NOUA REVISTA ABONAMENTUL: în România un an (48 NUMERE). 10 lei ' ,, şease luni......6 ,, In toate ţările uniunei poştale un an 12 „ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti,Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA : Bucureşti, B-dul Ferdinand 55 TELEFON 8/66 ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ Director: C. RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti. UN NUMĂR 25 Bani Se găseşte cu uumârul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei. No. 7. DUMINICĂ, I 1 DECEMBRIE 191 I Voi. XI NOUTĂŢI Conferirile literare la Cluj Am anunţai la timp că din iniţiativa societăţii româneşti din Cluj, se pregătise pentru iarna aceasta o serie de conferinţe literare, la cari fuseseră invitaţi să vorbească d-nii: Coşbuc, Caragiale, Ylahuţă, Goga, lorga, Ovid Den-suşianu, Rădulescu-Motru, Duiliu Zainfirescu şi Constantin Stere. Vestejj acestei manifestaţiuni de cultură românească, a trezit însă o îngrijorare naivă în sutletele robite duşmăniei de rasă, a răscolit încă odată şovinismul stăpânitorilor de dincolo, şi iată pe îndrumătorii seminţiei maghiare — re-prezintaţi prin presă — năpustindu-se cu tot focul lor secular asupra tânărului şi entuziastului luptător pentru cultură in Ardeal, asupra d-lui Emil [sac dela Cluj, cel care adusese gândul acelor frumoase şi paşnice manifestaţiuni de cultură.— Fireşte că 11’au lipsit insinuările cele mai fanteziste şi ri-dicule, nici suspectările de rigoare, şi, în cele din urmă, nici ameninţările fulgerate împotriva... apropiatului doctorat al d-lui Emil Isac Ia Universitatea din Cluj ! S’a rostit fireşte cu o clipire inteligentă din ochi, şi în ciuda numelor pe cari le vedem figurând în şirul conferenţiarilor şi numele înfricoşetor al___„Ligei Culturale". Dar s’au găsit şi minţi sănătoase şi suflete îmblânzite la aspiraţiu-nele vremurilor noastre, care au înţeles rostul pur cultural al manifestaţiunei proectate şi cari au reprobai pornirea nejustilicată şi rebarbativă a presei maghiare. D. dr. Oscar Jaszi, un eminent sociolog şi un reprezentant de samă al culturii moderne printre vecinii noştri, cunoscut în Apus şi prin activitatea sa de director al importantei reviste de sociologie (organ al societăţii ungare de sociologie) „Huszadik Szâzad" (Secolul al XX-lea), ce apare în ediţiune ungară şi franceză, — protestează în ultimul nr. al acestei reviste împotriva îndărătniciei acelei prese care stărue să vadă pururea o primejdie de Stat, acolo unde nu poate 11 vorba decât de o înălţătoare mjjnifcstaţiune de cultură obştească ce trebue să bucure clnar pe Maghiari, căci vor avea şi ei de data asta prilejul să constate partea pe care Românii o pot aduce progresului general. In articolul de care ne ocupăm, mai găsim trecute in revistă şi personalitatea fiecăruia dintre conferenţiarii anunţaţi, pentru ca cu chipul acesta să se vădească şi mai lămurit ce vor să fie conferenţele literare dela Cluj. Am dori ca judecata sănătoasă a d-lui dr. Oscar Jaszi să fie cât mai-mult înţeleasă de capetele vecinilor noştri, şi să-i facă să renunţe la zădărnicirea unei acţiuni pornită în numele dreptului intangibil la cultură. — B. — Doi copii teribili în politica noastră. Pe unul îl ştiam cu toţii de mult. Eră d. George Dia-mandy, fostul socialist. Acest d. Diamandy n’a pierdut nici odată ocazia să se arate ca un adevărat «enfant terrible» al politicei noastre. A dat sfaturi la toată lumea, fără excepţie. Pe d. I. Brătianu, şeful său politie, l’a admonestat tot timpul, cu toate că acesta îl alesese deputat. Ba, că d. Brătianu nu este destul de democrat; ba, că d. Brătianu nu ştie să-şi organizeze partidul; ba una, ba alta, nimic nu convenea d-lui Diamandy. Şi totdauna d. Diamandy îşi spunea părerea, când eră momentul mai nepotrivit. Altfel nici n’ar fi fost.... d. Diamandy ! Acum Ai urmă însă d. Diamandy s’a întrecut pe sine. In ultimul număr al Democraţiei Române, dânsul dă sfatul cum să se facă revizuirea Constituţiei şi cum să se organizeze partidele politice pe viitor!... Numai atât! Pentru revizuirea Constituţiej încă mai merge, căci aci ideia sa au mai spus’o şi alţii mai înainte, dar în ce priveşte organizarea partidelor politice, d. Diamandy este adorabil, fiindcă revine la firea sa de copil teribil! Ştiţi care este sfatul d-lui Diamandy ? Ca partidul con-servator-democrat de sub şefia d-lui Tache Ionescu să se contopească cu cel liberal de sub şefia d-lui I. Brătianu şi «să formeze astfel un singur mare partid liberal cu 2-3 «mari formaţii, având şefi şi partizani deosebiţi, cu ten-«dinţe mai roşii sau mai albe». Două-trei mari formaţii cu şefi şi partizani deosebiţi! Doi şefi îi vedem. Sunt Take Ionescu şi I. Brătianu. Dar, eventual, care este cel de al treilea ? Apoi, care altul dacă nu d. Diamandy ?— Cel de al doilea copil teribil al politicei noastre s’a manifestat în persoana gravului profesor de geografie dela Universitatea din Bucureşti: d. Simion Mehedinţi, deputat conservator, ales din ordinul guvernului, într’unul din colegiile ţărăneşti. Discursul pronunţat de d. Mehedinţi, la discuţia Mesa-giului, discuţie mărginită dealtfel la acest singur discurs, este demn a fi pus alături cu ultimul articol, despre care vorbirăm, al d-lui G. Diamandy ! întocmai ca şi acesta, d. Mehedinţi dă sfaturi la toată lumea. Opoziţia nu-şi cunoaşte rolul! Opoziţia a făcut o mare greşeală politică retrăgân-du-se dela discuţia Mesagiului! Dacă l’ar fi întrebat d-nii Brătianu şi Take Ionescu pe d. Mehedinţi ce au ei de făcut, toate ar fi astăzi în regulă ! Nu s’ar putea oare, ca afnbii copii teribili să fie întruniţi în acelaş parlament ? Ar fi o plăcere să-i asculţi răspunzând unul altuia ! D. Mehedinţi a făcut insistenţe pe lângă guvernul liberal ca să-l aleagă în parlamentul în care a fost ales d. Diamandy ; iar d. Diamandy a făcut deaseinenea insistenţe pe lângă actualul guvern, ca să-l aducă în parlamentul în care este d. Mehedinţi, dar ambii n’au reuşit; nu s’ar putea un acord al tuturor partidelor în această privinţă?..—A. C. C.— 98 NOUA REVISTA ROMANA CRITICA LITERARA O VIAŢĂ DE POET Literatura noastră a fost şi va fi încă multă vreme stăpânită de influenţa lui Alfred de Musset. înainte de Eminescu, el este—după cum am arătat-o mai de mult—inspiratorul poeţilor pe cari îi urmă şi îi desăvârşi admiratorul lui Heine, Lenau şi Leopardi. O atmosferă în care plana multe din trăsăturile caracteristice ale Iui Musset se zăreşte şi Ia cântăreţul Epigonilor, iar revista care l-a pus în lumină pe acesta, deci aveai o îndrumare mai mult către literatura şi spiritul germanic, totuş traducea versuri din Musset încă dela începutul apariţiei ei. Intr’adevăr Convorbirile Literare au chiar în 1867 o atare traducere. După Eminescu, urmând chiar miezul operei lui, poeţii cari-1 admirau sau cari-1 „considerau" numai, au căutat mai de-a dreptul spre Musset sau mai bine zis către felul său de a vedea lumea. E neîndoelnic dară că orice critică, orice biografie, orice notiţă privitoare la marele poet francez, trebue să ne intereseze dintr’un îndoit punct de vedere: Fiindcă e vorba în ea de un scriitor veVtit în istoria literaturei celei mai frumoase, şi