NOUA REVISTA
ABONAMENTUL:
In Kâm&nia un an (48 NUMERE). 10 lei
,, şease luni....6 „
In toate ţările uuiunei poştale un an 12 „
ROMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE In fiecare duminică
REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA	-------
B»o, re, ti, Clea Victoriei 6* .Pasagiu N0.3	Directori C. RADULESCU-MOTRU
DIRECŢIA: Bucureşti, B-dul Ferclinandss	....
telefon 8/66	Profesor Ia Universitatea dm Bucureşti.
UN NUM A R
25 Hani
Se găseşte cu numărul ia principalele librării şi la depozitarii de zia.e diu ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină io lei.
i\o. t>.
DUMINICĂ, 4 DECEMBRIE 191 I	'	Voi. XI
Apel la drepturile. Coroanei.
Teoria celor două partide istorice se află în plină criză deşi, cu mai puţin de o lună înainte, ea să găsea la rangul unei dogme politice.
După dorinţa expresă a M. S. Regelui, guvernul Ţărei Româneşti se cuvine să fie presidat, pe rând, de câte unul dintre cei doi şefi ai partidelor istorice. Această dorinţă exprimată de M. S. este de fapt o abdicare dela una din prerogativele Coroanei, căci legea constituţională spune expres că alegerea primului ministru este lăsată la voia Suveranului.
M.	S. fixându-şi mai dinainte alegerea, prin aceasta îşi micşorează din prerogativele ce:I sunt acordate prin Constituţie.
Se înţelege însă că prerogativele Coroanei întru cât interesează pe M. S. Regele nu intră în discuţiune. M. S„ cum are dreptul să-şi aleagă pe oricine ca prim ministru, are dreptul să .aleagă şi numai între două persoane; cine are drept la mult, are drept şi la inai puţin.
Din acest punct de vedere, nu ni se îngăduie vre-o discuţiune.
Dar prerogativele Coroanei sunt prevăzute în Constitu-ţiune, nu numai în interesul Suveranului, ci şi în interesul supuşilor. Dreptul Suveranului de a alege pe oricine ca prim-ministru represintă nu numai un drept pentru Suveran, ci şi un drept pentru popor, şi anume dreptul de a scutura jugul unor anumite tiranii. Suveranul poate găsi, El personal, că se uşurează sarcina guvernării prin reducerea numărului partidelor la clientelele a doi şefi iecunoscuţi, dar poporul poate găsi, dinpotrivă, că pentru el povara de a fi guvernat se îngreunează tocmai prin această reducere.
In adevăr, dovada acestei din urmă afirmări este lesne de făcut.
Poporul poate găsi un folos în guvernarea cu doi şefi de partide numai atunci, câiul între activitatea acestor şefi există o continuitate. Dacă unul complectează aceea ce altul a lăsat pe jumătate, atunci guvernarea prin rotativism, chiar dacă nu este ideală, este suportabilă. Poporul are de fapt aceeaşi formă de guvern, însă sub două etichete deosebite.
Cazul este cu totul diferit, dacă cei doi şefi nu se înţeleg; dacă unul strică ceeace celalt a săvârşit. In cazul acesta, ori şi ce binefacere a rotativismului a dispărut. Poporul a-atunci de fapt nu mai este guvernat, ci este tiranizat de arbitrarul a doi vice-regi, cari sub ochiul îngăduitor al Suveranului legal, se persecută şi îşi zădărnicesc munca reciproc.
Acesta, mi se pare, că este tocmai cazul în care ne găsim.
Şeful guvernului actual, d. P. P. Carp, unul dintre viceregii consacraţi, descrie ţie antagonistul său, d. I. Brătianu, şeful guvernului trecut şi al guvernului de mâine, ca pe un spoliator, care a îmbogăţit partidul liberal din averea publică şi 111 consecinţă îşi face o datorie din desfiinţarea legilor votate sub guvernul acestuia ; iar d. I. Brătianu, sigur de ziua de mâine,—în baza teoriei celor două partide de guvern—afneninţă pe d. P. P. Carp, cu aceiaşi desfiinţare de legi, când i-a veni şi dânsului vremea să fie vicerege !
Şeful guvernului actual zice : am găsit la venirea mea la guvern afaceri proiectate în dauna Statului, pe care le-am oprit, ca om cinstit; iar şeful guvernului de mâine răspunde : n’ai fi venit nici odată la guvern, dacă n’am fi fost tovarăşi în trecut...
De partea cui este dreptatea, n’avem să ne întrebăm ; de partea unuia trebue să fie însă, desigur.
Se guvernează în adevăr, prea frumos în România anilor 1911.
tîpoluilor—calomniator—impertinent— insolent.
Din această criză nu se poate eşi, decât prin intervenţia Coroanei.
Cei doi şefi, aleşi de M. S. Regele pentru a presidâ guvernele Ţării Româneşti, prin insultele ce şi le-au adus reciproc, au compromis pentru totdeauna cauza rotativismului în politica noastră. Unul dintre amândoi şefii, cel puţin unul, nu mai poate guvernă pe viitor. Aceasta o dictează bunul simţ.
Facem apel la înaltă înţelepciune a Suveranului, ca să facă uz de drepturile date Lui prin Constituţia ţării
Suveranul nu poate rămâne în momentele actuale nehotărât; căci nehotărârea Lui este o încurajare dată anarhiei care ne pândeşte încă de mult.
Nici odată, ea astăzi, n’a fost un acord mai dorit între drepturile Coroanei şi aspiraţiunile poporului. — C. R-M.—
Peripeţiile Leyei pentru 'încurajarea industriei naţionale.	.
Nu e fără interes să se ştie că între Legea de la 1887 a D-Iui Costinescu şi între aceea pe care are să o prezinte în parlament actualul ministru, D-l Neniţescu, au existat 9 (nouă) proecte sau legi de acest fel, toate fără noroc.
Aşâ în 1903 s’au publicat patru ante-proecte făcute : unul de D-l V. Brătianu, al doilea de D-l Stere, al treilea de< C. Alimănişteanu şi al patrulea nu mi-adue aminte de cine. Pe baza acestor patru ante-proecte s’a făcut în acelaş an un proect de lege, în care cea mai de seamă inovaţie ereâ, că fabricilor noi — dacă mai aveau similare în ţară — li se acordau avantaje numai cu condiţie ca să exporte fabricatele lor.
In 1904 ministrul Stoicescu cere opiniunea fabricanţilor asupra unui proect de lege aproape la fel cu cel de mai sus.
Acest proect este iu urmă adus de Stoicescu în Cameră, cu toate formele. In expunerea de motive se zice că legea din 1887 a fost «votată în grabă.., cele zece articole din care ea se compune erau mai mult o enumeraţie de principii.. .» Efectul a fost — se zice — că D-l Costinescu s’a dus la Cameră cu doi servitori şi a ridicat toate exemplarele, înainte de a fi distribuite deputaţilor, aşâ că legea lui Stoicescu a rămas baltă.
In 1909 vine legea D-lui Djuvara, dar când să o prezinte a fost trecut ministru de externe. Se zice de asemenea că tot din cauza D-lui Costinescu, D-l Djuvara s’a mulţumit, ca fiind la externe, să-şi publice numai proectul de lege pentru încurajarea industriei naţionale, pe care-1 făcuse ca ministru al industriei şi comerţului. Aceasta ereâ şi o măsură luată contra D-lui Orleanu, care la acea epocă îi urmă la departamentul industriei.	'
Cu toate acestea în 1910 D-l Orleanu vine cu un nou proect de lege pe care-1 şi depune în Senat. In expunerea de motive citim: Apoi populaţiunea noastră creştea şi nu-şi mai ■ găsea loc în agricultură, trebuia să-i găsim şi ei de lucru, căci altfel ar fi trebuit să asistăm la emigrarea ei». Ştim câtă vâlvă a produs această lege votată numai la Senat. Fabricanţii se plângeau că ministrul putea să retragă cu prea mare uşurinţă avantajele acordate. Şi mai ereâ şi art. 14 care prevedea închisoarea şi amenzi de 10.000 lei pentru... cartelaţi.
Legea a rămas la Senat şi se zice că aici tot D-l Costinescu a manevrat.
Este de observat că toate aceste 9 proecte şi legi sunt datorite numai miniştrilor liberali şi că nici cei mai îndrăzneţi n’au putut să izbutească a-şi legă numele lor de o Lege. Legea care ne vine acuma este datorită unui ministru conservator. Să vedem dacă D-l Neniţescu va fi mai norocos de cât colegii D-lui Costinescu. — P. —
§2
NOtJA REVISTĂ ROMANĂ
CESTIUNI CULTURALE
PREGĂTIREA STUDENŢILOR LA FACULTATE DE ŞTIINŢE >)
Voiu începe prin a arătă că studenţii ce ne vin, din licee, sunt din an în an tot mai rău pregătiţi.
De când s’a desfiinţat Bacalaureatul, chimia făcân-tlu-se numai în cl. V şi a VLa, rezultă că elevii liceului, 2 ani în urmă, nu mai pun mâna pe această specialitate.
Astfel că absolvenţii, veniţi la Facultate, nu au cunoscut formula acidului sulfuric. Bacalaureatul ’i forţă a mai revedeă şi această materie.
Am arătat-o şi cu altă ocaziune Ministerului, că suprimarea examenelor anuale este o adevărată nenorocire pentru învăţământul secundar şi de fapt pentru Universităţi.	I
După ce decenii de-a rândul am copiat, fără discernământ, tot ce există în Franţa, acum comitem ceva şi mai rău şi anume marea greşală de a copia tot ce există în Germania.
De Frainţa ne apropia, cel puţin, geniul napona-lităţei noastre; de Germania însă nimic.
Sunt admirator al celor ce se petrec acolo, le doresc şi la noi, dar recunosc că este o glumă a le introduce, fără înconjur, cum am făcut.
Altul este mediul social în Germania, alta e pregătirea poporului, din punctul de vedere cultural şi moral, altul este controlul statului, al şcoalei şi al societăţei în învăţământ. Acolo, un profesor nu are la liceu peste 80 de copii, în o claşă; acolo, programul nu este âşâ de încărcat, ca la noi; acolo şcoala e un templu şi familia un Sprijin real pentru şcoală.
Când eşti pregătit, din toate punctele de vedere, a-ţi face datoria, când îţi consideri misiunea ta de profesor, cu cinste şi cu înălţare sufletească, când nu ai decât 30 de copii în clasă, când trăeşti de fapt sufleteşte cu ei, zilnic, un an întreg, şi ai deci posibilitatea a-ţi da perfelct seama de valoarea culturală şi educativă, a fiecăruia în parte, nu ai nevoe, de sigur, de examen de fine de an, pentru a-i promovâ.
Dar când ai a*şa de [puţin, din toate aceste elemente, nu e permis să suprimi acest examen şi nu e surprinzătoare decadenţa, tot mai mare, pe care o constatăm la învăţământul nostru secundar. Dacă Bacalaureatul nu s’ar mai putea introduce, examenile de fine de an, însă, devin la noi o imperioasă necesitate, în învăţământul nostru secundar.
Adesea o adâncă descurajare ne cuprinde văzând starea culturală a multora dintre studenţii noştri.
Adesea, foarte adesea, sforţările noastre sUnt inutile. Căpătăm convingerea că avem în faţa noastră adesea ori, oameni obligaţi de a face faţă unui învăţământ indispensabil, dar nu tineri însetaţi după adevăr şi cunoştinţe largi şi temeinice.
1). Din importanta dare de seamă făcută la deschiderea cursurilor a noului an şcolar. (A se vedea şi No. trecut).
Se pare, chiar, că avem nfulte lipsuri şi în Universitate. Cursurile noastre sunt adesea prea încărcate ; cerem prea mult pentru tineri pregătiţi prea puţin.	‘
Orele de cursuri sunt numeroase; institutele prea depărtate între ele şi viaţa pentru Imijloacele studenţilor foarte scumpă; iar mijloacele de cari dispun, mulţi dintre ei, sunt aşa de reduse, în cât mulţi sunt extenuaţi, obosiţi, enervaţi, umiliţi chiar şi fără curagiul, fără destoinicia, fără mândria chiar, care fac ca tânărul student să poată progresă, cât mai mult, urmărindu-şi cu încredere idealul, fără care tinereţea nu serveşte la nimic.
Avem câteva burse, ele simt însă insuficiente, şi am căutat zilele acestea prin (persoane, de bună voinţă, unele morale, să măresc fondul pe care Fam creat la 1898, şi din care avem 4225 Iei. Mă întreb, dacă nu ,ar fi mai bine, cu miici sacrificii din partea statului, de a face şi un cămin studenţesc, în care cu 50 lei lunar se va putea trăi cuviincios, după cum aud atâta bine despre căminul studenţesc al studentelor.
Trebue însă ca viaţa noastră, a profesorilor, să fie mai apropiată de a studenţilor. Trebue să ne dăm seama că suntem datori să muncim mai mult pentru ei, tocmai din cauza nepregătirei lor.
Va trebui să facem totul, chiar şi întrebări săptămânale sau lunare, pentru a le clarifică anumite chestiuni principale, a-i îndrumă la lucru, şi a le arătă cum şi ce să citească, pentru a-şi complectă cunoştinţele indispensabile şi mai ales a judecă drept.
Incontestabil că avem şi noi partea noastră de vină în această stare nu tocmai înfloritoare, căci, dacă sunt colegi, puţini din fericire, cari nu vin, cu anii, nici la consiliile profesorale, şi prin urmare nu înţeleg nici raportul ce trebue să-l păstreze faţă cu colegii lor, ce putem noi să le cerem faţă cu studenţii?
Voiu spune însă şi studenţilor: dacă nu sunteţi responsabili de modul cum se face învăţământul secundar, în genere, acum însă când sunteţi maturi, când, alegându-vă, sper, din propriul vostru îndemn, o specialitate, vă aflaţi pe băncile Universităţei, fiţi hotărîţi, în ceeace faceţi. Trăiţi nu vegetaţi! Lucraţi, nu numai de a scăparea şi după notele, incomplecte şi greşite ce scoateţi la cursurile noastre. Aveţi curiozitatea a citi mai mult Şi a vă complectă cunoştinţele generale. Viitorul este al vostru, numai dacă munciţi!
Nu uitaţi că, profesorul nu poate să vă toarne în cap cu pâlnia tot! Universitatea este datoare să vă arate numai câmpul frumos şi util al ştiinţelor, să dezvolte în voi curiozitatea şi dorinţa de lucru, să vă fixeze asupra regulelor generale, rămâind ca prin munca voastră proprie să complectaţi restul şi cu cheia căpătată aicea, să desjchideţi, în urmă, ori când, noţiunile relative la faptele numeroase şi importante, ce formează un material atât de vast, atât de frumos şi atât de util, în domeniul ştiinţelor pure şi aplicate, obţinute graţie numeroaselor generaţiuni de fruntaşi cari au contribuit la progresele ştiinţei.
