*» •
NO
ABONAMENTUL:
In Kom&nia un an (48 NUMERE). 10 lei
,, şcase liint.6 ,,
In toate ţările uniune! poştale un an 12 „
redacţia ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti,Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA : Bucureşti, B*dul Ferdinand 55 TELEFON 8/66
UA REVISTA
ROMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE In fiecare duminică
Director: C. RADULESCU-MOTRU
Profesor Ia Universitatea din Bucureşti.
UN NUMĂR;
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi ta depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
No. 4.
DUMINICĂ, 20 NOEMBRIE 19 I 1
Voi. XI
NOUTĂŢI
Ideia conservatoare.
Presa partidului conservator şi-a adus aminte d’abia acum că, înainte de a apăra persoanele cari compun guvernul actual, este ceva mai urgent de apărat, anume este de apărat : ideia conservatoare!
Negreşit, ideia conservatoare, in numele căreia se întreţine un partid şi se cerc puterea de la şeful Statului, ar li trebuit, nenorocita, să nu (ie lăsată pe ultimul plan. S'ar ii cuvenit să (ie apărată ea întâi, şi mai Ia urmă persoanele cari compun guvernul. Dar, să vede că aşa este soarta ideii conservatoare la noi în ţară. Ea, înainte de a avea colaboratori şi propagatori sinceri, arc moştenitori veseli, cari vor să-şi trăiască viaţa din belşug, vie după ei şi potopul!
Ideia conservatoare! Eram mulţi, cari acum câţi-va ani credeam în binefacerile pe cari această ideie le-ar putea aduce în ţara noastră! Astăzi însă, după cele ce am văzut că se comite în numele ei, puţini vom li mai rămas, desigur. Rând pe rând, ca să-şi salveze situaţia lor personală; moştenitorii veseli au pus la mezat şi au înstrăinat, din acea ce constituia capitalul moral al ideii conservatoare, şi convingerile şi cinstea. Au cedat moştenitorii veseli în toate, pentru ca şi lumea să Ie cedeze lor un lucru : plăcerea de a se şti la guvern.
Şi acum, — într’un moment de trezire, probabil—se sună din nou trîmbiţile pentru o chemare în jurul ideii... Târzie chemare! La ce ne-am mai aduna în jurul ideii? Ca să constatăm doar dezastrul în care a fost adusă?
In Noua Revistă Română, de acum un an, înainte de venirea la guvern a domnului P.P.Carp, scriam aceste rânduri: „Partidul conservator (ic sub şefia d-lui P. Carp, dacă va fi adus la guvern, va sili partidul conservator-democral să nu mai fie democrat cu rezerve, ci democrat inaintat.
Democratizarea partidului conservator-democral va atrage după sine şij> mult mai dorită schimbare in conducerea partidului liberal!
Prin urmare, ţoală suflarea democrată a acestei ţări are o singură dorinţă: Venirea unui guvern P. P. Carp.
D-l Carp s’a lăudat odinioară că a guvernat fiind in aj)o-sifie. I)e aslă dată, dacă va fi Ia guvern, se va putea lăuda, cu drept cuvânt, că aducând pe conservatori la putere, el a dat cel mai însemnat sprijin la întărirea democraţiei! (N. R. R., 17 Oct. tylO).
Nu am astăzi nimic altceva de adăogat, peste cele scrise atunci, decât surprinderea că cele prezise s’au împlinit aşa de repede. — C. R.-M. —
Revoluţia din China.
Veştile din China despre luptele desperate .şi succesele revoluţionarilor, prevestesc că zilele regimului absolut sunt
numărate şi că un regim democratic va chema la o nouă viaţă imperiul ceresc.
Că China se va transforma într’o republică în felul Sta-telor-Unite sau că menţinându-se imperiul se va acordă o Constituţie democrată, rezultatul e hotărât!: China a rupt-o definitiv cu trecutul, iar noua îndrumare va determina o civilizaţiune nouă necesară existenţei şi desvoltărei sale, îndrumare pregătită de oamenii săi superiori formaţi la is-voarele culturei europene pe care însă reprezentanţii absolutismului actual au nesocotit-o aducând cu chipul acesta revoluţia. Căci ilacăra revoluţiunei din prezent e aprinsă de temporizarea acordărei Constituţiei în scopul de a paraliza noile tendinţe.
E,	însă, se vede, acelaş .curs fatal al istoriei care cere ca marile reforme să se sigileze cu pecetia sângelui. China a plătit tributul său de sânge, salvându’şi astfel existenţa şi viitorul său, căci în starea actuală nu ar mai fi dus-o decât graţie greutăţei de a se stabili un acord între marile puteri în privinţa împărţirei sale şi intereselor pe care aceste puteri şi le satisfac mai lesnicios sub acest regim.
Revoluţionarii chinezi nu urmăresc numai schimbarea sistemului de guvernământ, ci în acelaş timp şi stabilirea unei alcătuiri economico-socialc democrate, care realizată, va avea de rezultat complecta transformare a vieţei sociale chineze.
Şi odată trezită conştiinţa acesteia, iar Statul organizat pe nouile baze, China va însemna ceva nu numai pentru civilizaţie dar şi pentru destinele sale proprii, ceeace nu convine marilor puteri cari au actualmente interese economice angajate în imperiul ceresc mult mai sigure în situaţiiinea actuală.
E caracteristică conduita puterilor: pretutindeui pe continentele Asiei, Africei şi Oceaniei 'şi-au impus în scopuri zise civilizatoare, protectoratul sau stăpânirea nediscutată; în China, având porturi şi teritorii pe care le utilizează pentru satisfacerea intereselor capitaliste. Totul de fapt şp(reducea la o speculaţiune în numele civilizaţiunei. Şi"atât de adevărat este aceasta că de atâtea ori în cursul a" cestei revoluţiuni s’a vorbit de intervenţia marilor pilteri, nu însă în vederea izbânzei acesteia şi prin urmare a reuşitei civilizaţiunii, ci pentru menţinerea actualului regim. Or, ipocrizia pretinsei civilizaţiuni a marilor puteri, în numele căreia s'au introdus şi în China' este mai mult de cât evidentă, interesele lor find vădit contrarii tendinţelor într’adevăr civilizatoare. Aceasta mai dovedeşte şi falşitatea actualei civilizaţiuni, care având de bază interesele capitalului, când porneşte Î11 numele său devine reacţionară brutală.	.
Puterile cu regim absolut sau capitalist reacţionar, au tot interesul apoi să apere vechiul regim din China întru cât slăbirea acestuia într'un imperiu atât de imens poate provoca o repercusiune în domeniul lor înşile. I)e aceia, din acest punct de vedere, izbânda revoluţiunei chineze nu va însemna numai salvarea destinelor proprii ale Chinei, ci şi un succes pentru civilizaţiune în general, dată fiind influenţa pe care o va exercita pe tărâmul politico-social al altor state cu mult mai înaintate decât China. — N. Ştefănescu- Yacint. —
5<5
NOUA REVISTĂ ROMANA
POLITICA
ÎNVĂŢĂTORII şi politica
D-l Spiru C. Haret, a început în revista întemeiată de dânsul, Rev. gener. a învăţământului, un important articol cu titlul de mai sus. Acest articol este important prin aceea că d. Haret pune aci pentru prima oară după câte ştim noi, o legătură directă între activitatea exlraşcolară şi politica. Primele rânduri ale articolului menţionat spun, în adevăr, următoarele: «Ches-«tiunea rolului • politic al învăţătorilor săteşti nu de «demult a fost ridicată. Dacă nu ţinem seama de câ-«teva voci izolate care se auziseră şi mai nainte, a-«ceastă preocupare a învăţătorilor a luat naştere în «urma înjghebării activităţii aşa zise extraşcolară şi «este o urmare a eh. Apoi imediat, d. Haret continuă, pentru a întări această ideie a sa, să arate, că învăţătorii mai nainte de activitatea extraşcolară nu aveau nici o influenţă în colegiul al III-lea, cu toate că s’a zis, încă dela ultima modificare a legii electorale, «că colegiul al III-lea va fi colegiul preoţilor şi al învăţătorilor», şi că această influenţă a crescut în urma activităţi extraşcolare.
Noi totdeauna am avut convingerea că între activitatea extraşcolară, aşa cum a înţeles’o d. Haret şi între politică, există o legătură directă, şi anume, că activitatea extraşcolară n’a avut alt scop decât răspândirea unei anumite politici în corpul învăţătoresc ; dar pentru susţinerea acestei convingeri nu aveam până acum o mărturisire directă din partea d-lui Haret. In totdeauna folosul activităţii extraşcolare se argumenta de dânsul, şi de prietenii săi, cu'totul în afară de preocupaţiunile politicei. Acum, pentru prima oară, ni se desvălue adevăratul scop, fără nici un înconjur. Vom vedea, mai la vale, pentru ce tocmai acum. Deocamdată mulţumim d-lui Haret de sinceritatea pe care o are ca scriitor. Nu ne îndoim, că pe viitor această sinceritate dacă nu va fi întreruptă prea curând de venirea sa din nou la guvern, va contribui foarte mult să îndepărteze ori şi ce echivoc din marea discuţie asupra activităţii extraşcolare a învăţătorilor.
Fiindcă dorim şi noi înşine, să nu dăm loc la vreun echivoc, începem a ne lămuri bine cestiunea, cu ajutorul tocmai a celor scrise de d. Haret.
Ce se înţelege prin activitatea extraşcolară a învăţătorilor? O activitate fără plan şi lăsată numai la tragerea de inimă a fiecărui învăţător în parte, sau o activitate făcută cu plan, suggerată oarecum, dacă nu chiar încurajată de autoritatea şcolară? D. Haret şi prietenii săi au înţeles desigur dela început o activitate în felul de al doilea, deşi argumentarea lor de până acum era pentru susţinerea primului fel de activitate. Ni se zicea: poporul nostru este înapoiat, din cauza trecutului său istoric, mai mult decât sunt alte popoare; pentru aceea fiecare funcţionar al statului tre-bue să depună o muncă în plus peste munca cerută
de îndatoririle sale profesionale ; învăţătorul, în special, trebue să facă pe apostolul culturei la sate, etc.
Aceasta era argumentarea. Mă întreb, cine o putea contrazice? Există oare un cap sănătos în această ţară, care să creadă că este o greşeală, când învăţătorul pe lângă munca lui profesională mai depune şi o muncă în plus pentru propăşirea satelor ? Eu nu cred; cu toate că se zice adesea : la noi ca la nimeni !
Din această argumentare nu decurge însă de cât obligaţiunea morală, ca învăţătorul să fie mai activ şi rodnic de cât cere profesiunea sa determinată prin lege. In ce direcţie însă să fie el mai activ şi rodnic, aceasta nu se spune prin argumentarea de mai sus. Această direcţie este lăsată la libertatea învăţătorului, care se va decide după împrejurările satului în care el funcţionează. Unde ignoranţa şi rutina sătenilor aduc piedici propăşirei obşteşti, este bine ca el să intervină şi să le suprime. încă odată, cine poate face o vină învăţătorului din faptul că el ar avea o activitate în plus peste aceea cerută de lege ?
Dintr’un asemenea fapt, nu numai că nimeni nu s’a gândit să facă vre-o dată o vină învăţătorului, dar toată vremea acesta a fost îndemnat să fie apostolul culturei la sate. Nu o singură dată s’a pus în ochii învăţătorilor noştri în acesţ scop, ca o pildă, învăţă-torimea din alte ţări mai civilizate de cum este ţara noastră. Şi nu numai învăţătorului, dar ori şi cărui alt funcţionar român nu i s'ar putea face o vină din faptul că ar munci vreunul mai mult de cât îi cere datoria profesională.
Cred, că în această privinţă, nu poate fi discuţie.
Aceasta este însă activitatea extra-şcolară întemeiată de d. Haret? Dacă aceasta este, atunci nu-mi rămâne de cât să constat, că ţara noastră este aşa de decăzută moraliceşte, în cât a trebuit ca un minister să lupte, timp de mai mulţi ani, pentru a face să se deştepte în conştiinţa unor funcţionari de Stat o datorie foarte elementară, şi că în această luptă dânsul a avut de adversar până şi pe un bărbat, care după părerea multora ilustrează cultura contimporană a ţării, pe d. Titu Ma-iorescu.
Inutil să mai insistăm; nu aceasta a fost activitatea extra-şcolară pe care a sprijinit’o d. Haret.
D-l Haret a suggerat; mai mult chiar: a încurajat o anumită activitate, care avea să realizeze un anumit scop. Intre diferitele iniţiative pe care învăţătorul putea să le ia spre binele satului său, d. Haret a încurajat anumite din ele, pe acele bine înţeles pe cari le-a crezut dânsul, d. Haret, că sunt mai importante sau mai grabnice.
Aci începe discuţia, fiind-că aci intervine şi intenţia politică. Un popor înapoiat are nevoe de multe. La cari din aceste multe vei da precădere ? Există o precădere care se impune de sine, sau nu? Dacă există o precădere care se impune de sine, iarăşi nici o discuţie. Nimeni nu este nebun să critice pe d. Haret, că a îndemnat pe învăţători să nu înceapă cu toate deodată, ci să înceapă cu aceea ce este mai important
NOUA REVISTA ROMANA
5'
şi pe urmă să ajungă şi la aceea ce este mai puţin important.	|
D-l Haret nu tăgădueşte acum că a avut un plan politic, pe care ni-1 desvălue prin precăderea dată unor nevoi asupra altor nevoi, dar lasă să se înţeleagă că acesta era singurul plan politic pe care un om luminat putea să-l adopte pentru a fi şi spre folosul ţărei şi spre folosul învăţătorilor. In acest sens este scris şi articolul menţionat mai sus.
Să vedem dacă dansul are dreptate.
Dar înainte de toate să fim bine înţeleşi. Nu este vorba de dreptul pe care îl are învăţătorul de a face politică. învăţătorul ca cetăţean are dreptul să facă politica pe care el o consideră ca mai bună. Este vorba aci de dreptul ministrului de a încuraja în corpul învăţătorilor o anumită politică; aşa că nu este acelaş lucru. învăţătorul are drept, negreşit, să facă politica pe care o vrea, în conformitate cu legile ţării; are drept însă şi ministru să facă cu învăţătorii politica pe care el o vrea ?
D. Haret, cum spuserăm, crede că are acest drept, fiind-că politica ministrului (adică a d-lui Haret) este şi spre folosul ţării şi spre folosul învăţătorilor.
Noi ne îndoim. De aceea să judecăm obiectiv opera d-lui Haret,— abstracţie făcând de persoana acestuia, pentru care de altmintreli nu poate avea ori şi cine decât o perfectă stimă.
Plecăm dela constatările însăşi ale d-lui Haret.
Satele noastre sunt înapoiate. Ignoranţa; boalele morale şi materiale; sărăcia; hatârul; incuria administrativă ; toate relele sociale ţin în loc pe locuitorii satelor. O mare operă de regenerare, şi o operă de regenerare cât mai grabnică, trebue începută. La această mare operă colaboratorii cei mai indicaţi au să ne fie învăţătorii. De acord. Până aci nici o discuţie. In constatarea răului nu există, mai nici odată, divergenţă. Divergenţa începe de îndată ce este vorba a se şti care este cauza răului, fiind-că de natura cauzei depinde alegerea mijloacelor de îndreptare.