fiindcă cel zugrăvit a fost—fără* să bănuiască măcar câtuşi de puţin—inspiratorul uneia din cele mai bogate şi de multe ori frumoase părţi a poeziei româneşti şi emi-nesciane şi în afară de Eminescu. Admiratorii poetului care a scris Ies Nuits şi L'Espoir en Dieu sunt nenumăraţi şi—pare-se—din ce în ce mai mult în toate părţile. Fireşte că „Ies Mussetistes“ alcătuesc sâmburele în jurul căruia se grupează toţi ceilalţi chiar fără să o ştie. Lucrările privitoare la viaţa, întâmplările, prieteniile, iubirile şi operile lui Musset alcătuesc azi un număr care nu e mic. Zilele acestea a eşit de sub tipar, în colecţiunea intitulată „La Vie anecdotique et pittoresque des grands ecrivains", o nouă biografie a poetului prea iubit1) datorită domnului Maurice Aliem. Acum un an, pe vremea asta, d-sa publică în l'Opinion, cunoscuta revistă parisiană, părerile unui număr însemnat de scriitori din ţări multe şi diferite, cu privire la influenţa exercitată de Musset asupra literaturilor şi popoarelor streine. Cam în acelaş timp, da la lumină un volum întitulat Oeuvres complementaires d'Alfred de Musset,2) în care se găseau, cu bogate adnotări, toate versurile şi bucăţile în proză neco-prinse în Oeuvres complttes,—volum despre care am vorbit la timp. 3) D. Aliem avea înainte-i un material imens şi ispititor. Ce eră de luat şi ce putea fi lăsat din amănuntele vieţei lui Musset aşa ca să avem icoana cea mai vie a vieţii lui, într’un număr potrivit de pagini? Greutatea nu eră mică; dar d. Aliem a ştiut să o învingă cu o îndemânare de maestru. Cine va citi volumul cel ademenitor al distinsului scriitor francez va rămâne cu o adâncă mulţumire nu numai faţă de cuprins, care-ţi dă impresia că citeşti un roman, ci şi faţă de chipul cum autoru.1; a ştiut să-şi închege lucra- 1) Maurice Aliem, A. de Musset, Sociele des editions Louis-Michaud, Paris, 192 p. p. in 8°. 3) Mercure de France, Paris, 1910. 436 pp. in 12. 3) In Literatură şi Artă Română, an. XIV, no. 7, 8, 9, pp. 203 sqq. rea. Cunoscătorii publicaţiilor mussetiste vor admiră, pe lângă astea, şi bogăţia materialului pus în lumină cum şi cunoştinţa lui de până în ultimul moment. S’ar puteâ spune că Musset a trăit numai spre a cădeâ îndrăgostit de multele femei pe cari le-a cunoscut. Fiecare iubire a îmbogăţit literatura, căci el singur spuneâ „...Pentru mine poezia e sora dragostei. Una se iveşte dintr’alta şi amândouă vin totdeauna împreună",1) iar d. Maurice Aliem ni-1 arată cum, de când a ieşit din şcoală şi până aproape de moarte „n’a încetat de a cădeâ îndrăgostit; şi tot aşâ n’a încetat de a se învederâ că e poet". Intr’a-devăr viaţa literară a tânărului viconte începe odată cu întâiele lui dragosti, şi se sfârşeşte, am puteâ spune, cu stanţele din Adieuxâ Suzon. In curba urmată de firea şi îndemnurile lui neînfrânate, culmea o alcătueşte legătura avută cu George Sand; iar locul unde liniştea îi pieri—pentru mai totdeauna—fu Veneţia. Les amants de Venise,2) cum îi numeşte d. Charles Maurras în lucrarea-i astfel întitulată, par nişte oameni pe cari lagunele Adriaticei nu i-a încleştat numai în ghiarele frigurilor palustre, ci şi în ale nebuniei. Femeia care de mult uitase nu numai pe Dudevant, Sandeau, Merimee, ci şi orice urmă de bună-cuviinţă, făptueşte în cetatea Dogilor una din cele mai mari ticăloşii omeneşti—chiar dacă lucrul s’ar reduce—fapt reprobabil—numai ţa „înclinarea" ei către medicul care îngrijiâ pe Musset bolnav. Poetul, la rându-i, pe lângă că nu dispreţueşte pe cele două fiinţe sub-omeneşti, dar—întors Ia Paris— nu poate uită cu nici un preţ pe femeia ,cu ochi negri" ori cât de înjosită eră. Fireşte că vremea şi alte fiice ale Evei l’au făcut să-şi mai schimbe părerile şi să-şi înece necazul, dar pare-se că, niciodată, Musset n’a uitat cu desăvârşire pe autoarea descrierilor din La Mare au Diable sau La petite Fadette. .Dacă romantismul nu se poate defini, dacă ideile cele mai opuse se găsesc în scrierile diferiţilor romantici, totuşi rămâne hotărît că toţi—sau mai toţi cei cari purtau acest nume—aveau o sensibilitate nespus de vie. „La Neurasthenie romantique" e titlul unui capitol din lucrarea domnului Louis Maigron, apărută acum un an.3 5), Încă din 1907 d. Faguet găsise că singura parte comună Romanticilor este „une exuberance d’imagination et de sensibilite ‘) D. Dou-mic în a IV-a conferinţă a sa despre George Sand, în cursul de la Societe des Conferences din 1909, numeşte anume întâmplarea din Veneţia „coup de folie romanţique". 6) Musset, atât de clasic în unele manifestări literare ale sale, a fost romantic în sensul cel defavorabil al cuvântului în toată viaţa lui. El n’a avut un minut de tihnă, căci singur îşi căută suferinţe în goana după aventuri, asemănătoare ca fond, dar... cu preschimbare de... personagii. Citind lucrarea domnului Maurice Aliem vezi limpede—având Ia îndemână, părţile esenţiale unei biografii într’adevăr pitoreşv.—ce înseamnă o vieaţă chinuită. Manifestările externe ale suferinţele acestora se traduc, pentru noi, în operele nemuritoare ale poetului. Dacă însă poemele sunt admirabile, motivele şi mai ales fiinţele cari le-au provocat nu sunt la fel. Dela vârsta de patrusprezece ani şi până Ia prietenia cu Louise Colet, vestită 1) A. de Musset, p. 27. 2) Paris, 1950, Fontemoing. 3) Le Romantisme et les nucurs, Paris, Champion, 1910. 4) Les Annales lilteraires et politiqnes du 14 Avril 1907. 5) Of. La Hernie Ilebdomaduire du 28 Fevrier 1909, XVIII ann6e, no. 29. ‘ NOUA REVISTĂ ROMANA 99 „muză, a lui Haubert1-, prea multe au fost... nimfele cari l’au încântat, şi prea s’a simţit sguduit după fiecare despărţire, după fiecare plecare ori părăsire a mai fiecărei „muze“. . Protestarea, făcută odinioară, împotriva exageratei puneri în evidenţă a euLui unui poet în versurile sale, prin preocuparea de nemulţumirile ori fericirile lui, n'a avut înCă răsunetul dorit. Fireşte, dacă producţia e frumoasă, am putea să ne interesăm mai puţin, ori chiar de fel, de motivele cari i-au dat naştere. E adevărat însă că o pricină care, de pildă, ar sguduî vieaţa unui om, odată pentru totdeauna, ne înfioară într’altfel decât nişte necazuri cari—la urma urmelor ar fi putut fi inlăturate ori micşorate-Ce Înfăţişare de tragedie se revarsă din poemele lui Hasdeu, pline de otrava groazei şi a disperării, după moartea genialei lui fiice! ...