Dr. C. I. lstrati
Decanul Facultăţei de ştiinţe dela Universitatea din Bucureşti,
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
83
MEDICINA SOCIALA
UN CAPITOL DIN SCUMPETEA TRAIULUI
CHESTIA ZAHARINEI
Parlamentul austriac a votat zilele acestea o moţiune foarte importantă, propusă de deputaţii Adler şi Renner. Iată-i conţinutul :
„Guvernul este invitat să suprime ordonanţele relative la comerţul cu zaharină şi să înceapă tratative cu guvernul unguresc pentru a suprima ordonanţele relative la importul zaharinei din străinătate".
Scopul acestei moţiuni este uşor de înţeles.
Parlamentul austriac speră că permiţându-se comerţul cu zaharină, fabricanţii de zahăr vor fi nevoiţi, din cauza concurenţei, să scadă preţul acestui important aliment, contribuind astfel la combaterea scum-petei.
Cum am spus, moţiunea aceasta este foarte importantă, nu numai pentru Austria ci şi pentru celelalte ţări, căci pretutindeni fabricaţiunea zahărului este protejată prin prohibiţiunea zaharinei.
Cu această ocazie, credem c’ar fi interesant de lămurit chestia. Dece este prohibită zaharina ? In marele public domnesc asupra acestei chestiuni păreri absolut greşite. Toată lumea crede, având în vedere extraordinara severitate a prohibiţiunei, că zaharina este o otravă grozavă şi această părere este atât de înrădăcinată, încât când trebue, ca medici, să pres-criem unui bolnav zaharină, ne lovim aproape în totdeauna de rezistenţa lui. Dealtfel, sunt şi mulţi medici cari au această prejudecată; când însă studiezi de aproape chestia zaharinei, nu găseşti nici un fapt care să arate primejdia ei. Din contra, numeroase cercetări au dovedit că zaharina e cu totul inofensivă şi că întreaga cantitate introdusă în corp, este eliminată prin urină. Profesorul Lehmann publică în „Ar-chiv fur Hygiene", voi. X, fasc. 1 din 1890, o dare de seamă asupra efectelor zaharinei, pe care o ter mină astfel:
„Vătămătoare sunt, în doze maximale, aproape toate „corpurile şi cu siguranţă toate substanţele picante „ca piperul, sarea, scorţişoara, zahărul şi mai ales „ceaiul, cafeaua, tutunul, alcoolul. îndrăznesc să sus-„ţin că în comparaţie cu cantităţile minimale de za-' „harinâ care se întrebuinţează, aceasta este surprinzător de nevătămătoare. Dacă luăm 2 decigrame de „zaharină, corespunzând cu 60 grame de zahăr, ca „doză mare pe zi, atunci nici măcar de 25 ori pe a-„tâta, ba cu siguranţă că nici de 50 ori pe atâta, n’ar „aveâ nici un efect vizibil Cine ar puteâ însă con-„sumâ o cantitate de 25 până la 50 de ori mai mare „decât cea obişnuită a vreunei alte substanţe d n cele „înşirate mai sus ? Cine poate luâ în loc de 30 grame „de sare 750, în loc de 30 grame de zahăr 750, ori „să fumeze 50 de ţigări de foi în loc de două?"
Alte cercetări au fost făcute de către d-rul Neu-mann în institutul higienic al universităţei din Kiel, şi care a ajuns la următoarele rezultate :
1.	Zaharina este un corp cu un gust foarte dulce, care în cantităţi mai mari este atât de intensiv, încât devine neplăcut. Prin urmare nu poate fi întrebuinţată decât în cantităţi minimale, numai aşa având un gust cu adevărat dulce.
2.	Aceste doze mici n’au nici o influenţă în mod subiectiv asupra stărei generale şi nici în mod obiectiv asupra asimilărei albuminei în corp. Lucrul acesta
se poate spune pentru o cantitate de 3 grame şi jumătate de zaharină curată, doză care corespunde forţei de îndulcire a 1575 grame de zahăr.
3.	Aceste cantităţi de zaharină nu produc nici creştere a cantităţei de urină, nici diaree.
4.	In timpul consumaţiei zaharinei azotul din urină şi din materiile fecale n’a crescut.
5.	Asimilarea alimentelor a fost aceiaşi în timpul consumaţiei zaharinei ca şi înainte.
6.	Diverse simptome ca dureri de cap, greaţă, des-gust de mâncare, vărsături, n’au avut loc.
7.	Zaharina este deci o substanţă care în dozele "n cari se întrebuinţează nu vatămă de loc sănătatea.
Aceste citate sunt de ajuns pentru a dovedi că zaharina este absolut nevătămâtoare, că ea poate fi prescrisă nu numai diabeticilor, obezilor şi altor bolnavi, ci poate înlocui din punct de vedere medical, zahărul.
*
* *
Dar adversarii zaharinei mai aduc şi alt motiv, tot medical, contra ei şi anume! că zahărul este un aliment de cea mai mare importanţă pentru nutriţiune, pe când zaharina n’are absolut nici o valoare nutritivă. A înlocui zahărul prin zaharină înseamnă deci a provoca de bună voie o mare pierdere în materialul menit să producă energia necesară funcţiunilor vieţei, iar în massă, aceasta înseamnă o adevărată pierdere în energia naţională, înseamnă a scădea forţa vitală a naţiunei.
Astfel pusă chestia, evident că adversarii zaharinei par a avea dreptate. Pe când aceasta din urmă''n’are nici o valoare nutritivă, zăhărul este unul din alimentele cele mai hrănitoare, este o adevărată sursă de energie şi de viaţă. El conţine 95—96 % hidraţi de cărbune, uşor solubili şi într’o formă apropiată dex-trozei, ultima fază la care trebue să ajungă hidraţii de cărbune pentru a fi asimilaţi. Putem deci spune că aproape tot zahărul pe cai‘e-1 consumăm este întrebuinţat în corp imediat, pentru a fi ars, ori este depus ca rezervă pentru vremile de restrişte.
Şi e foarte regretabil că în marele public lucrul acesta nu e destul de cunoscut.
In orice ocazie când vrem să supra-alimentăm pe cinevâ, să nu uităm zahărul. Sub orice pretext, în orice chip să căutăm să dăm cât mai mult zahăr în aceste cazuri. Bucăţica de zahăr pe care am pus-o mai mult în cafeaua cu lapte, valorează mai mult de cât o farfurie întreagă de legume, iar bomboanele ce am dăruit unui copil slăbuţ au pentru el o valoare mai mare decât paharul de lapte pe care trebue sâ-1 forţăm ca să-l bea.
Dar aceasta nu înseamnă că statul are dreptul să oprească zaharina, pe motivul că zahărul e mai nutritiv. Căci cu sistemul acesta am ajunge rău de tot. Dece statul să oprească zaharina şi nu şi alte alimente nehrânitoare ? Nu mai vorbesc de piper, scorţişoară, ardei cari sunt nu numai nehrănitoare, ci în acelaş timp şi vătămătoare; nu mai vorbesc de alcool care e un adevărat degenerâtor al rasei, dar sunt atâtea alimente nehrănitoare, pe cari le luăm pentru gustul lor plăcut.
In definitiv, noi consumăm zaharină sau zahăr pentru că ne place dulcele ; din întâmplare, dintre cele două substanţe îndulcitoare, una e nutritivă şi alta nu. Şi atunci, după teoria de mai sus, statul vine şi-ţi spune :
Nu-ţi dau voie să cheltueşti 10 bani pentru zaha-rină ; mai bine dă 50 şi cumpără-ţi zahăr, care e nu-
84
NOUA REVISTA ROMANA
tritiv şi poate astfel ridica forţa de energie a naţiune i.
Dar atunci, ca mâine, când o sâ te-vadă statul că vrei să cumperi de 10 bani mere, o să-ţi trimeată un comisar să te ia de guler, şi o să-ţi spue :
— Nu-ţi dau voie să cheltuieşti 10 bani pentru mere, cari n’au aproape nici o valoare nutritivă; mai bine dă 50 şi-ţi cumpără o porţie de şuncă da Praga, care-i mai nutritivă.
Cum vedem, cu sistemul acesta ajungem prea departe. Dar chiar din acest punct de vedere, oprirea zaharinei încă nu e întemeiată. Şi iacă de ce.
Este evident că lăsându-se liber comerţul cu zaha-rină, preţul zahărului va scădea, din cauza concurenţii. Cu siguranţă însă că cine va avea mijloacele necesare, va preferă zahărul, care-i mai bun şi nutritiv. Cum zahărul va fi mai eftin decât azi, se va consumă mai mult şi atunci o parte mai însemnată a populaţiei va aveă mijlocul de a se folosi de eminentele calităţi nutritive ale zahărului.
Vor rămâne cei săraci de tot, cari, ori cât s’ar ef-teni zahărul, vor preferă zaharina. Dar aceştia, consumând zaharina, infinit mai eftină, vor face o economie însemnată şi această economie o vor puteâ întrebuinţa pentru a-şi cumpără alte alimente mult mai eftine decât zahărul.
Şi acuma vine punctul principal. Când socotim valoarea nutritivă a zahărului în mod absolut, trebue să recunoaştem că ea este enormă. Dar când vrem să socotim valoarea nutritivă a acestui aliment din punct de vedere social, cum fac zaharofilii, atunci trebue să ţinem socoteală şi de preţul lui. E adevărat că 100 grame de zahăr conţin 95 grame de hidraţi de cărbune şi că acestea fiind oxidate în organism produc 380 calorii (forţa de nutriţiune a unui aliment se so-coate după numărul de calorii ce produce el prin oxidaţiune ; un gram de hidraţi de cărbune produce aproximativ 4 calorii). Dar să nu uităm că această sută de grame de zahăr costă 11, şi mi se pare că în România acuma 12 bani, dar eu cu 12 bani pot să-mi cumpăr 500 grame de pane şi 500 grame de pâne conţin aproximativ :
275 grame hidraţi de cărbune producând 1100 calorii 30	„	albumină	„	120	„
3	„	grăsime	^________27	„
Total . . . 1247 calorii
Am deci o valoare nutritivă de trei ori mai mare, plus că am consumat şi vre-o 30 grame de albumină, de care. am nevoe nu numai pentru cele 300 calorii ce produc, ci şi în mod absolut, albumina fiiind necesară organismului ca atare.
Prin urmare omul sărac dacă este scutit de a cumpăra zahăr şi cu banii economisiţi îşi cumpără pâne, este în câştig din punct de vedere nutritiv şi prin urmare e în câştig şi societatea care exploatează munca prodilsă de acel om. A obligă deci pe omul sărac să cumpere zahăr, este în paguba societăţei, deşi e în folosul... . societăţilor anonime pentru industria zahărului. "
#
* *
Vedem, prin urmare :
1.	că zaharina nu e vătămătoare ;
2.	că eftenindu-se zahărul va creşte numărul acelora cari vor consumă acest aliment de primul ordin:
3.	că cei ce vor consumă zaharina, vor puteâ, cu banii economisiţi prin aceasta, să-şi cumpere alte alimente în aşâ cantitate, încât să aibe o valoare nutritivă mai mare decât a zahărului înlăturat!
Din punct de vedere 'medical, nu putem deci decât aprobă moţiunea parlamentului austriac. Bine înţeles însă că chiar dacă s’ r permite comerţul cu zaharină, comercianţii de alimente dulci, ar trebui sâ declare când au întrebuinţat pentru indulcire zaharina, tocmai din cauza deosebirei de preţ şi de valoare nutritivă dintre zaharină şi zahăr. Tot astfel astăzi, în Austria cel puţin, cârnăţarul care pune făină în cârnaţi, trebue să declare aceasta, nu pentru că această! umplutură ar fi vătămătoare, ci pentru că ar fi o escrocherie să vinzi cui-va un cârnat umplut pe jumătate cu făină, care e eftină, când cumpărătorul crede că în cârnat se află numai carne, care e scumpă.
Scumpetea zahărului e Ia ordinea zilei şi în România, mai ales în urma urcărei preţului de zilele trecute. Totuşi nu ne facem iluzia ’că în urma celor spuse mai sus parlamentul român va lua şi el măsura de a permite comerţul cu zaharină, căci motivele medicale ce se aduc contra acesteia sunt numai pretexte. In realitate sunt la mijloc alte motive de ordin economic, cari fac imposibilă o intervenţie a parlamentului—şi deci a guvernului—contra fabricilor deza-hăr. Dar discuţia acestor motive nu are loc la rubrica de faţă.
Viena	Dr. Grigore Brauer
LITERATURA
SIIAKESPEAR E
— Introducere la comentariile marelui tragedian italian Tommaso Sa Ivi ni asupra lui Ilainlel, Mach-belh şi Olhelo. —
Nici astăzi încă, discuţiunea asupra lui Shakespeare, din punct de vedere al fiinţei sale, nu este închisă. l) Unii susţin ca, părinte al acelor scrieri dramatice nepe-ritoare, pe filozoful Bacon, autorul lui Novum Orga-num (1561—1626 sub Jacob l-iu), alţii pe Shakespeare. Nu vom căuta să lămurim această problemă delicată, fiindcă nu acesta ne este gândul, dar rămâDe Tn afară de orce îndoială, în urma cercetărilor lui Duval,2) penultimul şi cel măi de seamă tâlcuitor al său, că Shakespeare este autoruf cel adevărat.
Comentatorii săi sunt numeroşi şi fiecare într’o direcţiune oarecare, fie din punct de vedere psicologic, fie estetic, fie patologic, au căutat sâ-1 studieze 3); cu toate acestea însă, tot vor mai rămâne puncte întunecate care au nevoie să fie lămurite.
Nimeni nu s’a încumentat să tăgăduiască Tvreuna din valorile scrierilor sale. Doar/Tolstoi, în ultimul timp, s’a găsit să o facă cu o înverşunare fără sea-
1)	La Grande Revue —1909.
2)	La vie veridique de Shakespeare, par (leorges Diurni
3)	Dr. lAtelir-Shakespeare—Leipzig 1900.
