NO
ABONAMENTUL:	'
îd Hoir.ftnia un an (48 NUMERE). 10 lei
.	,, şcasc luni.6 „
Iu toate ţările uniune! poştale un nn 12 „
REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3
DIRECŢIA : Bucureşti, B*dul Ferdinand 55 Tl-.LTIFOX 866
UA REVISTA
R OMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
Director: C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti.
UN NUMĂR
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
No. 8.
DUMINICĂ, 18 DECEMBRIE 1911
Voi. XI
NOUTĂŢI
Revizuirea Conslitiiţiei * 1 2 3
D-l Mariu Theotlot'ian Carada a publicat zilele aceste o interesantă broşură despre Revizuirea Conslitufici pe care o rezumăm în următoarele :
Autorul nu are nici o încredere în acel paaiaceu ce se chiarnă sufragiul universal, nici în colegiul unic. Din contopirea colegiilor de astăzi, cari s’au arătat coruplibile, nu poate să rezulte un colegiu independent. Şi precum nu se vindecă bolnavii din camerile unui spital, strămutându-i în-tr’o sală comună; tot astfel nu se vor vindecă alegătorii imorali şi fricoşi din cele trei colegii, prin faptul că de aci înainte vor vota toţi la un loc într’un singur colegiu.
Sufragiul universal a existat în Ţara Românească sub Statutul din 1864. Experienţa făcută cu el atunci nu se poate aduce azi în sprijinul său. Sufragiul universal a dat puterea lui Cuza, dar a şi grăbit detronarea lui Cuza.
Este de prevăzut că sufragiul universal, sub masca colegiului unic, ar da unei anumite fracţiuni liberale, pentru câtva timp, o atotputernicie care în cele din urmă s’ar sfârşi prin cine ştie ce turburări.
Autorul primeşte idea unei revizuiri a Constituţiei pentru a da ocazie să se pună în concordanţă legea scrisă cu deprinderile reale.
Iată principalele modificări pe care autorul le ar dori în noua Constituţie.
1)	Să scoatem din Constituţie tot ce priveşte împărţirea alegătorilor în colegii. Să ne mărginim a spune că alegător este tot cetăţeanul român care . ştie carte, care a servit în oaste şi plăteşte o dajdie cât de mică către Stat. Să spunem că votul va ii liber şi secret Să lăsăm însă legii electorale ordinare a hotărî dacă alegătorii votează într’un singur -colegiu sau în mai multe ; dacă avem scrutinul pe listă sau uninominal; cine are un vot sau mai multe. Cu chipul acesta chestia electorală va pierde din importanţa sa. Va fi totdeauna posibil Parlamentului a pune dreptul electoral în concordanţă ou timpul şi împrejurările, fără a dă loc la sgu-duirile ce comportă totdeauna o revizuire a Constituţiunei. Aşa se practică azi în mai toată Europa.
2)	Să consfinţim separarea puterei legiuitoare de puterea executivă. Noi suferim de toate inconvenientele regimului parlamentar. Regimul representativ este cu mult mai superior regimului parlamentar.
Când Parlamentul ar fi puterea legiuitoare şi Ministerul puterea executivă, când fiecare ar fi independentă una de alta, ca prin farmec vieaţa politică românească s’ar învioră. Ştiind că nu pot teroriza guvernul, vieaţa politicianilor ce trăesc din acest joc s’ar reduce, dacă chiar nu ar dispare cu totul din Parlament. Guvernul deasemenea nu ar mai avea nevoie să influenţeze atât de mult pe alegători ; iar aceştia, la rândul lor, nu vor putea pretinde aleşilor alt-oevâ decât a legiuî în interesul obştesc şi a controla cheltuiala banului public.
3)	O modificare care se impune este aceea a regenţei. Regenţa republicană pe care o prevede Constituţia noastră şi-a dat roadele în vecina Serbie. Ca să ferim ţara de o aşa perspectivă, cată să admitem sistemul unei regenţe unice, aşa cum este în toate statele monarhice.
k) Azi sistemul unicameral este definitiv osândit. Dar nu se numeşte sistem bicameral, sistemul ca mai aceiaşi alegători să trimită reprezentanţi în două camere. De aceea autorul primeşte ideia d-lui Take Ionescu de a se creiâ un Senat, compus într’un chip cil totul altul decât Camera Deputaţilor. Dut ă părerea sa, Senatul trebuie să fie deosebit de Cameră şi prin atiibuţiunile sale, şi prin compunerea sa. Senatul ar putea fi chemat să-şi dea avizul asupra di-so'.vării Camerei. El trebuie să se corn puie din senatori de drept, senatori inamovibili numiţi de Rege şi senatori aleşi, representând toate forţele sociale.
5)	Ar fi vremea să se scoată din Senat Mitropoliţii şi Episcopii eparhioţi, cari prin prezenţa lor în Senat au contribuit ca partidele să dorească în episcopat, fie partizani făţişi, fie oameni de care nu au a se teme; şi astfel s’a ajuns Ia decadenţa episcopală din zilele noastre. Deatfel prezenţa arhiereilor în Parlament nu are de loc caracterul istoric şi tradiţional ce se crede. Legal mente, ei nu fac parte din Parlament, decât dela Regulamentul Organic. Ei nu-şi datorează locui, decât Muscalilor cari considerau Episcopatul ca elementul cel mai favorabil planurilor ruseşti.
6)	Introducerea principiului Contenciosului şi inamovibilitatea magistraturii.
7)	Să se dea instanţelor judecătoreşti dreptul să înlăture legile ce conţin dispoziţiuni neconstituţionale. Cu aceasta se înfrânează atotputernicia parlamentară şi se pune capăt tendinţei de a legiui la vreme şi-fără vreme, de nevoie sau din patimă politică. Avem nevoie a întronă domnia legilor şi a unei constituţiuni aplicabile. Trebuie dar ca majorită ţile trecătoare să simtă că nu orice este permis unui par lament.
8)	Să nu se inai prevadă în Constituţie juriul în materie criminală.
9)	Iu ce priveşte presa, Constituţia să asigure libertatea presei dar să nu asigure şi impunitate celor ce abuzează de ea.
10)	Mărginirea proprietăţii rurale la un maximum de po" goane. Trebuieştc din vreme luate măsuri constituţionale pentru ea România să nu devie o ţară latifundiară.
D-l M. Theodorian Carada adaogă apoi :
Nu trebuie nimeni să se teamă de revizuire. Dela 1866.de când avem Constituţia actuală, de care cu o frică superstiţioasă ne temem a ne atinge, Erancia şi a schimbat de patru ori constituţia, Spania de trei, Germania de două ori şi Austria asemenea. Vorbesc de revizuiri generale, căci dreptul de vot care în toate ţările (afară de România) nu face parte din Constituţie; dreptul de vot a fost modificat pretutindeni de nenumărate ori, şi fără nici un sgomot prea mare. In Grecia, aşa de sbuciumată, o revizuire sănătoasă şi un om întreg au scos-o dela marginea prăpastiei unde avea să se prăbuşească. — Aş dori din suflet ca direcţia partidului revenind la politica lui Ion Brătianu să poată săvârşi, ea, revizuirea Constituţiunei. Trecutul meu, amintirile acestui trecut, legăturile de prietenie, totul mă face să doresc acest lucru. Din nenorocire faptele, mentalitatea ce domneşte azi în partidul liberal, totul mă face să văz că lucrul nu este probabil.
Nu-mi rămâne decât a mă adresă celor ee prin ideile lor sunt mai aproape de dreapta liberală şi să-i îndemn, ca în numele ideilor de ordine, de libertate şi de conservarea socială, să-şi dea mâna şi să efectueze o revizuire la timp şi inainte ca elementele anarhice să pună stăpânire pe opinia publică.
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
tI4
CESTIUN1 CULTURALE-, >
MENIREA FACULTĂŢII DE ŞTIINŢE*)
Cred că nu vă trece nimănui prin cap, că nu doresc şi eu, ca numeroase centruri de cultură să existe şi în ţara românească. Ca Moldovean, de naştere, şi ca unul ce am cerut, pe vremuri, unificarea Universităţilor, prin trecerea Ia Iaşi a Facultăţilor noastre de litere, ştiinţe şi teologie, lăsând în Bucureşti numai medicina şi dreptul, nu se va putea crede c;ă nu doresc binele Universităţei din Iaşi ca şi celei din Bucureşti.	[
Dar dacă am suflet şi dorinţe cât mai mari pentru neamul !meu, am şi cugetarea senină a omului de ştiinţă, care mă face să-mi dau seama, exact, de situaţia jreală a lucrurilor.
învăţământul ştiinţelor nu se poate face numai în abstract, sau numai pentru aureolă. O ţară trebue din pontră, şă facă sacrificii serioase pentru ca oamenii săi de ştiinţă să poată produce cât mai mult şi să fie larg ajutaţi în cercetările lor. Căci dela acestea decurg fericirea şi buna stare materială generală. Pentru asta s’a creat în Frauţa, Muzeul de Istorie Naturală, Colegiul Franţei şi multe alte mijloace de ajutorare1). Nu e deci necesar, în mod absolut, să ai numai decât multe universităţi, pentru a avea cercetători.	'
Când ai însă o Facultate trebue să te gândeşti nu numai la oamfenii de ştiinţă pe cari îi pui acolo, ci şi la mijloacele ce le poţi da pentru a nu face dintr’înşii numai comedianţi ai ştiinţelor. Trebue, cu deosebire, să te gândeşti şi la cariera, adică la rostul vieţii viitoare, sociale, a acelor cari vor absolvi cursurile acestei Facultăţi.
Or, ce constatăm la noi: învăţământul nostru secundar este aproape complect organizat, şi locurile ocupate de oameni tineri; şcoli practice, cu diferite destinaţiuni, mai urmează să creăm, pe viitor, cât imai multe, în care poate vor mai găsi loc şi absolvenţi de-ai noştri; iar în ce priveşte industriile, deşi în desvoltare, ele totdeauna vor preferi pe oamenii de ştiinţă, care au şi o pregătire technică în acelaş timp.	j
Dintre absolvenţi, D-ri în chimie, ce ne vin din străinătate, de câtva timp, majoritatea sunt de acei ce au doctoratul dela Politechnice. Deci pentru aceasta pleacă, cu sacrificii, adesea serioase, tineretul nostru din ţară.
Mă întreb atunci, faţă cu numărul tot mai restrâns al studenţilor, ce Se înscriu la Facultăţile noastre de ştiinţe, dacă nu a sosit momentul ca statul român să-şi dea seamă de înţeleşii! ce trebue să aibă sacri-
’)• Pin interesantul discurs de deschidere pronunţat la începutul acestui an şcolar (N. R.)
1). Numai la Caisse des recherches scientifiqaes, înfinţată la 14 Iulie 1901 a dat în 1910 ajutor pentru cercetări: 190.860 lei.—Vezi: Revue Scientifique din 28 Sept. 1911.
ficiul bănesc ce face pentru învăţământul său ştiinţific.	'
Aceasta se impune cu atât mai mult, cu cât industria noastră ia o desvoltare simţitoare, graţie combustibilului care ne lipsea până acum câţiva ani şi mulţumită, în acelaş timp şi activităţei noastre, care 'începe să se manifesteze, de o bucată de vreme, în toate direcţiunile economice.
Rezolvarea acestei chestiuni se impune, cu atât mai mult, cu cât guvernul a destinat 3 milioane, din cele 5—6 ce vor trebui cheltuite, pentru organizarea învăţământului nostru cultural superior practic, şi e .momentul dar a şti, dacă, acest mare sacrificiu de bani, nu e bine să-l facem cu un înţeles mai utilitar.
Rămână Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, pentru pregătirea profesorilor, şi facă-se, odată, ca contopind la un loc şcoala noastră de Poduri şi şosele, cu Facultatea de Ştiinţe, să se creeze o Facultate technică, care pe lângă partea propriu zis ştiinţifică, să aibă toate ramurile de aplicaţiuni necesare nouă, în care să intre, cel puţin acum, şi (studiul superior al agriculturei, atât de neglijat tocmai în această ţară care îşi trage 90 la sută din venitul său, din cultura adesea empirică a solului.
Dacă în realitate, Domnilor colegi, împărtăşiţi această părere, pe care o au mulţi dintre noi, atunci fiţi buni a o formulă în mod hotărît şi astfel ca convingerea noastră să reuşească a face să fie însuşită de conducătorii ţârei şi această transformare fericită să aibă loc cât mai curând.
Nu am nevoe a adăogâ că prin această transformare şi alipire a şcoalei de poduri şi şosele, nu voim a aduce nici o atingere corpului technic român, care are toată simpatia şi stima noastră; nu voim a aduce nici o ştirbire drepturilor actuale ale profesorilor ce au catedre comune, rămânând ca şi mai departe să beneficieze de situaţiunile ce şi-au creat. „	'
Vom colabora de fapt, pe viitor, la ceva mai larg, mai util, mai indispensabil ţărei, decât aceea ce facem separaţi, în prezent. Va fi o conlucrare şi nu o absorbire.	:
Nu voim de asemenea şi cu atât mai puţin încă, a circumscrie, cât de puţin, posibilitatea cercetărilor originale, a acelor specialişti, dintre coleşii noştri, care fac cercetări numai de ordine cu totul teoretică; căci ştim, cu prisosinţă, cât de mari servicii au adus ome-nirei, tocmai rezultatul unor cercetări, care, în momentul publicărei lor, nu îndrituiau cu nimijc a face să se creadă că vor putea servi, într’o zi, aşa de mult civi-lizaţiunei şi omenirei.
