NO
' ABONAMENTUL:
In RomAnia un an (48 NUMERE). 10 lei
,, şease luni.6 „
In toate ţftrile uni unei poştale un an 12,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA B .icurcştî, Calea Victoriei 6a. Pasagiu No. 3 Dl RECŢIA : Bucureşti, B~dul Ferdinand 55 TELEFON 8/66
UA REVISTA
ROM AN A
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICA	'
Director: C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti.
■ UN NUMĂR;
25 liani
Se găseşte cu numărul la principal le librării şi Ia depozitarii de din (ară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
No. 5.
DUMINICĂ, 27 NOEMBRIE IQ1
Voi. XI
NOUTĂŢI
Revizuirea Constituţiei.
Revizuirea Constituţiei s'a impus, aşa că a trecut timpul discuţiunci necesitatei sale. Acum nu mai poate fi vorba de cât de realizarea cât mai neîntârziată a reformei şi de împrejurările care ar facilitâ sau s’ar opune traducerei sale în fapt.
împrejurarea favorabilă revizuirei este necontestat acţiunea paralelă a celor două partide : liberal şi conservator-democrat precum defavorabilă este opunerea guvernului actual.
Ideea unei apropieri între guvern şi partidul conserva-tor-democrat pentru ca împreună să înfăptuiască marea reformă e puţin serioasă, întru cât nu e împărtăşită de toţi membri guvernului, neconvenind în general partidului conservator, şi fiind enunţată mai mult ca măsură politică pentru a izola pe conservatori-democraţi de liberali, cari cu forte unite ar puteâ desăvârşi revizuirea în dauna intereselor politice ale partidului de la guvern precum şi a intereselor materiale ale conservatismului.
Ţ’Ast-fel liind, această idee nu a prins şi e necesar să nu poată prinde, căci o conlucrare a conscrvatorilor-democraţi cu guvernul, dacă ar da putinţa revizuirii, în schimb aceasta ar perde din caracterul ei democratic.
Ci dimpotrivă, o conlucrare a conservatorilor-democraţi cu liberalii pe lângă că ar accentuâ nota democratică a reformei, — ceeace e cu totul necesar în actuala stare de lucruri,—dar în acelaş timp, din controlul reciproc şi discu-ţiunile care ar urmă va puteâ isvorâ sistemul propriu împrejurărilor.
Chestiunea dar neputând fi privită decât din punctul de vedere al progresului, care în situaŢiunea de fată nu se poate concepe decât în sens democratic, un acord iar nu o simplă acţiune paralelă între partidul liberal şi cel con-servator-democrat se impune pentru înfăptuirea reformei electorale şi a celorlalte modificări care trebuesc făcute Constituţiei.
Incontestabil că se vor ivi dificultăţi şi aceasta din cauza punctului de vedere întru câtva deosebit pe care ’l are fiecare din aceste partide: partidul liberal fiind pentru un colegiu unic cu baza ştiinţă de carte şi cu reprezintarea minorităţilor, iar cons.-democraţii admiţând numai unificarea celor două colegii (col. l-iu şi 11-lea) şi lărgirea celui de al treilea. Deasemenea conservatorii-democraţi fiind pentru introducerea contenciosului administrativ în constituţie, pe când liberalii au desfiinţat acest contencios. Apoi s’ar mai puteâ ivi discuţiuni în ceeace priveşte expropierea pentru utilitate socială pe care vor să o introducă liberalii.
Dificultăţile însă nu sunt atât de serioase ca să facă cu neputinţă acordul. Partidul cons.-democrat urinează să corespundă rolului său viilor care nu va puteâ fi de cât democratic; o lărgire de vederi în sensul colegiului unic fiindu’i necesară sieşi şi progresului general al ţării. De această părere sânt dealtfel atâtea elemente de seamă din partid. In chestia intrqducerei Contenciosului Administrativ în Constituţie se poate găsi modalitatea Ia care să adereze şi partidul liberal, care în ce priveşte tramvaele comunale a putut găsi ocazia să’i înţeleagă necesitatea. Expropierea este apoi admisă şi în ţări cu regim conservator ca trebuincioasă desvoltării econoinico-sociale, aşa că va puteâ fi admisă şi de partidul cons. democrat.
In afară tte aceasta, numai din discuţiunile care vor urma pe acest temeiu se vor putea limpezi situaţiunile, mulţu-
mindu-se nevoile generale ale tărei. Nu e bine ca un singur partid să înfăptuiască o reformă fundamentală ca aceasta, o punere de acord a câtor mai multe interese fiind necesară, abstracţie făcând bine-înţeles de acele interese care reprezintate printr’un partid se pun împotriva celor generale.	‘
Se mai obiectează insă: există un dezacord grav intre cons. democraţi şl liberali pe tema venirei la putere, căci liberalii pretind că după actualul guvern ei sunt singurii indicaţi să formeze guvernul. Fiind vorba însă de data aceasta de reforme care es din cadrul comun, de reforme ideale, se impune şi oare-care idealism făcându-se abstracţiune de venirea la putere. Şi apoi cu ideia acordului s’ar împăca totul, căci prin acord ambele partide vor veni le putere, prin forţa împrejurărilor hotărându-se de data aceasta care vor fi partidele de guvernământ in viitor.— AT. Ştefânescu-Iacint
0 nouă „presă independentă11.
Vineri, 18 Noembrie, d, lorga a desfăşurat la Ateneu, în-tr’o scurtă conferinţă, ideile d-sale asupra presei. Era o seară de inspiraţie fericită şi verva d-lui lorga s’a cheltuit scânteietoare în dialoguri cu personagii imaginare. Conferenţiarul a deosebit în presa actuală o independenţă aparentă, care se apleacă după cum bate vântul şi la dreapta şi la stânga, şi are toate nuanţele după vremuri şi oameni, fără ca vreo nuanţă să’i fie specifică şi constantă; o independenţă de aparat înregistrator, care înscrie şi ce zice o parte, şi ce zice cealaltă şi mai cu seamă caută să trăiască departe de orice câmp de controversă ; în fine o independenţă ursuză şi bătăioasă, care atacă fără preferinţă şi cu dezinvoltură pe orice erou al răutăţii şi prostiei omeneşti.
Acestea există.
D. lorga vrea să întemeieze o nouă presă a căreia activitate independentă să poată fi calificată ca şi independenţa judecătorului faţă de litiganţii ce-i vin înainte.
Această presă ar fi ca un arbitru peste fapte şi oamenŢ pronunţând, pe cât e omeneşte cu putinţă, verdictul unei raţiuni absolut nepărtinitoare.
Frumoasă concepţie! „Lumina1*: aceasta ar fi mult aşteptata lumină ce desvălue pretutindeni adevărul, pătrunzând până în cele inai umbrite ascunzişuri ale lucrurilor ca să ni le prezinte aşa cum sunt în realitatea lor profundă.
Dar...
Nu vrem să şicănăm pe d. lorga aducând argumente ad hominem spre a dovedi că personalitatea d-sale acaparatoare şi egocentrică până la divinizarea de sine însuşi, nu poate avea obiectivitatea necesară unui judecător; observăm numai, ca chestie de principiu, că o presă de luptă, ce are drept măsură un, ideal făurit de ea insăşi şi nu o condică impersonală de legi gata făcute, o presă de partid, ce are prin aceasta chiar toate păcatele presei de partid oricât de ideale ar fi interesele pe care le-ar susţine, o asemenea presă nu poate pretinde decât rolul de litigant onest şi nu de judecător imparţial.
Ca luptător poţi să te lauzi singur, să-ţi faci cortegii de triumf pe uliţi, să crezi că numai prin gura ta grăieşte Adevărul şi Dreptatea, să loveşti în dreapta şi’n stânga spre a-ţi face drum spre isbândă; ca judecător trebue însă să taci, să asculţi, să cugeţi singur şi să dispari din hotărâre, lăsând să se audă numai glasul dreptăţii curate, fără pasiune, fără preferinţe, fără nici un folos personal.
Noua „presă independentă** să nu fie cumva numai o presă de temperament. —C.—
66
NOUA REVISTA ROMANA
CEŞTI UNI CULTURALE
MERSUL FACULTĂŢEI NOASTRE DE ŞTIINŢE
PE ANUL ŞCOLAR 1910—1911
Dare de seamă, făcută cu ocazia deschiderei cursurilor, în ziua de 15 Octomvrie.
Stimaţi Colegi,	.	,
DâmnilOr Studenţi,
In urma votului D-voastră, din Ianuarie a. c., am avut cinstea să fiu confirmat Decan al Facultăţei noastre, fapt pentru care ţiu să vă mulţumesc din nou şi cu această ocaziune. Găsesc însă de a mea datorie, ca şi de data aceasta, ca şi la 15 Octomvrie 1898, când, pentru puţin timp, am avut iarăşi onoarea a fi Decan al acestei Facultăţi, să deschid cursurile noastre în mod public şi să profit de această ocaziune, pentru a arăta care a fost mersul Facultăţei noastre, în decursul anului şcolar expirat.
Cred necesar a se face astfel din mai multe puncte de vedere:	f
Mai întâi este bine, ca noi singuri chiar, să ne dăm seama despre ceeace am făcut. In urmă, e bine să se vadă, cu această ocaziune, ce a produs această Facultate, mulţumind acelora cari, în decursul anului trecut, au dat dovadă de mai multă activitate ştiinţifică.	'
Nu e rău, de asemenea, ca publicul mare, în genere indiferent dacă nu prevenit contra învăţământului superior, să fie pus în curent cu activitatea noastră şi cu rezultatele ce se obţin la această Facultate, pe fiecare an.
Este, iarăşi, un mijloc prielnic, ca, cu ocaziunea acestor întruniri, să putem formulă şi oarecare deziderate, de oarece, toate evoluând necontenit şi tot mai spre bine, în mersul omenirei, Facultăţile de Ştiinţe, cată şi ele să se resimtă, mai mult, de această evoluţiune şi să tindă a deveni, necontenit, focare de lumină, tot mâi puternice, în sânul Universităţilor.	\
Din acest punct de vedere, Facultatea noastră de Ştiinţe, pe cât lucrurile pot să meargă bine în învăţământul nostru supeiUor, a căutat să-şi menţie un loc de frunte între Colegele sale, din această Universitate.
j
Anul trecut, Domnilor Colegi, nu s’a scurs fără să nu aducă atingere Facultăţei noastre.
Ou toţii Vă reamintiţi de marea pierdere ce am întâmpinat prin încetarea din viaţă a regretatului Grigore Ştefănescu, care, timp de aproape 40 de ani, a muncit neîntrerupt cu o ardoare totdeauna juvenilă, pentru a îlace ca cunoştinţele Geologice, relative la solul ţărei noastre, să înainteze cât mai mult şi care a făcut cunoscută ţara şi din acest
punct de vedere, în mod deosebit, atât prin publi-caţiunile sale, cât şi prin comunicările numeroase, făcute sistematic la maţ toate Congresele internaţionale de Geologie.	’
El este, cum ştiţi bine, dimpreună cu Cobălcescu, premergătorul geologiei la noi şi are meritul de a fi pus baza hflrţpi noastre geologice.
Propun, Domnilor Colegi, ca un omagiu ce trebue să aducem memoriei (lustrului dispărut, ca, un comitet alcătuit, dintre D-voastră, să se pună în fruntea unor subscriei, graţie căropa bustul său să fie instalat la Facultatea de Ştiinţe, precum şi la Laboratorul de Geologie.
Tot în decursul anului trecut, |s’a retras la pensiune, unul dintre vechii profesori ai Facultăţei de Ştiinţe, D-nul Spiru Haret, retragere care a fost cu atât mai dureroasă pentru noi, cu cât D-sa, ar fi putut încă multă vreme să profeseze, la această Facultate, care i-a arătat, totdeauna, mai mult decât o colegială simpatie.	•
Sărbătorirea sa, la care am contribuit cu toţii, în ziua de 19 Maiu, anul acesta, a fost dovada pipăită, a afecţi'unei de care se bucură printre noi şi a părerei de rău de a ne fi despărţit de Domnia-Sa.
(
Sunt, Domnilor Colegi, 24 de ani, decând deschizând primul meu curs, la această Facultate, în luna lui Noembrie 1887, am cerut dela început, înfiinţarea în prima linie, a Catedrei de Chimie Agricolă şi de Chimie Teclmologică.
Mulţi, dintre Domniile Voastre, au lucrat în această direcţiune, şi sunt fericit a constata că, în fine, deşi aşa de târziu, dorinţa noastră a fost îndeplinită prin inaugurarea, în decursul acestui an şcolar, a cursului şi Laboratorului dz Chimie Techno-logică, cursul de Chimie Agricolă fiind înfiinţat deja ceva mai de mult.	'
Personalul Facultăţei noastre, afară de retragerea D-lui Spiru Hapeţ, a rămas acelaş, adăogându-se în plus numai D-nul profesor D. Bungeţeanu, cunoscut de multă vreme prin marea sa activitate depusă, ca (conferenţiar şi suplinitor, pe lângă această Facultate. In urma unei lucrări, de lungă durată şi bine apreciată de juriu, D-sa a fost recomandat a fi numit ca profesor, în primăvara acestui an, pentru catedra de Fizică (Greutate, Căldură şi Electricitate).
S’a mai numit D-nul Dr. N. Diinuil/t, ca profesor şuplinitor de Chimie technologică şi D-nii S. Sanţelevici şi C. Stâtescu, ca conferenţiari, primul de Matematici şi al doilea de Fizică.
Pe lângă aceste trei persoane, care sunt la pragul Facultăţei noastre, ţin a semnala, în (mod cu totul deosebit ,şi a âduce mulţumiri publice, cu această ocaziune, tânărului şi inimosului specialist, D-nul docent Tr. Lalescu, care, în decursul anului trecut, a făcut un serios curs de Ecuaţiuni integrale, special pentru Licenţiaţii secţiunei de St. Matematice, ai acestei Facultăţi,	,
NOUA REVISTA ROMANA
67
In aceiaşi ordine de idei, voiu reaminti cursul D-lui docent, Dr. Adr. Ostrogovich, care a făcut, în mod foarte desvoltat, partea de Chimie organică, relativă la chestiunea generală şi mai la ordinea zilei, a funcţiunilor cu Azot. Notez, că acest curs se face în astfel de bune condiţiuni încă dela 1903.
Trebue să menţionez, cu atât mai mare plăcere, aceste lăudabile sforţări şi sacrificii făcute, cu cât, prin aceste cursuri speciale, ale acestor tineri şi valoroşi specialişti, s’a pus, de fapt, baza viitoarelor cursuri speciale, pentru doctorat, pe cari le-am cerut, anul acesta, prin noul nostru proect de organizaţie a Fadulţăţei, şi a cărui aprobare! o aşteptăm de atâta timp.	■
Menţionez, în acelaş timp, încercarea lăudabilă a D-lui Ing. Chimist Gr. Gane, de a face un curs de Chimie, relativ la Petroleu în genere şi la cel românesc în special.
Nu am nevodie a mai insista prea mult, cu această ocaziune, că uşile Facultăţei noastre, sunt larg deschise tinerilor cu energie, cari doresc a se manifestă pe această cale frumoasă a cercetărilor ştiinţifice.	f
Ţin, de asemenea, să adaog că în decursul anului trecut şi anume la 9 Decemvrie 1910, a trecut ,cu un deosebit succes, examenul de docenţă D-nul Dr. M. Reinhard, care ocupă locul de şef de lucrări pe lângă Laboratorul de Mineralogie şi Pe-trografie.	-
Lucrarea D-lui Reinhard, asupra: Schisturilor cristaline din munţii Făgăraşului, Clima romană, face cinste Facultăţei noastre şi a fost foarte bine primită de lumea ştiinţifică.