NOUA REVISTA rtOMANA
85
măn. Când toată, lumea — ca admiratoare a lui — nu găseşte decât cuvinte de laudă pentru acest mare zu-grăvitor al patimilor omeneşti, e de mirare cum autorul lui Răsboiu şi Pace, nu-i găseşte nici-un preţ!... Căci iată cum se exprimă:
„Mi-aduc aminte cât de mirat am fost la prima lectură a lui Shakespeare. M’aşteptam să simt o mare plăcere estetică, dar după ce am cetit, rând pe rând, toate operile renumite ca fiind cele mai bune : Regele Lear, Romeo şi Juliela, Hamlet, Machbelh, nu numai că n’am simţit nici o plăcere, dar am simţit chiar des-gust, plictiseală şi m’am minunat. Eu sânt nebun, găsind goale şi proaste dramele socotite drept cele mai pure capodopere, sau nu cumva importanţa care se atribue acestor opere ale lui Shakespeare e o nebunie curată ? Mirarea mea e cu atât mai mare cu cât am simţit totdeauna foai te puternic frumuseţile poesiei sub toate formele ei“.
Aiurea mai spune că :
„Gloria lui Shakespeare nu se explică decât printr’un fenomen de suggestie, fenomen care se produce în toate timpurile; în domeniile cele mai deosebite ale vieţii dar care e mai ales frequent în domeniul literaturii".
Tolstoi se sprijină numai pe propria sa părere, luând în zeflemea ideile celor mai de seamă critici şi între alţii pe aceia a lui Georges Brandes, privitoare la Regele Lear şi se mai sprijineşte apoi pe citirea, în-tr’o perioadă de 50 ani şi de mai multeori, în diferite limbi, ba chiar în original, a operilor marelui dramaturg; pe anachronizmele care se observă în scrierile sale şi mai cu seamă pe cele din Regele Lear. II mai invi-nueşte pe autor că acţiunea piesşlor sale nu s’ar petrece in lini]) şi loc după regula statornicită de Aristote. Dar, în Alfieri, (1749 — 1803), Calderon (1600 — 1681), Lope de Vega (1562 —1635), ş. a. nu se găsesc oare anachronizme; acţiunea nu se petrece, de asemenea, în mai multe locuri deodată ? Şi cu toate astea, dânşii rămân autori mari, a căror faimă s’a vecinicit în cursul anilor! Este un fapt statornicit că bătrâneţea de multe ori slăbeşte puterea de judecată; astfel, să nu ne mirăm că Tolstoi înspre apusul vieţei sale, a dat în vileag o asemenea părere absurdă.
Mai toţi artiştii mari au întrupat roluri din piesele lui Shakespeare. Fiecare le-a înţeles după mijloacele sale intelectuale. In dorul de a apărea într’un rol din vre-o piesă a dramaturgului englez, cei mai mulţi neglijează studiele pregătitoare, precum citirea comentariilor sau a analizelor.
Am avut prilejul să văd în piesele lui Shakespeare pe mai mulţi artişti; prea puţini însă se pătrunseseră de psicologia caracterelor pe care le înfăţişau; între aceştia, răposaţii Rossi şi Manolescu şi bătrânul Tom-maso Sal vini. Iar aceia care s'au pătruns, unii n’au lăsat nimic scris : nici un principiu, nici-o regulă, nici-o întipărire, după care cei începători să se călăuzeasefi, Bă priceapă şi să desăvârşască o creaţie; alţii însă, pe
ici pe colea, note răzleţe de modul cum el, artist, a înţeles un rol.
Iată depildă ceiace spune într’nn jurnal, Mounet-Şully, decanul Comediei Franceze, privitor la interpretarea rolului lui Hamlet-.
„Irving, marele tragedian shakesperian englez, mort de curând, m’a luminat asupra lui Hamlet. Hamlet, care mi se părea, mai ’nainte de a fi văzut pe celebrul comedian englez, piesa cea mai încâlcită dintre toate, cu acest interpret mi se ivi în chip limpede, simplă. Irving, într’adevăr, mi-a „luminat" pe Hamlet, din punct de vedere al acţiunei dramatice. El mi-a vădit toate laturile acestei acţiuni dramatice.
„Când joc pe Hamlel păstrez, bine înţeles, ideea mea personală pentru acest erou al lui Shakespeare, erou pe care îl iubesc adânc. Irving jucâ pe Hamlel cu-suferinţă, cu emoţiune, durere, rătăcire: ca un visător, aproape ca un nebun, dar vecinie fără a fi obosit Pentrucă firea sa de artist nervos şi iritabil era ne-deslipită de concepţiunea pe care şi-o făcea despre acest personaj.
„Ei bine, dacă Irving simţea în Hamlel un visător, un nălucitor; dacă Movelli insistă asupra firei filozofice a acestui prinţ, eu cred pe Hamlet o fiinţă peste măsură de simţitoare, care se zbate în sitnaţiuni teribile, determinând, in creerul său, crize periculoase. Şase crize! Nu cunosc rol mai obositor. Nici Othello, nici Burgravii; nici Oedip, opere de violenţă şi de durere, nu preţuesc atâtea sforţări. Şi eu joc cu toată simţirea mea, cu tot sufletul meu..."
Marele tragedian Tommamo Salvini a scris şi el asemenea păreri, pe cari tâlcuindu-le depe original, cred că săvârşesc un bine acelora care doresc să se ridice mai presus de artistul de rând; şi acelora care vor să citească o judecată asupra lui Shakespeare, în afară de cele ale medicilor, criticilor literari, sau psicologilor.
întovărăşesc această tâlcuire cu o scurtă privire asupra vieţei marelui dramaturg engles, după ultimele date.
*
* *
Feciorul lui Iohn Shakespeare, William Shakespeare, s’a născut la Stratfort-pe-Avon în Wanvickshire, în luna lui Aprilie 1564. Familia lui ocupa o oarecare poziţiune. Tatăl său. era un mare negustor de lână, care se bucură de nişte bunuri moştenite, ce-i fuseseră date moşului său ca răsplată pentru serviciile aduse regelui Henric VII, şi care fusese numit judecător la Stratfort-pe Avon.
Iucărcat cu o familie de zece copii, Iohn Shakesp eare nu a putut să dea lui William, cu toate că era cel dintâiu născut, o educaţiune mai presus de mijloacele sale. L’a instruit într'o şcoală liberă, unde învăţa puţină latinească. Shakespeare nu stătu însă decât prea puţin. Ce se făcu în urmă nu se ştie, pentrucă documentele lipsesc asupra acestui punct.
Malone, unul din comentatorii săi, crede a fi fost
86
NOUA REVISTĂ ROMANA
amploiat la un attorney. *) din împrejurimi. Se însură de timpuria cu fata unui oarecare Hathaway, locuitor în împrejurimile lui Stratfort.fată care era mai vrâstnică decât dânsul cu opt ani şi care a murit în 1623 la 67 ani. Căsătoria nu i-a potolit firea lui năvalnică, şi este cunoscută întâmplarea cu un oarecare Thomas Lucy dela Charlecote aproape de Stratfort. Acesta urmărindu-1 pentru o faptă rea, Shakespeare îi răspunse cu un pamflet; astfel Sir Thomas sili pe Shakespeare să-şi părăsească familia şi să se aşeze la Londra.
La Londra găseşte pe Richard Burbage pentru care avea o recomandaţiune. Face cunoştinţă cu Heminge şi cu Condell. Se duce des pe la Sirene, împărţită în două tabere, aceia a Clasicilor şi’a Euphuiştilor, unde se 'leagă cu Sackville, Philippe Sydney, Lily, Thomas Nash, Georges Peele, Robert Greene, Marlowe, Ben Jonson, cea mai mare parte din poeţii şi autorii dramatici ai vremei. Se leagă cu comedianii dela He-winston) Butts, cu Compania Pembroke, cu Slujitorii lordului Strânge, cu jCopiii Sfântului Paul. Se^duce la teatru. Debutează. Scrie. Dă cea d’întâi operă. Tri-umfează. Este Shakespeare !	'
Shakespeare îşi făureşte legături strălucite. Devine tovarăşul contelui de Essex, prietenul contelui Sout-hampton, autorul favorit al reginei Elisabetha. Pentru dânşi scrie Sonetele, Venus şi Adonis, Necinstea Lucrejiei. învăţă a iubi şi pătimeşte. Căci a întâlnit o femee care i-a lăsat o nădejde şi el se minunează •
„Dacă fantoma iubirei ne dă atâta bucurie, câte fericiri nu trebue să aşteptăm dela iubire însăşi“!
Este înşelat în iubire, — dar iubirea este făcută pentru aceasta — atunci Shakespeare se îndărătniceşte grămădind operă peste operă, izbândă peste izbândă.
Romeo şi Julietă îi statornicoşte gloria. Anglia con-sfiinţeşte tragedia iubirei. Regina ştie pe de rost părţi din noua operă. Femeile se îmbracă ca Julietta şi spun îndrăgostiţilor lor cuvinte împrumutate dela eroina zilei, pe când tinerii la modă, poartă pumnalul ca „Burbage“. Shakespeare trece la nemurire şi acela care îndrăzneşte să i-o propâvăduiască nu este altul decât Franşois Bacon !
Shakespeare scrie mereu, cu toate că a văzut căzând capul lui^Essex, cu toate că Southampton este în închisoare: Apoi o adâncă tristeţe îl încâtuşază, care este urmată de o tot aşa de adâncă desnădăjduire. Unde e singurătatea de la Stratford, ţărmurile Avonu-lui, cerul senin, aerul curat, firea măreaţă ? Dar liniştitele şezători în familie ? Tatăl nu mai este : John Shakespeare a murit, iar jmuma trăieşte înconjurată de Ana nevasta lui Wiliam, şi de fetele sale Suzana şi Judita, de unchiul său Henric Shakespeare şi de alţi fermieri sau cultivatori mai mici. Numai laolaltă cu dânşii va câştiga linişte şi uitare! Mijloacele îi în-găduesc să se bucure de viaţă. Cumpără pentru douăzeci de livre sterlinge o hlâză de pământ aproape de Stratford, în stăpânirea căruia intră fratele său Gil-bert. Aceasta ar fi libertatea, liniştea, bucuria !
E hotărît aşa dar să ia drumul locului său de naştere dar Elisabeta îl chiamă :
„Mă plictisesc, reînviază-mi pe Falstaff"
Shakespeare nu poate să nu primească. Făgădueşte. Posteritatea va ţine socoteală.' Şi scrie :
Femeile vesele din Windsor.
Ilenric VIII.
Tro'ilus şi Cressida.
Regina Elisabeta moare şi Jacob l-iu o urmează. Shakespeare este chemat la curte. Geniul său ia un a vânt nou. El dă noi capo-d’opere. Scrie:
Furtuna.
Cine ar citi la sfârşitul acestei piese, tirada lui Prospero, ar vedea aci un rămas bun artei şi vieţei1): După reprezentarea piesei, Shakespeare se gândeşte să părăsească Londra şi să se stabilească la Stratford. Mijloacele sale s'au îmbunătăţit. O repede împotrivire săvârşită geniului său îl desgustă de luptă. El se reîntoarce în ţărişoara lai.
Acolo scrie :
A douăsprezecea noapte.
Aceasta a fost ca şi cântecul lebedei. Iubirea fiind soră cu Moartea, cum ea sfârşit cântecul său, Moartea o ajunge de pe urmă. El o priveşte drept în faţă. O * cunoaşte. De câte ori n’a tutuit-o el în tragediile sale. îşi scrie testamentul.
La 25 Aprilie 1616, îşi dă sfârşitul, după ce a putut îmbrăţişa în opera sa vastă, întreaga omenire.
Dr. FI. Simionescu.
IN PREAJMA CEAHLĂULUI
Piatra lui Aron.
O cărare îngustă crestează pădurea spre munţii Sârghia şi Scaunele. Pornim p’aci. Se îndoaie poteca, prin desişul întunecos, când la dreapta când la stânga. O supune câte un maidan, o întoarce înapoi, o răsuceşte pe loc; dar cărarea dibue mereu în hâţiş, trece peste trunchiurile groase, cari îi tae calea, şi dă în luminiş. Nu duce mult aşa, învăluită de soare; iar intră în pădurea deasă, şi iar se întunecă...
Mergem noi ce mergem, când pe la o vreme,—se mai lărgise poteca,—răsare în dreapta, sub gura de lumină, o stâncă mare, rotundă. Par’că e ct ţeastă chială; iar pe fruntea-i netedă şi lată, se citeşte, în slove mari: «Piatra lui Aron». Tot aci, slovenim că această piatră a slujit ca aghiazmatar, pentru Agapia din deal, multe veacuri...
La vale mai scrie ceva, scrie o poveste veche de acum trei sute de ani şi mai bine ; scrie despre acel Aron Vodă, când era băeţandru şi venise ca frate la mănăstirea Agapia. Aci era stareţ moşul său Siloam. II adusese bătrânul, să-l înveţe carte şi cu gând să-l facă
1) pag. 207-208. Epilogue: Shakespeare, trad. Georges Du-val, tom. VI.
1) Procuror sau advocat nepledant (în Anglia).
NOUA REVISTĂ ROMANA
87
şi pe el călugăr. Insă firea lui Aron nu prea se îngăduia cu rânduiala mănăstirii. Nepotul era iute, rău la inimă şi cam umblă pe unde straele nu-1 învoiau...
In vale se află un schit de maici, cu nişte măicuţe, alese pe sprâceană,— mlădiţe de boieri ! Fratele Aron aci îşi făcea vacul. De-1 căutai la vecernie,— nu e! De-1 căutai la utrenie, — tot aşa! La liturghie, — aşişderea!
Simte bătrânul, — eră tare evlavios,—şi-l pândeşte într’o noapte, aproape de locul unde-1 bănuia. Pe la cântatul cocoşului, când se mântuise utrenia, numai ce-1 vede peJAron^ ieşind din ograda schitului. Nici una niti^ două,trânteşte stareţul pe nepot la pământ şi-i trage o’sfântă de bătaie, soră. cu moartea...
Piatra Iul "Aron.
Fie de ruşine, fie că n’a putut altfel să-şi Trăsbune pe bătrân, cum a scăpat’de sub câija lui nici c’a mai dat pela mănăstire. A luat-o rasna prin munţi şi şi-a pierdut din urmă.
Nu s’a mai auzit nimic despre el. Şi-a făcut de petrecanie, îşi ziceau toţi, ştiindu-1 tare mânios.
Siloam şi-a închis şi mai mult bătrâneţea între zidurile mănăstirii, amărât în suflet de ruşinea ce o aruncase nepotu-său peste zilele lui din urmă.
Au trecut ani după ani, cu nevoile şi cu greutăţile vremii de atunci. In dureri mari eră ţara acum. Plecase dela Domnie Petru Şchiopul, Domnitorul cel mai bun şi cu ştiinţă de carte multă. Plecase cel blajin cu bo-erii, milostiv cu săracii, înzestrător cu lăcaşurile sfinte şi mult drag întregei ţări. Dar, «după linişte şi vreme bună, vine ploaie, cu furtună». Jalete cumplite ies din gura norodului, că Domnul nou, trimis dela Ţarigrad, a înzecit birurile, a pus fel de fel de dări; vitele din bătătura oamenilor le ia, nevestele aşişderea, fetele le ruşinează, iar pe boeri îi omoară şi le ridică averile.. Se înalţă sodom spre cer blestemele poporului...
Bătrânul Siloam îşi numără zilele A auzit şi el de prăpădul şi bejenia cari au căzut pe ţară. înalţă ochii spre Cel de sus, leagănă capul şi oftează...
S’a ridicat soarele de câteva suliţe pe cer. Ziua e frumoasă şi codrul plin de frunză. Se isprăvise leturghia când, în poarta mănăstirii, se opri o ceată de călăreţi. Cel dinainte, cu mantaua aruncată peste umăr şi prinsă în bumb strălucitor sub gât, joacă negrul, învesmântat în fir de aur, presărat cu mărgăritare.
Bătrânul iese din chilie, frânt de mijloc.
—	Ei, ce nu v’aţi sculat trântorilor! răsună glasul călăreţului din frunte.
Stareţul înainţează spre poartă, târându-şi cu greu picioarele. Stăpânul negrului desfăcu mantaua la piept, lăsând scumpeturile să strălucească în soare:
—	Aşa umblaţi, când vine Domnul ţării ?!...
Siloam fără să-şi piardă cumpătul:
—	Cum ne ajută puterile!
Călăreţul se uită cu pătrundere la stareţ. Când se apropie mai bine, se încruntă:
—	Ştii cine sânt eu?
—	După spusă, Domnul ţării!
Vodă, că el era, înfipse pintenii în coastele calului:
—	Da,... Domnul ţării!., nu-1 cunoşti!...
Bătrânul nu-şi ridică ochii.
Vodă şi mai crunt:
—	Domnul ţării,., da,.. Aron Vodă,.. Aron.. II cunoşti ?!.
Siloam săltă sprâncenele stufoase, deschise ochii mari şi începu să-i tremure barba.
—	Aron!... tu! şi întinse braţele.
—	Eu, pribegitul, — se întunecă mai mult Domnitorul, — Aron, nemâncatul şi desculţul, da... el e Domnul!... II cunoşti, acum!... câine bătrân!...
Siloam lăsă mâinele în jos şi înlemni cu ochii la nepot.
Domnitorul încet, şi scrâşnind dinţii:	'
—	Am îndurat mult, am răbdat,... am slujit,- am
fost mic...azi....	,
Moşul desfăcu iar braţele:
—	Aron!...
—	Sânt Vodă!... Piei de lângă mine, cârtiţă cu nouă
suflete!	'
Apoi, întorcând capul:
—	Potcoavă şi cu Lungu !....
—	Porunciţi, Măria Voastră ! răspunseră dela spate doui hărghidani, călări pe armăsari ‘albi.
—	La butuc,., cincizeci de beţe pe tălpi şi să-i mai retezaţi niţel din barbă,., aşa cam până la piele 1 şi for-fecă din degete, rânjind printre dinţi.
Bătrânul lăsă capul în jos şi înăbuşi un oftat în gât. Iar de sub gene îi musti o picătură, cât bobul de mei. Atâta lacrimă mai avea!...
Armaşii ieşiră în faţă.
Domnitorul:
—	Staţi că n’am isprăvit. Când s’o iuţi soarele, să-l despuiaţi în pielea goală şi să-l ungeţi cu miere, colo pe tăpşan, unde bat muştele mai bine. Să-l ciugule numai până’n seară gângăniile.
88
NOUA REVISTA ROMANA
După o tăcere:
—	Ş’apoi, voi vedea, ce mai e de făcut....
—	Prea bine, Măria Voastră!... ridicară armaşii mâinile la căciuli.
Domnitorul sumunţi negrului şi-şi aruncă ochii peste ceată:
—	Să mergem, că se aud cornurile celor lalţi vână-tări. Tu, logofete Stroici, pregăteşte-ţi condeiul de fier, că ai să scrii o poveste lungă, pe o stâncă...
Călăreţii porniră în trap. Vodă, cu paloşul ridicat deasupra capului şi mulţumit, mai svârli o privire spre armaşi :
—	Voi să-mi jumuliţi cucuvaia până’n seară..!... Aţi înţeles, mă?...
—	înţeles, Măria Voastră!....	'
... S’a înfundat în pădure ceata. Potcoavă şi cu I.ungu se uită unul la altul şi par’că se îndeamnă, care să înceapă întâi. Sânt vechi în meseria asta, n’au păr în cap, câţi au văzut leşinaţi sub ciomegele lor, şi-acum nu cutează nici să ridice ochii spre chipul alb şi blând-Dar porunca Domnitorului, e poruncă. Dacă n’o împlini-o, unde le stă picioarele, le va stâ şi capul.
Desfâcură butucul. Bătrânul a înlemnit cu ochii în pământ. Cum îi e barba, aşa i s’a înălbit şi obrazul. Aşteaptă în picioare.
Pe drumuşorul din vale, goneşte în galop un călăraş. E în port împărătesc. Cum a ajuns, înfrână calul, numai spumă, şi opri în poartă:
—	Domnitorul n’a fost pe aici?... prinde el cuvântul,
zorit.	■
—	Fost! răspunse scurt Potcoavă.
—	Şi’ncotro a apucat ?	'
—	La deal...
I.ungu, cercetaş, cum era din fire, întrebă :
—	Da, ce e porunca ?!
—	Sânt trimes dela Ţarigrad... şi arătă cartea, cu mazilirea Domnului....
Lungu scăpă butucul din mână; lui Potcoavă îi alunecă băţul, şi amândoi holbară ochii, sub fruntea, încreţită.
Bătrânul răsuflă lung, ridică privirile spre cer, şi is-bucni, înăbuşit:
—	Doamne,... ajută ţării!....
*
* * .
S’a săpat povestea în piatră, — se zice chiar în locui unde a bătut unchiul pe nepot, — şi s’a păstrat aşa multă vreme, până târziu, în timpurile mai nouă, când s’a găsit o mână blestemată şi a ras toate slovele.
La 1867, cu prilejul cercetării acestor locuri de către M. Sa Regele Carol I, — s’a săpat din nou povestea pietrei, — însă mai pe scurt..
AgapiaDeal.
Cam la doi chilometri dela mănăstirea Agapia-Vale, — în inima munţilor Măgura, — se deschide o poeniţă, cu soare mult, semănată numai în fân şi flori. Şi par’că aci s’au adunat toate vieţuitoarele drăgălaşe, cu grai dulce.
Fluturi, gătiţi în catifea moale, presar florile de nalbă; lăcuste, cu vesmintele verzi ca otava şi lungi în cozi, dormitează pe bobocul de cicoară; greerul picură a lene din gîas, la umbra sânzienii; ciocârlia s’a ridicat în văzduh, în ciuda pitpalacului, că el nu poate să se răsfeţe acolo; iar privighetoarea, în necazul botgrosului, a dat drumul glasului. Numai furnica n’are răspas nici de odihnă, nici de cântat. Ea se luptă cu bobul de grâu printre bulgări.	,
E aşa de frumos în livadă: miroase a aglice, a cimbru câmpului, a foi de drăgostiţă şi a levănţică. D’aci nu-ţi vine să mai pleci...
Intre atâtea mândreţi sălăslueşte vechea Agapie sau Agapia-Deal, cum îi mai zice. Biserica e crăpată în două şi caută par’că în jos, ca un bătrân care îşi trimite gândul înapoia vieţii. De încerci să descoşi vremea ei de urzire, apoi ai de migălit. Biserica a fost purtată în multe locuri.
Cu cinci veacuri şi mai bine în urmă a croit sihastrul Agapie un lăcaş mic de rugăciune, ca pentru el, în «Livada părinţilor». S’a scurs vremea cu toate greutăţile de atunci, şi la casa pusnicului s’au adunat mulţi tovarăşi de rugăciune. Dar într’o zi de paşte, la un mare sobor, i-a căşunat muntelui să-şi cutremure coama, şi atunci s’au rostogolit stâncile până jos, şi au surpat biserica la pământ peste călugări. Puţini au scăpat.
A trebuit să treacă o jumătate de veac până ce s’a scos lăcaşul sfânt de sub dărâmături, şi s’a ridicat mai la vale, tot într’o poiană, unde sihăstria Eufrosin, un alt pusnic.
N’a dăinuit biserica multă vreme nici în locul acesta, căci iar au început să se reverse vrăşmaşii, au călcat lăcaşul şi l-au jefuit de tot ce bruma avea.
Dar tocmai în timpurile acelea a venit Domn al ţării Petru Şchiopul, care purta multă dragoste bisericelor, şi la 1585 a ridicat Casa de rugăciune din locul unde fusese, a îmbunătăţit-o, a înzestrat-o cu odoare scumpe şi a mutat-o acolo. undea rămas.până azi. De âci.nu se mai mută biserica. E destul de lung şirul vremei din urmă, ca să mai năzuiască la viaţă! De acum în colo, are cine s’o pomenească şi să-i poarte numele mai departe. Are pe Agapia-din-Vale, mândră si făloasă, ruptă din trupul ei şi gătită cu avuţiile ei. Acum, vechea Agapie, Aşteaptă din clipă în clipă, să-şi coboare vremea palma grea peste ea, să-i surpe trupul gârbovit, să-l firimiţească, să-l facă pulbere, ş’apoi să-i şteargă urma de pe faţa pământului, cum toate se şterg, odată. . .
I. Chiru-Nanov * V,
Punem la dispoziţia cititorilor colecţiile volumelor
V, VI, VII, VIII şi IX din revistă, legate în scoarţe tari şi demne de a figură în orice bibliotecă, pe preţ excepţional de lei 1,50 fiecare volum (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume, lei 1.10 pentru 3 sau 4, şi lei 1.35 pentru toate 5 volumele).
Un volum cuprinde până la 450 pag. de text variat şi mereu de actualitate.
Cererile, făcute pe cotorul mandatului cu care se va trimite suma de mai sus, sau în scrisoare, la care se va alătură suma de mai sus în mărci poştale, vor fi înaintate administraţiei revistei.
NOUA KEVISTA HUMANA
89
IN NOAPTE
Apasă pleoapa la in jos, spre visuri fermecate
I)e vrei să afli basmul blând cu mândrele palate...
Căi de uşor e să întinzi a nopfii pânză fină,
Şi să priveşti ce feerie
ascunde-a pleoapelor cortină...
Zâmbind, pe toate le-i privi, ascunsă in culise...
Dar să alungi gândul cel râu că toale-s numai vise...
*	Alexandru Em. Lăzărescu
PSIHOLOGIE
CONSIDERATIUNI ASUPRA ATENŢIEI
Atenţia e fenomenul sufletesc care ne dă posibilitatea să măşurâm gradul de desvoltare mentală la care a ajuns o specie animală, un copil, un adult, un popor oarecare. Putere de atenţie şi superioritate sufletească, sunt două expresii cari denumesc, de fapt, un acelaş fenomen, ele se implică una pe ‘alta reciproc.
O fpnziune puternică a minţei şi posibilitatea pre-lungirei el într’un timp cât mai îndelungat, cu o formulă scurtă : inlenzitate şi durată, iată însuşirile unei bune atenţii.
Să privim cum se desfăşoară cea mai mare parte a vieţei unui animal oarecare. Să luăm, întâi, unul de pe treapta cea mai inferioară a animalităţei : să luăm organismul cel mai simplu, monera. S’a discutat şi se discută mult dacă poate fi vorba de o viaţă sufletească la acest animal unicelular. Mişcările pe cari le observăm la el şi care denotă preferenţe, atracţiuni şi repulsiuni, sunt ele expresiunea unei licăriri de conştiinţă, ori simple acte isvorâte dintr’un chimism celular, adică simple aete materiale? Nu putem intra în aceste discuţii mai mult sau mai puţin oţioase. Admiţând însă, în treacăt, existenţa unor zori de conştiinţă la animalele monocelulare, desigur că trebue să admitem şi existenţa unei atenţii rudimentare, pentru că aspectul cel mai de căpetenie al conştiinţei, semnul existenţei ei e atenţia. Conştiinţă şi atenţie, cum vom ■vedea şi mai departe, sunt fapte concomitente. In această supoziţie să vedem în ce consistă cea mai mare parte a vieţe monerei. In funcţiunea asimilărei. Or, graţie volumului foarte redus al animalului, asimilarea se face îndată,— bine ’nţeles în mediul ambiant propice—, câteva particule nutritive introduse în organism, prin mişcările pseudopodelor, ajung să asigure animalului conservarea vieţei lui. Restul timpului animalul îl petrece, în mod fatal, într’un repaos desăvârşit. Deci, în ipoteza zorilor de conştiinţă de cari am vorbit, singurele momente de atenţie ale animalului ar fi momentele exercitărei funcţiunei asimilatoare. Atunci animalul tinde spre elementele nutritive, le aşteaptă, le doreşte, face sforţări să şi le apropie. Dar poate că deja am împrumutat.' un limbaj prea
psihologic pentru ceace se petrece cu aceste imfime animale.
Să luăm, acum, un animal de pe o treaptă superioară a scărei zoologice: o pisică bunăoară. E un contrast izbitor cu primul exemplu. Şi totuşi, la ce se reduce cea mai mare parte a vieţei pisicei ? La conservare, reproducere şi oarecare activitate de lux, foarte redusă: Oarecare tendinţă spre joc. Şi tot timpul neocupat de aceste funcţiuni, pisica îl petrece într’o somnolenţă perpetuă, într’o lipsă de activitate completă, o aţipire neîncetată. Deci şi la pisică, atenţia şi viaţa conştientă se reduce la câteva momente.
Dacă ne suim la specia noastră omenească, care se diferenţiază de celelalte prin aceea că e socială că formează un regn social, (şi vom vedea ce importanţă are aceasta pentru atenţie), constatăm că momentele atenţiei s’au îmulţit covârşitor. Dar şi în sânul speciei umane sunt de notat diferitele varietăţi ale pn-terei de atenţie, după rase şi popoare.
In această fugitivă schiţă a evoluţiei atenţiei, am lăsat să iasă în evidenţă faptul că ea atârnă de procesul de conservare al vie,(ei. N’am întrebuinţat formule, dar am subînţeles peste tot conţinutul ei. Or, acest proces de conservare implică doi factori, două momente : 1° lendenta vieţei să se menţină, sau, cum zice Spinoza, lendin(a perseverărei în existentă, şi 2° oarecari piedici in desfăşurarea acestei tendinţe, fie puse în cale-i de schimbări mai mult sau mai puţin brusce în mediul ambiant, fie de competiţiunea animalelor similare. Nu există viaţă fără să se ridice 0-poziţii în faţa ei. Nu există viaţă fără contrarietate a vieţei.