D. Haret a văzut mizeria satelor noastre, o mizerie profundă. Ce l’a impresionat însă pe dânsul ? O spune singur în articolul menţionat. L’a impresionat ignoranţa sătenilor cetăţeni, în ceia ce priveşte drepturile pe cari ei le au după Constituţia Ţării! L’au impresionat nedibăcia şi lipsa de energie a aceloraşi săteni cetăţeni pe terenul economic ! Dacă sătenii noştri ar şti cum să devină independenţi pe terenul economic, ei ar deveni prin aceasta, deodată şi cetăţeni conştienţi de drepturile lor, şi atunci, negreşit atunci, realitatea ţării ar corespunde la spiritul democratic al Constituţiei noastre!
Acestea le-a văzut d. Haret.
A văzut ceva greşit ? Nu. Dar a văzut prin ochii omului politic, pentru care nu există un ideal mai superior aceluia al cucerirei de drepturi politice ! D-l Haret a văzut mizeria satelor noastre, cam,—iertemi-se expresia,—cam din pragul circiumei satului, unde se învârtesc cămătarii şi cabotinii politici.
Dacă ar fi mers dânsul ceva mai departe în inima satului, ar fi văzut o mizerie mai adâncă, mai antiumană.
La 20 de paşi de cârciumă ar fi văzut o ceată de copii, nu în vârstă de şcoală, nu,—căci în sat este un învăţător care îşi face datoria profesională,—ci în vârstă de trei, patru, cinci ani, o ceată lăsată de capul ei. Apropiaţi-vă, d-le Haret, de această ceată. Pă-ziţi-vă însă bine. lată că un pungaş de băeţel se pregăteşte ca să vă arunce cu piatra ! Aţi ajuns aproape. Ce auziţi din gura acelor copii ? Astupaţi-vă urechile, căci nu veţi putea suporta, atât de murdare sunt cuvintele lor ! Şi mergeţi mai departe în inima salului : Priviţi la copilul acela părăsit lângă gardul unei colibe. Cu ce se ocupă el ? Aţi văzut: torturează o sărmană pasăre. Ce inimă ! Dincolo un copil tot de vârsta lui, mânat de o curiositate bolnăvicioasă, să dedă la nişte acte.... Unde să fi văzut el aşa ceva? Aveţi destul. Nu ?.
Să ne oprim şi să judecăm puţin, ca oameni culţi.
Nu este oare o mizerie mai adâncă mizeria văzută la aceşti copii, cari n’au încă vârsta de şcoală, de cum este mizeria văzută la sătenii adulţi? La sătenii adulţi mizeria loveşte omul format, pe când aci, la copii, mizeria loveşte în omul germine! E dureros, desigur, să vedem pe sătenii noştri că ignorează drepturile pe cari le au ei scrise în Constituţie, dar nu este mai dureros să vedem că vlăstarele româneşti sunt chiar din mugur viciate ? Este mare durerea să vezi că fericirea generaţiunei actuale a ţării tale să pierde, dar nu este o şi mai mare durere să vezi cum generaţiunea viitoare se pierde înainte de a ajunge la şcoală ?
Dacă după cele văzute din mizeria satelor noastre, un om luminat va chema pe învăţător şi îi va zice: Domnule învăţător, m’a impresionat adânc faptul că sătenii de aici nu ştiu că ei sunt cetăţeni liberi şi nu pot profita de drepturile lor politice. Ar fi de dorit ca D-ta să le deschizi capul şi să te pui în fruntea lor, pentru a dobândi aceea ce n’au,—negreşit că acest om luminat care va vorbi astfel nu va face o faptă rea. Dar inimă adânc iubitoare de umanitate nu are acest om luminat. El are numai un cap luminat de om politic.
O inimă adânc iubitoare de umanitate nu poate trece pe lângă mizeria copilului, ca să se ocupe de mizeria adultului. Şi nici o inimă adevărat iubitoare de şcoală nu poate face acest lucru. Omul adânc iubitor de umanitate, şi adevărat iubitor de şcoală va chema pe învăţător şi-i va zice: Domnule învăţător, în satul d-tale sunt multe mizerii, dar dintre toate, mizeria care mi-a rănit sufletul mai mult este mizeria copilului care n’a ajuns încă vârsta de şcoală! Ce elemente îţi pregăteşte satul acesta D-tale, Domnule învăţător! Copiii înainte de a-ţi veni sub mână, sunt îmbătrâniţi în deprinderi rele ! Ei ştiu a minţi, fura, înjura, schingiui la vârsta de cinci ani ; ce vei putea D-ta îndrepta pe urmă din aceste rele ! Domnule învăţător, mizeria aceasta ne pune pe noi Românii în rândul popoarelor barbare din centrul Africei! Fac apel la D-ta, găseşte mijlocul de a pune
52
NOUA REVISTĂ ROMANA
pe aceşti copii într’un adăpost familiar. I-a părăsit familia lor naturală; găseşte D-ta o altă familie în locul celei naturale. Căci altfel suntem pierduţi. De geaba faci şcoală mai târziu cu elemente putrede. Asigură-ţi elemente viabile, înainte de ori şi ce... Eşti sărac, personal. Iată ajutorul meu. Voi stărui ca să ţi se plătească chiria unei case încăpătoare, unde să se adune şi să crească normal aceşti desmoşteniţi ai umanităţii. Vei avea ajutorul autorităţilor şi al cuturor oamenilor de bine. D-ta asiguri, prin munca extraşcolară pe care ţi-o recomand, viitorul ţării.
Acela care va vorbi astfel şi va îndupleca pe învăţător la munca cea nouă, va face din acesta un adevărat regenerator al neamului !
Această vorbă n’a pus’o însă d. Haret pe lângă învăţători. Gândul său a fost la drepturile cari stau de geaba înscrise în Constituţie, fără practicanţi conştienţi.
Gândul său a fost să salveze doctrina liberalismului, care nu vede fericirea omenească decât în cucerirea drepturilor politice!
Mă aşteptam însă, ca această vorbă, dacă nu a spus-o d. Haret, ministru al partidului liberal, să o spună un ministru al partidului conservator, fiindcă în rândurile acestui partid s’a afirmat continuu doctrina, — prin d. Titu Maiorescu, în primul rând, — că profesorii suni pentru şcolari, şi numai pentru şcolari, fiindcă au destul de muncit ei cu şcolarii.
Mă aşteptam, ca noul ministru conservator să în drepte prisosul de muncă al învăţătorilor spre adăpos-tirea copiilor lipsiţi de familie, fiindcă în doctrina" conservatoare rolul familiei are o mare însemnătate' Doctrina conservatoare nu înţelege că rolul familiei în educaţie poate fi înlocuit.
La noi, împrejurările nenorocite sociale pun familia naturală în imposibilitate să-şi îndeplinească rolul, şi totuşi ministrul conservator care a urmat d-lui Haret nu gândeşte să vină în sprijinul acestui rol care se stinge! Copiii sătenilor intră sălbăticiţi în şcoala primară, fiindcă mizeria familiilor lor naturale îi lasă, cea mai mare parte din zi, fără adăpost, şi nimeni totuşi nu gândeşte să le vie în ajutor copiilor; toţi cei din jurul ministrului actual se gândesc cum să pună pe învăţător în serviciul oamenilor maturi. Toţi se preocupă cum se combată efectele şi simptomele boalei, uitând să combată cauza originară a răului ! învăţătorul este trimes să predice economia la bancă, şi să vorbească de drepturile cetăţeneşti în cercurile culturale, iar la şcoală este lăsat să stee cu braţele încrucişate la primirea copiilor corupţi înainte de vreme 1 Desigur, se aşteaptă până ce aceşti copii precoci în rele să treacă şi ei prin şcoală, ca şi ceilalţi săteni din cârciumă, pentru ca apoi să se încerce şi asupra lor binefacerile activităţii extraşcolare. Se lasă, mai întâi, buruiana cea rea să crească şi să prindă rădăcină, şi pe urmă numai se gândeşte autoritatea şcolară că este bine să. fie stârpită.
Se înţelege că în aceste condiţii nu mă mai mir că d. Haret persistă să se laude cu îndrumarea pe care a dat’o învăţătorilor. Congresul ţinut anul acesta la
Târgovişte, a fost un mare triumf pentru dânsul şi în acelaş timp un mare dezastru pentru ideia conservatoare. Ministrul partidului conservator, întocmai ca Ponţiu Pilat din istorie, s’a spălat pe mâini şi a spus învăţătorilor : faceţi ce vă taie capul.
Ce vor face învăţătorii ? Nu este greu de ghicit. Omul, prin instinct, urmează direcţia în care munca îi este mai uşoară. Cucerirea drepturilor politice este o muncă mai uşoară decât regenerarea vlăstarelor tinere din mizerabilele sate româneşti! învăţătorii vor urma dar direcţia d-lui Spiru C. Haret.
Trăiască colegiul al III-lea!
Când vor veni oare şi acei învăţători, cari să ştie preţui marea bogăţie represintată prin copiii cei mici Când va începe şi la noi opera de regenerare, dela cap şi nu dela coadă; dela crearea energiilor reale cari stau în sufletele copiilor, şi nu dela satisfacerile vanităţilor politice ?
Târziu, desigur. Până atunci este timp să se serbeze, şi de două ori, jubileul activităţii extra-, prea^extra-şco-lare!
(România Viitoare)	C. Rădulescu-Motru
CESTIUNI CULTURALE
ARTA DE A CITI •)
Horatius, în vestita-i scrisoare către Pisoni, Thomas Sibilet, Joachim du Bellay, Peletier du Mans, Scaliger, Ronsard, Vauquelin de la Fresnaye şi, însfârşit, Boi-leau — printre cei mai de seamă—au dat reguli, când maî...literar când mai didactic alcătuite, despre chipul cel 'mai bun de a scrie, de a compune, de a înfăţişa producţiile minţii şi ale condeiului. Dar Horatius n’a fost totdeauna bine privit;] Boileau e socotit de mulţi că ar fi fost negru în cerul gurii; cei-l-alţi au fost cam uitaţi. Romantismul, care se înfăţişa, în primul rând, ca un duşman al regulelor de ori-ce fel în materie de literatură şi artă, afundă pentru câteva decenii pe bieţii oameni cari socotiseră nemerit a spune, în versuri sau în proză, ce ar fi de observat în arta scrierii.
încetul cu încetul o restaurare a celor întunecaţi începu, şi azi, Boileau poate fi mulţumit că n’a uitat pe Feslina lente a lui Horatius. Hâtez-vous lentement a fost deviza scriitorilor cari, tacticos, pe nesimţite, dar fără preget, lucrară la îndreptăţirea autorilor de arte poetice. Amănuntele şi părţile cari păreau puncte de dogmă, pot fi lăsate la o parte. Rămân însă în picioare multe din principiile de ordine generală pe care toţi le văd ca un fel de adevăruri esenfiale.
Tot ce era întâmplător, potrivit numai unui timp ori unui tip oare-care, se zăreşte de îndată ca fără valoare. Cine ar putea, astăzi, să susţină în chip serios 1
1)	Emile Faguet, L’Art de lire, Paris, Hachettc & C-ie, MCMXII, 168 pp. in 8».
NOUA REVISTA ROMANA
53
că portretul poetului făcut de Vauquelin de la Fres-naye, corespunde realităţii actuale?
Jamais premierement Le Poete n’est point avare aucunement:
II aime ses labeurs, son seul but et sa joye,
II aime des forests la solitude coye.
II aime ses egaux, qui de franche bonte N’estrangent de leur mceurs l’honneste volupte.
II se moque, il se rit des grands citez rasees. Des pertes, des ennuis, des maisons embrasees; Contre Dieu ni l’estas il n’a point complote:
En l’ocean d’erreur son esprit n’a flote:
Comme un peu Philosophe il laisse aller le monde. Les Destins plus courants volontaire il seconde. Contre ses compagnons il ne machine rien....1)
Ar îndrăsni cineva să spună că poetul modern — fireşte e vorba de majoritatea acestor fiinţe alese — corespunde modelului de mai sus?....
D. Emile Faguet, cu spiritul său critic—fin şi născoci-tor — a înţeles că, în vremurile noastre, poemele didactice — chiar privitoare la cele mai delicate producţii ale minţii omeneşti — vor părea uscate şi anoste, dar că niciodată nu se va spune în deajuns ce drumuri tre-buesc bătute spre a descoperi o lucrare de seamă şi a o pricepe. Atunci scrise d-sa această minunată cărticică intitulată IJAri de lire, care este o artă poetică alcătuită de un critic, în chipul unui şir de observări şi de sfaturi.
Când citeşti unele rânduri socoţi că ai de-aface cu vre-un pasagiu reîntinerit şi îmbogăţit din La Deffence el Illuslration de la langue francoyse,— pasagiu care ţi-ar fi scăpat din vedere citind opera lui Joachim du Bellay. Chipul sfătuitor şi în acelaş timp poruncitor — pe nebăgate în seamă — de care se slujeşte une-ori d. Faguet, dă operei sale o înfăţişare de autoritate pe care o desăvârşeşte temeinicia şi ingeniozitatea observărilor. Iată, drept probă, începutul întâiului capitol :
«Ca să înveţi să citeşti, trebuie mai întâiu să citeşti foarte încet şi apoi trebue să citeşti foarte încet şi, mereu, până la cea din urmă carte care va avea cinstea să fie citită de d-ta, va trebui să citeşti foarte încet. Şi mai trebuie să citeşti încet o carte şi ca să te mulţumeşti de ce găseşti în ea şi ca să tragi o învăţătură ori ca să-i faci critica. Flaubert zicea: «A! ce oameni, cei din veacul al XVII-lea! Cum ştiau latineşte 1 Cum citiau de încet!». Chiar dacă n’ai de gând sa scrii tu însuţi, trebue să citeşti cu încetul, or ce ar fi, întrebându-te mereu dacă ai priceput bine şi dacă ideea pe care ai primit-o e într’adevăr a scriitorului ori e a ta»*).
Unele idei par — la prima vedere—paradoxale. Nu trebue să-ţi fie lene când citeşti, zice d. Faguet, şi
1)	IJArt poetique franţois livre II, v. 601-613.
2)	IJArt de lire. ch. I—Lire lentement, p, 1.
nici să te grăbeşti. «La precipitation n’est d’ailleurs qu’une autre forme de la paresse» *). Fireşte, dai foaie peste foaie şi citeşti doar două rânduri dintr’o pagină fiind-că ţi-e lene să fii atent şi să te dai de osteneală. Dacă d. Faguet ar cunoaşte vre-o câţi-va scriitori.de-a noştri, ar putea să ilustreze cu admirabile pilde, cele spuse mai sus: Câte glume supărătoare n’ar putea fi făcute desghiocând rezultatele unor atari citiri! «Nos peres disaient: «lire des doigts». Cela voulait dire feuilleter, de telle sorte que, tout compte fait, les doigts aient plus de travail que les yeux»2). Un cunoscut îmi povestia, într’o zi, ce mare admiraţie are pentru un autor român despre care auzise că e în stare să citiască un volum de 700—800 de pagine în câteva ore. «In-chipueşte-ţi, domnule, că un prieten al meu l-a văzut odată luând un volum nou-nouţ, cu foile netăiate, şi cum de ’ndată a şi început să se uite, numai decât, prin el. A doua zi îl avea pe masă, cu foile tot netăiate, dar i-a spus ce era în el. De altfel a combătut chiar în ziua aceea, pe autorul cărţii în chestie, un om care nu era în curent cu ultimele cercetări ştiinţifice». Arta citirii nu este una, zice d. Faguet. Altfel citeşti o lucrare filozofică, altfel un roman, într’alt chip un volum de poeme şi după alte reguli o piesă teatrală.