Avem numai părerea de rău a constată că distinsul nostru docent a părăsit—să sperăm pentru câtva timp numai—Universitatea noastră, fiind însărcinat cu o misiune specială, relativ la Zăcămintele de petrol din India, de oarece plecarea sa e o adevărată pierdere pentru Facultate.
!
Nici o altă îmbunătăţire nu a avut loc, la Facultatea noastră, dar nu mă pot opri d!e a aduce mulţumirile noastre, guvernului, pentru sumele destinate spre a se începe zidirea Institutelor nodstre de cultură superioară. E trist a constată cum, case destinate locuinţei şi absolut improprii pentru laboratoriile ce conţin, au fost improvizate, adesea însă cu foarte mari cheltueli, pentru scopuri la cari nu pot totuşi răspunde.	'	I '
E demn de semnalat, insuficienţa, în general, a acestor instalaţiuni şi chiar primejdia în care se află unia, tare lucrează în încăperi ce abiâ mai stau în picioare.	\
E şi mai trist a constată, că studenţii noştri aleargă zilnic, în cele 4 puncte cardinale ale oraşului, pentru a găsi 'diferitele noastre laboratorii, cheltuind bani şi consumând timp şi energie, ce ar putea fi întrebuinţate cu mult mai bine; Chiar zilele acestea am aflat, spre maTea mea părere de rău, că colegi de
ai noştri, nu pot primi studenţi pentru a-şi pregăti teza de doctorat, de oarece insuficienţa localului nu le permite aceasta.
Să sperăm că această epocă, care nu este nici spre cinstea, nici spre întărirea şi buna îndrumare, a învăţământului nostru superior ,va încetă cât mai curând şi laboratoarele noastre .modest dar complect instalate,—sperăm—vor îndeplini misiunea lor, culturală şi naţională, în acelaşi timp, la care au datoria a contribui.	!
Mulţumim,de asemenea, guvernului că s'a gândit, în fine,a mai ridică apuntamentele profesorilor până la suma de 800 lei lunar, pentru care a trebuit 26 de ani, căci nu uit că la 1885, numit pentru întâia oară la Universitate, primeam în mână numai 413,50 lei.	'	!
Veţi înţelege uşor ,şi o spun aceasta pentru ca să se a|udă mai departe, că în astfel de condiţiuni, eră un mare merit nu să ajungi profesor la Universităţile noastre, dar să te poţi menţine în urmă, cu demnitate, într’un mediu, mai ales, în care vieaţa e aşâ de scumpă, ca la noi.	i
Nu ştiu de vor înţelege, vre-odată, acei ce trebue să cunoască aceste detalii, câte energii s’au pierdut, din această cauză inutil, câte inteligenţe s’au rătăcit, în alte direcţiuni, câte descuragieri au închis cariera la mulţi, ce puteau să producă ceva, şi ce mare ' merit au aceia care au putut rezistă, învinge dificultăţile şi urmărind cu hotărîre idealul lor, să mai producă totuşi, în astfel de condiţiuni, ceva nou în ştiinţă.	'
Dacă societatea română doreşte ca Universităţile noastre să fie adevărate focare de lumină, va trebui nu numai să ia toate măsurile necesare, ceeace adesea ori nu se face, pentru ca cei ce năzuesc a deveni profesori Universitari să întrunească, în mod absolut desăvârşit, toate condiţiunile unei bune pregătiri, dar vaŢrebuî ca profesorul Să fie plătit, dela început, cu 1000 lei lunar.
Numai în astfel de chip, controlul din şcoală, care din nenorocire lipseşte cu totul la noi, şi conştiinţa datoriei, ce trebue săi o aibă, fiecare, în sufletul său, care din fericire creşte necontenit, va face posibil a se r ealizâ acest mare deziderat şi anume, ca, pe viitor, specialistul să rămâe legat numai de catedra sa.
Ar fi trist, ca având această ocaziune, să nu spun câteva cuvinte, relative şi la personalul tânăr, priceput şi plin de voinţă1, graţie căruia putem produce mai mult, şi a fi mai util studenţilor şi cercetărilor noastre ştiinţifice.	'
E vorba de personalul institutelor noastre şi în special de şefii de lucrăjri, plătiţi inegal şi în orice caz absolut insuficient.	■
Aceşti specialişt, Doctori în ştiinţe, unii de1 o adevărată valoare, au cel mult 300 lei lunar, în buget şi mulţi nu primeşte decât 230 lei în mână. Asistenţii, licenţiaţi şi ei, au uneia, înscrişi în Buget, numai 140 lei lunar!	•'
Cum voiţi ca aceşti oameni, faţă cu marea scum-
NOUA REVISTA ROMANA
68
pete a traiului, la noi, să poată trăi modest chiar; cum voiţi ca ei să poată avea liniştea necesară cercetărilor, care naşte numai din lipsa preocupărei nevoilor zilnice?
Să cerem dar, ca asistenţii să fie mai bine plătiţi, iar şefii de lucrări, când vor fi şi docenţi, să se bucure nu numai de o plată omenească, dar. şi de o gradaţiune oarecare, ca o înaintare meritată pe loc.
E inutil a mai adăogâ, că trebue să cerem acelaş lucru şi pentru oamenii de ştiinţă, cari, fără a fi profesori sau alipiţi învăţământului superior, fac parte, sub diferite denumiri, din Institutele noastre ştiinţifice sau de control.
Suntem cu atât mai mult datori a face aceasta, cu cât numărul acestor oameni de ştiinţă, la noi, este aşa de restrâns, şi locurile ce le stau la dispoziţie, afară Ide micul cerc al Universităţei, aşa de puţin numeroase şi acelea, încă, adesea ori ocupate de alte persoane fără de o pregătire specială.
Dr. C. I. Istrati.
Decanul Facultătei de ştiinţe dela Universitatea din Bucureşti
Ml L1TARE
CUM POT CULTIVA OFIŢERII OPINIA PUBLICĂ '
Ofiţerii francezi au înţeles că, în cadrul datorii lor, intră şi formarea unei opinii publice favorabile armatei. A te mărgini la o muncă—cât de conştiincioasă— dar care să privească numai pe soldatul activ, înseamnă după ei a te depărta de înţelesul larg şi frumos al armatei naţionale.
Şi ofiţerii francezi pun de câtăva vreme, pe lângă un avânt caracteristic rasei, şi o pricepere, şi o stăruinţă, cu care nu eram obicinuiţi, în a sădi în inimile cetăţenilor încrederea în puterea armată a Franţei.
Acei pe cari vârsta i-a trecut în cadrele de rezervă, în loc să se depărteze de cariera, pentru care şi-au jertfit partea cea mai frumoasă a vieţii, continuă să-şi facă datoria, vulgarizând, prin scrieri de tot felul, chestiuni în legătură cu serviciul militarl).
Acei pe cari împrejurările i-au vârât în lupte politice, nu-şi suprimă gradul ce le precedă numele, şi. în parlament, prin ziare, în reviste de cultură generală, ţin să contribuie cu aceeaş însufleţire la întărirea spiritului militar.
Ofiţerii activi—mai cu seamă aceştia—nu lasă publicului nimic nelămurit. In activitatea lor se vede • pasiunea ce pun în îndeplinirea cerinţelor carierii.
întâia grijă a fost să se apropie de institntori şi învăţători.
Eră îndreptăţită această grijă : dacă copilul nu aude • dela dascălul lui — de când păşeşte pragul şcoalei — cuvinte bune pentru armata ţării; dacă în sufletul lui—de când e nevinovat—nu înmugureşte avântul patriotic, fără de care o armată n’are valoare, vor fi— în cele mai multe cazuri — zadarnice sforţările ofiţerului în cazarmă.
1) Despre una din ele s'a vorbit în N. R. R., voi. IX, No. 1, 1910.
Trebuia deci să fie, în primul rând, cultivat învăţătorul. Deaceea, la începutul anului 1909, guvernul Republicei, preocupat să întărească... legătura socială, hotărî să pună în contact direct pe institutori şi ofiţeri, să apropie pe educatorii copiilor de instructorii tinerilor, să-i lege unii de alţii. Şi ordonă, ca în toate şcoalele normale din Franţa, ofiţerii din diferite garnizoane, să ţină o serie de conferinţe. Subiectele erau:
11 Datoria militară ;
2)	Armata franceză, organizaţia, scopul ei;
3)	Situaţia militară a Franţei în raport cu a puterilor străinel).
E uşor de ghicit rezultalul acestei dispoziţiuni. Nor-maliştii părăsesc acum şcoala cu conştienţa unei îndatoriri mai mult în carieră: «Institutorul prusian a fost învingătorul din 1870; are să se întâmple un nou războiu—nu dorit, dar totdeauna posibil—şi institutorul francez va şti să-şi ia revanşa2 * *).
Atât au dorit ofiţerii francezi să capete dela învăţători : o conlucrare frăţească. „Când veţi face din toţi locuitorii acestei ţâri fiinţe perfect conştiente, cu voinţă şi unite; când veţi face din această naţiune ceeace a fost odinioară naţiunea cea mai patriotică de pe glob; atunci, întreb, ce armată din Europa ori din lume ar îndrăzni să provoace la duel pe această armată uriaşă : Patria ?
Dobândiseră mult ofiţerii francezi, fără să fi obţinut însă totul. Rămăsese lumea celor mulţi, neîncrezători în patrie.
Pentru aceştia în ultimul timp, se scriu broşuri şi studii, bogate în date, cari pot alunga scepticilor—mai mult decât .consideraţiunile de ordin moral—îndoiala şi neîncrederea.
Devons-nous avoir peur de VAllemagne ?—gândul care preocupă atât de mult mândria franceză e lămurit de către un general anonim8).
«Reputaţia armatei germane e exagerată. E puternică, disciplinată, recunoaştem, dar e şi armată de paradă.
«Să vezi defilând regimente, brigăzi, divizii, cu regula şi cadenţa ce caracterizează pe Teutoni, e un spectacol feeric... impresionant!... dar ceeace frapează spiritele superficiale, nu va putea influenţa pe acei cari ştiu că războiul cere alte calităţi, decât această rigiditate, acest brio de revistă, această superficială corectitudine a defilării 1 Pe terenul de exerciţii sau în curtea cazărmii, armata germană e remarcabilă, nici una nu poate rivaliza cu ea.
„Dar nu acolo, ci afară, la câmp, se apreciază capacitatea manevrieră şi instrucţia trupelor, ca şi aptitudinea cadrelor comandamentului. Urmărind operaţiunile marelor manevre se pot judecă şefii...
„Soldatul e făcut să se bată, iar nu să distreze mulţimea—se uită adesea dincolo de Rhin acest lucru".
Generalul francez arată însuşirile fiecărui element:
„Soldatul german n’a pierdut nimic din tipul de odinioară: greoiu şi pasiv. Disciplinat la culme : se supune... atât tot; să nu-i ceri altceva, fiindcă nu e în stare: şi trebuie vecinie un şef care să-l conducă ca pe un copil
„Infanteristul francez a ştiut să se adopteze necesităţilor nouă ale războiului modern, care cere, din partea unui simplu soldat, o oarecare activitate fizică şi intelectuală, vigoare şi agerime.
„Sub-ofiţerii germani sunt mulţi, dar ţinuţi sub tutelă. Nu fac nimic din propriul lor gând.
1)	V. Paroles d’officier aux instituteurs de căp. Charles Jacob. (R. Chapelot, 1910, Paris).
2)	V. Ce qn’est l’armee de căp. Bergon (Chapelot, 1910,
Paris).
5)	O broşură editată de L’armee moderne (Paris, 1911).
NOUA REVISTA ROMANA
69
„Ofiţerul german'e brav şi fanatic. îşi iubeşte cariera, şi rî?cnnoaşte. Se depărtează, însă de ocupaţiunea lui, .intrând în miile amănunte ale vieţii de cazarmă; felul lui, în această direcţie, e o greşală: se vâră în rolul subordonaţilor şi-i anihilează. E temelia întregului edificiu. Muncitor, studiază toate chestiunile militare cari i se prezintă, le discută cu aprindere, în afară de orele de serviciu...
„Ofiţerul german trăieşte într’nn cerc cu totul restrâns. In afară de serviciul lui ignorează totul, şi nu se interesează de nimic. E loialist la exces, şi şovinist ca cel mai bun dintre pan-germanişti.
Ii lipseşte însă cu totul iniţiativa. „Şi numai din iniţiativa tuturor, dela general pânăla soldat, va veni salvarea într’un viitor conflict european... Ea e în germene în sângele oricărui Francez şi nu se aclimatizează decât cu greutate în vinele cavalerilor germani“.
„In Germanţa, generalii nu sunt nici mai tineri, nici mai bătrâni decât ai Franţei".
„Concluzia acestui studiu să nu fie decât aceea că noi putem începe fără teamă—ar trebui să adaug: cu încredere—un râzboiu cu Germania".
In public—după cum spune şi autorul—mai există o teamă: „avem o bună, şi o excelentă trupă, şefi desăvârşiţi, generali integri, dar vom fi sdrobiţi prin număr".
Hotărât să inlăture şi această îndoială, generalul francez aduce date numeroase, pe care le putem rezuma în următorul tablou:
Franţa
40.000.000 locuitori.
5.940 tineri.
240.00o[ ,in?ri .?.?>* Pentru servi-
| ciul militar.
3.120.000 oameni apţi pentru război
Diferenţa după cât se vede nu e mare—nu e de loc, am putea zice ţinând seamă că, a aşeza milioane de oameni.. pe hârtie, e uşor pentru o naţiune, dar tre-bue să-i poată îmbrăca, echipă şi hrăni, şi mai cu seamă încadra.
Imperiul n’are nici ofiţeri îndeajuns — în 1911 a uvut un deficit de 800 ofiţeri—şi nici bani cu care să întâmpine, cheltuelile războiului cari se va ridică zilnic la 27.000 000 lei.
Pe lângă acestea, „atmosfera grea şi viciată pe care o respiră în ateliere, reduce din ce în ce numărul acelor falnici ţărani pe care îi admiram odinioară în armatele imperiale... Rasa germană a început să degenereze şi natalitatea chiar descreşte"...
In privinţa armamentului: armele infanteriştilor— atât la Germani cât şi la Francezi — au aceleaşi proprietăţi balistice. Tunurile şi mitraliezile imperiului sunt inferioare.
„Germanii rezervă armatei franceze frumoase zile de victorie, findcă vor intră în joc noul element de descoperire şi recunoaştere — aeroplanele".
Adăogând câteva consideraţiuni asupra principiilor tactice de care se vor călăuzi comandanţii Germani în luptă, şi căutând să înlăture zicătoarea că armata franceză se va mobiliza mai anevoie decât cea germană—şi după ce a avut grijă să discute pe larg politica internă şi externă a imperiului, doi factori de cari atârnă mult soarta viitorului războiu—generalul francez accentuiazâ cu toată hotărârea :
„N’ayons pas peur de l'empire confâddră, parlons-lui hautement et dignement, nous le pouvons... Que nos compatriotes en soient convaincus... Leur montrer ce que sont leurs ennemis, leur donner cette confiance
Germania
Populaţia	62.000.000
Cât se recrutează | anual dintr’un <	4.200
milion de locuitori ţ Totalul recruţilor / M2 „„„ anual	ţ
Din 13contigente 3.276.000
qu’ils doivent avoir et qui ressort de tous Ies faits que nous avons exposăs, voilâ le but de cette brochure. Nous serions patriotiquement heureux de Ies avoir convaincus !“
In felul acesta—şi mi se pare cel mai prielnic procedeu—încearcă ofiţerii francezi să cultive opinia publică.