Dacă conservarea implică contrarietate, cum atenţia e legată, cum am văzut, de conservare, urmează că e un efect de contrarietate, de contrast, de opoziţie.
Să presupunem că ar încetă toate opoziţiile pentru noi, toate rezistenţele, şi cele ale mediului fizic, şi cele pe cari le desfăşură viaţa socială. Impulsul vieţei n’ar mai întâlni nici o piedică, el s'ar desfăşură în linie dreaptă, această funcţiune neturburată ar creâ un organism perfect, care ar funcţionâ admirabil, dar viaţa sufletească, conştiinţa, atenţia, s’ar retrage din el. Acestea ar fi ceva de prisos pentru un organism aşa de perfecţionat, ar constitui chiar o piedică. Omul ar fi un automat perfect, şi n’ar avea nevoe să fie alt ceva. La ce i-ar folosi atunci flacăra conştiinţei, lumina atenţiei şi a reflexiunei, când celulele nervoase ar avea, ele singure, grije de totul, ar da drumul întregului mecanism omenesc, atunci când nevoia ar cere, şi când n’ar avea nevoie să se ingenieze spre a paraliza mişcările protivnice, pentru că am făcut supoziţia extremă că n’ar exista astfel de mişcări. Nici un sens n’ar fi ca ele să se dubleze de conştiinţă, din contră, ar fi un non sens.	.
Presupunerea noastră extremă dovedeşte, îndeajuns, că atenţia şi conştiinţa se datoresc unui fenomen de contrast, şi în cele ce urmează ne propunem numai să schiţăm evoluţia atenţiei în funcţiune de acest fenomen de contrast.
După o teorie foarte ingenioasă a psihologului italian Rignano, atenţia derivă din ceeace el numeşte simţuri dela distanţă, în deosebire de alte simţuri pe care le numeşte cu termenul negativ, simţuri nu dela distantă, sau de contact imediat. Or, deosebirea între aceste simţuri, cum vom vedea îndată, e că cele dintâi întâlnesc mai multă opoziţie în desfăşurarea funcţiunei lor, pe când la cele din urmă opoziţia se reduce într’o măsură largă.
Să revenim, pentru a înţelege aceste distincţiuni, la animalele inferioare, monocelulare sau policelulare sini-
90
NOUA REVISTA ROMANA .
ple. La aceste animale exista numai simţuri nu de la distanţă, şi anume unul singur: un tact rudimentar. N’au nici ochi, nici urechi, nici nas, adică simţuri dela distanţă. Membrana exterioară ce învălue capul lor le pune în comunicaţie cu mediul ambiant, ele se lipesc imediat de acest mediu, că să vorbim astfel, şi acţiunile favorabile cum şi defavorabile ale mediului asupra lor sunt simţite prin acest înveliş exterior, prin această piele, să-i zicem, care le’mbracă tot corpul. Organele cu cari prind elementele nutritive, cum ştim, sunt pseudopodele, care nu sunt altceva decât nişte emisiuni ale membraneiînvelitoare, nişte prelungiri ale ei. Ingerarea particulelor nutritive naşte desigur, o satisfacţie organică şi în aceste emisiuni ale membranei, şi în corpul celulei. O modificare se imprimă celulei, o urmă se gravează, urmă care influenţează al doilea act care se va repeta. Or, modificare cu modificare, gravare cu gravare aduc o schimbare în celulă, o di-ferenţiare, un început de organizare la vreunul diu polii ei. Rignano denumeşte această conservare de influenţe, de urme, de modificări, un proces de memorie biologică, un fapt mnemonic. Şi cum am văzut că influenţele acestea să dublează de o satisfacţie organică, de o licărire de sensibilitate, şi această licărire va lăsa urmele ei, se va produce deci şi un fapt mnemonic afectiv. O memorie afectivă rudimentară va lua naştere, diferitele urme afective se cristalizează, se încrustează în memorie. Şi atunci de unde primul impuls de viaţă era orb, cele următoare sunt luminate de acele urme afective; acum animalul doreşte ceeace întâi i-a produs satisfacţie. Or, la simţurile nu dela distanţă sau simţuri de contact imediat, această satisfacţie e imediată, aproape în majoritatea cazurilor, satisfacţia nu e „suspendată8, cum se exprimă Rignano. Dorinţa, dacă ea există, e un moment infinitezimal, căci satisfacţia nu întârzie de loc. Să presupunem totuşi că o opoziţie se ridică şi în faţa vieţei acestor ani-malcule. Faptul e desigur posibil. Punându-le într’un mediu cu corpuscule străine de funcţiunea lor asimilatoare, punând nişte infuzorii într’un mediu cu temperatură deosebită de a aceluia în care au trăit până atunci, sau cu o altă constituţie chimică, animalele în primul moment vor deslânţui tot aparatul pe care îl deslănţueau în vechiul mediu. Yor întinde pseudopodele, vor tinde, ca în vechiul mediu, spre elementele trebuitoare, în virtutea urmelor afective pe care acestea le gravaseră. Dar tendinţa aceasta va fi numai decât amăgită, o decepţie va lua naştere, şi în locul mişcărilor pozitive, altele negative se vor produce şi ele vor retrage pseudopodele. Readuse într’un mediu identic cu cel vechiu, echilibrul de sigur se va restabili, pseudopodele vor funcţiona ca înainte. Dar, dacă din nou le aducem într'un mediu diferit, experienţa nega* ti vă de adineauri, neplăcerea organică va pune frâu impulsului spre mişcare, animalul nu va mai avea încredere. se va feri. va fi în aşteptare, va fi cu băgare de seamă, se va aprnnia încetul cu încetul de corpus-cnlii străini, va fi deci atent asupra lui, nu va mai porni orbeşte ca înainte. Iată aici o licărire de atenţie. Animalul pune un interval între excitaţie şi satisfacţie, o suspendă, o amână pe aceasta. Care e pricina acestei suspendări? E opoziţia întâlnită adineauri, e'contrarietatea, e decepţia ce s’a produs atunci. Atenţia deci isvorăşte dintr’o contrarietate, aceasta e teoria la care se opreşte Rignano.
La aceste animale inferioare însă, graţie simţului dela apropiere, singurul existent: membrana învelitoare, satisfacţia e mai totdeauna imediată. Ele înoată în mediul nutritor, aderă la el prin toate părţile lui, şi el la rându-i pătrunde în organismul lor imediat, şi
prin toate părţile, cu particulSle nutritive ce conţine. Deci, nu e o necesitate atenţia la aceste animale.
Altfel e la animalele cu simţurile de la distanţă. La acestea, nu mai vine mediul aşa de uşor, nici ele nu se duc la el aşa de uşor; sau, mai bine zis, nu-î găsesc aşa de uşor. Apoi, mediul în care trăesc ele e mai mult supus schimbărilor, pe când cel aquatic al monerelor e mai staţionar. Deci contrarietăţile vieţii sânt mai multe la aceste animale. Dar sisteme de adaptări, adică coordinări între excitaţii exterioare şi senzaţii interioare, se produc. Animalele au diferite funcţiuni cu diferite sisteme de organe, cari funcţionează de foarte multeori pe baza deprinderilor, în mod automatic. Şi la aceste animale, nu se interpune totdeauna un moment între excitaţie şi reacţie. De cele mai multeori satisfacţia nu e suspendată, e imediată. Animalul reacţionează instinctiv, adică deslănţue o serie de mişcări înrădăcinate adâncam organismul lui, în cursul timpului.
Să luăm un animal din acestea şi să ridicăm o contrarietate în faţa vieţei lui. Rignano citează în această privinţă o experienţă foarte interesantă : Se introduce o ştiucă într'un vas; în acelaş vas se introduc diferiţi peştişori şi râme cu cari ea se nutreşte, însă se dispune aşa încât ştiuca să nu poată ajunge la peştişori, aceasta printr’o sticlă, interpusă aşa încât ştiuca să-i poată vedea numai. La vederea peştişorilor ştiuca se repede îndată să-i înghită. Dar încercarea e infructuoasă. După o serie de încercări infructuoase ea se linişteşte şi stă într’un colţ. Ridicând acum peretele despărţitor, ştiuca continuă să stea liniştită, deşi de sigur ea continuă să vadă peştii. Satisfacţia e suspendată, animalul e neîncrezător, nu se mai repede, e decepţionat, e atent de aci înainte asupra mişcărilor lui, pe care nu le va mai deslănţui orbeşte. Simţul de la distanţă, vederea, nu aduce satisfacţie pentru celelalte simţuri; distanţa se pune şi între mediu şi simţurile celelalte, miros, gust, etc. Deci contrarietatea amână sactisfacţia, pune animalul în expectativă, adică dă naştere atenţiei.
Un animal de pradă se repede la toate animalele pe cari le crede că-i pot fi pradă. Adică scurtează distanţa dintre el şi mediu, spre a se pune imediat în atingere cu mediul. Dar dacă animalele asupra cărora se repede sânt mai puternice şi nu le poate învinge, a doua oară la vederea lor nu se mai repede, nu mai vrea să scurteze distanţa, să se satisfacă imediat, din contră lungeşte distanţa, se depărtează, fuge, sau dacă stă locului, stă în expectativă, aşteaptă cu prudenţă, pândeşte, e atent deci. Gustul e un simţ care ar vrea să să pună îndată în atingere cu mediul, să tae distanţa şi ar face-o, dacă n’ar fi simţul mirosului, simţ mai de la distanţă, şi al vederei, şi mai de la distanţă, cari, prin experienţele sau lecţiunile ce le-au administrat contrarietăţile vieţei, pun pe animal în bănuială, opresc deslănţuirea instinctivă a mişcărilor, pun adică distanţă între animal şi mediu, interval între excitaţie şi reacţie.
Copilul se repede la toate obiectele albe asemenea zahărului şi le duce la gură. Percepţia albului deslănţue îndată toate mişcările pe cari le produsese percepţia anterioară; atunci ea nu pusese distanţă şi interval între mediu şi srust. Aşa şi la a doua percepţie, reacţiunea va fi imediată. Dar acum albul e al unei crete sau al unei bucăţi de lumânare. Gustul e amăgit, decepţionat, şi, de aci înainte, la vederea albului, nu se va mai repezi, va sta în aşteptare, va pune distanţă între excitaţie şi satisfacţie; vederea va avea cu adevărat un rol de organ de distanţare între individ şi mediu. Deci, copilul va fi cp băgare de seamă, atent
SOUA REVISTA ROMANA
91
Iată, dar că,, şi aici, atenţia provine dintr’o contrarie-tate, dintr’un fenomen de contrast.
Copila care, condnsă la plimbare de bona ei, zice Rignano, vede de odată pe mama ei pe trotuarul opus, e gata să se repeadă la ea. Dar bona ţipă deodată : «Fereşte-te, trece o trăsură!», şi imediat avântul început se opreşte. Apoi, odată trăsura trecută, el reîncepe iarăşi, şi copila a şi făcut un pas nou înainte, când sosirea altei trăsuri face pe copil să se dea iar înapoi. Antagonismul celor două afectivităţi de dorinţă şi de teamă cari simultan sânt deşteptate în copilă de vederea mamei sale şi de trecerea repetată a noilor trăsuri, reese în chipul cel mai evident din paşii pe cari ea îi face neîncetat înainte şi înapoi; el se oglindeşte uşor chiar şi în expresia ochilor ei mici, vii, cari strălucind de ardoare şi mulţumire în momentul de a începe noul pas înainte, iau din contră în momentul următor o expresie de contrarietate şi de nelinişte când privesc sfioşi o alta din plictisitoarele trăsuri ce nu se mai sfârşesc. In fine strada odată liberă detot, orice stare de frică dispărând şi cu ea orice „stare de atenţie, copila plină de bucurie îşi poate atunci realiza cu totul dorinţa, alergând în braţele mamei sale1)".
Acest antagonism afectiv, zice Rignano, se manifestă într’un chip foarte vizibil în oarecari stări tipice de atenţie, în cari intervine o „alegere" foarte subtilă a modalităţilor celor mai imperceptibile dintr'un act.
Spre exemplu, jucătorul de biliard, care a şi pus vârful tacului pe bilă, e împins înainte de toate, de dorinţa de a da lovitura şi e gata să-i dea drumul, „dar însă şi tenziunea prea pronunţată a muşchilor braţului îi insuflă teama de a da o lovitură prea tare, cum i s’a întâmplat puţin înainte, şi atunci, sub im-pulzia acestei stări afective contrarii, muşchii se des-tind puţin; dar mişcarea această de tenziune pe care jucătorul o simte atunci producându-se, şi care şi ea e legată de o amintire a unei lovituri dinainte care a fost greşită din cauza vitezei insuficiente imprimată bilei, deşteaptă în el teama contrară de a da o lovitură prea slabă : în oscilaţiile mai mult sau mai puţin simple ale braţului cari apropie sau depărtează de bilă vârful tacului înainte de a da drumul loviturei, cei ce sunt de faţă la joc văd oglindindu-se succesiunea foarte repede de afectivităţi opuse cari se deslăn-ţuesc treptat, şi cari rând pe rând se atenuiază sau se întăresc pentru a ajunge la rezultatul final de a imprima bilei forţa necesară".
In lumea noastră omenească opoziţiile vieţei sânt aşa de crâncenefşi multiple, viaţa socială le-a sporit în chip aşa de covârşitor, încât ne-a deprins să punem totdeauna distanţa între noi şi mediu, să fim bănuitori, neîncrezători, prudenţi, totdeauna în expectativă atenţi. Atenţia puternică ce caracterizează pe omul civilizat modern, încordarea extremă la care e silit, e datorită opoziţiilor, contrarietâţilor ce întâlneşte în lumea în^care^se mişcă.
Resumând teoria lui Rignano asupra genezei atenţiei putem spune: atenţia e născută cu simţurile de la distanţă şi provine dintr'un contrast intre starea a-feclivă de^salisfacţie datorită unui grup de experienţe-şi altă stare afectivă de nesatisfacţie, datorită unui grup ] de experienţe contrarii, deci dintr’un antagonism de afectivităţi.
Această teorie, foarte ingenioasă, nu e absolut nouă în^esenţă. Ideia că conştiinţa şi atenţia se deşteaptă din distincţii şi j contrarietăţi, e o idee aruncată de mult în circulaţia ideilor psichologice, de şcoala em-
1) Rignano, De VAltention. Scientia, lievne internaţionale de synthese scientifique. Bologna.
piristă engleză (Spencer şi în deosebi Bain.) Desvoltări foarte întinse i-a dat şi Hoffding în a sa Esquisse d’une psgchologie fondee sur /’experience. E importantă introducerea, în această teorie a originei atenţiei, a distincţiei între simţurile de la distanţă şi cele nu de- la distanţă sau de contact imediat. E o încercare foarte serioasă de a lumina fenomenul atenţiei elementare, rudimentare, spontane.