Cărţile în cari stăpânitoare sunt ideile, trebuesc citite în chip comparativ cu alte lucrări ale aceluiaş autor; sau chiar în lăuntru aceleiaş opere nu trebuesc deosebite, — citite fără legătură strânsă, — felurite părţi ale ei. Numai atunci cugetătorul va fi pe deplin înţeles. Chiar când, ici, şi colo, descoperi unele contraziceri, tu, cititorul, tot vei fi folosit: simţul tău critic se va ascuţi. Alte ori vei ajunge la încheieri uimitoare. Citind şi recitind de pildă pe La Rochefoucauld poţi să vezi în celebrul duce pe un optimist de seamă.
«A spune că noi lncrăm vecinie în vederea interesului nostru, asta înseamnă că nu lucrăm niciodată din bunătate, dar înseamnă în acelaş timp că nu facem niciodată nimic din răutate, că omul nu face rău niciodată pentru gustul de a face rău, că — într’un cuvânt — răutatea nu există! Atunci însă, La Rochefoucauld îşi face o idee foarte bună de firea omenească! Ce optimist La Rochefoucauld ăsta I Cum mă înşelam în privinţa acestui La Rochefoucauld I»8) ai putea zice, spune autorul. Astfel, tot citind maximele cele pesimiste, le vezi transformându-se mulţumită citirii întocmai «ca razele printr’o prismă». «E un bine lucrul ăsta, ori e un rău ? Şi atunci unde e adevărul ? In prima impresie (lăsată de citire), în a doua, ori în a treia? Probabil că adevărul acesta se depărtează, şi el, de noi într’o fugă vecinică; probabil că autorii sunt nesecaţi prin ce au ei şi prin ce le punem noi pe seamă; dar esenţialul e să cugetăm, plăcerea pe care o căutăm citind un filozof este plăcerea de a cugetă, şi această plăcere am gustat-o urmând întreaga cugetare a scriitorului şi pe a noastră amestecată cu a lui şi pe a lui sgândă-
1) şi 2) Ibidem, p. 2.
3)	Faguet, L’Art de lire, ch. II—Les livres d’iddes, p. 15.
54
NOUA REVISTĂ ROMANA
rind pe a noastră şi pe a noastră interpretând pe a lui şi înţelegându-le — poate — greşit» ’).
Cărţile în cari predomină simţimintele, trebuesc citite altfel. Te vei lăsa târât de curentul care se naşte din povestirea ori desluşirea celor scrise. Apoi, când te vei deştepta, când te vei scutura de noua viaţă care te cotropise în timpul citirii, îţi vei da seama dacă personagiile au fost totdeauna reale, dacă situaţiunile puteau fi adevărate. Vei judeca prin compararea celor văzute cu datele citate. N’ai văzut, fireşte, pe Grandet, dar ai văzut pe un sgârcit oarecare. Dacă ştii, în trăsături generale, în ce atmosferă îşi înfăţişa Moliere personagiile, vei pricepe lămurit pe Harpagon. Ca Român, dacă nu eşti prea tânăr, ai văzut la mulţi din negustorii a cărcr generaţie acum e aproape stinsă, ai văzut nenumărate gesturi, apucături şi vorbe pe cari le vom afla în Hagi-Tudose. Cine din noi n'o să priceapă cât e de adevărat Rică Venturiano ori Domnul Vucea"?
Cărţile cari nu pot fi controlate — de pildă descrieri din Extremul-Orient, din Africa, din regiunile polilor, etc.—nu pot dobândi încrederea'cititorilor decât mulţumită darului descriptiv şi suggestiv al autorilor. Când e vorba, apoi, să se zugrăvească un caz excepţional, autorii care ’şi pricep meseria, vor înconjura cazul acesta neobişnuit cu observări de toate zilele, foarte bine cunoscute de toată lumea. «In chipul acesta ne încredem în ce spun ei, fiindcă vedem că ştiu să bage bine de seamă lucrurile pe cart le observăm şi noi, şi îi respectăm ca pe nişte buni observatori şi presupunem că tot aşa au fost şi când au văzut cazul neobişnuit despre care ne vorbesc 2).	'
Cititorii povestirilor lui Dumas, ai romanelor realiste, al scrierilor idealiste, ai poeţilor—alcătuesc nişte categorii a căror psichologie e lămurită frumos şi nou de autor.
D. Faguet, care a fost ani mulţi criticul teatral al vestitului Journal des Debals, şi care n’a lăsat această sarcină decât când regularitatea asistării la spectacole ameninţă să-i vatăme sănătatea, d. Faguet ne lămureşte de câte feluri sunt piesele, de ce trebuesc şi văzute pe scenă şi citite, cum trebue să fie jocul actorilor faţă de anumite producţii teatrale.
Ritmul poemelor ca şi al prozei, citirea lor cu voce tare, legăturile dintre sens şi armonie sunt privite potrivit însemnătăţii lor într’un capitol special: LesPodles.
Admiratorul lui Platon, Montesquieu şi Nietzsche e de părere ca să citim şi pe scriitorii nelămuriţi, fiindcă în felul ăsta ne întărim voinţa, ne învăţăm cu greutăţile. In ce priveşte pe cititorii cari în(eleg perfect şi chiar dela prima dată pe Mallarme ori pe un altul ca el, d. Faguet îi îndreptăţeşte în chipul cel mai nostim. Paginele capitolului intitulat Les Ecriuains obscurs sunt pline de cea mai fină ironie şi de cea mai prietenoasă bunăvoinţă.
Chiar scriitorii cei răi nu trebuesc lăsaţi deoparte. Citind prostiile altora, te fereşti de a cădea şi tu în-
1)	Idem, ibidem, p. 16.
2)	Faguet, Op. cil., ch. 111—Les livres de sentiment, p. 3b
tr’unele asemănătoare, ba ai şi mulţumirea că eşti superior celor pe cari îi poţi. vedea greşiţi. Fireşte că omul nu trebue să se ţină vecinie de asemenea distracţii, căci ajunge răutăcios. Sunt anumiţi indivizi cari nu citesc o lucrare sau alta decât spre a-şi bate joc de autori, găsindu-le tot felul de pete. E de observat că mulţi din aceşti zeflemişti n’au scris niciodată nimic. «C’est comme on a dit, un grand avan-tage que de n’avoir rien fait; mais il ne faut pas en abuser ’)“.
Interesantă e împărţirea făcută de d. Faguet în massa celor cari ies după băncile şcoalei, din punctul de vedere al citirilor la cari se dedau sau al nepăsării lor faţă de producţia literară.
In ce priveşte pe critici c bine să-i citeşti, zice d. Faguet, aşa cum ai citi ori ai asculta pe un prieten care se interesează şi el de aceleaşi cestiuni ca şi tine. Totuşi nu e rău — şi autorul desvoltă pe larg părerea aceasta — să citeşti pe istoricii literari înainte de a pune mâna pe lucrarea la cari ei se referă, şi să vezi care e judecata criticilor propriu zişi după citirea unei opere oare-care.
Era interesant de ştiut acest adaos la vechile păreri ale domnului Faguet. Intr’adevăr, în 1902, d-sa susţinuse că influenţa criticului asupra publicului este nulă. Pilde erau din belşug. Scriitorii mediocri citiţi de toată lumea cu toată critica nefavorabilă venită dela toţi cei de seamă; dinpotrivă, autorii distinşi citiţi numai de un număr restrâns de cunoscători, deşi criticii îi lămuriseră tuturor. Ramânea dar un lucru. Pe critici îi citeşte publicul aşa cum ar citi şi pe romancieri ori poeţi : în special ca să le vadă îndemânarea în expunerea şi discutarea ideilor şi ale simţimintelors).
Cam aceleaşi idei le desvoltă în 1903 într’o însemnată revistă3), într’unul din cele mai spirituale studii ale sale, adăogând că dela un critic se desvoltă, fără de voe, în public, gustul de a judeca, de a-şi da socoteala de valoarea unei lucrări.
Azi, în l'Ari de lire ideile de odinioară sunt completate, învederând rolul mare al criticului pentru omul care vrea să citească.
înainte de a isprăvi1 2 3 4), d. Faguet îndeamnă pe toţi a reciti cărţile şi anume, de se poate chiar .şi la intervale mari, spre a controla, odată cu schimbarea vârstei, deosebirile de gusturi sau de impresii, Recitând ţi se pare, apoi, că înţelegi mai desluşit pe autor şi de multe ori eşti aplecat a da o urmare celor aflate de la el, ca şi cum nu ne-ar fi spus totul. Vestitele En marge des nieux livres ale d-lui Lemaître şi Les dernieres aventures du divin Ulgsse de Gebhart, trebuie să f* fost concepute, socoate d. Faguet, sub impresia recitirii cărţilor la cari slujesc drept urmare.
«L’Art de lire est l’art de penser, avec un peu
1)	Faguet, Op. cil., ch. Vil—Les nunwais aut curs, p. 103.
2)	Faguet, Propos litleraires, l-ere scrie : Quellc est rinllu-encc morale du critique?
3)	Idem, Menus propos sur la critique în La Itcnaissance Latine, 2-e annec, no. 1. Janvier 1903.
4)	L’Ari de Lire, ch. XI—Epilogue, p. 160,
NOUA REVISTĂ ROMANA
55
d’aide», zice d-sa către sfârşit. Orice ai- citi, tot câştigi ceva. Şi apoi în mijlocul nemerniciilor care amărăsc viaţa oamenilor de treabă, cel mai bun, cel mai credincios şi cel mai drept prieten e tot un vraf de cărţi. In ziua de azi poate găsi cine-va fericirea mai lesne între zidurile unei biblioteci decât în viaţa svăpăiată şi cu lupte neleale a oamenilor.
D. Faguet e un înţelept, tot aşa după cum e un scriitor mare. Noua sa lucrare e un mic giuvaer care va rămâne nu alături ci mai presus decât operile asemuitoare ale înainte-mergătoriior săi.
N. I. Apostolescu
LIPSA UNyi TEATRU ROMÂNESC IN TRANSILVANIA
Noi, Românii, suntem un popor prin excelenţă tânăr.
Organizaţiile noastre politice şi sociale sunt foarte fragede — noi nu visăm un imperialism român şi n’avem tendinţe de-a ne ridica din calificativul intelectual : „popor balcanic".
Spiritele europene sunt rare între noi Românii— căci politica noastră de rasă fiind absolut nesigură, toate manifestările noastre intelectuale tind la un singur punct: la câştigarea drepturilor politice.
Adevărul acesta îl simţim noi Transilvănenii mai tare. Noi, Românii din Ardeal, suntem vreo 31/, milioane, dar drepturile noastre politice sunt problematice.N’avem aproape nici un drept modern: în administraţie nu suntem băgaţi în seamă, limba noastră nu e respectată la judecătorie, guvernul maghiar persecută pe toţi aceia care fac politică românească culturală, instituţiunile noastre româneşti sunt supuse unui aspru curent de inquiziţiune—bineînţeles că astfel în Ungaria nu s’a putut premeni atmosfera intelectuală a noastră, a Românilor.
Avem câteva licee, câteva preparandii româneşti— avem o presă românească foarte anemică, căci are puteri modeste—avem câteva reuniuni, câteva coruri şi două-trei musee—iată dar că se aşteaptă ca şi în Ardeal să se desvolte un curent de regenerare naţională—dar, putem spune că regenerarea naostră naţională întârzie—şi dacă n’am avea băncile româneşti care să. asigur^ existenţa noastră materială, existenţa noastră naţională ar stck pe-o bază foarte tristă. '
Cultura fiecărui popor nu e decât un eflux de buna lui stare economică. Adevărul marxist se poate aplica şi la caracterizarea culturii noastre româneşti din Transilvania. In partea de Nord a Transilvaniei, în Maramureş mai cu seamă, acolo unde Românii mănâncă mămăligă cernută, din secară şi unde poporul crede in „Diavolul“—cultura românească e sub nivel.—Poporul vorb'eşte o limbă stricată, intelectualii nu se interesează de cultura română, viaţa românească nu există—în Maramureş nu se vorbeşte de Doamna Smara şi de sfezile literare din Bucureşti—
în Maramureş Românii trăesc o viaţă de ceasornic, o viaţă mecanică, care se sfârşeşte cu cel mai tnic accident.
Şi firea Românului din Transilvania de Nord e parcă de tot alta ca a Românului dela vale. Maramureşenii sunt posomorâţi, căci nu cunosc darurile culturii şi nu-i încălzeşte spiritul fierbinte al vremii moderne—Românii de acî sunt parcă rămaşi din secolul al XV-lea, nu protestează, nu se entusiasmează, nu se deşteaptă.
Ce deosebire uriaşă între Maramureşeni şi între Selişteni de pildă!
La Sălişte ori în Banat, ţăranul român e în curent cu toate: citeşte de guvernul Carp, abonează foi româneşti, cunoaşte pe Coşbuc şi e un energic apărător al ideilor sale—nu se închină’la orice nădrăgar şi e conştient de datoria sa.
Socot însă că nu e vina Maramureşanului că e atât de rămas de lume—& e virtutea Sălişteanului, că s’a putut ridică.—Dar Sălişteanul are avere—iar Mara-mureşanul n’are decât sapă de lemn şi executor la spate şi jandarm, care înfige suliţa în coastele lui dacă şi-ar căscâ ;gur,a. Şi intelectualul e supus acestei'poi rund. In parteaideNord a Transilvaniei — intelectualii 'sunt apatici şi triiştţ, nepăsători faţă cu propăşirea intelectuală a jneţamului.—In, Braşov, în Sibiu, în Arad sunt însă altfel intelectualii, aici este conştiinţă, este dor de progres intelectual şi social—căci atmosfera nu e atât de năbuşită ca în Maramureş, între munţi.
Dar nu pe toate terenele e progres, căci de pildă arta dramatică în Ardeal, e într’o stare foarte ruşinoasă. N’avem un singur teatru, căci publicul nostru românesc nu se achită de datoria sa, de a-1 inaugura.
Un gust mai rafinlat în viaţa noastră intelectuală, ar pretinde ca teatrul româin să fie clădit cât mai curând. Căci de pildă în Transilvania e absolut necunoscut Caragiale şi puţini vor şti că în Teatrul Naţional din Bucureşti se dau şi piese originale, nu numai Rubiconul de Bourdet şi dramele sugestive ale lui Henry Bernstein.
In Transilvania e absolut necunoscută arta dra-tică, căci „pro'ducţiunile teatrale împreunate de dans" la care se represintă câte o piesă teatrală, nu sunt decât representaţii de diletanţi. Şi poate singurul Za-haria B&fSatt a adus câteva reflexe de artă dramatică, în turneul său dramatic, ţinut astăvară prin Transilvania.
