NOUA REVISTA ABONAMENTUL: \n Kotnănia un an (48 NUMERE). 10 lei ,, şease luni.....6 », In toate ţările uniune! poştale un an 12 „ REDACŢIA ŞT ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA : Bucureşti, B-dul Ferdinand 55 TELEFON 8/66 ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ Director: C. RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti. UN NUMĂR: 25 Bani Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor 'pentru jo pătrime de pagină ib lei. _____:________• M- - uw. No. 3. DUMINICĂ, 13 NOEMBRIE 191 I Voi. ' XV NOUTĂŢI In chestia sinodală In broşura care tratează despre Vrâsta ca impediment la alegerea in episcopat, citesc următoarele: „Fără a voi să supărăm pe nimenea, drebue să se recunoască că în Sinodul actual nu se urmăreşte planul de a introduce elemente capabile la cârma Bisericii.— Nu se vo-eşte intrarea în Sinod a'clericilor cari ar însemna un progres Ţaţă de starea actuală.— Toate trebuesc ţinute aşa precum au fost, şi peste nivelul aciuai să nu se treacă.— Omeneşte vorbind, starea aceasta este explicabilă: nimenea nu vrea să vadă deasupra lui, sau chiar alăturea, oameni cari i-ar li superiori1*.— F.ste, din nenorocire, prea întemeiată afirmarea aceasta. Kste negreşit prea măruntă făptura omenească, pentru ca să se poală înălţa sus de tot, sugrumând într’ânsa atot stă-pânitorul amor propriu.— I)e cât,— se'impune întrebarea: Este sinodul actual singura piedică la însănătoşirea Bisericei ?—Nu credem. — Şi când dăm acest răspuns, ne gândim la atâtea şi atâtea guverne, cari nu s’au mâhnit prea adânc oridecâteori au avut dovezi despre beteşugurile sufleteşti ale înalţilor prelaţi. Am putea chiar spune că unele guverne s'au bucurat când cercetând trecutul nu tocmai neprihănit al unor dregători bisericeşti, au putut să capete siguranţa că au in mână soarta celor mai înalte feţe dohoviriceştl.— Pare negreşit cam curios acest lucru, — dăci nu arareori aparenţele ne îndeamnă să credem că, mai ales pe Biserică, se reazemă Statul.— Cu toate acestea cârmuirile, şi noi şi vechi, nu au vroil şi nu vor o Biserică pe deplin însănătoşită.—De ce ?—Pentrucă ne spune un cunoscut cugetător francez: „Nimic nu îngrădeşte Statul ca o Biserică; căci este de netăgăduit că ea îngrădeşte cârmuirea însăşi, de oarece o împarte cu Statul**.— „Aşa că, în fond, orice cârmuire este antireligioasă, cu toate aparenţele câteodată contrare.—Romanii, cari iubeau toate religiunile, au detestai cu furie creştinismul, pentrucă el spunea Statului : „Acestea sunt ale tale, trupurile.—Acestea sunt, nu ale mele, ci ale lor, sufletele,—şi ale mele dacă ei, oamenii, mi le dau neconstrânşi de nimeni**.— A-,ceasta era o adevărată religiune — Orice religiune care nu spune acest lucru, este o găteala a Statului, întocmai ca un maestru de ceremonie sau ca un ministru al pompei,— nu ca o religiune1*. „Stalul englez, statul prusac, statul rus detestară creştinismul subt o formă sau subt alta, până când, mai mult sau mai puţin realmente, l-au absorbit într’ânscle, făcând din şeful statului şeful religiunii". Acelaş lucru se observă mai ales Î11 Franţa, unde Statul a început prin a prigoni protestantismul, care apărea ca o protestare în contra tendinţei de a zăvori libertatea de cu-elare.—Tot aşa se explică şi goana de curând întreprinsă e republica franceză în contra catolismului. Cu un cuvânt, adaugă cugetătorul francez; „Statul e tot- deauna antireligios, chiar când' administrează religitin^a, mai ales când o administrează; căci el tiu o administrează decât pentru a o suprima ca religiune adevărată. Să ne căznim să nu exagerăm niciodată, dar cu toate acestea să spunem că statul are oarecare tendinţă să. nu iubească prea mult însăşi morala. El iubeşte o moralitate generală şi o bună moralitate uşoară şi cumpătată car'e’i uşurează greaua sarciiiă de a urmări pe hoţi şi pe ucigaşi. Aşa e. Dar el nu iubeşte mult o morală austeră, riguroasă şi activă, care să aibă caracterul unei credinţe. Acum cincisprezece ani, D-l Paul Desjardins încercă să întemeieze o mică asociaţie de progres moral, de epuraţie şi de edificare. Aceasta erâ un Tel de sectă oarecum protestantă, cu toate că ea nu se considera astfel. Un pr.eten al meu, republican absolutist, îmi spuneâ ; „E primejdioasă această maşină pe care o fundează Desjardins.— Şi pentru ce ?— întrebai eu. Pentru că, îmi răspunse republicanul — e de observat că din această asociaţie poate să iasă o religiune, şi nu o religiune tocită, uzată,ca religiunile pe care le vedem că trăesc, sau mai bine vegetează în jurul nostru, ci o religiune nouă, o religie născândă, adică adultă, căci re-ligiunile au particularitatea că niciodată nu sunt mai adulte decât atunci când snnt născânde, — o religiune vie şi viguroasă**. „Ei şi? — Iîi bine, ea va creâ încurcături cârmuirii. — Pentru ce?— Eu pariez, că ea va creâ încurcături cârmuirii. Tot ceiace are o-puternică viaţă morală;are o' voinţă; tot ceiace are o voinţă crează încurcături cârmuirii**. „Cel care vorbiâ astfel era un bun republican ; era un despotist. Din punctul său de vedere el judecă foarte bine. Tot ceiace are o puternică viaţă morală crează încurcături guvernului. U11 guvern nu poate să iubească nici pe omul, nici aşezământul dotat cu o puternică viaţă morală. El nu poate iubi moralitatea**. E cam curios, nu-i aşa ? Foarte curios. Cu toate acestea conchide cugetătorul: „Tocmai ceiace face puterea unei naţiuni, inspiră groază guvernului. Aceasta este o glumeaţă antinomie**. Pe scurt, o Biserică înzestrată cu o puternică viaţă morală şi cârmuită de nişte prelaţi destoinici, curaţi la suflet şi adânc pătrunşi de înalta lor chemare, nu poate să intre în voia stăpânirei. Din potrivă, ceeace nu displace stăpânirii este tocmai o Biserică, având în fruntea ei nişte dregători nevolnici şi bolnavi sufleteşte. Numai o astrel de .religie poate li o jucărie în mâna oricărui guvern. Numai unei astfel de biserici a putut un guvern român să-i impună reabilitarea unui mitropolit, după ce mai întâi îi impusese caterisirea aceluiaş mitropolit. Fără o astfel de Biserică, supusă şi gata să se încovoaie, guvernul de pe vremea detronării mitropolitului Ghcnadlfe ar fi avut desigur mult mai multe încurcături decât a aVut. De-aceia socotesc că guvernele nu au nevoie de prelaţi; cari să poată vorbi de sus, atunci când au dreptate. Acesta este adevărul, şi din această pricină cred că cel puţin până astăzi, guvernele, poate mai mult decât dregătorii Bisericii, nu au voit însănătoşirea ei. Cine crede într’altfel, să mă desmintă. — M. Mihăileanu — 34 NOUA REVISTA ROMANA CEŞTI UNI ACTUALE OCTAVIAN GOGA CA POET AL ACŢIUNII > Asupra Iui Octavian Goga am m'ai scris cu prilejul apariţiei primului său volum.1) Am arătat atunci, analizând (parte din poeziile sale, că patriotismul lui Goga nu este un sentiment de paradă:, o siluire declamatoare, ci un izvor firesc de inspiraţie, de unde porneşte o melodie curată, nouă, cântată pe strune proprii. Originalitatea lui stă mai ales în faptul că a putut zugrăvi bucuriile şi durerile poporului de jos, ale ţărănimei, fără a cădea în banalitate. El a văzut mai bine şi a simţit mai adânc poezia ce se ascunde în existenţa posomorită a celor ce-şi duc viaţa din greu. Obişnuiţi cu eroi mai strălucitori, cu tfii şî fiice de domn, cu hatmani, cu boeri şi haiduci, noi am rămas miraţi că s’a putut face aşâ versuri frumoase asupra celor tăcuţi şi umili. Eră o reparaţie ce se făcea celor miciţ, o reparaţie care chema gândul şi simpatia noastră, cu glas nou şi puternic. Dragostea lui Goga pentru popor, în primul volum, nu îmbracă forma tânguirii sau a resemnării în scop de a trezi numai m'ila, ci aceea a unui puternic îndemn la luptă;, a unei ttţâţări spre acţiune. Goga este înainte de toate un suflet activ", el strigă, blestemă, ocăreşte şi când se vaită, nu se vaită cu des-nădejde, ci cu dorinţa ascunsă de a se răzbună, de a răsplăti cu vârf şi îndesat. In al doilea volum—Ne cheamă pământul—întâlnim aceeaşi simpatie pentru cei oropsiţi, simpatia sa însă e mai lină, mai discretă. După cum frunzele plopului de pe culme, atinse ca de o mână nevăzută, cad şi se îmiprăştie în şiraguri, tot aşâ se fărâmă, se împrăştie şi clipele vieţei tuturor: Trec zilele în goana lor pripită, Şi fiecare mai sărac mă lasă. In orice clipă, minţii sbuciumale Câte-un drumeţ ii pleacă dela casă. Nu au popasuri gândurile mele Sămânţa lor se zbate veşnic nouă fi fărâmat pe drumuri nesfârşite e risipeşte sufletul meu vouă. Contemplaţia, Ia Goga, în genere e de scurtă durată; el este poetul acţiunii, el vrea luptă, luptă îndârjită, aprinsă, fără îndurare. Gândurile lui nu pot rătăci multă vreme în văzduh, spre spaţiurile înstelate, căci le cheamăi pământul,—pământul strămoşesc, pe care-1 răscolim1 şi-l călcăm zilnic cu păsurile noastre. Din escursiunile aventuroase prin aer sau nori, noi nu aducem decât impresiuni înşelătoare, iluzii efemere, gânduri nedumerite, lucrurile organizate trăesc numai pe pământ. Pământul e singura noastră certitudine. Plin de un glorios trecut, păstrător al tradiţiunilor şi morţilor noştri, el ne hrăneşte şi ne încântă, ne mângâe şi ne reculege; în sânul lui zac părinţii, în el stau înfipte casa, bordeiul şi temelia bisericilor noastre. Şi apoi, să fie oare cu adevărat mai frumos albastrul cerului decât rodul pământului? Nu sus in cer! Vă birne înaltul, Curmafi-vă cărările spre stele, Hoţind răsleje'n praful de pe uliji Vă vreau acolo gândurile mele! Cădeţi, cădeţi voi frunze deslipilc. Pe câmpul larg, in zbor, vă poarte vântul Şi văi nfrăţească rostul cu ţărâna! E frumoasă, negreşit, lumina stelelor. Dar câte flăcări nu aruncă şi vârtejul neadormit, zbuciumul atâtor patimi, suflarea atâtor vieţi ce zac în umbra zidurile negre ale oraşului, sau în satul cu fereşti înguste semănat la poalele muntelui: La geam mi se sbăleâ oraşul cu hnelul fără popasuri. Cu vrajba lui, războiul pâinii, il desluşeam in mii de glasuri: Şi chiotul flămând al vieţii vuiâ la geamurile mele... Eu ascultam pierdui Ia masă, şi toate svnnurile-acele Smulgeau din inima-mi bolnavă şiragul slovelor trudite... Mai departe, mai departe! La munţi cu fruntea de zăpadă. Să sorb din freamătul pădurii ş’al ierburilor din livadă! Să mă’nfioare lainic brazii, când tremură din aripi vântul, Dă-mi largul bolţii înstelate şi fă-mă frate cu pământul! Mă du departe, mai departe! In satul semănai pe munte, La casa cu fereşti inyustc... la piscurile largi, cărunte : Mă du acolo ’n ţintirimul, unde ’u poleiul alb al lunii Sub cruci de lemn slăbit de vremuri işi dorm odihna lor străbunii! In primul volum, dragostea poetului merge mână în mână cu ura: Dragoste pentru asupriţi, ură pentru asupritori. Aceste două sentimente se amestecă Ia Goga în aşâ proporţii, încât a dat naştere unui accent de o tonalitate nouă în literatura noastră. Ura şi dragostea se topesc la dânsul într’un sentiment deosebit, caracteristic, ce izbucneşte neînfrânat în ritmul versurilor şi în sonoritatea misterioasă a vorbei. In Ne cheamă pământul, ideea răsplătirii, a revanşei o întâlnim din ce în ce mai rar; ea nu apare lămurit decât în Cosaşul. In acest volum poetul reuşeşte să redeştepte mai îndeobşte mila. ______________________ Rămas bun, biete mâni de trudă Atâta vreme ’mpovărale, Ce staţi pe pieptul slab acuma întâia dată ’ncrucişale. Ostaş al sfintei munci depline, De-acum pământul te aşteaptă, La judecata cea din urmă Ta vei găsi cumpănă dreaptă! Cinstită slugă credincioasă, Vor odihni a tale moaşte, Doar’ glia neagră şi mănoasă Atât de bine le cunoaşte... închişii ochi n'or să mai ştie. Şi nu s’or turbură de jale, Când cai străini vor paşte, iarba De pe movila gropii tale. In bordeiul îngust, o singură bătrână milostivă stră-jue la capul mortului. Şi pe când lumânarea din sfeşnic moare în stingere domoală, adoarme şi milostiva bătrână în lacrămi, cu capul în mâini. Nu mai e nimeni care să-l plângă. Doar sapa, buna sa tovaţrăşă de nevoi, de-ar şti vorbi, cu amar l-ar prohodl la groapă: 0 viaţă'nlrcagă ’am fost tovarăşi In ploi şi ’n arşiţă de soare De truda palmei tale aspre Eu m’am făcut strălucitoare. Sclipirea mea spune ruşinea Şi jalea care mă purta, l. Convorbiri Critice. Anul II No 12, NOUA REVISTA ROMANA 35 ' M’ai frânt de glia tuturora Dur n'am supat moşia ta! In O Rază, poetul începe prin a se revolta de nedreptăţile îndurate de cei asupriţi: Sunt cântăreţul celor fără nume Un strigăt smuls de-a vremilor uâltoare. Mult tăinuită firii îndrumare , M’a plămădii din ură şi iubire. Către sfârşitul poeziei însă, poetul, contrar obiceiului său din primul volum, uită Ura pentru a fi cu totul coprins de duioşia suferinţei, pe care doar o singură rază, după ce a pribegit prin lumea ei stelară, vine ca o salcie sfântă să o încălzească în bordeiul părăginit: Frumoasa mea ea se na duce in cale Rătăcitoare, undeva departe, Lângă’un bordeiu părăginit de. soare, Unde-o fecioară harnică, trudită, Cu chipul slâns de-a lipselor otravă, Ce moarle au scris pe fruntea ei bolnavă. Cm acu'n mâna albă, ostenită A adormit pe pânza chinuită: Tremurător va trece prin fereastră • . In cliiuliţa umedă de lacrămi, Lăsând un strop din fericirea noastră. In clipa asta tainică şi mare, Când noi, topiţi in dulce ’mbrăţişare, Jertfim iubirii sufletele noastre, Tremurătoarea rază călătoare Alintă somnul trudnicei fecioare Şi-i luminează faţa ostenită, Cu vraja ei întruchipând un zâmbet ’ Fericilor pe buza ofilită. Am fost rugat odată de o institutoare să aleg ceva din ultimul volum al lui Goga, ceva pentru a fi recitat la o serbare şcolară de binefacere. Fiindcă în programul serbării figurau diferite bucăţi din Alec-sandri, Eminescu, Vlăhuţă şi alţii, destul de bine cunoscuţi la noi, eră o bună pornire dorinţa aceasta de a se recită şi dintr’un poet ardelean. In provincie se citeşte puţin; afară de profesori, puţini institutori şi câţiva magistraţi, mai nimeni nu e în curent cu producţia noastră literară. Serbările şcolare şi conferinţele ce se ţin din când în când, sunt singurul prilej unde se poate atrage atenţia publicului asupra; scriitorilor noştri de valoare. La aceste serbări însă, alegerea bucăţilor trebue făcută cu multă băgare de seamă. Nici cele cari reclamă o prea mare încordare nu trebuesc alese, nici cele cari sunt prea uşoare. Cele dintâiu ar risca să nu fie bine pricepute, şi publicul ar rămâne astfel sub impresia că poetul înşiră numai vorbe şi rime; cele de al doilea tar puteâ să treacă drept banale. Iată de ce, având în vedere aceste greutăţi, nu cu fără teamă m’am oprit la poezia Acasă. ’■ E vorba de un tânăr care se întoarce la părinţi, după ce şi-a terminat învăţătura. Câţi ani vor fi de când le-ai dus 9 . Mai spune-mi cum ai umblat ? Fără astâmpăr imi erai Şi cât eşti azi de aşezat 9 A’u m'ascnllai... Ştii cc-ai păţit Atunci in scara de ajun9 Acum şi gândul mi-l ceteşti Cât de cuminte eşti şi bun. . Mândria mamei care-şi vede feciorul frumos şi învăţat, răsunetul ce produce apoi această mândrie în sufletul tânărului, şe desprind minunat şi ne cuprind şi pe noi, în versurile următoare: Nu te-ar cunoaşte nici de cum - Să te ’ntâlnească in drum vecinii, - Vezi, ieşi în poartă şi le zi . . . —„Mă ştiţi, eu sunt feciorul Linii!..." Şi mă sărută împăcată : —„Fecior cuminte are mama!..