Această teorie se poate aplica mai greu fenomenelor de atenţie superioară, voluntară. Totuşi, socotim că li se poate aplica şi lor. Să luăm un exemplu, un exemplu extrem faţă de atenţia primitivă, spontană. Filosoful sau savantul cari urmăresc o problemă, un şir de raţionamente, câtă vreme nu întâlnesc, în această urmărire idei contrarii, opuse drumului ideilor lor, nu sânt propriu zis într’o stare de atenţie, ci într’una de meditaţie. Distincţia nu e subtilă. Există şi o adaptare intelectuală, cum există una la mediul fizic. Există un organism de idei, de reflexiuni, care funcţionează uşor, liniştit, câtă vreme nu întâlneşte în cale-i piedeci. Savantul sau filosoful au anumite habitudini de cugetare, de raţionament, şi, ori de câte ori cugetă la o problemă, cugetă cu acest mod habitual, deci oare-cum instinctiv, cugetarea curge uşor, inconştient, dacă am putea spune astfel. Dacă însă noua problemă nu încape, într’un anumit moment, în cadrele habitnale ale raţionamentelor lor, atunci se produce deodată o ciocnire, atenţia se deşteaptă, şi ideile care .curseseră întâi uşor sânt readuse deodată în centrul atenţiei, sânt fixate acolo mai îndelung, cercetate mai deaproape ; deci acum ele inspiră o neîncredere, deşteaptă îndoeli asupra adevărului lor, şi cu aceasta deşteaptă o stare afectivă neplăcută, care contrastează cu starea afectivă plăcută care însoţise curgerea neturburată a re-flexiunilor. Dacă, la această examinare mai atentă, greutatea se rezolvă, problema reintră iar în făgaşul obişnuit, şi starea de atenţie se transformă iar într’una de meditaţie, de reflexie liniştită, până când o nouă greutate, turburând din nou mersul acesta liniştit, ciocnindu-1 iar, şi născând o altă stare afectivă neplăcută, readuce starea de atenţie, adică fixarea mai silită, mai forţată a ideilor, starea de tensiune mai pronunţată, caracterizată prin sentimentul cunoscut de efort.
Dacă am putea fi de faţă să surprindem tot jocul fizionomiei savantului sau filosofului am vedea negreşit, ca şi la jucătorul de biliard, oglindindu-se această luptă între afectivităţi contrarii, în mimica lor când liniştită când turburată. Deci, şi în acest caz extrem, atenţia provine dintr’un fenomen de contrast afectiv.
Am arătat mai sus că un izvor bogat de opoziţiuni, de contrarietăţi vine şi din complicarea din ce în ce crescândă a vieţei sociale. De altfel, întreaga fenomenalitate socială apare ca un fenomen care turbură viaţa organică, sistemul de adaptări la mediul fizic. Esenţa fenomenului social, după Durkheim, e de a fi coercitiv, constrângător. Presiunile pe care le exercită mediul social asupra individului, după ce în primul moment nasc în 'el o durere, o stare afectivă displăcută, întru cât vine să turbure habitudini învechite, după ce deci deşteaptă atenţia şi conştiinţa, sfârşesc prin a toci sensibilitatea individului; el se obişnueşte cu formele sociale nouă, se adaptează lor şi se comportă faţă de ele, de acum înainte, în mod automatic, instinctiv. Pe urmă formele nouă ce se mai introduc, după ce, turburând şi ele sistemul de adaptări la mediul social— opiniuni colective, credinţe, tradiţii, superstiţii —,nasc afectivităţi contrarii celor anterioare şi deci deşteaptă şi ascut atenţia, sfârşesc prin a intra şi ele în habitudinele indivizilor, aceştia sfârşesc prin
92
NOUA REVISTA ROMANA
a se adapta şi la acestea şi a se comporta faţă de ele în mod instinctiv, automatic.
Dar fenomenul social nu se prezintă numai cu acest aspect coercitiv, constrângător. Sânt şi adaptări voluntare la forme nouă, cari se răspândesc şi se înrădăcinează în sufletul social pe c&\e ăe imitaţie, voluntară (legea imitaţiei a lui Tarde). Or nu e greu de arătat că teoria atenţiei, expusă mai sus, se poate aplica şi în cazul acesta. O formă nouă, o invenţie, cum zice Tarde, chiar când nu e impusă, turbură cât de puţin echilibru sufletesc al celor ce, fascinaţi de ea, de succesul ce a adus inventatorului, vor s’O imite. Trebue să-şi schimbe într’un sens structura sufletească, spre a se adapta acestei forme originale. In această încercare de adaptare, se produce un contrast între habitudini vechi, adică tondenţe afective vechi, şi stări afective nouă, pricinuite de încercări cari nu pot ishuti dintr’odată. Din acest contrast isvorăşte o atenţie deosebită faţă de noua formă, ea deşteaptă interesul în cel mai înalt grad.
I. Nisipeanu
CRONICA ŞTIINŢIFICA
NOUTĂTI ŞTIINŢIFICE
A	J	*
Balanţa lui Ramsay. — Ştiinţa, până azi, nu avea trebuinţă de cântărit decât până la o zecime de mi-ligram, cântărire obţinută cu balanţele de precisie instalate în -toate laboratoarele, şi care întrecea de multe ori chiar limitele obişnuite; iar pentru anumite cazuri rare şi numai calitativ, ea se adresă analizei spectrale care îi descoperea urme de materie până la o zecime de milionime de miligram, sau pentru rocile radifere cu electroscopul până la o zecime de miime de milionime de miligram.
Iată câte-va cifre într’adevăr extraordinare. Cu toate acestea nimeni nu va crede că chiar această minune poate fi întrecută, adică să se găsească trebuinţa unei determinări cantitative de materie, mai mică ca cea de mai sus. Când iată că radiul a făcut şi această minune şi manipularea lui a obligat pe savantul W. Ramsag să inventeze o balanţă care să cântărească până la două sau trei milionimi de mi-ligrami adică foarte aproape de ceeace numai analiza spectrală eră în stare să ne dea.
Această minune a ştiinţei experimentale se bazează pe o veche invenţie de fizică numită baroscop, care nu este altceva decât un cântar bazat pe principiul lui Archimede aplicat gazelor. El se compune dintr’o bulă metalică goală, adaptată la unul din capetele unei pârghii de balanţă, pe cât timp de celalt capăt este atârnată o greutate mai mică. Forţa produsă de aerul deplasat de volumul bulei, echilibrează greutatea.
Acum, dacă în loc de o bulă de metal punem una de sticlă plină cu aer, de care să putem prinde corpul de cântărit, şi instalăm apoi tot aparatul într’o cutie în care se poate face vidul, obţinem cu chipul acesta balanţa de supraprecizie a lui IE. Ramsag. Pentru fiecare milimetru de presiune- în minus' sau în plus după principiul lui Archimede, bula va cântări mai mult sau mai puţin, deci pârghia va înclina într’o parte sau
in alta, şi acest mai mult sau mai puţin reprezintă 0,00000355 miligrame, adică trei milionimi de miligram.
Cântărirea unei cantităţi de emanaţie de radium, de pildă, se face prinzând acea cantitate de bulă, pârghia fiind atunci deviată, pentru a o duce la loc, adică pentru a uşura bula, se ridică presiunea aerulu' în cutie cu atâţia milimetri câţi trebuie, iar numărul acestor milimetri înmulţit cu 0,00000355 va representâ greutatea în miligrame â acelei cantităţi.
Manipularea este din cele mai grele şi o îndelungă obişnuinţă numai, poate să dea rezultate satisfăcătoare.
Oricum, ea nu ne poate înşela, cât ne ar înşela de pildă... «palanţele- oltenilor noştri.
Mărirea aparentă a Iunei Ia orizont. — De câtva timp, în lumea astronomiei se discută cu foarte mare curiozitate un fenomen din cele mai comune, dar totuşi din cele mai extraordinare, pe care ni-1 prezintă natura.
Toată lumea ştie, căci toată lumea a văzut, cum luna când răsare este de aproape trei ori mai mare decât când se află în mijlocul cerului, că culoarea ei este roşie în primul caz, iar în celalt, albă. Ei bine, acest fenomen nu ar fi decât o ilusie optică, adică o părere a ochilor noştri, căci în realitate lucrul nu stă astfel. Fotografii luate la mici intervale de timp, arată că -luna nu-şi schimbă diametrul nici într’un caz, doar că devine puţin ovală la răsăritul ei.
Explicări se dau multe, unele mai ştiinţifice decât altele, unele mai puţin verosimile decât altele; un fapt rămâne însă în picioare, anume că dacă vederea noastră ne poate înşela în aşa fel într’un fenomen atât de apropiat de noi, ce trebue să fie pentru cele mai îndepărtate ? Oare tot ceeace vedem pe vastul firmament este realitatea sau totul este o iluzie
Oare realitatea să existe ea undeva, mai aproape chiar, sau mai degrabă să credem că universul este in noi şi nu in afară de noi “?
Lemn incombustibil. — Pentru ţara noastră unde lemnul intră în mai mare proporţie decât în alte părţi în construcţie, invenţia lemnului incombustibil este de o preţioasă utilitate publică, şi ar trebui răspândită cât mai mult. Chiar în alte părţi, unde lemnul nu are atâta întrebuinţare şi totuşi câte catastrofe nu s’ar evita dacă lemnul ar putea să nu mai ia foc, dar mi-te în ţările noastre şi prin orient, unde lemnul este primul element de construcţie! N’ar mai trebui permisă construirea de localuri publice ca: teatre, circuri, mai ales cinematografe decât în lemn de acesta incombustibil.
Şi obţinerea acestui produs este foarte lesnicioasă. Se impregnează lemnul cu sulfoboral de. amoniac prin electricitate, operaţie care nu necesită decât puţine cheltueli de instalaţie, şi cari ar putea apoi da loc la o industrie destul de productivă.
Heliotropismul radiului. — Până acum se ştia că plantele au o predilecţie penţru lumina solară, că se înclină către ea, că le e în sfârşit de o necesitate absolută întru desvoltarea lor, şi că formează una din condiţiile esenţiale de viaţă. Azi, s’a descoperit de către Molisch, că şi radiul, pe lângă toate buclucurile pe cari le-a făcut în fizică şi mecanică, a mai făcut unul şi în Biologie, de oarece s’a constatat experimental că el are proprietatea de a atrage germenii de ovăz către el, adică de a-i îndoi în partea unde se află el!
Vom avea desigur o nouă serie de surprize, căci legătura între viaţă, rad iu şi soare trebue să ne deci
NOUA REVISTA ROMANA	93
surprize, radiul emanând ..particule de materie, iar soarele lumină, adică energie nematerială., Ori, atunci şi soarele este un rezervor de emanaţii ca radiul ? Şi atunci între viaţă, emanaţie, electricitate şi particule este o strânsă legătură.
Em. Grigoraş
ALTE UNIVERSURI
— Cercetările recente —
încă înainte de a se cunoaşte multe din ceeace ştim azi cu privire la construcţia universului nostru, filosofii, ca şi astronomii, dar mai mult cei d’întâi, au dat ideia că universul în care se află şi soarele nostru ca un umil membru, poate că nu e decât un membru al unui număr infinit de alte universuri depărtate unele de altele la distanţe pe cari nu le mai putem măsura.
Swedeiiborg, Lambert şi alţii au susţinut această idee care a fost întărită şi mai mult, când Herschel a a descoperit nenumărate nebuloase. Herschel, dar şi mai mult urmaşii săi, credeau că toate obiectele nebuloase ce se văd cu ajutorul lunetelor în special, sunt în realitate îngrămădiri de stele, şi dacă unele nebuloase rezistă celor mai puternice instrumente şi tot nu se rezolvă în stele, cauza e prea marea depărtare la care se află. Spectroscopia şi-a dat însă părerea ei bine stabilită : există şi nebuloase gazoase; Huggins a fost cel dintâi care a dovedit aceasta.
Au rămas însă multe nebuloase, cărora astronomii englezi în special le zic „nebuloasele albe" şi cari deşi nu au putut fi rezolvate în stele, se ştie cu siguranţă că sunt îngrămădiri colosale de stele, ce se află la depărtări enorme.	■
Aşa e cazul, de. pildă, cu marea nebuloasă din An-dVomeda, care cu ochii liberi se vede ca o stea nebuloasă de mărimea 4.®, adică între mărimea 4 şi mărimea 5.
Cu o lunetă mică i se vede forma cea eliptică, iar fotografia ne dă o imagină măreaţă, pe care oricare om cult ar trebui să o vază, spre a-şi da seamă de splendoarea unora din corpurile cereşti.
Unii cred că au reuşit să vadă în această nebuloasă nenumărate stele, dar aceasta nu e sigur, suntem însă siguri pe ceeace ne spune spectroscopul, anume că nebuloasa din Andromeda nu e o nebuloasă gazoasă, ci e formată din sori extremi de depărtaţi de noi şi poate şi mai mici decât soarele nostru. Formează nebuloasa din Andromeda un alt univers ? Toate celelalte nebuloase „albe", sunt şi ele tot atâtea universuri? Universul vizibil, e acela pe care T vedem cu ochii, cu lunetele, cu ajutorul fotografiei. Pentru un locuitor însă de pe o planetă ce s’ar învârti în jurul unuia din sorii ce formează nebuloasa din Andromeda, universul ar fi un altul, iar întregul nostru univers, cu cele câteva sute de milioane de stele, ar fi o nebuloasă.
Proctor, Gore şi alţii au adus argumente destul de convingătoare, că toate nebuloasele fac parte integrantă din universul vizibil, din universul nostru, că se gă-seşc in el şi jdeci nu formează fiecare din ele un univers aparte.
Nu toţi împărtăşesc însă această părere. Unul dintre aceştia, anume Frank W. Verv, dela observatorul Westood din Massachussets (Statele Unite), a publicat zilele trecute un interesant studiu în Astronomische Nachrichlen din Kiel, organ oficial al astronomiei de pe întreaga planetă şi în care se publică studii în vre-o cinci şease limbi, după naţionalitatea astronomului care scrie.
Studiul acesta e lung, şi vom indica aci numai re-sultatele la care a ajuns autorul. După dânsul, nebu-
loasa din Andromeda e un univers deosebit, de vre-o patru ori mai mic în dimensiuni decât al nostru, format din stele' ce au aproape aceleaşi mărimi ca stelele universului nostru. Lumina, făcând aproape 300.000 kilometri pe fiecare secundă, ar ajunge dela acel univers până la noi în 1379 ani, iar lumina ce ne vine dela nebuloasele. albe> de dimensiuni mai mici şi cu strălucirea mai slabă, ne-ar veni într’un milion de ani. Ele ar fi tot atâtea universuri distincte.	.