Şi cum să ne mirăm atunci că în Transilvania publicul românesc n’are noţiuni de artă mai înaltă? Nu,cunoaşte culturile antice, pe Sofocle, pe Plaut, nu cunoaşte pe Shakespeare, pr Moliere.pe Ibsen, pe Schiller, pe Wilde ori pe Shavv.—Nu cunoaşte cinismul lui Shaw şi nu râde cu Moliere, căci la „pro-ducţiunile artistice", ce le vede,aude numai declamări din autori leşinaţi şi bătrâni de netalent—şi astfel bine înţeles că nu se poate promova cultura românească din Ardeal.	,	:
56
NOUA REVISTA ROMANA
Societatea de fond' de-un teatru românesc în Transilvania., (un nume destul de lung, mai lung ca activitatea sa), a fost înfiinţată de fericitul academician Iosif Vulcan.—Reşedinţa sa e în Braşov.—Are două-trei sute de mii coroane avere, din ale căror procente se plătesc oficianţii şi multele hârtii ce le uzează. In fiecare an îşi ţine adunarea sa, la care se mănâncă, se bea, dar teattul tot nu e edificat— căci Societatea de teatru n’are nici un spirit european, care să cuteze să pretindă înfiinţarea grabnică a teatrului—căci întâirzierea asta e bolnăvicioasă căci e vorba de un popor de 3 1 /2 milioane care e littsit de un factor puternic de pro păşire culturală.
Şi a tcui e vina? A poporului, care e flămând ori a intelectualilor, care nici sătui nu vreau să înţeleagă că în Ardeal bâjntue o sete de cultură?
Cluj.	Emil Isac
LITERATURA
IONIŢĂ ŞI RADU NEGRU BASARAB
— AMINTIRI —
Cine ştie ce-o să mai păţesc!
Aşa mă gândiam odată, într’o dimineaţă de întâi u septembrie. Mă gândiam şi mergeam grăbit la deal, cu ghiozdanul la o parte şi păşind paşi mari, că doar acum şi eu eram mare că intram în clasa a patra a şcbalei primare de băeţi din Târgul Frumos.—
Mergeam acelaş drum ca şi anul trecut, căci şedeam la gazdă tot la cocoana Marghioala în şesul iarmarocului dela sf. Ilie.
Drumul mergea dela capiştea jidovească spre răsărit, trecând peste Bahluiu podul de la Dascălul Vasile şi apuţând mai. încolo la deal spre Cuvioasa Paraschiva. Dar eu treceam numai podul ş’apoi o luam la stânga, la deal, pe cărăruşa de lângă fântâna cu cumpănă; pe lângă ograda hanului Leon; tăiam uliţa mare, treceam prin ograda lui Dumitrache Timuş, ginerile cocoanei Marghioalei, care de altfel se iscâlia Maria Popescu; eşiam la casa Stamateoaiei, ş’apoi o luam la stânga spre apus pe la casele lui Naum, printre casele lui Todirică Rusu şi ale lui Baptist, şi când ajungeam pe tăpşanul de dinaintea porţii lui Secache, iaca şi şcoala, că şcoala era tocmai sus în deal lângă pompierie. Catargul cel 'nalt, de unde se păzea de foc era lângă gardul şcoalei.
Cine ştie ce-o să mai păţesc!
Coconul Iancu Verdeanu, Directorul, profesorul de clasa a patra aud că e om bun, dar cine ştie!.. Băeţîi din clasa a patra stau tot cu uşa închisă. Nu se vede nimic ce se întâmplă pe la dânşii prin clasă, nici ei nu spun nimic la nimeni.
De intrat pe-acolo nici vorbă. Hanganul Vasile, ori nu ştiu care de la noi, din clasa a treia, numai a crăpat o leacă uşa la clasa a patra şi deodată toţi au sărit la dânşul!..
Cuconul Iancu Verdeanu pare să fie om bun, samănă cu moşu Manolache. El nu se supără să te bată. Când prinde pe-un băiat c’a făcut ceva îl ia numai aşa o leacă de ureche şi-apoi îl trimite: hai, du-te 1 Mai de multeori îi dă la palmă, dar nu bate la palmă ca d-1 Averescu, ori ca ceilalţi, cu varga mare, groasă, pregătită în'adins. Cuconu Iancu îţi dă la palmă cu ce-i
vine la îndemână, c’un toc, c’un plumb de scris, câteodată şi cu două degete. Dă repede şi strigă: ţine, D-le, ţine! Ţine, D-le, ţine!—dar nu te doare mai defel.
Dar aud că de-acuma Cuconul Iancu vrea să easă la pensie şi în locul lui să fie Domnul Averescu sau unul din ceilalţi.
Ti-i-i ! Ce bate Domn-Averescu acuma în clasa a treia, dar când o fi la clasa a patra, apoi curat că te face păstramă, cum zice Părintele Sandovici, dela clasa
A , A •	•
intaia.
Parcă-1 văd pe Domnu Averescu în clasa a treia. Uşa clasei se deschide în faţa băncilor. Băncile lungi de la un perete la cellalt, de-abea rămâne de o parte şi de alta, pe la capete, câte puţin loc pe unde trec băeţii. Cele două ferestre ale clasei sunt în peretele din fund, la spatele băeţilor. Când stai într’o bancă, ai în faţă uşa, în stânga, în colţ tabla; în dreapta, în celalt colţ soba, iar lângă sobă despre bănci catedra cu faţa spre bănci şi cu spătarul scaunului către sobă.
Băeţii în clasă.
A sunat clopoţelul.
Procitesc, adică citesc lecţiile. îşi repetă fiecare lecţiile înainte de a fi ascultat. Citesc toţi aşa de grăbit, şi cu glas mare că se face o bâzâială, o vorbărie de nu se mai înţelege nimic.
Peste un sfert de ceas când începe sgomotul a se mai rări, a se mai muia, când începi a mai auzi peste bănci sburând câte-o vorbă: «Alexandrescu, ce mi-ai luat călimara?!..», «Sclipitin, mi-ai adus patru parale, datoria?», Lepădatu, să ştii că te spun la Dom-Averescu!!; — uşa se deschide.
In uşă se vede Domn' Averescu.
Se face o tăcere de pustiu.
Domn-Averescu mic de trup, scurt dar bine legat. Părul negru, cam mare, retezat de jurîmprejur şi cărare la o parte. Mustaţa mică, neagră şi barbişon negru drept în vârful bărbiei.
Domn-Averescu intră, închide uşa, merge până la catedră de-şi pune pălăria, apoi se întoarce înspre uşă, adică spre icoană:
Rugăciunea.
După rugăciune Dumnealui începe să se primble prin faţa băncilor, iar băeţii citesc în gând.
Domn-Averescu se primblă cam vr’un sfert de ceas, apoi se urcă pe catedră, strigă la catalog şi s’apucă de ascultat.
La ascultat cheamă afară câte şeapte, opt băeţi sau câte o bancă întreagă. Se înşiră toţi împrejurul catedrei, în faţa băncilor şi spun pe rând lecţia. De pildă la gramatică atunci când cu adiectivele. Spune fiecare întrebarea şi apoi răspunsul ca în carte:
—	De câte feluri sunt adiectivele?
—	Adiectivele sunt de trei feluri: cardinale, ordinale şi distribaline.
—	A! Distribatine?!. Zice Domn’Averescu.Măgarule, mergi la părete. Cellalt.
Băiatul cu distribatinele trece lângă părete şi un altul urmează să spună lecţia :
—	De câte feluri sunt adiectivele ?
—	Adiectivele sunt de trei feluri: gardinale, ordinate...
—	A-ha, Ordinate! gardinale!! la părete. Cellalt.
—	De câte feluri sunt adicătivele ?
—	Adicătivele?!. La perete. Cellalt.
—	De câte feluri sunt adiectivele ?
—	Adiectivele sunt de trei feluri: cardinale, ordinale şi distribulite.
—	Distribulite!! Mergi! Cellalt.
—	De câte feluri sunt adiectivele ?.
—	Adiectivele sunt de trei feluri: cardinare, ordinare...
—	Ordinare!! Mergi. Cellalt.
NOUA REVISTĂ ROMANA
57
Şi aşa mai toată clasa merge la părete.
Ş’apoi după ce-i trimite pe toţi la părete, cuconu Şte-fănache Averescu numai trage colo săltarul dela catedră şi începe a scoate la vergi şi a le căuta şi a le alege, care e mai groasă, care e mai tare, care e mai nodoroasă, ş’apoi ţi-i ia pe rând. Cheamă câte pe unul dinaintea lui la catedră.
—	Ţine palma.
Băiatul întinde palma cu frică şi-o tot trage îndărăt.
—	Ţine bine, măgarule.
Băiatul vrea s’o ţie, dar tremură, plânge, se roagă, şi fără să vrea o trage înapoi.
Dumnealui ţine varga ridicată sus numai gata să dea, şi vrea ca băiatul să ţie mâna drept sub vargă, întinsă bine şi nemişcată.
Băiatul, cum s’o ţină ?! O întinde el odată, dar, când se uită sus la vargă o trage îndărăt.
Şi dacă se întâmplă de trage băiatul mâna şi D-lui dă cu varga în vânt, apoi se supără şi-i dă cu varga peste mână, peste cap, pe unde apucă, până ce ţine palma bine.
Ş’apoi are nişte vergi de ustură, Doamne, Dumnezeule!!... Când mi-a dat şi mie atunci la Geografie!!..'. Numai una, la palma dreaptă, dar nu ştiu cum s’a nimerit tocmai peste încheeturele degetelor. Mi s’a umflat cele trei degete mari de nu le puteam îndoi de loc. Nu puteam ţinea bine nici lingura, la masă. Fetiţa cea mică a gazdei unde şedeam atunci se mira de mine: uite, mamă, Ioniţă cum ţine lingura! Vr’o săptămână m’au durut, degetele ! Şi pentru ce ? Dimineaţa când să eşim din şcoală, ne dă lecţie la geografie, şi după masă la două ne ascultă. De unde să ştii să arăţi pe hartă? Harta ’n clasă pe părete şi noi acasă! Când ne-a dat lecţia a pus pe Niculescu Ioan de-a citit,— că aşa face D-lui la geografie, pune pe-un băiat de citeşte iar D-Jui arată cu varga pe hartă. Atunci ne-a dat lecţie: Germania, şi era de arătat mulţime de locuri: Hamburg, Brunswick, Dantzig, Leipzig şi altele câte sunt în Germania. D-lui le-a arătat dar noi n’am văzut nimic. De unde să vezi din bancă tocmai la tabelă, că la geografie punea harta pe tabelă! Şi harta veche şi pe dânsa scris mic.
Când venim după masă la două, spune lecţia la geografie şi arată la hartă!!.. Când puneai varga pe hartă şi începeai să spui, numai ce auzeai:
— La părete, măgarule!
Ş’apoi şi obiceiul lui Domn-Averescu să trăgăneze şi s’o lungească!
Mai bun era Părintele Sandovici. Parcă văd când l-a bătut pe Ardeleanu Vasile. L-a înhăţat odată de păr şi-a început a învârti, şi dă-i şi dă-i şi dă-i împrejur, o bucată pân’ce nu mai poate; ş’apoi întoarce şi’n partea cealaltă şi iar dă-i şi dă-i şi dă-i şi când îi dă drumul îi face vânt odată de-ajunge tocmai cu capul de tabelă. Răstoarnă tabela şi cade şi el acolo ca un sac. Bate rău Părintele Sandovici dar repede. Te temi de nici nu ştii pe ce lume eşti, când vezi; dar nu ţine mult.
Domnu Ionescu dela clasa întâia iar bătea rău, bă-tea şi la bancă, întindea pe băiat pe bancă, punea să-l ţină doi la cap şi doi la picioare ş’apoi s’apuca de tras cu varga. Şi ţipa băiatul cât îl lua gura şi el da, da, da, nu se uita acolo; da, da până ce isprăvea ori până ce rupea varga! Da de multe ori lua şi-a doua vargă, şi-a treia, dar tot repede. Cum l-a bătut atunci pe Ghiţă Osu !
Şi coconul Tudurache Verdeanu dela clasa a doua băteâ cam încet; dar domn’ Averescu când începe nu mai isprăveşte. Când mântue el de ascultat şi s’apucă să bată pe cei ce n’au ştiut lecţia, apoi începe colo încet şi trâgănat :
«Ian ţine palma! Ţine bine! Mai sus! Mai jos! Mai încolo ! Mai încoace!»—jap ! îi trage una. Băiatul plânge, se roagă. F.l îi face semn cu varga să mai ţină: Haide, haide mai repede! Ţine palma! Ţine bine ! şi iar: Mai sus! Mai jos! Mai încolo ! Mai încoace. Iar: Jap ! şi tot aşa de ţi se închide sufletul, te apucă o înecăciu-ne, un tremur, o frică, de nici nu mai ştii unde eşti. Se face în clasă o tăcere de nu s’aude nici mârc. Şed băeţii nici nu suflă. Parcă tot te-aştepţi ca acuş să te apuce şi pe tine. Şi chiar se ’ntâmplă şi asta. Numai te pomeneşti c’auzi: Dar tu de-acolo ?! Ian vină ’ncoace!! N’a păţit-o ăsta vară Alexandrescu! Bietu-Alexan-drescu are obiceiu câteodată când se cam teme, când se cam îngrijeşte de ceva, face din gură aşa nu ştiu cum parc’ar râde. Lui Domn-Averescu i s’a părut chiar că râde şi numai ce-1 auzim : Tu de colo, ian poftim ! şi i-a tras o bătae!...
Doamne, oare de ce-or fi profesorii aşa de răi ?! Eu parcă n’aş putea să fiu profesor. Greu ! Ai de bătut atâţia băeţi şi încă de atâtea ori ! Uite, cum e Luni dimineaţa ai: religia, gramatica, istoria, citirea : patru, adică ai de bătut de patru ori. După masă două: de şease ori. Chiar greu.
Dar lecţii aş putea să dau şi eu. Numai la geografie ar trebui să învăţ a arăta pe hartă, şi la aritmetică să fac lucrare la tablă, cum face Domn-Averescu când dă lecţie; iar încolo, la religie, gramatică, istorie, ştiinţe naturale, învaţă băeţii singuri din carte, numai trebue să le spun de unde şi până unde să ia lecţie. La caligrafie scriu după model: poţi să-i baţi pe ori-'care, că nici unul nu scrie ca acolo.
Cine ştie cum o mai fi şi în clasa a patra. Coconul Iancu Verdeanu bun, bun, dar cine ştie cât de bun o mai fi! Cine ştie ce vină îmi găseşte, chiar acuma la început! Te pomeneşti că-i vine să mă asculte ceva.
lan spune despre... despre... despre cine ştie ce. De unde să-i spui ? Cine ştie ce-o să mai păţesc !
Cu gânduri de acestea ajung în dreptul porţii lui Le-cachi, în faţa şcoalei.
Poarta şcoalei deschisă larg. La vale, în mijlocul ogrăzii mari, şcoala albă, văruită frumos. Parcă nu prea îndrăznesc să intru.
Băeţi nu se văd de loc. Poate nu mai e şcoală aci! Ori a sunat clopoţelul şi băeţii sunt prin clase ? Am întârziat! Am luat-o rău dela început!
Merg repede şi cam în vârful degeteloEsă nu mă prea simtă.
Urc scările.