In tot ce am spus până acum, nu am nevoe 4. mai adăogâ că am vorbit absolut impersonal, lăsând de o parte sentimentele şi credinţele mele, ori care ar fi ele, pentru a mă prezenta numai cu însuşirea şi datoria ce trebue să o aibă, faţă cu Domniile-Voastre, Decanul Faculţăţei căruia i-aţi încredinţat, timporar, bunul mers al acestei instituţiuni.
Dr. C. I. Istrati
Decanul Faculţăţei de ştiinţe dela Universitatea din Bucureşti
NOUA REVISTA ROMANA
"5
CRITICA
FONDUL ŞI FORMA ÎN LITERATURĂ
Dacă un curios ar răsfoi tot ce s’a scris asupra formei şi fondului în artă, ar găsi, nu mă îndoesc, răspunsuri în tot felul şi pentru toate gusturile. Unii susţin forma, alţii fondul, alţii şi pe una şi pe altul, contopindu-le la un loc. In cele ce urmează, vom restrânge şi discută chestiunea mai mult în partea ei privitoare la literatură.	'
J	*
Sunt scriitori, la noi ca şi aiurea, cari cheltuesc o muncă neînchipuit de mare pentru a ajunge la o formă desăvârşită. Flaubert, se zice că-şi citeâ frazele cu vocea tare şi numai în urmă le scria. El căută un fel de armonie oratorică, susţinând că o frază nu este bună decât numai atunci când răspunde ritmului egal al respiraţiunei. El umblă după simetrie, după legănarea cadenţată, ondulată, înlăturând aso-nanţele cari stânjinesc rostirea.
Alţi scriitori caută tocmai contrariul. Aceştia nu pot fi citiţi bine cu vocea tare, ci numai în gând. Frazele lor sunt desfăcute, nearmonice, cu întorsături şi cacofonii, cu neglijenţe şi elipse, cari împedică şi îngreuează rostirea lor curentă!. Şi totuşi, această formă în aparenţă neîngrijită, este studiată, şi încă mult studiată, fiindcă numai ea singură poate exprimă nuanţele greu de prins. Aşâ au scris fraţii Goncourt. Unul din ei, Jules, a murit, se zice, în munca aceasta grea şi ingrată, lată mărturisirea pe care o face frate-seu Edmond în al lor Journal:
„lntrebându-mă îndelung, am convingerea că el a murit în munca formei, în munca stilului. îmi aduc aminte acum, de orele de neodihnă petrecute cu refacerea, cu îndreptarea unei bucăţi, de acele sforţări şi cheltueli ale creerului, către desăvârşire, căutând a face ca limba franceză să dea tot ceeace poate ea da, şi încă şi mâi mult..., de acele lupte îndârjite, încăpăţânate, unde câte odată intră ciuda, mânia neputinţei ; îmi aduc aminte de strania şi nesfârşita protestare cu care se lăsă să cadă pe divan, şi de fumăria, tăcută şi obositoare, care urmă"..
Baudelaire de asemenea, lucră încet şi inegal, revăzând de douăzeci de ori aceleaşi părţi, certându-se cu el însuşi asupra unui cuvânt, şi oprindu-se în mijlocul unei pagini pentru a se duce să găsească expresia într’o plimbare singuratică sau în convorbirea unui amic. Leconte de Lisle tot aşâ, a fost, se zice, atât de aspru cu el însuşi în privinţa formei, încât aci, aci eră să-şi ardă poemul său, Qa'in.
In ceeace priveşte forma, modul de exprimare, tre-bue să avem în vedere că unii scriitori, ca Flaubert, pun mult teniei pe combinaţia £i înlănţuirea cuvintelor, pe când alţii, ca Theophile Gautier şi Banville, numai pe cuvânt. Pentru aceştia din urmă, cuvântul, pe lângă înţelesul ce exprimă, mai are o valoare proprie, intrinsecă. Valoarea unui scriitor deci, după dânşii, atârnă dela bogăţia vocabularului şi dela vioiciunea memoriei verbale. Acel care e surprins de o idee, de o scăpărare, fie chiar apoliptică şi nu are imediat la îndemână cuvinte pentru a o realiză, nu este scriitor. Banville povăţueşte pe poeţi să citească dicţionare, cărţi technice, cataloage de librării, liste de muzee, pentru a-şi îmbogăţi limba cu vorbe rare, expresive, sunătoare, armonioase. Bogăţia cuvintelor preţueşte mai mult decât bunătatea unei sintaxe. Im-
putarea pe care fraţii de Goncourt o fac lui Flaubert, este foarte semnificativă:
„Flaubert are o sintaxă prea frumoasă, o sintaxă pentru uzul bătrânilor universitari flegmatici, o sintaxă de cuvântări funebre, fără îndrăzneli de întorsătură, de sprintene eleganţe, de salturi nervoase, în cari vibrează modernitatea stilului contemporan... şi tot comparaţiuni ce nu se pierd în frază, veşnic legate prin câte un cu... şi veşnic iarăşi fraze de plină-gură, şi niciodată armonii în surdină potrivite cu dulceaţa lucrurilor cari trec".
Baudelaire pe de altă parte, ar dori o proză muzicală dar fără ritm şi fără rima, destul de mlădioasă şi destul de întretăiată pentru a se puteâ adapta mişcărilor lirice ale sufletului, ondulaţiunilor visului, tresăririlor conştiinţei. In ceeace priveşte poezia, concepţia singură a versului sau a strofei determină şi conduce concepţia. Cuvântul dela sfârşit, rima adică, poate să producă tot efectul dorit, rolul celorlalte cuvinte reducându-se în a nu contrazice doar acest efect. Cuvântul bine ales este un creator de idei, el, prin elementele sale fonetice, hotărăşte sonoritatea versului şi supune toate celelalte cuvinte la un fel de vasalitate tonică.
*
Însemnătatea formei merge, după cum vedem, crescând. Puterea cuvântului, magia rimei, muzica versului, efectele ritmului, combinaţiile metrice,—într’un cuvânt forma, preţueşte mai mult decât elementele raţionale, logice, plastice, acestea din urmă fiind determinate de cele dintâiu. Stilul nu este numai o putere expresivă, cuprinzătoarea unui înţeles ce se desprinde din alăturarea vorbelor cunoscute şi grupate după regulele sintaxei, ci şi o putere sugestivă prin imaginile vizuale şi auditive, prin sonoritatea proprie a cuvintelor, independent de înţelesul lor obişnuit. Mai scurt, forma, stilul în loc de a fi traducerea, rezultatul unei idei, este, dimpotrivă, creatorul ei; el o condiţionează, îi dă valoare, calitate şi chiar realitate.
Această preponderanţă a formei s’a stabilit neîndoios sub influenţa artelor plastice. In plastică, o idee nu valorează decât prin forma care o exprimă; aici se poate chiar concepe o frumuseţe pur formală, o frumuseţe lipsită de idee. Virtuoşii formei, spiritele curioase de efecte estetice nouă, au ţintit totdeauna să încalce domeniul artelor vecine, cu dorinţa explicabilă de altminteri, de a mări puterea expresivă a unei arte prin mijloace împrumutate dela o altă artă. Poezia, spune Banville, trebue să fie muzică, sculptură, pictură, elocvenţă tot odată; „ea trebue să farmece urechia, să încânte spiritul, să reprezinte sunete, să imite colori, să redeâ obiectele vizibile şi să stârnească în noi mişcările ce-i place să producă ; de aceea ea este singura artă complectă, necesară şi care cuprinde pe toate celelalte".
Se vor găsi totdeauna artişti doritori de a creâ armonii cu cuvinte ; idei cu linii, contururi sau culori ; colori cu sunete; linii cu epitete; mişcări cu fraze. Aceasta poate să fie îndreptăţit până la un oarecare punct, cu condiţie de a nu pierde din vedere noţiunea, sentimentul care constitue fondul şi esenţa fiecărei arte în parte. Străduinţa de a produce astfel, cu orice preţ, ceva nou, este plină de primejdii, căci te expune să cazi într’unul din acele genuri falşe, cum sunt pictura de idei, armonia imitativă, muzica descriptivă şi altele.
Confuzia dintre literatură şi artele plastice sau muzică, în cari senzaţia colorii şi a sunetului e sus-
NOUA REVISTĂ ROMANA
116
ceptibilă să aibă în ea însăşi, independent de orice significaţie şi orice expresie, o valoare proprie,— duce la multe rătăciri. Una şi cea mai mare dintre rătăciri, este că nu se face o deosebire între frumosul senzorial şi frumosul intelectual. Frumosul senzorial poate fi realizat prin materia colorii, prin percepţia unui anumit raport numeric între vibrările lu-minei ; prin sunet, prin acorduri muzicale, prin o singură notă chiar, dacă aceasta prezintă un oarecare caracter de puritate şi exactitate. Frumuseţea aceasta senzorială însă, nu poate fi suficientă în literatură. Aici elementul intelectual trebue să predomine. Cuvintele sunt negreşit sunete, sunt negreşit imagine, dar mal înainte de toate ele au un înţeles. Netăgăduit că forma, stilul este un însemnat element de frumuseţe, nu însă şi de durabilitate. Zola a desluşit foarte bine lucrul acesta în le Roman naturaliste.
„Pentru ca o operă să trăească, spune el, trebue înainte de toate ca ea să fie vie, şi nu poate să fie vie decât cu condiţiunea de a fi adevărată, de a fi trăită de un autor original. Putem noi judecă astăzi despre perfecţiunea stilului lui Homer sau Virgil? Foarte greu. Şi dacă, în literatura noastră naţională, luăm pe marii scriitori, Rabelais, Montaigne, Cor-neille, Moliere, Bossuet, Voltaire, trebue să trecem repede peste multe din frazele lor pe cari abiâ le înţelegem, atât s’a schimbat limba. Ceeace simţim mai binej este flacăra interioară, sufletul geniului care iese totdeauna din paginile scrise de ei. Imor-talitatea se câştigă punând în picioare creaturi vii, creând o lume după imagina sa. Câteva fraze mai mult sau mai puţin şchioape nu fac nici un rău operei".
Zola stărue mai mult asupra fondului, asupra conţinutului ; lucrul de căpetenie este ceeace se pune, nu cum se spune. Dar ce este fondul mai întâiu? Ce trebue să înţelegem noi prin acest cuvânt? Dacă ne gândim bine, prin fond se înţelege ideea, acţiunea, legătura logică, argumentarea, faptele,—într’un cuvânt tot ceeace rămâne şi se poate transpune şi într'o limbă streină, fără pierderi.
*
Fondul acesta, aşa cum am încercat să-l definesc, e socotit ca unul şi acelaş lucru cu forma, de către unii scriitori. Chestiunea se găseşte pe larg expusă în La Theorie de l'art pour l’art en France de Albert Cassagne. Autorul, care împărtăşeşte acest mod de a vedea, aduce în sprijinul ideei sale, citate din mai mulţi scriitori de seamă francezi.
Iată opinia lui Hugo: „Este o greşală de a crede că o idee poate să aibă mai multe forme. O idee n’are decât o singură formă proprie, care e forma sa prin excelenţă şi care izvorăşte totdeauna în bloc cu ea din creerul omului de geniu. Astfel, la marii poeţi, nimic nu este mai inseparabil, mai unit, nimic mai consubstanţial decât ideea şi expresiunea ideei. In forma lui Homer, vei avea pe Bitaube. Omoară forma, vei omorî mai totdeauna ideea".
Flaubert scrie în acelaş sens: „Spuneţi că dau prea multă atenţie formei. Vai ! aceasta-i ca corpul cu sufletul, forma şi ideea;—pentru mine este tot una şi eu nu ştiu ce poate fi unul fără alta... Poet al formei ! acesta-i marele cuvânt pe care utilitarii îl aruncă adevăraţilor artişti. Pentru mine, atâta timp cât nu mi se va separa, dintr’o frază dată, fondul şi forma, voiu susţine că aceste două cuvinte sunt lip- . site de înţeles... Ideea nu există decât prin formă. A presupune o idee fără formă e imposibil, ca şi o formă care să nu exprime o idee".
Leconte de Lisle: „Ideea nu este în dosul frazei
ca un obiect în dosul unui geam. Ea face una cu gândirea, căci e imposibil de a concepe o idee fără ajutorul cuvintelor. A cugetă este a pronunţă o frază interioară, şi a- scrie, este a reproduce această frază interioară. Deci cine scrie rău gândeşte rău".
Aceeaşi părere la Baudelaire: „Spiritele falşe zic: ideea este lucrul cel mai important. Ar trebui să spună: ideea şi forma sunt două existenţe într’una. Ei îşi zic apoi, curând după aceea: fiindcă ideea este lucrul cel mai important, forma, mai puţin importantă, poate să fie neglijată fără pericol. Rezultatul este nimicirea poeziei".
Comentând aceste citate, Cassagne închee şi el ■ că forma şi fondul nu sunt două lucruri deosebite, îndată ce schimbi forma, schimbi şi ideea. O idee exprimată altfel nu mai este ea, ci alta analogă, vecină, dar alta. Deosebirile poate că stau numai în detaliuri, în nuanţe de expresie, de ritm, de sonoritate, dar aceste detaliuri, cari pot fi neglijate când este vorba de o idee morală sau ştiinţifică devin lucrul de căpetenie într’o expresie de artă, fiindcă tocmai ele alcătuesc frumuseţea şi chiar realitatea ei. In sprijinul ideei sale, Cassagne aduce şi faptul că în concepţia artistică nu există două momente: concepţia în stare brută, redactarea în limba obişnuită, în forma banală şi impersonală care aparţine tuturora ; apoi redactarea artistică, munca de cizelare şi ornamentaţie. Expresia apare artistului dintr’odată, cu toate caracterele ei.