Gore însă, în Visible Universe (pag. 320 — 321), admiţând că cele mai mici stele din universul nostru se află de 2300 ori mai departe decât steaua cea mai apropiată de noi, şi admiţând că între un univers şi altul, s’ar păstra proporţiile dintre un soare şi altui, luminei i-ar trebui 90 milioane de ani, ca să ajungă dela un alt univers până la noi. Un asemenea univers nu ar mai avea pentru noi diametrul aparent al I.unei,' ci ar fi de treizeci de ori şi mai bine mai mic.
Şi Gore dă următoarele trei explicaţii pentru a a-rătâ dece nu sar putea observa un alt univers:
1)	Distanţa celui mai aproape univers ar putea fi aşa de mare, încât lumina nici să nu fi ajuns până la noi încă. Epocile geologice, cari presupun însă timpuri colosal de îndepărtate, fac ca explicaţia să pară imposibilă. Aceasta o spune chiar fiore.
2)	Dincolo de marginele universului nostru există poate o «subţiere» a eterului luminos, care se sfârşeşte într’un gol (vacuum) absolut ; acest gol ar opri bineînţeles, trecerea luminei prin spaţiu.
3)	In spaţiul vast care desparte sistemul nostru sideral de cel mai apropiat vecin al său, poate are loc «stingerea luminei (extinction of light), în eter, ceeace produce un fel de voal cosmic (cosmical vell) putând astfel să ascundă vederei noastre galaxiile externe.
Gore nu credea însă în această din urmă explicaţie, pe care a luat-o în cercetare astronomi ca Tikoff, Nordmann şi alţii, din alte consideraţiuni.
Toţi astronomii cred în existenţa altor universuri, dar după cum se vede, greutatea e de a deslegâ problema de mai sus.	'
Sunt alţii, dar o minoritate, cari cred că universul în care ne aflăm noi nu are limite, caşi spaţiul, caşi timpul şi că dacă nu vedem toate stelele ce-1 compun (şi cari în cazul acesta ar formă un fel de puzderie luminoasă peste tot cerul), e că stelele cele mai îndepărtate suferă extincţiunea luminei.
In orice caz, discuţia ştiinţifică a acestor probleme nu putea să înceapă decât în aceşti din- urmă ani, când s’au făcut în domeniul astronomiei siderale descoperiri atât de însemnate.
Oamenii practici, cari nu se interesează de ştiinţă, decât atunci când ea aduce un folos practic, se pot întrebă cu drept cuvânt la ce slujesc toate aceste sforţări supraomeneşti, pentru a răpi naturei secretul con-strucţiunei universului nostru şi> al altor universuri.
Dar, pe lângă plăcerea intelectuală de o intensitate pe care nici artistul nu poate să o resimtă, pe lângă satisfacţia că-ţi ocupi golul vieţii cu una dintre cercetările, nu numai cele mai ştiinţifice, dar şi cele mai adevărat filosofice, cunoştinţa adevărată a universului ne învaţă să fim mai buni, mai solidari, căci suntem legaţi cu toţii de acelaşi mic glob ceresc. Ne aflăm pe un observator mobil, ce alunecă în spaţiu cu o iuţeală formidabilă şi de pe care putem privi şi studiâ nenumăratele lumi ce-şi desfăşoară măreţia înaintea noastră.
Cei vechi deosibeau cerul de Pământ, totul de-o parte; dar şi Pământul e tot în cerul pe cari şi-l închipuiau şi care nu există, căci nu există decât spaţiul nesfârşit, în care se rostogolesc milioane de sori cu milioane de planete.
Victor Anestin
94
NOUA. REVISTĂ ROMÂNĂ
Inseunahi
IN TOIUL ACTIVITĂŢEI POLITICE.—Se socotesc afacerile oamenilor politici. Se constată care dintre ei e mai „impertinent" sau care e mai „insolent",—fără a mai ţine socoteală de cei cari ţin să stabilească pe cei mai „obraznici" sau pe cei cari sunt mai susceptibili în chestii de familie...
Se dau interview-uri, care se desmint.
Se aude profeţia unuia care se crede învestit „să dea sfaturi acestei ţări" sau blestemele altuia care se crede un martir al neprihănitelor lui intenţiuni economice. Se face... greva vorbei (vai ! o grevă a vorbei într’un parlament, cât n’ar bucură ea pe cei mai mulţi din „representanţii" naţiei!) pentruca mai pe urmă să ameninţe o adevărata obstruc-ţiune. Se încep lupte cari nu se sfârşesc. Se dau explicaţii cari nu se cer sau se cer altele cari nu se dau. E viaţa politică româneescă în toi. Niciodată mai bine colorată, mai exact afirmată în tot ce i-am putut da noi mai specific în practica noastră constituţională,—ca acum.
Politica se precizează, din zi în zi mai plăcut, ca un sport interesant; mai mult sau mai puţin sănătos.
Şi poporul se îngrămădeşte în fiecare zi să-şi privească luptătorii.
Se urmăresc cu atenţiune loviturile, se apreciază pasionat, se încing discuţiuni aprinse (garantăm: mult mai parlamentare ca cele din Senat), ceasuri întregi după terminarea şedinţelor cetăţenii uită de treburile lor comentând ultima repriză a luptei. Şi apoi se ţin de urma luptătorilor cu aceiaşi curiozitate naivă şi fără scop, cu aceiaşi stăruinţă serioasă şi inconştientă, cu care urmăresc copiii pe saltimbancii cari i-au amuzat la circ.
—	„Cade guvernul", — „aşi! intră Take", — „o să fie revoluţie", — „o! nu primeşte regele", — „uite pe Fleva..
Şi poporul se frământă turburat şi funcţionarii nu mai lucrează în biurouri de atâta interes cuceritor pentru politică, şi cafenelele nu mai sunt încăpătoare, şi cocoanele nu mai găsesc loc în tribunele senatului, şi garda Senatului trebue să facă adevărate manevre ca să salveze atmosfera maturului corp. E un fior de exaltare ce-a învăpăiat conştiinţa politică a fiecărui cetăţean. Şi pentru prima oară cetăţenii sunt oameni sinceri.
Şi ştiţi care e, în formulă mai puţin parlamentară,— adică într’o formulă pe care n'ar putea-o glăsui gura parfumată a unui prinţ român nevoit de soartă să fie şi senator — ştiţi care ar fi miezul luptei ? El s’ar rezuma in următorul scurt dialog:
—	Aţi furat !
—	N’am furat.
—	Dece să luaţi numai D-v. ?
—	Dar, n’am voit să luăm aşa de mult.
Şi cetăţenii tresar aprinşi în adâncul conştiinţei lor cetăţeneşti : sunt în luptă principiile politice şi (vai!) interesele ţării. — t. —
CEL MAI NOU CURS UNIVERSITAR e cel de istoria artei pe cari îl va face d-1 Tzigara-Samurcaş. El s’a şi deschis în ultima sâmbătă a lui noembre. Cel mai stăruitor decorativ dintre miniştri, d-1 C. C. Arion, a ţinut să aziste — alături de alţi invitaţi — la această primă lecţie pe care o prezida însuş rectorul Universităţii noastre. In sală erau şi studenţi. Pentru ei — nu ne îndoim — a vorbit noul profesor. O-sa a adus elogii lui Odobescu al cărui singur moştenitor legitim ne-a asigurat că este; a recunoscut că un curs de istoria artei este foarte greu de făcut, mai ales la o şcoală specială cum ar vrea să fie cea de belle-arte (elevii domnului Tzigara o pot atesta oricând), — şi s’a scuzat prin aceasta de faptul că catedra D-sale e suplinită de un student A arătat că istoria artelor e superioară tuturor ştiinţelor şi disciplinelor din lume; că istoria e... istorie; că filosofia nu are utilitate socială — ş. a.; a definit însfârşit arta ca o putinţă, lăsându-ne să credem despre istoria ei ce vom voi. La urmă, rectorul, d-1 Pangratti, mişcat de cuvântarea d-lui Tzigara, a adus elogii. .. M. S. Regelui, rugând pe conferenţiar ca pe viitor să arate mai multe poze. Noul profesor nu a răspuns, dar toată lumea a plecat convinsă
şi mulţumită că aşa va fi...... Şi aşâ a intrat d-1 Tzigara
la Universitate. De fapt a intrat pe poarta din dos. Iată de
ce : anul trecut, Ministerul instrucţiunii a întrebat Universitatea dacă nu are nevoe de o catedră de istoria artei. Gândindu-se probabil la d-1 Tzigara, la care se gândeâ şi ministrul, profesorii au răspuns că nu le trebue aşâ... catedră. Lucrurile erau aci, când, în toamnă, Ministerul creează bud-getar — trecând peste avizul Universităţii — catedra şi numeşte profesor suplinitor pe d-1 Tzigara. Cândva, un profesor mai vechiu era de părere că cu ouă roşii nu se poate luâ o catedră universitară; astăzi, într’o minunată consequ-enţă, d-sa azistă la lecţiunea de deschidere a unui curs creat pieziş, şi e foarte împăcat în conştiinţă. Pentru că vedeţi, Domnul Tzigara e între altele primul amănunt al regenerării universităţilor. — V. —
VERSURI PATRIOTICE.—„Fericiţi cei care nu flămânzesc şi nu însetoşează după lucruri nouă, căci aceia fiii Mediocrităţii se vor chemă". Aceasta ar fi cea dintâi fericire pe care un Messia modern ar rosli-o după muntele Inepţiei contimporane.
E îngrozitor să te gândeşti la uşurinţa, la graba, la beatitudinea cu care atâţia iau pana în mână pentru ca să scrie; şijtotuşi se cuvine să fericeşti pe oamenii aceştia care n’au fost ursiţi să ştie ce înseamnă să fii . chinuit de Demonul acela nemilos al lucrurilor şi formelor nouă. Oamenii aceştia, vor urină să scrie mulţumiţi, versuri ca cele de mai Ia vale, apărute zilele acestea într’un ziar cu sute de mii de cititori:
Simt şapte luştrii astăzi... Din gloanţele păgâne Aţi făurit eroic coroana de oţel —
Ne-aji dat o ţară mândră iar patriei române l-aţi luminai cărarea spre un albastru ţel.
Istoria ne spune să vă cinstim slăvirea Şi azi, din noaptea vremii, vă desgropăm mărirea Şi vă slăvim, eroi, —
Căci voi ne-aţi dat lumina de astăzi, libertatea,...
Versurile acestea mi-aduc aminte de o întâmplare sfâşietor de penibilă petrecută acum câţiva ani în mausoleul capelei româneşti din Plevna. Unul dintre veteranii români care vizitau capela, luă tidva unui biet dorobanţ şi într’un avânt extatic o întinse celor de faţă ca s’o sărute... A fost un gest nenorocit, căci nimeni nu s’a găsit aşa de patriot.
Noi nu vom fi aşa de exigenţi cu autorul versurilor de mai sus; ci ne vom mulţumi numai să-i amintim de vorbele unui mare desmoştenit de patrie, care a scris totuşi Cei doui grenadiri şi care spune că nu-i decât un pas dcla sublim la ridicul.— Z. Z. —
TEATRUL ROMÂNESC ÎN ARDEAL. — In urma articolului din no. 4 al Revistei noastre, semnat de d. Emil Isac: Lipsa unui teatru românesc in Transilvania, un „vechiu membru" al Societăţii de teatru în Ardeal, se socoteşte „dator cu explicări cititorilor revistei noastre şi numai pentru aceştia scrie rândurile ce urmează", în Gazeta Transilvaniei din Braşov:	ă
1.	Societatea teatrală română din Ungaria s’a înfiinţat din partea entuziaştilor noştri, în anul 1871. Părintele ei a fost Iosif Vulcan, care in împrejurările ştiute, a făcut ce-a putut, pentru acest făt al sufletului său.
2.	Societatea până la transformarea statutelor n'a putut lucră absolut de loc mai mult, decât a lucrat. Chiar şi aşâ alăturea de vechile statute, prin activitatea inaugurată, depăşise sfera paragrafilor stajtutari, încă dela adunarea generală ţinută în Bistriţa.
NOUA REVISTA ROMANA
95
3.	Numai dela adunarea generală extraordinară, ţinută anul trecut in Braşov şi numai graţie stăruinţelor d-lui Dr. Ion Mihu, prin adăugirea a doi paragraii noui, societatea are de acum dreptul să subvenţioneze trupe teatrale ambulante. Insă chiar de-ar ii avui acest drept, ea nu putea să ajute până acum nici o trupă, căci n’aveâ paralele trebuitoare.
4.	Tocmai din consideraţiuni economice, societatea a abandonat deocamdată gândul de a zidi un teatru stabil. Băgând banii în ziduri, ar trebui să aşteptăm încă o jumătate de veac, pentru a adună banii, din care să se asigure existenţa trupei româneşti ambulante, pe care dorim s’o subvenţionăm în viitorul cel mai apropiat.
5.	Averea societăţii teatrale nu este 2—3 sute de mii, ci cu sfârşitul lui Iunie 1911 ea a atins cifra de 528.837 cor. Din procentele acestor bani „nu se plătesc funcţionarii (!) şi multele hârtii ce se uzează* ci se plătesc: a) Directorul artistic, d-nul Aurel Bănuţ; b) Trei burse pentru tineri de talent, apreciaţi de oameni competenţi (profesori şi public din străinătate); au fost ajutaţi ca să-şi .poată desăvârşi studiile artistice o serie de tineri de valoare; c) S’au dat ajutoare compozitorilor Dr. Tiberiu Brediceanu şi Ion Yidu;
d)	S’au tipărit şi premial atâtea piese teatrale originale şi traduceri; e) Numai pentru lurneurile artistice ale lui Z. Bârsan, societatea a dat o frumuşică sumă de bani.
0. Societatea a tânjit odinioară. Lucru necontestabil, însă'
care se explică prin atâtea ş’atâtea cauze. Este însă netăgăduit şi trebue să iie cineva|orb sau lipsit de bunăcredinţă, ca să nu admită, că în cei câţiva ani din urmă societatea a luat un avânt îmbucurător. D-nul Aurel Bănuţ a cutreerat întreaga ţară înscriind membrii şi deşteptând prin scris şi cuvânt interesul pentru societate, iar energicul preşedinte, d-nul Dr. loan Mihu, a tras cu linii binemarcale drumul, pe care mexgâud, societatea va înfăptui in curând idealul său de mult aşteptat. In ultimul său discurs documentat d-nul Mihu fixează cel târziu anul 1920 (al cincizecilea dela întemeierea societăţii) când graţie puterilor sale materiale şi morale, „fondul de teatru* va putea subvenţionâ o trupă naţională ambulantă, conslătătoare din 12—15 artişti de profesiune.
