NO ABONAMENTUL : In Reinftma un an (.ţfi N’UMERR), to lei ,, şease Juni.6 „ In toate ţările uniunei poştale ittr an ia „ REDACŢIA ŞT ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei âa.-Paaagiu No. 3 DIRECŢIA: Bucureşti, B*- v.pina . bieţilor învăţători de la ţară şi iată 1 pe ori şi ciiu- :r> • printre cei dâlâlori de noi curente: Aceea ce este mai trist 'apoi, este ca im "■ ' iau în serios asemenea... cum sa ie /.*■ n ■ • • In loc ca învăţătorii să iie deprinşi eu -u.eea. ca ... rent în învăţământ nu poate există realmente, decât ai â când s’a făcut o discuţie serioasă, buzată pe studii şi p. .» gândire originală, ei, cei dintâi, îşi fac sperietoare din iome svonurile pe cari le aud în dreapta şi în stânga. _ Un caz tipic în această privinţă ni-1 oferă revista Şcoala din Cernăuţi, condusă de un tânăr, de altfel foauţe inteligent, d. George Tofan. In această revistă un domn, P. Ştefăncscu. probabil un învăţător, serie câte năsbâtii ţoale şi le dă sub titlul:—nenorocitul de titlu! — Curente de reformă in învăţământul poporal din România! Ce curente credeţi eă a găsii d. Ştefăncscu în România? Dar, mă rog. mai bine zis, ce curente credeţi că n'a găsii? Învăţământul popular în România este ameninţat : 1) de 1111 curent reacţionar; 2) este ţinut in loc de un curent liberal; şi !T)e.sle condus spre biruinţă de un curentdemo-cral-naţional!!! Şi pe ce documente, credeţi că îşi bazează acest năzdrăvan de învăţător distincţiunea dală celor trei curente? Pe simple presupuneri. Partiiiul conservator, fiind format din proprietari mari, trebue să vrea ignoranţa poporului! Nu poate trăi bine pro-prieiarul, dacă se va lumină ţăranul! lată o logică... Nu felicităm revista, care i-a făcut loc in coloanele sale. . . Partidul conservalor-democrat represintă şi el un curent reacţionar în învăţământ. Probele? Probele nu mai trebuesc, fiindcă această organizaţie politică este evident reacţionară!!! încă odată: iată o logică!.. Vine rândul partidului liberal ' Acest partid ce mai poate să deâ? A dat tot ce a putut prin d. Ilaret. D. Ilarei a înfăptuit idealul. Deci partidul liberal este menit de acum să ţină în loc învăţământul... N11 este aşa că d. Ştefânescu are o logică admirabilă? După cele expuse până aci cred că nimeni nu mai este curios să ştie care partid este pe placul D-lui Ştefănescu ! Un om cu o logică aşa de solidă, nu poate să fie decât unul din membrii partidului d-lui Nicolae Iorga. Toţi au înţeles lucrul de la primele rândurj. Acum să ascultăm şi definiţia curentului celui ideal, re-presintat prin marele pedagog N. Iorga: „marea chestie a viitorului nu e o fchestie materială, ci o chestie morală, nu o chestie de legi ci o chestie de suilet; învăţătura trebuie să deâ omului un suilet deplin şi o îndemânare pentru toate lucrurile vieţii, pe când azi învăţătura: nu dă omului un suilet deplin şi ucide predispoziţiile către îndemânare cu care vine copilul; Î11 sfârşit, şcoala de azi este — cum spune d. N. Iorga la unul din cursurile ţinute la Văleni în acest an — un teribil flagel de degenescenţă**. Nu-i aşa că originalitatea marelui pedagog scânteiază la fie ce cuvânt? Dânsul cel dântâi se gândeşte la suflet şi la chestia morală! Fste drept, că a adăogat şi constatarea teribilului llagel de degenerescentă, şi aci începe % ii serios. Biata şcoală ! — Vera.v. — NOUA REVISTA ROMANĂ iâ POL ITI CA REVIZUIREA CONSTITUŢIEI Democraţia română a câştigat, în săptămâna din urmă, încă o mare victorie : majoritatea lumii noastre politice, represintată prin partidul conservator-demo-crat şi partidul liberal, a decis revizuirea Constituţiei, în scopul de a realizâ lărgirea dreptului de vot. Această victorie s’a câştigat fără vărsare de sânge, şi fără mari sacrificii personale, aşa cum s’au câştigat ele toate victoriile democraţii române, în ultimii 50 de ani. Dar o victorie câştigată fără sacrificii nu este o victorie serioasă ! Nu totdauna. In politică, prezentul tre-bue complectat prin trecut. Sunt ţări, cari