George V. Haneş
, LITERATURA
IN PREAJMA CEAHLĂULUI
6 Iulie. — Văratecul.
Ne-am deşteptat în glasul clopotului şi al toacei, de lemn. Călugăriţele ies una câte una din chilii, învesmântate în rasa neagră, lungă până ’n pământ. Păşesc mărunt, cu ochii plecaţi şi cu mătăniile sumese pe mână, —Sabia Domnului, o poartă şi’n culcare şi’n sculare.
Mănăstirea Văr&tec.
Intrăm în biserică.-Geme Casa Domnului, de lume chipuri şi porturi de toată mâna. Văratecul vara se preface în oraş; d’aia şi măicuţele îşi ţin obrazul mai subţire şi vesmintele mai cu multă cheltuială.
Lumânările ard tihnit în policandrele bogate, luminând catapeteazma cu icoanele de aur, şi zugrăveala, bine păstrată, a pereţilor. Varatecul nu e aşa de vechi, îşi are urzirea cam de pe la sfârşitul veacului al 17 ; în timpul de faţă este cea mai populată în maici şi cea mai bogată mănăstire din Moldova.
S’au rânduit slujitoarele Domnului: în strana dreaptă, cântăreţele; în cea din stânga, cititoarele; bătrânele în jilţuri, mestecă din buze, fiecare, spune slujba în gând.
Maica stareţă îşi ascultă ucenicele de pe jilţul mai ridicat. Şi cum stă cu stânga rezemată în câtja pastorală, cu mânerul scump, rasa de mătase svârle în lături ape, ape; iar când ridică dreapta, spre închinare, pe piept străluceşte, în sori mărunţi, crucea cu pietre nestimate.
Cântă maicele cu smerenie şi cucernicie în glas; iar chipul se desprinde şi mai bălan de sub comănacul cernit. Când încetează cântăreţele, încep cititoarele. Iar glasul răspicat şi vorba desluşită, ne poartă în alte lumi,
7o
NOUA REVISTĂ ROMANA
scăpătate. Ne trec pe dinainte chipuri, cu pecetia sufe-rinţii pe frunte; ne aduc în faţă pe îndurătorii omenirii. Pleacă cititoarele ochii pe psaltihia îngălbenită de vreme şi spun din viaţa martirilor, din pildele lor, spun şi din chinurile lor.
Credincioşii ascultă, îşi plimbă ochii peste icoanele împărăteşti şi li se opresc privirile pe chipul blând, pironit pe cruce. Se încruntă feţele creştinilor, se strâng pumnii şi crâşnesc dinţii, împotriva acelora cari au putut fi aşa de vrăşmaşi, cu sufletele atât de bune!... Dar de pe buzele Mântuitorului par’că se desprind în clipa asta vorbele: «Iartă-le lor Doamne, că nu ştiu ce fac!» Credincioşii pleacă frunţile şi se închină.
Am ascultat slujba până la sfârşit...
La ieşirea din biserică, cercetăm şi mormântul, unde doarme cântecul, dragostea şi durerea lui Eminescu,— Veronica Micle. Un grilaj mărunt împresoară ţărâna, sub care repauzează aceea care a îmbogăţit visurile marelui poet.
Agapia — Vale.
O fâşie albă, încondeiată pe un verde închis,—aşa duce drumul la Agapia, printre trâmbelele de munţi. In dreapta, Muncelul, chel şi gârbov, se uită mâhnit la
Mănăstirea Agapia Valcjriupă arderea din anul 1933.
vecinul din stânga, cum îşi leagănă pe spate pădurea deasă de brazi şi mesteacăni. Dela cişmeaua, cu apă rece, de sub poalele muntelui, se vede mănăstirea, ca o cetăţue, vârâtă în mijlocul brădetului.
Cu cât ne apropiem, cu atât biserica cea mare se desprinde mai mândră şi mai făloasă dintre chiliele albe, strânse împrejurul ei, ca puii la cloşcă. Iar deoparte, printre căsuţele mărunte ale maicelor, se ridică, mai răsărite, bisericuţele': Adormirea Maicei Domnului şi Sf. Ioan Bogoslovul,—amândouă de lemn şi foarte vechi, nu li s’a găsit leatul urzirii. Atâta doar se ştie că la 1821, în vremea zaverei, Sf. Ioan Bogoslovul a fost arsă de turci, şi a stat aşa în dărâmături până sub domnia lui Şuţu, când s’a milostivit Domnitorul şi a făcut-o la loc.
Mănăstirea Agapia a fost de călugări pânăla 1805, când s’a schimbat în maici prin hrisovul Domnului Alexandru Moruzi, voevodul din acele vremuri.
Păşim pragul bisericii, celei mari. O lumină vie se res-frânge de pe zugrăveala pereţilor,—spălată destul de bine în urma groaznicului foc din vara anului 1903. La agapia nu mai sânt sfiinţii pe cari îi cunoaştem, din toate bisericele: slabi, cu feţele supte şi cu ochii stinşi. Aci e altă zugrăveală, a lucrat altă mână, cu trăsături nouă, nesămuite cu cele de nainte şi nici cu cele cari au venit mai târziu. Sfinţii lui Grigorescu au trupurile rotunde, obrazul plin şi rumen, ochii vioi, dar cu multă blândeţe în ei şi cu multă bunătate. Sânt chipuri dintre noi, feţe luate din mijlocul nostru. Maestrul a zugrăvit românul, aşa cum e el: voinic şi mândru. Şi după ce i-a prins chipul pe icoană, i-a mai picat din vârful penelului ceva; i-a picat suflet, i-a dat viaţă şi i-a suflat bunătate în toată făptura. Iar din ameninţarea pensulei, cum numai Grigorescu ştia, i-a pus vorba în gură şi clipeala în ochi. Sfinţii lui stau gata să asculte rugăciunea, gata să grăiască tămăduirea.
Sfinţii lui Grigorescu sânt români la chip ; dar blajinul din ochii lor n’are hotar de naţie.
Fiecare icoană ne opreşte ochii în loc : Dumnezeu tatăl,—cu puterea fără margini în făptură şi pe faţă cu bucuria părintelui, mândru de fii săi, — priveşte vesel cei dintâi copii ai Paradisului. Tânărul Tobias, cu ochii pierduţi în zare, a pornit pe drumul lung al Medeii. Iscoditorul celor zece porunci s’a oprit sub poalele unei stânci. Isbeşte Moise cu toiagul în piatră, ţâşneşte isvo-rul bogat; iar poporul, fript de sete, îngenuche în murmure de laudă.
Pe arcul de zid, se desprinde, în icoană, norod mult, grămădit în poarta cetăţei; iar printre vesmintele şi ramurile verzi, aşternute jos,- străluce chipul Mântuitorului, frumos şi plin de bunătate,—intrând în Erusalim. Pe boltitura de deasupra zidului, bătrânii prooroci ai vremei, privesc gânditori spre sfânta Treime, înconjurată de armata îngerească.
Trecem pronaosul, cu mormintele ctitorilor acestui lăcaş: Hatmanul Gavrilă cu soţia şi cu fata şi fratele său Vasile Vodă Lupu.
Un mănuchi de raze, scăpate prin fereastra de deasupra îşi împrăştie bogăţia de lumină şi înviorează mai mult chipurile, cu frunţile sbârcite ale celor patru evanghelişti, strânşi roată împrejurul boitei de sub turn. Aci, marele Păstor trece pe rând : deoparte stă vorbă cu Samarineanca; de alta, dă pilde Cananien-cei ; de cealaltă, scoală din morţi pe Lazăr.
Plimb ochii şi privirile îmi cad pe cununa de lumină încinsă pe fruntea lui Isus, îngenuchiat în grădina Ghetsimanii. II păzeşte îngerul la spate, dar Fiul omului par’că stă să zică: «lasă-i să vie, aşa e voia Tatălui şi aşa trebue să se întâmple». Cum picură ceara din lumânare, aşa' picură răbdarea în suflet, când trec ochii spre stânga. începutul aşteptat, aci se sfârşeşte. Cel care a gonit moartea la mulţi, pe a lui şi-o duce singur spre vârful Golgota.
In dreapta şi în stânga, se întind stranele dealun-gul pereţilor, ca nişte ariei negre. Iar în mijloc se înalţă, în zid de aur, catapeteazma, cu icoanele împărăteşti, toate împodobite cu scumpeturi şi zugrăvite frumos.
NOUA REVISTĂ ROMANA
71
In faţa altarului, pe 6 strană, mare, veghează, cu privirea ei dulce, Maica Domnului, încinsă într’un cadru de argint, nituit cu pietre scumpe. Icoana e atât de veche, că până acuma nu i ş’a putut dovedi leatul. Din trecutul ei depărtat atât s’a aflat doar, că e una din acele icoane, cari spun minunile Maicii Domnului la Sâmbăta Acatistului; că acum câte-va veacuri în urmă, când au înconjurat Perşii Ţarigradul, icoana asta a fost ridicată pe ziduri şi cu minunile ei prea slăvite, a apărat cetatea de urgia vrăşmaşilor. Şi azi se cunosc urmele cătuşelor, cari ajutau la ridicarea ei pe ziduri.
Prin multe locuri a fost purtată icoana sfântă. întâi la Mănăstirea Boiştea, lăcaş dărâmat azi; de acolo a trecut la Topoliţa, apoi la Gârcina, sub poalele Opri-şenilor, unde a stat până la 1804, când a adus-o Mitropolitul Veniamin la Agapia. Dar nu s'a bucurat de multă pace nici atunci, c’a început să sufle vântul zaverei, şi la 1821 au ars Turcii mănăstirea până ’n temelie; iar icoana, ca să scape de furia păgânilor, a fost îngropată în pădurea de pe dealul Bogoslovului, unde a stat ascunsă în pământ un an şi jumătate.
La 1873, când se depărtase pentru totdeauna vijelia prăpădului păgânesc,—s’a îngrijit icoana: au îmbrăcat-o cu argint din nou şi au încins’o într’o coroană cu pietre scumpe, aşa cum se găseşte şi azi.
Rotesc din stânga ochii deasupra stranelor, pe pro-covăţul de atlas albastru, cusut în fir de aur. Multă vreme mă uit la chipul dumnezeesc al Mântuitorului şi aştept să-i sboare de pe buze vorbele: «Adevăr, adevăr, spun vouă, unul din voi mă va vinde»! Par’că după o clipă, se mişcă apostolii, făcuţi roată împrejurul mesei, se turbură şi se uită unii la alţii, întrebători...
Procovăţul acesta, cu cina cea de taină, a fost dăruit, se zice de Ştefan-cel-Mare.
Păşim spre altar. In uşa din dreapta, ucenicul Di-mitrie, îmbrăcat în rasă lungă, cu barba albă şi plecat puţin de mijloc,— ne face par’că semn să intrăm şi aci. Soarele a năvălit pe fereastra din fund, po-leind şi mai mult pereţii. Deoparte, cei trei Erarhi stau de vorbă. Decealaltă: Sf. Spiridon, gândeşte la vre-o minune; Alexandru cercetează cartea binelui; iar Ne-culae, socoteşte bătrâneţea în barbă. Şi câteşi trei se uită, cu coada ochiului, spre Pristolul din ''mijlocul altarului. Aci, pe sfânta Masă, printre mai „.uite evanghelii, ţine ochii în loc una groasă, îmbrăcată cu argint şi poleită cu aur. Scoarţa o împodobeşte mulţi îngeri şi sfinţi; iar printre toţi, stăpâneşte făptura lui Isus, scoţând pe Adam şi Eva din Iad.
Cartea e scrisă cu mâna, în limba slavonă, acum cinci veacuri aproape. Literile sânt groase şi trase cu îngrijire, par’că ar fi tipărite; iar la începutul fiecărei evanghelii se află chipul Evanghelistului.
Evanghelia, în întregime, are o greutate de douăzeci chilograme.	,
Mănăstirea Agapia, rânduindu-se printre cele dintâi lăcaşuri sfinte, ale neamului uostru,—stăpâneşte odoare de mare preţ; Cruci, icoane, tot felul de cărţi biseri-
ceşti, vesminte preoţeşti, diaconeşti, rase sfinte,—toate cu veleaturi, înfundate în negura trecutului.
Un panaghier de argint îşi arată anul 1581, când a fost dăruit de Isaia, Episcopul Rădăuţului; o cruce de argint în opt colţuri, suflată cu aur, dată în 1593 de Siloam, moşul lui Aron Vodă; alta, lucrată în filigrană, făcută danie mănăstirii de către M.
S.	Regele Carol, la anul 1868, cu prilegiul închinării sale în acest lăcaş. Apoi o cruce împodobită cu lemn sfânt, din crucea pe care a fost răstignit Domnul Isus Cris-
tos.	Odorul acesta a fost dăruit stareţei Taveta Ursachi de către patriarhul dela Erusalim, la 1861, când maica şi-a purtat trupul spre închinare la sfântul mormânt.
încă un odor de mare preţ, este icoana cu chipul lui Isus, împresurat în cadru de argint, suflat cu aur. Această icoană e dăruită de Principele Gustav Adolf, moştenitorul Tronului Suediei şi Norvegiei, spre pomenirea trecerei şi închinării sale în această Casă a Domnului, în primăvara anului 1879...
A fost mare comoara dela mănăstirea Agapia, dar urgiile, cari s’au abătut peste ea: focuri după focuri, prădări peste prădări şi încălcări păgâneşti, — au prăpădit multe odoare sfint \ şi multe au căzut în mâna duşmanilor...
I. Chiru-Nanov
GLASUL VIEŢEI
Scriitorul X povesteşte : In Kopenhaga este o stradă care se cheamă Vestervold, un bulevard nou şi foarte puţin populat şi încă si mai puţin frequentat de lume. Case puţine, felinare şi mai puţine; iar oameni aproape deloc... cu alte cuvinte, un bulevard pustiu. Abia în lunile de vară dacă ce mai abate pe aci câte un rătăcit...	-
Iată ce mi s’a întâmplat mie, aseară, pe strada asta: Mă plimbam singuratic, când, lucru neobicinuit, văd venind în faţa mea o femee. De jur împrejur nimeni, numai noi amândoi. Felinarele deşi aprinse, licăriau aşa de slab încât nu-i puteam vedea faţa. Desigur că-i o pasăre a nopţii îmi zisei eu şi trecui mai repede.
La capătul bulevardului,mă întorsei înapoi: femeea se întorsese şi ea, aşa că ne întâlnirăm iară. Mă gândii: desigur că aşteaptă pe cineva; ia să văd pe cine? Trecui iar înainte şi iarăş mă înapoiai.
Abia la a treia întâlnire, o salutai şi intrai în vorbă cu ea:
—	Bună seara! Cred că aşteptaţi pe cineva.
Ea tresări.
—	Nu! ba da, aştept pe cineva.	_
—	Şi n’aveţi nimic de obiectat dacă mi-aşi permite să vă ţiu tovărăşie până vine cel aşteptat?
—* Nu! dinpotrivă, vă mulţumesc... dar la drept vorbind nu aştept pe nimeni, ci venii să mă plimb puţin; aci-i aşa de liniştit şi singuratic...
Ii dădui braţul şi plecarăm flecărind tot drumul.
La început refuză să meargă la braţ.
Plimbarea aceasta, la ora asta şi pe bulevardul a-
72
NOUA REVISTA ROMANA
cesta, nu era de loc lucru plăcut Nu-i puteam vedea faţa şi asta mă intriga. Aprinsei un chibrit, prefăcân-du-mă că vreau să mă uit la ceas şi răuşii să mă uit bine la ea.
—	Nouă ore şi jumătate, zisei eu.
Ea tresări ca de frig, iar eu folosindu-mă, îi oferii încă odată braţul meu şi-i propusei să mergem la o cafenea ca să ne mai încălzim.