Dar tocmai aceasta este greu de dovedit: că concepţia nu are două momente, că ideea apare deodată cu forma. Manuscrisele multor scriitori de seamă, dovedesc mai curând contrariul. Dela Hugo au rămas schiţe din care se vede că el îşi refăcea de mai multe ori bucata. Flaubert îşi aşterneâ gândirea pe un prim bruion, apoi pe un al doilea în care ea se prezentă mai lămurit, apoi pe un al treilea şi aşa mai departe, până reuşea în sfârşit să găsească forma definitivă. Andre Chenier îşi făcea mai întâi o schiţă în proză, chiar foarte incorectă ca formă, şi numai în urmă prelucra după ea.
Toate aceste lucruri dovedesc că forma şi fondul nu izbucnesc deodată. „Munca scriitorului e ca aceea a sculptorului, spune Faguet. Ea se face prin încercări ; mai întâi vine schiţa şi apoi munca lungă de perfecţionare. Ideea, cu rare excepţii, nu poate să se prezinte decât nedesluşită, decât fără formă ; numai pe urmă, încet-încet, concentrându-se, luând conştiinţă de ea însăşi, maturindu-se aşa zicând, poate să-şi găsească şi forma".
Dacă este aşa, dacă forma nu apare de odată cu fondul, evident că acestea nu sunt unul şi acelaş lucru, şi că între ele trebue să existe o deosebire. Asupra acestei deosebiri voiu stărui mai îndelung într’un viitor articol, cu care prilej voiu analiza şi discută părerile câtorva scriitori români, arătând cum şi în ce fel a fost pusă chestiunea la noi.
'	N. Em. Teohari
BIBLIOGRAFII
In "Bibi. „Lumen" â 15 bani, M. Nordau : Sngestiunca; V. Anestin : Giordano Bruno, viaţa şi opera sa.
Roman R. Ciorogariu : Spre prăpastie, tip. „Tribuna" Arad, Theophile Gaulier: Arria Marcella trad. de N. Ilavidescu. în biblioteca „Lumina", 30 bani.
Sp. Cegăneanu: Obiecte bisericeşti studiate şi descrise (Muzeul naţional de antichităţi. Secţia eclesiastică), Buc. 1911.
Ioan Urban Iarnik, Toastul ţinut la banchetul oferit de d. C. C. Arion. Iaşi 1911
VI.	S. T. M. Mironescu, Bucureşti. Privire retrospectivă asupra trecutului nostru. Răspuns lui Dr. Emit Fischer. laşi 1911
NOUA REVISTA ROMANA
i 17
CARACTERIZAREA DINAMICA
IN LITERATURA GERMANA
II
— Parzival —
Literatura germană, privită în totalul ei istoric, prezintă două mari epoci de înflorire. Prima—cuprinzând finele sec. al 12-lea şi începutul secolului al 13-lea — reflectă cu o rară strălucire idealul cavalerismului medieval, îmbinat cu rhisticizmul creştin; iar perioada de eflorescenţă modernă — cuprinzând a doua jumătate a sec. al 18-lea—construieşte idealul de umanitate pură (reine Menschlichkeit), de armonioasă perfecţie morală.— Ambele aceste epoci culminează în câte o grandioasă poemă mistică, prima în Parzival, a doua în Faust ; iar între aceste două puncte de culme ale literaturii germane, străbat prin cele 6 veacuri, cari le separă, puternice fire de legătură Parzival şi Faust sunt fraţi a căror fisionomie, în ciuda marei lor diferenţe de vârstă, trădează asemănări izbitoare : germani în toate ale lor fibre, ei sunt ambi1 eroi, cari luptă fără preget, năzuiesc mereu spre o sferă superioară şi — biruind îndoiala — îşi formează personalitatea, şi-o înalţă până la desăvârşirea morală şi dobândesc în cele din urmă mântuirea sufletească (Die Erlosnug). Sunt două grandioase caractere in evoluţie.
*
* *
Parzival este unul din cele mai romantice motive ale faimosului ciclu de romane bretone. — Caracterul nespus de aventuros şi de romantic al literaturii bretone, face ca ea să fie îmbrăţişată cu entuziasm de trouver-ii francezi; dar spiritul lor pozitiv cu luciditatea lui rece, lipsit de simţul misterului, despoaie literatura bretonă tocmai de caracterul ei cel mai esenţial, de profunzimea ei mistică şi de sensul adânc al . simbolismului ei, prezentând aceste elemente ale ei ca simple jocuri capricioase ale fantaziei. Noroc că ceeace îi răpesc din profunziune, ei reuşesc să-i compenseze prin larga socializare a acestei literaturi; căci superfi-ciliazarea ei de către Francezi face literatura bretonă accesibilă tuturora şi promovează marşui ei cuceritor prin toată Europa medievală. In acest chip ea isbu-teşte să găsească în geniul german, un răsbunător al injuriei, ce-i făcuseră trouverii; spiritul german, prin forţa afinităţii pătrunde profunziunea ei şi — imitând în aparenţă pe povestitorii francezi — redă în fapt motivelor bretone farmecul lor mistic.—Iar dintre motivele bretone, cel mai nedreptăţit de francezi fusese cel al lui Parzival, care prin împletirea lui cu legenda Graalului—legendă infiltrată de mult misticism creştin — erâ cel mai profund şi cel mai neguros, deci cel mai inaccesibil lucidităţii franceze. Nimic mai caracteristic decât truda povestitorilor — în frunte cu Chretien de Troyes—de a cuprinde vastitatea mitului St. Graal, trudă care nu aduce alt rezultat decât o monstruoasă aglomerare de aventuri, cărora firul de
legătură şi sensul adânc le lipseşte. Sosită însă în Germania, legenda Graalului găseşte terenul propice ; fecundată de geniul german, ea se încheagă în gigantica operă a lui Wolfram de Eschenbach, în măreţul şi tainicul edificiu gotic al eposului Parzival. Wolfram isbuteşte a găsi firul conducător în labirintul aventurilor lui Parzival şi a orândui enormitatea materiei epice, cristalizând-o toată în jurul ideii centrale : treptata formare morală a eroului său pentru idealul suprem al vremii sale, ideal căruia Wolfram îi dă un conţinut profund necunoscut până la dânsul.
Iată—schiţată numai—desvoltarea sufletească a eroului. Tatăl său plăteşte cu viaţa gloria de a fi fost unul din cei mai faimoşi cavaleri ai timpului său, iar mama sa, Herzeloida, ia— în desnădejdea ei hotărârea de a îndepărta pentru totdeauna de deasupra fiului ei primejdiile vieţii cavalereşti, smulgându-1 din sânul lumii şi refugiindu-se singură cu pruncul în sălbătecia pădurilor In inima codrilor se desvoltă Parzival, sălbatec şi naiv, formând prin darurile corpului şi ale sufletului său spontan ca şi natura ce-1 legăna, consolarea unei mame geloase ca ne-alta de inima fiului său, şi refuzând să împartă cu restul lumii fericirea de a-1 poseda. Singurul cu care ea îşi împarte inima lui Parzival e Dumnezeu, a cărui raţiune ea i-o sădeşte în suflet. Triuve—perseverenţa neînfrântă în bine—este esenţa D-zeirii, spre care trebue să tindă Parzival, evitând din toate puterile căderea în Unlriuve, care e Diavolul. Dar Parzival creşte; el e destinat să se afirme odată cu strălucire; el aparţine de drept societăţii cavalereşti şi e de ajuns o întâlnire cu câţiva cavaleri strălucitori, pentru ca în Parzival să se trezească pornirea ereditară combativă. In lupta tragică dintre pornirea aceasta care e mai tare decât el, şi disperata lui mamă, Herzeloida cade zdrobită şi inima i se frânge când Parzival — copil încă — se smulge din braţele ei şi porneşte în lume, urmărind visul obsedant de a deveni cavaler.—Ciocnirea între naivitatea sălbatecă a acestui copil al naturii şi legile sociale—pe care el nu le bănuieşte — provoacă unele peripeţii comice şi în cele din urmă una tragică: uciderea neleală a unui ţcavaler şi spoliarea armelor lui, în chiar preajma curii lui Artus. Dar sosit la această curte, centrul întregii vieţi cavalereşti a vremii şi punctul în care arde facla ideală a cavalerismului lumesc, Parzival ia contact mai strâns cu lumea visată de el şi de aici începe propriu zis activitatea sa cavalerească. Toată viaţa lui va oscila de acum între Artus şi castelul St. Graal. El începe deci prin a primi dela cavalerul Gurnemanz principiile educaţiei cavalereşti; dar ceeace îi dă dascălul său e numai educaţia formală, redusă la regu-lele simplei cuviinţe exterioare şi unul din sfaturile lui —acela de a nu întrebă nimic de prisos—va fi fatal eroului.
— Dar înarmat cu aceste învăţături şi cu bravura lui, Parzival se avântă pe calea gloriei şi a aventurilor şi prima lui faptă mare e salvarea frumoasei regine Conduiramur, ameninţată de vrăşmaşii ei. Con-duiramur îi devine soţie şi fidelitatea către ea va fi
NOUA REVISTA ROMANA
1 18
de aici înainte steaua mântuitoare care-1 va conduce prin toate sbuciumările vieţii sale.— Smulgându-se de la sânul ei, Parzival porneşte după alte aventuri, dar în calea lui soseşte — fără să ştie cum — la Mun-salvăche, castelul minunat al St. Graal. Aci e centrul paradisiac al acelui imperiu spiritual, care cuprinde întreaga lume creştină, aci sediul miraculoasei pietre a Graalului—care îşi revarsă efectele-i binecuvântate asupra întregii populaţii a castelului; căci Graalul nu este decât simbolul idealei purităţi sufleteşti creştine. Dar o jale fără nume domneşte în încăperile splendide ale Graalului, căci regele său Amfortas, rănit de o săgeată vrăşmaşe otrăvită, zace de ani de zile, chi-nuindu-se între moarte şi viaţă. Pe rănitul Amfortas îl vede Parzival, el vede jalea în întreg castelul, dar în loc de a face ceeace datoria morală îi impunea, în loc de a întrebă, dând curs sentimentului firesc al compătimirii, eroul nostru tace, amintindu-şi de sfatul lui Gurnemanz şi prin tăcerea lui vinovată şi neumană el pierde acel suprem bine, de care era aşa de aproape. Nenorocitul n’a învăţat în şcoala cavalerească a lui Gurnemanz decât legile exterioare, căci esenţa intimă a cavalerismului— care l’ar fi deprins să pună mai presus umanitatea şi mila decât legile formale— esenţa aceea n’a pătruns-o şi lipsa maturităţii morale îl face nedemn de posesia Graalului.—Graalul e pierdut şi un gol imens i se face în suflet : depărtându-se de ţinta aspiraţiilor sale, el rătăceşte dezolat, când deodată — privirea-i pironindu-se în «trei picături de sânge pe zăpadă»—el încremeneşte locului, ţintuit de singurul punct luminos rămas în pustiul sufletului său, de amintirea duioasă a dulcii lui Conduiramur, pe care i-o trezesc cele trei puncte roşii, picate pe albul câmpiei : fidelitatea lui de soţ e singurul lui punct de rea-zăm în dezolarea-i fără margini. Dar Graalul e pierdut ! In zadar solii lui Artus, smulgându-1 din starea lui de prostraţie, îl duc la curte spre a fi sărbătorit acolo pentru isprăvile sale. Căci acolo îl aşteaptă lovitura de graţie: e blestemul pe care trimisa Graalului, proroaca Kundrie, îl aruncă în plină adunare cavalerească asupra aceluia, care prin indijerenja lui, a scăpat din mâini şi gloria de a fi vindecat pe Amfortas şi norocul său propriu.	.
Blestemul Kundriei deschide o nouă fază în viaţa lui Parzival, care prăbuşit deodată din înălţimea gloriei în oprobriul general şi cu toate astea perfect împăcat cu sine—întrucât la Graal el n’a făcut decât să urmeze legilor cavalereşti—cade în cea mai zguduitoare criză sufletească. In desnădejdea lui, el începe a se îndoi de dreptatea D-zeirii, floarea acelei nestrămutate Triuve—statornicia în bine, pe care mamă-sa i-o sădise într'ânsul — se ofileşte în sufletul lui şi pradă disperării, el rătăceşte ani de zile fără orientare morală. Dar Parzival nu e pierdut cu totul, căci în naufragiul său moral el tot mai priveşte steaua, care e acea neştearsă Triuve către .soaţa lui Conduiramur ; iar mai presus de toate i-a rămas fidelitatea către sine însuşi : năzuinţa neînfrânată către idealul cava-
leresc şi gândul nestrămutat de a cuceri totuşi odată Graalul.
Disperând de Domnul, el a căzut astfel din fericita Triuve, în ghiarele grozavului Zwifel— îndoiala; dar fidelitatea, păstrată soţiei lui şi sie însu-şi, îl salvează de a se prăvăli în prăpastia diavoleştii Unlriuve şi astfel speranţa de a ajunge la liman nu e pierdută. Aici, în fidelitatea şi năzuinţa lui spre mai bine, e leit-inolivul întregii opere, e resortul întregii evoluţii a eroului.
îndelungata lui criză sufletească va fi doar mijlocul de a se reforma sufleteşte; sciziunea şi oscilarea sufletului lui va prepara o sinteză superioară, o Triuve cu atât mai înaltă. — Şi evenimentul hotărâtor al acestei tranziţii spre reconstruirea sa morală este întâlnirea cu pustnicul Trevrizent, care îndreptându-i sufletul dela revoltă la umilinjă, dela disperare la cre-dinfă, îi redă pacea sufletească; lămurindu-i greşelile de până acum şi lipsurile sale morale, îi desăvârşeşte educaţia; înfine, recunoscând fidelitatea pe care eroul ş-o păstrase neştirbită, îi redă speranţa de a putea obţine isbăvirea sa morală şi posesia Graalului.