prin sacrificiile îndelungate făcute în trecut, şi-au Consfinţit de ,mult dreptul la victoriile democraţiei. Intre acestea este ' şi Ţara noastră. La noi nu mai este nevoie să mai curgă sângele pentru cucerirea drepturilor politice, fiindcă a curs el destul sânge în zilele de odinioară, sub biciul stăpânilor. Drepturile să câştigă, nu numai prin revendicările celor de jos, ci şi prin expiaţiunea greşelilor celor de sus... Există în lumea aceasta o dreptate neşovăelnică ; nu aceea pe care o împart oameni, ci aceea care rezultă din Logica firească a lucrurilor. Această dreptate să săvârşeşte adeseori prin expiaţiune ! Victoriile democraţiei româneşti au venit, în apa-ranţă, ca şi razele de primăvară, cu binecuvântarea tuturor. Aşa a venit întronarea Constituţiei pe care o avem. Aşa votarea tuturor legilor liberale- din ultimii 50 ani. întreg liberalismul european a trecut în legislaţia noastră, fără ridicare de pumni şi fără prigoniri amarnice. Cei de jos au stat liniştiţi aşteptând să li se dea; iar cei de sus, ei singuri, s’au svârcolit cum să dea mai repede. Au venit toate fiindcă aşa a cerut Logica firească a lucrurilor. ' ' A fost o dreptate prin expiaţiune. La începutul vieţei noastre constituţionale, stăpâni-tori ai ţării, prin obiceiu şi prin avere erau boerii, şi cu toate acestea partidul cel slab era partidul conservator, iar partidul cel tare era partidul liberal. Cauza? Boerii,îşi expiau origina şi purtările lor din trecut. Ideile conservatoare nu găseau să se sprijine pe un (/enlrij pămîntean, fiind-că ciocoii adunaţi de prin Fanar disolvaseră toate elementele bune din nobilimea românească. • • . Astfel liberalismul pătrunse fără nici o împotrivire serioasă din partea boerilor. Membrii fostei clase stă-pânitoare, deprinşi a se îngriji mai mult de persoana lor decât de interesele superioare ale Statului, avură de apărat, în contra reformelor năvălitoare, o singură avere: averea lor personală. Liberalii oferiră acomodări. Fu un entusiasm general. . Aşa se săvârşi prima mare victorie ‘ a democraţiei româneşti. Ea se săvârşi, fără sacrificii şi fără vărsare de sânge, prin Logica firească a lucrurilor. Cine a stăpânit samavolniceşte în trecut, zice această Logică, nu mai poate avea o putere de resistenţă in viaţa legală a viitorului! Copiii plătesc greşelile părinţilor. După prima victorie urmează altele, la fel. Lăsat în propriile sale puteri, partidul conservator n'ar fi ajuns nici odată la guvernul Ţârii prin alegeri. Pe la 1880—1885, după asigurarea lui Al. Lahovari, nu mai rămăseseră în ţară, ca adevăraţi conservatori, nici aţâţi bărbaţi, câţi ar fi împlinit locurile unei mese de opt persoane! Dar partidul conservator veni totuşi la guvern la 1888. El veni adus de voinţa M. S. Regelui, şi de greşelile liberalilor. Mai ales de greşelile liberalilor. Se păru un moment că firul păcatelor strămoşeşti s’a întrerupt. După 1888, foarte mulţi tineri, cari tva-veau nimic de comun cu tradiţiile boereşti, intrară în rândurile partidului conservator. Se produse un curent favorabil în spre acest partid. Se făcu loc muncii celor nrftii veniţi. Se vorbi de restaurarea principiilor de tradiţiune şi de conservare socială; de regenerarea politicei noastre prin conservatorism... Visul fu însă de scurtă durată. Firul realităţii istorice începu iarăşi. In iarna anului 1910, cu retragerea liberalilor dela guvern, veni momentul hotărâtor, când M. S. Regele avu să aleagă între un partid conservator proprietate a boerilor, şi un partid conservator deschis tuturor celor cu credinţe conservatoare M. S. Regele se hotărî pentru boeri. - Ce rămânea acum de făcut celor ce îndrăgostiseră pe boeri, aşa din senin, dela 1888 încoace? Să apeleze la dreptatea poporului contra nedreptăţii M. S. Regelui ! Dreptatea poporului însă este cu atât mai strălucită, cu cât poporul este mai ridicat în drepturi. Cei nedreptăţiţi de M. S. prin Logica 'firească a lucrurilor, trebuiră să ajungă a cere prin revizuirea