Şi ce... exagerat ni se pare să te tângui, chiar în versuri cari sunt fără de seamăn, din pricină ca nu mai eşti bine cu... M-me (Jeorge Sand. Dar la unii poeţi, cum eră Musset, necazul ori bucuria sunt mijloace d^ a lăsă să isbucnească viaţa poetică din fiinţa lor, fără ca puterea -îmbolditoare să se asemene în forţă cu urmările ei literare. Nu urmează că poeţii aceştia exagerează ori n’ar fi sinceri. Dar la cea mai mică atingere cu lumea exterioară acolo unde alţi oameni n’ar găsi prilej de prea mare acţiune ori sensibilitate, ei vibrează ca o coardă sub uri arcuş neastâmpărat. Musset, care-şi preţuia geniul său după cum se cuveniâ şi care se mândria de neamul din care se cobora, va fi socotit poate că este o îndrăsneală din partea cuiva să nu-i îndeplinească gesturile ori dorinţele. De aci o nouă întărire a pricinilor de nemulţumire. In privinţa neamului din care se trăgea Musset e curios de constatat că printre străbunele sale se gă-siâ şi Cassandra Salviati, adică nici mai mult nici mai puţin decât celebra Cassandră cântată de Ronsard. De aci domnul Leon Seche îşi începe studiul său privitor la Musset povestind o călătorie făcută în Ven-domois, adică în provincia celor doi poeţi.1) Astfel Pleiada era legată de Romantism şi in alte chipuri decât socotiâ Sainte-Beuve. De altinintreli Musset se înrudiâ, prin strămoşii lui şi cu Joachim du Bellay. Mai puţin întemeiată eră legătura de sânge cu Joana d’Arc. Totul se reducea la faptul că soţia lui Denis Alusset, unul din străbunii poetului, eră sora sau vara unui Franţois de Villebresme care se căsătorise cu fiica lui Pierrc d’Arc, fratele biruitoarei dela Or-lcans.-) * - Musset care păruse la început a fi un nou Theo-phile Gautier a fost „le Flenri Heine franţais.“3 4) „Nimic n a lipsit gloriei lui, nici chiar periculoasa cinste de a face şcoală şi de a fi imitat cum poate să fie un poet“.‘) Dacă d-na Arvede Barine ar fi ştiut, cum ştie d. Maurice Aliem până în ce pământuri îndepărtate s’a întins influenţa lui, ar fi văzut în el un poet şi mai norocos—(ce cuvânt curios pentru Musset!)—din punctul de vedere pur literar; l'ar fi văzut influenţând poezia românească. Şi ceva curios, întâmplarea ni-1 arată bătând aceleaşi căi, pe cari mai târziu le urmară şi alţi poeţi, de astă dată Români. El învăţă medicina şi pe urmă dreptul, adică 1) Leon Seche, Alfred de Musset, Paris, Mercure de France I, pp. 12 sq(|. 2) Maurice Aliem, A. de MllSSCt, p. 6. 3) E. Faguet, Dix-Neiwiime Siecle, .4. de Musset, 6. 265. 4) Arvede Barine, .4. de Musset, Hachclle, 1893, p. 179. aşâ cum făcu odinioară V. Alexandri şi, nu de prea mulţi ani, Haralamb Lecca. E drept că Alexandri îi semăna prea mult, de oarece nu isprăvi nici una. Lui Musset, sala de disecţie îi vârî în minte o groază pe care n’o uită niciodată şi care-1 chinui în multe nopţi, după cum singur a povestit-o undevad) Pasagiile reproduse de d. Aliem au părţi macabre cari n’ar fi fost dispreţuite nici de Gautier nici de Gerard de Nerval. La noi Lecca, a scris versuri pline de poezie, de o frumuseţe rară, zugrăvind spaima care îngrozeşte, teama de ziua de mâine, în nopţile de chin petrecute La spital2) de cei pe cari boala nefnilostivă i-a întins pe culcuşul durerii şi al sărăciei; ori a povestit glume sinistre petrecute în sala de disecţie, precum e Rămăşagul. 3) In orice caz, nici unul nu s’a gândit să imite pe ceilalţi; şi e sigur că atunci când Alexandri, plim-bându-se pe sub castanii din Luxemburg, căscă aproape să-şi rupă fălcile numai la auzul unor cunoştinţe ştiinţifice, ) fireşte nu o făcea din mare dragoste pentru medicină, dar nici fiindcă dorise a urmă drumurile pe cari alţi semeni ai lui nu făcuseră decât puţini paşi. * Lucrarea domnului Maurice Aliem e bogată în povestiri şi anecdote privitoare la Musset şi la mulţi şi multe din cei pe cari el i-a întâlnit în viaţă. Portrete ale poetului şi ale părinţilor săi, ale fratelui şi biografului său Paul de Musset, ale doamnelor George Sand, principesa Belgiojoso, Aimee d’Alton, Rachel, Allan, Louise Colet, ale unchiului său Guyot-Desherbiers, ale lui Sainte-Beuve, Gustave Planche etc., împodobesc în chip plăcut volumul cel atrăgător prin fondul şi stilul său. Curioase şi demne de observat sunt câteva caricaturi făcute de poet; dintre ele mai nostime par cele pe cari şi le-a făcut el singur. Demn de studiat şi de apărătorii ca şi de duşmanii cestiunilor privitoare la moştenirea sufletească e chipul lui Musset-Pathay, tatăl pbetului, autorul unei Histoire de la vie et des oeuvres de J. J. Rousseau şi publicatorul unei ediţii în 22 de volume a operelor filosofului genevez. Chipul,—desemnat din memorie, după moarte-i, de fiul său— arată un amestec de naivitate şi de şiretenie—cusururi cari pot să locuiască împreună fără a se vătăma unul pe altul. De altmintreli însuşi Rousseau se bucură de atari însuşiri. Nu e de uitat că Alfred de Musset a fost, prin subiectivismul şi individualizmul său, un adevărat ucenic al autorului vestitelor Confessions şi la Nou-velle Heloise. In schimb nimeni n’a fost mai puţin şiret decât el. AAusset a trecut prin vieaţă grăbit şi înfiorat de plăceri ca şi de dureri. Imaginea cea mai desăvârşită a firii lui ne-o dă un fapt petrecut în copilăria lui. I se adusese într’o zi o pereche de pantofi roşii cari îi plăcuseră mult. Mamă-sa vroia mai întâiu să-i pieptene părul cel buclat şi apoi să-l încalţe. Dar Alfred aproape plângând, strigă cu nerăbdare-i: „Depechez-vous maman; mes souiiers neufs seront vieux!“ N. I. Apostolescu. 1) Maurice Aliem. .4. de Musset, pp. 28-31. 2) Prima. 3) Secunda. 4) Ion Ghica, Scrisori către V. Alexandri. IOO NOUA REVISTĂ ROMANĂ CARACTERIZAREA DINAMICĂ IN LITERATURA GERMANĂ (Notiţe estetice şi literare) M’a urmărit multă vreme observaţia unui psiholog francez—Fouillee îmi pare—asupra unei remarcabile diferenţe între literaturile latine şi literatura germană. In primele — spunea el— caracterele personagiilor se înfăţişează dela începutul operii, consumate, perfect constituite în toată structura lor; în literatura germană însă, caracterele se formează, se dezvoltă şi se încheagă treptat sub ochii noştri.—Precât întrevedeam fecunditatea acestei idei, pe atât de puţin simţeam la început temeiul ei de adevăr şi îndoiala mea asupra realităţii faimoasei distincţii creştea cu atât mai mult, cu cât la nici unul din cunoscătorii profunzi ai literaturii germane n-o întâlneam îmbrăţişată cu interesul pe care îl comporta. Dar după oarecare adâncire în această literatură, slaba mea credinţă începu să prindă tot mai multă consistenţă ; limpezi îmi apărură atâtea figuri în literatura germană, cari—prin desvoltarea lor interioară, prin formarea lor organică în chiar cadrul operii literare—nu-şi aveau seamăn în literaturile străine. Am aşternut observaţiile mai de seamă în notele cari urmează. * I Cu privire la caracterele eroilor unei opere literare, legea estetică—confirmată în mod obştesc de diferi-.tele literaturi—cere statornicia deplină în direcţia sufletească a eroilor. Atât în literatura antică, unde caracterele au însemnătate secundară, resortul mişcării dramatice ori epice fiind în afara lor adică în puterea destinului, cât şi în literatura modernă, unde mobilul acţiunii mutându-se în interiorul caracterelor, acestea devin elementul esenţial — consequenţa şi perseverenţa caracterelor este lege fundamentală. — Nu numai în dramă unde, dată fiind concentrarea acţiu-nei, lucrul e lesne explicabil, dar şi în epopeie, eroul va să rămâie în tot cursul acţiunii fidel sie-şi, con- -servând neclintită până la urmă toată constituţia lui morală.