In timp ce—în singurătate — se operează această adâncă prefacere şi reîntregire mbrală a eroului, în planul întâiu al acţiunii înaintează Gawan, cavalerul lumesc—în antiteză cu Parzival—care dotat cu aceiaşi bravură fizică, se acopere de glorie în multe aventuri, încununându-şi cariera cu supunerea castelului fermecat, Chaslelmarveil, acea quintesenţă a tuturor splendorilor pământeşti, pe lângă care însă Parzival trecuse fără a se abate din cale. Mândrul Gawan porneşte şi el înfine în căutarea cetăţii Munsaliviische, dar nu lui, cavalerul brav dar superficial, îi e dat să câştige Graalul, ce e destinat aceluia, care—în afară de gloria lumească—a dobândit prin crâncene sbuciumări şi lupte interioare, acel adânc conţinut moral, care nu poate fi decât rezultatul lor.—In curând cei doi eroi se întâlnesc, la curtea lui Artus. Gawan încrucişează spada cu Parzival, care a reapărut purificat şi tare şi cavalerul lumesc cade înfrânt de cel spiritual ; Gawan rămâne cu Chastelmarveil, lăcaşul bunurilor lumeşti, iar lui Parzival i se arată a dona oară profeteasa Kundrie ca să-l vestească înfine că e vrednic de conducerea Graalului, a marelui regat spiritual şi demn de posesia perfectei fericiri morale.
Astfel se desfăşură măreaţa evoluţie morală, care începând cu copilăria eroului, cu starea lui întunecată de naivitate sălbatică, îl poartă prin grele încercări sufleteşti, îl ridică din grozăvia îndoelii, spre liniştea sufletească—distrugându-i odată reazămul moral spre a i-1 reconstrui din nou—şi-l face înfine să atingă idealul perfecţiei sufleteşti. Parcă necontenit un fel de „dumpfer Drancf—de impulsie surdă—mână pe erou spre ţinta supremă ; iar Parzival—fie că crede, fie că se îndoieşte—păstrează nestins focul sfânt al năzuinţii, păstrează neştirbită fidelitatea idealului. Această imuta-bilă Triuve, străduinţa necurmată spre bine, acest leil-moliv care străbate toată cariera eroului şi îi însufle-
NOUA REVISTĂ ROMANA
119
ţeşte toţi paşii,-vesteşte pe Fausl. — Parzival nu e eroul care luptă să acumuleze cuceriri exterioare, spre a-şi încărca carul triumfal sau spre a-şi orna blazonul; el luptă spre a se cuceri pe sine, desăvârşindu-şi individualitatea.—Parzival e epopeia purificării morale treptate şi a lentei constituiri a personalităţi umane, a personalităţii creştine medievale, mai cu deosebire. In timp ce Divina Comedie va construi numai idealul abstract al creştinismului, presentându-ne ideea purificării în ascensiunea ei triumfală, Parzival ne înfăţişează ideea încarnată într’un mare caracter uman şi ascensiunea morală a acestuia formează subiectul ei: deaceea ea ne dă cea mai impunătoare evoluţie de caracter.
I. Netzler.
PSICQLOGIE POPULARA
CUM CARACTERIZEAZĂ ROMÂNUL NEAMURILE CU CARI A VENIT IN ATINGERE
Am arătat în alt rând *) felul cum a privit Românul pe Turci şi Greci, cari au ameninţat sute de ani dearândul să aducă viaţa naţională la desăvârşită amorţire. Din exemplele date atunci, s’a putut vedea icoana sufletului lor, încât ne-a rămas puţin de adăo-gat ca să completăm tabloul.
Fără a insista asupra* apăsării şi lăcomiei Turcilor, vom aminti numai că ei aduseseră exploatarea ţărilor noastre la aşa grad de sleire, că ni se par poveşti spusele istoricilor. Mânia şi batjocura cu care scriu despre Turci cronicarii noştri, îşi găsesc explicare tocmai în stoarcerea fără milă şi fără cruţare a ţării. Pretendenţii duceau banii cu grămada la Constantinopole, încât aurul nu se mai puteă numără, ajunsese să se cântărească, iar în cele din urmă sumele luate din Muntenia şi din Moldova ar puteă alcătui munţi de aur 8).
După un şir îndelungat de biruinţe, deveniseră Turcii atât de mândri şi de încrezuţi în puterile lor, încât socoteau că nimeni nu mai e în stare să le stee în cale. S’au izbit însă amarnic de Mircea şi ne e îndestul de cunoscută batjocura din Satira a III-a, pe care o adresează Eminescu îngâmfării lor.
In altă privinţă este de admirat credinţa ce ştiu s’o păstreze Turcii acelora cărora le sunt obligaţi. Cine nu a fost frumos impresionat citind nuvela Iliuţâ, în care d-1 N. Gane arată jertfa de care e în stare un Turc, chiar pentru o casă creştină, care l’a adăpostit însă cu îngrijire şi iubire ? Câtă lume nu a avut prilej să se convingă de credinţa cu care-ţi păstrează
Turcul ceeace-i dai pe seamă ? * 1 2
________\
1)	Vezi această revistă, no. 6 din 17 Mai 1909.
2)	A. I). Xenopol, Ist. partidelor politice în România, partea I.
Trecând la Greci, a căror influenţă a răscolit sufletul românesc până în cele mai depărtate adâncimi, găsim un admirabil portret al lor, zugrăvit de cei mai vechi cronicari şi întregit de istorici, scriitori şi popor rând pe rând.
Introducându-i Turcii în toate rosturile noastre, dela cele religioase şi culturale până la cele politice, Grecii s’au întărit în aşa fel că au slăbit puterea de împotrivire făţişe a Românilor, cari se deprind cu comploturi şi cu trădări p. Prin urmare, pe lângă o sleire a puterei materiale, urmează o ruină sufletească, o decadenţă morală. Moneda curentă sub ei este necinstea minciuna, pâra, linguşirea, trădarea, cari cuprind sufletele slabe, le pervertesc şi, ca rezultat, mulţi Români îi iau de model.
Cei cari au scăpat de această cădere, se înfiorează de apucăturile acestui neam, pe care-1 zugrăvesc în următoarele colori :
„Aşa socotesc cu firea mea cea proastă: când o vrea Dumnezeu să nu fie rugină de hier (fier), şi Turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume, atunci poale nu vor fi nici Greci în Moldova şi în ţara Muntenească.
Focul îl stingi, apa o iezeşti şi o abaţi pe altă parte; vântul când bale, te dai în lături într’un adăpost şi te odihneşti, soarele intră în nori, noaptea cu întunericul trece şi se face iar lumină, iară la Grec milă sau omenie, sau dreptate sau nevicleşug, nici linele de acestea nu sunt, sau frică de Dumnezeu; numai când nu poale să facă râu, se arată cu blândeţe, iară inima şi firea tot cât ar puteă să facă răutate. (I. Neculcea).
Dacă rândurile de mai sus, ca şi ura cu care scrie Zilot Românul, par prea îndepărtate multor cititori, ei au proaspăt în minte memorabila greco-bulgârime, împotriva corupţiunii căreia a găsit accente atât de puternice Eminescu.
Spre a se uşura de neomenia turcească, Românii şi-au îndreptat privirile spre Nemţi, puternicii fraţi creştini, dela cari nădăjduiau apărare şi ajutor. Puseseră atâta încredere în ei, că din toate părţile se au-ziâ: De-ar veni odată Nemţii să ne mântue de Turci. In curând însă blestemau ceasul când se gândiseră la ei, cari le-au luat Bucovina şi i-au apăsat în felurite chipuri.
Din timpul cât au stat printre noi,‘Românii au prins notele esenţiale ale Nemţilor. I-a impresionat mai întâi beţia şi îmbrăcămintea proastă a lor: Neamţu crede ’n băutură; a apucat luleaua Neamţului; vorbeşte nemţeşte; Neamţ gol, îmbrăcat pistol şi la cârciumă dator ; vai, sărace Neamţule, cum ţi-alăr-nâ zdrenţele; las’ s’atârne că-s destule.
In al doilea rând s’a observat obiceiul Nemţilor de a bate zdravăn: Unde pune Neamţu mâna, îţi ia Dumnezeu mila, adică să teV ferească Dumnezeu să cazi pe mâna unui Neamţ, căci nici Dumnezeu nu te poate scăpa. 1
1) A. U. Xenopol, op. cit.
120
NOUA REVISTA ROMANA
Din proverbul: Neamţu-i prost, că spune drept, se vede sinceritatea cu care mărturiseşte Neamţul, fapt pentru care a fost socotit prost de către Român.
Priceperea şi dibăcia Neamţului la orice meşteşug s’au făcut repede cunoscute, după cum se constată din zicătoarea: Al naibii Neamţ mai e şi Românul ăsta. E de ajuns să prinzi rostul unei maşini şi să ştii s’o separi ca să capeţi numele de Neamţ.
A păzi ca Neamţul arată hărnicia şi cinstea cu care acesta se ţine de angajamentul luat.	•	"
Un alt neam creştin, care ni s’a oferit ca sprijinitor contra Turcilor, au fost Ruşii. Istoria, înregistrând jafurile necurmate la cari au fost supuşi locuitorii din partea lor, îi zugrăveşte in culori foarte triste. Nu era chip să se plângă cineva împotriva dărilor insuportabile, că îndată era ameninţat cu exilul în Siberia. Pe lângă toate, nu s’au sfiit să rupă chiar din pământul Moldovei.
Zilot Românul, îngrozit de purtarea lor, ne transmite următoarele: lege, suflet, Dumnezeu, răsplătire, ziceau că sunt toate minciuni şi basme călugăreşti. De atunci a rămas în baladele din Basarabia cântecul Prutîile, rău blestemat1).
Poporul a pecetluit în spusele lui grosolănia, hoţia, prefăcătoria, beţia şi rapacitatea Ruşilor : Rusul şi porcul, porcul şi Rusul; Rusul se închină, dar cu ochii pe sub pat; a trage ruseşte; a bea aghiazmă rusească ; Rusu-i ursu, Turcu-i lupu, Leahu-i vulpea, iar săracul Moldoveanul, când e oaie, când e vacă.
Din legăturile cu Ungurii, Românii i-au cunoscut dârzi, semeţi, tâlhari şi fără frică de cruce, grosolani.	.
In privinţa celei dintâi note, C. Negruzzi îi numeşte în Aprodul Purice: dârji ungureni, sumeţi unguri, iar Eminescu vorbeşte cu înfocată amărăciune de pretenţiunile lor îngâmfate 2). Sunt cunoscute zică-torile : l’nguru-i fălos, nu-i primejdios ; Ungurul fură şi jură; Unguru crede n înjurătură.
La Poloni au găsit Moldovenii o îngâmfare şi mai exagerată ca la Unguri. Scriitorii cari s’au ocupat de ei, îi arată de o trufie şi de o fărădelege fără pereche. Gh. Şincai ne spune despre Craiul Sobieski că nu s’a oprit de a arde mănăstiri spre a răpi odoare şi nu a stat la gânduri de a robi pe Mitropolit şi a ameninţa cu tunuri bisericile.
C. Negruzzi şi V. Alexandri au eternizat trufia Polonilor, cel dintâi în Sobieski şi Românii, celalt în Dumbrava Roşie. Voind Sobieski să ia cu orice preţ cetatea Moldovenilor şi, neavând tunuri, zice: N’avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile. Şi mai departe: Voi aţi cutezat a vă împotrivi mie şi a-mi omori atâţia viteji ?
Viclenia Polonilor s’a văzut lămurit din nenumărate 1 2
1)	Vezi A. D. Xenopol, op. cit.
2)	M. Eminescu, Scrieri polit. şi lit. pag. 42—54.
ciocniri duşmănoase, de când a rămas zicătoarea : Leahu-i vulpea. Cât de şireată şi înşelătoare este aceasta, numai Polonul s’a găsit să-i semene.
Pe Bulgari şi pe Sârbi i-a dăruit ţăranul nostru cu aceleaşi calificative, cari arată greutatea de a pricepe şi de a face un lucru. A avea cap de bulgar sau de sârb însemnează a nu pricepe o explicare, a nu şti rostul a ceva cât de uşor, cât de simplu.
Cal verde şi Bulgar cuminte, unde s’au mai văzut ? Această zicătoare arată imposibilitatea de a se găsi vieun Bulgar care să te înţeleagă, după cum e cu neputinţă să găseşti un cal verde.
Ce mi-e cap de Bulgar, ce mi-e cap de morar ; Bulgarii au luat Ţarigradul cu prazul în mână ; A semănat piper ca Bulgarii, sunt atâtea pilde de marea deşteptăciune ce-au observat Românii la Bulgari.
Evreii şi-au ascuţit mintea prin nenumăratele afaceri în cari s'au specializat, că Românul a stat cu groază în faţă-le. A avea cap de Ovrei arată iscusinţa cea mai desăvârşită de a prinde o cestiune şi a o duce la bun capăt. Insă isteţimea lor nu a rămas numai în urmărirea afacerilor, ci şi în repeziciunea cu cari iau ochii cumpărătorului. Evreii sunt socotiţi de ţăran ca cei mai înşelători. La ei demnitatea de om este intim legată de exercitarea meşteşugită a comerţului. Dacă nu izbutesc în aceasta, nici nu merită să se numească oameni : Ovreiul, până no înşelă inlr’o zi, nu se ţine om. E în stare să renunţe la hrană : Un ovrei, până nu înşală, nu mănâncă ; Ovrei să nu înşele, unde s’a mai văzut ?