Pe uşă o hârtie. Lista cărţilor de clasa a patra. ‘
Na! Cărţile! şi eu n’am ştiut nimic, n’am nici o carte. In tot ghiozdanul am numai două caete. Şi acelea le-am făcut aşa fără să-nii spună nimeni, nici n’am ştiut ce să scriu pe ele, am lăsat loc alb, am scris numai : Caet pentru.... a elevului din clasa a patra a
şcoalei primare din urba lărgul-Frumos. Ioniţă. 1810 Septembrie in 1.
Deschid uşa dela intrare.
Tăcere;
E târziu! Am păţit-o!
Uşa din stânga dela clasa a patra închisă.
Mă apropii încet.
Mă aştept să văd pe Coconul Iancu Verdeanu, dar în minte îmi răsare tot Domn-Averescu, cu varga în mână pe catedră.
Ascult la uşă. Vorbă! Gura lui Manoliu Dimitrîe.
Intru. Numai vr’o trei băeţi.
— Hei î laca'şi Ioniţă, strigă Alexandrescu Ioan, cu bucurie. •
Dar eu nu mă bucur.
58
NOUA REVISTĂ ROMANA
Samănă a pustiu! Prea dimineaţă. Mai e vr’un ceas până să sune clopoţelul. Prea puţini băeţi. Ctasa prea mare, prea goală. Mă prinde o frică de nu ştiu ce să fac.
Şcoala nu se începe încă vr’o săptămână, că zice că nu e acasă Coconul lancu Verdeanu, D-lui e la moşie.
In fiecare zi vin la şcoală, dar în fiecare zi tot cu frică şi cu frică din ce în ce mai mare; parcă mi se pare că eu sunt de vină că întârzie începutul şcoalei şi când o începe odată o să dau samă.
In sfârşit vine şi ziua începutului.
—	Plai în clasă, băeţi, c’a venit Cc. Iancu.
La fugă în clasă.	.
In graba cea mare însă, în loc să intru în clasa a patra deschid uşa la a treia şi dau cu ochii de Dom nu Averescu.
—	Ce este? mă ’ntreabă.
—A venit Cc. Iancu răspund eu şi rămân zăpăcit în uşă
Cum am plecat de-acolo, cum am ajuns în clasă la noi, nu ştiu.
Când a intrat Cc. Iancu credeam că intră Domnu Averescu să mă ia în primire.
Se face rugăciunea. Băeţii şed jos. Eu cu gândul la Domn-Averescu rămân în picioare.
—	Ce vrei ? întreabă Cc. Iancu.
—	Nimic.
Coconul Iancu s’aşează pe scaun, reazămă amândouă mânele pe masă şi începe:
«Dragi Băeţi,	.
«De astăzi începem materiile clasei a patra. începem Istoria Românilor sau Istoria Patriei.
.După Dumnezeu trebue să ne gândim la Patrie. „Şi când ne rugăm lui D-zău, lot pentru Patrie „suntem datori să ne rugăm mai întâi*.
Cu astfel de vorbe Cc. Iancu începe lecţia de Istorie' Dar eu nu sunt obicinuit cu explicaţii. Pân’acum n’am văzut pe nici un profesor explicând. Mie mi se pare că Cc. Iancu ţine un discurs, ceva ca la împărţirea premiilor, de aceea mă rădic în picioare.
—	Ce este ? întreabă Cc. Iancu.
—	Nimic.
In clasa patra făceam la Istorie: de la Mihai Viteazul până în zilele noastre, căci partea dela început o făcusem în a treia. Coconul Iancu însă înnainte de a intra în materie face acum o scurtă ochire asupra acelei părţi. Vorbeşte despre Traian, despre colonişti, despre năvălirile barbarilor, despre suferinţile Românilor. Ne înfăţişează un tablou aşa de viu, ne deşteaptă în suflet aşa interes de viaţa Românilor din acele vremuri, că ascultăm fără să suflăm, îi sorbim cu nesaţiu vorbele lui calde, bătrâneşti, pline de milă şi de bunătate. Iar când ajunge de spune:
„ Astfel D-zăul părinţilor noştri nu uită pe bieţii „Români, şi cu ajutorul său, după atâtea suferinţe,
„Radu Negru Basarab, scoborând din munţii Făgăi-„roşului, izbândeşte să închege la poalele Carpaţilor „un stal românesc, din care cu vremea trebuea să „iasă o Românie mare“...
Pe mine mă apucă o jale grozavă. îmi pare că Românii au fost dat şi ei peste un Domn Averescu care îi făcea să sufere. Şi când aud că au scăpat de acea suferinţă, de-odată parcă mă umplu de bucurie. Mă cuprinde un fel de milă. Mă înduioşează un fel de recunoştinţă cătră Radu Negru. Simţesc ca o strân-setură în gât şi încep să plâng.
—	Ce este ? întreabă Cc. Iancu.
—	Nimic, răspund eu.
—	Dar dece plângi ?
—	Aşa... Radu Negru Basarab...
Th. D Speranţia
IN PREAJMA CEAHLĂULUI
5 Iulie.—La poalele Pîetriclcăi.
Strămoşii noştri de câte ori scăpau de vre o primejdie, ori îi întâmpinau o bucurie mare, totdauna înălţau rugăciuni şi laude lui Dumnezeu. Şi noi, urmaşii lor sântem doar, cu drag îi pomenim, sângele şi firea lor moştenim. Cum ne-am trezit dimineaţa, cel dintâi gând al nostru, a fost să aducem închinări şi mulţumiri Domnului, că ne-a scăpat din gura morţii. Şi în biserica Sf. Ion, în glasul de rugăciune al preotului, am prea mărit numele Celui care poartă grija văzutelor şi nevăzutelor.
Cu mintea înălţată, cu sufletul mulţumit şi plin de o bucurie mare,—omul când se roagă se uşurează de o povară grea,—aşa am păşit noi pragul sfântului lăcaş.
Zidurile groase de piatră, încinse în brâuri de cărămidă şi ciubuce de smalţ verde, poartă bătrâneţea celor patru veacuri şi mai bine, de când Şte-fan-cel-Mare a urzit această Casă a Domnului. In faţa bisericei se înalţă puternicul turn de piatră, pe care se sloveneşte şi azi numele marelui Voevod. In celulele lui strâmte, întunecoase şi reci, unde închideau Domnitorii pe răsvrătiţî, şi acum te cuprinde spaima şi ţi se sbârleşte părul,
O parte a oraşului Piatra, cu'muntele*.Pietricica.. §
Piatra-Neamţu e străjuită de doi dorobanţi făloşi : Cozla şi Pietricica. Cel din urmă, stăpâneşte cu înfăţişarea lui toţi munţii dimprejur şi până departe în Valea Bistriţei. Iar din capul chel, parcă face semn apei nebune, să se mai astâmpere, că de unde nu, în-genuche pe şale-i şi nu .mai scapă zdravănă.
Cozla stă ca un supus, ferecat din creştet până’n tălpi de garduri, cari-i împletesc trupul în cruciş şi’n curmeziş. L’a domolit mâna omenească de când i-a venit cheful să-şi scuture spetele şi să svârle ploaia de bolovani, îngropând la picioarele lui case întregi, cu tot ce se găseua în ele. Acum s’a cuminţit muntele, nu-şi mai macină creştetul. Rânduri-rânduri de brazi îi încing mijlocul; iar suişul îl supune, până în vârf, o cărare bătătorită.
Depe sprânceana Cozlei, cu o singură aruncătură de ochi, cuprinzi toată Piatra, strânsă ca într’o cutie, cu o aripă mai răsfirată la îmbucătura Cuejdiului. Casele au toate înfăţişarea unor bune gospodării ; iar peste acoperişurile lor mărunte, se înalţă turlele bisericilor, mari şi stăpânitoare.
Pe Cozla e răcoare şi linişte multă seara. Te prinde miezul nopţii, privind, de aci de sus, cum se aprind peste oraş, ca nişte licurici de treabă, luminele electrice. .Şi glasul muzicelor de prin grădini, ajunge aci mai dulce, mai adormitor. Ce aproape e podoaba cerului
NOUA REVISTA ROMANĂ
59
de aci şi ce strălucitori sânt luceferii! Luminează ca ziua peste ţesătura de brazi, crestată adânc de fâşia albăstrue,luminează peste tâmplele stâncilor', peste întreaga mărire tainică a nopţii.
Miluţele Cozla, cu o vedere a oraşului Piatra
Dimineaţa, toată lumea, — şi multă lume vine vara aci,—trece Bistriţa cu podul de pe scripete, şi se răsfaţă în pajiştea «Peste vale -. Aci sânt poeniţefrumoase, cărări umbrite şi răzoare cu flori multe. Aci toate cântă, toate te îmbie la viaţă dulce.
îşi închee drumul la Piatra şi multe plute. Iar buştenii se desfrăţesc din jugul, în cari au venit tovarăşi pe apă zile întregi, şi pornesc, în căruţe, spre fierăstrăul lacom...
Pe Balaur.
Nu se mai vede oraşul; l-a înghiţit văgăuna. Cotim soseaua şi intrăm pe drumul Balaurului. Pe aici n’a plouat cam de mult. Un nor gros de pulbere rămâne în urma noastră. Soseaua se îndoaie pe sub costiş, sue la deal, se frânge în câte o ridicătură, apoi ţâşneşte peste dâmb, drept în sus, ca un gât de şearpe.
Caii încordează pulpele, înfig copitele în pulbere şi umflu pieptul în ham. Tot încet mergem. Roatele scârţâie prelung şi pietrele trosnesc sub obada şinuită. Vizitiul, un ovrei unsuros, adus scoabă, numai nasul şi perciunii de el,— învârteşte într’una biciul şi plesneşte caii. Când dă însă, în loc să se uite la vite, ia seama la roate. Brişcă era a lui, caii îi luase cu chirie.
E mare dealul şi vitele numără paşii. Sărim jos. Ne înpânzim pe marginea soselei şi silim înaintea cailor, să lăsăm pulberea în urmă. O vale adâncă se deschide pe mâna stângă. Lăstari lăptoşi tremură în adierea vântului; iar ici-colo câte un stejar gârboveai aduce aminte de pădurea care se întindea aci, acum zece şi douăzeci de ani. Azi a intrat securea şi retează fără milă. Unde sânt copacii groşi, înalţi şi stufoşi, cari îm-brăcau Balaurul şi-l întunecau ca pe un iad, de nu cuteza omul ziua namiaza mare, să treacă p’aci ?—Toţi au îngenuchiat înaintea oţelului nemilos ! Acum e luminiş, larg, soseaua pietruită şi netedă ca în palmă. Acum treci în cumpăna nopţei, fără teamă de vrăşmaşi, ori de Fiare. Acum drumul e umblat; căci prin Balaur duce la Piatra Neamţu, la Roman, la Târgu-Neamţu şi tot de aci se răsfiră drumuşoare la toate mănăstirile din Neamţu.
Pe cât e suişul Balaurului, tot atâta e şi coborâşul-
In vale ne urcăm în brisci. Pe o parte şi pe alta a soselei, se întinde pe câţiva kilometri satul Dobreni, cu o biserică frumoasă, cu flăcăi voinici şi fete mândre, gătite în ii şi bete cu fluturi.
Pe stănga, se îngroapă în lanul bogat de fâneaţă
un drumuşor îngust. Pe aci, cu un an în urmă, am trecut eu spre schitul Almaşul. Cum năvălesc azi în minte clipele petrecute acolo, în liniştea serilor şi în cântecul sfânt al toacei! Mă găseau zorile pe maldărul de fân, ori lungit în livadă. Acolo mă prindea şi soarele, privind sborul în rotocoale al ciocârliei, ascultând cântecul ei prelung şi picurat. Iar când dâ în deseară, porneam în susul Almaşului şi ascultam glasul pârâului blajin. Se prelingea isvorul din piatră în piatră, se luâ la întrecere cu foşnetul frunzelor şi cu şuerul bradului. Picura apa, picura cântecul pasărilor şi al pădurei, cânta întreaga fire; apoi toate cântecele se împleteau într’unul singur, cu doruri multe, şi pornea departe, în lumea largă...
Am lăsat în urmă Bălţăteştii, cu isvoarele sale întăritoare, cu grădina umbrită de copaci rânduiţi frumos; ne-au trecut pe sub ochi sate, semănate în zare, căsuţe albe, - colibe răsărite în mijlocul câmpului; au rămas în urmă lanuri, arături proaspete, păduri; rămâne şi şoseaua pietruită.
Cotim la mâna stângă. Livezi de fân şi pomi cu roade, se întind cât cuprind ochii.
In vale, sub creasta muntelui, răsar turlele Vărate-cului, înroşite în bătaia scăpătatului.
Poiana Ţigăncii.	*
Rânduim dormitul la mănăstire şi amânăm cercetarea bisericii pentru dimineaţă. Acum, mai fiind niţel soare pe cer, pornim la «Poiana Ţigăncii», aci aproape, cale ca un sfert de ceas, cu piciorul.
O potecuţă, îngustă, deabia încap doi drumeţi alături, sue dâmbul, prin pădurea deasă.
Iată şi Păiana, verde, ţesută numai în fir de păiuş moale, presărată cu părăluţe albe, roşii, albastre ; iar înprejur, încinsă în brazi cu ciucuri deşi.
Ne lăsăm trupurile pe aşternutul de flori. Soarele a scăpătat. Amurgul îşi resfrânge ochirea de jăratec în gura verde a Poenii şi rumeneşte toată floarea. Par’că au amorţit toţi. Nici o mişcare. Se aude cum îşi despică iarba colţul şi dă rod. Se aude şi mersul furnicii. Vâr mâinele sub cap. Deasupra, ca o puzderie cenuşie, se coboară înserarea. Plimb ochii prin vârfurile brat-zilor, îi trec pe cerul albastru, îi aduc împrejurul meu' prin flori... Şi cum cercetează privirea, se desprinde mintea încet, pe nesimţite, o ia rasna înapoi şi într’o clipită trece peste veacuri îndărăt, la fata vătafului de şatră, la călugărul, îndrăgostit....
...Tare-i frumoasă ţiganca: să-i treci trupul prin inel rumenă la obraz şi cu arsură pe gură. Dar ochii! Ochii erau ispita şi păcatul. Călugărul: tânăr, inimă învăpăiată, cu dor mult.
Cum se mântuiâ utrenia, sfinţia sa, svârleâ rasa în chilie, îmbracă sumanul, trântea căciula ţurcănească pe ureche, se furişeâ pe dindosul schitului, şi sbughia în poiană.
Ţiganca, fierbea de nerăbdare, până aţâpiau toţi în cort, apoi, în vârful picioarelor, trecea prin mijlocul şatrei, nici ierburile n’o simţeau, şi fuga în braţele dragostei.
Un an încheiat, în fiecare seară, s’au întâlnit în poe-niţa din pădure. Se îmbrăţişau şi se uitau drept în dreptul ochilor, amândoi; stăteau aşa, mult, nu-şi spuneau un cuvânt, apoi îşi culcau obrazul unul pe umărul celuilalt. Arsura buzelor, bătaia, cu tremurat, aini-mei, văpaia din ochi,—iată cine vorbeau, şi spuneau tot ce trebuia spus....