—	Hai să mergem la „Tiroli* sau la „Naţional* îi repetai eu.
—	Bine, dar D-voastrâ nu vedeţi că nu pot să merg nicăiri ? îmi răspunse ea.
Abia atunci observai că era în doliu şi că un voal mare de crep îi flutură pe după gât.
Mă scuzai. Modul cum primi necunoscuta scuzele mele, îmi dete să înţeleg că nu este ceeace o luasem eu de la început.
—	Vă rog încă odată, daţi-mi braţul, îi repetai eu, vă mai ţine de cald.
Mă prinse de braţ.
Ne plimbarăm în sus şi în jos, vorbind banalităţi. Se opri deodată şi mă întrebă cât e ceasul, a, oi pornirăm iarăşi.
—Zece, îi răspunsei eu şi o întrebai apoi unde locueşte.
—	Strada K.
Mă oprii în loc, eu de data asta şi o întrebai da-că-mi dă voie să o petrec până la poarta casei.
—	Nu, nu se poate, n’aş vrea să vă obosiţi pentru mine. D-voastrâ locuiţi pe strada Bretgade, în direcţie opusă cu strada mea....
—	Da, de unde ştiţi? o întrebai eu foarte mirat.
—	Eu ştiu chiar cine sunteţi — îmi răspunse ea.
Apoi tăcere. Merserăm braţ la braţ. Lumină multă
şi lume şi mai multă. Ea părea grăbită, voalul negru îi flutura în aer. îmi zise:
—	Haidem mai repede.
Ajunşi la poarta casei ea se întoarse să-mi mulţu-ţumească că am condus’o. Ii deschisei poarta şi ea intră ezitând. Eu după ea. Mă luă de mână şi urcarăm scara tăcuţi.
Ajunserăm la etajul al doilea; ea deschise o uşe mare, intră într'o cameră spaţioasă şi mă trase după ea. Tot trâgându-mă de mână mă duse în altă odae care comunica cu cea dintâi; de odată — fără veste, ea îmi sări de gât, acoperindu-mă de sărutări cu o voluptate nestăpânită, mă sărută pe obraz, pe ochi, şi pe buze cu mult foc.
—	Şezi, îmi zise în sfârşit cu o voce turburată. Aci-i o canapea .. aprind îndată lumânarea.
E drept că şi aprinse o lumânare. Foarte mirat şi tot atât de fericit mă uitam împrejur neştiind unde am căzut... Era o odae mare, un salon, mobilat cu mult gust, cu mobile alese şi scumpe.
Două uşi mari în canaturi, răspundeau în alte încăperi. In zadar cercam să-mi dau seama unde neme-risem şi ce fel de femee era asta.	„
—	Cât de frumos e aci! Locuiţi chiar aci ? o întrebai eu.
—	Da! e casa mea, respunse ea leneş.
—	E casa D-voastrâ ? Atunci locuiţi împreună cu părinţii D-voastră.
Ea zâmbi şi răspunse : Nu, nu, eu sunt femee bătrână. Uitaţi-vâ I
Şi-şi desbrăcă jacheta şi voalul.
—	Litaţi-vă acuma, îmi spuse ea şi iar mă acoperi cu un val de îmbrăţişări şi de sărutări.
Să tot fi avut vreo douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani. Purta la mâna dreaptă o verighetă, ceiac e arăta până la un punct oarecare că era măritată.
Era frumoasă, prea frumoasă chiar şi plină de viaţă.
Voiam să ştiu cum o cheamă, cine este bărbatul ei, dacă cumva are sau nu are bărbat şi principalul... unde mă aflu; dar abia deschisei gura că ea se şi repezi la mine şi mă înăbuşi cu sărutări, poruncindu-mi să nu fiu curios.
—	Mă cheamă Elena — (mi zise — şi cred câ-i destul. Şi adăugă :
Vrei să bei ceva? eu nu mă deranjez ci sun pe servitoare şi vei fi servit. Treci până atunci în dormitor.
Ascultai şi trecui îd dormitor. Lumina din salon nu prea ajungea aci, putui totuşi în chip nedesluşit să examinez şi încăperea asta unde era mult gust în aranjament. Un pat, cu două aşternuturi!... Elena comandă servitoarei să ne aducă vin. Dupăce aduse vinul, servitoarea fu concediată. Elena se ivi în pragul dormitorului, iar eu mă sculai în picioare ca să o primesc; ea însă nu aşteptă mult şi se şi aruncă în braţele mele...
Asta a fost aseară.
Ce a fost mai departe? Aşteptaţi să vă povestesc.. c’a mai fost ceva.
Când mă trezii din somn dimineaţa târziu... se luminase d’a bmelea. Elena se sculă şi ea tot atunci, îmi zâmbi prietenos şi’mi şopti ceva la ureche. Mâinile îi erau albe, mătăsoase, pieptul virgin... Ii şoptii şi eu ceva dar nu putui isprăvi căci îmi închise gura cu buzele ei, sârutându-mă cu pasiune. Se luminase de ziuă bine de tot şi noi nu ne mai înduram să ne sculăm.
Mă sculai cel dintâi. Elena mă urmă şi-şi trase pantofii; apoi începu să-şi facă toaleta. In momentul acela mi-a fost dat să văd şi să trăesc câteva minute cari şi acum mi se par că au fost un vis urât.
Mă spălam. Elena trecuse nu ştiu pentru ce în odaia de alături şi în momentul când ea deschise uşa mă uitai şi eu într’acolo. Mă isbifun curent de aer rece ce venea pe fereastra deschisă din odaia a treia, în mijlocul căreia era o masă lungă şi pe ea întins un mort... Mortul acela, cu o barbă lungă şi sură, culcat într’un sicriu, era oare bărbatul ei ?! Avea faţa galbenă şi o expresie plină de desnădejde. Toate astea le vedeam limpede la lumina zilei şi nu ştiam ce să cred. îngrozit, nu mă mai uitai; dar nici nu mai în-întrebai nimic.
In pripă, mă şi îmbrăcai, aşa că Elena, înapoindu-se în dormitor, mă găsi gata de ducă. Abia mai puteam răspunde la îmbrăţişările ei pasionate. îşi aruncă un şal pe umeri şi mă însoţi până la scară. Merserăm amândoi fără să scoatem o vorbă. Ajunşi la poartă
NOUA REVISTA ROMANA
73
ea se lipi de poartă, ca să nu o vadă nimeni şi-mi şopti:
—	Aşadar la revedere !
—	Pe mâine nu ?!... o întrebai eu.
—	Nu, pe poimâine....
—	Da dece nu mâine ?...
—	Dece ? Vezi, dragul meu, mâine mă duc la înmormântarea unei rude. Acuma ştii de ce!
—	Atunci, pe poimâine !
—	Da, bine, vino şi te voi aştepta* la poartă. La revedere!
Plecai.—
Cine era femeia asta? Cine era mortul? Oh! şi ce faţă de8nădăjduitâ!
Glonţ, mă duşei la cafeneaua Bernin unde ştiam că găsesc Anuarul adreselor. Râsfoii în grabă şi găsii numele ei. Cerni toate ziarele de dimineaţă şi citii a-nunciurile de înmormântare printre cari găsii şi anunţul Elenei. Era cu litere mari:
Bărbatul meu şi-adal sufletul azi, după o lungă şi grea suferinţă la 53 ani.
Anunţul era în ziua a treia.
Am stat multă vreme şi m’am gândit şi mai mult... Acel bărbat era aşadar soţul ei; el se însurase cu ea care era mult mai tânără ca el, cu trei zeci de ani mai tânără ! El s’a îmbolnăvit într’o bună zi şi a murit.... iar tânăra femee respiră acum uşurată...: Glasul Vieţeit...
In 1. norvegiană de K. Hamsun.
In româneşte de Gh. D. Belinsckij.
CRONICA TEATRALA
Teatrul Modern. Compania dramatică Davila:
Scandalul, piesă în patru acte de Henry Bataille.
A avut o idee fericită Compania Davila să reprezinte încă o piesă din teatrul lui Henry Bataille. Toată lumea îşi aminteşte de succesul pe care l-au avut pe scenele noastre La femme nue, Maman Colibri şi La vierge foile. Bataille este poate cel mai de seamă dramaturg francez din zilele astea, aşa de sărace în adevărate şi durabile opere teatrale, cu toată îngrijitoare supraproducţiune de drame şi comedii. Teatrul lui Bataille impresionează prin simplitatea şi caracterul uman al temelor ce abordează, prin adâncirea psichologică a caracterelor şi prin poezia în care ştie să învăluie pasiunile şi păcatele. Henry Bataille, care a debutat ca poet, a vroit şi a putut să rămână poet chiar în drama modernă şi burgheză (sau aristocratică uneori). Intr’o prefaţă, la una din lucrările sale scrisă pe la 1898, el îndemna pe poeţi să se apropie cât mai mult de realitatea vieţii moderne şi să extragă dintr’însa poezia profundă pe care o ascunde. «Poeţii, zice el, nu sunt totdeauna nişte emigranţi spre odinioară, spre aiurea sau spre cugetarea pură... Poeţii au să caute să priceapă cât mai de aproape înţelesul lucrurilor de toată ziua, au să se aplece din ceas în ceas tot mai cu luare aminte asupra inimii însăş şi sângelui vieţii...» Acest lucru l-a încercat Bataille şi din alianţa aceasta a realităţii moderne cu poezia, sau mai bine zis extrăgând din această realitate poezia ei latentă, a izbutit să dea ade-
vărate tragedii moderne în proză. E în proză scrisă cea mai mare parte a teatrului lui Bataille, într’o proză preciză şi elegantă, dar de câte ori autorul nu e furat de închipuirea lui de poet şi nu auzim în gura personagiilor lui adevărate cântece, slăvind când poezia intimă a lucrurilor, când tremurările cele mai delicate ale sufletelor!
Este un «theâtre d’amour» şi teatrul lui Henry Bataille. Sentimentul acesta este centrul tuturor pieselor lui. E o veşnică temă cu infinite variaţii. In Scandalul «groaznicul stăpân al oamenilor şi al zeilor» ia o formă mai lamentabilă, mai înjositoare: este vorba de o dragoste vinovată, o orbire de o clipă, care turbură viaţa unei femei şi a unei familii, chinueşte pe femee, grămădeşte minciuni peste minciuni, până ce «scandalul» e înnă-buşit de sufletul bărbatului nevinovat, stăpânit de un sentiment mult mai puternic, mult mai uman. Şi de data asta, întreaga piesă e brodată pe un fapt divers, dar cu ce simplitate de mijloace, cu ce pătrundere a sufletelor, cu câtă vigoare şi cu cât patetic!
Charlotte Ferioul, soţia unui bogat distilator de par-fumuri din sudul Franţei, femee cum se cade şi mamă de familie, face cunoştinţă la băi la Luchon cu un fel de aventurier internaţional, un rasta din cei ce circulă prin marile centre şi prin staţiunile balneare chic, unul dintre acei oameni despre care nimeni nu ştie de unde vin şi eu ce trăesc. Neexperimentata Charlotte, trăită în lumea burgheză, nebănuind cu cine are de aface, se simte irezistibil atrasă spre misteriosul străin. înainte, de a se putea desmetici, şi cum străinul ştie să meargă drept la ţintă, d-na Ferioul ajunge amanta lui Arta-nezzo. Trăită până atunci în afecţiuni domestice liniştite, cunoaşte dintr’odată patima deslănţuită. Curând însă biata femee vede cu cine a avut de a face: Artanezzo, jucător de cărţi veşnic strîmtorat şi urmărit de nenoroc, începe să o tapeze, — cu multă artă dealtfel şi cu multe menajamente. Speriată şi desgustată, Charlotte îi dă un inel scump, pe care nobilul cavaler îl amanetează ca să-şi plătească datoriile. Soţii Ferioul se în torc grabnic la ei acasă, la Grasse. Dar Charlotte nu scapă numai cu atât; uşurinţa ei, cam neexplicabilă de altfel, o să aibă groaznice urmări. Artanezzo o urmăreşte cu scrisori, ba încă îşi anunţă venirea la Grasse. Nu numai că a amanetat inelul, dar folosindu-se de numele ei s’a împrumutat cu sume mari dela un cămătar pe poliţe false. Cămătarul ameninţă acum cu scandalul. Sărmana' Charlotte e aproape să-şi piardă minţile. Crede că Artanezzo vine să încerce un ultim şantaj, să o denunţe bărbatului ei. Dar se vede că amantul acela de o săptămână, orcât de decăzut este, mai are un pic de delicateţe într’însul. Venirea lui la Ferioul este numai un pretext ca să revadă pe Charlotte, acum când se simte la marginea peirii, să-i restituie scrisorile şi să-i ceară iertare pentru urîta lui purtare. Nimic mai dureros ca viaţa de degradare a acestui declasat urmărit de păcate şi nenoroc; O milă nesfârşită cuprinde pe Charlotte după ce ascultă dureroasele mărturii ale omului acestuia căruia i-s’a dat şi pe care l-a iubit o clipă. Artanezzo pleacă, dar totul nu se termină aşa de uşor. Scandalul e gata să explodeze. Cămătarul
74
NOUA REVISTA ROMANA
Herschen a intentat un proces de escrocherie lui Arta-nezzo pentru poliţele false şi a citat ca martoră, la Paris, pe d-na Ferioul. Artanezzo a luat toată vina asupra lui şi mărturiseşte că n’a cunoscut pe d-na Ferioul, de numele căreia s’a servit, niciodată personal. Soarta lui Artanezzo e în mâinile Charlottei : o vorbă a ei poate scăpa de puşcărie pe omul pe care l-a iubit. După lungi şi dureroase şovăieli, după ce se ţinuse secretă, cu ajutorul grefierului Parizot, citarea la Paris, Charlotte se hotărăşte să meargă să depună ca martoră. Pretextează, pentru a putea plecă, o chiemare lângă mama ei bolnavă. Ferioul care văzuse starea de continuă tur-burare a Charlottei, simţise, din reticenţele şi demersurile misterioase din jurul lui, că ceva se ascunde, cloceşte în casă la el. Intr’o scenă violentă, el află totul silind la mărturisire pe grefierul Parizot, un om de casă al lui, cel care înlesnea mergerea în secret la Paris. Prima mişcare a lui Ferioul, în clipa când află greşala şi nebunia Charlottei, este să dea o pildă groaznică, să-şi isgonească soţia în faţa întregii case, a mamei lui, a copiilor, a servitorilor. înfuriat chiamă pe toţi ai casei, şi pe Charlotte. In faţa privirii speriate a bietei femei,^înaintea chipului ei împietrit de spaimă şi durere, Ferioul se desmeticeşte o clipă, uită de propria lui furie şi nemereşte un pretext pentru a justifică adunarea întregii familii. In loc să-şi gonească soţia, Ferioul îşi mănâncă durerea şi desnădejdea şi lasă pe Charlotte sa plece la Paris, prefâcându-se că nu ştie nimic. Dar după o luptă atât de eroică cu propriul lui suflet urmează detenta ; după plecarea Charlottei, la sfârşitul actului al III-lea, Ferioul cade în braţele mumei sale neputând să-şi mai prefacă durerea.
