din partea conservatorilor, să prindă cât mai mulţi transfugi pe care apoi îi umple de laudă, şi de ce atâta revoltă ta democraţi şi liberali când pomenesc de transfugi ?
lată cum trebue explicată după noi această divergenţă.
Faptul de a deşerta de la anumite principii, adică de a li transfug, este judecat in chip deosebit după cum este şi concepţia politică a aceluia care le judecă.
Dacă acela care te judecă are convingerea că opinia publică şi consimţimântul cetăţenilor n'are nici un rol in guvernarea unei ţări, şi acela care le judecă mai crede încă că dreptul de a guverna aparţine unei anumite clase sociale, după anumite prerogative,—atunci faptul de a li transfug nu mai înseamnă mare lucru, sau înseamnă cel mult că ai părăsit o cale rătăcită şi ai intrat pe calea cea bună. Revolta contra transfugului nu se produce decât atunci, când acela care le judecă dă importanţă personalităţii şi credinţelor tale' anterioare, adică când se pune preţ pe opinia şi consimţimântul ori şi cărui cetăţean.
Partidele nuloqrale’de toate nuanţele, dela cele teocrate până la cele birouerate, nu găsesc nici un blam pentru transfugi. Acei ce vin spre aceste partide sunt învinşii cari abdică la demnitatea persoanei lor. Şi guvernele partidelor auloerale nu cer decât asemenea oameni.
Cu totul deosebii judecă partidele democrate de toate nuanţele. Pentru acestea, transfugul este negaţiunea demnităţii personale, şi eu aceasta negaţiunea dreptului de a avea guvernul prin voinţa tuturor,—drept care sprijine toate aspiraţiunile democratice. Un partid democrat n'are nici o-
dată braţele deschise perftru un transfug, şi oricâte servicii i-ar face transfugul, acesta tot bănuit rămâne.
Totul depinde dar de concepţia celui ce judecă.
Un partizan al guvernării autocrate nu dă importanţă transfugului, Hind-că autocratul nu dă inportanţă credinţelor anterioare pe care acesta le-ar fi putut avea. Pentru autocrat toate credinţele personale sunt rătăciri; pentru el un popor are dreptul să ceară legi bune dc la guvern, dar n’are dreptul să-şi aleagă guvernul.
Un democrat, dinpolrivă dă importanţă şi se revoltă în-contra transfugului, liindcă purtarea acestuia pune în discuţie însăşi principiul fundamental al democraţii.
Dacă partidul nostru conservator încurajază deşertările şi se laudă cu transfugi, cauza trebuie dar căutată în concepţia sa despre guvern. Guvernul vrea să facă fericirea ţări, in contra voinţi cetăţenilor, după cum au încercai înainte toate guvernele autocrate.
Verax
„Naţionalitatea în artă"!...
l-a Iaşi, studenţii pătrund îu teatru şi somează pe director, care se ştie că e d. Sadoveanu, să întrerupă o reprezentaţie în care un rol fusese dat unei artiste al cărei singur defect era că-i dc origină străină! l-a indignarea directorului, care nu înţelege să fie suspectat ca „vândut străinilor*, o ceată de „studenţi* şi alţi „băeţi“ cu sau fără număr la uniforme, răspund la ridicarea cortinei, cu întregul arsenal de luptă naţionalist: fluerăluri, urlete, ţipete, vociferări şi „Deşteaptă-te Române-!... Aceasta se cheamă Ia laşi să lupţi pentru a respecta „Naţionalitatea în artă*.
Ce-aţi fi spus dacă francezii ar fi „operat- la fel cu d-rele Ventura, Cocea, cu d-nii de Max; germanii cu d-na Bâr-sescu şi aşa mai încolo toate naţiunile cu toţi artiştii de origină străină ce au apărut înaintea lor'? Ei dar acest lucru cu greu se va fi întâmplat aiurea, căci nici o ţară n’a avut încă fericirea să vază născându-se şi având trecere inare, oameni năstruşnici ca d. Iorga şi mai ales ca acei mare karaghioz, d. A. C. Cuza, patronul „băeţilor- dela Iaşi.
Ni se pare aşa de zadarnic să te mai indignezi în faţa unor isprăvi ca cea din zilele trecute! Cum s’a mai spus de atâtea ori în coloanele acestei reviste, un A. C. Cuza cu toate năbădăile sale caraghioase, tipărite ori puse în practică, e pentru noi o monstruozitate socială, în faţa căreia rămâi împietrit de silă şi de groază, ori scuipi in sân ca ţăranul şi spui: pliu, ucigă-1 crucea !*...
Graiul din Vâlcea, de V. Vircol.
7-ilele acestea a apărut la Socee lucrarea d-lui profesor
V.	Vircol, publicată de Societatea filologică. Ea se adresează nu numai specialiştilor, căci afară de materialul filologic, cuprinde un foarte bogat număr de texte privitoare ' la viaţa ţăranului din judeţul Vâlcea. Toate sunt povestiri culese din gura .bătrânilor, cari şi-au destăinuit ce au pe suflet şi amintiri despre vremurile trecute: cum era şcoala, biserica, armata, administraţia, lucruri prin urmare cari interesează pe oricine.
Fidelitatea transcriem textelor fac din lucrare o icoană adevărată a vieţii ţăranului, eu felul lui de vorbire, de judecată şi dc simţire.
Cercetări de Telul acesta, făcute pentru fiecare judeţ în parie sunt o contribuţie la cunoaşterea nu numai a limbei române dar şi a vieţii sufleteşti a poporului.
250
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
CRITICA LITERARA
CRITICII NOŞTRI: D-l E. LOVINESCU
D. Eugen Lovinescu se deosibeşte de ceilalţi critici ai noştri prin aceea că-şi dă multă osteneală să nu pară serios. E o atitudine cu totul nouă în critica noastră, atitudine pe care o întâlnim numai la câţiva literaţi francezi: Anatole France, Emile Faguet şi Jules Lemaître mai ales. După cum vedem, d. Lovinescu se găseşte în bună companie.
Articolele sale au totdeauna tonul cronicei: sunt uşoare, fantaziste, pline de digresiuni. D. Lovinescu merge în zigzaguri; de câte ori atacă o chestiune de actualitate, numaidecât trebue să amestece pe un grec sau pe un roman, afară dacă nu cumva "amestecă pe un francez, englez, italian sau spaniol. Aceasta îşi are explicaţia sa. Când d. Lovinescu are de spus ceva neplăcut, o dă atunci pe seama grecului sau a romanului. E o procedare foarte delicată, pe care d-sa o întrebuinţează cu talent. Ai zice că d. Lovinescu scrie mai mult pentru femei. Lucrul e demn de luat în seamă; oare învăţatul Camille Flammarion n’a scris o astronomie pentru femei: Astronomie des Dames ? De ce n’am avea adică şi noi o critică pentru doamne
In această afirmare a mea nu trebue să se vadă nici o micşorare a d-lui Lovinescu, nici, mai ales, o umilire pentru femei. Aş putea negreşit, să fiu întrebat :
— Cum, d-ta îţi închipui că creerul femeilor nu este făcut la fel cu acela al bărbaţilor ? Le crezi deci, cu mult mai inferioare nouă? Pentru a fi înţeles oare de o femee, trebue, numaidecât, să-i vorbeşti altfel decât ai vorbi unui bărbat ?
De sigur că nu. De câte ori lăsăm la o parte orgoliul nostru masculin, sub imboldul căruia s’a săvârşit atâtea nedreptăţi, constatăm că femeea ne întrece sub multe şi însemnate privinţi: în vivacitatea impresiuni-lor, în puterea de asimilare, în acuitatea simţirii, în avântul şi căldura imaginaţiei.
«Eu sunt sigur că ele nu numai că înţeleg totul — zice Flammarion cu prilejul cărţii sale Astronomie des Dames — dar că se şi interesează, cel puţin atât, dacă nu mai mult decât bărbaţii. Căci astronomia este o ştiinţă cerească, sublimă, divină. Ea este frumoasă, ea este nobilă, ea este consolatoare, ea este superbă. Ea ne dă aripi. Ea ne transportă în infinit, în pline regiuni eterate, unde totul e curat, luminos, splendid. Femeii îi place să se înalţe; ea simte, câte odată, tremurându-i aripile ; ea aspiră către izvorul frumosului etern, ea iubeşte visul încântător al idealului chiar neaccesibil. Pe câtă vreme omul — unde am cetit eu oare asta? — este un animal brutal, greoiu şi adesea vulgar. Da, sigur, o mărturisesc, astronomia e făcută pentru femei».
Dacă astronomia e făcută pentru femee, fiindcă ea nu poate sta nepăsătoare în faţa cerului înstelat, dea-lungul căruia astrele se aprind «ca nişte puncte de întrebare atârnate deasupra capetelor noastre, în adâncimile inaccesibile ale spaţiului», cu atât mai mult aceasta este adevărat pentru critică, pentru _critica d-lui Lovinescu cel puţin, care ne descopere glumind atâtea puncte de întrebare atârnate deasupra inimilor noastre.
înclinarea aceasta a d-lui Lovinescu are o mare influenţă asupra încheerii articolelor sale: ea nu-i îngă-due să fie hotărât. Critica sa e eclectică, conciliantă, fugară. D-lui Lovinescu îi plac teoriile, dar nu face caz de ele, îi plac fiindcă sunt frumoase şi te fac să cugeţi.
«Sunt teorii de acestea încântătoare, zice d. Lovinescu, pe cari le dezaprobi dimineaţa, spre a le aproba seara, şi spre a le desaproba' în fine din nou dimineaţa. Acum le găseşti adevărate, acum îţi scapă. Totdeauna le găseşti atrăgătoare şi interesante. N’aşi avea niciodată inima de a le combate cu pornire şi violenţă. Ele nu sunt tot adevărul dar au şi ceva adevăr. Cine ştie însă, care e tot adevărul ? Până atunci să ne jucăm cu ele: e o desfătare a minţii».
Un exemplu de cum se joacă d. Lovinescu cu ele.
Teoria mediului de pildă, e una din acele teorii ingenioase care a fost discutată şi dezbătată pe toate feţele. D. Lovinescu totuşi o reea, fără a avea pretenţia de a ne spune ceva nou. Motivul îl găseşte într’o ilustraţie a lui Caran d’Ache.
Un doctor şi un intern făceau o operaţie.
—	Moartă ! observă internul aplecându-sc? asupra bolnavei.
—	Nu face nimic... să continuăm operaţia... pentru familie.
Acelaş lucru face şi d. Lovinescu : continuă operaţia — pentru cetitori. Rezultatul nu-1 preocupă, operaţia este ce este, Dacă operaţia e frumoasă, ingenioasă, elegantă — pacientul poate să moară.
Să încercăm a desprinde ideile d-lui Lovinescu din această operaţie, regretând de a nu putea reda în a-celaş timp şi «maniera;’, agrementul, fioriturile cari o însoţesc.
*
* * . ■
Pentru partizanii mediului în deobşte, literatura e o eflorescenţă condiţionată de foarte multe împrejurări, şi în prima linie de natura solului şi de societate. Ca probă despre acest lucru sunt şcolile literare. Dacă literatura ar fi o producţie întâmplătoare, ea nu nj s’ar prezenta în nici o legătură. Ea ar fi anarhică şi fără consistenţă. Nu s’ar putea stabili într’însa nici un fel de curente, nici un fel de epoce lămurite pe baza unor note comune.
Determinismul între societate şi literatură e evident. Opera unui scriitor nu se poate măsura decât prin moravurile şi spiritul socjetăţii în care a trăit acel scriitor. Artistul este oarecum focarul unei oglinzi, în care se concentrează căldura întregei societăţi. In «artist vom găsi sentimentele, credinţele, prejudecăţile, într’un cuvânt sufletul acestei societăţi. E drept că la dânsul acestea se prezintă mai concentrate. Concentrarea acea- , sta e singura parte proprie a artistului, restul ne aparţine nouă.	.	'
Literatura lui Byron sau a lui Musset de pildă, nu e decât un reflex al epocii lor, al societăţii din jurul anului 1830. Dintr’o stare generală de spirite aşa de fantastică, aşa de sentimentală, într’un cuvânt aşa de curioâsă, nu putea să iasă decât o literatură asemănătoare, care să aibă aceleaşi stigmate de sentimentalism şi de satanism. Pentru a înţelege aşa dar aceşti poeţi,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
251
trebue să cunoaştem epoca în care au trăit ci. Literatura, ca şi arta, are rădăcini adânci înfipte în societate, în mediu, fie el social, fie cosmic. Deslipind literatura sau arta de solul din care au crescut şi neţinând seamă de factorii ce le influenţează, ele par ceva artificial şi neînţeles.
D. Lovinescu nu împărtăşeşte acest mod de a vedea. Dânsul admite numai un determinism organic — un determinism al rasei. Unele rase sunt mai bine înzestrate, altele mai puţin. Unele au un fel de însuşiri, altele altfel. Unele dau numai negustori, altele dau negustori şi filosofi. Unele au un fel de inventivitate, altelp au altfel. Prin urmare lucrul cel mai sigur, pe care ne putem rezima sunt însuşirile înăscute. Adevăratul determinism este acel al talentului înăscut. In loc de a vedea în literatura lui Byron sau a lui Musset un reflex al epocii lor, Asa vede mai curând reflexul acestei literaturi în caracterele acelei epoci.
In adevăr, în acea epocă, adică în jurul anului 1830, tinerimea este sentimentală şi agitată de visuri generoase, ce nu se îndeplinesc niciodată. DisproPorţia dintre realitate şi vis e prea mare. Tinerii au pasiuni mari, sunt irezistibili şi fatali. Ideea fatalităţii îi urmăreşte. Omenirea a fost în dureri atâtea inii de ani pentru a-i naşte pe dânşii — ultima expresie a, creaţiunii.. Studiind literatura acelui timp, găsim o corespondenţă de ton şi o asemănare din cele mai izbitoare. In Anglia, Byron, poetul fatalului, vagabondului, sentimentalului şi neînţelesului Chilii Harold; în Franţa, tragicul Rolla al lui Musset.