—Dar în vreme ce caracterul perseverează, acţiunea trebue să înainteze. Statornicia caracterelor persistă în mişcarea asta progresivă. Dar înaintarea acţiunii n’are alt scop decât să reveleze treptat caracterul în toată amploarea lui, să desfăşure în mod succesiv toate notele, cari—în realitate—intră în mod simultan în structura caracterelor, până la completa lui epuizare. Astfel caracterul lui Aneas este o îmbinare a atâtor calităţi: pietate, resemnare, perseverenţă, vitejie ; dar epopeia lui Virgil, ilustrează treptat, prin succesia evenimentelor, aceste diferite note caracteristice: întâiu vedem pe piosul Enea, hotărât după arderea Troiei, să-şi ducă Penaţii acolo unde îi ordonă zeii, apoi pe perseverentul Enea, răsbătând «per tot discrimina re-rum», pe severul şi neînduplecatul Enea, care spre a ajunge la ţintă trece peste dragostea şi viaţa Didonei, apoi în Italia pe viteazul Enea, şi în acest chip eposul latin ne construieşte treptat figura deplină a părintelui poporului roman. Iar când acţiunea în loc de a revela în extensiune, revelă în intensitate un anume caracter, lucrurile se schimbă întrucâtva. Caracterul este în acest caz cristalizat în întregime în jurul unei singure note, a unui singur sentiment şi adâncirea psihologică până în ultimele elemente—a acestui sentiment şi a progresiunii lui, e ţinta acţiunii. Astfel vedem iubirea grozavă, mistuitoare a Fedrei, urcând toată gama pasiunii oarbe, devenind gelozie, ură, după ce a răspândit moarte şi jale în juru-i, distrugând-o pe ea însă-şi; procesul întreg al deslănţuirii patimii fără frâu ne apare consumat.—Dar în ambele cazuri citate, caracterul eroilor rămâne constant; ceeace progresează în operă nu e caracterul ci analiza—extensivă sau intensivă—a elementelor lui şi a modurilor lui de obiectare, analiză pe care o mijloceşte mersul acţiunii.—Iar dacă voim să vorbim cu orice preţ despre o mişcare a caracterului, acesta se mişcă doar spre a-şi produce toate efectele de care e capabil, dar —chiar în cazul desfăşurării intensive a unui singur sentiment—el se mişcă numai în orbita lui şi numai spre a-şi completa orbita, fără a putea ieşi din sine însu-şi şi si deveni altul. Mişcarea lui e cel mult proces de afirmare, iar nici de cum de transformare. * # # Sunt totuşi cazuri numeroase de caractere, cari—prin abatere dela marea lege a constanţei caracterului — prezintă transformări şi tranziţiuni hotărâte dela aspectul lor la altul cu totul schimbat.—Avem mai întâiu caractere, cari pe măsură ce înaintează evenimentele îşi alenuiază într’atât rigiditatea, încât la finele operei sunt de necunoscut. Asemenea atenuări sunt sau forţate de scriitor, care prin acest artificiu urmăreşte să schimbe şi să îndulcească rezultatul acţiunii ce ameninţă să fie tragic dar—cum observă Lessing în «Ham-burgische Dramaturgie»—nu isbuteşte decât să compromită opera; sau ele se fac în chip firesc prin influenţa zdrobitoare pe care evenimentele groaznice o exercită asupra caracterelor şi în acest caz sunt Me-deea şi lason, în cari Grillparzer a întrupat tocmai ideea îndoirii (pliării) caracterelor de fier sub presiunea necurmată a nevoilor şi înfine frângerea lor complectă sub enormitatea nenorocirilor.—Sunt apei caractere, cari dacă nu sunt zdrobite de cauze externe se consun ă şi se distrug singure, datorită unei bolnave porniri interne: astfel se face dizolufia tragică a personalităţii lui Hamlet, ori, mai pronunţată încă, aceea a personalităţii lui Faust al lui Lenau.—Şi tot în domeniul patologiei intră deşi nu în regulă generală '— tranziţiunile brusce ale caracterelor spre antipodul lor: In Thais a lui Anatole France, curtezana trece la ascetizm, iar anaclioretul Paphnuce trece deodată la extremul celalt al senzualităţii aprinse.—Iar o altă tranziţie interesantă e aceea, prin care o anumită energie sufletească, canalizată câtva timp într’o direcţie, închi-zându-i-se cursul la un moment dat, se aruncă într’o direcţie cu totul alta, şi rămânând aceiaşi în esenţa ei, îmbracă, asemenea unui Proteu, ipostase cu totul diferite între ele. In Silas Marner al lui G. Eliot aceiaşi forţă, nevoia de a iubi dirijată succesiv asupra femeii, asupra aurului şi asupra unui copil, preface pe cel mai devotat logodnic în cel mai însetoşat avar, iar pe avar în cel mai duios părinte. L Simt pline de interes toate aceste transformări de caractere. Dar primele două cazuri, atenuarea şi disoluta, au păcatul de a fi de natură negativă; iar celelalte două, saltul între extreme şi mişcarea bruscă de ipostas, dacă nu au caracterul negativ, nu-1 au însă nici pe cel progresiv, iar pe de altă parte nu prezintă în transformarea lor procesul unei tranziţii organice : ele sunt ca acele metamorfoze ovidiane, carţ dau lucrului mult aspect, care însă nu e cu necesitate nici superior, nici urmarea organică a celui dintâiu.—In-tr’un cuvânt şi unele şi altele, dizoluţia ori metamorfoza—deşi în opoziţie foarte interesantă cu stagnarea caracterelor—sunt tot aşa de departe de a egala în- K NOUA REVISTA ROMANA IOI seninătatea constituirii şi a transformării organice a caracterului, precât sunt de depărtate capricioasele metamorfoze ale lui Ovidiu, de acele metamorfoze nor' male, evolutive, pe cari le-a descoperit marele Goethe. Tocmai această din urmă transformare— progresivă şi organică—o înfăţişează caracterele în evolufie. In antiteză cu cele constante cari — cu toată mişcarea lor—ne prezintă diversele sinteze sufleteşti cu deosebire sub aspectul lor static, caracterele în evoluţie — înjghebându-se şi crescând înaintea noastră — ne prezintă aceste sinteze sub aspectul dinamic, evolutiv.— Pe când caracterizarea statică ne arată deodată floarea în plenitudinea frumuseţii ei şi doar se mişcă în jurul ei spre a-i prinde mai bine toate atributele; caracterizarea dinamică face să se mişce însuşi organismul, ne prezintă planta ţâşnind din germene, luptând- cu apăsările laterale şi superioare, birui ndu-le, răzbind până în aer, înălţându-se, înmugurind şi desfăşurându-se în fine în cea mai superbă eflorescenţă. In prima, caracterul rămâne închis în orbita lui, în a doua el iese din orbita iniţială mărindu-şi-o treptat. In prima, eroul este dela început întreg, etipul speţei sale; în a doua, slab şi neprecizat, şovăitor la început, se între- • geşl'e în mod treptat, până atinge perfecţia tipică. Prima caracterizare ne dă idealul, a doua înfiriparea lui progresivă. - Să încercăm o paralelă mai corectă.. Cidul, eroul mândrelor romancero spaniole, întrupează idealul eroismului spaniol încă din frageda-i tinereţe; el e de la primul său gest, caracterul fără pată, care nu cunoaşte decât o lege, aceea a onoarei, sufletul generos şi ui* tător al injuriilor. Şi până la moarte aşa rămâne Cidul, nu mai înain- * tează sufleteşte, căci nu mai poate—fiind doar incarnarea idealului spaniol—dar mai ales nu vrea, nu năzuieşte să se înalţe mai sus ; el cucereşte necontenit atâtea noi provincii regilor săi; dar cuceriri sufleteşti— pentru sine—el nu mai realizează nici una. El e perfect împăcat cu sine şi setea de mai bine el n-o cunoaşte. — Iar Don Quijotte de mai târziu e complimentul său; eroul de tristă figură ori de ce s’ar izbi rămâne toată viaţa idealistul incorijibil, căci a fi incorijibil e caracterul său. — Dar faţă cu cei doi eroi spanioli să ne imaginăm un erou, care ar intra în viaţă desarmat sufleteşte, care lipsit de o hotărâtă directivă morală, şo-văeşte între bine şi rău, mistuit de chinul îndoielii, până când o mână miloasă i se întinde şi călăuzindu-i paşii timizi îl poartă pe greul