Charlotte suie calvarul până la sfârşit. Se duce la Paris, face mărturia şi Artanezzo e achitat. Se întoarce la Grosse, în credinţă că Ferioul tot nu ştie nimic. Este însă în casă o atmosferă de minciună şi prefăcătorie, care apasă toate sufletele. Charlottei i-e destul să privească mai adânc în ochii lui Ferioul ca să poată ghici că el ştie tot.— Ucide-mă, ucide-mă! este strigătul întregii ei fiinţe. Nenorocita e zdrobită de atâta suferinţă şi suprema uşurare nu i-o poate aduce decât mărturisirea întreagă a vinei ei, întâmplă-se ori ce. Moartea, de mâna lui Ferioul, pe care l-a iubit şi-l iubeşte încă, iată ce mai doreşte. — Nu mai puteam îndura suferinţa asta, faceţi acum ce vreţi cu mine ! Şi sărmana cade nimicită. Dar în zilele din urmă în sufletul lui Ferioul s’a petrecut cea mai grozavă luptă-A simţit, cum simte şi acum, în faţa zdrobirii acestui biet suflet care i-a fost şi-i este scump, că -o legătură vitală nu se rupe într’o clipă, că sânt între suflete şi inimi legături mai puternice ca viaţa, mai puternice ca moartea, mai puternice ca păcatul, şi că adevărul adevărat stă în milă şi iertare. Când toată lumea s’a ridicat împotriva sărmanei femei căzute, el care a simţit fatalitatea greşelii într’alţii pentru că a simţit-o şi într’însul, a văzut că femeea aceasta, cu tot păcatul ei, era femeea lui, trup din trupul lui, suflet din sufletul lui. Şi acum când stă să o judece, când mintea îi porunceşte să o osândească^şi să o alunge, adâncul inimii lui de om adevărat îi porunceşte să ierte. «In unirea dintre fiinţe sânt mai multe lucruri în joc, nu numai fericirea lor... Am fost fericiţi împreună,
trebue să fim tot împreună şi nefericiţi». Acum nu mai porunceşte egoismul şi prejudecăţile sarbe-de ale onoarei curente, ci o inimă omenească îndurată, care a priceput adâncimea şi tragicul suferinţei omeneşti. Soţii au să trăiască tot împreună, retraşi, ei între ei, cu resturile bietei lor fericiri apuse şi cu durerea lor... Şi înaintea ochilor lui Ferioul licăreşte, ca o îndepărtată şi chimerică speranţă, gândul că poate odată şi odată, vechia lor dragoste, trecută prin focul purificator al suferinţii, are să se întoarcă, nu la fel, ci altcum, poate mărită, sporită, tocmai pentru că a fost slabă şi vinovată,—şi că atunci iertarea deplină va însenina sufletele lor îndurerate şi le va aduce pacea cu care trebue să intre în eternitate...
Dar pe când Ferioul monologa nobilele şi umanele lui gânduri, sărmana femee zdrobită la trup şi în suflet, adormise. Băieţaşul lor intră în odaie. Sunt pline de cel mai desăvârşit patetic cuvintele cu care sc termină piesa : «—Taci, mama doarme...»
Pentrucă interesul pieseler lui Bataille nu stă în intrigă, ci în adâncirea psichologică şi în impresia de viaţă adevărată pe care o au, rezumatul acesta schematic- nu poate da decât o sarbădă idee despre însăş piesa. Faptul divers pe care l-a întâlnit Bataille i-a dat prilejul să adâncească nişte suflete şi să ne dea fiorul fatalităţii, ca în tragedia antică. Piesa ne lasă însă şi oarecare nedumeriri. Pricepem foarte greu greşala dela început a Charlottei; în afară de întâmplarea absurdă, de fatalitate oarbă, nu găsim altă justificare. Mai sânt şi alte câteva amănunte şi situaţii care ne fac să privim Scandalul ceva mai prejos, ca frumuseţe dramatică, decât Maman Colibri, La femme nue şi La vierge foile. Este totuş una din lucrările reprezentative ale teatrului lui Bataille.
Reprezentarea Scandalului, graţie excelentei interpretări a d-nei Voiculescu şi a d-lor Storin şi Rado-vici, este unul din succesele durabile ale stagiunii. Prima reprezentare a fost un adevărat triumf pentru artişti şi pentru d. Davila, pe care publicul a ţinut să-l cheme pe scenă la sfârşitul actului al III-lea. Eroina lui Bataille, Charlotte Ferioul, — şi ştim cât de complete şi de pline de adevăr sânt femeile din teatrul acestuia — a găsit o interpretă cum nu se putea mai mişcătoare. D-na Voiculescu ne-a arătat — e greu să numărăm pentru a câta oară — toată măsura frumosului său talent. Transfigurată de vârtejul patimei în actul I, chinuită de remuşcări, turburată apoi, aşteptând îndărătul unei uşi, cu neliniştea unuia care-şi aşteaptă osânda la moarte, cum i se ţese dincolo soarta; înnebunită de spaimă când crede că citeşte osânda în ochii bărbatului, în marea scenă din actul al treilea; zdrobită, nimicită în întreaga fiinţă, în actul cel din urmă, când orce nădejde a pierit, d-na Voiculescu a susţinut cu o impresionantă energie acest covârşitor rol, în care momentele tragice şi patetice abundă.—Cu o mare simpatie a fost întâmpinată isbânda desăvârşită a d-lui Storin în rolul lui Artanezzo, din care d-sa a făcut o impecabilă compozite, plină de discreţie, măsură şi tărie concentrată. In actul al II-lea, după despărţirea de Charlotte, a fost aplaudat la scenă deschisă.— Foarte impresionant jocul d-lui Radovici în rolul lui Ferioul, rol potrivit cu temperamentul şi talentul d-sale. Plină de firesc şi de adevăr scena cu Parizot, când îi scoate cu sila mărturisirea; plină de energie furia care-i creşte la aflarea ruşinei; înduioşetoare iertarea aproape şoptită dela sfârşit.
Lazăr Cosma.
NOUA REVISTĂ ROMANA
75
POLEMICE
Scrisoare deschisă d-lui IX N. Burileanu 1).
Bucureşti, in 2(T Noemvrie 1911 Venerabile şi ilustre coleg,
Citind răspunsul pe care mi-1 dai în N. R. R., No 3 şi 4 (voi. XI) din 13 şi 20 Nov. c., la apărarea mea din prefaţa la scrierea asupra «Creştinismului daco-roinau», împotriva acuzaţiilor de necinste literară, pe care mi le-ai adus cu prilejul recomandării mele ca titular2 3) al catedrei de istoria antică şi epigrafie, primul meu gând a fost, că nu ai nici un prieten : in adevăr, dacă ai fi avut unul singur, el te-ar fi oprit de a redeschide diferendul nostru, în care dela început n’ai avut de fel dreptate. Aceasta e, fireşte, numai părerea mea, pur subiectivă şi—cel puţin ipotetic—direct interesată în cauză.
Fiind-că însă ai deschis din nou discuţia, eu îţi voi face plăcerea de a-ţi răspunde «rupându-mi» după eleganta D-tale expresie, definitiv «gâtul», ceea ce va constitui un eveniment destul de îmbucurător nu numai pentru D-ta, ci şi pentru toţi ceilalţi numeroşi -prieteni» ai mei, cari-mi păstrează aceleaşi simpatii ca şi D-ta.
Voi îndeplini deci dureroasa operaţie cât mai circumstanţial posibil, pentru ca şi plăcerea D-tră să fie cât mai îndelungă, analizând punct de punct afirmările D-tale din «Răspuns».
Este exact că au fost două «rapoarte» de recomandare ca agregat, că d. Bogdan—ce-i dreptul nu cu argumentele ce i le împrumuţi D-ta gratuit—a propus recomandarea meade-adreptul ca profesor, şi că unii dintre d-nii colegi (nu: toţi, afară de d. Densuşianu, d. Dragomirescu şi D-ta!) s’au raliat la propunerea d-lui Bogdan. Dar acest lucru nu s’a întâmplat numai cu mine, ci şi cu alţi colegi: d. p. d. Miliâi-leanu dela Iaşi, care de patru d-ni profesori a fost recomandat direct ca profesor, tot aşa de călduros ca şi mine, şi totuşi restul membrilor colegiului şi senatului l’au votat numai ca agregat. Prin urmare îmi e permis să cred, că primejdia recomandării mele directe ca profesor nu exista, întru cât, cum prea bine ştii, în facultatea noastră, spre deosebire de cea de ştiinţe, e un curent general, «de dreptate» şi «bun simţ», cum zici D-ta, ca să nu se recomande noii colegi de cât potrivit gradelor prescrise de lege: suplinitor, agregat, profesor. Ast-fel deci nu teama că Facultatea şi Senatul vor face o greşală— ridicându-mă, după comparaţia D-tale, dela rangul de notar la acela de prim-minis-tru1)—te-a făcut să vorbeşti împotriva mea, ci o altă cauză. In toamna lui 1909, cu prilejul recomandării ntelte ca suplinitor, D-ta cerând alăturea de mine suplinirea catedrei răp. Tocilescu, fuseseşi respins, şi nu numai atât, dar din discuţia consiliului profesoral — consemnată în condica de procese verbale ale consiliilor Facultăţii noastre!—eşiseşi cain mototolit în comparaţia cu mine. E omenesc să te fi supărat atunci pe mine, dar felul cum ai căutat apoi să te răzbuni ţi-a făcut încă şi mai mult rău.
In adevăr, chiar în discuţia «furtunoasă» ridicată în acea memorabilă şedinţă dela 2 Martie 1910, de afirmarea D-tale, că eu «reproduc» în cartea mea despre Marcu Aureliu «mai mult sau mai puţin, ideile ce se găseau în alţi autori şi în special în Wissowa» şi anume, «une-oii citându-1, alte ori dispensându-mă de a o face», nu numai că membrii colegiului şi senatului nu şi-au schimbat părerile despre mine, cum afirmi despre d. Iorga, dar toţi au rămas stupefiaţi de o atare acuzare, care, faţă de ideile ce le aveau despre mine, li se părea cu totul paradoxală. Că lucrul e aşa cum spun eu, şi nu cum susţii D-ta, arată dezminţirea energică ce ţi-a dat chiar acum d. Iorga în «Neamul Românesc» din 15 Nov. c., tratând aserţiunea D-tale, cu privire la poziţia luată de D-sa în senat, cu prilejul recomandării mele, ca absolut falsă. Cât priveşte cererea d-lui Iorga, de a se cerceta de o comisie afirmările D-tale, în loc să fio un triumf pentru D-ta, era din potrivă considerată ca „singurul mijloc prin care se putea repara public o nemerilatâ ofensă“.
1)	E bine ca această scrisoare să fie cetită alăturea cu „răspunsul-d-lui Burileanu.
2) întrebuinţez acest titlu, de oare ce acela de „agregat- e illo-gic şi impropriu, noi, agregaţii definitivi nefiind ataşaţi la catedra nimănui, ci fiind titularii inamovibili şi deplin răspunzători ai propriei noastre catedre.	•
3)	Comparaţie, pre cât de neamicală şi necolegială pentru colegii mei de „agregaţie", pe atât de ne-la-locul ei, din punct de vedere al faptelor.
Dacă deci, venerabile şi ilustre coleg, D-ta chiar acum’ după ce au trecut aproape doi ani dela recomandarea mea» încă tot denaturezi cu o rară îndrăzneală faptele precise consemnate prin acte şi procese verbale, dar atunci, în focul luptei, de câte neadevăruri trebue să cred că ai fost capabil!
Să urmez însă mai departe operaţia autoruperiij'de gât.
Cum ştii prea bine, alegerea comisiei, care să cerceteze acuzările D-tale, a fost o icoană fidelă a operaţiilor electorale politice. Comisia propusă întâi de Decan a fost respinsă ca suspectă şi a fost aleasă alta, din care făceau parte alţi colegi «mai imparţiali». Raportul acestei comisii cuprinde achitarea mea de acuzaţia de necinste ştiinţifică adusă mie de D-ta, iar ca o «satisfacţie» pentru D-ta—care erai iar mototolit—, ca un «compromis» (de o speţă în adevăr «politică») între «prietenii» mei şi ai D-tale, cuprindea şi pasagiul citat deD-ta în chip cu totul fals, ca singur «verdict» al comisiei, că «lucrarea» mea «nu este aşa de originală, precum susţin» eu «în prefaţă». Acest pasaj însă, care precum foarte bine observi şi D-ta, nu-şi avea locul1), de oare ce eu în prefaţă susţin — cu modestie — numai că lucrarea mea «e (citez întâi după d-ta) o expunere ceva mai pe larg» şi comisia însăşi în «verdictul» ci ceva mai lung decât la D-ta, şi de D-ta trunchiat cu intenţii precât de «amicale», pe atât de puţin oneste, susţinea că eu în lucrare utilizez şi alte izvoare şi expun şi alte .fapte şi idei decât cele citate şi tratate de „Wissowa", şi deci de fapt eu dau, cum afirm în prefaţă, o expunere, nu : tccva mai pe larg» cum îmi falsifici D-ta textul, ci de fapt «mai pe larg», precum dovedeşte (Apitolul al lV-lea al cărţii mele, care singur ocupă două treimi din carte (155 de pag. din 235), şi ale cărui idei fundamentale nu le găseşti, ilustre coleg, Ia nici un «Wissowa» de pe lume, ci, bune sau rele, geniale sau banale, sunt suflet din sufletul meu, precum au înţeles şi au simţit toţi cei ce au cetit cu nepărte-nire cartea mea.	.
„In faţa acestei constatări" a comisiei, colegiul şi senatul,
—	deşi, precum cu dreptate observi, D-ta ţi-ai «susţinut» «punctul D-tale de vedere», „care decurgea în mod fatal* din patima D-tale, «pentru a doua oară, cu dovezi noui»,
—	m'au recomandat, au «avut curagiul» să mă recomande, cu toate voturile celor prezenţi — mi se pare 13 — contra unuia singur, al D-tale, aşâ precum fusesem propus dela început prin raport, ca agregat definitiv,— părerea D-tale, ca să fiu lăsat mai departe ca suplinitor „până când" voi „produce o scriere mai independentă şi mai bine gândită" fiiud şi această «a doua oară» respinsă ca neîntemeiată
„Intervenirea" D-tale nu mi-a schimbat deci.formulajre-comandării nici cu o iotă. Propunerea d-lui Bogdan, care avea adversari chiar printre prietenii D-sale, a rămas, ca şi în cazul colegului Mihăileanu, o propunere onorabilă pentru noi, dar neîmpărtăşită de majoritatea celorlalţi d-ni profesori. «Raportul» D-tale a fost însă dat la tipar, întru cât acest lucru nu ţi se putea refuza D-tale, care acum erai în-sfârşit ajuns,—după ce (îţi întrebuinţez fericitele D-tale expresii) «munciseşi din greu ca să urci treptele ierarhiei",
—	«general», «membru la casaţie» şi «prim ministru», adică, profesor, definitiv, inamovibil etc., etc, şi totuşi, Doamne, cât de discutabil, faţă de atâţia «sublocotenenţi» „stagiari* şi „notari"!
Să trecem însă la altă ordine de idei: la continuarea *a-buzurilor» făcute de „prietenii cari mă slăviseră" cu prilejul recomandării, şi cari nereuşind să mă facă direct-profesor, îmi premiaseră măcar cartea cea fără „nici-o valoare" la Academie, mă făcuseră Director al Muzeului Naţional, cu complicitatea Ministrului respectiv, şi mă aleseseră membru corespondent la Academie, cu complicitatea tot aşa de vinovată a înaltului Corp.
„Dar", precum foarte bine observi D-ta, „când cineva se urcă dintr’odată prea sus, e în pericol de a-şi pierde cumpătul", intră într’o „stare patologică îngrijitoare" şi, cu toate că nu e „curat ca o vestală" (!?), capătă „un curaj .^care nu mai e normal".