Starea aceasta de sentimentalism şi de satanism a societăţii din 1830 nu ne-a dat pe Musset sau Byron, spune d. Lovinescu, — ci ei au creat-o. Prin urmare nu mediul e acel ce formează pe artist, ci foarte ade-seaori artiştii mari formează mediul, după mentalitatea şi concepţia lor de viaţă. Intr’o zi de pildă s’a născut un Bvron cu o anumită sensibilitate şi pe lângă aceasta şi cu un extraordinar talent, prin care a putut să-şi concretizeze sensibilitatea în opere de artă. Aceste opere de artă, pline de o poezie nouă, indiferent dacă era bună sau rea, reală sau exagerată, au exercitat o mare putere de sugestie asupra contemporanilor şi urmaşilor. Prin puterea comunicativă a ar.eî, ele au reuşit să creeze o stare de spirite asemănătoare cu acea a poetului şi pe care suntem obişnuiţi a o numi b}-ro-nism. Toţi tinerii fatali, fantastici şi tragici nu numai din Franţa, ci din-Europa întreagă, nu sunt decât nişte opere concrete ale lui Byron, închegate prin extraordinara putere_ de sugestie a artei lui.
Influenţele literare nu sunt excluse, de sigur, dar ele pleacă dela artist la artist, dela cugetător la cugetător, şi nti poate fi vorba în nici un caz de influenţa ce ar exercita-o mulţimea asupra concepţiei artistului. Mulţimea, de cele mai multe ori, e profund indiferentă; ea n’are nici o părere şi nici un gust pronunţat. Şcolile literare se încheagă prin puterea di sugestie şi convingere a câtorva oameni mari, ce vin cu idei noi. Publicul nu are nici un amestec în aceste şcoli. El este un material plastic şi maleabil, pe care artistul — unul
sau mai mulţi — îl formează, îl educă după plăcere. Puţină rezistenţă la început, dar cu încetul el se îmlă-diază în formele voite.
Mai la urmă, însă, d. Lovinescu face câteva rezerve. D-sa recunoaşte că artiştii nu sunt exemplare unice, cari n’au nimic comun cu contemporanii lor, nici o legătură sufletească cu pătura înconjurătoare. Există neîndoios şi un schimb de idei, un 41 ux şi reflux de sentimente, o infiltraţie latentă de o parte şi de alta ce trec prin prisma individuală a artistului, pentru a fi modificate şi redate mulţimii sub o formă desăvârşită. Este legitim deci pentru explicarea operei unui artist, de a cunoaşte şi viaţa acestuia în ceeace a avut ea mal însemnat, deşi această viaţă exterioară şi de legături sociale nu motivează opera de artă.
»Cu toate acestea, închee d-sa, talentul deşi este înăscut, este şi o devenire. Fără împrejurări f tvorabile, se poate întâmpla să nu se arate, sau să nu se dezvolte atât cât ar permite elasticitatea Iui. Uneori lucruri de cea mai mică neînsemnâtate au efecte tot atât de mari pe cât le are firul de nisip al lui Pascal».
D. Lovinescu ajunge astfel, din rezervă în rezervă, a admite la urmă, ceeace combătuse la început. Chestie doar de măsură. Influenţa artistului asupra mediului e mult mai mare, decât aceea a mediului asupra artistului, — aceasta este, cred, părerea din urmă a d-lui Lovinescu. Intre exemplele pe cari ni le dă pentru â arăta influenţa artistului, este şi cazul lui Rousseau privitor la sentimentul naturii. Rousseau a descoperit poezia munţilor şl această descoperire are aproape valoa-.rea unei «invenţii», ne spune d-sa. Dela el, la sufletul nostru s’a mai adăogat încă o coardă ce vibrează de ori câte ori vedem profilul pur şi festonat al unui şir de munţi, desprins pe fondul albastru al cerului. Dela el toţi poeţii ne cântă munţii şi copacii.
Aşa e, dar nu trebue să uităm că Rousseau a copilărit pe încântătoarea coastă a lacului de Geneva, la poalele Alpilor, că a văzut multe răsărituri de soare peste piscurile munţilor înverziţi şi multe apusuri în «genuna lacului înroşit», că ani de zile ochii lui au întâlnit verdele întunecat al văilor şi albul trandafiriu al culmelor, că aerul, culoarea şi conturul ţărei lui l-au pătruns până în fibrele cele mai adânci, l-au stăpânit şi l-au făcut să fie poetul ce a fost.
Dar Alpii, mi-ar putea obiecta d, Lovinescu, au trăit cu mult, cu foarte mult înaintea filosofului poet Rousseau, şi cu toate acestea nimeni pân’ la dânsul, nu le-a descris sau căutat frumuseţea, — a trebuit, deci, să vină el, Rousseau, pentru ca ei să poată fi văzuţi şi gustaţi în toată măreţia lor.
Dacă într’adevăr nu Alpii au creat talentul lui Jean Jacques Rousseau, ei i-au determinat cel puţin natura, felul lui, ceea ce preţueşte aproape cât şi talentul însuşi. De aceea, într’o privinţă, influenţa mediului asupra artistului e tot atât de însemnată, ca şi aceea a artistului asupra mediului înconjurător. Raportul de influenţă însă este greu de determinat, el nu aparţine esteticei propiu zise, ci psihologiei. Dacă sunt artişti cari într’adevăr se impun societăţii, ca Goethe, în schimb
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
252
: •
sunt alţii cari o urmează fără a fi prin aceasta mai puţin artişti mari. Victor Ilugo de pildă. Dar chiar (joethe, olimpianul şi impasibilul Goethe, n’a putut scăpa de influenţă, căci într’una din întreţinerile sale, el mărturiseşte că a datorat mult contemporanilor săi. In materie de artă nu putem, de sigur, stabili un determinism prea riguros,—nu cumva legea fizică, principiul egalităţii acţiunii şi reafţiunii, dovedit în mecanică, şi-o fi având echivalentul său şi aici ?
*
* *
Deşi d. Lovinescu împărtăşeşte părerea că artistul are o mare influenţă asupra societăţii, pe care o modelează adesea după chipul şi asemănarea sa, d-sa totuşi nu este pentru arta tendiţionistă: O operă* de artă n’are nevoe să mă convingă, ci să mă mişte. Dacă m’a mişcat, mi-e de ajuns».
Arta, prin urmare, nu recunoaşte o morală dogmatică, ea nu se călăuzeşte decât de un singur principiu: tot ceea ce c frumos e şi moral. Morala frumosului e singura, ce se cere unei opere de artă, iar dacă o are şi pe cealaltă, e une ori cu atât mai bine. Dar pe când cea dintâi poate fi singură, cealaltă nu poate să suplinească lipsa celei dintâi.
îndată ce arta îşi pune scopuri, ea devine hibridă. Ea poate să fie artă sau nu. Iar când e artă, atunci e artă plus ceva. Partea artistică o judecăm ca şi până acum după criteriile noastre estetice; acel ceva în plus care e tendinţa, îl judecăm însă cu totul după alte criterii, ce n’au aface întru nimic cu arta. D. Lovinescu admite în totul următoarele cuvinte ale lui Corneille, scrise acum câteva sute de ani:
«Intr’un portret nu-i întrebarea dacă o figură e frumoasă ci dacă seamănă; şi în poezie, nu trebuie să iei în seamă dacă moravurile sunt virtuoase, ci dacă sunt potrivite cu cele ale persoanei ce se introduce».
Acestea odată zise, să vedem ce fel de literatură ne trebue nouă, Românilor.
Literatura trebue să fie înainte de toate o expresie naţională, ne spune d. Lovinescu. Pentru aceea toate straturile naţiunii au dreptul de a fi reprezentate în literatura neamului. Scriitorii trebue să le exploreze pe toate, fiecare după înclinările sale sufleteşti şi după stratul apropiat, în care trăeşte sau pe care-1 cunoaşte. Preferinţă nn se impune. Nu se poate cere lui Creangă să ne descrie lumea mare, în care el nici n’a pus piciorul, nici nu se poate impune lui Carageale anumite subiecte ţărăneşti. Amândoi însă ne sunt bine veniţi, când ne descriu pătura socială pe care o cunosc atât de admirabil.
In definitiv subiectele sunt indiferente, ele pot fi culese în toate straturile naţionale, ceea ce interesează însă mai mult e arta cu care aceste subiecte sunt îmbrăcate într’o haină sensibilă şi comunicativă. Dar o-prindu-ne la subiecte, trebue accentuat că esenţialul e ca ele să fie originale, trase din observaţia directă şi nu simple imitaţii streine, fără vreo intipărire naţională şi locală. Numai în chipul acesta se poate vorbi de o literatură temeinică, cu rădăcini adânci în conştiinţa naţională.
Actuala literatură ţărănească e prea înourată. Ţărănimea e cultivată de o întreagă şcoală literară, cu aere de noutate artistică şi în realitate cu un mare exclu-zivistn. îndată ce vedem o concepţie de artă prea strâmptă, e de gândit că trebue să fie şi insuficicyită.
Scriitorii noştri tineri, ieşiţi mai toţi din păturile orăşeneşti, prin căldura comunicativă a unor rînduri prea strînse, s’au îndreptat spre sate — dar numai spre sate. Mărginindu-se numai la viaţa simplă a satului, povestitorii noştri realişti s’au văzut de odată închişi într’un cerc foarte restrîns de subiecte şi constrînşi la zugrăvirea unor icoane de o moralitate, pe care unii o socotesc dubioasă.	'
Dealminteri — dacă exceptăm literatura rusă, şi încă— ţărănimea participă foarte puţin la literatura cultă streină. Pricina stă în gradul de mentalitate a acestei ţă-rănimi. Ea este redusă şi elementară. Ţărănimea are o viaţă sufletească foarte limitată. Ceeace predomină în ea e numai viaţa simţurilor — într’un cuvânt viaţa fizică. Iată pentru ce cn ce au luat-o ca subiect de predilecţie se văd nevoiţi de a ne descrie scene, în cari se desfăşoară prea mult viaţa fizică. Ţărănimea pe lângă aceasta, cu toate că nu e imorală, e totuşi de o oarecare amoralitate placidă şi neturburată. Iată pentru ce aceeaşi scriitori sunt constrînşi de a ne da scene, ce resping pe mulţi. Lipsa aceasta de viaţă sufletească şi de varietate, a făcut ca literatura cultă să se depărteze de pătura ţărănească, la care nu avea ce căuta cu mijloacele ei de observaţie fină şi pătrunzătoare. Al-minteri ea ar fi trebuit să se învârte în mijlocul eternelor subiecte de cârciumă, de biserică sau de certuri cu proprietarii — mai toate deopotrivă de banale.
Netăgăduit că orice strat social are dreptul la o reprezentare artistică, pentru că tot ce e viaţă omenească ne interesează în realitate ca şi în artă. Dar tocmai prin faptul că viaţa omenească e ceeace ne interesează în prima linie, vom avea şi trepte de interes, după cum şi această viaţă e mai mult sau tnai puţin interesantă prin manifestările ei.
iSunt atâtea milioane de oameni, — zice d. Lovinescu în stilul său înflorit — veniţi pe lume nu se ştie pentru ce, şi cari mor fără a fi însemnat ceva, fără dureri şi fără bucurii mari, fără viaţă sufletească, fără virtuţi şi fără viţii — frunze palide, pe cari vântul de toamnă le ia şi le împrăştie fără scop. Ce interes adânc poate să deştepte în noi aceste umbre omeneşti? ăcelaş interes pe care îl trezesc frunzele ce cad... Un gând melancolic... Şi din mijlocul atâtor oameni fără rost, iată că se ridică câţiva ce lasă o umbră de lumină sau de întuneric în urmă, şi care se consumă uneori prea iute prin flacăra interioară ce-i mistue. Au gândit mult, au luptat mult, au urât cu înverşunare, au năzuit către ceva,— şi au murit. Aceşti oameni deci ne interesează într’un grad cu mult mai mare, prin viaţa intensă ce simţim că se sbate şi se consumă în nişte piepturi înguste».
Ne trebue, de sigur, o literatură cu o bază curat naţională. Dar această bază nu trebuie să fie restrânsă la o anumită pătură socială, la ţărănime de pildă, căci atunci literatura e incomplect-ă şi unilaterală. Motivele de inspiraţie trebue să fie cât de variate şi să îmbrăţişeze toate stratele neamului nostru şi mai cu deosebire stratele suprapuse, ce sunt mai complicate şi cer
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
253
o mai mare ascuţime de observaţie. Numai prin o astfel de literatură complectă, vom putea scrie şi noi cu cinste pagina ce ni se cuvine în literatura universală.
Cu privire la literatură, mai relev încă o chestiune pe care d. Lovinescu o atinge numai sumar.
Literatura noastră din ultimii ani, este ea un fel de renaştere literară? Nu, ne răspunde d. Lovinescu. Literatura noastră datează abia de vreo cincizeci de ani. Când a avut ea timp să moară spre a se putea renaşte? In aceşti cincizeci de ani, literatura noastră prezintă aspectul cel mai unit. Scriitorii merg unii lângă alţii şi se continuă regulat. Ai crede că literatura e o faclă ce şi-o trec din mână în mână scriitorii, începând dela venerabilul Eliade Rădulescu facla literaturii noastre a trecut la Alexandrescu, Bolintineanu, Alexandri, Eminescu, Carageale, Vlăhuţă şi Coşbuc. Istoria noastră literară nu are nici o lacună. Numai despre literatura dela 1850 s’ar fi putut vorbi că reprezintă o renaştere. Dar şi aceea a fost mai mult o naştere decât o renaştere.
Se crede în genere că literatura noastră azi are ca notă nouă un naţionalism sau un românism mai concentrat.
Eroare. Literatura română a fost totdeauna prin excelenţă naţională. Eminescu, Coşbuc, Creangă, sau Alexandri sunt scriitori naţionali, nu numai prin limbă ci şi prin conţinutul sufletesc. In Anton Pan trăieşte mahalaua clieflie şi lăcrămioasă dela mijlocul secolului, ţâr-covnicii sentimentali şi boierii afemeiaţi cari petreceau o săptămână cu vin bun şi lăutari proşti. In Alexandri trăieşte Românul isteţ, dar fără gânduri adânci ; sentimental dar fără sentimente puternice, resemnat de o-biceiu, dar curajos la nevoe. El exprimă cel mai bine totalitatea poporului nostru pentriică orice totalitate e mijlocie. In Creangă trăieşte ţărănimea aşa cum nicăeri nu trăieşte, afară de literatura populară, cu hazul şi cu pildele ei. In Eminescu, pe lângă partea adâncă şi filosofică, se reflectă o lume feerică de basme şi doine, în care plânge întreaga suflare omenească.
Numai după această literatură sănătoasă a venit literatura esteţilor, cari visează, forme superioare de artă cu sentimente rare şi subtile, ce nu au nimic comun cu mentalitatea noastră.
Acestea sunt, în scurt, vederile d-lui Lovinescu, cu privire la literatura română.
*
* *
Să venim la critică.