Evreii sunt foarte interesaţi : Ovreiul, pe ce a fost, nu dă nimic.
Ovrei şi curat, nu se poate ; să mănânci la Jidan şi să dormi la Armean ; decât slugă la Jidan, mai bine la oi cioban, iată destule exemple referitoare la murdăria caracteristică Evreilor. A fi Ovrei e sinonim cu spurcat, fărădelege, călcător al datinelor.
Frica Evreului a rămas proverbială şi a fost foarte des batjocorită în nesfârşite satire şi comedii.
Când vrei să-i spui cuiva că nu se pricepe la un lucru, că n’are idee de el, ţi-aminteşti zicătoarea: Cunoşti ca Ovreiul la porci.
Par'că-i lavră (havră) ovreiască, arată încă una din notele legate strâns de felul de vieaţă a Evreilor, cari escelează prin gălăgie.
V.	Vîrcol
Peste două săptămâni apare :
ELEMENTE DE METAFIZICA
Principalele probleme ale filosofiei contimporane — pe înţelesul tuturora — de
C. RĂDULESCU-MOTRU
Preţul volumului: Lei 6.
Cititorii noştri din provincie, cari doresc această nouă lucrare filosofică a d-lui Rădulescu-Motru, pot trimite suma de 6 lei la Administraţie, în schimbul căreia vor primi volumul prin poştă, recomandat. (Adm. N. li. li.).
NOUA REVISIA ROMANA
121
LITERATURA
IN PREAJMA CEAHLĂULUI
Ceas călugăresc.
Pe la toacă am plecat. Cerul se seninase. Stareţul ne dă pe părintele Filimon să ne întovărăşească până la Neamţu, că el ştie cărarea deadieptul, peste munte.
Călugărul e un om ca de patruzeci de ani, poate şi mai mult. Nu-i tocmai nalt, dar bine legat, barba încărunţită ici-colo şi cu ochii vioi.
Mergem câtva pe lângă pârâul Secu; apoi se ascunde apa după pieptul muntelui; iar noi ţinem cărăruia spre stânga, cu călugărul în frunte.
Am intrat în inima pădurii. Aci pierdem poteca, aci o găsim din nou; şi tot aşa ne frământăm prin hăţiş.
Eu mă ţin de sfinţia sa, calc tot în urmele lui; iar după mine sânt înşiruiţi tovarăşii, unul câte unul. Celui din coadă nici nu i se mai înţelege glasul până la noi, — atât e de departe.
Zorim într’una, dar spor n’avem. A fost ploaie grea pe aici, şi de alunecuş ne fug picioarele tot înapoi. Părintele Filimon şi-a sumes rasa în brâu, şi-a dat potcapiul pe ceafă, şi dibue cărarea cu băţul lui greoi. Cum se strecoară şirul nostru prin frunzişul pădurii, par’că e o curea lungă, împletită printre copaci.
După ce trecem râul Neamţu, după ce mai mergem o bucată bună prin desiş — ieşim într’un luminiş, cu soare mult.
—	Aici e cerbăria Statului,., şi părintele Filimon în-genă mersul.
Un colţ de obor, cu gard de nuele, înalt, ne închide calea.
—	E voie părinte, să vizităm ? întreb eu.
—- Este,... dar..
—	Şi pe unde am putea intra?, dau zor cu gura, văzându-1 pe călugăr că se cam codeşte.
—	Păi,., vezi,., e departe poarta,., tocmai sus,...
—	Da n’o fi o mie de metrii ?!
—	Cam vre-o 4-5, mi se pare!...
—	Cinci chilometrii ?!
—	Da... Şi alt drum nu mai avem, tot pe aici tre-
bue să ne înapoiem.	•
Mi-arunc ochii spre scăpătat, — soarele îşi cătâ de drum.
—	Păi, cât ţine oborul acesta părinte ?!
—	Cincizeci de hectare I...
—	Cincizeci de hectare ?! repetăm noi, miraţi.
—	Şi sânt mulţi cerbi ?!
—	Apoi, acum doi ani, când s’a făcut numărătoarea, s’au găsit şaptezeci; azi poate să întreacă suta!..
—	Hm !.. dedei din cap, arătându-mi părerea de rău, că nu-i puteam vedea.
Dar tot n’am rămas supuşi necazului. Ne-am dus până mai în deal, pe alături cu oborul, şi ne-am căţărat pe gard. De părerea asta a fost şi călugărul, după ce i-am
deschis capul, ba încă ne-a arătat şi maidanul mai ri dicat, de unde să vedem tot largul parcului...
Din sus vine încurându-se un cerb. Cercetează cu botul în aer şi-şi leagănă copacul din creştet. II urmează altul, apoi încă unul şi tot aşa, o pădure de coarne cenuşii, aleargă peste livadă. Dă cu ochii de noi, se opresc, se uită lung, miros în vânt; apoi frâng trupul în loc şi fug devale.
Câte-va căprioare, vioaie, dar blânde ca mieii, se apropie până la gard şi întind botuţul, ascuţit şi umed. Le zâmbesc buzele, li se văd gingiile rumene, şi vârful limbii, roşu, ca miezul de pepene ; iar ochii dulci se uită la noi, blajini. Se apropie animalele, până să ne miroasă mâinele, dar o clipeală, o mişcare, cine ştie cum li se pare lor, şi sglobiele se sperie, o rup la fugă,
Par’că sânt o pană, aşa sbor peste fân; şi parcă le-e trupul o srnicea, aşa mlădea în ducă. Aci pier în poalele copacilor; aci răsar, departe, în luminişurile parcului....
•
Tot în pădure ne trage poteca. Iar drumul din ce în ce mai rău. Părintele Filimon se luptă cu cişmele grele şi cu calea şi mai grea. Se pleacă pe sub crăci, se strecoară prin hăţiş, sare peste câte o buturugă, înfiptă deacurmezişul potecii, şi se duce făcut arc. Noi nu mai ţinem seamă de ghimpii frânţi în haine, de mâinile sgâriate, de noroiul până la glesnă, — ne ţinem mereu de călugăr. Eu tot pe urmele lui calc.
După două ceasuri dedrum.dela Secu, dă Dumnezeu şi scăpăm de urcuşi, ba întâlnim şi o cărârue bătătorită
Doar prindem poteca şi, cât colo, ocheşte dintre brazi o poeniţă. Ieşim. Ce albastru e cerul şi ce albă e lumina după întunerec.
Călugărul isbi băţul în pământ şi întoarse capul în urmă:
—	Să ne abatem niţel şi pe la schitul Procov 1... ce ziceţi, domnişorilor ?!..
—	Ne ahatem !... râspunserăm, în grămadă.
Şi-a fost bine venită abaterea asta, că ni se cam muiase picioarele,— dealul mare, drumul rău.
Sub tâmpla muntelui stă ascunsă, în frunziş, o bisericuţă sărăcăcioasă şi măruntă. Drept poartă, o spărtură în gard. Ne strecurăm pe brânci.
In ogradă stau lungiţi, pe un maldăr de fân, doui călugări. Doar ochii le sclipesc în stuful de păr, încurcat şi murdar.
Ne apropiasem la câţi-va paşi de ei, când băgarâ de seamă. Se ridicară, sperioşi.
—	Bună ziua, bună ziua!... luarăm noi cuvântul întâi.
—	Cu plecăciune, părinte Agafton!.. urmă Filimon, tovarăşul nostru.
Dar Agafton merge tot dandaratele şi cu mâinile la spate. Giubeaua sfâşiată la piept, lasă să se vadă pielea arămie. Genuchii sânt goi; iar cişmele mari, încovoiate de boturi, au lăsat degetele în voie să iasă la lumină, întinde o mână lui Filimon, iar pe cealaltă o ţine la spate.
—	Ai mâncare şi pentru noi, că rămânem aici la noapte ?... zâmbi tovarăşul nostru.
122
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Agafton lăsă sprâncele pe ochi şi i se sbărliră mustăţile, pornite spre dreapta, încotro trăgea cu mâna mai des:
—	Da de unde să să găsească la noi!.. sfinţia ta barem ştii,., schit sărac,... nu e de nici unele...
—	Nu e!.. luă vorba celălalt, înălţând din umeri.
Cum păşâ Agafton, tot în lături de noi, şi ferindu-şi
când o mână când alta, se împedecă şi-i scăpă ceva jos. Sticla vine de-adura spre noi.
—	Tocmai mă duceam s’o umplu cu apă! scăpă vorba, încurcat.
—	Ce miros tare!... zic eu.
—	E sticla de melisă! răspunse Agafton mai încurcat şi aprins la faţă.
—	Aşa miroase, a rachiu ?!... dau tot eu cu vorba, înainte...
—	Şi-aduce...
Şi din gura călugărului duhni basamacul.
Am odihnit niţel pe iarbă, am golit câte-va ciuturi dela puţ, — dar ce apă, nu ne mai săturam — ş’apoi am cercetat şi biserica.
înăuntru e întunerec, ferestrele mici, par’că sânt ochiuri de temniţă; iar pe pereţii şterşi, ici-colo de se mai desluşeşte câte o umbră de sfânt.
Deasupra uşoi ne atrage privirile o icoană mare. Chipul fălos, cu barba încâlcită şi cu sprâncele stufoase, se uită drept înainte, spre altar.
—	Acolo e PohomieL spune părintele Filimon.
—	Acel Pohomie, care a fost Episcop de Roman pe vremea Domnului Racoviţă? întreb eu.
— Da, el a făcut şi biserica. Multă vreme a fost pusnic. Şi-acum se ţine stânca în care a stat. E aci, mai sus, în muntele Chiriac.
Procov, — în graiul nostru: Acoperământul Maicii Domnului, — e vechi. La început slujeau în el călugări greci; în timpul lui Racoviţă l’au luat în stăpânire ruşii, şi toată rânduiala bisericii s’a făcut în limba lor până târziu, când au pus mâna românii pe acest lăcaş sfânt.
Astăzi sânt vre-o nouă călugări la Procov, şi schitul ţine de mănăstirea Neamţu.
Ne gătirăm de plecare:	.
—	Să te lăsăm sănătos părinte Agafton!
—	Cu plecăciune tată!.. La noi e sărăcie,., n’avem de nici unele!...
—	Ei!... lasă.., ne-am abătut aşa în trecut; înoptăm la Neamţu.
—	Acolo e îndestulare!..
Pe poartă intră un cârd de gâşte, tot una şi una.
—	Ale schitului?!...
—	Atâta!..
Un călugăr, tot aşa de zdrenţăros ca şi ceilalţi, vine din livadă, cu cinci vaci, dindărăt...
Agafton învăţat cu: «nu e!», fără să-l întreb ceva, numa’l aud:
—	Is sterpe!...
Peste portiţă săriră doui viţei, rotunzi ca nişte pepeni, şi se năpustiră la ugerele pline, cât fedeleşu.
_ l
Scăpătâ soarele când am plecat.
—	Mai avem mult până la Neamţu, părinte?! întrebăm noi pe Filimon.
—	Apoi, sâ tot mergem o jumătate de ceas!...
Am pierdut poteca. Pădurea, deasă perie; noroiul
peste glesnă; băltoacele, asemenea. Noroc numai, c’am scăpat de urcuş, mergem tot la vale.
N’am făcut un sfert de ceas, când ne pomenim pe buza unei văi. Ne bulucim toţi în spatele călugărului. Cercetăm în faţă, la dreapta, la stânga, — întunerec.
Părintele Filimon îşi mai ridică rasa, îndesă pot-capiul pe cap şi pregăti băţul:
—	P’aici,.. drept înainte,., la stânga e o prăpastie!..
Ni s’a făcut părul măciucă. Ne înşiruim toţi, ca un
zid, după călugăr; eu cu ochii în urmele lui.
Coborâşul se face din ce în ce mai repede. Ne ajută bastoanele cu bold, c’altfel, am veni d’anboul peste sfinţia sa. Dar tot ne fură picioarele huma alunecoasă; atunci mergem pe genuchi, ori pe altă parte,... mai comod !.
B ne că spatele călugărului e destul de voinic, şi ne prinde ca un stăvilar.
Părintele Filimon dă de veste când şi când:
—	Capetele jos!...
Ne plecăm pe sub cioata cu ghimpi.
—	Feriţi lacul, depe dreapta!..
Abatem noi, dar tot se aude în coadă: bâltâc! bâl-tâc!...
S’a oprit călugărul. Ne oprim toţi. După ce chiteşte cât-va părintele, apoi sare peste un buştean, căzut dea curmezişul, se agaţă de craca unui brad culcat şi auzim, jos : dup.!
Ne rânduim ca oile la ţarc; iar călugărul ne prinde de subţiori. Am apucat doar vre-o patru să trecem «vama» ; când ne pomenim că vine din coadă tot şirul în capul sfinţiei sale. Au căzut până la unul şi părintele Filimon tot în picioare! Mai mare spaima însă) râpa n’avea nici un stânjen, adâncime!...
—	A trecut un ceas părinte! dete cu gura unul din ai noştri.
Călugărul porni, înainte :
—	Amu ajunge!..
S’a rărit pădurea. Am scăpat şi de coborâş. Printre copaci se aprind când şi când lumini.
După ce-am dat toţi într’o băltoacă, cu călugărul în cap, — apoi ieşim în luncă.