* Fu îmi intorc o clipă faţa Şi-o lacrimă-mi udă năframa... Cele două versuri: „Mă ştiţi, eu sunt feciorul Linii !...“ şi „Fecior cuminte are mama", considerate izolat, nu au nimic poetic—nişte simple locuri. comune; intercalate însă, aşa cum sunt, între celelalte versuri, ele capătă un înţeles deosebit, o putere evocatoare nebănuită. Aceasta dovedeşte că orice sentiment simplu, modest, umil, banal chiar, poate să devie poetic şi să capete o valoare estetică, dacă este spontan şi apare ca o izbucnire firească. „Caracteristica sentimentului spontan şi intens, este un grai simiplu, zice Guyau; emoţilunea cea mai vie este aceea care se traduce prin gestul cel mai apropiat de reflex, prin cuvântul cel mai apropiat de strigăt, acela ce se găseşte aproape de toate limbile omeneşti. Pentru aceea înţelesul cel mai adânc aparţine în poezie cuvântului celui mai simplu". Darul de a găsi cuvântul cel mai simplu pentru traducerea unui sentiment, este, neîndoios, una din însuşirile de căpetenie ale lui Goga. De aceea reuşeşte el atât de bine în scenele modeste, în viaţa simplă, nerafiriată a poporului. Viaţa copilăriei cu deosebire. Goga ne-o redă cu mult farmec, trezind în noi acele amintiri duioase, potolite, Unde întreză-zim, ca învăluite în neguri, figura celor lângă cari am deschis întâia oară ochii: : ; Intr'o Duminică de toamnă... Vezi, ca [)rin vis mi-aduc aminte .. M'a sărutat cu lacrămi mama când mi-a’ncheiat la gât cămaşa. Zâmbind m’a mângâiat pe frunte şi nuci mi-a dat în sân nănaşa Şi tata m’a bălul pe umăr şi m’a’ndemnat să fiu cuminte... Vin apoi dascălul din sat şi popa; acesta-i dă un ban de aramă şi-i vorbeşte, mângâindu-1, de învăţătură. In urmă se furişează sfios lângă vatră şi ascultă fără să ’nţeleagă: '/ ■ ..............Simţeam cum mă supune frica. Vorbeam de bani... vorbeam de carte.., de rodul slab ce-a dat pământul... Şi nu mai ştiu... Cu capil'n poală, am adormit lângă bunica. Restul poeziei—Prima Lux—nu are aceiaşi valoare evocativă ca primele trei strofe. Dealminteri aceasta se întâmplă ades lui Goga, care-şi scrie strofele parcă aşa cum se prezintă ele întâia oară, sub inspiraţia clipei. El nu vrea s’asculte sau nu poate s’asculte de sentimentul gradării, al compoziţiei, care întăreşte netăgăduit efectul estetic. La Coşbuc sau Cerna de pildă, o bucată are aceeaşi valoare dela început până Ia sfârşit; la Goga, are intermitenţe, întâlnim mai' mult scânteeri decât lumină continuă. In primul volum', Goga cântă avântul aprins către 36 NOUA REVISTA ROMANA libertate, pornirea înăbuşită spre emancipare, spre luptă neîndurată, spre răzvrătire şi răzbunare. Volumul porneşte din ţara apăsării, ca explozia unui sentiment Ce nu mai poate fi stăpânit. Al doilea volum vine, parcă, mai mult din ţara durerii, a suferinţei umile, tăcute. Aici întâlnim mai multe imnuri pentru munca .rodnică;, decât accente răzvrătite. Vădit că subiectul e mai puţin prielnic de a da impresii înalt poetice, din care pricină acest volum nici nu s’a im,pus cu aceeaşi putere ca cel dintâiu. Când Ooga a ales titlul: Ne cheamă pământul, nu l-a ales, cred, din întâmplare,—a fost o sugestiei, o poruncă a sentimentului ce s’a trezit în sufletul lui, când şi-a revăzut tainic în minte, deodată, versurile acestea scrise în ceasuri diferite. Ooga, în repetate rânduri, a trebuit să fie cuprins de acea dragoste de „glie", pe care un personagiu din Zola o simte pentru pământ: „A! bun pământ, strigă acest personagiu, înşfăcând iarba cu mâinele—iâ-mă, tu care eşti mama obştească, unicul izvor de viaţă! tu veşnicul, nemuritorul, în care circulă sufletul lumii, acel suc răspândit până şi în pietre, şi care face din arbori fraţii noştri imobili!... Da! vreau să mă pierd în tine, pe tine te simt aici, sub membrele mele, strângându-mă şi însufleţin-du-mă; tu singur vei fi în opera mea ca o forţă primă, mijlocul şi ţinta, corabia imensă, unde toate lucrurile se însufleţesc de suflarea tuturor fiinţelor !.." Întrerup citatul din Zola, căci Goga continuă şi mai frumos: • . " ' ' Mireasa mea albă cu chipul bălai Ascullă a noplii parafă, Minuni spune glia'n poveştile ei Şi tainele vieţii ne ’nvaţă. ■ Nu simţi tu fiorul ce’n tremur prelung Tresare ’n adâncuri de ape, Răsufletul verii cum vine şi ’n drum Purcede vieţi să desgroape ? E dragoste mare — ascunsă pornire Ce sânul pământului poartă ; E ceasul când glia in truda ei mută învie şi ţărâna sa moartă: E clipa când vechiul prisos de viaţă In straturi de flori se adună, Când bobul sfielnic de spice răsare Zâmbind in poleiul de lună. Noi suntem copiii pământului bun. Drumeţi ai poruncilor firii, Şi’n sufletul noslru’i acclaş îndemn Ce’noie pe câmp trandafirii. / Stăpână e firea ce bolta aprinde Şi seamănă flori in dumbravă s Iar dragostea noastră-i un picur senin Din veşnicu-i cântec de slavă! In aprecierea unei opere, trebue să ţii înainte de toate seama de intenţia autorului, nu de intenţia ta, a criticului. Alminteri, căutând ceeace el nici nu s’a gândit să pue, deşi dacă ar fi vrut, ar fi reuşit poate cu succes s’o facă,—eşti expus să cazi în greşala Ide a-i nega multe însuşiri bune, reale, prin urmare să-I nedreiptăţeşti. In acest volum, după cum am mai spus, Goga' a căutat să nu se depărteze de pământ, de „glie", a căutat cu alte cuvinte, să ră-mâe cât mai aproape de real. Realul însă, e foarte greu de poetizat, căci izbindu-ne în fiecare zi de dânsul, îl simţim, îl cunoaştem în toate amănuntele şi, tot ceeace cunoşti bine, devine banal. Poetul prin urmare are de luptat cu două dificultăţi: întâiu, să descrie astfel lucrul, încât să ne dea într’adevăr impresia realităţii şi, al doilea, să dezbanalizeze acea realitate. E mult mai greu să scrii o bucată ca Graiul manii fără) a cădea în simplă retorică, decât frumosul sonet în care ni se arată rostul poeziei: In tainica, curata Poezie, Biserică cu porţi neincuiate, Tu neamurile gândurilor toate. Cu drag le laşi la pragul tău să vie. Căci subiectul ce lasă la pragul lui să vie „neamurile gândurilor toate", ne deschide câmp mai larg pentru fantezie, pentru jocurile nesfârşite ale imaginaţiei, pentru lumină, umbră, miragiu şi toate se-ductiunile visării. Dealminteri, câte glasuri şi câte aspecte nu are şi pământul! Unul admiră florile, altul munţii, altul pasările, fluturii, apa şi şopotul ei;—dintre glasurile pământului, Goga înţelege mai bine pe al omului care suferă. Pentru el, suferinţa este legea comună, căci Cain, părintele păcătuirii, răsare şi în vremurile noastre: Azi creşte iarba proaspătă, curată, Pe groapa ta veşnică urgie Dar, vezi, păcatul pururi rcinvie: Nu l-a primitlfărâna ’nfiorală... El s’a.'mpărţil in largul lumeinoastre, Se sbuciumă neadormit in fire Pe plaiuri verzi, pe stâncile sihastre. Noi ii simţim ispita ’nfrigurată, Nepoţi ai tăi, părtaşi in moştenire. Purtăm in