Critica, oricare va fi ea, trebuie să ţintească la pătrunderea întocmirii sufleteşti a scriitorilor, sau la priceperea frumuseţclor şi scăderilor unei opere de artă. Spiritele însă, unele sunt sintetice, altele sunt analitice. Dinaintea unui copac stau doi pictori mari : Rousseau şi Corot. Cel dintâi ne va zugrăvi copacul, în revărsarea lui de viaţă, cu frunzele bine desemnate, în toate amănuntele: numărându-le n’ar lipsi desigur r.ici una. Cel de al doilea, din câteva aruncăturis de penel ne schiţează silueta cenuşie a copacului; dă-te câţiva paşi îndărăt şi-l vei vedea trăind aşa cum e, deşi n’ai putea deosebi o frunză. Acesta e procedeul preconizat de d, Lovinescu.
Criticul în călătoria lui sentimentală de-alungul operei unui scriitor, trebuie să caute a-i prinde dintr’o dată notele caracteristice, trăsăturile esenţiale, şi după ce le va fi prins cu pătrundere, să le pună într’o lumină cât mai puternică şi mai crudă.
«Pentru a cunoaşte fiinţa morală a unui scriitor, zice d. Lovinescu, e o problemă de timp şi de metodă de a străbate do-odată în inima lucrurilor, lăsând la o parte lot ce ar putea să se abată din cale fără folos. Trebuie să trecem cu vederea amănuntele fără greutate, micile contraziceri ce intră în închegarea sufletească a ori cui, tot ce, fiind chiar interesant, nu e esenţial.
însuşirile sufleteşti sunt numeroase, dar nu de o egală însemnătate; ele sunt înşirate pe o scară de valori, de care trebuie să ţinem seamă. A merge de-a dreptul la aceste centre subsumătoare, de unde pleacă lumina spre periferie, a le studia, dându-ie adevăratul lor înţeles, a ocoli tot ce nu e semnificativ, a face, într’un cuvânt, acest procedeu de simplificare atât de firesc şi necesar, este tocmai menirea criticei impresioniste. Nepăsâtoare la micile abateri ce, văzute de aproape deformează fisionomia morală a unui scriitor, ea se mulţumeşte numai cu trăsăturile generale, cele mai energice şi mai caracteristice. Ea presupune o reculegere şi 0 privire mai cuprinzătoare; nemulţumindu-secu desăvârşita cunoaştere a unor părţi, ea cearcă să ne prindă totul chiar cu necunooşterea părţilor-.
Criticul, cu alte cuvinte, trebuie să intre dintr’o singură săritură în inima cestiunilor ca să le prindă notele esenţiale, fără primblări doctrinale, fără abateri principiale, fără invocarea dogmelor nemuritoare, ci intuitiv şi de-a dreptul. Critica aceasta impresionistă cere mai mult spirit de sinteză şi mai multă pătrundere; e un fel intuitiv şi energic de a înţelege arta tălmăcindu-i înţelesul spre pricerea tuturor. Insă, pentrucă această tălmăcire să fie mai expresivă, mai luminoasă şi mai sugestivă, e nevoie de o sforţare literară mai mare.
Criticul, -deci, trebuie să aibă un fel personal de a scrie, să fie adică un adevărat temperament de artist casă nu se mărginească a înşira numai idei, dar să le şi însufleţească prin icoane, să le dea viaţă.
Astfel înţelege d. Lovinescu critica.
D-sa, am văzut, cere criticului să străbată deodată în inima lucrurilor, la centrele 'subsumătoare de unde pleacă lumina, ocolind tot ce nu este esenţial. Procedeul acesta însă e primejdios; voind să sai deodată în ideia intimă şi generatoare, poţi cădea alături; în loc să înemereşti partea esenţială a operei, înemereşti una secundară care, dacă se va potrivi cu felul de a fi şi a înţelege al criticului, va fi luată drept sufletul şi inima ei. /Itunci, o scriitori, vom zice noi împreună cu d. Lovinescu :
„Când critica vă laudă pentru auumite lucruri, nu vă laudă pe voi, — ci pe ei. Preamărind anumite sentimente, pe cari Te găsesc în operile voastre, ei îşi preamăresc propriile lor sentimente, propriile lor gusturi. In acest înţeles, critica nu e decât o autobiografie sufletească a criticului. Studiind ceeace pune el în lumină în scriitori şi laudă cu căldură, am putea închega înfăţişarea lui morală".
Şi astfel prefaţa pe care Beaumarchais a scris’o pentru Bărbierul său şi pe. care d. Lovinescu o aminteşte în
254
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
una din însemnările sale, devine însăşi prefaţa criticii impresioniste *).
Spiritelo metodice nu se pot mulţumi cu acest fel de critică. Ele sunt deprinse să umble la pas, cu precau-ţiune, să treacă dela o ideie la ideia vecină, împărţin-du-şi calea în popasuri de mai înainte alese. Criticul metodic merge pe drum mai îngust dar e mai puţin expus a cădea.
Afară de asta, criticul metodic, raţionalist, nu se mărgineşte numai să pună în relief prin mijloace literare, şi atât cât îi permite talentul, ideia esenţială, «ci şi caută s’o întemeeze prin argumente estetice şi literare, împrumutate din doctrinele estetice şi literare admise sau cunoscute, sau chiar din doctrinele sale proprii, dacă are şi dă astfel cititorului nu numai o impresie dar şi un fundament raţional, care poate fi supus discuţiei, dar care nu poate fi, cum e critica impresionistă, înlăturat fără discuţie». (M. Dragomirescu).
Urmează de aci că această critică nu-şi are rostul ei bine definit? Nici decum. De altminteri însuşi d. Dragomirescu, care este reprezentantul criticei raţionale la noi, a recunoscut-o. Critica impresionistă este de cea mai mare utilitate pentru omul cult modern, care voind să fie informat despre toate în mod cât mai scurt, cât mai interesant şi cât mai sigur, şi neavând atât scrupul de a şti, cât de a afla, cere dela ziaristică şi chiar dela revistele de cultură generală, să-i dea lucrările cât mai sintetic, cât mai uşor şi mai plăcut, — şi anume de către scriitorii cari şi-au dobândit o oarecare noţorietate în specialitatea lor.
Iată bunioară un volum nou : Patriarhale de St. O-Iosif. II cetim, ne place, simţim în el duioşie, seninătate, melancolie. Impresiile noastre însă rămân vagi. figura poetului ştearsă. Melancolie şi seninătate putem întâlni şi la alţi poeţi,, dar care e melancolia şi seninătatea lui St. O. Iosif ? Atunci vine criticul' şi în câteva rânduri ne face să vedem desluşit:
„Când citeşti pe Iosif ai o senzaţie de braţe deschise : poetul totdeauna doreşte ceva, după care îşi întinde braţele. Dorinţa lui însă nu se exprimă sub o formă impetuoasă sau vehementă : dorinţa lui nu e o comandă, nici o cerere. Ea se rezumă la o aspiraţie vagă cu întindere de braţe.. Tonul povestirei e domol şi resemnat... Duioşia Iui pasivă contopeşte la un loc cele două note deosebite, seninătatea şi melancolia, într’o tonalitate unită, dar cam palidă. Această paliditate provine din lipsa de nerv... D. Iosif în nici un caz nu e poetul energiei. Voinţa la dânsul se rezolvă în veleităţi multiple, ce se împrăştie după obiecte diferite".
Iar în altă parte:
«Literatura noastră avea înainte doi poeţi, pe cari îi cu') «Cititorule, am cinstea să-ţi închin o nouă lucrare a mea. Doresc să te găsesc în unul din acele momente fericite, când, desbrăcat de griji, mulţumit de sănătate şi de cum îţi merg treburile, de iubită şi de masa pe care ai luat’o, te-ai putea desfăta o clipă cu citirea Bărbierului din Sevila; căci e nevoe de ţoale acestea pentru a putea fi distrat şi pentru a-mi fi un cititor binevoitor. Dar dacă o întâmplare nenorocită ţi-a sdruncinat sănătatea, dacă drăguţa şi-a călcat jurămintele, dacă masa n’a fost bine pregătită, sau dacă digestia îţi fu greoac, — atunci lasă la o parte Bărbierul; nu e timpul să-l citeşti!... Căci râdem puţin de veselia altuia, când avem nemulţumiri personale».
noşteam destul de bine. Unul, senin şi duios, potolit şi resemnat, îşi ţinea cu sfiiciune inima în mână, ca şi cum ar fi ţinut un trandafir. Un vântişor trecea pe acolo şi-i smulgea câte o foaie, ducând-o departe ; apoi trecea altul. Fiecare adiere îi împrăştiâ petalele, îmbălsămând aerul cu o aromă subtilă şi învăluitoare. Astfel erau cântecele lui Ştefan Iosif : foi risipite încetişor din reest trandafir al simţirilor intime, dulci îngăimări de cuvinte, armonioase mai mult prin căderea sunetelor, decât prin înlănţuirea ideilor; mici mărturisiri ale unei inimi curate pe care o mişcă florile şi fluturii, încolţirea celor dintâi simţiri de dragoste, albastrul zărilor, potolirea amurgului, izbucnirea voioasă a zărilor».
*
* * *
Am dat aceste două citate, pentrucă ele 'pun în relief însuşirea de căpetenie a d-lui Lovinescu. D-sa excelează când e vorba de caracterizat în câteva pagini o carte nouă. Tocmai ceea ce trebue publicului. Am spus: în câteva pagini, căci tonul acesta nu convine dezvoltărilor mai mari. Figurile şi figurinile sale literare: Brătescu-Voineşti, Popovici Bănăţeanul, O. Carp, I. Gorun, Sandu Aldea, Elena Farago, Agârbiceanu, V. Pop, E. Gârleanu, N. Beldiceanu, D. Angliei, mi se par mult mai reuşite decât articolele sale lungi asupra lui Goga sau Sadoveanu. Ca să suporţi un articol lung, trebue ca o idee să se deducă din alta, ca o pagină să pregătească pe cealaltă. Salturile te dezorientează, iar impresiunile acumulate se contrazic, când ele nu devin prea monotone.
D. Lovinescu fătîe de toate: scrie teatru, nuvele, parabole, schiţe, fantezii, critică Ceea ce a făcut pe unii să spună că d-sa este un diletant. Dealminteri chiar d. Lovinescu însuşi a scris undeva, dar fără să o creadă: «Voiu face ceea ce am făcut şi până acum ; critică pentru nuvelişti, ce n’o citesc, şi nuvele pentru critici». D. Lovinescu se năpăstueşte de sigur, căci lucrul nu este tocmai aşa. D-sa face critică pretutindeni. Mai mult se simte criticul în nuvelele sale, decât nuvelistul în critica sa, cu toată osteneala ce îşi dă. Şi d. Lovinescu îşi dă multă osteneală să nu pară ceea ce d-sa este. Povestea lui Coco, Eliezer, Inlr'o zi de curse şi altele sunt critice dialogate, fanteziste, unde întâlnim mult mai multă ironie, persiflare, subînţeles, decât în articolele sale de critică propriu zisă.
Ironie deci în fantezii şi, adeseori, lirism discret în articole. Lirism în Dis manibus sacruni unde discută literatură cu Heliade Rădulescu; lirism în J. ,1. Weiss unde relevă nepotrivirea între ce e şi ce ar trebui să fie, nepotrivire care lămureşte atâtea suferinţe tăinuite şi ne dă înţelegerea atâtor dureri tăcute; lirism în Parertja, fiindcă simţirea noastră nu se mai bucură de acea frăgezime curată, ca simţirea oamenilor din anti-citate.
Dar d. Lovinescu se reculege repede, nu-i place să fie luat drept un expansiv, după cum nu-i place să treacă nici drept un pedant. De aici acele precauţiuni cochete cari/dacă îl apără poate de pedantism, nu-1 apără de oarecare preciozitate. Exemple:
«Criticul nu ştie nimic din ceeace va fi, căci numai mişcarea astrelor se poate calculă matematic, totuşi mai totdeauna e sigur».
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
255
«Dar nu despre aceasta voiam să vorbesc. Aceasta e oarecum metafizica criticii, ce nu mă interesează acum. Şi ascultând atâta metafizică, e cu putinţă să răguşiţi».
«Vă plac studiile de teorie estetică V Mie nu-mi plac : iată aşa dar un motiv pentru a scrie unul de data aceasta».
«Iată pentru ce am luat în mână cu emoţie volumul d-nei Farago. El e mic şi delicat—ceva, ceva poate mai mare decât degetul cel -mic al d-nei Farago, care, îmi închipui că trebue să fie foarte delicat, căci e deget de femee şi de poetă».
D-l Lovinescu parcă nu scrie pentru public ci pentru cineva—pentru cineva care-i urmăreşte gestul, vorba, umbletul, tonul, cineva care nu vrea să fie obosit şi ştie ceti uşor printre rânduri. Bănuindu-1 exigent, pe acel cineva, D. Lovinescu recurge la un artificiu: nu spune adevărul tocmai aşa curat, pe faţă, el mai întâi îl pregăteşte, fie printr'un vers, un proverb, fie printr’o anecdotă, un aforism sau o glumă, răspândind astfel o sumă de săgeţi parfumate fără a supără prea mult pe nimeni. Articolele sale au alura unei întreţineri uşoare care chiamă intimitatea cititorului şi-i dă iluzia unei prietenii. Ca să răuşeşti în astfel de articole, nu e lucru tocmai uşor, căci pentru aceasta se cere fineţă, vervă, claritate-şi mai presus de'orice un tact special de a lămuri lucrurile confuze fără a fi nevoe să insişti prea mult asupra lor. D-l Lovinescu a reuşit căci dacă ai talent, reuşeşti totdeauna.
Am observat un lucru : d. Lovinescu n’a prea fost contrazis în aprecierile sale. Iată cum explic eu faptul Întâi, d. Lovinescu face critică dialogată şi, când chestiunea îngădueşte, d-sa pune ingenios toate obiecţiunile posibile în gura sfătoşilor săi Pricophonios, Glijkion, Aycithon. Când vii şi tu cu una, e prea târziu, ea a fost făcută de Agathon, daqă nu cumva de Glykion sau Pricophonios; astfel că, voind să contrazici pe d. Lovinescu, ai aerul de a încerca să deschizi nişte porţi deschise.
Al doilea, d. Lovinescu nu se ocupă de scriitorii lipsiţi de talent, căci criticul, după părerea sa, trebue să se îndrepte numai spre ce e frumos sau poate deveni frumos. Tot ce e rău, fără tămăduire, tot ce e urât, fără îndreptare, să rămână deci ca şi cum n’ar fi, învăluit de o tăcere uşoară. Ocupându-se de scriitorii buni, n’a avut, fireşte, de spus de cât lucruri bune, asupra cărora mai toată lumea este de acord. D-l Lovinescu n’a eşit până acum din această hotărâre şi nici nu pare dispus încă să iasă.