Un cer, senin sticlă, ne învălue în albastrul limpede iar luna bălană îşi revarsă blândeţea în ninsoarea de raze. O lumină ca ziua dă năvală peste noi, şi goneşte în urmă întunerecul pădurilor.
Joacă licăriri aci, aproape.
—	Am ajuns!.. vesteşte călugărul rar şi apăsat.
O răsuflare lungă isbucni din toate piepturile. Picioarele din genuchi, nu le mai simţeam. Ne ajunsese oboseala. Din noapte până’n noapte, vino-vino, vino-vino...	'
Părintele Filimon coti la dreapta, pe o potecuţă, îngustă.
—	Da, unde ne ducem părinte, — întrebai eu mirat — uite luminile în stânga!
NOUA REVISTA ROMANA
123
—	Păi nu aci, dincolo e mănăstirea...
—	Tocmai în fund, unde se văd lumini multe ?
—	Aci!
—	Mai facem o jumătate de ceas !
—	Nu, amu ajungem !...
Din coadă prinse vorba un tovarăş:
—	Mă miram şi eu să se isprăvească amil.... al părintelui !.
Am făcut numai trei sferturi de ceas. Bine înţeles nu după cel călugăresc!...	'
I.	Chiru-Nanov
CÂNTUL DE PESTE MARE*)
Şi-aşa, vei vedeâ într’o zi marea latină acoperindu-se de moarte în războiul tău şi pentru cununile tale mlădiindu-se laurii şi mirtul, o Cea-în-veci-fără-cie-moarte, Floare a tuturor ţărilor, parfum al întregului pământ, Italia, sfinţită în zorile cele noi prin plug şi prin proră.
(Canto augurale per la nazione ■	elctta).
Laurii miei i-am aruncat sub picioarele tale, o Victorie fără de aripi. A sosit ceasul. Tu zâmbeşti pământului pe care-l cucereşti.
Italia! Din înflăcărarea ce mă mistuie se înalţă un cânt mai plin de viată decât zorii zilei, în timp ce exilul se inbracâ în culorile tale.
Eşti astăzi mai presus de destinul tău, mai frumoasă eşti decât vestmântul tău de azur şi, din depărtare, chipul tău e mai dumnezeiesc.
Aud în urletul furlunei pe vulturul lui Marte şi simt suflul Mării Noastre in vântul singuratecei câmpii.
Cu toate corăbiile tale mă îndrept călră Sud, visând la coloana lui Duiliu pe care vei încununa-o cu noi trofeie din războiul mare,
şi ’n inima mea, o, putere a îndepărtării, numele tău îl port tânăr şi sălbatec, ca în strigătul corăbiilor Iliului.
Italia! Italia! Niciodată primăvara ta în cetatea Florii şi a Leului, când ori-ce suflu eră sol de iubire
>
nu fu atât de nouă ca această vreme minunată in care ţi se cântă ţie cu gura rotundă a tunului.
Aceasta e pentru tine primăvara cea sfântă, care — zice Domnul — „e plină de toate seminţele şi poartă in sine rodul ce nu va fi rupt niciodată
Astăzi eşti reînoilâ prin toate vinele tale, mai presus de uitarea ruşinei; în Sirle vei ucide pe cea din urmă sirenă a la.
’) Una din poemele, pe cari marele poet italian le-a scris cu prilejul expediţiei italiene înTripolis.
Cum să trăim, frumoaso, spre a te sluji pe tine ? cum să murim, o, floare a tuturor ţărilor, pentru ca să ne încununezi cu mirtul tău ?
Din cel mai preţios sânge fâ-ţi rouă şi îndeplineşte promisiunea Răsăritului, dacă Paradisul e la umbra săbiilor.
Ne-a cuprins uitarea. Suntem un neam tânăr şi plin de avânt, uitând zilele pătate, răbdător şi nerăbdător,
uitând visele şi ocările din vremea când cerşea laudă dela pleava pătimaşă şi turburătoare a cetăţilor
şi când pacea eră femeia pierdută ce aueă drept întreţinut pe vre-un Bonluro, şi pe vre-un Zanche drept mijlocitor al vânzării.
O,	zile fără zori! Bălaia tobelor, sunetul trompetelor şi clocotul acelei ursite ce se frământă la pragul viitorului,
vă împrăştie. Tună cu atâta putere voinţele că în împurpurata auroră nu s’aude prăbuşirea lucrurilor moarte.
Iată ziua, iată ziua prorei şi a plugului, ziua pintenilor şi a brăzdarului, oameni, iată ceasul!
A sosit cu tunelul uraganului pe Marea Mediterană, mai mândru decât astrul pe umerii lui Orion,
mai viu in culori decât solia cereştei zile. Şi la strigătul „Acuma! Acuma!11 întreg văzduhul nu e de cât un singur drapel.	.
Răsare un cap din apele sfinte de la Lissa şi cu palida sa gură strigă: „Adă-ţi aminte!“ şi apoi se afundă.
Iar Marea Mediterană ce cheamă ginţele la putere şi la glorie, în fiece val al său frământă bătălia.
— „Să mă opresczice Victoria, asemănătoare unei înalte secerătoare din Alba, umbrită de frunza imperială,
„Să mă opresc aproape de albia frumoasei Rumia, unde curgerea sa cotită nutreşte măslinii pentru Pallas romană,
să îndoi şi să leg în cunună o ramură de oleandru in Lebda, in leagănul aceluia care pecetlui mormântul lui Alexandru.
Să-mi potolesc setea în [inului in care am mai fost odinioară, nu prin ţărâna udă din peştera pe unde Leteul se coboară în împărăţia inlunerecului,
ci prin nisipurile sterpe din fântâna Romei, care, in umbră, păstrează o apă tăcută şi o amintire veşnică.
124
NOUA REVISTA ROMANA
Veniţi, veniţi către Pustiul arzător, veniţi către Pustiul fără de sfincşi,ce-aşleaptăi paşii voştri şi brazda şi sămânţa;
Vino, neam rodnic, ce eşti din nou gata să readân-ceşti urma antică in care le ajungi pe tine însuţi şi-ţi atingi ursita ;
vino, acolo unde cel ce luptă îngroapă sămânţa, pentru ca în cunună să-ţi împletesc frunza de ştejar cu spicul de grâu.
Dacă mă vezi astăzi ameninţătoare şi ’narmatâ pe proră, mă vei vedeâ mâine plecată de aproape deasupra pământului ce te aşteaptă,
când îmblânzit ca vitejii Decumani, cu braţele goale iţi vei umple iarăşi mânile cu seminţe.
Prea mult veghiat-am împotriva ameninţării somnului şi a febrei, în Ostia cea moartă, cu faţa inloarsâ spre noroiul Tibrului,
intre stâlpii înalţi ai Porţei marine, unde spre seară se adună o lumină fatală, isvorâtă din pietre,
eu singmtt, numai, gâfâind dacă zăriam vre-o umbră divină, sau dacă auziam intrând in golf Corabia şi Norocul.
Ah, dacă am veghiat atâta pe groaznicul prag, să dorm măcar un somn uşor şi scurt sub Arcul de peste mare!
Să visez visul grec din Cirene sub Arcul înţeleptului împărat, scăpat de barbari şi nisipuri,
deschis Triumfului, în timp ce depe proră să strălucească pacea pentru Tripolisul latin, cămilele să’m-prăştie departe o aromă sfântă.
O, prinos al pustiului către marină, parfum al ţinuturilor necunoscute, roşcat caşi coama de leu,
metale şi turme, şi grâne şi Berenice cea Cu părul de aur. Paradisul e la umbra spadelor!
Foaia de palmier şi foaia de laur sunt surori Astfel vorbeşte marea Fecioară, ce se aude caşi Clio in corul aonic.
Şi nouă ni se desvălue de către Sibilla libică, sub cerul întors de Titan, sentinţa lui Dumnezeu.
Pregătiţi plugul creştin, şi secera de secerat, teascul de untdelemn şi moara de grâu pentru Soldau,
secera, lopata şi târnăcopul ce atât de scumpe-i sunt, ciocanele uriaşe şi maşinele lucitoare, ce seamănă cu gloatele neobosite,
cuptoarele vaste ca o moscheie pentru fierul cel des-gropat, uzine cu strigătul aspru în stăruitoarea lor luptă,
cuptoare pentru a arde cărămida zidarilor, în care să’ntipărim semnul atât de plăcut lui Nerva: Roma cu cârma.
Orice tristeţă s’apună pe urmele noastre. Cine mai latră încă în groapa murdară, când sufletul înfruntă destinul ?
Italia, la luptă, Ia luptă! Cântă iarăş cântul de peste mare, cum ştii tu, cu puterea (a,
ca atunci când se ridică deasupra mării sângele, iar in văzduh un singur strigăt sălbatec eră: „Loveşte! Loveşte/“ de care se cutremură marea,
şi troznea galera, după ce-şi luă vânt, cu inima căpitanului înfiptă in rostru, cu pânzele şi vâslele gata de atac.
„Dumnezeule, Dumnezeule şi Domnul nostru! Dumnezeule, Dumnezeule şi sfinte Morminte !* cântă galera pe Marea Noastră.
In clocotul secolilor tăi'le ascult. „Dumnezeule, Dumnezeu să te ajute pe mare şi pe uscat!". Ri-dică-ţi cu acest strigăt strălucitorul tău chip
şi pe uscat caşi pe mare poartă războiul tău !
Gabrielle d’Annunzio
Traducere liberă de Const. Paul.
CRONICA ŞTIINŢIFICA
NOUTĂŢI ŞTIINŢIFICE
Sborul planat al lui Orville Wright. — Chestiunea sborului planat este o veche chestiune, şi care se discută în lumea aviatorilor chiar înainte ca primele aparate de sburat să fi fost construite. Cea dîntâi obiecţie de care se loveau toţi apostolii acestei ştiinţe moderne, era sborul planat al păsărilor mari, sbor care se face fără bătae de aripi, şi cu care pasărea găseşte timp îndelungat mijlocul să se învârtească în rotogoale ba să şi înainteze chiar împotriva vântului. Fel de fel de explicaţii se da acestui fenomen care are aparenţă la început de a face concurenţă mişcării perpetue, cu toate că el nu avea nimic deaface cu aviaţiunea propriu zisă: proba cea mai bună este că aviaţiunea există iar sborul planat încă nu.	.
Orville Wright, acel care cu drept cuvânt a sburat pentru întâia oară în America la Kitty-Hawk, azi, a rezolvit şi această chestie, sburând planat io minute, adică pentru a fi mai expliciţi, nemai având trebuinţă de motor, ci întrebuinţând puterea vântului ca forţă motrice pentru înaintare chiar împotriva lui.
Toată lumea ştie că vântul suflă în mod neegal adică prin rafale, şi acest fel de a fi al lui, a permis^ să se explice sborul planat al păsărilor,
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
'25
Ele profită de bătaia lui pentru a se sui, iar când vântul încetinează, desfacerea aripelor nu le lasă să cadă mai jos decât fuseseră; la a doua bătaie a vântului suirea se face din nou tot mai sus şi astfel ele se ridică necontenit.
Un sfoor planat al lui Orville Wright la Kitty Hawk
O jucărie de copii arată aceasta în chip experimental foarte bine. Un dop legat cu sfori de o bucată de hârtie în formă de parachule, este expus la vânt. Acesta împinge hârtia, care neputând înainta din cauza dopului care opune mai puţină resistenţă la vânt, se umflă şi se ridică pieziş trăgând după ea şi dopul; când vântul a încetat, totul cade, dar hârtia face pa-rachute şi opreşte căderea până vine a doua bătae de vânt, care ridică totul din nou şi aşa mai departe.
Deci şi sborul fără motor n’ar fi imposibil, după cum chiar a demonstrat’o acum Wright. Nu mai rămâne decât de probat că se poate sburâ cu ajutorul vântului chiar împotriva lui, pentru a rezolvi definitiv problema.
Şi acest lucru se probează experimental în chipul următor :
Să luăm un plan înclinat AB (fig. i) şi să instalăm pe el un sistem compus dinlr’un plan înclinat CD care este adaptat pe nişte rotile. Cu un suflai să suflăm aer în direcţia săgeţei. Vom vedea că CD înaintează împotriva vântului, adică a săgeţei, urcând panta AB. Lucrul se explică mecaniceşte astfel :
Resistenţă, după cum ştim, a aerului pe plan este perpendiculară pe el: fie OR. Ea se descompune după paralelogramul forţelor în două componente: OP verticală şi OQ horizontală. OP este distrusă de greutatea aparatului; rămâne aşadar OQ care după cum se vede împinge aparatul împotriva vântului.
Deci sborul împotriva vântului n’ar fi imposibil. Lucru pe care iarăşi l’a probat Wright cu sborul lui citat.
încercările acestea nu sunt încă date publicităţei, dar graţie unor indiscreţii s’au putut afla şi publica în una din cele mai cunoscute reviste ştiinţifice americane. Valoarea lor din punct de vedere practic este foarte mare azi, căci putinţa de a circula un timp oare care fără motor va împuţinâ accidentele, iar sborul cu ajutorul vântului va dubla vitezele. Pe lângă acestea, în atmosferă găsindu-se în permanenţă şi la diferite înălţimi, vânturi prielnice pentru orice direcţie, le vom putea uşor utiliza pentru sborul fără motor. Motorul nu va mai servi decât pentru a ne ridica până la aceste vânturi prielnice sborului planat.
Nu-i mai rămâne acum lui Wright decât să rezolve şi alt punct nerezolvit al aviaţiunei: starea pe loc; adică putinţa de a se menţine într’un punct anumit al atmosferei. Acest lucru păsările îl obţin dând coada în jos contra vântului şi se explică dacă privim fig. 2
în care componenta OQ care face să înainteze suprafaţa, este anulată de forţa N pe care o produce vântul asupra unei îndoituri CV a planului CD.