suflet zestrea btcslemală! In aceste versuri întâlnim o notă pesimistă, asupra căreia se cuvine să nu trecem aşa repede. Nota pesimistă se întâlneşte neîndoios la mulţi scriitori, dar de aici nu urmează că ea este identică la unii şi la alţii. Eminescu este pesimist, Vlăhuţă este pesimist, fie. care, însă, aduce armonia sa particulară care nuanţează diferit timbrul. Rene şi Hamlet sunt pesimişti, fiindcă nu găsesc în fondul lor destulă putere de acţiune, destulă putere de a-şi înfrâna cel puţin imaginaţia care se lasă prea mult pradă visării. Pesimismul acestora, ca şi acel al lui Eminescu dealminteri, se datoreşte unei dispoziţii sufleteşti, unei aptitudini nervoase care constitue un fel de infirmitate naturală. Ei sufăr fără motiv, din instinct, prin natură. Tristeţea şi desperarea lor sunt nişte daruri pe cari ei le aduc din naştere, după cum alţii aduc ca daruri iarăşi din naştere, entusiasmul, veselia, avântul, pornirea. Alexandri, chiar dacă ar fi dus viaţa, de lipsă a lui Eminescu, tot ar fi păstrat note înviorătoare. Acest pesimism este individual, năuntric; al Iui Goga este aşa zicând exterior, obiectiv. Problema suferinţii la dânsul, nu se poate pune din punct de vedere personal, ea este mai mult un fenomen de in-ducţiune. Originea trebue căutată în afară, nu înăuntru; în suferinţele celorlalţi, nu în ale lui. De aceea NOUA REVISTĂ ROMANĂ 37 pesimismul lui nici nu are caracterul acela bolnăvicios, înfrigurat, al omului deznădăjduit. Intrebându-se dacă un scriitor nu trebue să tră-ească cât mai departe de zgomot, izolat în splendida singurătate a problemelor sale artistice, păstrând distanţa pe care i-o impune cunoscuta normă de judecată horaţiană faţă de vulg—Goga răspunde hotărît, nu. Vremile de azi cer tot mai mulţi apostoli cu inima şi inâinele curate, cari cu îndrăzneala şi cu conştiinţa de dreptate a sufletelor povăţuite de ideal, să propovăduiască adevărurile fundamentale ale credinţelor unui popor. „Aci, zice el într’un discurs rostit la Chi-şineu, artistul nu se poate izola. Aci deagata din cărţi şi în ele autorii le-au transcris din alte cărţi, încât se poate zice, că ei vând marfa pe creditul autorilor consultaţi. Contrară şcoalei instructive din timpul nostru, e şcoala educativă, întemeiată de marii cugetători şi educatori ai neamului omenesc. . Aceasta este o şcoală activă în care elevul observă cu ochii şi simţurile sale, descrie cu vorbele sale, gândeşte cu mintea sa, încât lecţia întreagă sau aproape întreagă este opera sa. Elevul e în stare să facă singur cartea, el poate deveni autor. Numai făcând pe elev autor, se poate realiza opera educaţiei, astfel cum o rezumă Jean P. Richler3) ca ea să transforme pe elev în maestru» sau cum zicea J. J. Rousseau1) «pentru a-1 face (pe elev) maestru, fii pretutindeni ucenic». . Pentru a forma judecata elevilor, unul dintre cei d’intâi educatori, Montaigne2) recomanda «că să i se treacă elevului totul prin ciurul gândirii sale şi să nu se pună nimic în capul său prin autoritatea şi 'cuvântul profesorului». Cu multă ironie, marele didactician Comenius3 5) ze-flemiseşte şcoala veche, care se continuă din nenorocire şi azi: «Căci acea ştiinţă, care e formată numai din diferite citate şi opiniuni ale scriitorilor, e asemenea unui pom de Crăciun, care deşi înpodobit cu obiecte streine de el, totuşi, nu poate să mai crească şi să mai dea roade» şi tot el adaugă că «omul să nu se lase a fi condus de o raţiune streină ci de a sa proprie». Este dar un principiu didactic, expus de Comenius, ca: «să nu se’nveţe nimic bazându-se numai pe autoritate, ci din contră pe demonstrare şi anume parte pe cea empirică, parte pe cea raţională». In şcoala educativă cunoştinţele despre natură şi despre om se culeg de elevi prin observaţiunile şi experienţa lor personală. Lecţia din clasă nu face decât să sistematizeze şi să organizeze datele experienţei. «Intr’adevăr, cine ar vrea în opera educaţiei să treacă peste experienţa şi relaţiile cu oamenii, aceasta ar însemna să renunţe la lumina zilei pentru a nu îhtre-buinţa decât pe aceea a lumânărilor» ne spune cu multă dreptate Herbart *). Dintre educatori, cel mai ne-impăcat duşman al cărţilor şi cel ce a văzut cât rău face educaţiei întrebuinţarea cărţilor a fost J. J. Rousseau6). Iată câteva citate din lucrarea lui : «Suprimând astfel toate temele copiilor, suprimi uneltele celei mai mari nenorociri a lor adică cărţile!»; «Emil nu învaţă nimic pederost!»; «litera omoară, duhul însufleţeşte»; «Cărţi! ce tristă mobilă pentru vârsta sa!»; «dacă nu ştie nimic pe dinafară, Emil ştie mult din experienţă, dacă citeşte în cărţi mai puţin bine decât un alt copil, citeşte mai bine în aceea a naturii»; «urăsc cărfile, căci ele nu’nvaţă decât să se vorbească despre ceeace nu ştie cineva»; «la ce să se gândească el, de vreme ce voi (autorii) vă gândiţi la toate pentru el»; «nici ,o altă carte de cât lumea, nici o altă instrucţie decât faptele»; «copilul care citeşte nu gândeşte, el nu face decât să citească atunci el nu se instrueşte, ci învaţă cuvintele»; «abia la vârsta de 12 ani Emil va şti ce este o carte». Spiritul şcoalei educative este deci contrar cărţilor. .Şcoala educativă e cea mai bună, păcat însă că nu ţine seamă de interesele autorilor... Şi astăzi când se dă lupta pentru cărţi, prin cărţi, e bine să ştie că autorii cărţilor nu fac o operă educativă. M . N. Moisescu 1) Un fost ministru al instrucţii, d-1 D. Sturdza, a pus de curând şi pe acadcmicianii noştri sul) autoritatea lui A-ristoteles. ’ 2) Questions d'enscign. secondairc 1905, II voi. p. 71. 3) Sur l'educntion, trad. par M-nie Kavre: „On pcul re. sumer en un seul mol 1‘oeiA're de l' calea e întinsă pe şosele şi drumuşoare întortochiate de munţi, supuse de râpi primejdioase. . Paf’că într’adins a ascuns firea frumuseţile şi mân-dreţile aci, dosite cu ziduri de stânci şi apărate de prăpăstii! Le-a ascuns de teama omului, hrăpăreţ şi stricăcios. Pornim iarăş cu plutele. Soarele s’a înălţat ca trei suliţi peste coama brădetului. Trecem pe sub podul, care leagă cele două braţe ale Broştenilor. De'aci Bistriţa îşi crestează, făloasă, drum larg. Părae şi pârâiaşe năvălesc din toate părţile la matca stăpână. In dreaptat Neagrp. Păltiniş, lăcrămează în suspine de dor, tocmai din râpele Cerebucului; Borca vine legănată din creştetul Grenţiesului; în stânga Sabasa aduce isvoarele din Piciorul Lung, de pe răzorul Bucovinei. Toate se împletesc cu Bistriţa, se lipesc, ca nişte copii gemeni, la sânul mamei, îşi unesc undele -într'un mănuchi şi pornesc ’nainte, într’un singur trup, mai fălos, mai cu-ragios. Din ce în ce mai largă îşi croeşte calea apa şi în cântece vitejeşti se duce acum, când îi ies în cale sate mândre. Calcă piciorul Grenţieşului şi intră pe meleagurile Neamţului. La Hangu dă mâna Bistricioarei; iar pârâul îi povesteşte de ţara străină, din care vine, că acelaş grai, ca şi aici e acolo, dar alţii stăpânesc. Mai spune că pe drumul lui au năvălit în vremurile grele şi depărtate multe naţii şi mulţi duşmani ai neamului nostru. Acum vine pârâul în cântece de sărbătoare şi de mărire. O movilă de piatră răsare în dreapta, la poalele Că- lugărenilor. E «Piatra Teiului», vitejia deavolului, când s’a apucat să iezească Bistriţa şi a prăvălit până aci stană din creştetul Ceahlăului. Dar tocmai când să stăvilească apa, şi să înece