Afară, doar, dacă nu cumva îi va da în gând să înceapă cu mine.
N.	Em. Teohari
BIBLIOGRAFII :
Ramiro Orii;: Della F'igurazionc Storica del Medioevo. italiano nella poesia di Giosui> t'.arducci. Prelezione al corso di lcllcratura italiana leita nella Universita di Buoaresl. Napoli, 1910.
,V. Dobrescu: Din Istoria Bisericei Române în sec. IV-Iea Tip. Cărţilor bisericeşti, Buc. 2.50.
Victor Kflimiu: Fără suflet, nuvele şi schiţe, Bibi, Lumina No. 10. Buc. 30 bani.
Popescu Tiulor: Dreptul de vot al ofiţerilor. Tip. Universala. Buc. 50 Bani.	‘
H.	Stuht: Bucureştii cari se duc. Voi. 8° Editura Vălenii de munte.
ISTORIE
O BROŞURĂ RECENTĂ DESPRE LOCUINŢELE ROMÂNILOR ÎN EVUL MEDIU
Dr. Ilic Gheryhel, Zur Frage der Ur hei mat der Românen, Wien 1910.
In această broşură de 63 pp. în 8-°, eşită în editura librăriei G-erold et Co. din Viena şi destinată publicului învăţat străin, d. Dr. Ilie Glierghel, profesor secundar de limba germană şi cunoscut istoricilor noştri printr’un studiu asupra Cumanilor, care i-a servit, mi se pare, acum optsprezece ani, ca teză de doctorat (Zur Geschichte Siebenbtirgens, Wien 1892), reia aşa zisa «chestiune română», sau «chestiunea patriei primitive a Românilor» Această chestiune a preocupat multă vreme istoriografia noastră mai veche; în ultimul pătrar de secol s’a ocupat cu ea, între alţii, şi d. D. Onciul, în mai multe studii dela 1885 încoace. Pe cel din urmă «Românii din Dacia traiană până la întemeierea principatelor (chestiunea română)», Bucureşti 1902, 40 pp., d. Gher-ghel nu-1 cunoaşte. Şi cu toate acestea, partea întâia a broşurei sale se ocupă aproape exclusiv cu combaterea teoriilor d-lui Onciul, sau cu un cuvânt, a teoriei «ad-migraţiunei ■, care zice că Românii de astăzi dela nordul Dunării nu sunt numai urmaşii vechilor colonişti jro-mani din aceste părţi, ci şi urmaşii acelei populaţiuni romanice care, din diferite motive şi în diferite timpuri, s’a strămutat dela dreapta la stânga Dunării, înainte de întemeierea celor două principate române. D. Onciul a sprijinit această teorie a admigraţiunei—ideia au primit-o şi alţii după dânsul, d. p. d-l O. Densuşianu — pe Viaţa sf. Dimitrie, un isvor din sec. IX, şi pe unele'particularităţi fonetice comune dialectelor dacoromân şi macedo-român, d. p. transformarea labialelor în palatale. Slaba temeinicie a argumentelor d-lui Onciul n’a scăpat nici altora din vedere, înainte de d. Gher-ghel. In ce priveşte argumentul linguistic, pe acesta l-a înlăturat, cred, definitiv şi cu multă competinţă, d. Sextil Puşcariu în articolul . Zur Rekonstr.uktion des Urrumănischen» (Sonderabdruck aus der Festschrift Meyer-Lubke, I, Halle a. S. 1910, cf. mai ales p. 55 şi urm.). Ce spune d. Glierghel în această privinţă, e lipsit de orice autoritate. D-sa este în chestiuni de filologie romanică şi de orice fel de filologie 1) un simplu diletant. In ce priveşte ‘Viaţa Sf. Dimitrie din Salonic, împărtăşesc şi eu părerea d-lui Gherghel, că această povestire haghiografică din sec. IX nu poate fi considerată ca isvor istoric de valoare. Pentru a justifica însă această părere, d. Gherghel nu aduce nimica nou (p. 15 sq.), afară doar de curioasa afirmaţiune, strecurată într’o notă, că «până azi Românii preferă muntele şesului («Alfold) şi rareori ajung până la şes (Ebene)». Ce vrea să înţeleagă d. Gherghel prin aceasta, nu pricep; văile şi şesurile ţării noastre sunt doar populate
I) Pentru cea clasică, o dovedesc multele greşeli de tipar în cita ţiunile greceşti, d. p. la p. 47.
256
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
toate de Români, şi tot aşa era în sec. XIV, probabil şi într’al XII, şi aşa mai încolo până aproape de origini. Este, o pură legendă că Românii au trăit în evul mediu numai la munte şi că şesurile ţerii noastre au fost pustii.	.
Dupăce d. Gherghel respinge astfel în partea I a lucrării sale teoria admigraţiunei sau a :reemigrării dela sudul la nordul Dunării, în partea II înşiră cunoscutele amintiri mai vechi ale Românilor în Peninsula Balcanică, începând cu sec. X, şi caută să deducă din unele cuvinte şi nume proprii româneşti, că Românii pomeniţi în Peninsula Balcanică sunt veniţi dela nordul Dunării, că ei sunt Daco-Romani. Pănă şi pe Aromânii din Meglen îi aduce din Dacia.
D. Gherghel îşi împrumută în parte argumentele din studiile lui B. P. Hasdeu, pe care le numeşte < epocale şi de model» (bahnbrechend und vorbildlicli). Dar din părerile d-sale aproape nici una nu resistă criticei. D-sa nu izbuteşte de loc să ne facă convingerea că Vlahii, despre cari vorbesc scriitorii bizantini şi documentele sârbeşti, sau că Maurovlahii lui Presbyter Diocleatis ar fi din Dacia traiană. Nimic nu indică această origine a lor; nici chiar numele Şerban, Ursul, Radul etc./TV cari pot să fie la sud tot aşa de indigene ca la nord.
D. Gherghel a adunat cu sârguinţă fel de fel de date din literatura respectivă, greşeşte însă aproape totdeauna când vrea să dea o explicare proprie; vezi d. p. explicarea cuvântului Basaraba sau Basarab din Baş (Bas)-arab = cap de Arap (p. 20); a expresiei «pa'is (pays) du Soudan Assan» == terra Assani (p. 37), unde Soudan este evident turc. Soltan (cf. Şoldan), nu Sudanul din Africa, «în.care n’au locuit nici odată Români zice d. Gherghel; a numelui Cernaskyî torg = Cern Askyî torg, adică târgul Negrilor Iaşi s. Alani (p. 38 ; în realitate e vorba de Cernăuţi: Cernovskiî torg) ş. a. m. d.
Se înţelege că etimologiile numelor de popoare sau de ţări cu cari se ocupă d. Gherghel sunt foarte greu de găsit şi că filologii vor întrebuinţa încă multă muncă şi multă fantasie, ca să le găsească. Nu le-au explicat erudiţi de mâna întâia, cum au fost Zeuss, Tomaschek, Hasdeu, ş. a. Cum erâ să le explice d. Gherghel, a cărui erudiţie este întreagă împrumutată ? Spiritele mediocre să se ocupe cu lucruri mai pozitive, cu probleme unde sârguinţă are mai mult rol decât irîgeniositatea şi fantasia.
D. Gherghel a cetit, se vede, foarte mult, ca să-şi compileze broşura. I-a rămas totuşi necunoscute unele studii importante. Astfel, afafră de broşura citată mai sus a d-lui Onciul, d-sa nu cunoaşte nici unul din articolele d-lui G. Murnu despre Românii din Peninsula Balcanică (au fost publicate în «Convorbiri Literare» şi în «Analele Academiei Române»), nu cunoaşte nici articolul meu din «Convorbiri» despre Românii din Serbia veche, nu cunoaşte nici Istoria limbei române de O. Densuşianu (Histoire de la langue roumaine), o carte fundamentală pentru toate chestiunile privitoare la începuturile limbei şi naţionalităţii române.
Păcat că atâta muncă a fost cheltuită în zadar. Chestiunea de care se ocupă d. Gherghel în broşura'sa n’a făcut prin aceasta nici un pas înainte.
I. Bogdan.
CESTIUNI SOCIALE
O FACULTATE PEDAGOGICĂ PENTRU ÎNVĂŢĂTORI
Membru al Acad. Homâne.
In mai multe rânduri corpul didactic primar a cerut prin congrese înfiinţarea unei facultăţi pedagogice pentru învăţători după cum este o facultate teologică pentru preoţi.	•	"
lată cum se motivează această cerere: a) Se constată, chiar de către învăţători, că şcoalele normale dau o cultură insuficientă pentru cariera de învăţător. Această constatare se întăreşte prin rapoartele comisunilor de examinare pentru înaintarea pe loc, pentru definitivat şi pentru examenul de capacitate.
Mai ales de când învăţătorilor li se cere mai multă activitate ca altă dată, de când li s’a dat un rol de factor important în mişcarea de tot felul a satelor, singuri ^recunosc lipsa de cultură şi în acelaş timp lipsa de pu-jtere pe care o dă cultura în genere şi câte odată recunosc lipsa de autoritate morală şi socială pe care ar da-o un titlu academic.
tb) In atingerea directă cu învăţătorul este preotul-Ori, preotul este acum sau absolvent al unui seminar cu opt clase (şcoala normală absolvită de învăţător are numai şease clase) sau este licenţiat în teologie şi prin urmare egal în titluri cu judecătorul, cu administratorul de plasă, cu profesorii de liceu etc. In faţa lumei şi mai ales în faţa autorităţilor, preotul licenţiat trece înaintea învăţătorului, prin urmare, fără să vrei, să iscă discuţii întemeiate pe neegalitate culturală şi ea urmare antagonisme sociale între cler şi corpul didactic.
c)	Nu numai ca prestigiu social preotul trece înaintea învăţătorului dar chiar şi din punct de vedere material: licenţiaţii în teologie sunt mai bine plătiţi ca alţi preoţi şi îndoit ca învăţătorii. Unde se mai pune că preotul este alegător în colegiu I, pe când învăţătorul votează la al III-lea.
d)	Nici activitatea Băncilor Populare n’a contribuit cu mult, căci preoţii s’au silit să ajungă în număr pe învăţătorii din Bănci, după cum se constată din Anuar (cam 3500 şi unii şi alţii) şi apoi n’au putut utiliza Băncile pentru mărirea prestigiului. Nici nu s’âr fi putut utiliza, căci Băncile nu sunt numai în mâinile învăţătorilor, în Bancă sunt adesea şi alţi factori ca: preotul, proprietarul, notarul..
e)	Cât priveşte examenul de înaintare pe loc nu a ridicat decât prestigiul maternii al învăţătorului, căci faţă de examinarea sumară ce cuprinde acest examen cât şi de uşurinţa cu care s’a luat de mulţi, înaintarea pe loc nu constitueun titlu mai mult şi nici cel puţin egal cu al preoţilor.
Aceste motivări cât şi altele de natură şcolară, au făcut pc corpul didactic primar să ceară înfiinţarea unei facultăţi de pedagogie similiară cu acea de teologie.
C6rcroa este dreaptă, mai ales că mulţi dintre învăţători, văzând că nu au nici o posibilitate de înaintare şi de egalizare în cultură cu alţi factori culturali, cu
NOUA REVISJ'A ROMÂNĂ
257
cari vin zilnic în contact, şi-au format şi au adoptat • doctrini greşite de egalizare în jos, desconsiderând pe cei ce sunt superiori prin titluri. Această stare de lucruri alimentată de propaganda votului universal, care tinde să niveleze pe oameni din toate punctele de vedere, ne-a dat ocaziune să o vedem înfăţişată de învăţători sub forma desconsiderării celor mai superiori decât ei în grad social şi cultural. Nu e nevoie de exemple. Este o psihologie greşită; origina ei trebue căutată în starea de îngrădire culturală ce li s’a făcut din toate părţile. Cum se va mântui învăţătorimea de aceasta ? Prin crearea unei facultăţi pedagogice, răspunde^ congresul.
Dar o asemenea facultate există. Facultăţile noastre-de filosofie din Bucureşti şi Iaşi au catedre cari com-plectează o cultură pedagogică: catedra de logică, psihologie, etică, pedagogie generată, istoria pedagogiei, pedagogia experimentală, seminarul pedagogic propriu zis, cât şi seminariile de pe lângă fiecare din acesfe catedre ar fi suficiente pentru trebuinţele pedagogice reclamate de învăţători.
Se pune întrebarea: cum ar putea învăţătorii să urmeze aceste cursuri ? Sunt două căi: sau echiva-lându-se diploma şcoalei normale de învăţători cu liceul şi dându-se examene pentru clasele din cursul superior, în cazul când se urmăreşte dobândirea licenţei în filosofie, sau, fără să se treacă diferenţa de liceu, numai audiindu-se cursurile facultăţii cu învoirea decanatului, (conf. legei) în cazul când aspirantul doreşte numai să-şi complecteze cultura, pentru a obţine un certificat de frecvenţă *)
In cazul întâiu întâmpinăm o dificultate: un învăţător care ar trece un examen pentru diferenţa de liceu şi ar fi obligat de Stat să urmeze cursurile facultăţii de litere şi filosofie, (altfel nu i s’ar da concediu) după ce îşi va lua licenţa nu se va mai întoarce la catedra de învăţător, având alte căi deschise. Şi în cazul acesta perde învăţământul primar, pentru că nu se mai reîntorc în învăţământ, pe când preoţii, cari învaţă la facultatea de teologie se reîntorc la parocliiile lor, ne-având alte căi deschise, dându-li-se în acelaş timp o leafă deosebită ca celorlalţi preoţi.
Dacă este vorba de complectarea şi desăvârşirea culturii personale şi profesionale a învăţătorilor, fără a se tinde la o licenţă ce-ar deschide alte ' căi de cât ale învăţământului primar, atunci se poate foarte bine audia cursurile facultăţii de litere şi filosofie, înfroducân-du-se un anume examen, dela care s’ar obţine un certificat de frecvenţă, care ar fi ca o licenţă specială pentru normalişti Ca urinare ar fi fără rost o nouă facultate de pedagogie.