Când însă şi invenţia de căpetenie, adică echibrul, va fi obţinut, atunci numai vom putea zice că" avia-ţiunea a intrat în domeniul public ; până atunci însă toate aceste achiziţiuni secundare sunt de folos întrucât se aşteaptă cea mare : echilibrul, şi întrucât ele rezolvă puncte obscure din însăşi esenţa problemei aviaţiunei.
Atmosfera lui Marte.— Cine n’a auzit vorbindu-se de Marte şi atmosfera lui, de locuitorii cari ne fac semne desperate prin imense canaluri ce brăzdează suprafaţa planetei ? Cine nu ştie azi de discuţia între savanţi asupra acestui punct capital: dacă este sau nu locuit Marte ? Cine nu cunoaşte propunerile de a ne pune în corespondenţă cu aceşti locuitori fie prin canaluri săpate în Sahara după tipul lor, fie prin unde hertziene produse de forţa Niagarei ? Cine n’a auzit că canalurile din Marte nu există şi că sunt datorite unei iluzii optice ? Că locuitorii nu pot exista de oarece nu este apă pe acel tărâm îndepărtat, nici oxigen în atmosfera lui ? şi că, calotele dela poluri ar fi anh i-dridă carbonică-lichidă şi nu apă ?
Cine n’a auzit de toate acestea căci şi prin presa zilnică au ajuns ?
Azi însă un fenomen nou infră în acţiune. Campbell şi Albrecht au obţinut într’o spectrogramă a lui Marte,- indicii că există apă şi oxigen pe el: deci că viaţa aşa cum o înţelegem noi ar putea există şi-acolo. Cantităţile fiind însă mai mici ca la noi, cu toate astea de azi înainte nu se va mai putea inventă oameni cari să respire anhidridă carbonică pentru a populă apropiata noastră tovarăşă, şi nu se va mai da diurn fanteziei să navigheze pe canaluri imaginare...
126
NOUA REVISTĂ ROMANA
Însemnări
SERBĂTORIREA D-LUI SP. C. HARET. — In ziua de 12 Decembre s’a oferit d-lui Sp. C. Haret un banchet în saloanele societăţii Liederlafel. Scopul acestui banchet a fost» după informaţiunile ziarelor, să se sărbătorească activitatea de profesor şi de ministru a d-lui Haret. Au luat parte la banchet foarte mulţi membri ai corpului didactic de toate categoriile, precum şi câ{iva membri ai partidului liberal, între cari chiar şi şeful acestui partid.
D. Spiru C. Haret jeste un bărbat, care prin activitatea ce a depus la organizarea învăţământului public, şi-a câştigat foarte multe drepturi la recunoştinţa ţării. De aceea sărbătorirea sa este un act natural şi totdeauna bine motivat. Ni se pare însă că de data aceasta sărbătorirea a avut un alt scop decât acela pe care l’au anunţat ziarele şi comitetul organizator.
Activitatea de profesor a d-lui Haret'nu se poate sărbători printr’un banchet, la care n'au fost invitaţi nici măcar profesorii Universităţii din Bucureşti! Dacă nu cu marea pompă cum s’a sărbătorit pensionarea d-lui Titu Maiorescu, dar cel puţin cu respectul cuvenit ar fi putut Universitatea din Bucureşti să se achite faţă de d. Haret!
Prin urmare, nu sărbătorirea profesorului Haret a motivat banchetul din saloanele societăţii Liederlafel!
Activitatea ca ministru ?	'
Cred că şi mai puţin. D. Haret a eşit din minister în Decembre 1910. După un an numai i se dă banchetul ? Apoi ce ar însemna sărbătorirea unei activităţi care încă nu s’a terminat, căci' d.- Haret gândeşte să o continue şi pe viitor!
Adevăratul motiv al banchetului ni se pare a fi cel următor.
In congresul învăţătorilor ţinut anul acesta la Târgovişte când lumea se aşteptă ca ministrul conservator actuaj să dea o lovitură de moarte direcţiunei date învăţământului de d. Haret, s’a petrecut tocmai faptul contrar. Ministrul actual a fost învins, iar d. Haret a rămas învingător. Corpul învăţătoresc adunat la Târgovişte a aclamat politica şcolară a d-lui Haret.	'
Constatarea acestui fapt a produs o bucurie generală în rândurile partizanilor politici ai d-lui Haret. La această bucurie s’a adăugat, probabil, şi aceea produsă de constatarea că ministrul actual, d. C. Arion, nu are nici o direcţiune în conducerea învăţământului....
De aci ideia banchetului.— Verax —
EXPOZIŢIA GROPEANU. — Expoziţia domnului Gropeanu strânge laolaltă, lucrările noi cu cele expuse în anii trecuţi, aşa că apropierea lor, ne pune faţă ’n faţă artistul de ieri cu cel de azi.
Desigur lucrările de plin aer sunt acele care convin mai bine talentului d-lui Gropeanu. Plenerismul, nu e decât re-acţiunea impresionistului Mannet, în contra lucrărilor zise de atelier. In adevăr, înainte de Mannet peisagiul trăiâ numai din ingeniositatea cu care artistul combină elementele; natura rămâneâ deoparte şi deabiâ dacă mai serveâ de control. Lucrul se petrece şi astăzi: pânze artificiale leagănă în ritmul culoarei marea dela Lido, orizonturile largi de unde pustiul îşi deschide porţile şi câte svonuri colorate din toate colţurile lumii,—în vreme ce artistul priveşte vecinie aceiaşi bucată de cer. Pânzele d-lui Gropeanu, armonioase şi pline de lumină, traduc sincer impresiile artistului care nu minte, care nu înşeală. Intr’o exuberanţă de tonuri, râde plin de soare şi lumină un colţ al parcului Monceaux, pe o alee a Trocaderoului cad pete mari de umbră aproape străvezie. Peste tot o armonie catifelată pluteşte pe pânză. Armonie oare topeşte asprimea tonurilor
uneori prea crude, prin definirea subtilă, discretă a formei.
Definirea e uneori aşa de discretă, încât, de n’ain aveâ alături portretul lui Moskovski, „Călugărul cel tânăr1*, sau profilul fin al d-nei C., am crede că desenul este intenţionat ocolit. Calităţile reale de colorist ale d-lui Gropeanu ating înălţimi în pastorala luminoasă şi idilică, în interiorul cald, molatec, unde se îmbie diversitatea stofelor catifelate, cu frăgezimea voalurilor care acopăr o femeie blondă. Efectele de lumină sunt câştigate uneori cu atâtea pricepere şi rafinărie că ne aminteşte pe Besnard.
N’ain să uit nici odată umărul „femeii cu corset" pe care a expus-o anii trecuţi d-1 Gropeanu, la Ateneu.
Las deoparte colecţia pe care artistul o numeşte greşit „din vieaţa poporului românesc". Zic greşit, căci ştie d-1 Gropeanu, că o tcchnică savantă şi un nume, nu sunt de ajuns să prindă, să redeâ vieaţa unui popor pe care nu'l cunoaşte, pe care nu’l trăeşte, d€ care se ţine departe. Pentru d-1 Gropeanu „I’loricăi care toarce" îi ajung portul şi numele ca să fie româncă, iar soarele trezeşte aceleaşi culori când mângâie un parc parisian sau livada şi câmpia noastră.
Mi-aduc aminte de un alt artist de talent, care, ca şi d-1 Gropeanu lucrează la Paris,—de Ştefan Popescu. Uu o interpretare tecnică impecabilă traduce crâmpeie din vieaţa românească în vreme ce pe furiş se strecoară un cer, o nuanţă de Brctania, al cărei cântăreţ e artistul. Pentru ca să prinzi eternul românesc, trebue să simţi româneşte, — asta e mai presus de orice.
O altă greşeală o face D-nul Gropeanu când dă tabloului ce reprezintă ziua de „tăerea moţului" aceiaşi tonalitate ca minunatei lucrări mai vechi „înşiră-te mărgărite".—Dacă c neînchipuit de potrivită ca să deschidă lumea basmelor, apoi e artificială, falsă, rece pentru odaia cu lume multă, unde mititelul aşteaptă să i se taie părul auriu.
Mai multă pricepere în alegerea subiectelor, mai multă înţelegere în ceia ce convine talentului d-sale, şi ne-ar putea da o expoziţie desăvârşită. Căci, indiscutabil, D-nul Gro-pcanu e un artist. — Margareta Dem. Theodorescu. —
DOMNUL „A“. — Lipsa de bun simţ a D-lui E. Loviuescu, o dovedeşte pe deplin articolul său grandoman din Rampa.
Cine a cutezat să mă critice? întreabă d. Loviuescu. Domnul A: cine este el? Este Alexandru Machedon ? Este A-nibal ?...
Nu, Domnule Loviuescu ! Domnul A este un cititor de bun simţ, care şi-a pierdut câteva momente cu citirea volumului d-tale. Ce, pentru Alexandru Machedon şi pentru Anibal, ai scris oare d-ta volumul?
In ce priveşte graţiozităţile celel’alte, pe cari mi le adresează d. Loviuescu, — răspund cu o anecdotă. Anecdota primează, cum se zicea în societatea zeflemiştilor dela Junimea.
D-1 Gr., un fruntaş al politicei din Iaşi, se plimba inlr’o zi, cu un modest negustor, voind să-l convertească la politica sa de partid. D-1 Gr. spunea negustorului multe graţi-ozităţi. Deodată negustorul îl întrerupe şi-l întreabă: D-le Gr., d-la poate mă crezi aspirant de profesor universitar! Eu -sunt doar un negustor cinstit. Te rog aşadar să-mi vorbeşti cinstit!
Aşa şi cu d-1 Lovinescu. Domnul A nu este aspirant la U-niversilate. Aşadar vorbeşte-i cinstit, Domnule Lovinescu! Dacă eşti d-ta aspirant la Universitate, atunci lucru se schimbă. Te rog continuă atunci conversaţia cu d. Gr. care este la Iaşi. — A. —
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
127
GENIUL LITERAR.—Marea problemă care frământă de atâta vreme pe fiziologii ultimelor decenii, o găsim din nou astăzi cercetată de d-rii A. Remond, profesor Ia facultatea de medicină din Toulouse şi Paul Voivenel, şef de clinică, — cari scot la Felix Alean - Paris, un volum cu titlul de mai sus.
Până la o cercetare mai întinsă a lucrării acesteia, care vrea să arunce lumini noui asupra chestiunii, ne mărginim să reproducem o scuriă privire asupra cărţii.
Se studiază aci condiţiile anatomo-fiziologice ale creaţiunii literare. După un plan riguros, care duce la concluzii precise, autorii au examinat pe rând : asociaţiile verbo-sensitive, atenţia, visul, inspiraţia, anomaliile inspiraţiei, rolul escitan-telor — a cafelei la Balzac— a alcoolului la Poe, Hoffmann, Verlaine, Villon, Rimbaud — a opiului la Coleridge, Tho-mas de Quincey, Stanislas de Guaita, Laurent Tailhade — a boalelor generale, a ofticei la Samain, Wateau, Chopin, — a sifilisului — a marelor nevroze la Dostoîewski, Flaubert, Pascal, Musset, etc. — a fetişismului, a inversiunei sexuale — a nebuniei la Maupassant, Gerard de Nerval, Rousseau, Ni-etzsche — a degenerescentei.
Ridicându-se împotriva opiniei curente care face din geniu o nevroză, autorii fac fisiologie generală de aceea pe care o numesc progenerescenţă şi arată că geniul nu e datorit nici escitantelor, nici boalelor, nici degenerescentei.
Intr’un articol foarte curios, ei stabilesc relaţiuni neaşteptate între geniul literar şi instinctul sexual. Ei compară o-perile literare feminine cu operile bărbaţilor şi ne arată coloraţiunea lor sexuală diferită.
Dacă geniul literar, spun autorii, e o progenerescenţă, el trebue să fie în corelaţie intimă cu funcţiunea de propagare a speciei.
Poezia la bărbat ia caracterele generale ale unui instrument de cucerire, a unei podoabe; ea pare, din potrivă, la femee, că nu traduce decât aspiraţia generală a unei euritimii mai deşăvârşite.
Insfârşit autorii dau această definiţie cu totul nouă: «Geniul literar e manifestaţiunea intelectuală cea mai înaltă a progcnerescenţei verbale şi sexuale Ia om». —Spic.—
IGNORANŢA RECRUŢILOR FRANCEZI.—Acum, când interminabilul „acord franco-german" e unul din cele mai însem-nateevenimente ale politicei mondiale, care a stârnit desba-teri furtunoase în parlamentul francez şi a putut face pe un ministru să plângă cu hohot în plină şedinţă, titlul de mai sus, apărut zilele acestea în Kolnische Zeitung, e interesant şi semnificativ. Este vorba de un articol în care corespondentul din Paris al gazetei germane, caută să pue în evidenţă încă odată mai mult inferioritatea armatei frenceze. Şi înlr’adevăr, dacă trebue să credem tot ce spune corespondentul german, lucrul c fireşte cel puţin surprinzător.
Un ofiţer ar fi supus pe 50 de recruţi dintre cei cu ştiinţă de carte ta un examen sumar cuprinzând 15 întrebări privitoare mai mult la istorie, din cari reproducem câteva împreună cu răspunsurile căpătate:
—	„Cine este Jeanne d’Arc?..." — Opt dintre cei întrebaţi habar n’aveau despre ea. Alţi cinci, dădură răspunsurile următoare : „Jeanne d’Arc a dat Franţa pe mâna Engle-jilor“. — „Ea este o fetiţă14. — „Este o Franceză14. — „Ea a fost arsă de vie11. — „Ea a scăpat Franţa de Gali.14 Ceilalţi o cunoşteau mai bine.