Intr’o seară senină de primăvară, când era codrul tot îmbrăcat, ţiganca vine cea dintâi la locul dragostei. Aşteaptă... Mare i-a fost aşteptarea însă. Până’n răvărsat
6o
NOUA REVISTA ROMANA
tul zorilor a tremurat de frigul adăstării şi iubitul tot n’a venit.
A plâns ţiganca, a întrebat şi la schit, a cercetat în dreapta, în stânga; dar nimeni n’a putut să-i deâ o desluşire despre călugăr. Par’că intrase în pământ! Şi’n pământ trebue să fi intrat, că nu s’a mai dat de urma lui!
Toată primăvara, vara şi toamna întreagă, ţiganca a venit în fiecare zi la locul drag. Şi aci, în mijlocul pădurii tainice, sub poalele bradului, care îşi scuturase cântecul în atâtea seri peste amândoi, întindeâ ea cărţile, pe iarbă. Le descânta, le borboroseâ, le' aşeza în rânduri, apoi le culegea în pieziş, în cruciş, după aceia le punea în grupuri-grupuri, cu scrisul în jos, le îm-perechiâ două câte două, şi le dâ pe faţă. Ofta greu atunci şi trecea mâna peste frunte. Sufla în ele, le amesteca şi iarăş le întindeâ. Picau lacrămile ca din isvor, se pălea iarba, sfârâiâ pământul, şi ţiganca dâ mereu în cărţi. Dâ şi plângeâ. Când osteneâ în suspine, lăsâ capul pe iarbă şi închideâ ochii. Strângeâ pleoapele ca să ţină sub ele chipul drag, să steâ aci lângă ea, să-i apuce iar noaptea, sâ le fie făclie luna şi stelele, să-i trezească stropii de rouă, în mijirea zorilor.
Dar odată săreâ în sus, par’că ar f> muşcat-o şearpe de inimă, şi iarăş luâ cărţile la descântat...
întârziase mult toamna. Florile apuseseră, ierburile se uscaseră, frunza se rărise, — când, un călugăr dă peste ţigancă, lungită, cu faţa în jos. O mişcă. Ţeapănă ! Lângă ea- erau răvăşite cărţile. In mâinele, svâr-lite în lături, se curmase de strânsura degetelor: în dreapta un as de spaliii,—dragoste; în stânga un şase de treflă,—lacrămi...
S’au uscat lacrămile şi în locul lor au răsărit părăluţe multe, multe, risipite prin iarbă. Unele albe, fulgi de lebădă, — sânt zâmbetele celui dintâi sărut. Altele albastre,—lacrămi de cer senin, picate în nopţile de veghe. Iar unele roşii, aprinse,—picături din rana inimii...
...Tresar. Am visat ?! — Ba nu, îmi spusese un moşneag povestea Poenei. Mă uit împrejur, — nimeni! Doar florile şi-au plecat foiţele sub preşul înoptării; iar în pădure toarce o privighetoare, de tresaltă frunza.
Devale se înţelege gura tovarăşilor. Pornesc pe cărare...
I. Chiru Nanov
POLEMICE
Un răspuns d-lui Pâruan*)
In adevăr, din cele patru afirmaţiuni coprinse în cele patru puncte ale d-lui Pârvan, două sunt neexacte,una ne-cotn-plectă şi alta rău înţeleasă! Le vom examina pe rând pe fiecare :
1°. Că in timpul imperiului nu edilii ci pretorii au (jrija jocurilor publice.
Neexact. Pretorii n’au grija jocurilor de gladiatori—căci de acestea e vorba — decât timp de 69 de ani, dela 22 a. C. până la 47 d. C., când această şrije trece asupra ques-torilor, după cum se va stabi i mai în urmă. D-l Pârvan se referă la Bouehe Leclercq p. 132, 135-36 şi 527. D-sa nu şi-a dat seama că la p. 132 şi 135-36 autorul francez vorbeşte de «jocuri* în general, cum pot fi jocurile de circ şi de teatru (cura ludorum), în cari nu intră în mod obligator munera, sau jocurile de gladiatori.
Si nu poate pretinde d l Pârvan că d-sa ca şi Bouche-Lec-lercq s’a gândit numai la cele dintâi, fiindcă pe lângă p. 132 şi 135—136, mai adaugă şi p. 527, unde e vorba de jocurile de gladiatori!
2°. Că lo(i magistraţii şi deci şi queslorii dădeau jocuri la intrarea lor in funcţiune. Neexact. In timpul Republicei da, în timpul Imperiului dela anul 22 a. C. până la 47 d C. numai pretorii au această datorie, iar în urmă numai ques-torii. Cei-lalţi magistraţi puteau, dacă voiau, ca orice particular, să dea jocuri de gladiatori, cerând o autorizaţie specială şi
*), Vezi No. precedent.
obligându-se să respecte legea care limita durata spectacolului şi numărul luptătorilor. Bouche-Leclercq în citatul d-lui Pârvan (B. L. p. 131) spune numai atât că dela începutul imperiului se luase obiceiul de a se pune la contribu-buţie punga magistraţilor pentru plăcerile poporului şi nimic mai mult. D-l Pârvan s’a gândit însă la jocurile de gladiatori, după cum rezultă din cuvintele d-sale de subt n. 4, unde spune: «adică ce am clasificat mai sus la n. 2» 1.
3o Că dela Claudius, in anul 47 fu impusă questorilor obligaţia de a da regulat, in fiecare an pe cheltuiala lor, lupte ac gladiatori. Singura afirmaţie exactă, însă necomplectă, întru cât de aci nu rezultă că ceilalţi magistraţi nu mai au calitatea de a da jocuri de gladiatori la intrarea lor în funcţiune. Dacă Bouche-Leclercq nu spune acest lucru, d-l Pârvan care studiază chestiunea jocurilor de gladiatori în sine trebuia să o spună:
4°. Oă ficţiunea de drept sacru a jocurilor private (ludi privaţi), de caracter funebru, cu gladiatori se menţine chiar subt imperiu, atunci curul magistraţi, pretori şi qucstori, prezidau in amfiteatru. Aici, să mă er’te d-l Pârvan! In graba de a ajunge mai repede la cuvintele subliniate, d-sa amestecă termenii din Bouche-Leclercq în aşa fel că dau naştere la un galimatias, din care nu mai înţelegem nimic! E bun istoricul nostru să ne explice ce însemnează în româneşte : „Că ficţiunea de drept sacru a jocurilor private de caracter funebru cu gladiatori se menţine chiar subt imperiu“ ? Dar de ce să ne mai mirăm că d-sa se comportă aşa de arbitrar cu textele moderne, când l-am văzut cum interpretează şi textele vechi ? ! Bouche-Leclercq spune cu toate acestea un lucru uşor de priceput.
El spune anume că pontifii, atât timp cât au avut direcţia efectivă a cultului public, au exclus din calendarul roman serbările în cari se dădeau jocurile de gladiatori, chiar dacă aceste jocuri aveau un caracter oficial, fiind prezidate de magistraţi. Şi au putut să obţină această exclusiune prln-tr’o ficţiune legală, socotind jocurile de gladiatori în general, ca nişte jocuri private (ludi privaţi). Dar pe d-l Pârvan nu-1 preocupă de loc grija de o rcdacţiune clară ; pe d-sa îl preocupă numai cuvintele „atunci când magistraţi, pretori şi ques-tori prezidau in amfiteatru' spre a dovedi că subt imperiu pretorii şi questorii dădeau jocuri de gladiatori. Da, pretorii dădeau jocuri de gladiatori dar numai până în anul 47 d. C., lucru care, fără îndoială, a fost subînţeles de Bouche-Leclercq, nu însă de d-l Pârvan, după cari toţi magistraţii sub imperiu dau jocuri de gladiatori 1
Chestiunea aceasta a gladiatorilor a fost studiată în mod amănunţit şi din toate punctele de vedere de Georges La-fage, profesor la Sorbona, într’un articol magistral, publicat jn dicţionarul de antichităţi greco-romane nl lui Daremberg şi Saglio t. II, 2-eme pârtie, p. 1563 — 1599, Paris 1896, pe care regret de a nu-1 fi putut avea la îndemână de la început ') Iată ce citim în acest articol la p. 1564 : .Jusqu’â la fin de l’Kmpire, munus est Ie terme propre qui Ies (jocurile de gladiatori) designe specialement par opposition aux jeux du theâtre et du cirque (ludi); ainsi s’est perpetuee l’idee premiere qui avait preside â leur institution : ils sont consideres avant tout comute faisant pârtie des devoirs que l’on rend aux inorts. Sous le Bas-Empire, munus et munera, dans ce sens particulier sont quelquefois remplacâs par luduş et ludi Gladiatorii...
La pag. 1565: «A partir de l’an 105 av. J. C. lorsque Ies combats de gladiateurs eurent ete admis au nombre des spectacles oficîels, Ies magistrat* rivalisent de zâle pour Ies multiplier et pour en augmenter l’eelat; tous ceux qui aspiraient aux charges curules saisirent â l’envie ce mo--yen de concquârir Ies suffrages populaires...
La pag 1567: «Depuis l’an 105 jusqu’â la chute de la liberte aucune restriction ne semble avoir ete apportee au droit des magistrats en fonction et ils en usaient large-ment (munera consulaires, munera d’ediles, d’un questeur, d’un dictateur). Auguste se hăta de le restreindre en l’al-tribuant aux seuls preteurs: puis, comute nous Ie verrons, il passe definitivemenl aux questeurs et il y eut alors un service de munera periodiques, regulierement organise...
La pag. 1568: In ceeace priveşte pe ceilalţi magistraţi «ce qui parait vraissemblable.c’estqu’ils continuaient â jouir d’un droit qui etait accorde â tout citoyen romain, pourvu qu’jls se soumissent aux condiţiona communes fixees par Anguste: il leur fallait chaque fois solliciter une autorisation speciale, qui leur eiait accordee par un senatus-consulte, et ils de-vaient s’engager â respecter la loi qui limitait la duree du spectacle et le nombre des combattants...
«Le premier Auguste, en l’an 22 decidă que Ies preteurs seuls pourraient en jouir... Puis vint apres sa mort une periode de transition, pendant laquelle ses successeurs semblent avoir ete partages entre le deşir de satisfaire la passion de la foule et la crainte de donner aux preteurs 1
1) Ad trebuia să se refere şi d-l Pârvan, iar nu la Boudiâ-Leclercq, care nu se ocupă decât întâmplător de jocurile publice cu ocazia studiului magistraturilor romane şi forţamente trebuia să fie necomplect,
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
61
une trop grande influence... Ea 47 Claude enleva Ies mu-nera aux preteurs, pour Ies attribuer auxquesteurs designes, en leur iuterdisant de Ies remplacer par des Iudi. En 54 Neron confirma cette attribution . Enfin un nouveau regime qui subsista jusqu’â la fia de l’Einpire, fut iaaugure pour la Viile de Rome par Domitien Ies questeurs resterent defi-nitivemenl charges de miniera, avec l’obligation stricte de Ies donner periodiquement cbaque annee â date fixe; ces jeux etaient celebres en decembre...
întrebăm acum pe d-1 Pârvan, cum rămâne cu examenul d-sale de abilurium ? L’a trecut sau nu ?
Un lucru reiese limpede din ceea ce precede: că d-1 Pârvan, agregat titular de istorie şi antichităţi la Universitate, nu cunoaşte aceste antichităţi—ceea ce era de demonstrat.
Asupra ultimului punct din Anexă, pe care-1 cercetează d-1 Pârvan, nu mă voi întinde mult. D-sa vrea cu orice preţ să numim şedinţele Senatului roman «consilii», fiind că «consilium» în latineşte însemnează «deliberare, decret, sfat etc;»1). Dar, pentru D-zeu, noi vorbim şi scriem româneşte— când ştim vorbi şi scrie —iar nu latineşte şi dacă în limba latină «consilium» însemnează tot ce pofteşti, nu e un motiv ca în româneşte să dăm cuvântului alte accepţiuni decât acelea pe cari Ie are. Parlamentul german se numeşte Reich-srath, dar şedinţele lui se numesc Sitzutigen sau Verhand-lungen, iar nu vre un cuvânt cu «Raţii», după cum ar re-sulta din d-1 Pârvan.
Pentru rest, să se vază argumentarea mea din Anexă.
Nu pot încheia, fără să mai adaug un cuvânt, care nu se găseşte în Raportul publicat în Monitor. Colegii mei, d-nii Onciul, Evolceanu şi lorga, spre a scoate în evidenţă originalitatea d-lui Pârvan, ne spun că «în notele cărţii d-sale sunt respinse mai multe puncte susţinute de alţii*. Da, aşa pare, dar onoraţii mei colegi nu şi-au luat osteneala să confrunte între ele diferitele izvoare şi păreri—lucru care reclamă mult timp—, ca să vază dacă d-1 Pârvan respinge în realitate ceva şi dacă ceeace are aerul de a admite singur, n’a fost mai de mult admis de alţii! Vom face noi o încercare de acest fel2) :
La pag, 11 din scrierea d-lui Pârvan citim: ^îndoita adoptare (a lui Antonin de Hadrian şi a lui M. Aurel şi L-Oominodus de Antonin) avu loc la 25 Februarie 138“. Autorul trimite în notă la vita Pii 4, 6, unde însă nu se spună de loc că îndoita adoptare avu loc la acea dată, ci numai atât că la 25 Februarie Hadrian adoptă pe Antonin, cu condiţie ca şi el să adopte pe M. Aurel şi L. Commodus. Dar să trecem peste această lipsă de scrupul din partea istoricului nostru, fiind deja deprinşi cu sistemul d-sale şi să mergem mai departe. Continuând nota 1) dela pag. 12, d. Pârvan scrie :
«Dacă în v. Mărci 5, 1 şi 6, Marcus la adoptare e considerat ca fiind de optsprezece ani, nu e nevoe să luăm prea în serios această afirmare (cum face Brockamp, b. c. p. 19
n.	1), căci, precum reiese tocmai din c. 5,6, socoteala e făcută numai aproximativ : in secundo consulatu Antonini iam patria sui (vezi mai departe, p. 25, n. 2, critica amănunţită a acestui pasagiu) quaestor est designatus".
Ducându-ne acum la pag. 25 n. 1 găsim ceea ce urmează:
2) Vita Mărci 5, 6: «octavo decimo ergo aetatis anno adop-tatus in secundo consulatu Antonini, iam patris sui, Hadriano ferente gratia aetatis facta quaestor est designatus». Pasajul acesta, pe care Brockamp, o. c. p. 19, n. 1, clădeşte din greu, are mai intui nevoe de o aspră critică. «Octavo decimo... aetatis anno adoptatus»; trebue să interpretăm fraza aceasta ad litteram? Atunci nu ne rămâne altceva, decât să amânăm data adoptării lui Marcus, până ce acesta poate fi socotit ca de optsprezece ani, — aşa dar până după ‘>6 April 138. Că celalt termin trebue să fie ziua de 10 Iulie (moartea Ini Ila-drian) e bine înţeles. Noi avem însă data hotărâtă a adoptării lui Pius: e 25 Februar. Şi nu e de admis că cei doi fii ai acestuia au fostdo-abia mai târziu adoptaţi de el; dimpotrivă toate ştirile sunt de acord. în a ne relata că Hadrian i-a pus lui Antoninus ca o condiţie de adoptare aceea ca la rândul lui să adopte pe cei doi copii: iar aceste acte trebue să fi avut loc în acelaşi timp. De aceea am şi luat la începutul acestui capitol data de 25 Februarie ca sigură pentru îndoita adopţiune".