Când normaliştii cu licenţa în filosofie ar fi preferaţi la profesoratul şcoalelor normale, sau când, retră-gându-se în învăţământul primar, i-ar aştepta o soartă 1
1) U11 certificat de frecvenţă şi de examen a anumitelor cursuri de facultate ar trebui cerut învăţătorilor cari se prezintă la înaintarea pe loc şi în acest caz n’ar mai fi nevoie de alt examen. Bine înţeles un asemenea învăţător ar trebui plătit ca un teolog cel puţin.
mai bună, echivalentă cu acea a preoţilor licenţiaţi, de sigur că licenţa în filosofie pentru normalişti ar fi de preferat, de oare ce produce anumite avantagii sociale iar învăţătorilor şi odată cu ei întregului corp didactic primar li s’ar da o satisfacţie faţă cu situaţia clerului presărat astăzi cu licenţiaţi.	‘
In starea de astăzi, neîncetat vom asista la «acuzaţii» de insuficienţă culturală,,cu temeiu şi fără temeiu, aduse învăţătorilor, chiar pe cale oficială, cum sunt acele publicate de d. Bogdan-Duică. '
Notă.— Intre preocupările Universităţii Populare din Bucureşti, ce se va înfiinţa în curând, este şi ţinerea unor serii de cursuri corespunzătoare culturii personale şi profesionale a învăţătorilor. Aceste cursuri ar fi potrivite de ţinut în timpul vacanţiilor şcolare, când membrii corpului didactic dispun de timp pentru aşa ceva. In cbipul acesta şi în mod practic s’ar îndeplini unul din dezideratele cerute prin congresele învăţătoreşti. Asemenea cursuri se ţin în timp de vară şi la lena, sub conducerea profesorului Rein.
■	Gr. Tabacaru
LITERATURA
CITITORULUI *).	•
Când imaginele tunici trec prin fa(ă-mi, emefere, Naşte ’n gândul meu atâta răsvrălire şi durere, încât, uersu-mi izbucneşte din obărşia-i adâncă,
Ca izvorul ce ţâşneşte sfărâmând pietroasa stâncă.
Cititorule, mă iartă, tu care’nţelegi ce-i dorul,
Dacă versul meu războinic nu e clar cum e izvorul, Nu e limpede ca cerul când nu’l turbură furtuna, Căci, furtună necurmată viaţa mea a fost tnlr'una.
Dacan sgomolele aspre, note dulci au să'ţi răsară, b că sufletu-mi odată, fu o caldă primăvară, Pesle-al cărui cer feeric, norii negrii şi geroşi,
S’au întins intunecându-mi anii mei cei mai frumoşi.
Unde-i lumea minţii mele, inainte-i să mă’nchin,
In cântări fermecătoare, setea inimii salin ?
Cine va lojii nămeţii cari'n jiieplu-mi stau grămadă'? S’ar vedea ce flori frumoase au crescut jie şutit zăjiadă.
O aluneca inslrunindu-mi ale lirei corzi divine, Imjiuca-voi cu cântarea-mi şi jie critici şi pe mine. Până atunci, am mângâierea, versul meu neprihănit, Că resfringe ’n ritmuri triste dorul unui om cinstii. Piteşti, mi.	Florian I. Becescu
1) Diu volumul „In Valuri“ care va apare în curând.
BIBLIOGRAFII:
Fin. Gârleaim: Din lumea celor cari nu cuvântă. Kdil. Convorbirilor Literare. Buc. 2 lei.
Aurel Elîuile: Musica şi Sunetul. Buc. Tip. Cooperativă, Lei 1.50.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
258
B O B I R C Ă
— Schiţă —
Pe tală-său îl chema Ciumpei, lui îi zice Bobircă' Scundac, cu picioarele încovoiate, cu un umăr lângă ureche, săltăreţ şi glumici, cu mutra lui- speriată de iepure, Bobircă e bărbierul satului. Duminica numai la han e mai multă gloată decât în bătătura lui brăzdată cu straturi de legume, cu măsuţa rotundă pitită între flori înalte de nalbă. Supt craca de verdeaţă înfiptă în stra-şină, dichiseşte lumea.
Aşează omul pe o retezătură de buştean şi îi leagă de gât un şervet de nu-s potăi destule în sat să-l latre de curat ce e. După ce-i trece daracul de pieptene prin viţe, îi răstoarnă găvanul în cap —găvanul în care săptămâna ciugulesc puii de curcă urzici amestecate cu mălaiu. Din buză, ce prisoseşte jur împrejur, îl retează cu foarfecile boante, care mai mult rup decât tae. Vinovatul, cu beleaua în cap, se uită în pământ, prostit, cu braţele în poală. II chilugeşte la ceafă, îl scurtează pe la urechi, şi pe urmă, după ce-1 face ca pe naiba, îi dă drumul:
—	Altul la rând; talia doua !
Laţele de pe jos nu le-ar aduna pentru nu ştiu ce.
înadins le lasă pe unde cad; aşa e bine: berechet; să şe ştie că la prăvălia lui Bobircă se îmbidzesc muşterii.
Al care vine la rând, un nădrăgilă oacheş şi ciap-cân, a slujit şi el trei zile argat la curte şi se crede mai ceva... Asvărle pălăria de pâslă cât colo, crăcănat, îşi petrece mâna aspră prin barba ghimpoasă care hâr-jie ca o pilă:	.
—	Să mi-o dai jos, meştere.
Cum îl vede pe Bobircă bălăcind coaja de săpun în strachină, întinde gâtul, apasă cât poate buzele una într’alta După ce-1 face tot una de clăbuc, căpătâiul curelii punctat de colţii ce-i atârnă la brâu, i-1 bagă, pe neaşteptate, în gură.	.
—	Strânge, Caloiane! Acuşica-i de tine...
Mulţumit, îşi poartă privirea neastâmpărată împrejur,
mehenghiu, asvârle mâna ciolănoasă pe cureaua întinsă, în sus, în jos: lip! lip! zorit, îşi ascute briciul,
E prea slab, cu fălcile supte, ca să-i întinză pielea îi vâră leafa lingurii în gură de-i scoate o gâlcă p’a-tâta. Şi-l ia la refec. Trage odată uşor... uşor cum alunecă grapa prin curătură. Al cu lingura nu poate să vorbiască. Mestecă limba de colo până colo: o bate de cerul gurii... de durere.
Cu ochii holbaţi, l’auzi oftând :
—	Hărşt! şi ridică dintr’un picior.
Da Bobircă, neclintit:
—	Nu mişca. Sânt cu briciu’n mână!
Custura scârţie pe falcă la vale; barbă, carne, ce-i vine ’n cale, nu alege — curăţă tot.
—	Hârşt! face iar ăl de pe buştean, şi, fript, saltă piciorul celălalt.
—	Nu intra ’n briciu, n’auzi ? — se răsteşte Bobircă
la el — nu intra!	'
Rabdă rumânul ce rabdă până ce îi propteşte amândouă mâinile ’n piept, răcnind :
—	Stăi! m’ai tăiat adânc !
La atâta tevatură un praf de sare e prea destul- -şi îi strămută lingura în falca cealaltă. Ciopârţit, da scăpat cu zile, stă omul puţin terechiu, oţăreşte din ochi şi se minunează singur, muteşte. Tacticos, ia apă din cofă, mai la o parte, se clăteşte pe faţă. îndreptat de mijloc, pipăi ndu-şi crestăturile, se gândeşte că până Duminică nu mai intră în bleaul de foc al Iui Bobircă, şi-i pare bine. Ochii fac câteva cute pe la margini, buzele se ’ntind şi ele: râde creştinul: arde-te-ar terciu să te arză!» Când e vorba de scos vre-o măsea, ehei! atuncia se schimbă lucrurile. Ce asta-i jucărie ? Intâiu
cotrobăe prin gură ca într’un iad, hâţână măselele din ţâţână până înnimereşte pe cea cu racila :
—	Aoleo !
—	Atât am vrut! mi-ajunge.
Nici una nici două, îi leagă mâinile la spate fedeleş şi la pământ! Nevasta lui Bobircă îl ţine de picioare, băiatul i se apasă ciumă pe umeri cât ce poate. Ca să nu răcnească, şi să nu se afle cumva ce mână uşoară are Bobircă, îi pune şi căluşul. O mână încleştată pe frunte, rezemat cu genunchiul în piept, înfige cleştele; îl răsuceşte odată strâns, şi cu ochii inchişi, smuceşte. Când îi vine lui, în loc de una mai iese şi cu câte două măsele odată în vârful fierului. Iar de se brodeşte ca sângele să nu vrea să se opriască numai cu clăteli înteţite de apă rece, atunci Bobircă al meu are alt leac: astupă gingia cu pământ galben.
Zice careva de pe delături:
—	Te duru, vere ?
O ia înainte Bobircă, răspunde el, cu ifos:
—	Intreabă-mă pe mine ? Ia acolea o pişcătură de purice, să zic.
Când nu-i merge briciul, se aşează în poartă, line pe genuchi o carte deschisă, să-l crează lumea învăţat
V. Cioffec
F RAGMENT K
Voltaire.
l:ssaijs Voi, II.
— Nu ştim nici ce suntem, nici ce vom fi. E un gând înalt, solemn, aproape înspăimântător pentru fiecare individ, acesta că influenţa lui pământească, care a avut un început, nici odată nu va avea un sfârşit, prin toate veacurile, fie el cel mai puţin însemnat dintre noi. Ceeace s’a făcut s’a făcui; s’a amestecat cu nemărginitul, veşnic viul şi veşnic activul Univers, şi va lucra într’ânsul, spre bine sau spre rău, pe faţă sau în taină în vecii Vecilor.
Viaţa fiecărui om este ca obârşia unui râu, ale cărui mici începuturi sunt vizibile tuturor, dar al cărui curs şi soartă ulterioară, aşa cum şerpuieşte în întinderea anilor infiniţi, numai a A-tot-Ştiitorul le poate desluşi. Se va amesteca oare cu pârâiele vecine, ca un tributar, sau le va primi ca stăpânul lor?
Are să rămână un râuleţ fără nume şi apele lui de nimica, printre milioane de alte pârae şi râuleţe, vor mări apele vreunui fluviu ai lumii ? Sau are să fie el însuşi un Rin sau o Dunăre, care va curge până în ţările cele mai depărtate, iar albia lui o graniţă veşnică pe glob, apărarea şi drumul mare a multor regate şi continente întregi? Nu ştim; ştim numai în orice caz că drumul lui este spre marele ocean ; că apele lui, chiar de ar ţine într’un pumn, sunt aici, şi nu pot fi nimicite nici veşnic întoarse înapoi.
On Heroes, V.
Oamenii vorbesc prea mult despre lume. Fiecare din noi aici, meargă lumea cum o vroi, nu are o Viaţă a Iui de cârmuit ? O singură Viaţă; o scântee de timp între două eternităţi; nici odată nu vom mai avea parte să ne întâlnim cu ea! Ar fi bine pentru noi să trăim
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
259
nu ca nişte nebuni şi nişte simulacre, ci ca nişte înţelepţi şi nişte realităţi. Mântuirea lumii nu ne va mântui, precum nici prăpădul lumii nu ne va nimici. Ar trebui să privim spre noi înşine; este un merit în «datoria de a stâ acasă I» Şi, la urma urmei, ca să spun adevărul, eu nu am auzit nici odată despre «lumi mântuite» într’alt chip. Mania aceasta de a mântui lumea este o însuşire a secolului al XVIlIrlea cu sentimentalismul lui gol. Să nu-1 urmăm prea departe. Cât despre mântuirea lumii o voi lăsă cu încredere în grija Ziditorului lumii şi mă voi gândi mai mult la propria mea mântuire, pentru care am mai multă cădere !	.
French Revolution I,
17, l.
Omul şi Viaţa lui nu se sprijine pe ceva şubred şi pe 'Minciună, ci pe soliditate şi' Adevăr. «Ădevărul cel mai umil e bine venit chiar în locul celei mai regale aparenţe ! Adevărul de orice fel produce pururea adevăruri nouă şi mai bune; astfel stânca aspră de granit, se fărămiţeşte la pământ, sub binecuvântatele influenţe cereşti; şi se acopere cu verdeaţă, cu fructe şi umbră. Iar cât despre Falsitate, care, tocmai în chipul contrar, ajunge din ce în ce mai falsă, — ce poate şi ce trebuie să producă, la maturitate, dacă nu moarte, şi să se descompună, încet sau repede, ca să se întoarcă la Părintele ei, — desigur în flăcări de foc?
Fr. Revol. I.
’	Vi. iu.
Nici o minciună nu poate să trăiască vecinie.
Adevărul însuşi trebuie să-şi schimbe vestmântul, din timp în timp, şi să se nască iarăşi. Dar toate Minciunile au o osândă de moarte scrisă împotriva lor în Cer; şi încet sau repede, fără încetare, fiecare înaintează spre ceasul ei.
Fr. Revol. v. I.
b. II. ci, III.
Ori unde găseşti o Minciună care te apasă, dă-o la o parte. Minciunile trăiesc numai ca să fie înlăturate; ele aşteaptă şi cer serios să fie înlăturate. Numai gân-deşte-te bine în ce spirit ai să le dai la o parte; nu cu ură, cu o furie nesocotită şi egoistă; ci în limpezime de minte, cu un zel cucernic, cu blândeţe, aproape cu milă. Nu e aşa, nu vei înlocui Minciuna înlăturată cu o nouă Minciună, ceeace ar fi din partea ta o nouă nedreptate, obârşia multor altor Minciuni ? Căci atunci sfârşitul trebii ar fi mai rău decât începutul.
Past and Present
I. eh. II.
Nerozii îşi închipuiesc, dacă judecata unui lucru rău e amânată, că nu e altă dreptate aci pe pământ, decât cea întâmplătoare. Judecata unui lucru rău e de multe ori amânată o zi sau două, un veac sau două, dar este sigură ca viaţa, sigură ca moartea !
In centrul vârtejului lumi, astăzi ca. şi în vechime, sălăşluieşte şi grăieşte un Dumnezeu. Marele suflet al lumii este drepl. O frate, mai e nevoie acum, în această târzie epocă de experienţă, după optsprezece se-
cole de predică creştină, să-ţi amintesc un astfel de fapt', pe care tot felul de Mahometani, de vechi Romani, de Evrei, Sciţi şi Greci păgâni, şi într’adevăr mai mult sau mai puţin toţi oameni pe care i-a făcut Dumnezeu, au ajuns la o vreme să-l pătrundă; pe care şi tu îl bănuiai odinioară: Că este o dreptate aci pe pământ; şi că, la urma urmei, nu e nimic altceva de cât dreptate! Uitând asta, ai uitat totul. Nimic nu-ţi va mai isbândi: cum ar mai putea? Ai întregul Univers împotriva ta. Nici oisbândă: numai o aparenţă de isbândă, pentru o zi sau două, înălţându-se tot mai sus, — spre Stânca Tarpeiană.