ţinuturile, cocoşul a vestit răvăr-. satul zorilor, şi dracu a fugit, vărsând foc pe nări, de necaz. A rămas stânca pe mal, şi peste câtă-va vreme un cioban a înfipt o cruce de tei în vârful pietrei, să fugă deavolul Mai târziu din cruce a răsărit un tei şi Piatra Teiului i-a rămas numele până azi. ir O vedere n muntelui Ceahlăul, cu Poiana Sură. Se deschide valea şi mai largă înainte; iar Bistriţa îşi îndreaptă pornirea spre frumoasa măgură din fund, spre înodătura Ceahlăului. Merge cât-va domoală, murmură un cântec de drum lung, frânge calea spre stânga, cu gând să se depărteze de umbrile întunecoase; dar odată îşi ia seama, bate valul în loc şi ţinteşte sfoară în inima «uriaşului». Crezi că-1 taie în două. Ceahlăul, trufaş, îşi încondeiază umbra vânătă pe cerul albastru, în-genuche la picioarele lui muşuroaele de munţi, apoi ridică în creştet Panaghia, sburătura uriaşă de piatră, care firimiţeşte nourii şi culege razele soarelui în coroană de beteală. Şi aşa luminată, stânca îşi plimbă vederea peste întreaga Moldovă; şi-o plimbă mândră, că nimeni până acuma, nu i-a atins fruntea ei. MJAm ajuns între zidurile Ceahlăului, resfirate ca nişte degete de ciclopi, gata să prindă, şi să stroşească. Bistriţa se sfieşte, îşi ţine apele în loc, se răsgândeşte, apoi face cot şi ia drumul, de ocol. Pe dreapta soseşte năbădăios Bicazul. Vine turbure, cu spume şi tare supărat, că de zece zile şi mai bine îi plouă la coadă. Se trezeşte Bistriţa, scutură coama spumoasă şi prinde în braţe tovarăşul. Se încolăcesc amândouă, înalţă zid de valuri şi privesc înapoi. E în urmă mult Ceahlăul. O vale mândră cheamă apele înainte. Plutaşii nu mai au vreme nici să se frece la ochi. Potolincă se luptă într’una la cârmă. Dălcăuşul, asemenea munceşte buşteanul în grind ; iar cu urechea veşnic aţintită, să audă încotro dau porunca cei din frunte-Multe valuri a adus Bicazul. Se iuţeşte apa din ce în ce şi se înfurie tot mai mult. Sare, se sbate, vâjie, ţipă, se aruncă peste plută, culege buştenii depe mal, rupe gătej, târăşte, cu rădăcini cu tot, brazii plecaţi pe margine-i şi duce cu ea tot, năbădăioasă, întunecându-şi faţa. NOUA REVISTA ROMANA 4i Două ziduri o strâng la mijloc, şi-o subţiază, par’că s’o înghită. Plutaşii s’au făcut numai apă Potolincă taie cât poate în valuri şi cu ochii prinşi în stânci. Alunecăm ca într’o ţeavă. Ne duce «nebuna» ca fulgerul. La câţi-va paşi îi îneliide zidul calea şi valurile se sparg în pieptul colţuros, svârlindu-se de doi stânjeni în sus. Cârmacii îşi frâng trupurile în luptă, dar plutele nu se clintesc, sboară tot supuse apei—.glonţ în stâncă. Un pas numai. Potolincă îşi muşcă limba şi se fereşte îndărăt. Am închis ochii. O bubuitură ca de tun, apoi o pârâitură, buştenii se desgrădinează, trosnesc > iar noi- cădem unii peste alţii, în ţipete de moarte- Când ne-am desmeticit, ieşiserăm la larg. Din pluta de nainte ne luase doui buşteni, jugul din faţă îl strâmbase mult şi pluta mergea şoldiu. Potolincă, galben ca turta de ceară, îşi făcu semnul crucii: — Din gura morţii am scăpat, domnilor! Cu o palmă numai, dacă ne supunea mai din vreme, praful se. alegea de plute. Inchinându-se iar: — Şi e adâncă apa aci, la Moara Bocancei! Zi Doamne fereşte de ceasul rău !... . Ne-am făcut şi noi cruce. Şi-acum ne tremură carnea şi ne bat inimele. Potolincă se întoarse cercetător spre noi: — Eu zic să oprim aci, domnilor, că avem liman. Drept să vă spun, deşi am îmbătrânit Î11 meseria asta, dar mi-e teamă; de mult n’am văzut-o aşa năbădăioasă !... — Nu mai mergem ’nainte!.. isbucniră toate gurile. Cârmacii începură să bată spre limanul din stânga. Apa e mai liniştită aci. Din lanuri aleargă cât pot doi ţărani, fac semn cu mâna şi dau gură. Când se apropiară, li se desluşi graiul: — Nu mai daţi drumul la plute,., e prăpăd la vale,, s’a înfundat podul dela Viişoara!... Nici nu s’au apropiat bine plutele de margine, şi am sărit deadreptul, cu apa până la deal de genuchi.. Am luat-o la picior. Am trecut Pângăraţii, vechea mănăstire, închinată de Alexandru Lăpuşneanu sfântului Dimitrie, în acele vremuri grele pentru Domn. Am trecut Bisericanii, cu înfăţişarea de castel; Bistriţa, lăcaş urzit de Alexandru cel-Bun şi străjuit de plopi nalţi. — Ca o vedenie le avem în minte, spaima dela Moara Bocancei tot nu ne trecuse!.. Lumini, strălucitoare, se aprind sub poalele munţilor. Punem ochii pe ele... I. Chiru-Nanov. * I. BIBLIOGRAFII Leort Şadbey : Din canidul unui inaţ/islral Buc. 1,50.— I. Găvăneseul: Ursita, povestea unei ditniueje tle primăvară, alegorie într’un act, Iaşi. . Stelian Petrescu : Odoarele dela Neainţu şi Secu, edit. Co-misiunei monumentelor istorice.—Soccc.— G. Rotică: Poezii (ediţia Il-a) Edit. Tip. „Şcoala română,. C. Lung-Bucovina 2 cor.— Lazăr Popesc» : Otrava societăţii, dramă in trei acte. K. Vâlcii, 1.50.— CRONICA TEATRALA Teatrul Naţional. Fiul ei, piesă în trei acte de Etn. Nicolau şi Al. Simionescu. Teatrul Modern. Comipania dramatică Davila. Salvatorul (Tais-toi, mon coeur!), comedie bufă în trei acte de Hennequin şi Weber. ■ * i I ' ’ Piesa d-lor Nicolau şi Simionescu este o protestare împotriva uneia din prejudecăţile curente în societatea de astăzi, anume aceea care răsfrânge asupra copiilor vina părinţilor. In cazul special care i-a preocupat pe autori este vorba despre ruşinea care urmăreşte în viaţă pe un om de merit nurtiai penfrucă muma lui a dus o viaţă deâordonată. Desigur că e bine şi profitabil ca teatrul să lupte uneori împotriva hi-pocriziilor şi prejudecăţilor care falsifică şi otrăvesc viaţa socială ; dar şi prejudecăţile cată să fie cercetate cu multă delicateţă. Multe din ele sunt absurde şi vătămătoare, altele sunt numai adevăruri învechite, unele sunt chiar folositoare. Tn mai toate se ascunde câte o părticică de adevăr şi de bun simţ. Numai că judecăţile acestea generale (pot fi groaznic de nedrepte într’unele cazuri particulare. Totul este să ştim cuin să aplicăm prejudecăţile noastre.... Qeorge Preda, om de lume, bogat şi considerat, şi-a logodit fiica după Grigore Dâmbu, un tânăr distins, advocat de merit, ajuns prin munca şi inteligenţa lui. Preda însă a consimţit la căsătorie fără să fi luat informaţii mai sigure asupra familiei viitorului său ginere. întors în ţară, căci logodna s’a făcut la Paris, unde se vede că Preda petrecea cea mai mare parte a anului, află că mama lui Dâmbu, î;i timpul văduviei iei, a 'dus o viaţă svânturată şi scandaloasă. Preda,, deşi nici el nu duce o viaţă prea catolică (aflăm în actul al Il-lea că trăeşte cu d-na Cleo Rudeanu, soţia unui prieten al lui), se grăbeşte să-şi retragă cuvântul, dornic cum este să-şi vadă fiica fericită şi nevoind să o supună, odată căsătorită cu fiul*. Ei, la umilinţa de a i se închide multe uşi în lumea bună în care trăesc. Elena Preda, fată vitează, care iubeşte mult pe Grigore, rezistă hotărîrii tatălui ei şi, vârstnică cum este, e gata să treacă peste voinţa lui. Ruperea neaşteptată a logodnei face să priceapă pe Maria Dâmbu, mama lui Grigorej care e adevărata pricină. Ca să asigure fericirea fiului ei, femeea aceasta care nu e o neruşinată şi o stricată, e ga,ta să facă orice sacrificiu, să îndure orice umilire. Cu hotărîre, se duce la Preda acasă şi-i Mărturiseşte păcatul ei. Aci aflăm că dacă ea a păcătuit a fost din pricina răutăţii lumii care nu dă voie unei femei văduve, tânără şi frumoasă, să-şi crească în chip cinstit copiii, când n’are avere. Dar muma merge şi mai departe: spune pe faţă că e gata să dispară cu totul din calea fiului ei, e gata să se suprime. Astea sunt lucruri care se fac uneori, dar nu se spun niciodată. Bine înţeles, Preda refuză această soluţiune. Biata femeie oferă în urmă—ofertă mai acceptabilă— 42 NOUA REVISTA ROMANA să se şteargă din lume, să 'dispară undeva, să nu-şi mai vadă niciodată copiii. Preda totuş pare nestrămutat în hotărîrea lui, când intervine Elena, nestrămutată .