In vederea acestui ideal, toţi Românii buni şi cu sincer entuziasm pentru înaintarea noastră reală, au grăbit să se înscrie membrii ai tovărăşiei. Cifra lor se urcă azi la 1200 de oameni*.
ULTIMUL CUVÂNT IN CHESTIUNEA D-LUI PÂRVAN — La
graţioasa scrisoare a d-lui Pârvan, care pune într’o lumină atât de viuâ întreaga d-sale fiinţă, nu am nimic de răspuns.
Unui om lipsit de simţul probităţii ştiinţifice şi al lealităţii iu discuţiune, i se întoarce spatele şi atâta tot.
—D. N. Burileanu—.
REVISTA REVISTELOR
De-un interes hotărâtor sejprezintă studiul|pe care îl|în-cepe savantul nostru istoric d. A. 1). Xcnopol în Ţara Nouă (nr. 2): Starea Românilor in cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti. Intr’adevăr:
„Cercetarea slărei în care cucerirea maghiară a lăsat pe Români în cele dintâi veacuri ale supunerii ţărilor de peste munţi de Unguri are o îndoită însemnătate: întâiu fiindcă ne arată că această stare erâ mult mai bună în vremurile mai vechi decât mai târziu şi ne va lămuri asupra pricine-lor decăderei Românilor dela starea de popor la aceea de robi înjosiţi; al doilea pentrucă ne dă la mână unul din cele mai puternice argumente în sprijinul Românilor în vechea lor patrie.... lntr’adevăr, poporul român de peste munţi ajunge cu timpul a pierde o sumă de drepturi pe care le aveâ mai înainte. EI merge decăzând din ce în ce, din o stare înfloritoare în una tot mai degradată. Este deci firesc de a admite că pe cât ne vom urcă indărăt in timp, cu atât pozifia Românilor va fi fost mai bună, de oarece o găsim cu atât mai rea, cu cât ne coborâm“.—
I). G. Murnu continuă cu frumoasele sale traduceri din Odisea.— Foarte preţioase pentru orice vreme sunt răspunsurile pe cari le dă d. Nicolae Xenopol, întrebărei pe care orice om luminat nu poate să o arunce cu nepăsare : „Există vre-o cauză de un eventual conflict între noi şi vecinii noş-trii Bulgari ?“, sau, „avem motive de a crede că un asemenea conflict s’ar putea produce în mod fatal atunci când s’ar redeschide aşa zisa „chestie a Orientului* ? Sunt cifre şi judecăţi în acest articol pe cari orice Român ar trebui să le ' aibe în minte; în acest scop articolul ar putea fi răspândit în cercuri cât mai largi.—Revista se închee cu o bogată „Cronică informativă*.
Ce mare adevăr cutează să-l spue d.Densuşianu în ultimul nr din Vieaţa Nouă! Şi ce temeritate pentru vremile noastre de naţiolialism laş şi bolnav de o presbiţie precoce, e când
te apuci să faci procesul generosităţiii româneşti fafă de universitate:	■
„Aţi aruncat vre-odată ochii pe lista donatorilor Univer-sităţei noastre? Nu veţi găsi nici un nume dintre acelea care se văd zilnic prin „carnetele mondene* ori îşi plimbă nobleţea dela Sinaia la Biarritz. Aristocraţia română şi Universitatea sunt cuvinte care nu se pot apropia — sînt ca apa şi untdelemnul, — pentru că ce ar lega suflete deprinse să se desfăteze la focurile diamantelor şi parfumurile serelor de un loc unde se vede numai lemnul aspru al băncilor şi catedrelor ori se vorbeşte altfel decât la baluri ?...
Ciudat, nu-i aşa ? Intr’o ţară unde toţi înalţă glasul la anumite prilejuri ca să spună că sînt cu tot sufletul pentru înaintarea culturală, că sînt gata pentru orice sacrificii, iată că dela rolul lor lipsesc tocmai cei care ar putea — şi fără sacrificii — să contribue la o operă bună, la înzestrarea unei instituţiuni care luptă şi va lupta încă mult timp cu neajunsuri care o împiedecă să-şi ia avântul din alte părţi. Dar ceva şi mai ciudat: se strigă mereu — în frunte cu naţionaliştii — împotriva unor streini, li se dau fel de fel de epitete, şi tocmai dela aceşti streini se primesc donaţi-uni — nu au fost şi nu mai sânt bursieri la Universitate care şi-au făcut cariera cu dărnicia acestor streini şi totuşi la unele ocasii îşi bat pieptul în numele românismului? Deschideţi de curiositate Analele Academiei; veţi vedea acolo că Academia foloseşte un fond dăruit de un strein — Neuschotz — şi totuş aceeaş Academie face paradă de naţionalism — n’a consimţit odată ca numele unui „strein" să figureze nici măcar în prefaţa unei lucrări tipărite de ea. Care vă este atunci, domnilor naţionalişti dela Universitate şi Academie, logica şi morala ? In faţa aurului se se vede că le uitaţi.
Intr’o ţară adevărat cultă oamenii se judecă după inten ţiile lor bune, după partea pe care o aduc la înaintarea
9.6
NOUA REVISTA ROMANA
obştească, indiferent de actul lor de naştere. Am crezul şi voi crede totdeauna că in Ioc de zece trântori români mai bine o albină streinii. De aceea pentru mine acei streini care se arată cum nu se arată, aţâţi Români preţuesc mai mult şi merită stimă Iară reserve." —	'
. Cuvinte drepte la Cronică asupra chipului cum înţeleg unii scriitori lipsiţi de scrupule să „traducă* pe bieţii autori străini ce le cad în mână. Cuvintele sunt îndreptate d-lui ,Y. Davidescu care ne-a dat deunăzi o „traducere* din Th. Gautier: Arria Marcella; sau - adăogăm noi — iarăşi o „traducere*, scandaloasă de astădată, a prozei lui Villiers de risle-Adam în „Ribl. p. toţi*.
Trebue să ne bucurhm în adevăr că Uustraţiunea Română Tace progrese însemnate. Fără îndoială că fotografiile pe care le dă nu sunt întotdeauna de cea mai proaspătă actualitate; şi fără îndoială că ele nu prezintă toate acelaş in-reres. Dar toate acestea, scuzate în parte de tendinţa revistei de a se ţine in cadrul strict — şi aşâ de sărac — al vieţei româneşti, se compensează prin îngrijirea deosebită a clişeelor şi prin încercarea de a li bună, a literaturii ce publică. Ilnslraţiunea începuse rău cu versurile lui Cridim; astăzi, ea are dacă nu altceva, cel puţin nume mai cunoscute ; mâne, dacă va li o literatură în ţara românească, suntem siguri că Ilustraţia va şti să o dea. In ultimul ei număr revista aduce o poezie a d-lui Minulescu. Dar dacă e frumoasă, poezia nu e pentrucă a inspirat-o ciudatul .lehan Rictus. liste o inspiraţie fără îndoială; dar ea trebue căutată mult mai aproape, in sonetul pe care Baudflaire îl cântă Trecătoarei.
Reviita politică şi literarii Românul sa simţit datoare să reapară şi ea, odată cu apariţia atâtora. Şi apare cu numele d-lui Victor liftimiu — de trei ori repetat pe copertă! Linguşirea aceasta adusă gustului public din zilele noastre din partea unei reviste pare are de conducător pe d. Caion, răzvrătitul neînţeles şi dârz de tristă amintire, ne arată mai bine ca orice altceva cum îmblânzesc aiiii scmeţia şi nebunia eroică a tinereţii, lntr'adevăr, să lupţi la tinereţe împotriva unui Caragiale, pentru ca mai târziu să aplauzi la un loc cu gloata, arta ieftină şi trecătoare a unui abil ri-mailleur, iată ce e cu desăvârşire trist, trist şi umilitor.— In restul revistei se face propagandă păpistăşească şi reacţionară când se vorbeşte de uesbinarea bisericilor sau de cartea contelui Leon de Montesquiou: le realisme de Jio-nald. — Trei rânduri drepte în „notiţele critice* semnate ,Y. Carabulea, cu privire la dragostele oficialităţii noastre cu scriitorii: „Ga întotdeauna, şi de data aceasta, socotim amestecul statului în literatură, ca un mare rău*. .
Henri Coupin e cunoscut ca un minunai povestitor şi vulgarizator al ştiinţelor naturale. Aproape în fiecare an el dă la iveală o adunare a articolelor sale foarte instructive şi plăcute.
In no ultim din vechea şi excelenta revistă de-vulgarizarea a ştiinţelor: La Nature, el ne vorbeşte de insectele cari digerează pe dinafară Sunt larvele unor coleoptere acvatice: Diticul. Kle n’au gură şi nici stomac. Au doar nişte colţi cari se termină în vârf cu două găurele. Colţii aceştia ii vâră în pradă, depildă într’un peşte, şi varsă prin ei un lichid digestiv care transformă pe dală toate organele victimei, glande, muşchi, într’o zeamă susceptibilă de a li suplă. Xu rămâne din bietul peştişor decât pielea şi oasele. Ceva mai mult: odată cu acel lichid digestiv, larva mai injectează şi un venin, care paralizează şi o ajută astfel să răpună li-ghioni cu mult mai mari decât ea.
n
EFIENTO
S’a înfiinţat în Bucureşti, o Societate Română de automobile, cu un capital social de un milion Iei, prima emisiune fiind de 700.000 lei.
Consiliul de administraţie se compune din : Preşedinte Prinţul Q. V. Bibescu; Vice preşedinte Ing. Or. Qreceanu; Administratori delegaţi I. D. Protopopescu şi G. O. Ioan. Membrii.- Dem. D. Bragadiru,' Şt. Qaillac, N. Titulescu, Horaţiu Niculescu, N. D. Protopopescu, Victor lonescu, I. Geblescu, Radu Costinescu, C. Lăzărăscu, I. Costacopol, Ing. P. N. Panaitescu. Director. Ing. C. Quintescu
Un profesor de literatură engleză scrie cuvinte înflăcărate asupra literaturei ruseşti. De romancierii ruşi spune că sunt „cei mai mari realişti pe care istoria romanului i-a cunoscut vreodată*.
Sunt cinci scriitori ruşi cari vor ocupa loc în literatura universală : Puşchin, Gogol, Turgeniev, Dostoiewski şi Tolstoi. De Turgheniev spune: „Cu el, arta literară rusă şi-a atins apogeul ca şi arta roma-4 nului modern. El e singurul Rus care a dovedit un geniu real al construcţiei şi e probabil că niciodată, în nici o limbă, romanele n’au arătat frumuseţea impecabilă a formei şi a construcţiei atinsă de el. Din scriitorii zilei, înftâcăratul profesor american, alege pe Andreiev ca fiind „omul cel mai demn de atenţiune, artistul cel inai bine înzestrat ca toţi*.
Se miră mult Suedezii că nu s’a găsit până acum cu cale să se ofere premiul Nobel marelui lor scriitor Strindberg. O explicaţie ar fi şi aceasta: bătrânul scriitor prea s’a îmbogăţit! De curând, a vândut dreptul publicării întregei sale opere — vre-o sută da volume — pe un sfert de milion. Pe lângă asta, mulţimea admiratorilor săi, scandinavi şi străini, adună mereu la fonduri considerabile cu care să mângâie pe scriitor de premiul care nu-1 obţine.
Se mai plâng Suedezii că literatura lor naţională e inecată de valul cotropitor al traducerilor proaste, după romane străine şi mai proaste şi cari apar în biblioteci de câţiva gologani. Ele se desfac în 50-60 mii exemplare şi ameninţă serios literatura originală a neamului.—
Un fost magistrat german scrie într’o revistă un studiu comparativ asupra legislaţiei franceze şi germane în materie de moravuri.—Ajunge la concluzia câ „libertatea moravurilor, departe de a da naştere corupţiei, a împiedicat pe Francezi să cadă în hipocrizia care caracterizează naţiunile germanice*.
— la Bibliographie de ta France, publicaţia oficială care ţine regulat în curent cu apariţia tuturor volumelor ce apar in Franţa, pe editori, pe amatori, a împlinit de curând o sută de aiţi dela apariţie. Cu acest prilej ea publică statistici preţioase. Aşa, numărul cărţilor a ajuns, dela 5442 câte au apărut în 1812, la 12.615 apărute in 1910. Cifra ultimă nu e cea mai mare. Cea mai mare e cea de 14.849 cărţi câte au apărut în 1889. De 28 de ori a fost întrecută cifra ultimului an în acest răstimp de un veac. — Periodicele s’au înmulţit dela 601 câte erau in 1858, la peste 900 în anul 1910. Producţia stampelor a -scăzut: 568 în 1813, 534 în 1910; musica şi-a mărit producţia dela 231 la 5767.-
Strălucitul poet francez Jean Richepin, ţine la ateneul din Bucureşti patru conferinţe: una la 12 Decembrie asupra legendei napoleoniene; a doua la 15 Dec. asupra faimoasei şi revoluţionarei sale opere la Chanson des Queux,- a treia Ia 18 Dec. asupra altei opere a sale la Mer; şi insfârşit la 19 Dec. asupra lui Tolstoi.
Poetul e şi un strălucit vorbitor, ceea ce va îndemna pe toţi prie-etenii limbei şi geniului francez, a-1 asculta.
—- De scumpetea traiului se plânge toată lumea nu numai noi. In Statele Unite lupta împotriva trusturilor n’a îmbunăţăţit de fel soarta consumatorilor ; viaţa devine din ce în ce mai scumpă. Depe un an pe altul, din 1909-1910, ministerul comerţului de acolo constată scumpirea a 148 articole dintr’o sumă de 257. Lemnul de construcţie s’a scumpit cu 10.7°/o, legumele cu 7.5% etc, într’un an numai.— In 20 de ani (1890-1910) materiile prime s’au scumpit cu 39°/o; mărfurile lucrate cu 29% şi suma a unor 257 articole diverse cu 31%.
Numărul total al evreilor se socoteşte astăzi cu ! 1.500.000, din care partea cea mare (aproape zece milioane) trăieşte în Europa. A-inerica are. 1.800.000, Azia 500.000. Africa peste 300.000, Australia vre-o 17.000. Cei mai mulţi se găsesc în Rusia, care are peste cinci milioane, Austria 1.200.000, apoi Ungaria cu 851.000, Qermania
600.000,	Turcia europeană 280.000, România 230.000, Anglia 106.000;. Franţa 100.000, Italia 52.000. intre centrele mari ale lumii stă in fruntea tuturora oraşul Newyork cu peste un milion de evrei, apoi Varşovia cu 200.000, Budapesta cu 186.000, Londra 146.000, Viena cu
140.000,	Berlinul 98.000, Parisul 70.000, Constantinopolul 65.000, Je-rusalimul 53 000, Bucureştii 40.000.