—	„Cine a fost Napoleon I ?“ — Unsprezece inşi dintre cari trei învăţaseră 5 ani la şcoală, unul 6, iar altul 7, nu ştiau nimic despre asta. Unul, (7 ani de şcoală) răspunse: „Nu ştiu decc naţie era14; iar altul: „Era împăratul Rusiei.14
—	„Ce este răsboiul dela 1870?14 — 39 de inşi ştiură despre ce e vorba, 9 (dintre care 3 aveau cinci ani de şcoală) se arătară de o ignoranţă desăvârşită,2 răspunseră: „A fost un răsboiu între Franţa şi Anglia14, etc. —
Totuşi, nouă parcă nu ne vine să credem pe recruţii francezi aşa de ignoranţi, ci mai degrabă ne vine să credem că subversivul gazetar german a căutat să-i facă prea negri în ochii opiniei mondiale, când ei sărmanii nu sunt decât... bleus. Apoi dacă recruţii francezi îşi cunosc aşa de prost istoria patriei, ar trebui să’l facem numaidecât căprar pe recrutul român care ar şti de pildă să răspundă că: „Mihai Viteazul este o statuie14! — Z. Z. —
REVISTA REVISTELOR
Yeslejbună de peste munţi Luceafărul se reorganizează căutând să dea „o nouă însemnătate şi un nou avânt14 rolului ce şi-l atribuc în mişcarea noastră culturală. Deocamdată nu se remarcă decât o potenţare interesantă a spiritului polcmistic ce a pus stăpânire pe ultimele coloane ale revistei: păcat că lipseşte micilor săgeţi—înţepătoare în intenţia lor—o unitate de directivă care să poată orientâ măcar un începui de discuţie serioasă. E o naivitate să combaţi activitatea Vieţii Noui punându-te pe un teren de naţionalism exclusiv; are ea alte părţi vulnerabile..... Mai sunt
cuvinte înţelepte despre Politică şi Literatură; alţii însă le-au spus de mult. .
In corpul revistei remarcăm conglomeratul de tilosofeme versificate ale d-lui I. Soricu, din care extragem următoarele perle :
E drept: Spurcată-i huma, dar splendid este cerul
Şi de urăsc pe omul, ce drag mi-e caracterul,
Cu desvelirea-i caldă, cu-avânlul arzător.
Dintr’un anumit punct de vedere, ne pare rău că entuziasmul aşa de înduioşător al îndrăzneţilor idealişti cari fac să apară la Iaşi revista Versuri, a trebuit să fie înfrânt de atmosfera noastră aşa de puţin binevoitoare faţă de încercările tincrcţei.
„Versurile" vor publică de acum—vai!— şi proză!... Dar din alt punct do vedere e mai bine că s’a întâmplat aşa. Avem convingerea că dacă în această publicaţie au fost şi versuri proaste... e pentru că nu s’au găsit la îndemână altele mai bune. Do aci înainte paginele se vor putea umple
şi cu proză; ceeace nuje un avantagiu de neglijat. Revista va păstră fără îndoială pe scriitorii mai bătrâni. Ea nu se va putea—pe de altă parte—lipsi de colaboraţia d-lui I. M. Raşcu,—care s’a dovedit ca un îndemănatec mânuitor al versului. Şi astfel nădăjduim că totul va fi mai bine.
Cu o singură observaţie : Băiatul care a vrut să-l... cro-cheze pe Galaction să fie mai serios. Pentru că nu are dreptate.—Nu se scrie o notiţă de dragul aplicării â tont prix a unei teorii pe care ai cetit-o în ultimul moment. D. Galaction nu are—te asigur—nimic deaface cu elanul vital şi cu perpetua devenire bergsoniană, care—crede-mă — are cu totul alt înţeles decât acela pe care ai vreâ să i-1 atribui d-ta. Prin urmare : fii cuminte şi lasă, te rog, butadele.
No. depe Noembre al Vieţii rom&neşti ne aduce un belşug îmbucurător de versuri. Din Cântecele d-lui Iosif — ce amintesc în chip atât de onorabil „Intermezzo liric11 al lui Ileine — culegem Ia întâmplare:
O, sboară iar pe drum de seară,
Trist cântec, pân’la casa Liei,
La casa ’n veci iubitei sboară Şi tainic la fereşti adie-i!
sau:
Mi-e dor de tine, cea de ieri,
Şi iar visez că sunt cu tine.. .
Şi-atât de bine şi senin e Când visul vine să-m’ aline Cu dulci şi line mângâieri.....
128
«OUA REVISTA ROMANA
D. Nanu ne dă o încercare filosofică ce vrea să infirme vechiul adagiu „Răsboiul este mama tuturor lucrurilor11.
Mai găsim un Cântec de leagăn, dulce şi adormito'r, atât de adormitor încât nu i-ar putea rezista nici un stenograf dela Senat, necum un prunc nedestoinic într’ale literaturii meşteşuguri.
D. /. Bote: dă câteva observaţii asupra Libertăţilor cetăţeneşti in Anglia, punând în evidenţă respectul inviolabil de care se bucură persoana omenească în această ţară.
Iii Revista ştiinţifică „V. Adamachi" d. C. Popovid publică generalităţi asupra Astronomiei, expuse cu ocazia deschide, rei cursului d-sale dela facultatea de ştiinţe din Iaşi. Nu neglijează să atingă şi partea metafizică a chestiunii, punând concluzii agnosticiste asupra existenţii lui I)-zeu, admisă de Newton, combătută de Laplace. D-rul P. Zosin studiază noua metodă de vindecare a boalelor intitulată de către Ehrlich cu numele medieval Therapia sterilisans mag na şi ajunge la încheieri pesimiste. D-sa nu crede în posibilitatea unei curabilităţi radicale la boalclc ce au produs procese, ireductibile în organism, şi socoate că e un entusiasm de alhimist medieval acela ce a cuprins mai cu seamă cercurile profane amăgite de speranţa putinţei unei sterilizări desăvârşite a organismului, prin substanţele chimice introduse de el.—
Dacă Săptămâna politică fi culturală ar fi putut să atragă atenţia cuiva, apoi aceasta nu ar fi fost cu putinţă decât prin cucerirea unui nume.
Pornită în căutarea unui asemenea lucru, Irebue să însemnăm că redacţia a avut un gest interesant căutând să-şi
aproprie — cel puţin pentru moment — pe cel mai strălucit scriitor de azi în persoana d-lui Anghel. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât Epilogul pe care îl publică ultimul nr. al acestei reviste, este în adevăr o lucrare care trăeşle cu mult mai mult prin ea decât prin autorul ei. — încolo, în afară de articolul scris cu o deosebită pătrundere de inginerul C. II. Mircca asupra Organizării mancei, totul e la înnălţimea pretenţiunilor de spirit şi de îndemânare cu care sunt scrise notiţele polemice dela sfârşitul revistei.
Asupra seducătorului poet şi romancier scoţian liobert-Louis Stcvenson, ne dă d. G. de Laulrec un mic studiu in Mercure de France. Viaţa sa (1850, Edimbourg — 1894, Sa-moa-Oceania) fu alcătuită din pribegiri succesive pe continent, prin America şi prin Oceania, unde se stabili definitiv spre sfârşitul vieţii sale. Opera sa cuprinde romane (Săgeata neagră, The Maşter of Ballantrae, Catriona, Weir oj Hermiston), nuvele (Insula cu comoară. Un sir dela poarta cetăţii Maletroit, Suicide-Club, ele.); poezii (Child 's Garden of Verses, Balade)-, descrieri de călătorii (Note despre Edimbourg, Emigratul amator. In mările din Sud, Scrisori din Samod, etc.), critică literară (Studii familiare despre oameni şi cărţi,' Memorii şi portrete, etc.),—şi se caracterizează prin unitalca şi libertatea inspiraţiei, prin emoţia veşnic tânără ce o străbate, prin reacţiunea in contra realismului pătruns în literatura engleză sub influenţa lui Balzac.
„Nici un scriitor nu era mai apt de cât el să simtă şi să exprime ceia ce c opoziţie tragică in sufletul omenesc; Hte-venson era ondogant et divers şi închidea în el o întreagă cohortă de caractere, alipite în chip straniu unul lângă altul, poetul şi artistul, omul cu inimă mare şi curiozitate arzătoare, romancierul pitoresc şi moralistul predicator.11
MEMENTO
Colaboratorul nostru d-1 George Duma, transpune în versuri, pentru Teatrul Naţional, minunata piesă în 4 acte •- Bufonii a subtilului Miguel Zamacoîs. Dacă piesa îşi va găsi interpreţii, fără îndoială că ea va constitui un adevărat succes pentru Teatrul nostru.
Cel mai de seamă luptător la noi în ţară pentru limba nouă universală Esperanto, d-rul G. Robia, a murit deunăzi.
Prietenii şi cunoscuţii lui, chiar cei cari nu se încălzeau prea mult la ideia acelei limbi artificiale, nu puteau însă să tăgăduiască omului acesta vrednic, puterea de muncă, sacrificiul moral şi material, cum şi entuziasmul său sincer: lucruri prea rare de aflat în veacul nostru de scepticism sterp şi de acţiuni fără pic de dezinteresare.
Recordurile aviatorilor sunt întrecute de cele ale păsărilor. Aşa, porumbelul face cu uşurinţă 100 km. pe oră ; vulturul 120; rândunica face până ia 250 km. pe oră.
Recordul aviaţiunii la păsări îl ţine însă şoimul care poate sbura timp îndelungat cu o viteză vertiginoasă, cu o admirabilă uşurinţă şi la nişte înălţimi de necrezut.
—Profesorul Wassermann din Berlin, cunoscut prin lucrările sale asupra sifilisului, urmând metoda chemoterapeutică, ilustrată cu atâta faimă prin descoperirea profesorului Ehrlich, a isbutit să prepare un compus de seleniu care injectat in sânge vindecă cancerul şoarecilor. Se speră că va obţine rezultate şi asupra cancerului uman.
Asupra problemei Educaţiei sociale a raselor negre, ne dă soluţii pesimiste d. P. Roeckel într’un volum cu acest titlu (Oiard et Briere). Negrii pot fi cel mult nişte auxiliari docili ai raselor cuceritoare.
La Paris, reluarea la Opera Comică a vecheî operete Povestirile lui Hoffmann, a avut succes desăvârşit. Criticii însă au desaprobat această reîntoarcere.
Asupra Casei române de la expoz'ţia Semicentenarului italian de la Roma, a ţinut colaboratorul nostru d. Eugen Porn o conferinţă la „Castel Sant’Angelo", urmărită cu mult interes de toţi prietenii ţării noastre din Cetatea eternă.
Conferenţiarul a fixat în linii mari istoria poporului român şi a dat explicaţii asupra operelor de artă cuprinse în pavilionul nostru.
—Va apare în Bucureşti o nouă revistă : „Chemarea", în jurul căreia se spune că se vor grupa mulţi din scriitorii tineri. Ea ar avea chemarea să stingă detot flacăra d-lui Banu.
'dscuţiunea clasicismului nu s’a închis încă în Franţa. O continuă între alţii Croiset în Revue Bieue.
La Petersburg s’a deschis o şcoală de artă populară. — Astronomul Percival Lowell publică în „Century Magazine" un articol, prin care dovedeşte că după o lungă perioadă, Pământul va ajunge ca şi Marte, acoperit numai cu pustiuri, cum şi are de pe acum Sahara, Qobi etc. Omenirea depe Marte are să lupte mult mai mult pentru existenţa ei, decât cea depe Pământ, ea trebue să fie deci mai inteligentă. Tot atât de multă inteligenţă va trebui pământenilor, în ziua când le va lipsi apa şi va trebui să o aducă prin mari lucrări de irigaţie dela zăpezile celor doui poli.
Mai mulţi savanţi englezi, între cari şi William Ramsay, patronează azi un ingenios proiect de calendar. El se întemeiază pe numeroasele avantaje ce ar rezulta dintr’un calendar, în care numele zilelor ar corespunde regulat aceleaşi date ale lunei. După sistemul acesta, ziua anului nou, care e zi de sărbătoare pentru toate neamurile, nu ar mai face parte din nici o luna şi ziua aceea ar fi însemnată : 1, 1908,1,1909 etc. 2 Ianuarie ar deveni astfel 1 Ianuarie. Anul s’ar compune din patru trimestre a 91 zile fiecare In anii bisexţl s’ar intercala o zi fără nume, între 31 Iunie şi 1 Iulie, de exemplu B. 1908. Proectul a fost bine primit în lumea financiară şi comercială.
—Adevăraţii martiri ai aviaţiunii sunt cei cari se prăpădesc încercând iar nu exploatând nedibaci o descoperire. Un adevărat martir fu prof. Montgomery dela Santa-Clara College (Statele Unite), care muri deunăzi în timpu' unei experienţe de sbor planat fără motor. El, înaintea fraţilor Wright, a construit „planori" cu cari putu să facă numeroase alunecări prin aer.
A apărut — ca teză de doct ->rat — o lucrare juridică asupra Bulgariei scrisă de Chaulnier. Ea cuprinde material interesant mai ales pentru cei ce se leagă cu lumea diplomatică.	i
Qiorgio del Vecchio publică o broşură pacifistă asupra fenomenului răsboiului. Problema, adesea viţios tratată, este pusă totuş interesant. Asupra ei vom reveni mai pe larg.—