şi ea în hotărîrea ei... şi căsătoria se face. Au trecut cinci ani de când soţii s’au luat. Începe actuî al JIMea. Maria Preda n’a ma.i apărut. Soţii sunt fericiţi, dar un văl trist pluteşte peste viaţa lui Grigore Dâmbu. Totuş nu el are să facă pe mama sa să-şi calce făgăduinţa. Plăteşte cam scump preţul fericirii. Se simte strâmtorat în lumea în care trăeşte, care vede într’însul pururea pe fiul.... ei. Sântem la băi de mare, la Dieppe. Soţii Dâmbu sunt înconjuraţi de cercul lor din ţară. Nu lipsesc bine înţeles d. şi d-na Rudeanu, el amantul cocotelor, un vieux marcheur decrepit, ea amanta lui Grigore Preda. Soţii Dâmbu au un băieţaş, care în timpul din urmă a fost greu bolnav. In fiecare seară, o femeie cernită venea tiptil, desigur corupând servitorii, să vadă pe copilaş, să-i aducă flori, să-l îmbrăţişeze. Ghicim îndată cine poate fi misterioasa femeie. E bunica, pe care dragostea de nepot o face s.ă-şi calce făgăduinţa. Eră de aşteptat ca părinţii copilului să deâ odată peste misterioasa vizitatoare. Lucrul se întâmplă într’o seară. Grozav a îmbătrânit în cinci ani frumoasa femeie Dâmbu ! Grigore, mişcat de iprezenţa mamei lui, nu pricepe totuş, om cinstit cum este, ca cineva să-şi calce cuvântul. Dar Elena, cu sufletul ei de femeie şi de mamă1, ce bine pricepe pe bătrână! Ea îi cade la piept, uită toate prejudecăţile, şi de acum înainte străina din ajun îi va fi adevărat o mamă. Acest ultim act este destul de mişcător. Aminteşte însă prea mult pe Maman Colibri a lui Henry Ba-taille. Acest lucru n’ar însemnă nimic, dacă piesa ar avea intensitatea şi pateticul teatrului lui Henry Bataille. In întregimea ei piesa d-lor Nicolau şi Si-mionescu se desfăşoară destul de respede şi de plăcut, dar simţi că personagiile, bine conturate, sunt numai nişte umbre, care stau în picioare, ce e dreptul, dar n’au un adevăr omenesc mai (profund. Toată acţiunea se mişcă la suprafaţă, ca la cinematograf. Lipseşte perspectiva, străfundurile sufleteşti, mişcările pe dare le ghiceşti că se petrec dincolo de rampă şi care te fac să te interesezi de personagii ca de nişte adevăraţi oameni. Sunt şi oarecare naivităţi de technică teatrală, care fac să dispară neprevăzutul şi desfăşurarea acţiunii. Prea sunt multe intrări şi eşiri la care toată lumea se aşteaptă, pe care oricine le ghiceşte. Tre-bue însă să recunoaştem că actul al IlI-lea, aşa de simplu şi de mişcător, cu desnodământul aşa de omenesc, nu eră de loc de prevăzut. Un alt scriitor, care ar fi vrut să facă mai frumos, ar fi căutat ceva mai complicat, care ar fi fost mai puţin omenesc şi mai puţin impresionant. . Dialogul, care nu lâncezeşte un singur moment, e drept că n’are lungimi de prisos, dar nici nu e )dialog în adevăratul înţeles teatral. Convorbirea nu iese din lupta sufletelor, în focul acţiunii. Fiecare personagiu procede cu afirinaţiuni, vine şi-şi spune lecţia învăţătă de mai înainte. Piesa e simplă ce e dreptul, dar din pricina lipsei de dialog adevărat este cam goală, cam neîmbrăcată. E mai mult un scenario, o schiţă de piesă. Piesa d-lor Nicolau şi Simionescu a fost primită cu simpatie din pricina intenţiei ei morale, din pricina excelentei interpretări. D-na Lucia Sturdza, cu jocul său patetic şi plin de adevăr omenesc, a mişcat mult în rolul Măriei Dâmbu, muma pocăită. D. Bu-landra, în rolul lui Grigore Dâmbu, a pus căldura şi eleganţa cu care ne-a obişnuit. D. Livescu (George Preda) a jucat cu corecţie rece şi cu discreţie. Din personagiul epizodic al bătrânului coureur Rudeanu, marele artist Soreanu a făcut o minunată apa.riţie. * * * La Teatrul Modern, după o piesă serioasă, Docentul, Compania Davila joacă o „comedie bufă" Tais-toi, mon-coeur!, pe româneşte Salvatorul. O farsă în genul acelora care merită să fie jucate de teatrele de vară. Provoacă multă veselie, o veselie cam scu-rilă, î nchipuirea dezordonată a autorilor care ne înfăţişează situaţiile cele mai imposibile, care ajung comice numai prin absurditatea lor. „Salvatorul" e un tânăr care are mania dej a „salvă" femeile căzute sau pe care Ie crede în primejdie de a cădea. Şi salvează într’una, prin peripeţiile cele mai caraghioase, petrecute între personagiile cele mai ciudate: un academician, care duce o viaţă dublă, O cocotă, o somnambulă extra-lucidă, un îmblânzitor de purici, etc., etc. : ' O asemenea farsă, ca să uiţi imposibilitatea situaţiilor şi calitatea inferioară a comicului, trebue jucată cu multă vervă, şi cu un ensemble desăvârşit. Cu toată puterea comică a Id-lor Niculescu-Buzău şi Con-stantiniu, cu tot talentul natural al d-nei Alexandrina. Alexandrescu, desfăşurarea piesei cam şchiopăta, impresia de ensemble lipsea şi nu uitai că asculţi o farsă mediocră. Lazăr Cosma. CRONICA ŞTIINŢIFICA NOUTĂŢI ŞTIINŢIFICE Congo şi Maroco.— Două nume cari au ţinut Europa aproape şease luni în frigurile aşteptărilor răsboi-nice; o sabie modernă a lui Damocles care era să tragă la rândul ei multe alte săbii, a atârnat vreme îndelungată de-asupra Europei, două nume barbare pentru care erau să se încaere două popoare din cele mai civilizate. Ce-o fi însemnând oare acest Congo şi acest Maroc, pentru a fi fost cauza a unei catastrofe aproape mondiale?... De vre-o câte-va zeci de ani Europa a început să sufere de boala colonizărei. Fie cu trebuinţă fie fără, toate statele mari pornesc în campanii africane şi asiatice ca să civilizeze pe sălbaticii, sau mai bine zis pentru a putea exploata pe acele naţii în folosul industriei NOUA niiVi^lA ROMANA 43 * . ■ şi comerciului lor. Franţa sufere de mai de mult; Germania, ca mai tânără, de mai puţin timp, de această boală. Franţa suferă mai mult de expansiune militară şi financiară, Germania de expansiune socială; cea dintâi cucerind pentru ca alte popoare să colonizeze; cea de a doua pentru necesitatea plasărei surplusului de populaţie. Aşa, Madagascarul francez a încăput pe mâna misionarilor englezi, Algeria este o colonie mai mult spaniolă de cât franceză, Tunisia una italiană. Germania, care a venit cea din urmă, a trebuit să se mulţumească cu ce a putut lua de la cei mici, adică cu părţile cele mai greu de colonizat. Pe Franţa coloniile, afară de Senegal, o costă bani mulţi; cu toate acestea ea caută debuşeuri şi pentru aceasta cucereşte; caută fildeş şi cauciuc în Congo; caută piaţă de desfacere în Maroc, Aceste două ţări cu trebuinţe diferite s’au întâlnit, s'au burzuluit şi pe urmă s’au împăcat ca doi negustori deştepţi. Franţa a dat acces Germaniei la Congo adică la cauciuc, care astăzi, cu automobilele a ajuns una din cele mai importante industrii mondiale, Germania a lăsat Franţei Maroco, cu dreptul tuturor relaţiunilor economice egale. Germania va coloniza Maroco, Franţa va plăti deficitele bugetare şi toată lumea va fi mulţumită. Dar să vedem ce este Congo şi Maroco. Congo