drum al treptatei . sale purificări sufleteşti. Aşa i se întâmplă norocosului Danie, pe care, în călătoria sa transcendentă, Virgil şi Beatrice îl conduc prin toate etapele evoluţiei morale umane, k urcându-1 până la culmea Empireului. De cât Dante, nu face decât să contemple; aci «priveşte şi trece mai departe», aci se opreşte plângând ori admirând ori adorând extatic: el trece contemplând şi discutând, ca un călător plin de interes, dar rămâne spectatorul pasiv al marii drame cereşti, ai cărei actori sunt alţii. E măreţ spectacolul ce i se desfăşoară treptat în cursul marei lui ascesiuni din Infern în Paradis, dar acest spectacol nu i se desfăşoară în lăunlrul ci în afara lui. Nu Dante înaintează sufleteşte, ci el doar priveşte progresând măreaţă— ideea purificării succesive a sufletului uman, idee care la fie-ce etapă se întrupează în alţi eroi, dar pe care Dante doar în chip abstract o urmăreşte, fără s-o trăiască şi s-o încarneze el însuşi în drumul său ascendent. In acest epos filosofic, marele erou epic e ideea, iar Dante e fericitul spectator care urmăreşte mersul ei triumfal. El e spectatorul palpitând, care priveşte avântându-se în văzduh pe cuceritorul aerului, îl vede înălţându-se triumfător, vibrează şi simte şi el fiorul lui „for se che si for se che no“, dar--nu e el cel care sboară. — Spre a vedea însă pe eroul, care prin a lui luptă interioară, întrupează el însuşi întregul mers al ideii purificării sufleteşti, întreaga evoluţie morală a umanităţii, trebuie să trecem în domeniul literaturii germane. Aceasta în nr. viitor. I. Netzler. LITERATURA FIORII FLORILOR DE VARĂ. după Jean Lahor O’njîorare de iubire pălrunde’n serile de vară Şi’n flori ce’şi caută amanţii cu care ele 'vor să moară. înamoratele lor inimi îndurerate de iubire In treacăt din priviri ne-aruncă (n suflet calda amintire A oclfilor stropiţi de lacrimi—oţhi mari ca ochii de fentee. Căci ochii florilor de vară sânt mari şi plini de duioşie... Fişează florile!., visează, iar noaptea’ncep să se’nftoare, Şi albi ca sânii di fenice, lucesc ca'n haina lor să fie Solemnii trandafiri mai mândri şi mai frumoşi ca orice floare. In minunatele veşminte lucesc din verfile umbrare.... Te farmecul duios de lună privighetoarea pentru ei In noaptea asta cântă’ntr’una şi cade moartă pe alei, Iar trandafirii desfăcându’şi din văluri candidă paloarea, Se lasă sărutaţi de stele... şi’i ofileşte sărutarea... George Duma. T I G E R A fost o fată a nopţii, care plânge când se trezeşte din visurile frumoase ale întunecimei... Era palidă ca floarea lui Xilas, când luna îşi varsă izvoarele de argint pe lume—avea ochi galeşi, plini de căldura câmpiilor de orez şi avea gură tânără, un cuib roşu de sărutări profunde... Era Tiger, dănţui-toarea japoneză.... A venit în Franţa cea roşie din Dai Nipon, aducând şoaptele braminilor şi miresmele florii de Lotus în sufletul ei adânc—a venit mândră şi curată ca Turaho, când se ducea în Pa-talam, în moartea a şaptea.... * > Am cunoscut-o .într’un viscol. Eu mă duceam cântând o doină duioasă din munţii Gelăului—şi bulevardul strălucit, cu felinarele obosite, cu tramwayu-rile stinse şi cu asfaltul tăcut, privea la mine mirat şi înduioşat... Şi cum mă duceam cântând pe bule- J > 102 NOUA REVISTA ROMANA vard, deodată apăru înaintea mea o figură antică şi silfidă de femee graţioasă, cu ochi moi de plânsuri sincere şi cu mâini catifelate... Şi cum se apropiâ de mine, simţeam că se apropie de mine mirosul bogat al fecioarei, că se apropie de mine un sân vergin, cald şi tânăr—şi când ajunse la mine, a privit în ochii mei bătrâni cu privirea tânără a poftei şi a cântecului ... Şi zise tremurând, nu de spaimă ci de privirea mea pătimaşă : — Viscol... Viscol... Nu vii?... Şi eu atunci m’am agăţat de braţul ei. Simţiam că o cunosc, că am aşteptat-o să vie şi m’am mirat că o întâlnesc aşa de târziu, când în parcuri secerase coasa toamnei şi când în văzduh pluteau fiorurile iernei.... I ' 1 — Domnişoară... ' — Sunt Tiger.... zise ea şi ochii ei râdeau. Avea1 papuci mici, cu panglici albastre şi avea un şal de Kaşmir pe umăr... Era dănţuitoare... — Vii din Moulin? Ea râse şi zise veselă: v — Din Chat-Noir... Din Chat-Noir... Sunt Tiger, dănţuitoarea din Tokio.... V Când am ajuns la'ea acasă, (locuia într’o mansardă) —în odaia ei eră stinsă lampa. Tiger aprinse o lumânare si când aprinse lumânarea, se desluşiră ungherele negre. Era o odaie albă, ca un suflet de fată mare. Păreţii albi si serioşi—nip-uri, două-trei glastre de Sevres, o măsuţă de Mahogoni—un pat cu puf, câteva icoane ieftine pe tapetă. Şi Tiger se aşeză pe un scaun, şi dân'du-mi loc pe canapea, mă întrebă voioasă: ; — Spune cine şi ce eşti, streine, care m’ai petrecut în viscol? ' 1 Şi eu m’am aşezat pe canapea şi aprinzând o ţigaretă, începui trist: ' — Sunt cântăreţ pe strune moarte... Şi viu din furtună, căci vreau ca să mă duc la soare.... Am plâns totdeauna la pragul plăcerilor, ş'i rugăciunile mele le-a dus vântul, vântul negru... Am venit, căci m’a trimis cineva din lumea neclădită, am venit şi n’am popas, patul meu e jalea $i visul meu e viată moartă —pâinea mea nu e dulce şi cântecul meu e furat 'de pe buzele celor morţi... Oh, în mine cântă acei ces’au dus, căci cântă acei ce vin... Eu sunt cântăreţul acelora ce aşteaptă să răsară soarele în ocne beznoase şi adânci ... Eu sunt cântăreţul unei mirese, care-a murit în îmbrăţişări—eu sunt cântăreţul unui cămătar, care a murit pe rug... Eu n’am surori, căci lacrămile mă petrec şi mă însoţeşte totdeauna umbra iubirii— eu sunt un Sfinx, căci sfânt trebuiâ s'ă fiii ... Şi când auzi cuvintele mele dăntuitoarea japoneză, obrajii ei se aprinseră, ca două flori roşii— şi ridicându-şi mâinele ca să mă blagoslovească, spuse cu glas de aur, curgător din înduioşarea măreaţă a inimei: ’ | I 1 — Oh, streine, tu eşti trimis de lună, tu eşti o rază şi o scânteie din Buddha ! . v Şi îngenunchiă Tiger, şi sărutându-mi exaltată mâinele, şopti încet: — Afară viscol... Viscol... Auzi cum zurlie fereastra?... Focul pâlpâie... Arde... Rămâi, rămâi... * Şi am rămas... * Când m’am trezit, ea privea la mine cu ochi frumoşi şi adormiţi, ca două lacuri premenite... — Ai dormit şi ai visat de ţara ta? Spune, unde-i ţara ta?.. Spune cum e ţara ta?... Spune câte râuri are ţara ta? Spune, ai vre-o iubită părăsită? Şi eu îi răspunsei cu glas stins: — Ţara mea este ţara durerii.... Acolo, unde m’am născut e mare durere... Feţe bătrâne, câini mari, biserici de lemn—pale, vânturi reci...' Scârţâie găleată de fântână... Boii mugesc în bătătură... Şapa svâcneşte în piatră—pluguri moarte, brazda stinsă.. Şi crânguri, crânguri negre...’