In aceste două note, d-1 Pârvan are aparenţa de a se răsboi cu Brockamp şi de a emite păreri noi. De fapt d-sa se luptă cu morile de vânt, n’aduce nimic nou şi nici nu supune ceva
1)	„D-1 Pârvan mai înşiră o sumă de expresiuni latineşti, ca: con-sulere in publicum, fit publici consilii particeps, consilie publico, senatus consulta, cari toate nu probează absolut nimic pentru întrebuinţarea cuvântului „consiliu" în limba rcmână.
2)	Marcu Aurel aparţinând ca literat literaturii elene, neapărat că noi am avut mai multe mijloace şi am găsit mai mult interes în asemenea cercetări decât colegii noştri.
la vre-o critică, ne-cum la vre-o {aspră critică, după cum se laudă singur. Căci iată ce zice Brockamp în scrierea sa Quaestiones Hisloricae alqne chronologicae> ad vitam resqiie gestas imperaloris M. Aurelii perlinenles, Monasterii Guestf. MDCCCXCL, atât de metodică, declară şi de solidă, la p. 19 în nota 1:
V. Mărci V, 6: Octavo decimo ergo aetatis anno adoptatus in secundo consulatu Antonini, iam patris sui, Hadriano ferente gratia aetatis facta quaestor est designatus. Tille-montius, Histoire des empereurs tom. II, troisieme pârtie p. 947 sq., Pagius, Critica ad a. 140 (secunduin Baronium, re vera 138), Gregorovius, geschichtî des roemischen Kaisers Hadrian, ostendunt adoptionem illain factam esse anno 138; atque Tilletnontius Gregoroviusque contendunt Marcum Verumque adoptatos esse a. d. V, Kal. Martias, Pagius a. d. V Kal. Maias.
In urmă, autorul spune cu foarte mult bun simţ că după părerea lui ziua adopţiunii (lui M. Aurel şi Lucius Oonimodus) nu poate fi fixată, întru cât ne lipsesc cu desăvârşire documentele positive, şi adaugă că dacă e să ţinem seamă de vorbele lui Capitolin din v. Mărci V, 1 şi V, 6, adopţiunea aceasta n’a putut avea loc decât după 26 Aprilie, când Marcus intra în anul al 18-lea. Şi în rândurile următoare se întreabă cu ce drept loh Iac. Mueller (Buedinger roemische Kaiser-geschichte voi. III, p. 4), care crede că Marcus n’a avut de cât 17 ani la adopţiune, critică pe Capitolin, când vorbele acestuia n’au nimic supărător.
Din această notă a lui Brockamp, confruntată cu aceea din d-1 Pârvan se vede:
Că Brockamp nu ia prea in serios afirmarea lui Capitolin din v. Mărci, ci o ia aşa cum trebue, în lipsă de alte documente mai precise ;
Că Brockamp nu clădeşte de loc din greu, ci din contră se mişcă cu foarte mare uşurinţă şi chiar cu oarecare eleganţă, printre izvoare;
Că d l Pârvan nu face o aspră critică a locului din v. Mărci întru cât:
a)	Data de 25 Februarie, admisă de d-sa nu-i este proprie, după cum arată citatul lui Brockamp, ci a fost deja admisă de Tillemont şi Gregorovius.
b)	Data de 26 Aprilie a fost deja respinsă de alţii înaintea d-lui Pârvan, ca Pagius şi Mueller.
c)	Ştirea ce o dă d-1 Pârvan că Marcus a fost designat questor în 138, pentru ca chiar în 139 să devină questor, e vechiă, de oare ce o întâlnim în Wissowa, în pasagiul deja cunoscut: «Am 5 December ’) des I. 138 trat Marcus die Quaeslur an und gab sofort (in demselben December) ein Gladiatorspiel».
d)	In sfârşit, ceeace spune d-1 Pârvan. «Şi nu e de admis că cei doi fii ai acestuia au fost de-abia mai târziu adoptaţi de el etc.», e lipsit de seriositate, de oarece, dacă este exact că Hadrian i-a impus lui Pius ca să adopte pe cei doi fii, nu e nici un izvor din toate câte ne vorbesc de această obligaţiune pentru Pius, în care să ni se spună că adopţiunea a avut loc în acelaşi timp. Acel trebmrămâne în aer, deşi sunt, precum am văzut, istorici cari admit şi această ipoteză.
Din toate acestea se vede câtă dreptate a avut Comisiunea universitară care a constatat că lucrarea d-lui Pârvan nu este aşa de originală, după cum susţine d-sa în Prefaţă, cu alte cuvinte că n’are nici o originalitate! Şi tot de aci mai putem trage şi un învăţământ: când citim producţiunile d-lui Pârvan trebue să fim cit multă luare aminte, căci d-sa inventează documente cari nu există, restălmăceşte şi interpretează greşit pe ce'e ce le are sub mână expunându-ne astfel să căpătăm noţiuni greşite de oameni şi lucruri.
Ni se va obiecta însă: dacă este aşa, cum a putut Academia Română să premieze lucrarea d-lui Pârvan ? Răspunsul e uşor: Academia nu premiază numai lucrări de înaltă valoare ştiinţifică; ea premiază şi scrieri de vulgarizare şi chiar simple traduceri, când sunt bine făcute şi găsesc raportori favorabili. In raportul meu am spus că a doua parte din scrierea d-lui Pârvan, privitoare la filosofia lui M. Aurel, deşi lipsită de originalitate, e bine scrisă în general şi ca bucată literară merită elogii. Academia putea prin urmare să o premieze. Aceasta nu infirmă însă valoarea nici gravitatea criticelor ce am făcut d-lui Pârvan. De aceea, şi d-sa scrie: «lamentabilul raport e acum eternizat oficial în coloanele «Monitorului» rămânând ca un document în adevăr caracteristic, pentru superficialitatea culturii noastre contimporane» (Prefaţa Contribuţiilor la istoria chreşti-nismului Daco-Roraan, 2) p. XIII).
D.	N. Burileanu
1)	Wissowa se raportă la Mommsen, St. R. I3, 606.
2)	Relativ la această scriere a d-lui Pârvan s’au făcut reserve foarte
serioase (Cf. Viaţa Rom. din Mart 1911, Viaţa Nouă din 15 Iulie, 1 Aug. şi 1 Oct. 1911) cari dau impresia că d-1 Pârvan nu şi-a schimbat incâ metoda.
NOUA REVISTA ROMANA
6i
Însemnări
Din discursul d-lui I. C. Brâtianu.— Din ultimul discurs pronunţat de d, I C. Brătinu la Iaşi, sunt de relevat următoarele :
1). Brătianu nu este încă hotărât asupra modului cum va face reforma electorală. Cuvintele prin care dânsul anunţă ^.această reformă sunt vagi.
Voim ca reforma electorală să fie astfel ca, prin contopirea colegiilor, să se solidarizeze mai intim interesele tuturor, pentru ca din contopire să iasă mai clar şi mai puternic interesul general. Voim ca, prin această contopire, să apară mai urgentă necesitatea educaţiei politice a masselor întregi din acest stat. Voim car prin contopirea acestor colegii, să facem o massă destul de mare, pentru ca in ea să se piardă otrăvurile prin care azi se strică viaţa politică.
Mai precisă este partea discursului, prin care se vestejeşte guvernul actual al d-lui Carp. In această parte sunt de susţinut următoarele^ mărturisiri extrem de interesante :
D-lor, când a venii la guvern d-l Carp, mi-a făcut cinstea să vie la mine şi să-mi propue un cariei eleclora), dânsul şef al guvernului conservator, eu şef al partidului naţional-liberal.
Spun aceasta in întrunirea publică, in care proclam acţiunea pentru reforma electorală.
Am răspuns atunci domnului Carp: că îi pot da concursul meu şi al partidului meu pentru rezolvarea oricărei chestiuni ce-ar trece peste limitele luptelor de partid... Concursul electoral însă, dela guvern la opoziţie, este negarea însăşi a principiului constituţiei.
Am spus asta astăzi, pentru ca să se înţeleagă de toţi necesitatea reformei electorale. Când şeful răspunzător al unui guvern e intr’atât de inconştient de cele dintâi necesităţi ale vieţei constituţionale de care el este întâiul răspunzător, încât să poată concepe o viaţă politică cu cartel dela opoziţie la guvern, e de datoria noastră să facem o viaţă nouă, pentru ca asemenea idei să nu poală intra iu capul nimănui.
Aceste mărturisiri pun într’o tristă lumină pe şeful partidului conservator. — Verax. —
Ieftinirea traiului pare a nu mai fi discutată cu aceiaş căldură. Se vede că nouă Românilor nu ne plac chestiunile compromise. Şi ieftenirea traiului e fără îndoială chestiunea care a fost mai mult compromisă de cei cari au discutat-o. Nu voesc, fireşte, să mai vorbesc şi de cei cari au înjosit-o gândindu-se s’o realizeze....
Şi totuşi, mai mult decât împăcarea conservatorilor, mai mult decât procesul tramvaelor şi mai mult chiar decât revizuirea Constituţiei, rezolvirea problemei acesteia e singura a cărei întârziere ameninţă mai discret şi totuş mai grozav decât oricare. Conducătorii noştri politici par că o neglijează, probabil pentrucă i-a desnădăjduit insuccesul atâtor încercări serioase sau înfricoşate. Ultima preocupare, aşa de mult anunţată şi aşa de mândru asigurată, a reuşit să ne scumpească, mult mai surprinzător ca până acum, alimentele de primă necesitate. Şi în viaţa socială se pare că sunt surprize de acestea cari provoacă chiar când sunt neplăcute, atâta veselie că nici spiritul public nu mai are timp să se revolte.
La urma urmei, poate s’ar răsvrăti degeaba. E lucru sigur că oarecari intenţiuni serioase n’au lipsit la nici unul din cei cari s'au gândit la desluşirea acestei insolubile probleme. Fenomenul economic care chinueşte viaţa democraţiei contemporane, are, neapărat, rădăcini mai adânci decât le e dat să vadă oamenilor politici de pretutindeni şi decât a ajuns să lumineze ştiinţa socială actuală.
Şi atunci'?
— „Să revizuim Constituţia", ar zice cineva. „Să ne împăcăm", ar spune altul. „Să răslurnăin guvernul" ar striga toţi. Şi totuşi, zahărul, pâinea şi carnea nu se vor iefteni.
Prin urmare, nu e nici un remediu ?
Nu-1 ştie nimeni, deşi fiecare cetăţean poale demonstra câte două: unul pentru vremea opoziţiei, altul pentru cea a puterii. ’
Nu vroirn să îngrozim prin aceasta, cu scepticismul nostru în materie economică, democraţia nebiruită şi nădăj-duitoare... Ni se pare însă că un lucru trebuie să se desluşească pentru oricine din neînţelegerea socială care îl tiranizează, — cel puţin pentru noi.
Anume: că dacă politica (lucru e sigur) a scumpii viaţa, apoi politica n'are competenţa s’o ieflenească. Ea cel mult ne poate aduce o surpriză ca cea de anul acesta...
Nu, politica n’o să iertenească traiul: lucrul acesta nu poate veni decât dela uitarea politicei în anumite acţiuni ale noastre.
...Aşa e: politica şi traiul se vor îmbunătăţi de o dală
(poate se vor şi_____ieftini la fel) dar mai degrabă traiul
ieftin o să îndrepte politica decât aceasta să ieftinească traiul.— Teo —
Artă şi skating. — Sunt acestea deopotrivă de arte sau deopotrivă de sporturi. Totuş nicăieri ele n’ar fi putut fi puse în condici la noi ele s’au răsboit pe o sală, răpită şi aceea de la o fostă glorioasă panoramă. Şi a învins, cine era de prevăzut să învingă: a învins skating-ul. ('.ei câţiva, cari au destulă naivitate să rămână partizanii învinsului şi n’au ajuns prin urmare la rafinăria înţelegerii plăcerilor skating-lui, aceştia puţini cât sunt le e frică să plângă şi le e ruşine să protesteze. Şi aşa, fosta panoramă care se îno-bilă o vreme servind de adăpost pentru singura manifestare de artă la noi, străluceşte acum in noapte de lumina îngăduitoare care scaldă decoltajele impudente şi înneacă suficienţa destrăbălată a celor ce-şi alunecă pe rotiţe uşurinţa şi podoaba.
Au socotit că cele două vrăjmaşe o să ajungă la un mo-dus vivendi. Ne închipuiam, având în vedere că una are nevoie de lumina curată a zilei, iar cenlaltă de lumina artificială şi aţâţătoare a becurilor, ne gândeam că o să poată împărţi firesc şi ncsupărate timpul fiecărei zile dând fiecărei categorii de muritori—diurni şi nocturni—ceea ce le trebue. Dar—cine ştie—poate pentru a 11U mânji şi închipui acesta inajestatea naivă şi sfântă a artei; sau —cine ştie — pentru a nu ruşina mândria majestăţei sale îngâmfarea, nu s’a mai permis să intre acolo vechea şi timida musafiră trecătoare. Şi aşa, „Tinerimea artistică" nu şi-a mai putut anunţă Salonul ei de toamnă.
E rău. Tinerimea artistică începuse să fie simpatică şi să fie din ce în ce mai interesantă. Noi o regretăm.
Se bucură, însă, atâţia cari nu văzuseră până azi sala asta şi cari au cucerit-o cu trebuinţele lor specifice şi cu concursul celor pe cari „Tinerimea artistică" nu i poate avea ca sprijinitori. înţelegeţi cine sunt: sunt autorităţile.
Prin urmare, cei cari aşteaptă „Tinerimea artistică", să ştie că în localul ei e skating, şi dacă nu ştiu ce e acesta să nu se ducă să vadă : o să le fie ruşine. Să ştie numai că aceea e ceva mai mult, mai frumos şi mai protejat — în cultura şi societatea noastră — decât o biată expoziţie de artă. — T. —
Dece înjură Românul? — Pentru ca să-şi uşureze sulle-lul de necaz! Şi necazul lui nu este numai cel de azi şi de eri, ci este şi cel îngrămădit de secoli!
noDa revista ROMANA
63
Românul înjură pentru a se răzbună contra unei nedreptăţi ; pentru a se consola de o pierdere; pentru a-şi ascunde invidia; pentru a-şi micşoră decepţia ! La orice amărăciune: înjurătura !
Dar mai înjură Românul şi pentru a-şi ocupă timpul !
In sfârşit, mai înjură Românul şi de bucurie. Dar aceasta prin obiceiul dobândit.
Explicarea acestei trebuinţe de a înjură a anlicipat'o de mult filosoful Aristotel, prin teoria Ini despre Katharsis.
Katharsis, a zis Aristotel, este liniştirea sufletului prin vederea faptei urâte şi îngrozitoare. Sufletul se domoleşte, când emoţiunea scexteriorizează. De aceea teatrul, şi în special tragedia, au o mare valoare culturală. Deaceea, adaogăm noi, are şi înjurătura o valoare culturală.