este o ţară improprie europenilor din cauza căl-durei şi-a muştelor cari îi prăpădeşte; o ţară producătoare, cum am spus, de fildeş, provenit de la elefanţii cari trăesc în turme prin pădurile cu liane; şi de cauciuc provenit şi el dela copacii de prin acele păduri. Râul Congo este plin de cataracte aproape cu neputinţă de evitat sau de întrebuinţat şi are câte-va sute de afluenţi. Coasta este inaccesibilă vapoarelor cari sunt nevoite să acosteze la diguri de câţi-va kilometri sau să transbordeze cu bărcile. Este locuit de negri primitiv sau sălbatici, printre cari şi acei pitici ai lui Li-vingslon de cari s’a vorbit atâta în ştiinţă. Maroco, ţară mediteraneană, e formată din deşertul Sahara şi din platourile munţilor Atlas; partea a doua e bogată în turme şi agricultură şi poate forma admirabile debuşeuri şi colonii europene. Populuţia însă de Arabi, Tuaregi, etc., musulmani fanatici, va da mult de lucru Francezilor şi Spaniolilor, după cum le-au mai dat. Ţiu să mai adaug că Universitatea din Fcz a fost modelul celor europene şi datează de pe la anul 1000. Lignocimentul. — Ştie toată lumea ce este cimentul armat. Barele de fier îmbrăcate într’o massă de ciment, produc un material de construcţie care posedă resistenţa de presiune a cimentului şi cea de tracţiune a fierului, laolaltă, — deci, sub un volum redus, un material care alt-fel pentru aceleaş efecte, ar ocupa un spaţiu mult mai mare. Sunt însă anumite întrebuinţări în construcţie unde cimentul armat este prea greu, cum sunt de exemplu pereţii despărţitori; pentru acest lucru Cases a înlocuit fierul cu stinghii de lemn, şi experienţa a probat că resistenţa la tracţiune este aceeaşi ca şi la cimentul armat cu fier. El a numit acest nou material ligno-cimenl, adică ciment armat cu lemn. Case n e bani cari nu pot fi tăiate cu flacăra oxiace-tilenică.— 'E ştiut că temperatura la care ard oxigenul şi acetilenul, înlesneşte spărgătorilor de case de bani mijlocul ca în câteva minute să-şi ajungă scopul. Nu odată ştiinţa s’a pus fără să vrea în serviciul răufăcătorilor, dar totuşi ea corectează în general relele cari le face. Aşa, Krupp de data aceasta a inventat un astfel de ofel, în cât sunt necesari 10.0O0 litri de oxigen, 13.000 de acetilen şi 14 ore de lucru pentru a face o gaură de 80 milimetri în placa oţelului; lucru imposibil pentru un spărgător. Em. Grigoraş POLEMICE Un răspuns d-lui Pârvan In luna lui Mai mi s’a atras atenţia asupra unei publicaţii a d-lui Pârvan: .«Contribuţii epigrafice la Istoria .Chreştinis-mului Daco-Roman*-,' în care d-sa a drezut de cuviinţa să alingâ chestia numirii d-sale la Universitate şi să-mi arunce du această ocazie câteva săgeţi, pentru raportul ce făcusem Senatului Universi'ar (v. Prefaţa p. IX—XIII). Dintr’un simţimânt uşor de înţeles, n’ara voit, în ajunul vacanţiei, să turbur sufletul .iubitor de ideal» ap colegului meu şi mi-am rezervat răspunsul pentru începutul anului şcolar: ’mi închipui că nimeni nu-mi va obiecta această în târziere. Ce spune d-1 Pârvan ? In afară de oare cari consideraţi-uni abracadabrante, cu citaţii din autori, d-sa spune că în contra d-sale s’a urzit, de colegi rău intenţionaţi, o conspi-raţiune; că unul din ei a încercat să-l asasineze.... moralmente şi ca culme, vinovatul a rămas nepedepsit. Puţină istorie retrospectivă e necesară pentru elucidarea acestui punct. La înoeputul anului 1910, Senatul Universitar din Bucureşti numeşte o coinisiune compusă din d-nii Onciul, Evol-ceanu, şi îorga, ca să studieze lucrările d-lui Pârvan în vederea recomandării d-sale la catedra de istoria antică şi e-pigrafie, pe care o suplinia de câteva luni. Toţi profesorii facultăţii de litere erau favorabili candidatului, care se prezenta fără rival; d-sa ar fi întrunit, neîndoios, unanimitatea sufragiilor, dacă n’ar fi fost zelul intempestiv al unora dintre colegi, care au căutat să profite de bunele dispoziţii ale Facultăţii. D-1 Pârvau fusese elevul nostru al tuturor şi nu trăim doară pe vremea lui Saturn ca să dorim distrugerea generaţiilor ce se ridică pe urma noastră. Ce se întâmplă în adevăr? La 2 Martie 1910 se reuneşte Senatul Universitar, împreună cu Consiliul Facultăţii de litere, spre a asculta referatul comisiunii. Dar în loc de un referat, ni se citesc două: unul semnat de d-nii Onciul, E-volceanu şi Iorga şi altul numai de d-1 Iorga, care a crezut esenţial să adauge oare cari aprecieri personale cu privire la ultima şi cea mai importantă din lucrările D-lui Pârvan, «Marcus Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus». In primul referat ni se arăta că «Lucrarea aceasta a d-lui Pârvan e nouă, atât ca subiect cât şi ca executare şi pleacă direct de la izvoare. Literatura mai nouă e utilizată nu ca izvor dc informaţie, ci numai pentru controlul părerilor susţinute de autor. In notele cărţii sunt respinse mai multe puncte susţinute de alţii. Autorul întrebuinţează is-voarele în cele mai noui ediţiuni, culege cu deamănuntul toate lămuririle risipite în ele şi le supune unei critici pătrunzătoare». «Resultatele nouă se capătă şi în ce priveşte situaţia constituţională a lui Marcus Aurelius şi a colegului său împărătesc, şi în ce priveşte biografia lui, cum şi pregătirea lui literară şi ştiinţifică. Forma e îngrijită şi atrăgătoare, etc. Iar d-1 Iorga adaugă: «Forma e nu numai îngrijită, dar foarte atrăgătoare... De la cele dintâi lucrări ale sale d. Pârvan a progresat mult în ce priveşte gruparea faptelor, statornicirea hotarelor studiilor sale, sistematizarea... «Sub acest raport se pot aduce însă critice şi lucrării de faţă: titlul îndoit, atunci când lucrarea priveşte mult mai mult pe Marcu Aurelius; împărţirea subiectului în două: cariera politică şi viaţa intimă sufletească a eroului său, lămuririle prea îpţinse cu privire la ideile filozofice din pri- 44 NOUA REVISTĂ ROMANĂ m mul stadiu al cugetării libere antice, lasă o impresie mai Blabă-decăt aceea care prin altă mărginire a subiectului şi prin altă grupare a faptelor şi ideilor s’ar fi putut căpăta, cu atâta erudiţie şi cu atâta talent»; Monitorul oficial n. 163 p. 6683 şi 6684 din 23 Oct. 19K). Cu aceste laude şi aceste reserve comisiunea conchidea pentru recomandarea d-lui Pârvan ca agregat definitiv la catedra de istorie antică şi epigrafie de la Universitate. Intrându-se în discuţia generală, nimeni n’a cerut de o cam dată cuvântul, fiind-că nimeni nu se gândiasă facă o-biecţiuni. Atunci se ridică d-1 Bogdan, respectabilul decan al Facultăţii de litere şi susţine că d-1 Pârvan merită să fie recomandat nu ca agregat ci ca profesor. Iar în loc de argumente face cunoscut Senatului Universitar că d-1 Pârvan e sărac şi că trebue să niai ajute şi pe alţii din micul său câştig; că viaţa e scumpă, apuntamentele derisorii şi aşa mai departe. In urina discursului d-sale, se operează o adevărată minune : membrii comisiei de referat declară ritos că dânşii nu se împotrivesc a recomanda pe d-1 Pârvan ca profesor'. A fost un moment de surpriză, care a trecut repede. In deşert au încercat d-nii Dragomirescu şi Densuşianu să înlăture argumentele d-lui Bogdan, arătând că d-1 Pârvan mai are şi o catedră de liceu şi să demonstre Senatului Universitar că nu era şi nu putea să fie caşul de a aplica articolul din lege privitor la numirea directă ca profesor, favoare cu totul excepţională, destinată să recompenseze