Diagnoza D-tale, ilustre coleg, e în adevăr vrednică de admiraţie, căci deşi D-ta nu cunoşteai toate cauzele exaltării mele, ai reuşit să precizezi maladia aşa de clasic. Recunoscător însă, eu îţi voi pune la dispoziţie şi celelalte elemente prime ale stării mele patologice.-
După ce conjuraţia făcută între prietenii mei din ţară şi apreciatorii mei din străinătate, cu prilejul recomandării mele, mă salvase de supt vârful ascuţit al săbiei D-tale (nu a răposatului Damocles!) făcătoare de dreptate, „prietenii* streini, cari mă „slăviseră- prin diferite reviste şi publica-
1) Mai înainte de toate, fiind-că comisia nu avea de cercetat de'cât cinstea sau necinstea, iar nu originalitatea : pentru aceasta i-ar fi trebuit, cum singur observi in a doua parte a răspunsului D-tale, „mult timp* şi (adăogăm amândoi) cunoştinţe mai speciale.
NOUA REVISTA ROMANA
76
ţii ale lor, în loc să zvârle la o parte umila mea teză de doctorat, care nici ea n’a scăpat de cenzura cu adevărat ca-tonică a D-tale— căci doară campania electorală se isprăvise în favoarea protejatului lor, — ei duseră şi mai departe protecţia dăunătoare stării mele mintale.
In adevăr, trecând dela simpla apreciate la folosirea materialului şi rezultatelor mele (căci ei pretind că am adus şi idei noi în acea chestiune, nu de interes special, ci general antic-clasic), ei denotau o revoltătoare părtinire a subsemnatului. Hugo Blutnner, în ale sale Romische Privatalter-tumer, Miinchen 1911, din cunoscutul llandbuch der klassis-chen Alterluinswissenschaft al lui Iwan von Muller, vorbind despre comerţul roman, la pp. 627-634, mă citează (de câteva ori chiar, horribile diclu, în imediata societate a lui Mommsen) pe opt pagini de patru zeci şi şease de ori, primind în text şi în note pe deantregul părerile mele, precum, ilustre coleg, te poţi convinge singur, la caz de... suspiciune. De altă parte Mitteis şi Wilcken, scoţând acum opera lor în patru volume, Grundzuge und Chrestomathie der Papyrus-kunde, Leipzig 1912, mă citează chiar în textul paginelor de mai multe ori pentru expunerile mele — nu de prima importanţă pentru tema mea—asupra... Egiptului elemstico-roman. Şi ca o culme a părtinirii şi norocului, editorul a ales în prospectul trimes în toate părţile pentru abonare, ca specimen de pagină, tocmai pe aceea în care de două ori e pomenită antipatica persoană a sub-coiegului D-tale.
Eu cred dară, că pieirea mea, venerabile şi ilustre coleg, va fi norocul orb, pe»aripile căruia eu plutesc în neştire. In adevăr, dacă D-ta la vârsta, pentru alţii încă «fragedă», pentru D-ta însă, care ai lucrat din greu, în adevăr venerabilă, de 40 de ani, încă nu ai putut să-ţi faci prin lume calea ce şi a făcut junele d-tale coleg, care deşi are aproape 30 de primăveri, prin lucrările sale fără «nici o valoare-, căci şi ultima despre «Creştismul daco-roman» e, precum zici într’o notă, tot după detestabila metodă din «Marcu Aure-liu»), faţă de D-ta, e doară un cop;l «impertinent», pe care-1 poţi pune încă la colţ,—şi dacă D-ta eşti expus acuin la atacurile lipsite de condescendenţă (!) ale acestui favorit al orbului noroc, — apoi va veni totuşi o vreme, când şi norocul lui va muri, şi când activitatea D-tale tăcută, acum încă total necunoscută, va străluci ca soarele înaintea ochilor uimiţi ai generaţiilor viitoare, pline de duioasă simpatie pentru nedreptatea şi jignirea ce-ţi fac contemporanii, prin părtinirea închipuitului şi cinicului D-tale coleg.
Totuşi ai o mângâiere chiar de acum: D-ta, prin «răspunsul» D-tale, ai atârnat din nou deasupra capului meu sabia regretatului Damocles : o mişcare şi sabia simbt lică mă va trimete în imperiul Iui Hades: necinstea îmi va păta pe veci fruntea, pe care alţii încercaseră să mi-o încununeze cu lauri. „Moartea" mea „civilă" va răzbuna sângeros nedreptatea ce ţi s’a făcut.
In adevăr, în apărarea mea, eu am ales numai două puncte din amănunţitul D-tale raport. Pe celelalte am „binevoit a le ocoli-, cum zici D-ta, fireşte de teama de a nu le putea respinge şi de a-mi pecetlui astfel singur înfrângerea mea.
Totuşi, acum când«sabia lui Damocles» stă deasupra capului meu, mi-e egal de ce moarte voi muri. Cu «un curagiu «care nu mai e normal» voi ataca toate punctele, pe cari acum ori în viitor le vei mai ridica. (Ce-i dreptul, pentru viitor e bine, dacă vrei să mai răspunzi, să te grăbeşti, căci maladia mea merge repede înainte, în pas continuu cu urcarea mea tot mai sus, şi deci e recomandabil pentru D-ta ca răspunsul să vie până ce mândria şi suficienţa mea patologică nu devin aşa de grave, încât nici măcar să mai daign-ez să răspund răspunsurilor D-tale).
Am ales, ilustre coleg, în apărarea mea, numai două puncte, fiind-că n’aveam loc mult la dispoziţie. Am căutat însă în schimb, ca cele două puncte să fie cât mai caracteristice : unul pentru ignoranţa, celalalt pentru reaua credinţă a adversarului meu. «Răspunsul» D-tale îmi dovedeşte că am ales bine. Punctul ignoranţei îl concezi şi D-ta căutându-ţi o scuză în maliţiozitatea autorului german, pe care când ai vrut să-l consulţi, spre a mă combate, ţi-a oferit (şiretul, te ştia că eşti novice!) «o informaţie greşită», să vază ce o să faci' cu ea 1
Sfârşitul tragicomediei îl ştii, pe trei coloane compacte din «răspunsul» D-tale îţi cauţi circumstanţe atenuante, fie încercând să dovedeşti, că, apărându-mă, şi eu am arătat că sunt ignorant, fie, printre picături, adininistrându-mi diferite complimente amicale, ca: «răutate nespusă-, «uşurinţă», «lipsă de perspicacitate», -suficienţă», «istoric fenomenal», «inconştienţă», «cinism», «impulsivitate», spre a nu mai pomeni obuzele de 305 mm. dela începutul articolului: «stare patologică îngrijitoare» şi «curagiul, care nu maie normal»!
') Asupra amândurora revin numaidecât şi în amănunte ; deci puţintică răbdare numai.
Al doilea punct *), cel al relei credinţe, a fost celţpuţin tot aşa de bine ales. In adevăr D-ta, după ce te vezi pus în situaţia comică a celuia care ar da în judecată pe cineva căi-a furat mere dintr’un prun (căci tocmai aşa e cu utilizarea lui «Wissowa» de către mine, când mă pui pe două coloane; cea
românească vorbeşte de senat, iar cea nemţească de....... să-i
zicem «consilium Principis»), te faci că nu asupra furtului de mere din prun, ci asupra constituţiei interne a merelor ai ţinut să inzişti.
Eu, să-ţi spun drept, în locul D-tale tăceam. Căci prin răspunsul D-tale te discalifici singur; şi, cu toată supărarea amatorilor de polemici senzaţionale, eu aş pune acum punct scrisorii mele. Dar, pentru ca să nu mai poţi insinuâ pe viitor, că fug de discuţie (şi cine n’arifugi, Doamne, de o aşa discuţie, în care la ir -nil se răspunde cu insulte, iar la argumente cu sofisme), voi încerca, deşi aflându-mă într’o «stare patologică îngrijitoare», să răspund insultelor D-tale cu cea mai îndelungă răbdare şi linişte, analizându-ţi cu resignare toate «paralelele» trecute, prezente şi viitoare, pe cari vei mai ţine să le aduci în discuţie. In adevăr, eu sunt dator faţă de prietenii mei, să mă explic, ori de câte ori va fi atacată onoarea mea. Şi cât D-ta vei pune astfel chestiunea, va trebui să te urmez. Căci, cât priveşte ştiinţa ori ignoranţa mea, acelea nu sunt domenii, în cari să se poată aventura cu critica sa, cineva care se încurcă în folosirea celor mai elementare scrieri ajutătoare, şi în această direcţie, n’am de răspuns decât celor «chemaţi».
D-ta susţii că eu la pag. 17 sus, am luat întocmai o afirmaţie şi un citat greşit din «Wissowa»: «Cea ce e grav însă e că citaţia din Wissowa, Marc. stţ âaotov 1,2.17, e greşită, fiindcă acolo nu e vorba de nici un Annius Verus şi d-1 Purvan a reprodus-o aşa cum e in Wissowa». «Nici odată d-1
P.	şi nimeni altul nu s’ar fi gândit să se folosească de acest text, spre a proba că Marcus ora fiul lui Annius Verus — fiindcă textul nu spune de loc acest lucru — dacă s’ar fi referit dela început prin sine însuşi la izvor. Iată o dovadă peremptorie pentru stabilirea relaţiunilor dintre d-1 P. şi W.»
Mai întâi de toate, ilustre coleg, citaţia lui «W.» nu este greşită : atât în capitolul 2 cât şi în capitolul 17 al cărţii întâi din «Comentariile» lui Marcu Aureliu, e de fapt vorba de tatăl său, Annius Verus. Şi ar fi fost o greşală, dacă «W.» nu cita acele pasagii Căci nu numai că ele vorbesc de tatăl lui Marcus, dar în cap. 2, prin confruntarea cu cap. 1, este dat chiar şi numele Verus, pe care D-ta doreai să-l vezi, pe senine, indicat în toate literile lui în cele două capitole, înainte de a le cită ca informaţie nu ca < demonstrare* pentru Annius Verus, tatăl lui Marcus. (Documentele nu «demonstrează» ci «informează», ilustre coleg; demonstraţia este în istorie de natură tot logică, abstractă, ca şi în celelalte discipline şi ea se. bazează pe informaţiile criticate, deci pe concluziile criticei istorice, ii r nu pe materialul brut istoric!). — Intru cât priveşte citaţia mea, ea nu e *aşa cum e in Wtssown». Eu citez numai cap, 2, singurul necesar pentru informaţie, .întru cât numai în el e vorba în special de tatăl lui Marcus, pe când în cap. 17 sunt pomeniţi în două cuvinte amândoi părinţii. Aşa în cât, pentru ca eu să fi citat numai un capitol, şi numai pe cel folositor, a fost de neapărată trebuinţă să «controlez» pe »W., »sâ citesc însuşi izvorul. Dar mai mult, ca să ştiu că în capitolul acela este vorba de tatăl lui Marcus, eu nici n’aveam nevoie de indicaţia lui «Wissowa», căci doară, pre cum se vede în special din cap. IV al cărţii mele, eu am excerptat intreaga scriere a lui Marcus şi o aveam pusă pe fişe.
Prin urmare: gratuit iiwinouăţeşti pe „W'issova*, că a greşit; gratuit afirmi că eu am luat citatul «aşa cum e în Wis-sowa^; este o îndrăzneală extraordinară să afirmi că în citatele din Marcu-Aureliu «nu e vorba de nici un Annius Verus», etc. ptc , atunci când D-ta singur le traduci şi pentru publicul care nu ştie greceşte; ce să mai zic de afirmarea că «transcriu», «fără să mă gândesc», texte zadarnice!
«Demonstrarea» D-tale mă face deci să te întreb foarto sincer: ai crezut, de fapt, ce ai scris, sau, cu ştiinţă ai falsificat adevărul ? Căci dacă ai crezut ce ai scris, asta arată, ca şi în cazul folosirei lexiconului lui Erler, că eşti absolut ignar în folosirea izvoarelor, ceeace e ruşinos, pentru un profesor de universitate ; iar dacă n’ai crezut ce ai scris (căci după neadevărurile spuse cu alt prilej şi desminţite de d. lorga, te cred capabil de aşa ceva), ce mentalitate mai e asta ?
«Dar să mergem mai departe», ilustre coleg.
D-ta afirmi pe baza cap. 6, 1 din vita Mărci, folosit de inine la pag. 26: 1° că interpretez greşit textele latine ; 2° că utilizez, fără să spun, pe «Wissowa», şi 3° că nu cunosc bine antichităţile romane.
Voind să mă înveţi a traduce latineşte, d-ta spui că textul latin: -et gladiatorului quasi privatus quaestor edidit munus» se pretează Ia două înţelesuri, dintre oari unul ar
NOUA REVISTĂ ROMANA
77
fi: «şi cu ţoală calitatea sa de questor, sau, deşi era ques tor, a dat jocuri [în onoarea bunicului său]». Această traducere, ilustre coleg, e falsă! NuŢexistâ decât un singur înţeles pentru cuvintele latine de maPsus : „deşi era principe din familia imperială, Marous a dat jocuri dc gladiatori, ca un simplu questor".
Ce priveşte acum introducerea ideii explicative «în onoarea bunicului său», aceasta e o interpretare (v. la mine p. 26 şi nota *>), care poate fi scoasă' din legătura cu el a celor două gândiri: avo iusta implevit şi gladiatorium edidit munus, şi care, dacă din punctul de vedere al autichităţilor romane este admisibilă, raţiunea linguistică nu are a i se opune.
Vom vedea îndată dacă «antichităţile» admit ori nu o atare interpretare.
D-ta afirmi că cu am luat localizarea în timp a acţiunii: «curând după intrarea sa în funcţiune» dela «Wissowa». Totuşi, discutând mai departe chestiunea magistraţilor cari dedeau jocurile de gladiatori în timpul imperiului, tot d-ta citezi la p. 60, col. II, Nr. 3, cuvintele mele proprii, pe cari sub Nr. 2 şi 3 le explici mai mult în sensul că: «la intrarea lor în funcţiune questorii dedeau jocuri de gladiatori». Acest lucru, pe care D-ta nu-1 ştiai (precum singur mărturiseşti) şi l-ai aflat din apărarea mea, e, precum singur spui acum, o noţiune comună în antichităţile romane. Atunci, ca ce să mă adresez lui «Wissowa»? Dar mai mult, afirmarea lui «Wissowa», fiind mai precisă decât a mea, căci dă şi luna, ce m’ar fi costat să o pui întocmai, îmbunătăţind şi cartea mea, şi având prilejul să citez încăodată—pe lângă celelalte dăţi—un articol pe care doară spun că-1 folosesc în carte !
Deci, cum rămâne cu utilizarea clandestină a lui «Wissowa»?
Insfârşit, chestiunea a treia, aşa de pe larg tratată de D-ta în «răspuns», a antichităţilor romane, pe care nu le «cunosc bine». Mai întâi de toate, principiar, nu ţi se pare comic să mă instrueşti şi să mă cenzurezi D-ta în antichităţi, atunci când ai văzut la ce «gafe» te-ai expus, când m’ai atacat întâi ? Dar să stăm totuşi la discuţie şi în această privinţă. Chestiunea e aeeasta : «este admisibil ca Marcus să fi caracterizat jocurile de gladiatori, date la intrarea sa în funcţiune ca questor, ca special date îu memoria bunicului său ?• D-ta spui că nu, pentru că jocurile în onoarea răposaţilor «se dădeau ori numaidecât după îm-mormântare, ori la aniversarea morţii», şi deci o sărbătorire excepţională ca cea a lui Marcus este inadmisibilă; jocurile date de el sunt obicinuitele jocuri de gladiatori, date obligator de toţi questorii şi anume, pentru epoca imperială care ne interesează, în Decembre.