•	Past and Present I.
eh. II.
Cât adevăr în vechia fatţulă a Sfinxului, care sta la drumul mare punând ghicitori trecătorilor şi prăpădind pe cei care nu-i puteau da răspunsul! Un astfel de Sfinx este Viaţa asta a noastră pentru toţi oamenii şi toate societăţile de oameni. Natura, ca şi Sfinxul, e de un farmec ceresc şi o drăgălăşie femeiască; faţa şi pieptul îi sunt de zeiţă, dar se termină în ghiare şi trup de leoaică. Este într’ânsa o frumuseţe cerească,— ceea ce însemnează cerească rânduială, supunere la înţelepciune ; dar este şi un întuneric, o ferocitate, o fatalitate,- cari sunt infernale. Este o zeiţă, dar una încă nedesrobită din închisoare; o zeiţă încă pe jumătate închisă,—partea articulată, fermecătoare încătuşată încă de cea nearticulată, chaotică. Cât de adevărat! Şi nu ne pune gh'citori ? Pe fiecare om nu-1 întreabă ea zilnic, cu o voce blândă, dar cu un înspăimântător înţeles: «Cunoşti tu însemnătatea Zilei acesteia? Ce poţi face astăzi ? Ce poţi încerca să faci astăzi ?» Natura, Universul, Soarta, Existenţa, oricum am numi acest mare şi imposibil de numit Fapt în mijlocul căruia trăim şi ne luptăm, este ca o cerească mireasă şi cucerire pentru cei înţelepţi şi viteji, pentru cei cari sunt în stare să-i priceapă poruncile şi să le împlinească; un duşman nimicitor pentru cei ce nu sunt în stare. Răspunzi la ghicitoarea ei, este bine de tine. Nu răspunzi, treci pe lângă dânsa fără să o bagi de seamă, va răspunde singură; şi deslegarea va fi pentru tine un lucru de dinţi şi ghiare; Natura e o leoaică mată, surdă la rugăminţile tale, sfâşiind cu cruzime. Tu nu eşti logodnicul ei biruitor; eşti victima ei schilodită, asvârlită în prăpăstii, ca un rob dovedit trădător, mişel.
Cu Naţiunile e ca şi cu indivizii: Pot să deslege ghicitoarea Soartei? — Aceasta este taina tuturor oamenilor nenorociţi şi tuturor naţiunilor nenorocite. Au uitat Adevărul interior şi s’au luat după aparenţele de adevăr exterioare. Au răspuns rău la întrebarea Sfinxului. Oamenii nerozi nu pot să răspundă bine! Oamenii nerozi iau aparenţele trecătoare drept fapte eterne, şi rătăcesc din ce în ce mai mult.
Past and Present.
UI. h. l.VJ.
. Orice muncă, fie numai torsul bumbacului, este nobilă ; numai munca e nobilă: s’o spunem şi s’o susţinem încă odată. Şi în acelaş chip, orice demnitate e dureroasă;
✓
260
NOUA RKVlS'l'Â ROMÂNĂ
viaţa tihnită nu e făcută pentru oameni, nici pentru zei. Viaţa tuturor zeilor ni se înfăţişează ca o sublimă Tristeţe, — străşmeia Luptei infinite împotriva Muncii infinite. Cea mai înaltă religie a noastră e numită «Cultul Durerii». Pentru fiul omului nu c cunună mai nobilă decât cununa de spini! — Lucrurile acestea, în vorbe spuse sau şi mai bine în instincte viu simţite în fiece inimă, erau odinioară bine cunoscute.
.	. Thomas Carlyle.
Din englezeşte tic C. Antonimie
IMPRESII
DOI COPII
Judec altfel ca oamenii zilei.
îmi place să scot din întunecime lumina, căci în întunecime zace adevăr ascuns, şi adevărul ascuns e ca briliantul. Cu cât îl aduci din mai mare adâncime, cu atât e mai preţios. '	.
Astfel cuget şi despre oameni şi despre sufletul lor. Omul este o suprafaţă, iar sufletul este o adâncime. In om sunt adevăruri trecătoare, în suflet sunt adevăruri veşnice.
Adevăruri veşnice sânt: iubirea şi ura, din una se face viaţa, din a doua se micşorează lumea. In iubire se desfac toate, în ură mor toate. In iubire sânt oamenii zilei, în ură sânt oamenii adevăraţi: omul, care s’a născut din ura lui Dumnezeu cel biblic...
Caut în oameni totdeauna sufletul. Unii oameni făr’ să ştie îşi râd, îşi plâng, îşi beau sufletul — alţi oameni îşi ascund sufletul în adâncime, ca pe un magnet negru—ţi nu-1 poţi vedea decît numai scos de ură, căci ura e cea mai adevărată lege a firii omeneşti, în ură e sinceritate—căci iubirea sinceră e deja o minciună....’
Am văzut doi copii pe stradă.
Unul era bălan şi vioi, dar hainele lui erau sdren-ţuite—în ochii lui vorbea casa rece a părinţilor, prânzurile neprînzite şi visurile nevisate ale proletarului.
Al doilea copil era fin şi nervos ca o sonată de Cho-pin—avea ochii albaştri, plini de un foc albastru, pe care foc numai în ochii heterelor l’ai putea vedea.
S’au întâlnit ca doi prieteni şi au început astfel:
—	Am auzit Petre, că ţi-a murit sora. A zis «domnişorul».
—	Da—a răspuns «proletarul...
—	Şi de ce nu jelueşti?
Micul proletar a răspuns rece:
—	De ce să jelesc ? Doar mâine moare şi cealaltă.
—	Irma ?	'	'	.
—	Da, Irma...
—	Şi atunci vei jelui ?	'
—	Nu. Va muri şi a treia. Atunci a zis tata, că-mi
cumpără haină neagră...	:
Domnişorul a tăcut puţin, apoi zise iar :
—	De ce a murit sora ta? Şi de ce mor şi celelalte?
—	Pentru că munceau la fabrică!...
Domnişorul după o lungă pauză începu iarăş :
—	Ieri a fost nunta surorci mele. Vezi, haina mea cea nouă ? Aşa că-s frumoşi nasturii ?
Şi în jurul nasturilor s’au aprins la ceartă copii—In sufletul domnişorului era suprafaţa—în micul proletar era deja adâncul: ura. Oh, în ochii copilaşului muncea adâncul—şi mă gândeam, că în copiii ăştia se luptă două puteri mari.
Tn unul era pacea şi îndestularea viitorului —1 In al doilea furtuna neizbândelor, revolta tăcută şi sălbatică a proletarului. Micul proletar vedea în nasturii prietenului său baricadele, care-1 opresc să treacă edenul vieţii,—.«nasturii» erau ţinta urci, căci în nasturi vorbea . sănătatea, cununia, haina de catifea, patul cald şi îngrijirea bună—iar în sufletul lui răsună plânsul muncitoarelor de fabrici, ucise de fosforul alb, pălmuite de soartă şi stoarse de munca de noapte...
9
Spui, judec altfel ca oamenii zilei.
Eu vedeam în copiii cei mici o luptă mare pentru existenţă. In unul vedeam «Societatea»—iar în al doilea, pe «Muncitorul*...
Şi in’am gândit:
Care e aici adevărul ? Iubirea copilaşului alintat de viaţa caldă—ori ura micului proletar, care vedea în nasturii bogatului său prieten, toată sărăcia sa ?
.	COCOSTÂRCUL
Un oraş al Germaniei avea un spirit generos, care vrând să dăruiască ceva pentru cultura germană, a hotărât să clădească un muzău, în care să adune toate «documentele •omeneşti >, va să zică: cărţi, ghete de lac, ochelari, pendule, draperii, rochii, tirbuşoane, etc., etc.
Muzeul ăsta numit: «Casa vieţii» a ajuns supt co-periş la sfârşitul anului trecut.
La inaugurarea muzeului a fost banchet, pompierii au dat serenadă, magistraţii au băut mult vin şi poetul de ocazie â la Ilans Sachs, a cules în rime menue-ul.
După banchet a fost bal şi după bal s’a întâmplat scandalul, căci în viaţă scandalurile să întâmplă după bal şi căsătorie, aceste două virtuţi orăşeneşti...
Preotul anglican (Gottesminne, Gottesmihne) — eşind din muzeu a văzut indignat, că pe poarta muzăului e cioplit un cocostîrg.	-
—	Un cocostîrg cioplit pe poartă! a sbierat popa şi fugind la magistrat, a ţipat revoltat:
—	Un cocostârg! Un cocostârg ! Auziţi d-lor, imo-ralilalc... Şi magistratul, magistrat magistruit în bere şi cântece de vin, a decis că «cocostîrgul cioplit pe poartă să fie îndată înlăturat de pe poartă, căci este imoral*.
Lex Heintze... llahaha...
Cocostîrgul imoral... Bine înţeles, căci când zicem «cocostîrg» zicem deja «prostie omenească».
t
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ	261
Cocostîrgul nu e o pasăre pribeagă, ci aducătoarea de copii, ţinta poveştilor şi morala duhovnicilor — o, ne aducem cu toţii aminte de basm ii cu cocostîrgul, care «aduce din lacul cel mare, copiii trandafirii»... Bietul cocostîrg. El nici când n’a ştiut, că în picioarele lui lungi zace un lung drum al biologiei — el nici când n’a ştiut că e un furnisor de trupuri...
Dar magistratul orăşelului german, e prud şi inconsecvent, când zice că «cocostîrgul e imoral», dacă e imoral cocostîrgul de cc nu e imoral omul, care îmbracă în mit adevărurile — care ascunde subt aripile cocostârgilor sfintele adevăruri ale concepţiei vitale?
Nu dragii mei... Cocostîrgii nu aduc copiii din dac» — căci pe copiii îi aduce la viaţă o pasăre mult mai mare : amorul; care n’are aripi...
Şi nu te revolta cinstit magistrat, căci pe poarta muzeului «Casa vieţii» trebue pus simbolul frunzei de smochină : prin un cocostârg.
Şi nu vă revoltaţi voi, care vedeţi cocostîrgul în toate: în poveşti, în artă, îu literatură, în saloane şi în teatre —căci cocostîrgul, simbolul prostiei omeneşti, e pasărea măiastră, care sboară în toată lumea...
Emil Isa
CĂRŢI NO U I ” * 1 * 3
Tipografiile din România dela 1801 până azi de Gr. Creţu. profesor. Bucureşti, tip. Statului, 1910. 32 pag. în 8°. Preţul
1 leu, la librăria Socec şi la autor (strada Tunari 37).
Lucrarea este un extract, cu îndreptări şi adause, din prefaţa ultimă (1909) a cărţii Tipografiile, Xi/ografiile, Librăriile şi Legătoriile din Bârlad, scrise de autor (mai ales), in colaborare cu economul I. Antonoviei, de care carte ne vom ocupa îutr’unul din numerele viitoare Broşura d-lui Creţu cuprinde însemnarea tipografiilor din toate localităţile ţării: 50 comune urbane, între cari se numără îu primul rând cele 4 oraşe cu scaune mitropolitane şi episcopale (Bucureşti, Iaşi, Buzău şi Rămnieul-Vâlcii) şi 3 din Basarabia retrocedată (Bolgrad, Ismail, Calmi), apoi tipografiile din
3 mănăstiri (Neamţul, Căldăruşanii şi Manolea-Sitceava, aceasta rusească) şi din 5 comune rurale, cu firmele, proprietarii, datele, uneori şi stradele, dând atenţia cuvenită celor 16 contre mai importante din punctul de vedere al numărului, însemnătăţii şi vechimii tipografiilor, în special celora din amândouă capitalele.
Autorul înseamnă anume 93 tipografii de după 1801 din Bucureşti, începând cu a Mitropoliei, înfiinţată la 1678, şi arătând că azi (1909,) sunt 54; 43 din Iaşi, unde întâia fu cea «Domnească- dela Treierarhi 1641—46 şi a doua a Mitropoliei 1679-1848, în 1906 erau J3 [azi numai 10]; 3 Buzău, a Episcopiei dela 1691, reîncepe 1834, cea din 1832 adusă dela mitropolie fiind provizorie, azi 5 ; 3 Râinnicul-Vâlcii, a Episcopiei 1705 - 1827 şi 60—66, azi 3; înăn. Neamţul 1807 —83; 7 Craiova, întâia C. Leca 1838—46, azi 8; 10 Brăila, unde încep I. şi G. Penescu, 39—41, azi 9; 16 Galaţi, prima Francisc Momferrato 47—71, azi 10; 4 Focşani, începând Comis. contrală 60-62, azi 5 ; 2 Bolgrad, l-a Şcoalei centrale 61-78; Botoşani, Ploeşti, Bacău 66; Severin 68, Bârlad 69, Roman 70.
Din celelalte oraşe vorbeşte mai mult despre tipografiile dela Fălticeni 1873 şi, în'mota 4, pag. 25, combinată eu alta finală din o foac volantă rezumâtoare intercalată, despre cele dela Târgovişte, unde reîncepe T. Mihăescu 1874 (nu 73), dupăce funcţionase odinioară altele 3 : Dim. Liubavici, nepo-
tul lui Bojidar Vueovici, 1545—47, cea «Domnească» 1649—52 şi a Mitropoliei (Antim Ivireanul) 1709—15 şi 1725. Scriitorul găseşte aici prilej de a arăta noua sa părere că ieromonahul sârb Macarie, mitropolit dela 1512, după altul tot sârb (Maxim), trebue să fi lucrat dela 1507—12 cele 3 cărţi slavice bisericeşti la Curtea-de-Argeş, unde era scaunul mitropolitan.
Cea dintâi tipografie existentă într’un sat e cea dela Mu-săteşti-Argeş a societăţii «Cultura ţăranilor», de sub conducerea lui C. Dobreseu-Argeş, caro o cumpără în 1892 cu bani dăruiţi de fostul episcop Ghenadie.
Urmează localităţile unde activitatea tipografică s’a întrerupt pe un timp sau pentru totdeauna, apoi un paragraf despre bostoane şi teascuri de lemn şi de tuciu, în sfârşit altul mai Iuug (pp. 28 -31), despre maşinele cilindrice austriace. (Miiller, urinat de Ldser şi de Ivaiser, cum şi Sigl din Vie-na), germane (Ivonig ct Bauer de lângă Wurzburg, Augs-burg-societate, Albert et Co. din Frankenthal, toate acestea în Bavaria) şi câteva franceze (Marinoni, Alauset-Paris) din 25 de locuri: Măn. Neamţul, Iaşi, Bucureşti, Focşani, Craiova, Galaţi, Brăila, Roman etc. Aşa stareţul Neonil cumpără pentru măn. Neamţul presa de format 6 dela fabrica Leo Miiller succesor Witwe in Wien 1845, dela care aduse una şi losif Kopainig din Bucureşti în acelaş an şi probabil şi
G.	Asachi dela Iaşi în 1849; însă a lui Kopainig a stat 7 ani în nelucrare din pricina lipsei unui maşinist capabil Constată apoi că cele mai apreciate prese mecanice în ţara noastră au fost cele de Augsburg, din cari şi azi multe funcţionează la cele mai mari stabilimente de aici : Stat, fraţii Gbbl, Socec.	'
In nota dela p. 5—6 se indică izvoarele generale.