^i nu sunt porumbei albi... In ţara mea, sunt case mici, fereşti puţine, soa- . rele nu intră bucuros prin ele... In ţara mea sunt ploi ruginite, oh, multe-multe suferinţe şi chinuri şi aşteptări—în ţara mea munţii sunt înalţi şi sufletele mici... In ţară mea sunt râuri repezi, cu apă lată şi , cu valuri speriate şi în râuri mor florile, căci în râuri curge blestem, şi sânge... »\ In ţara mea, avui o iubită, o fată de duhovnic—mai palidă ca tine şi mai caldă ca mine, avea şorţ de lână albastră şi avea cruce de tinichea la sân... Şi odată auzi cântând pe un cântăreţ hoinar—şi se duse fata după cântec, iar duhovnicul a îmbătrânit şi a murit cu barbă albă şi mie mi-a murit inima, căci s’a dus iubita mea după un cântec hoinar şi de-atunci fug şi eu dinaintea inimei şi de-atunci îmi par cernite toate, căci iubita mea era albă şi curată şi coaptă, dar n’a fost albă şi curată pentru mine, s’a copt pentru altcineva... Aşa sunt eu... Şi Tiger asculta cu lacrămi şi când am sfârşit, mi-a sărutat ochii: — Oh, prea mult aţi văzut... Mi-a sărutat urechile: — Oh, prea mult aţi auzit. * Şi când mi-a sărutat capul, şoptea blândă ca -inaica la rugăciune: — Oh, mult ai simţit... Şi ştergându-şi lacrămile, începu să-mi povestească : r — Ţara lui Dai-Nipon, e departe de aici... Aici e zăpadă... Să vezi la noi cum adoarme soarele în lacul cu trestii... La noi gânguresc porumbii sălbateci şi cresc râzând t randafirii—câmpiile de orez sunt din aur turnate şi scânteiază şi luminează spicele de grâu .. La noi copacii au ramuri de flori, la noi sunt curate râurile, căci rugăciuni macină moara lor—la noi nu NOUA REVISTA ROMANA 103 * A se trezesc morţii, când sună fluerele de nuntă şi când se sărută îndrăgostiţii... La noi e primăvară şi valuri jle lumină şi subt lampioanele aprinse fug cârduri de fericiţi, în pavilioane se joacă suratele cu flăcăii— şi flori, flori, oh, ţara mea. Iar aici?... Aici strălucire pe uliţi. Şi case mari. Şi oglinzi... Şi când dănţuiesc în urma mea râd ciudat bărbaţii... Şi adesea, vin la mine bărbaţii râzând ciudat şi mă chiamă... Mă cliiamă în noapte... Aur. Spun, că-mi dau aur mult... Multe, multe hârtii albastre—doar să mă vând... Ei nu ştiu că e păcat să ceară dela mine aceeace nu este al meu! Şi câte nopţi reci şi câte dimineţi ploioase... Şi veşnic sgo-mot, trăsuri grele, paşi mari, strigăte veşnice... Oh ţara asta blestemată ! Oh, unde sunt câmpiile de orez, câmpiile de orez—şi unde-i floarea de Lotus? Şi îmhrăţişându-o, simţeam că Tiger tremură, ardea obrăjorul ei şi în ochii ei svâcneau boabe de lacrămi. • 1 ' ' * ' A fost o dragoste frumoasă, cum nu sunt dragostele oomneşti. O fată din lanonia a învăţat cânte-cile inimei unui flăcău, căruia i-a râs soarele Ardealului, '.când s’a scurs sufletul lui din veşnicie... O fată, credincioasă lui Buddha, a început să creadă într’un anachoret sfânt, cu numele: Hristos, despre care si astăzi susţin vlădicii şi călugării graşi, că a murit flămând pe cruce... Şi dragostea mea cu Tiger, a fost dragostea flă-t mândă a trupului—căci Tiger era fată caldă şi bună si «fragedă ca o piersică în care n’a muşcat dintele vieţii—şi eu eram sănătos si tânăr şi mi se'aprindea sângele când simţeam umbra părului ei... Si într’o noapte, când statuiele parcurilor luminau fantastic, când în mine vorbeau doruri şi glasuri ciudate, când sângele meu râdea şi mă îndemnă la păcat, într’o noante, când m’am dus la Tiger, ‘fata iapone^ă zăcea tolănită pe-o canapea şi sânul ei bă-teâ ritmul unei poeme divine, oe ochii ei ardeau flăcările frumoase ale patimei... Nici când nu mi-a părut atât de coaptă, ca atunci... Si am sărutat-o... Şi ea m’a sărutat... Şi când, în amorţeala braţelor sale am vrut să-mi cufund înţelepciunea—când am vrut cu sete de leu, să culeg florile întâiei dureri işi bucurii ale ei—Tiger se deşteptă din sărutările mele pătimaşe şi ci^un gest de fată sălbatică, cu ură şi cu dragoste moartă, răcni: — Câine alb, câine alb... Şi tu? Şi tu vrei să ceri ce nu este al meu? Nu ştii că am un logodnic mort? In Dai Nipon?... Şi nu ştii că logodnicul meu trăeşte în lună şi ar vedeâ?... Şi a, ’nceput să plângă. Plângea ca o sclavă din mâna căreia i-a smuls cineva cea mai frumoasă floare. Şi eu am început să tremur şi priveam ca la o stafie la iubita mea. * 1 Tiger s’a dus acasă în Dai Nipon... Şi eu am venit de departe. Şi n’am adus decât o floare de Lotus din dragostea mea duioasă... Şi adesea, în nopţi târzii, când toate dorm şi toate par moarte—eu vorbesc cu floarea de Lotus: — Tiger, de ce nu mi te-ai dat? De ce te-ai dus neatinsă ,ca un flutur, care nu cunoaşte ce-i floarea? De ce 11’ai vrut să iubesc în tine dragostea mea... Poate astăzi ai duce cu tine dragostea mea, care ţi-ar clădi un nou suflet în trupul tău curat... Şi când te-ai plimba printre straturi de chrisanteme adesea ai tresări ca mine când ai vedeâ răsărind soarele... Cluj ~ Emil Isac. IN PREAJMA CEAHLĂULUI M&n&stirea Secu După două ceasuri de drum, prin pădure, dela A-gapia-Vale, — purtaţi în voia cărării înguste, ba opriţi în loc de umbra deasă şi de fragii rumeni ce ne zâmbiau din iarbă, — iată că ne pomenim la răspântia munţilor Arşiţa mare şi Arşiţa mică, de o parte; iar de alta ^culmea Vasanului. Ne deschide calea pârâul Secu, sglobiu ca un copil fără minte. Printre copacii, înbelşugaţi în frunze, luceşte, la pripirea nămiezului, turlele mănăstirii, ascunsă aci, în inima codrului. Nici o vale nu deschide împrejurimile. Un zid de munţi cu brazi încinge Secu, răcorit de răvărsa-rea pârâiaşului. - Trecem apa. Tăcere ca de pustiu împrejur, doar vântul leagănă când şi când frunzişul ; iar văcuţa dela umbra fagului se trezeşte la auzul paşilor noştri şi deschide ochii mari, blânji. Se uită câtva sfioasă, apoi lasă capul în jos, şi rumegă înainte. Viţeluşa o linge între coarne. Tăiem colţul de livadă, înşiruiţi pe cărăruia de un pas numai. Poarta închisă. Batem. Nu se simte nimeni. Batem din nou şi aşteptăm... Târziu se trage zăvorul gros. Un călugăr tânăr, cu ochii aprinşi, cu o bărbuţă mică rotundă, deschide poarta, sfiicios, — ca cel care nu se aştepta la musafiri. Pela ferestrele chiliilor încep să se arate, ca nişte stufuri, capetele călugărilor, întâmpinându-ne miraţi. Aci vara, cercetaşii, se numără pe degete — ne spune călugărul tânăr, după ce se mai dedă cu chipurile noastre. In curtea largă, presărată cu troscot, ne iese înainte arhimandritul Partenie Antohe, stareţul mănăstirii, un popă înalt, «cu barba lungă: — Şântem aşa de dosiţi, că ni se pare o minune, când ne cercetează cineva!.. Intrăm în biserică. E răcoare, miroase a mucigai de piatră şi a tămâie. Prin ferestrele lungi, tăiate în piezişul zidului, năpădesc razele de afară, dar pereţi afu- > 104 NOUA REVISTĂ ROMANA maţi şi ponosiţi de vreme, întunecă trâmba de lumină şi o umbră fumurie umple toată biserica. Mănăstirea Secu e veche. A trecut şi ea prin vremuri grele şi nevoi mari. Şi aci, ca în toate lăcaşurile noastre sfinte, a fost adăpostul strămoşilor, atunc1 când simţiau că începe să bată vijelia duşmană. Aci’ între zidurile înalte ca de cetate, a fost un colţ de apărare a graiului şi a datinilor noastre. In vremuri de bejenie se abăteau, la Casa Domnului, Voevozii şi bo-erii noştrii, pentru linişte şi pentru închinare. Stă- Mnnăstireu Secu teaugaci, îi învăţau carte pe călugări, îi învăţau cântările, rugăciunile,—căci, pe atunci, mănăstirea era şcoală; iar boerii cu cinste şi cu credinţă multă către Dumnezeu. Nestor Ureche a stat trei ani şi mai bine în acest lăcaş, cu toată familia. L’a îmbunătăţit şi l’a mărit la 1595, că nu mai rsemănâ cu bisericuţa mică, zidită de stareţul Zosima pela anul 1560. Păşim încet peste lespedele reci; iar ochii se plimbă, în voie, în largul lăcaşului. Mi se pare că aci e mai multă tihnă decât în toate celelalte mănăstiri pe cari le-am cercetat. Aşa şi este. Care mănăstire mai este răsnită de lume ca Secu şi care are codrii ei împrejur !.. Cel mai apropiat sat de Secu, e la depărtare de două ceasuri, cu piciorul... Cad privirile pe o icoană prăfuită de vreme. E chi' pul Maicii Domnului. De sub geană porneşte o dâră a.