D-ta însă, deşi citezi atâta pe Lafaye, uiţi că jocurile de gladiatori «sont consideres avant tout comme faisant pârtie des devoirs que l’on rend aux morts» şi câ dacă ceilalţi questori, obicinuiţi, le dedeau •pentru distracţia publicului, iar nu ca să împace sfintele umbre ale unor morţi din familie», apoi Marcus, folosindu-se de prilejul că era obligat să dea jocuri ca questor, le dădu: fireşie nu pentru a face o plăcere vulgului, ci, conform naturei intime a jocurilor, pentru a onoră pe un scump răposat. Ca un simplu questor, şi la data obicinuită, se coborî, el, care ură spectacolele, în amfiteatru : dar datoria sa de magistrat, el o înţelese în sensul oficial «socotind jocurile de gladiatori în general, ca nişte jocuri private (ludi privaţi)» funerare. Singura obiecţie pe care mi-ai putea-o face la această interpretare strict ştiinţifică a instituţiilor romane, ar fi că el nu putea onoră pe bunicul său, în afară de timpul, acum trecut, al imediatei repausări, decât la aniversarea morţii lui, care nu cădeă în Decembre. Dar şi această obiecţie cade, dacă avem în vedere că sărbătorirea morţilor la cei antici e întinsă fără deosebire peste tot anul (parentalia, rosalia, violaria, etc.) şi, mai ales în cazul onorării unui împărat răposat, de nepotul său, magistrat, prin jocuri de gladiatori, era oarecum impusă prin însăşi natura lucrului.
Aceasta e argumentarea mea, şi, precum vezi, ea nu seamănă de fel cu aceea pe care mi-o împrumuţi d-ta, spre a puteâ dovedi toate lucrurile amabile, pe cari le-am înşirat mai sus în privinţa cinstei şi cunoştinţelor mele.
Cât priveşte acum analiza afirmaţiunilor din «apărarea» mea cu privire la magistraţii cari aveau în timpul imperiului grija jocurilor publice, te acuz formal, ilustre coleg, de falsificarea textului şi gândirei mele, pentru a ajunge la concluzii absurde, pe cari apoi combătându-le, să po^ dovedi ignoranţa mea.
I. Punctul meu prim, de natură generală (căci doară ţi-am citat, pe Goschen, ilustre coleg, care e un fel de «Bibi. pentru toţi» a studenţilor nemţi), formulat cu cursive şi de D-ta, este absolut exact şi te desfid să-mi dovedeşti in chip onest contrariul. Mărginirea ce-i dai — la jocurile de gladiatori—nu are loc, pentru că în noţiunile elementare de antichităţi ce ţi-arn dat, am pus o gradaţie dela general la
particular, pe care o poate vedea oricine în chiar citatele D-tale din apărarea mea.
II.	Punctul al doilea, ca şi cel dintâi, desfigurat de D-ta în sensul unei mărginiri la jocurile de gladiatori, este la mine iarăşi în generalitatea lui, absolut exact. «D-l Pârvan s’a gândit însă la jocurile de gladiatori» este o concluzie cu totul falşă. Iţi adresez aceiaşi desfidere ca la punctul I.
III.	Nevoit să recunoşti exactitatea afirmaţiei mele, o găseşti măcar necompletă. Te rog să spui d-ta în două rânduri, mai mult decât am spus eu. Afirmaţia d-tale că eu răspunzându-ţi — sumar, aşa cum prea bine ştii şi D-ta — «studiam chestia jocurilor de gladiatori în sine» este pe cât de gratuită, pe atât de falsă.
IV.	Dacă î afaye e mai clar decât mine, cu atât mai bine; dar că ar spune în fond altceva, e o dulce iluzie a D-tale, care de abia acum, prin el, cetind pe larcj cum stă chestia, m’ai putur înţelege şi pe mine, care scriam foarte pe scurt şi în formule technice.
La întrebarea pe care te crezi îndreptăţit a mi-o pune — după seria de falsificări de mai sus — dacă am trecut sau nu examenul de abiturium, şi la concluzia pe care o tragi, că eu nu cunosc antichităţile, îţi voi spune numai atât:
Din rândurile de faţă poţi constată că am trecut şi abi-turiul şi doctoratul şi proba de foc a vieţii publice ca învăţat german liăspunde-mi şi D-ta cu ceva analog şi-ţi voi jertâ toate injuriile ce mi-ai i.dus.
Şi acum, înainte de a trece la chestiunea finală tratată de D-ta, te mai întreb odată, cum rămâne cu furarea merelor din prun? Căci la rând, în «răspunsul» d-tale aceasta ar veni, după citatele vorbelor «şedinţe», «consilii», «tâitzungen» etc., privitoare la chestiunea capitală de rea credinţă, pe care ţi-am formulat-o în scurt, întâi în apărarea mea şi acum ceva mai sus.
In ultimele două coloane ale «răspunsului» D-tale te ocupi încă odată cu chestia originalităţii lucrării mele. Pentru că aici discuţi ceva mai convenabil 1) îţi voi răspunde şi eu într’un ton adequat. Originalitatea unei opere, judecată după metoda întrebuinţată aici de D-ta: «cine a spus întâi cutare lucru", aplicată sistematic ar duce la rezultatul de mult exprimat de înţelepciunea veche, că «nu e nimic nou pe lume». Caută însă modalităţile prezentării unei terne, legăturile ei specifice de idei, experienţa proaspătă a unor izvoare deşi de mult cunoscute, totuşi prezentând mereu noi posibilităţi de exploatare — după personalitatea istoricului — şi adaogă la acest fel de a critica o bună cantitate de sinceritate şi simpatie pentru ocupaţia ştiinţifică în ea însăşi, şi nu vei găsi operă, care fiind onest alcătuită şi sincer scrisă, să nu-fi prezinte ceva nou.
In acest din urmă spirit au judecat dară toţi specialiştii noştri în istorie, cartea mea despre Marcu Aureliu, când unanim au premiat-o şi când pe mine m’au distins apoi, pentru întreaga mea activitate, cu înalta onoare de a le fi coleg corespondent şi în Academia Română. Rapoartele lor respective nu pomenesc de calităţile mele de vulgarizator, ci de acele de om de ştiinţă, în senzul cel mai propriu al cuvântului, aşa cum şi ştiinţa apuseană m’a recunoscut.
Cu regrete infinite pentru neplăcerile ce ţi-aş pricinui cu această scrisoare, al cărei cuprins a fost în totul condiţionat de acţiunea şi poziţia D-tale faţă de mine,
rămân al D-tale coleg mai tânăr,
V.	Pârvan.
In no 4 al reviste noastre s’a strecurat in articolul d-lui D. N. Burl-leanu o mică grcşală la corectură, pe care de sigur cititorii au rectificat-o singuri. Rândurile 38—42 din coloana a doua a paginei iii trebuesc citite astfel:
a)	Dală de 25 Februarie admisă de d-sa nu-i este proprie, după cum arată citatul lui Brocknmp, oi a fost deja admisă de Tillemont, Gregoro-vius şi Ioh. I. Mueller.
b)	Data de 26 Aprilie, deja respinsă de alţii inaintea d-Iui Pârvan, a fost totuşi admisă de Pagius, în afară de Brockamp. 1
1) Diferitele neexactităţi de ordin mărunt (rezultate tot din sportul neobicinuit pe care-1 fad acum cu erudiţia) şi atacurile nedrepte din această parte a „răspunsului" D-tale, le trec deocamdată cu vederea pentru a nu prelungi mai mult întimpinarea mea.
78
NOUA REVISTĂ ROMANA
Însemnări
Societatea Românilor din Paris.— Prin iniţiativa câtorva persoane de elită din colonia română din Paris, s’a înfiinţat acolo o societate de ajutor pentru Români.
Cu banii strânşi prin donaţiuni şi cotizaţiuni lunare, s'a putut închiria un mare local, ce are două secţiuni: restaurant şi bibliotecă cu sală de conferinţe.
La restaurant studenţii găşesc, în schimbul sumei mo-, deşte de 1 f. 10, o hrană curată şi substanţială, care reprezintă o valoare reală de 2—2.50.
Un număr oarecare de studenţi săraci şi meritoşi au hrana în mod gratuit, pe când alţii, cu mijloace restrânse, se bucură de o reducere simţitoare la suma de 1 f. 10.
Scopul societăţii însă, nu e numai să îngrijească de igiena şi întreţinerea trupului, ci să contribue şi la îndrumarea tineretului studios român, pe calea binelui, a moralei, a solidarităţii şi a studiului.
Pentru aceasta s’a înfiinţat secţiunea conferinţelor, care vor fi ţinute chiar de unele înalte personalităţi ca D-l Ga-briel Hanotaux, Poincare şi alţii.
Răposatul Const. Lahovary a lăsat societăţii biblioteca sa de 5000 de volume, pe care studenţii le-au catalogat ştiin-ţificeşte.
Din nenorocire ea nu conţine nici o carte românească. Cum însă ar fi de dorit să se găsească şi operile scriitorilor noştri, şi cum pe de altă parte, faţă de marile cheltueli pe cari le are societatea, ea nu e în măsură să le cumpere, ar fi frumos dacă scriitorii români ar binevoi să contribue la opera de mai sus, trimiţând în chip gratuit Iscrierile lor la adresa : Sociele de secours des Roumains de Paris : 40 rue de Seine. — O. T. —
Epocă de aur pentru scriitorii români. — Se pare că nu un fatum orb şi impasibil conduce destinele celor ce-şi jertfesc viaţa pe ogorul literelor române ; o inteligentă Neine-sis răzbună astăzi nedreptăţile socolului trecut. Fu o vreme când un Bălcescu muri departe, într'un surghiun amar şi plin de desnădejde; când un Bolintineanu ori un Alexan-drescu sfârşiră în mizeria umilitoare a spitalului; când un Iiminescu, după ce purtă povara unei vieţi de rob ori de cerşetor incomod, căzu sub lovitura unui nebun într’un ospiciu... Pe-atunci, a li scriitor român însemna a fi un om
Tară de căpătâi, pe care oficialitatea, ea cea dintâi, îl privea cu ochi bănuitori ca pe unul dintre acele elemente nesigure ce pdt tulbură oricând patrioticile şi paşnicele digestii bugetare; sărmanii scriitori trebuiau să smulgă din orele ce le mai rămâneau libere după istovitoarea muncă pentru pâine, acele clipe de supremă încordare când se puteau jertfi curatului lor ideal. Aveau în ei scânteia divină, dar... cu o singură scânteie nu puteau lumină multicolore serbări veneţiene, în care atâtea arătări deşarte încântă privirile, atâtea glasuri înşelătoare farmecă auzul, atâta fast ascunde un colţ din împărăţia neantului. Aveau scânteia, dar n’aveau decor...
Cât de departe suntem de acele vremuri! Astăzi un Ministru, chiar Ministrul Instrucţiunii Publice, se coboară în mijlocul scriitorilor români, ia cuvântul la serbări de ale lor, prăznuieşte odată cu ei pe marii predecesori dispăruţi, şi, mai cu seamă, aruncă asupră-le protecţia ministerială a departamentului învăţăturii acestui popor. Astăzi, a li scriitor e aproape o profesiune onorabilă şi în orice caz face parte dintre profesiunile pe care oficialitatea le recunoaşte şi le proteje ; a fi scriitor înseamnă a deveni oarecum învăţătorul neamului tău într’o sferă cu mult mai largă decâ1 a învăţătorilor propriu zişi; înseamnă a reprezintă eflo-
rescenţa unei întregi culturi şi, ca atare, a fi mândria celor din sângele cărora te tragi...
Cu câtă melancolie ar privi Eminescu pe... Cutare— nu-1 numesc, căci e băiat bun, deşi scrie drame şi versuri—ori pe... pe atâţia alţii, când închină la banchete suculente sub zâmbetul arsenical şi binevoitor al Domnului Ministru, şi când îşi poartă olimpica lene în vagoane ministeriale, şi mai ales când caută să desmierde cu fruntea genunchii Excelenţei sale, în vederea vre-unui emolument pentru mult încercata-i Muză...
Ce mic s’ar simţi sărmanul bard!
Vai, Domnule Anghel, ingrat rol ţi s’a dat acum ! Te plâng, când mă gândesc la câte nopţii de trudă eşti osândit, ca să poţi resolvi greaua problemă: Ce însemnează a fi scriitor român ? Căci d-ta eşti chelarul noului paradis al scriitorilor români.
De altfel ai putea uşor să scapi de trudă întrebuinţând metoda pe care o întrebuinţează Domnul Ministru şi, mai cu seamă, scriitorii înşişi — metoda etimologică, după care scriitori sunt: toţi cei ce scriu.
Incurajaţi-i, aşadar, în massă, pe’scriitorii români! Istoria nepărtinitoare, de va mai afla vreodată despre dânşii, va avea să se ocupe de acel mic amănunt atât de incomod la alţii : talentul... — C. P. —
„Scenete şi Fantezii".—După primul număr al bibliotecii care — publicând „Furiile amorului" — e sorţită să facă o hotărâtă concurenţă lui Ignatz Hertz, editura „Flacăra" ne dă un volum de Scenele şi Fantezii ale d-nului Lovinescu. Mărturisim că de data aceasta noua editură a niinerit-o mult mai bine. Deşi singur în genul său, d-l Lovinescu este reprezentativ în literatura noastră, şi prin aceasta d-sa poate deschide cu succes o colecţiune. Căutând prea adesea să fie interesant în ceea ce spune şi ncreuşind decât foarte rar, tocmai din această pricină volumul acesta capătă o însemnătate deosebită prin singularitatea situaţiei psichologice din care a fost scris.
D-l Lovinescu nu e un scriitor de literatură. D-sa are — ce e drept — uneori stil, dar numai atât. încolo tot ce scrie e măsurat, calculat cu inteligenţa rece a omului care cunoaşte foarte multă literatură şi care şi-a dat — poate — seama de technica artiştilor pe care îi cunoaşte. Lipsit însă de o cultură organică, asimilată, şi mai ales lipsit de spontaneitatea aşa de necesară adevăratului scriitor, D-l Lovinescu nu reuşeşte să ne dea decât localizarea—îndemâna-tecă uneori—a unor impresiuni fundamentale din literaturile străine. Şi astfel cetitorii vor găsi în acest elegant volum, un fel de Capus, un fel de Lavedan sau un fel de Maeterlink... românesc. Nicăeri nu se va vedea însă personalitatea autorului însuşi, care se schimbă, se fărămiţează, dispare îndărăturprofilurilor extraordinare pe cari are nenorocul să le evoce; în zadar va căuta cineva să găsească şi înnăuntrul cărţii chipul de pe copertă. El nu este. — Altfel, deosebitele bucăţi din carte nu se prezintă rău. Deşi uneori pedante, iar alte ori vulgare (Moartea lui Iov), ele reuşesc să intereseze prin atmosfera de înnaltă cultură — pe care o închide — atunci când această cultură nu apare prea mult ca voit adăugită temei generale. Aşa că dacă D-l Lovinescu nu a putut să dea mai mult, nu a dat nici prea puţin. Cetitorii vor vedea aci încercarea unui om care a vrut să înlocuiască prin spiritul critic spontaneitatea, in-spiraţiunea artistică, şi se vor convinge că aceasta nu se poate.
Pentru toate cele de până aci însă, volumul face un franc şi douăzeci şi cinci de bani. —A.—
NOUA REVISTA ROMANA
79
Cine înveninează discuţiile. — In ziarul „Românul11, din Arad, dăm peste următoarele:
Cazul Vernescu.— „Tribuna" în numărul ei de azi publică o scrisoare, ce zice că ar fi primit dela d. Alex. Şt. Vernescu, fost membru în redacţia noastră.
Scrisoarea d-lui Vernescu ar fi următoarea:
„Stimate d-le Redactor !
Martiragiul meu dela „Românul“ s'a sfârşii! Mi-a rămas insă regretul că n’am putut să slrâng mâna prieteneşte, ta plecare, confraţilor dela „Tribuna".