numai meritele rari, curentul se formase! Senatul Universitar era să proceadă la vot şi d-1 Pârvan să fie ridicat dintr’o dată în vârful piramidei. E ridicol când vezi în toate cele lalte 'cariere oamenii muncind din greu ca să urce treptele ierarhiei, iar în cariera didactică, tinerii cari părăsesc băncile universităţii ambiţionează deja primele şi cele mai înalte locuri. A numi pe cineva direct profesor universitar, e tot aşa de absurd cât a face dintr’o dată pe un sublocotenent general^ pe un stagiar membru la Casaţie, pe un notar prim ministru! - Legea a prevăzut în învăţământul superior anumite grade, acela de suplinitor, de agregat şi numai în urmă, ca încoronare a carierii universitare pe acela de profesor. De fapt, mai toţi profesorii numiţi în cei zece ani din urmă au trecut prin această filieră: aşa au fost la Facultatea de litere d-nii Rădulescu Motru, Pompiliu Eliade, Mehedinţi, Evol-ceanu, Mândrescu şi subsemnatul. Dar încă o dată, subt influenţa d-lui Bogdan şi graţie condescendenţei comisiunii, Senatul Universitar era hotărât să treacă peste orice consideraţii şi să dea binecuvântarea sa propunerii decanului! Nu mai rămăsese nimeni din cei îndreptăţiţi să ia cuvântul în chestiune, spre a apăra cauza bunului simţ şi a dreptăţii. Subsemnatul citisem şi recitisem lucrarea de căpetenie a d-lui Pârvan şi luasem note pentru luminarea propriei mele conştiinţe; mai mult încă, înă dusesem la izvoarele citate de d-sa şi le confruntasem împreună, ceea ce probabil nu se îndeletnicise să facă nici unul din domnii raportori. Din toate acestea ’mi formasem, ce e dreptul, convingerea că autorul prea se grăbise când adresase Ministerului cererea sa pentru ocuparea catedrei, dar nu voisem să fac parte nimănui de părerile mele intime. De sigur, ’mi ziceam eu, d-1 Pârvan ’şi va lua timp de aci înainte şi va lucra mai cu temei. In împrejurările însă în care era să se dea votul, a fi împins mai departe tăcerea, mi s’ar fi părut o trădare faţă de mine însumi. M’am hotărât dar să-mi spun cuvântul şi mi l’am spus fără nici un înconjur, cu tot regretul ce aveam de a contrazice pe colegii mei şi a indispune pe d-1 Pârvan. Când am explicat Senatului Universitar că lucrarea principală a candidatului, departe de a constitui un titlu pentru d-sa, n’avea^ nici o valoare, că-i lipseau şi calităţile de formă şi nota personală, întru cât nu era o contribuţiune nouă ci reproducea, mai mult sau mai puţin, ideile ce se găsiau în alţi autori şi în special în Wissowa (Real-Encyclopădie) şi ceream, ca urmare firească a acestor afirmaţiuni, ca d-nu Pârvan să rămână suplinitorul catedrei, până când va produce o scriere mai independentă şi mai bine gândită, s’a ridicat, natural, o furtună în Senatul Universitar! Discuţia a luat numai de cât o altă întorsătură; d. Iorga şi-a recitit «rezervele» din raport, spre a arătă că şi d-sa găsise cusururi d-lui Pârvan şi a opinat ca să se numiască o co-misiune spre a se pronunţa asupra * plagiatului» d-sale, iar de nu va fi «plagiat», subsemnatul să fie veştejit. Am protestat imediat în contra d-lui Iorga şi în contra cuvân-tuluide «plagiat», pe care nu-1 rostisem şi nueraînintenţiunea mea. Intr’o lucrare poţi reproduce perfect ideile altora intrate în domeniul comun, dându-le altă formă şi aşezându-le într’un alt plan, dar aceasta nu constituc un plagiat; aceasta răpeşte, evident, din valoarea lucrării, însă nu te califică 1) Părerea aceasta a comisiunii, a fost citită iu Senatul Uuiversitar dar n’a fost publicată în Monitorul Oficial. în rândul plagiatorilor. Am susţinut, cu probele în mână, că cele mai multe idei şi date din d-1 Pârvan nu sunt noi pentru ştiinţă, că ele se află adunate şi în alţi autori şi în special in Wissowa, pe care d-sa l’a urmat de aproape, une ori citându-1, alte ori dispensându-se de a o face şi am insistat. spre a nota diferenţele, asupra modului de espunere, care în Wissowa, Drockamp, Noel des Vergers e ireproşabil, pe când proza d-lui Pârvau, din prima parte a lucrării e detestabilă, model de obscuritate,confusiune şi contraziceri. După multe frământări şi discuţii, s’a căzut în sfârşit de acord asupra numirei unei comisiuni, care să examineze cazul. înaintea acestei comisiuni a trebuit să-mi depun notele, aşa cum se găsiau pentru usul meu personal. Dnpă o lună, comisiunea s’a presentat înaintea Senatului Universitar aducând următorul verdict; «că lucrarea d-lui Purvan nu este aşa de originală, precum d-sa susţine în pre-fa(d»V- Ori, în prefaţă d-sa susţine numai atât că lucrarea d-sale «e o espunere ceva mai pe larg> de cât cele existente, şi când comisia tăgădueşte şi acest merit, ce mai rămâne d-lui Pârvan ? In faţa acestei constatări, nimeni n’a mai avut curagiul să propună ridicarea d-lui Pârvan la rangul de profesor; cei mai hotărâţi susţinători ai d-sale se mulţumiau acum să ceară agregaţia, care a şi fost obţinută. Astfel, graţie intervenirei inele, isbutisem să impedec comiterea unui abuz. Cu toate acestea, nu puteam să renunţ la punctul meu de vedere, care decurgea în mod fatal din expunerea ce făcusem în Senatul Universitar precedent. Acest punct de vedere l’am susţinut pentru a doua oară cu dovezi noi, cari au fost alăturate ca Anexă la prima mea expunere, formând astfel un rap-Tt. pe caro Ministerul l’a publicat — cu foarte multe greşeli — în Monitorul Oficial citat mai sus. Nu mă îndoiesc că tânărul meu coleg a rămas foarte afectat de modul numirii sale în Universitate. Atâtea peripeţii şi atâta agitaţie în jurul numelui său, au contribuit să-l enerveze peste măsură. In schimb însă, d-sa a primit de atunci numeroase contpensaţiuni, cari ar fi trebuit să-i uşureze amărăciunea. I s’a dat direcţia Muzeului nostru Naţional, a fost ales Membru Corespondent al Academiei Române, preiniândui-se şi lucrarea cu pricina, în urma unui raport f. elogios datorit chiar prietenilor cari-1 slăviseră în Universitate, în sfârşit i s’a transferat catedra de liceu in Capitală spre a-i da posibilitatea de a incasa şi de acolo jumătate din apuntamente. Dar, când cineva se urcă dintr’o dată prea sus, e în pericol de a-şi pierde cumpătul şi aşa i s’a întâmplat şi d-lui Pârvan. De aceea prefaţa d-sale din ultima lucrare, citată la începutul acestui articol, denotă o stare patologică îngrijitoare. A vorbi de asasinat moral, când înşişi susţinătorii tăi sunt obligaţi să bată în retragere şi să confirme prin graiul şi votul lor temeinicia învinuirilor ce ţi s’au adus, aceasta e fără îndoială un curagiu, care nu mai e normal! Dar d-1 Pârvan nu se mărgineşte aci. D-sa voeşte să demonstra că rău şi fără cale i s’au adus învinuiri; că în realitate eu n’ant ştiut ce spun şi d-sa e curat ca o vestală •) Ca să-şi susţină afirmaţiunile, d-1 Pârvan se referăjla două din punctele desvoltate în Anexă şi le cercetează din punctul său de vedere. Le vom cerceta şi noi la rândul nostru spre a învedera încă o dată uşurinţa, lipsa de perspicacitate şi suficienţa d-lui Pârvan în manifestările sale de istoric. Mai înainte însă, fie-ne permis a reproduce primul punct din Anexă, pe care tânărul nostru coleg a binevoij să-l oco- W1SSOWA pag. 2278. > Annius Verus, Vater des Kaisers Mareus. Hist. Aug. Marc. I, 1 ; Mareus e£ţ iaoxov. Ii 2, 17. tot) fevvTjOavtoc... PÂRVAN pag. 17. «El (împăratul Marcu) era fiul lui Annius Verus». Vita Mărci I, 1. cf. Mărci Continent I, 2;