~ dâncă,până sub sân,—pare că e o lacrimă, isbucnită într’o clipă de mare durere. Ne apropiem mai mult deochii trişti. E urma unei tăeturi. E semnul păgânesc, depe vremea zaverei, la 1821, când au năvălit Turcii aci,—ne spune părintele Antohie. — Da, domnişorilor, atunci a fost mare prăpăd aici, — se amestecă în vorbă un călugăr bătrân, tot potrivindu-şi trupul pe un picior de lemn,— şi-au bătut păgânii joc de toate lucrurile sfinte!*. In vreme ce eşim din biserică, şi tăiem curtea, în urma stareţului, spre beciul cu oseminte, — călugărul se ţine după noi, târându-şi piciorul. — Mult sânge s’a vărsat atunci!.. Au măcelărit Turc» pe cei adăpostiţi aci, până au stat de urât. Arătând spre poartă; — Acolo, deasupra zidului, erâ un turn înalt. Cât s’au luptat ai noştrii, dar n’au putut birui. Erau mulţi păgânii, tăiau fără suflet... • Coborâm în beci. Năvăleşte lumina după noi şi desluşeşte o grămadă mare de oase. Ţeste tăiate în două, şolduri frânte, jumătăţi de fălci, tâmple sfredelite, coaste retezate,—multe frânturi de oseminte stau movilite aici — Rămăşiţele astea sânt din vremea zaverei, — prinde vorba stareţul, — s’au dat peste ele, acum de curând, în urma unor săpături. — Da, de atunci, — îşi face loc călugărul cu piciorul de lemn— vedeţi ce jeale a fost ! De-an călare se năpusteau păgânii şi luau în ţoghie copiii dela sânul mumelor. îşi scutură barba albă şi se înfige mai bine pe picioare : — Eu sânt bătrân domnişorilor, am suta de ani... şi ştiu... mi-aduc aminte... încruntă sprâncenele: — Spintecau femeile însărcinate şi le scoteau copiii vii... Spurcată lege!.. Puneau pe bătrâni să îngenuche, şi să li se închine lor. Iar când ridicau ochii creştinii, spre Milostivul de sus, păgânii repezeau iataganele şi le tăiau pleoapele, cu lumini cu tot. Ba la unii le tăiau mâinile din umeri ş’apoi îi înţepau cu suliţele pe tălpi, zicându-le să se închine... Bătrânul tremură varga, iar ochii îi lucesc sub smocul de sprâncene, rari în fire: — Le tăiau limbele, şi-i îmboldeau să vorbească.... Ţiu minte ca acum,... uite colo la turn, s’a repezit un păgân... a Se înăbuşe în gât, clipeşte ochii şi i se umezesc genele. Pune mâna pe o spărtură de ţeastă, şi ridică glasul din ce în ce mai tremurat: — Uite aşa i-a retezat capul... drept prin ochi!.. biata mama... săraca... I se îneacă graiul şi aduce mâneca rasei la ochi... La ieşirea din beci, înconjurăm biserica cea mare. Aci pe zidul vechi, slovenim numele celor cari zac sub bolovanii grei. Ctitorii, Nestor Ureche şi soţia sa Mi-trofana, odihnesc în dosul stranelor. Neobositul în grai şi luptătorul în condei, Mitropolitul Varlaam, doarme de veci, sub o piatră, măcinată de vreme. Aşa şi Mi-ropolitul Sava; Ghedeon, aşa şi Vlădică Ioan. Cercetăm şi odoarele sfinte,—rânduite într’o chilie djn zidul bisericii sf. Ioan, până la gătirea noului muzeu. Aci se găsesc vesmintele, cusute cu fireturi de aur şi argint, purtate de Mitropolitul Varlaam ; o evanghelie a Mitropolitului Ghedeon, adevărată podoabă în scrierea de mână. Apoi multe cruci, potire, vase sfinte, presărate cu pietre scumpe, — toate făcute danie de vornicul Nestor Ureche. Ne trece stareţul în paraclisul sf. Niculae: Par’că ar fi împletit acum, aşa străluceşte sfântul Aer, cu trupul Mântuitorului, în mijloc, înconjurat de îngeri şi păzit de Maica Domnului, cu ochii plânşi. Acest preţios odor e lucrat de Mitrofana, soţia lui Ureche, pela 1642. NOUA REVlSIA ROMANA 105 L’a cusut numai în fir de aur, şi l’a împletit cu 7000 de mărgăritare. Azi lipsesc multe boabe, căci a trecut odorul prin multe mâini. La 1821, — ne spune părintele stareţ — după măcel, au năvălit păgânii în biserică, au spart tot, apoi au luat şi această comoară sfântă. Au plecat păgânii, ca o furtună, încărcaţi cu prăzi, şi goniţi din urmăQde blestemul pământului nostru, care gemea sub sângele .închegat. dfiintui Aer, chiar, d. Al. Stamatiad îşi publică în „Vieaţa Nouă11 «parabola» sa: Grădinarul,— a fost ca un fior prin rândul celor aşa de puţini cari sunt veseli de o înviorare în poesia noas- tră. A fost însă şi ca o nedumerire, căci se găseau în acest minunat poem toate calităţile cu cari’revista se deprinsese să ni le dea doar propăvăduite, şi nu găseam defel pâlpâirile fragede şi rudimentele improprii unei arte „nouă11, pe cari poetul se deprinsese să ni le dea spre a fi citite... Să nu ne aşadar teamă de a o spune acum: acest mic capodoperă al d-lui Stamatiad e un semn al înviorării aşteptate... Să-l felicităm apoi pe d. Stamatiad că n’a pregetat să ne fie dea pe neaşteptate această bucurie, tocmai pe aceleaşi pagini în cari i se proclamase într’o vreme declamaţia sa sforăitoare şi impudentă drept model de poesie „nouă11. Şi cine ştie apoi dacă am mai fi avut dela d-sa „parabola11 de astăzi, când ar ti ţinut cumva în samă laudele neprihănite ce i se aduceau atunci când, îmbrăcat parcă într’un pour-point roş găsit'prin recuzita anilor 1830, declama cu pathos poesie „nouă“ ca aceasta: Nimic iui mă ’nspăimântă, nimic nu mă răneşte: Regină mi-este Arta, tovarăşe şi scut. Cât pe aci să uităm s’o spunem că „Grădinarul11 d-lui Al. Stamatiad, o recitim de astădată — şi e bine să o citească oricine — în nr. 43 din Rampa. Cel mai strălucit dintre reprezintanţii actuali ai tilosofiei franceze, H. Bergson, îşi publică în Revue de Metaphysique et de Morale conferinţa ţinută la Congresul de Filosofie din Bologna, asupra Intuifiunii filosofice. E de sigur o impietate să încercăm a da o imagine foarte redusă, foarte îndepărtată, a cugetării marelui filosof; totuşi nu putem face altfel pentru a atrage atenţia asupra acestei cugetări. Autorul începe prin a constata că adevăraţii filosofi nu 112 NOUA REVISTĂ ROMANA A ‘ se'mărginesc la o nouă sintetizare a afirmărilor aflate până Ia ei în filosofia secolului, ci ei au o nouă şi personală imagine a realităţii, care se extinde apoi în puţine concepte şi ajunge, prin desvoltare, la un sistem şi la o nouă sinteză a ideilor anterioare ; acea imagine, acea direcţiune de cugetare este fundamentală. Ea poate fi considerată sub aspectul ei negativ, ca inspirând autorului conştiinţa clară că ceia ce s’a spus până atunci nu este adevărul; şi sub aspectul ei pozitiv, creator. Ca atare, ea nu e nici o sinteză făcută într’un moment din istoria filosofiei, nu e nici o unificare, o complectare şi o extindere a ideilor ştiinţifice dintr’o anumită opocă ; această din urmă operaţie este injurioasă pentru ştiinţă, căreia îi restrânge domeniul, păstrându-i totuşi metoda ; este inadequată pentru filoso-fie, căreia i se dă ca domeniu propriu probabilul sau numai posibilul în care ştiinţa nu poate pătrunde. Filosofia trebuie să treacă de metoda utilitaristă, cinematografică şi discontinuă a ştiinţei şi a simţului comun, cuprinsă şi mărginită în conceptele intelectului; ea trebue să pătrundă printr’un act simplu în însăşi intimitatea realităţii, să perceapă absoluta ei continuitate şi, lăsând cu totul la o parte interesele acţiu-nei, să privească lucrurile sub specie durationis. Astfel filosofia va insufla viaţă fantomelor ce ne înconjoară şi ne va verifica pe noi înşine. „Cu aplicaţiile ei, cari nu privesc de cât comoditatea existenţei, ştiinţa ne promite bună-starea, ori, cel mult, plăcerea; dar filozofia ar putea să ne dea la vraie joie.