Am primit să fiu instrumentul meschinăriilor tui Goldiş, pentrucâ eu sunt corect in orice serviciu aş fi angajat. Mai târziu insă, dupăce am cunoscut mai bine oamenii şi am in-(eles situaţiunea amânduror grupărilor, a început să mi-sc desluşească iadul în care mă aflam.
Cred că impresiile melc asupra aceea ce se chiamă „partidul naţional român din Ungaria şi Transilvania“ ar aduce o lumină pentru cititorii români. Şi simt o necesitate sufletească să Vă '/iu de aci înainte colaboratorul D-voaslră Primiţi etc. Alex. Şt. Vernescu.
Cu o zi mai nainte, în ziua plecării sale din Arad, acelaş d. Alex. Şl. Vernescu, dupăce nu mai există nici o legătură între redacţia noastră şi d. Alex. Şt. Vernescu, adresează directorului nostru următoarea scrisoare :
25 nov. n. din gară.
Iubite d-le Goldiş!
împins de fel de fel de vânturi rram mai avut răgaz să mă mai întâlnesc cu d-voaslră... Tenlru sâmbăta viitoare insă vă trimit din Bucureşti — şi apoi oricând printre celelalte voi trimite şi cronica femenină... Vineri veţi primi dela mine şi apoi regulat manuscrise. Vă rog să primiţi etc.
Alex. Şt. Vernescu
Afară de această scrisoare publicăm şi următorul script al d-lui Alex. Şt. Vernescu :
„Am pnimit dela Administraţia ziarului „Românul“ suma de 325 cor, (treisule douăzeci şi cinci coroane), pentru care sumă mă oblig a colaborâ la „Românul“ pe timp determinat de d. director V. Goldiş, care mă va anunţa, când se' isprăveşte acest angajament şi dacă va mai urmâ sau nu.
Arad, 24 nov. 1911	Al. Şt. Vernescu
La scrisorile de mai sus noi nu mai adăugăm nimic, ci lăsăm toată afacerea asta, absolut fără însemnătate,-în judecata obştei cetitorilor, iar d-lui Alex. Şt. Vernescu prin aceste şire d. V. Goldiş în face cunoscut, că nu mai reflectează la colaborarea sa, ci îl somează să restitue administraţiei ziarului „Românul" suma de 350 cor., în caz contrar va purcede în contra d-sale pe calea legii".
Atât, din „Românul"..
Noi cei de aici, din Bucureşti, adăogăm o singură impresie. Cum se joacă d. Goldiş cu coroanele „Românului" !
REVISTA REVISTELOR
L.	------—
De câtăva vreme apare la Iaşi o nouă gazetă. Ea se anunţă a fi independentă şi este destul de bine redactată. Ii zice : Timpul.
Numerile de până acum au fost onorate cu colaborarea distinsă a d-lui A. D. Xenopol care în no. ultim scrie despre Poporul român la noi şi peste graniţă: „In România sunt două clase de oameni: una care conduce şi se foloseşte; alta care rabdă şi trudeşte. In Transilvania, Banat, şi Bucovina, este o singură clasă: poporul român, cari ascultă numai glasul celor cari vreau să-l lumineze.
Trebuie să ne silim ca şi noi cei din România liberă să ajungem a ridica ţărănimea la nivelul acelora din ţările subjugate, căci e o mare ruşine şi mai ales o mare primejdie ca ’ntr'o ţară liberă masa poporului să nu ştie ce vrea şi să asculte numai cât de voinţa unei mici minorităţi."
Luceafărul din 1 Decembre ne aduce amintirile interesante pe cari d. Andreiu Bărseanul le păstrează despre un pictor foarte puţin cunoscut la noi, Mihail Pop. Câteva reproduceri din opera acestuia din urmă ni-1 arată ca pe un pictor oare-care, cu desemnul cuminte şi aşezat, cu trăsături puţine şi des repetate, cu aceiaş factură prea puţin originală pe care o întâlnim adesea. Aşâ că nu vom avea să regretăm ignorarea acestui moment de artă românească ce nu poate li privită decât de un istoric al artei.— Versuri ca întotdeauna de Beat. Pitiş, Maria Cunţan şi G. Rolică.— Interesante sunt — mai ales pentru cei de dincolo probabil — ştirile din viaţa culturii bucureştene, adunate adesea cu gust şi înţelegere.—
E,	parcă, un loc comun pentru locuitorii celor două lumi că în Franţe înfloreşte,, sub dulcile auspiciii ale unei nepă-
sări zâmbitoare, cea mai ruşinoasă imoralitate, Aceasta părere vrea s’o infirme d. Rene Louret în Mercure da France.
Autorul face o distincţie fundamentală între „immora-lisme" şi „immoralite"; cel d’intâi e o atitudine dictată de extinderea universală a spiritului critic, care îşi permite să discute fundamentele moralei şi explicându-le, să le găsească mai puţin sacrosancte-decât cum se crede de obiceiu, fără ca prin aceasta călcarea principiilor morale să fie mai fre-quentă de cât aiure; o atitudine mai mult estetică în care simţul pentru frumos înăbuşă adeseori protestările simţului moral; în fine o bună voinţă iertătoare şi ironică faţă de multele epave aruncate de valurile iubirii, care e privită mai mult ca un joc de spirit de cât ca forţă instinctivă şi brutală, după tradiţia lăsată de bunii trubaduri şi cavaleri ai pământului francez. „Când vorbirea noastră curentă, felul nostru de a fi, cărţile noastre vor lua tonul tristei Englitere ori virtuoasei Americi, vom începe să decădem. Imoralismul nostru e legat de arta noastră, de firea noastră, de inteligenţa noastră. Nu trebue să vorbim de el: e unul dintre semnele spiritului nostru, unul dintre titlurile noastre de glorie."
In fapt toţi Francezii ascultă voioşi de acest sfat; e bine că a avut cineva curajul să-l spună pe faţă şi să-l justifice în teorie. —
In restul revistei: vasta şi neobosita anchetă asupra vieţii actuale sub toate multiplele ei aspecte.
Le Courrier europeen publică programul revoluţiei chineze pe care îl deţine de la însuş Sim-Vat-Sen şeful revoluţionarilor, care acum de curând a făcut o călătorie în Europa. Noua formă de guvernământ va fi o republică federală sprijinită pe tradiţiunea vie a poporului chinez. Aşâ, la cele
8o
NOUA REVISTA ROMANA
trei puteri fundamentale pe care se bazează organizaţiile democratice din apus, se vor mai adăuga puterea de cercetare şi puterea de cenzură, cari se leagă cu cele mai glorioase şi mai vechi tradiţiuni ale Chinei. Noua republică va fi deschisă comerţului tuturor statelor şi tuturor iniţiativelor când, bine înţeles, acestea vor corespunde unor foloase reale pe care China de acum — îngrijită de îmbogăţirea ei grabnică — ar putea să le tragă. ş. a. m. d. Declaraţiile se închee 'prin făgăduiala unei politice pacifiste şi prietenoasă faţă de europeni. Ceia ce însemnează că... s’ar puteâ să fie bine.—
In ultimul No. al însemnatei reviste ungare de sociologie Huszadik Szâzad (Secolul XX), slovacul Stefanek încearcă sub titlul Lupta împotriva clericalismului la Slovaci, o reabilitare a acestora din urmă faţă de celelalte naţionalităţi. D-sa crede că Românii sunt inferiori slovacilor ca nivel cultural, pentrucă sunt încă ascultători de căpeteniile lor bisericeşti. Iar plecând dela faptul că slovacii catolici sunt mai reduşi culturaliceşte decât cei protestanţi, condiţionează progresul neamului său prin lupta împotriva clericalismului. Iată prin urmare dece acţiunea întreprinsă în ultimul timp de social democraţia slovacă tnpotriva clericalismului, este îndreptăţită. — I. S. —
La Voce ţine să-şi precizeze acum, după trei ani de activitate, atitudinea politică pe care o păstrează'. Ieşită din necesitatea de a se întreprinde o critică a vieţii italiene şi o reabilitare a valorilor culturale în politică, ţinând seamă că oamenii de cultură au datoria să se ocupe de politică pentru a îmbogăţi conştiinţa politică a naţiunii, ea a încercat să agite în lumea literilor anumite probleme cari păreau apanagiul unor oameni de meserie.
Politica ei urmărită în afară de orice program, nu a voit decât să pună în atingere din ce în ce mai intimă viaţa practică cu adevărata cultură, înlesnind însă fiecăruia să-şi afirme punctul său de vedere. La Voce nu vrea să facă de cât crit ca problemelor pe cari evenimentele politice le pun la ordinea zilei ; ea nu are program pozitiv, ceeace însemnează că nu face politică de propagandă.
BIBLIOGRAFII
In Bibi. „Lumen" â 15 bani: M. Eminescu: Luceafărul, împărat şi Proletar.
Ioan Al. Brătescu-Voineşli: Pe marginea cărţilor (cuvântare ţinută la congresul Asociaţiei Române p. răsp. şi îna-int. ştiinţelor. Tip. Guteinberg, Buc.
Const. Calmuschi: Relaţiunile politice ale larilor române cu Rusia, Galaţi,. 3.50
MEMENTO
f
Se ştie că Teatrul Naţional din Capitală va reprezenta în anul acesta pe Hamlet, montat din nou, după atâta amar de vreme de când nu s’a mai reprezentat pe scena, care trebuia să se îngrijească — ea, ceadintâi — de cultul monumentelor dramatice.
Cu prilejul acesta revista noastră va publica în n-rile viitoare, in traducerea d-lui Dr. FI. Simionescu, o serie de comentarii ale marelui tragedian italian Tommaso Salvini, cel mai de samă interpret al lui Shakespeare din pleiada lui Ristori, Rossi, şi Giacinta Pezzana.
Aceste comentarii asupra lui Hamlet, Machbeth şi Othelo, de-un indiscutabil interes actual, vor fi precedate de o introducere şi de o schiţă a vieţii «Marelui WiU», care va apare chiar în nr, viitor.
—- Prietenii lui Brunetiere au găsit prin hârtiile marelui critic corecturile cărţii, din nefericire neterminată, asupra lui Voltaire, şi au socotit să o publice laolaltă cu alte două articole: unul asupra cercetătorilor celor mai de seamă asupra istoriei, altul asupra „filosofilor" şi lumea franceză din sec. XVIII. Au mai adâogat apoi şi schiţa a opt conferinţe asupra spiritului enciclopedic- Toate aceste au apărut acum la Hache-te sub titlul: Etudes surle XVI/l-e sitele.
Cartea lui Emerson: Sufletul, Natura şi înţelepciunea a apărut şi in traducere italiană. Această apaiiţieein legătură cu activitatea filosofică din jurul revistei florentine <La Voce».
—In 1910 ţara noastră a exportat in Germania mărfuri pentru o sumă de 87 milioane şi a importat pentru 82 milioane.
Acum 10 ani, exportul nostru era de aproape 5 milioane iar importul de 32 milioane fr.
Bibliografia artiştilor impresionişti se măreşte din zi in zi. Acum în urmă a apărut la Paris un studiu asupra lui Henri Rousseau ciudatul pictor care mai avea şi meseria de păzitor la barieră. Studiul 11 face Uhde.
—— Un volum : încercări de propagandă politică şi pedagogică adună anumite discursuri in cari senatorul italian Giuseppe Lo-.nbardo Rădice a încercat să facă educaţia politică a masselor electorale in ultimii patru ani.
Lectorul răposatei Impărătese a Austriei, Clisabeta, a murit de curând. Era grec, şi-l chema Constantin Ckristomanos. Fusese ales de Împărăteasă pentru a o învăţa greceasca modernă pe care ea se credea obligată să o cunoască atunci când şi-a ales Achileon din Corfu de reşedinţă.
Răposatul de azi a scos şi un volum la Mercure: „Elisabeth de Ba-viire, Imperatrice d’Autriche“ în care işi aşează amintirile sale pioase asupra frumoasei Impărătese.
Wilhem Weigdnd se ocupă cu scoaterea unei ediţiuni germane a Comediei umane. Deocamdată el a scos la Leipzig o carte in care se ocupă de Stendhal şi Balzac in ce priveşte eroii din operile lor de seamă, iniţiind astfel pe cititorii germani asupra tipurilor pe cari li vor întâlni In grandiosul monument literar al lui Balzac.
Contra cenzurei în Germania au ridicat glasul Franc Wedekind şi Max Halbe, protestând că poliţia îşi arogă dreptul de a decreta ce e bun şi ce e rău în artă. Tot odată, Max Halbe, care era membru în comitetul de cenzură, şi-a dat demisia din această „demnitate", care a ajuns o negaţiune a demnităţii. Toate acestea pornesc dela faptul că poliţia germană a oprit în Munchen un spectacol in care o femee goală executa dansuri de caracter, în faţa unui public de invitaţi, compus din pictori, sculptori şi scriitori. Toţi aceştia declară că spectacolul nu era de fel obscen şi nu insufla decât sentimentul curat pe care orice operă de artă ni-l insuflă.	.
—Primim Ia redacţie următoarele broşuri din Biblioteca Lumen a 15 bani.
Ga/ileu: Viaţa şi opera lui; Edison: Viaţa şi opera Iui; C. Flamma-rion: Soarele şi Luna, M Nordau : Sugestiunea ; Fr. Nietzsche: Supra omul, D-na Curie: Ce esteRadiul?, Newton: şi atracţiunea universală.
In vâlva tumultoasă a atâtor publicaţiuni grave şi trufaşe, se strecoară de câţi-va ani, aceste modeste cărticele galbene, eftine şi in bună parte folositoare. Aceasta este Biblioteca *Lumen>. Din ea a apărut până acum vre-o 100 de numere, unele de un folos vădit pentru tineret: bucăţi uşoare ştiinţifice şi filozofice, traduse cu destulă îngrijire. ■’	In şirul poemelor pe care d’Annunzio le scrie cu prilejul războ-
iului tripnlitan intră şi poemul: Cântecul Elenei de Francia, în care, cu ocazia mersului Ducesei de Aosta laTnpolis unde îngrijeşte pe răniţi, — cântă pe strămoşii aceşteia, pe vechii regi ai Franţei şi mai cu seamă pe sfântul Ludovic care pe vrtmea unei ciume Îngrozitoare de pe vremea cruciadelor îngrijea şi el pe bolnavi. — Poemul sfârşeşte cu o alocaţie nespus de mişcătoare către Franţa, relevând afinitatea indestructibilă a rasei .
D-l A. D. Xenopol va pleca în cursul vacanţei de Crăciun la Paris, pentru a face o comunicare la Academia de ştiinţe morale şi politice, a căruia corepondent este — asupra Postulatului psihologic. Va căuta aci să puie bazele ultime — acsioma fundamentală — pe care se razimă psihologia, sociologia şi istoria. D-l Xenopol a trimis comunicarea sa filozofilor din acea Academie: Boutroux, Bergson, Liard şi Espinas, cari vor provoca o discuţie a ideilor compatriotului nostru.
Ultimele volume ale Iui Emile Faguet, par a fi: l’art de lire, o lecţie frumoasă pentru epoca noastră ale cărei ceasuri se scurg grăbite, aferate şi fără tihnă; aşa că o iniţiere in această artă pe care Faguet o stăpâneşte la perfecţie nu ar fi fără de folos, atâta numai că n’ar mai fi chip de ţinut pasul cu activitatea şi mai grăbită a prodigiosului scriitor ;—celălalt volum se numeşte : En lisant Ies beauz livres : un soi de „note pe marginea cărţilor" deschise in voia capriciului: când din Homer, când din Corneille, Buffon sau Hugo.
La Botoşani a anarut la 15 ale lunei, o revistă: Moldova po litică şi literară, cu caracter local. O scoate d. Al. Şmelţ.