Pe baza acestei teorii, un pedagog german a şi recomandat profesorilor să lase pe copii să înjure în toată libertatea, pentru ca aceştia să-şi potolească aprinderea sufletului.
Să lăsăm dar Românului înjurătura, dacă nu-i putem da un alt calmant. Să-i recomandăm şcoala înjurălurei!
Ne facem o datorie, în această privinţă, să amintim că sfatul pedagogului german este adoptat, în publicistica noastră, de două reviste cari întreţin în mod regulat practica înjurălurei, anume de Neamul Românesc şi de Viaţa Românească.
Neamul Românesc, văzând chiar că nu i se dă destule
ocazii pentru a înjură, a publicat în ultimul său număr următorul anunţ:
„Înştiinţăm pe cinstitele feţe dela „Facla" că, dacă nu ne mai înjură, vom plăti alţi Jidani răspopi şi detectivi pentru a ne face acest mare şi preţios serviciu".
Cititorii sunt dar avizaţi.
Viaţa Românească, deasemcnea, înjură la fiece moment. Fiindcă această revistă nu poate să apară regulat, din cauză că d. Stere este prea ocupat cu procesele ruseşti şi cu sufragiul universal, apoi ceilalţi redactori, ca să grăbească apariţiunea numărului, umplu ultimile pagini ale maculaturii din Iaşi cu fel de Tel de inepţii.
In ultimul moment, ni se anunţă, că şi „Românul" din x\rad a deschis un concurs de injurii la adresa Tribunei.
Iată în ce chip este anunţat acest concurs :
„Am evitat luni dearândul cearta şi am suferit ca adevăraţi martiri greţoasa murdărie, ce a vărsat „Tribuna" asupra vieţii noastre publice. Simţim însă, că tăcerea mai,departe ar li o crimă împotriva naţiunii noastre şi astfel cu toată oroarea, ce o avem faţă de discuţia cu ticăloşii de-sidenţi, ne vedem necesitaţi a ieşi din rezerva, ce ne-o im-pusesem. In numărul nostru proxim vom începe deci din nou focul împotriva păcătoşilor incendiatori".
Se înţelege, n'am amintit aci decât de organele de publicitate, cari au pretenţia să facă educaţia cetăţenilor... — Radu Ciomag.—
REVISTA REVISTELOR
De câtăva vreme apare în capitală o revistă „de liberă cugetare". Ii zice, fireşte,: Raţiunea. Câţiva redactori ai „României Muncitoare" o susţin cu scrisul lor naiv şi suficient, închis într’o broşurică de felul „Neamului Românesc"; lucru care-i sileşte pe bieţii oameni să „se sbată (zic ei) — în formatul revistei—ca leul în cuşcă".—Noi îi plângem pe bieţii oameni; dar cine-i sileşte să compromită şi-aci, la noi, mişcarea aceea care rămase ca un duios anachronism de pe urma positivismului pe cât de încrezut odinioară, pe-atât de înfrânt astăzi sub lumina nouă a gândirii contemporane?
România Creştină, No pe Noembre, publică un interesant interview cu Principele Leon L. Ghica-Dumbrăveni în ces-tia bisericească. Principele declară:
„In starea noastră bisericească de acum, amară pentru toţi Românii, mă bucur de un singur lucru : de eşirea la iveală a P. S. Gherasim Satirin Episcopul Romanului. Nu am cuvinte de ajuns ca să-mi exprim simpatia mea pentru acest Episcop. Să fim mândrii că ţara noastră are un bărbat ca acesta, care înfruntând orice pericol, a deschis ochii tuturor asupra primejdiei religioase de care suntem co-prinşi, primejdie în faţa căreia toţi închideau ochii şi făceau ca struţul".
Viaţa Românească (Octombrie).— Afară de bucăţile semnate de nume îndeobşte cunoscute pe cari de altfel le găseşte astăzi cetitorul prin toate publicaţiile noastre „magazine" chiar în cele de zece bani, „Viaţa Românească" n’a isbutit să ne dec, la oricare din lubricele sale, nici măcar o singură bucată — satisfăcătoare şi (închipuiţi-vă!) neplătită.
Nesaţ sfăcătoare dacă nu mai rău, şi vai! totuşi plătite — deschideţi depildă No. acesta.
Cel dintâi lucru i-a părut desigur tare greu: trebuia pentru aceasta cap, fie el măcar de antropopitec;—pentru cel ’daldoilea, nu i-a trebuit nici atâta, decât sacul cu grăunţe
într'o mână şi tarifa într'alta, ca să_înceapă apoi târgul numelor depe coperta revistelor care-şi merită denumirea.
Numai acestea au putut cu multă stăruinţă şi pe vremuri grele pentru literaţii noştri, să înfrângă nepăsarea şi neîncrederea cititorilor faţă de cei depe înălţimea cărora, astăzi, finanţa literară sfidează cu o impudentă şi desgus-tătoare suficienţă de licitator fericit. — R. Ciom. —
In Revue internaţionale de Sociologie d. David Slarr Jordan, Rector al Universităţii americane Lelond Stamford, dă o schiţă de studiu asupra Recoltei umane, în care plecând de la cuvintele înţelepte ale marelui Franklin: „nu in timpul războiului se plătesc cheltueli de război, nota de plată vine mai târziu", caută să ilustreze cu exemple din istoria tuturor ţărilor civilizate formula sociologului Novicow: „Războiul a produs întotdeauna o selecţiune de a ’ndoasele".
Armatele sunt în genere alcătuite din tot ce are mai de preţ o naţiune ca însuşiri bărbăteşti ale sufletului şi ca forţă fizică; din această elită dispar de obiceiu în războaie tocmai cei ce sunt mai buni, cei pe care curajul lor or voinţa şefilor îi trimete acolo unde şi primejdia e mai mare.
Din această cauză rămâne să fie autori ai generaţiilor viitoare cei mai slabi, mai prudenţi, cei rămaşi la vatră, cari, în virtutea inexorabilei heredităţi, transmit urmaşilor mediocrele lor însuşiri şi valoarea individuală a noilor generaţii scăzând, scade puterea totală de viaţă a naţiunii. Roma, după marile răsboaie ale Republicei, Franţa după campaniile napoleoniene, Germania după masacrele din secolul al XVII-lea şi în fine, Anglia, după pierderile imense de oameni în luptele pentru expansiunea colonială, sunt exemple pentru dovedirea adevărului de teorie de mai sus.
Şi în Franţa fenomenul scumpirei traiului preocupă lumea politică şi, mai cu seamă, pe consumatorii cu mijloace restrânse. Din nefericire simplele manifestaţii devastatoare
64
NOUA REVISTĂ ROMANA
ale bunelor gospodine ce-au făcui adevărate ravagii în pieţele de zarzavaturi şi de carne, simplele desfăşurări ale steagului roş pe străzi, întovărăşite de discursurile entuziaste ale socialiştilor, n’au adus încă nici o îndreptare.
Această tristă constatare o face d. Yoes Guijot, preşedintele Ligei pentru liberul-schimb, în No. din Noembrie al enciclopedicei La Revue, ocupându-se de Scumpirea traiului in Franţa.
Lăsând la o parte cauzele naturale, în contra cărora nici un guvern omenesc nu poate face nimic — ploaia, seceta, grindina,’ etc. — el găseşte cauza politică a scumpirii produselor de prima necesitate în tariful vamal protecţionist, care face ca pe piaţa franceză preţurile să (ie simţitor mai ridicate ca pe pieţele vecine, şi în greutatea sau chiar imposibilitatea de circulaţie a,cărnei bovine şi porcine dintr’un departament într’altul sau chiar dintr’o comună înlr’alta.
D. Albert Saugide preconizează remedii, privind chestiunea dintr'un punct de vedere mai general. Găseşte în primul loc un remediu in răspândirea exploataţiilor în mare şi marilor magazine ce exclud pe intermediari; apoi înmulţirea cooperativelor de consum ce se pot mulţumi cu câştiguri mici dând marfă superioară; supraveghierea jocurilor de bursă; înfiinţarea de pieţe regionale ; îmbunătăţirea condiţiilor de transport şi de păstrare a produselor; părăsirea tarifelor protecţioniste pentru carne şi grâu sau micşorarea lor la proporţiile dela 1892; desfiinţarea taxelor pentru intrarea în oraşe; măsuri aspre contra fraudei; înfiinţarea de cooperative municipale şi regii ; înlocuirea în alimentaţie a produselor mai scumpe, ca vinul, în produse mai eftine, ca berea ; reunirea consumatorilor în ligi de apărare a intereselor lor şi, în fine, întinse măsuri legisla-
tive în contra trusturilor, cartelurilor şi acaparărilor de orice formă.
Câteva din aceste măsuri ar avea importante aplicaţii şi în ţara noastră.
Kunstwart, una din cele mai cunoscute reviste de artă din Germania, scrie asupra „artei siluetei*, a desemnului în umbre (Schattenrisskunst). Bucureştenii cunosc această artă şi din portretele pe cari mai astă vară un artist le făceâ prin berării şi grădini, servindu-se de un foarfece cu care tăia silueta chipului dintr'o foaie de hârtie neagră şi o aplica pe un fond alb. _
Această artă, socotită până acum ca un amuzament sau ca un produs al diletantismului, trebuie de acum să intre în rândul adevăratei arte căci, faţă de desemnurile unui Kart Frălich şi ale unui Paul Konewka, care redau cu atâta putere mişcarea, sau faţă de desemnurile viguroase ale lui Gertrud Stamm şi în special faţă de cele pline de un humor sănătos ca ale lui Heinerich Wolf, — critica nu se mai poate mulţumi aruncând epitete ca „gingaş" sau „drăguţ",—ea trebue să devină mai pretenţioasă şi să lo studieze ca pe orice opere de artă. —
Foarte curios e articolul plin de ironii asupra răpirei Giocondei. S’a văzut uşor că înţelegerea frumuseţii ei şi dragostea laţă de această operă de artă, au crescut fenomenal de mult în timpul din urmă,—trebue dar să recunoaştem cu toţii : pentru ca o operă de artă să ajungă să fie iubită de toţi oamenii, — trebuie ca mai întâi de toate să fie răpită... Şi e sigur că din noua ei locuinţă, de-abia acum Mona-Lisa surâde de-abinelea“.
EHENT
Octave Mirbeaa pregăteşte pentru stagiunea viitoare două noui piese de teatru. Una e intitulată: „Metalurgicii"; eroul celeilalte va fi Napoleon Bonaparte.
™ Teatrele din Paris au încasat în anul 1910/11 laolaltă, suma respectabilă de 27.730.062 franci, iar localurile mai mici pentru concerte 5,380.081. Autorii au primit ca tantieme 3,487.685 franci.
La anul se serbătoreşte în Rusia centenarul bătăliei dela Bo-rodino în campania lui Napoleon dela 1812. Cu acest prilej se întemeiază la Moscova uu museu naţional 1812 în care vor fi expuse toate armele şi uniformele franceze, toate documentele relative la campanie. Museul e pus sub preşidenţia de onoare a ţarului.—
Excelenta revistă de artă veche şi a vieţii artistice moderne l’Art Decoraţif, din lunară, va apărea de-acum bilunar.—
—Ziarul „Excelsior" a întrebat deunăzi pe literaţi: «Care e cel mai frumos roman francez?». Numai trei autori în viaţă au fost numiţi : Elimir Bourges, Anatole France şi Rosny aine. Celdintâi, a obţinut 41 glasuri pentru romanul să i ies Oiseaux s’envolent et ies fleurs tombent. Anatole France, 15 glasuri numai, pentru la Rătisserie de la Reine Pedauque, iar Rosny aîne 10 glasuri pentru la Vague Roage, noul său roman.
Cel mai tânăr pictor „cubist" e Oeorges Denicker care mai e şi aviator şi sculptor şi cunoaşte şi limba japoneză şi foarte multe limbi europene.
De curând s’a distins şi ca inventator, născocind un chip nou de a fuma luleaua în aeroplan ! „Cubismul" său însă le întrece pe toate.
Opera Ini Lafcadio Hearn, atât de stranie şi originală, a ajuns îndeajuns de cunoscută. In franţuzeşte au apărut până acum (la Mer-cure) trei volume cu traduceri din operile sale: Kwaidan, Feuilles i-parses des litteratures etranges şi Chita. Lipsea însă o biografie şi un studiu critic al operii sale, lucru care il împlineşte acuma loseph de Smd care mai adaugă lucrării sale şi pagini încă netraduse din bizarul scriitor.
—*-*• Ideile „geometrului filozof" Cournot, asupra: hazardului, probabilităţii. definiţia raţiunei şi critica cunoştinţei prin adâncirea ştiinţelor pozitive, etc., au apărut într’o ediţiune nouă la Hachette, după multă trecere de vreme dela cea dântâi.—
O încercare de analiză a mentalităţii lirice dela sfârşitul veacului al XlX-lea, vrea să facă Tancrede de Visan în ultimul său volum l'Attitude du lyrisme contemporaine; in care găsim şi o serie de studii asupra câtorva poeţi ai generaţiei dela 1885, numită simbolistă. E un şir de monografii, legate între ele, asupra unor nume ca: Francis Vi-ele-Griffin, Henri de RSgnier, Emile Verhaeren, Maurice Maeteriinck, Paul Fort, Adrien Mithouard, Robert de Souza, Albert Mockel, Maurice Barres, Andri Gide, Novalis, H. Bergson.
Baladele din Romancero al lui Heine, cum şi alte bucăţi atât de sfâşietoare şi melancolice' din acea „perioadă de agonie" a marelui poet,— opera, în sfârşit, pe care el singur o numea „al treilea stâlp a gloriei mele literare",— a apărut şi în franţuzeşte, minunat tradusă în versuri de Maurice Pellisson (Hachette).
—Librăria franceză se întrece în ediţiuni artistice a marilor pictori. Hachette, depildă, a dat de curând în noua sa colecţie de artă, pe Rubens în 551 reproduceri dintre cele mai caracteristice ale maestrului şcolii flamande, pictorul cărnii şi al vieţii exuberante.—Tot aci a apărut şi Fra Angelico (în 327. reproduceri), călugărul dominican eare apare spre începutul Renaşterii, între Primitivii cari apun şi Realiştii cari răsar.—
O crudă analiză biologică face Le Dantec în ultimul său volum : l’Egoism —seul base de toute societe (studiu al deformaţiunei resultând din viaţa în comun). „Dacă vrem ca societatea să continue, trebue să desvoltămîn tineri sentimentul datoriei. Ei au azi prea multă tendinţă de a-şi acordă mai întâi de toate drepturi".
Operile inspirate de amintirea unor ţării îndepărtate văzute sau de viziunea imaginativă a acestor ţări, sunt numeroase, iar influenţa exotismului asupra literaturei de azi iarăşi nu se poate nega. Toate acestea sunt cercetate in volumul l'Exotisme (Mercure de France), care e mai mult un expozeu istoric de cât critic. E o lucrare instructivă şi distractivă, plină de fapte cari ne arată cum o causă mică a putut creia o nouă modă literară sau un nou gust în public.
Teatrul lui Paul Claudel a cărui reputaţie se afirmă din zi în zi, se găsea până acum numai în ediţiuni cu tiraj limitat deci scumpe. In două volume la „Mercure" a apărut acum prima serie a Teatrului său, cari cuprinde şi o a doua versiune alături de ceadintâi.