“ Amintim celor ce vor să se ocupe mai de aproape' de această problemă, că o discuţie amănunţită şi comprehensivă a intuiţiunei bergsoniene o face Fouille în ultima sa.operă La pensee el Ies nouvelles ecoles anliintellectualisles. La Revue de Paris de la 1 Decembrie publică interesantele note pe care Guslave Flaubert le-a luat în cursul călătoriei sale în Nordul Africei. Au pags de Salambo sunt însemnări fugare şi scurte despre oamenii şi mai ales despre peisagiul african, ce dovedesc încă odată câtă grije puneâ marele artist în documentarea operelor sale.— Anatole France continuă romanul său din vremea Teroa-rei: Les Dieux ont soif. E şi aceasta o încercare de a da un colorit, o haină de roman ideilor asupra inarei revoluţi cât şi asupra mişcărilor populare în general pe care le-a expus poetul-filosof, tot travestite, în opere anterioare. Aşteptăm sfârşitul romanului pentru a avea asupra-i o vedere totală şi a putea desprinde concepţia întreagă din fragmentele publicate succesiv.—Asupra epopeei celor 100 zile, dinspre apusul mărirei marelui Napoleon, Loregny de Cavrieux are sguduitoare amintiri personale. MEMENTO Intr’un sat din Moldova, necunoscut, a murit acum câtăva vreme un poet, iarăşi necunoscut: I. Puşcăria. Cititorii revistelor literare şi-or fi reamintind poate de versurile lui publicate mai anii trecuţi prin Vieaţa Nouă, Falanga şi aiurea. Erau triste versurile lui, ca şi viaţa lui sfârşită astăzi in tagma mohorâtă a călugăriei. - In editura Schleicher Freres Paris, a apărut o carte foarte originală. Un scriitor, Deshumbert, istoriseşte viaţa lui Isus Christos sub formă de memorii scrise de Isus Christos însuşi. Memoriile acestea nu prea sunt creştineşti. Organul „Deutsch-ung.-Korespondenz“ publică rezultatele recensământului populaţiunei ungare din 1910, cari au fost date publicităţii zilele aceste de către oficiul central-statistic din Budapesta. După j'ceastă statistică oficială numărul Românilor din Ungaria este la 1 lan. 1911 de trei milioane 66 mii 880 suflete, ceeace înseamnă o creştere dela anul 1900 cu 268.304 suflete. Numărul total al populaţiunei Ungariei este de 18.304.715, dintre cari 8.816.597 Maghiari, 2.215.090 Germani, 498.819 Sârbi, 2.099.658 Slovaci, 436.605 Ruteni, 198.986 Croaţi, 932.593 Evrei şi 339.486 de alte neamuri. La • Co/legede France-., Bergson, va vorbi despre «Ideia evoluţiu-nei» ; Croiset, astăzi împreună cu fratele său dela Sorbona, cel dintâi intre filologii clasici, va analiza „opera lui Euripide“; Bidier, elevul iubit al lui Gaston Paris şi fala romaniştilor, va avea ca temă „Les chansons de geste et les Romans de la Table ronde“;iar Paul Leroy- B.aulieu, economistul celebru, va face critica sistemelor de impozite şi a doctrinelor socialiste. E amuzant lucru să cunoşti marile mistificări literare pe cari le-a suferit lumea cultă a celor două veacuri din urmă. Găsim aci scriitori aprocrifi sau pastişeuri ca Chatferton, Caillot-Duval. enigmatica Clotide de Surville, ca Charles Nodier şi Prosper Merimâe care a înşelat o lume in'.reagă cu poemele sale... ilirice de o veridicitate, în ce priveşte coloritul lor local, surprinzătoare.— Cartea lui Thierry nu ajunge însă până în vremurile noastre, aşa că n’are dece să teme d. Cuza. . Autobiografia lui Stanley, «Sfărămătorul de stânci», Bula Ma. tari, cum îl numeau indigenii din Africa,—a apărut într’un volum gros de 414 pag. şi cu o hartă, la Plon-Paris. După notele acestui jurnal, urmărim pe intrepricjul explorator prin inima Africei Equatoriale, prin Sudan, pe apele Congului şi până în Africa de Sud, apoi asistăm la sfârşitul mişcător al vieţii sale rodnice. A fos< o voinţă excepţională, omul acesta, înarmat aşa de bine pentru desăvârşirea unui plan care trebuia, în gândul lui, să dea Angliei imperiul continentului negru. Din evaluările Ministerului Industriei şi Comerţului rezultă că produsele industriei noastre s’au ridicat în timpul din urmă la peste un sfert de miliard anual. Franţa pierde tot mai mult pe tărâmul economic. Aşa, în anul acesta exportul său a scăzut cu 110 milioane faţă de anul trecut.— Inelele lui Saturn, care se credeau a fi o bandă circulară de lumină, azi, nişte experienţe par a demonstra că ele sunt datorite unei radieri electrice a planetei. Marelui chimist Van’t Hoff i se ridică prin subscripţie un monument Ia Amsterdam. Admiratorii lui pot subscrie Ia redacţia Revistei Ştiinţifice „V. Adamachi” din Iaşi. Populafiunea Bulgariei s’a urcat cu sfârşitul anului 1910 la 4.329 108 locuitori, faţă de 3.154.375 din anul 1887 Creşterea este astfel de 1.223.833 locuitori în 23 de ani; ceeace reprezintă un spor de 2l.7°|o în acest interval. De fapt creşterea populaţiunei creştine e şi mai mare de oarece în timpul acesta au emigrat din Bulgaria foarte mulţi Mahomedani. La o licitaţie din Paris s’au obţinut 610.000 franci pe biblioteca unui colecţionar pasionat. S’au plătit preţuri prodigioase ; aşa, pentru „Elogiul prostiei” de Eiasmus (ed. 1751) cu 17 desene originale, s’au luat 21.000 fr.; pentru un „Oilando furioso” (1773), 14.000; pentru un „Decamerone” al lui Boccaccio (ed. 1757) 12.000 franci. La Plon-Paris, a apărut romanul lui Andri Beaunier; CHom-me qui a perdu son moi. E povestea unui tânăr inventator din zilele noastre, care după ce renunţase la familie, la cămin, la tradiţiile cari i-au hrănit mintea, descoperă că ştiinţa impasibilă îşi are ţelul în ea însăşi şi că raţiunea omenească cea mai bine înarmată ajunge în cele din urmă să se supue cu duioşie unei femei de ispravă şi cu credinţă în cele sfinte. Prima bibliotecă pentru popor în Statele Unite din America a fost inaugurată la Filadelfia, in 1739, de către Franklin. Până la 1820, adică în timp de 99 ani, numărul lor a crescut doar cu 9 ! Astăzi însă sunt 15 mii biblioteci cu 91 milioane dc volume. Mai bogată între toate e cea din Boston, care are 27 sucursale in toate cartierele oraşului. Multe biblioteci din New-York şi Pittsburgh sunt abonate şi Ia Noua Reoistă Română. Volumul din urmă al lui Paul Bourget: L'envers du D^cor, demască fără milă tragediile misterioase pe cari le ascund fiinţele cele mai liniştite în aparenţă sau cu o faţadă din cele mai strălucite. Per-sonagiile din toate dramele repezi ale acestui volum, luptă şi suferă şi poartă cum nu se poate mai bine, pecetia generaţiei noastre. - Dela Cassa Şcoalelor: Biblioteca pedagogică e deschisă Marţea, Mercurea şi Vinerea de la 8-12 a. m.; Joia şi Sâmbăta de la 3-6 p. m. Biblioteca elevilor de curs secundar e deschisă în fie-care zi de lucA de la 2-6 p, m. Muzeul pedagogic e deschis în fie-care zi de Ia 10-12 a. m.—