Izvoarele speciale se dau în notele respective cari în genere sunt instructive din multe puncte de vedere, cu deosebire discută datele înfiinţării tipografiilor, când ele prezentă greutăţi, combătând uneori chiar arătările patronilor: G. Asachi din Iaşi, î. Eliade, Nae Miulescu (firma), Luigi Caz-zaviilan din Capitală, Momferrato-Galaţi.
Chestia datei (1 Apr. 1839) când s’a întemeiat tipoprafia Colegiului Sf. Sava, din care s’a născut actuala imprimerie a Statului, se desbate în mod magistral, în nota 3, pag. 8—11. însemnate sunt asemenea notele relative la tipografiile cele mai vechi: ale mitropoliilor şi episcopiilor, tipografia dela Cişmeaua lui Mavrogheni^de aici a dr. Caracaş, Topljceanuşi Clinceanu (1818—30), în care se imprimă proclamaţia lui Tu-dor Vladimirescu din 1821 şi care dela Oct. 1830 deveni a lui Eliade; cea de muzică bisericească a lui Petru Efesiul, prima de acest fel din tot Orientul (1820); I. Eliade (Alartie 1830 —48 şi cu Asociaţi 59—65); Z. Carcalechi (1838—57); — cea Elineaseă din Iaşi (1813—21); .«Ins.titutul Albinei» a lui G. Asachi (32—75); «Cantora Foaei Săteşti» a lui M. Cogălni-ceanu (40—46); «Buciumul Roman a lui T. Codrescu (50—94 —906), «Junimea". (66—71) şi Naţionala» (72—azi); — măn. Neamţul;—Momferrato din Galaţi.
In nota finală se citează o sumă de cataloage de ale tipografiilor, pe când altele s’au amintit la locurile respective. Asemenea se arată biografiile şi portrele multor tipografi şi mişcarea atelierelor tipografice. Din. Adause relevăm tipografia clandestină a.lui C. A. Roseti dela 65—66, adusă de la Paris de F.ug. Carada, din care au eşit mai multe publicaţii contra lui Cuza Vodă.
Ediţia II de 32 pag. a /'re/c/ri din 1907, anexată la mai toate exemplarele broşurei, o completează prin multele note relative la tipografiile de după 1860. Nota dela sfârşitul ei se ocupă de xilograful grec Dim. Contoleos Romanos din Iaşi 1803 şi. de începuturile litografiei lui Asachi
Din toate acestea rezultă că lucrarea d-lui Creţu este foarte preţioasă.
Dorim ca d-sa să publice cât mai cărând întreaga sa lucrare despre lipopraftilc, xilograftiile, litografiile, librăriile şi legătoriile din România, in sec. XIX, aşa cum o anunţă la începutul studiului.
C~

262
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
NOTE 51 INFORMAŢII
Evul mediu italian în poezia lui Carducci.— D. Ramiro Ori iz, conferenţiar de literatura italiană la universitatea din Bucureşti, şi-a tipărit» în broşură lecţia de deschidere a cursului său. In cincizeci de pagini, care au ca titlu „Della Figitrazione Storica del Mediocno italiano nella pocsia di Giosuc Carducci. (N'apoli 1910) d-sa schiţează evoluţia inspiraţiei istorice în opera poetică a lui Carducci.
Poetul „Odelor barbare14 rusesc numit încă pe când era In viaţă „il Poeta della Storia44 căci nimeni altul n’a ştiut să reînvieze ca el antichitatea clasică şi cea medievală, atât în faptele mai de seamă Cât şi în personagiile de frunte ale lumilor apuse. Studiase istoria cu o dragoste nemărginită şi pasiunea pentru această disciplină, ne spune un biograf al său, l-a însoţit toată viaţa.
D.	.Ortiz se ocupă numai de figurile evului mediu italian în poezia carducciană, lăsând la o parte inlluenţa clasicismului elen şi roman, care totuşi alcătueşte nota fundamentală a sufletului păgân al marelui poet italian.
Carducci în desvoltarea vieţei sale • artistice a văzut in diferite chipuri evul mediu. I.a început ni l-a cântat ca o epocă de aur, când ideile de patrie şi libertate găseau ecou entuziast în inimele generoase ale bătrînilor „del buon tempo antico41. In această fază a vieţei sale, Carducci, e atât de încântat de trecutul medieval al Italiei fiindcă prezentul îl desgustă şi-l întristează.
.E epoca pe care d. Ortiz o numeşte „deU’attesa iinpazi-ente14 — a aşteptărei nerăbdătoare — când poetul foarte pesimist şi abătut de starea tristă a Italiei din zilele lui, o socoate cea din urmă dintre naţiuni şi se refugiază în trecutul ei ca să-şi încălzească sufletul la umbra castelelor cavalereşti,cu tineri plini de. eroism şi fecioare cu inima curată.
Dar evenimentele politice iau alt curs. încep luptele pentru independenţa Italiei. Geniul lui Cavour învinge şiretenia Austriei şi indolenţa lui Napoleon al 111-lea. Se pregăteşte risorgimento al Italiei. Carducci prinde şi el să se entuziasmeze la noile destine ale patriei sale. Prezentul 1111-i mai produce silă şi începe în Giambi ed Epodi să cânte gloria Casei Savoia şi a eroilor prezentului.
In această fază, evul mediu nu mai e epoca roză dinna-inte. Trecutul devine o armă polemică in mâna lui. Când îl batjocoreşte pentru a înnălţa prezentul, când laudă în ironie personagii obscure medievale, pentru a satiriza pe câte unii din vremea lui.
In genere insă, în această fază a operei sale poetice, Carducci e foarte crud cu feudalismul şi viaţa monahală. In-tr'un loc chiar numeşte evul mediu „vârsta blestemată, duşmană a luminei şi a dragostei, peste care moartea apasă cu mii de aspecte iar omul ese din întunericul mănăslirci doar pentru a intra în acela al mormântului".
Tocmai în urmă, când luptele politice sunt sfârşite. Când Italia a IlI-a e întemeeală şi începe să se redeşlepte atâtea energii ce-au stat veacuri întregi adormite, poetul îşi recâştigă liniştea lui şi ne dă o nouă viziune senină şi obiectivă a Evului Mediu.
In Rime nuove şi în câteva din cele mai frumoase ode barbare, în Leggenda di Tcodorico Faida di Comune, Comune rustica, Canzone di Legnano, Carducci, -liber de orice preocupări politice şi anticlericale, ne dă o viziune isTbrică complectă, fantastică în acclaş timp şi reală, admirabil colorată şi totuşi demnă şi senină44.
Broşura d-lui Ortiz va li de folos tuturor acelora ce vo-esc să cunoască opera marelui poet italian şi ar li fost şi mai folositoare dacă autorul ar li însoţit-o de o schiţă biografică a lui Carducci. împletită cu o ochire asupra eve-
nimentelor politice ale Italiei din ultimii cincizeci de ani. Sunt o sumă de evenimente exterioare cari au influenţat direcţia talentului lui Carducci — d. Ortiz le citează şi d-sa adeseori — cari nu sunt de loc cunoscute Ia noi şi cari ar trebui expuse separat spre a înţelege mai bine atât versurile poetului cât şi paginile de cari ne ocupăm.
Acest lucru d. Ortiz l-ar putea face în traducerea românească a broşurei d-sale, pe care auzim că o pregăteşte şi astfel d-sa nu ne va ti dat numai o meritoasă şi erudită scriere acadctnică ci a interesantă lucrare, in acelaş timp ştiinţifică şi literară, care va contribui să facă mai cunoscut şi mai bine înţeles la noi, pe cel mai mare dintre poeţii veacului trecut.
E.	Pn.
Shakespeare şi marea.—Shakespeare trebue să fi fost obicinuit cu vânturile, uraganele şi furtunele care înfuriază marea şi o înnalţă mânioasă şi spumegândă către cer. El a găsit cuvinte cari exprimă spaima şi groaza furiilor mărei, a troznetelor vântului printre catargurile năvilor. Când regele Lear nu mai ştie ce comparaţie să aleagă pentru a exprima cruzimeafetei sale, doar furtuna îi suggereazâ cuvintele potrivite.
Blow, windx. and craci; gour chceks! rage'-! b'.ow I
Pictura fortunei pe care o face Lear e îngrozitoare, unele pasagii ne fac să credem că Shakespeare trebue să ţi văzut -furtuna de pe bordul unei corăbii, atât de puternică e descrierea lui. Din chipul cum îi pune pe marinari să1 vorbească, se presupune că Shakespeare îi cunoştea bine, că se co-borîse până în adâncul sufletului lor superstiţios şi ingenuu şi învăţase expresiile lor teclinice. Cunoştiinţele marine ale poetului sunt aşa de mari că s’au găsit unii care au afirmat că el ar fi fost marinar.
Aceasta fireşte, e o exagerare.
Când un scriitor scrie cu îngrijire un subiect technic, nu e nevoe să i se atribue numaidecât practica technicei respective. După un asemenea metod, Kipling, ar fi trebuit să fi fost soldat, sfânt, inginer, pescar etc. Un scriitor de lucruri marine, W. B. Wliall, care a explicat de curând termenii marinari ai lui Shakespeare, afirmă că fraseologia mării nu e un lucru de glumit, ceva ce s’ar putea învăţa lesne de profani şi susţine că Shakespeare nu devine niciodată vinovat de vreo eroare în acest câmp, pe când greşeşte adesea în alte domenii unde întrebuinţează cuvinte tehnice. O observaţie curioasă care va interesa pe haconieni e următoarea : că şi Bacon — după cum spune Wliall nu greşeşte niciodată, când vorbeşte de-ale mării.
La cele de mai sus trebue să reamintim că pe vremea lui Shakespeare Londra era un port de mare.
Lamartine şi o croitoreasă scriitoare. — Pare imposibil şi cu toate acestea nu-i un lucru nou. Figaro a descoperit că Mar-gueritte Audoux, autoarea atât do celebră a romanului Mărie Claire nu e unica croitoreasă scriitoare de pe lume şi că acum 50 de ani o altă croitoreasăfranceză a scris un roman intitulat Maric-Rose!
După cum Octave Mirbeau a fost acela care a relevat meritele Margaretei' Audoux, tot aşa Lamartine a dat la lumină talentul Iui Reine Oarde şi a povestit cum a cunoscut-o întâi în 1840, când i-a dedicat şi Gencveva.
Reine Oarde, cire era o simplă croitoreasă, aflând că Lamartine se duce la Smirna, plecă pe sub ascuns de acasă Ia Marsilia, ca să vază pe marele poet.
Intr’o Duminică, poetul se întorsese acasă dela plimbare cu nevastă-sa, când i se anunţă că o doamnă foarte modest îmbrăcată îl aşteaptă. «Era o femee încă tânără, de 30—40
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
263
ani — scrie Lamartine — şi emoţia i se putea citi pe faţă, se înroşi îndată. «Avea o cxpresiune de timiditate amestecată cu un fel de încredere în indulgenţa oamenilor. Scoase din buzunar 3—4 poezii scrise pe o hârtie groasă, mototolită, care se vedea că suferise mult pe drum în tovărăşia foarfecelor şi a degetarului.
«Le citii încet şi rămăsei uimit — mişcat de atâta talent, de toate acele lucruri spuse atât de drăgălaş, aşa de simţit şi de armonios, de acea poezie care semăna aşa do bine cu figura ei gingaşă neasemănat de dulce; o adevărată poezie de femee, al cărui suflet caută pe dibuite să-şi exprime sentimentele cu ajutorul uniţi instrument pe care nu’l cunoaşte îndestul...	.	■
«Era cântecul monoton şi trist pe care o biată croitoreasă şi-l cântă când lucrează lângă fereastră ca să capete curaj şi să se îndemne la muncă. Erau note eare-ţi rupeau inima, unele cari nu-ţi spuneau nimic, dar cari îţi mângâiau auzul, altele cari te mişcau mai mult de cât te uimeau Era un fel de poezie primitivă —poezia populară, acea poezie care se manifestă la orce popor chiar atunci când simţul artistic nu-i prea desvoltat...»
Nu vi se pare că auziţi oarecum vorbind-se de Margareta AudouxV In 1856 croitoreasa lui Lamartine a fost premiată de Academia franceză.— Marii scriitori o stimară; Beranger Mignet, Nisard o iubiră. Acum câţiva ani un popă din oraşul Nîmes strânsese multe documente cu privire la ea, dar muri şi azi nimeni nu se mai gândeşte la Reine Oarde.
Chopin şi „Marşul funebru". — S’a discutat mult asupra motivului care a îndemnat pe Chopin să scrie celebrul său «Marş funebru».
Intr’o vreme se spunea că l-ar fi compus într’o noapte de insomnie, pe un timp de furtună, pe când aştepta ne-
răbdător pe Georges Sand, care l-a găsit în urmă la pian în lăcrămi, cântând Marşul funebru şi având halucinaţia că-i murise prietena.
Acum, Les Aunales, bazându-se pe o anecdotă povestită de pictorul Ziem găseşte că alta e origina acestei minunate bucăţi muzicale.
Ziem prânzea într’o seară la un prieten al său, când linul dintre comeseni, voind să înspăimânte adunarea, stinse luminile şi puse la pian un schelet, care se găsea în odae după un paravan.
Ziem uitase cu desăvârşire de acest schelet pus să cânte la pian, când într’o zi văzu pe Chopin repezindu-se în 0-daia lui. După ce petrecuse o noapte de insomnie, în care se zbătuse cu toate spiritele şi cu toţi spectrii de cari îi era plină imaginaţia, celebrul muzicant venise să caute puţină odihnă la bunul său prietin. —Ziem îi povesti atunci istoria cu scheletul. — Ai vreun schelet în casă ? îl întreabă Chopin. Ziem 11’avea nici unul, dar promite muzicantului că-i va procura unul chiar în acea seară. Invită la el mai mulţi prieteni, printre cari se află şi proprietarul faimosului schelet. Acesta cum auzi de dorinţa Iui Chopin trimise un servitor să aducă scheletul.	'
Palid, cu ochii aprinşi de friguri, când văzu scheletul, Chopin îl strânse la piept şi se aşează Ia pian. In mijlocul tă-cerei morinântale ce se făcuse se auziră deodată snişte note lungi, sfâşietoare—neaşteptate, nemai auzite : era Marşul funebru, care fu compus astfel spre uimirea ascultătorilor, atraşi de această muzică infernală. Amicii credeau că e o armonie cerească... dar după câteva momente notele deveniră din ce în ce mai rare până se perdură cu totul.. Toţi, se repeziră atunci Ia Chopin, care după ce făcuse această sforţare prodigioasă, căzuse sleit de puteri şi leşinase pe scaun.
R E VIS 7 A REVISTELOR
Revista Democraţiei Române, Anul I, No. 43. — 1). Diamandi intr’un articol întitulat Carteluri, dă pe faţă psichologia celor mai mulţi din liberali, chiar acum când nu e de cât foarte puţin timp dela căderea lor. Anume au pretenţia de a fi ei opoziţia în parlamentul d-Iui Carp. Şi anume de ce? Fiindcă „având convingerea că zilele partidului conservator sunt numărate, interesul nostru cere ca, după d. P. Carp să vie d. I. Hrălianu. Noi vom hotărî ziua căderci guvernului conservator".
Pornind dela această credinţă, d. Diamandi preconizează ca tactică, cartelul cu acel partid, care le dă mai multe foloase. Va să zică guvernul d-tui Carţ> ar fi un fel de trambulină care să-i aducă tot pe oropsiţii liberali la putere. Poate ar fi fost şi mai interesant dacă d. Diamandi spunea lămurit că „spre fericirea acestei ţări" trebue să se înscrie în constituţie o „inamovibilitate* sui generis a partidului liberal şi a tuturor partizanilor săi în ministere, în parlament şi în tot ce poate reprezenta o valoare economică... mai ales că platforma de opoziţie pe care o socoteşte d-sa necesară este „revizuirea consUtufiei în numele şi Î11 vederile noastre".
In Săptămâna politică şi culturală, d. (ir. Tabacaru se ocupă de ultima statistică a procentului ştiutorilor de carte in ţara noastră. S'a afirmat şi s’a cântat pe toate tonurile de necunoscălorii slărci reale a lucrurilor, că în câţiva ani am ajuns să av.em aproape 50'|o ştiutori de carte, când acum câţiva ani nu aveam decât 15°/0. Şi se înţelege că monopolul acestui progres, ca al tuturor din ţara românească, nu-1
pot avea decâL liberalii. Reprezintă însă această cifră un progres real cu starea noastră culturală? I). Tabacaru alirmă cu destulă dreptate că nu. Acest punct s’a realizat cu su-pra-încărcarea claselor şi prin acordarea de certificate, care nu corespund realităţei sufleteşti, căci „dacă stăm să an-ehetăm pe aceşti 500/o ştiutori de carte din populaţia ţării, vom constata că din ei V, dacă nu mai bine de 'h au uitat să scrie şi să citească". Aceasta însă n’are importanţă: formele sunt satisfăcătoare şi streinii nu ne mai vor socoti popor barbar !
In Revista politică şi literară No. 4—6, Oct.—Dec. 1910, care apare la Blaj, d. M. Slrajanu sfârşeşte recenzia d-sale asupra operii d-lui C. R.-Motru, Puterea sufletească, cu următoarele cuvinte:
„Scrierea, care ni-am dat silinţa de a o resuma în aceste câteva pagini, este, poate cea mai importantă din scrierile originale, apărute la noi până azi în această specialitate, şi cea mai necesară pentru o mai bună organizare a edu-caţiunei. Şi Academia română a făcut un act de dreptate, încoronând această lucrare cu unul din premiile sale. Eu, care la cererea cu care m'a onorat stimabilul director al acestei reviste, mi-am luat greaua sarcină de recensent, ei’am dator să critic mai mult decât să laud, să arăt mai mult neajunsurile decât calităţile, cari într’o operă de valoare, se înţeleg dela sine. Nu pot însă decât să aduc autorului niulţămite şi felicitările mele pentru meritoasa-i lucrare. Afară de micile observaţiuni făcute ici-colo, singurul lucru ce aş mai li dorit, ar li un stil mai' puţin abstract,
264
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
mai liimurit şi mai popular, ca d. e. în scrierile lui V. Conta, care ne poate servi de model in această privinţă".
Luceafărul No. 2, 16 Ian. 1911: d. Oct. Tăslăoanu anunţă o veste bună. „Asociaţiunea" din Sibiu a hotărît apariţia unei Bihleoleci populare scrisă în limba şi pe înţelesul tuturor. „Cu o suină de 2 lei pe an, fiecare membru înscris şi până acum au răspuns mai multe mii, va primi 10 broşuri din Bibliotecă şi un -calendar. In o parte dintre ele se vor publica chiar lucrări cunoscute poporului ca „Alexandria", „Povestea Iui Arghir şi Elena", „Pilduirile lui Esop", „Vieţile Sfinţilor1' etc.
Pe lângă acestea, se vor alege din literatura cultă toate povestirile înţelese de dânsul şi se vor publica diferite sfaturi economice, financiare, morale, se va întocmi şi o carte de rugăciuni etc."
Alăturăm şi noi îndemnurile noastre, pe lângă cele ale d-lui Tăslăoanu, către toţi cei cari se îngrijesc de neam, „să lucreze din răsputeri la răspândirea acestor cărţi, cari sunt chemate să dea un nou avânt culturei noastre naţionale11.—Un şir de „Cântece tic iarnă“ de Maria C.unţan. Reţinem versul
E ger, dă-mi mâna, stai cu mine Am îngheţat până la os (!).
— Frumoase reproduceri „hors-textc", din (îrigorescu, împodobesc şi acest număr.—
Ea Cronică, hii nostim necrolog închinat „Convorbirilor critice" cari se duc...
Mercure de France, 16 Ian. Olt.
In ultimul timp, editura acestei reviste a scos la iveală mai multe volume, cari toate tind să ne desvăiuie viaţa intimă a lui Thomas Carlyle.
Viaţa acestui filosof e poate una din cele mai conforme cu principiile pe care vre-un cugetător le-a sămănat vreodată, lată de ce citirea celor' două volume cu „Scrisori de dragoste către Jane Welsh" şi-a „Scrisorilor către mamă-sa", ne dau o ilustrare atât de vie a idealului de viaţă pe care îl găsim în operile marelui profet.	•
Cu ajutorul acestor scrieri şi a altora, Elsie Kmile-Mason ne dă în numărul recent al revistei de mai sus, o privire asupra legăturei dintre Jane Wclslt şi Thomas Carlyle. -
Autoarea ne arată împrejurările bizare in cari Carlyle a cunoscut pe viitoarea sa soţie, într'una din acele Vagabondări fantastice cu prietenul său Irving. Ne evocă temperamentul distins al Janei Wclsh, ambiţiile sale măreţe şi dezordonate, dragostea ei de renume şi glorie cu orice preţ. Va trebui insă să i se recunoască că ea a fost cea dâulâi care văzut cu ce om are de a face.
Cu toate că ani de-arândul ea n'a făcut nimic ca să-şi . reţie dragostea lui Carlyle, la care totuşi ţinea,—şi aceasta datorită unei exaltări uşuratice lesne de înţeles ia o asemenea vârstă ca a ei şi la o asemenea minte -sclipitoare de fenice,—dar, se întreabă autoarea, ec-ar Ii devenit Carlyle fără Jane Welsh? Fondul caracterului lui Carlyle n’a evoluat de
loc din ziua când şi-a dat scama de el însuşi şi de lume, e drept. El se ducea prin lume ca un cavaler rătăcitor al dreptăţi şi adevărului, luptând împotriva minciunei şi fal- . sităţii sui) orice formă s'ar găsi. Puţin îi păsa dacă, in a-eeastă luptă, el va fi fericit sau nenorocit: „Fericirea nu-i scopul suprem al Iumei acesteia,—sau atunci bietul Shandi (un căţel) ar fi lipul cel mai mai perfect al creaţi linei".
„Dar oricare-ar li fost talentele lui Carlyle şi înălţimea gândi.-ei sale, e sigur însă că numai Jane Welsh l'a încurajat in primele sale încercări literare, iar mai târziu, prin îndemânarea şi economia ei, i-a făcut posibilă ingrata luptă materială şi numai aşa Carlyle a reuşit să învingă miile de piedici cari se împotriveau în drumu-i“.
Autoarea articolului înlătură apoi acuzaţia adusă lui Carlyle de-a se fi purtat cu cruzime, atunci când s'a exilat împreună cu Jane Welsh in singurătăţile dela Craigenpultok
„Jane Welsh singură a recunoscut că atunci când un om ca Carlyle se ridică atât de mult deasupra celorlalţi oameni, e mai de preferai liniştea „între morminte şi stele", Î11 locul hăriuălaei marilor Târguri de Idei. Numai în răstimpul acesta de cinci ani petrecuţi in singurătate, cugetarea lui Carlyle s'a copt, până când înspăimântat de a trăi in acest tete-â-lcte" cu concepţia sa grandioasă despre Univers, se refugie la Eondra, ca să-şi afuude cugetarea, câteva ceasuri pe. zi, in fluxul şi refluxul străzilor populate"...	.	-
„...Cu toate slăbiciunile cari nu erau decât omeneşti, ale Janei Welsh şi ale iui Thomas Carlyle, ei erau făcuţi insă din stofa din care sunt făcute cele nud frumoase vieţi omeneşti. Ei şi-au ales calea cea mai aspra, dar şi-au ales-o amândoi cu o aceeaşi voinţă ; ei s'au cunoscut şi s'au iubit înainte de a se fi aventurat; ei ştiau cât de mult riscă, ce suferinţe vor avea şi ce bucurii ii va aştepta in drum. Trecerea lor prin această lume n'a fost aceea ca a oamenilor de rând...". —
Indriisneţe Note asupra lui Balzac publică Laurent Tail-hade. —	-
Numărul acesta publică şi Scrisori româneşti, pe cari le redactează, de astădală parcă cu mai multă competenţă, dl. Marcel Montandon. D-sa recenzează cartea d-lui N. I. A-poslolescu „E'lnllucnce des romantiques Iranyais sur la poesie roumainc", apoi volumul d-lui IE Eovinescu : „Viaţa şi opera lui Gr. Alcxandrcseir şi în sfârşit se ocupă de activitatea revistei „Vieaţa Nouă", cu prilejul publicărei „Gonferenţelor", ţinute de colaboratorii acestei reviste, in anul 1909.
D-sa constată că ţara noastră nu este încă destul de coaptă pentru estetica simbolistă. Activitatea „Vieţei Nouă" in loc să se adreseze marelui public, nu se îndreaptă decât unui cerc restrâns şi o găseşte deci în contradicţie cu argumentul care spune că „poesia ca orice artă, realizează emoţia estetică potrivită vremei". Aceasta mi-1 împiedică pe d. Montandon să ureze poeţilor dela „Vieaţa Nouă" să-.şi vadă „idealul lor de astăzi, ajuns realitatea de mâine".
' Geea ce din parle-ne o dorim şi noi.
n Efl ENTO
In ultima săptămână a tund curente se va reprezenta pentru întâia oară pe scena Teatrului Naţional din Capitală, Păr de lup dramă în patru acte de d. C. Rădulescu- Motru, directorul revistei noastre.
Mss. Marry Oreenfeld a dăruit secţiei egiptene din British Mu-sium, cel mai mare papyrus ce există în lume. Are 40 cm. în lungime şi 50 în lăţime. Caracterele şi flguraţiunile sunt minunat păstrate. Documentul, care datează de 30 veacuri, e o copie tebană a „Căi ţei Morţilor", însoţită de invocaţii către Amon-Ra, principala zeitite din Theba. Papyrusul oferă un interes deosebit pentru istoria comparată a religiunilor.
Acelora dintre iubitorii de artă subtilă cari au admirat la una din expoziţiile de mai anii trecuţi, a pictorului Gropeanu, câte-va tablouri de Carriere, — le recomandăm cu căldură volumul apărut de curând : Eugene Carriere de Gabriel Seailles, prietenul marelui artist şi cunoscutul estet. Volumul c admirabil editat, cu o copertă ilustrată şi cu opt. fototipii liors-textes. (Armând Colin. Paris. 3.50 frs). E o încercare de biografie psihologică de mare interesj când e vorba mai ales. 'de * un prototip al artistului, cum a fost Eugene Carriere.
Lunea trecută s’a inaugurat la Comedia Franceză, bustul *lui Coquelin aine, datorit sculptorului Maillard.
in curând se va comemora la Paris cinquantenarul Ini Henri Murger şi mulţi se întreabă încă care-i origina autorului acelor < Sce-nes de la vie de boheme* traduse mai an în limba noastră. Numele
,	1—— —	•
de Murger, a părut unora cam germanic şi de oarece tatăl scriitorului era croitor şi portar s’a-acredit legenda acestei origini. U11 cercetător Miquet într’o operă asupra: - Familiilor emigraţilor savoyarzi stabiliţi Î11 Franţa în 1860», dovedeşte cu documente că Murger erea savoyard. Numele său c comun în Savoya, unde însemnează „grămadă de pietre" şi nu trebue de loc pronunţat nemţeşte.
in Italia înfloreşte de câtva timp o puternică mişcare naţionalistă, al cărui apostol este cunoscutul scriitor Enrico Corradini, care zilele acestea şi-a publicat ideile sale întrVin volum intitulat; ll votere d' Italia (Voinţa Italiei). Naţionalismul acestuia nu seamănă de loc cu acela al bunilor noştri prieteni N. lorga şi A. C. Cuza. Naţionaliştii italieni formează un imbold de energie şi vor să aducă la viaţa publică o sumă de elemente de valoare, cari astăzi se pierd într’o sceptică ideologie, să sădească în sufletele italienilor de pretutindeni conştiinţa unităţii şi valorei lor şi să menţină pururea vie flacăra italie-nităţii îu colonii şi in ţările iridente. Vom reveni în curând şi pe larg asupra acestei mişcări.
~~ Pentru acei cărora citirea voluminoasei lucrări a Iui Karl Mafx „Capitalul" le pare penibilă, le recomandăm: „AbrJge du Capital“ de Karl Marx, de Carlo Cafiero, apărut de curând la Stock, Paris, 1.60 frs.
Directorul nostru, d. C. Rădulescu-Motru, candidează în apropiatele alegeri generale, la colegiul I de Cameră din Mehedinţi.
-	„ i