Constituţiei, lărgirea dreptului de vot al celor mulţi. Astfel greşeala celor de sus să expiază din nou prin o nouă victorie a democraţiei. Revizuirea Constituţiei nu ar fi fost cerută multă vreme de opinia noastră publică. Ea a fost cerută cu Insistenţă, din momentul când s’a dovedit că un sin-gnr om poate cu bani şi momeli să-şi aleagă un Parlament. Origina Parlamentului de astăzi este cel inai tare argument în favoarea revizuirei, întocmai cum origina ticăloasă a ciocoismului de odinioară, a fost cauza succesului revoluţiunei dela 1848. La, noi democraţia nu vine impusă de revendicările celor de jos, ea vine dela sine prin putreziciunea morală a celor de sus, Va fi el, aiurea, partidul conservator un frâu pentru ideile democratice; la- noi însă lucrurile sunt din potrivă: la noi, lumea cere ca ideile democratice să / servească drept frâu pentru apucăturile partidului conservator. C. Rădulescu-Motru NOUA REVISTA ROMANA CEŞTI UNI CULTURALE 1 £ R I ş r AZI — Soarta Muzeului de ştiinţe naturale din Iaşi — Câtă deosebire îti ţara aceasta între vremurile de a-cuin câţiva zeci de ani şi între cele de astăzi. Progresul civilizaţiunei, făurită în apus, ne-a cuprins repede. Străinul care se mişcă numai în o anumită pătură socială dela noi, cea întru toate conducătoare, trebue să rămâie uimit de spiritul nostru de acomodare la viaţa înaintată; trebue să ne aducă laude pentru .puterea noastră de pătrundere şi de adaptare la toate formele ce caracterizează mişcarea ştiinţifică şi socială a bătrânelor noastre popoare, care au ajuns la ea prin o grea trudă de veacuri. Şi totuşi .dacă sgâriem puţin pojghiţa de poleială sub care apărem celor ce ne privesc în treacăt sau celor ce caută la reala stare a lucrurilor numai sub uluiala amăgirilor ademenitoare, câte nu ies la iveală, în ce priveşte valoarea noastră • adevărată, sau sufletul şi caracterul individualităţilor care ne constitue. Umblăm desmetici de colo până colo, fără pic de statornicie în cele mai multe direcţiuni, fără îndemnul ieşit din participarea cu toată inima la o acţiune. Tragem cu urechea la* vecini, prindem un gest, o vorbă dela un popor, care să ne servească drept pildă în mers şi acţiunea, imitarea, e gata şi la noi. Câtă munca a precedat aiurea acelor manifestaţiuni pe care uşor noi le imităm, pentru ca uşor să le lăsăm; câtă strădanie, câte jertfe şi mai ales câtă putere de continuitate le-au dat naştere şi le-au înrădăcinat. Noi însă nu băgăm în seamă, nu voim să le cunoaştem nici să ni le însuşim, în limitele putinţei şi a iu-tereseloi noastre proprii. Ce ne trebue pregătire, dacă putem luă de-a gata? De ce să avem nevoe de o continuitate, când alţii se îngrijesc să ne procure butaşii cu care putem înipodoM şi grădina noastră, spre a-i da aerul de îngrijire? La ce să ne mai gândim la ziua de mâine, când cea de azi ne îndestulează? Şi aproape toate, merg aşa; un mozaic strălucitor de pietre preţioase, într'un aluat neîntărit încă. De cumva, ce e dedesubt ţâşneşte printre bucăţelele necimentate sau slab cimentate, repede o aruncătură de apă spală urmele ce nu trebue să se zărească oii o peticire cu noui bucăţele, care să întregească mozaicul, salvează aparenţa, iar viaţa, aşa ca să zicem că suntem la nivelul altor ţări, mai poate dură un răstimp oarecare. Importantul articol al d-lui /. Borcea, docent şi conferenţiar la Universitatea din laşi,1) ne dă o nouă ' pildă asupra celor spuse, lutr’o vreme-turbure, când condiţiunile istorice sunt cu totul nestabile, când se aude şuerul cnutului rusesc instalat în vechea capitală a lui Ştefan cel Mare, când abia începe să se 1) I. Borcea. Primii societate ştiinţifica din Rnmunia în „Revista ştiinţificii „V. Adainachr No. 3, 1911 (August). încumete foarte puţini a răspândi cultura apusană tălmăcită în graiul românesc, se găsesc câţiva îndrăzneţi,- străini în parte, dar cu dragoste de ţara care i-au găzduit, D-rii Cihac şi Zota, cari să puie temeiul celei dintâiu societăţi ştiinţifice din ţară: „Societatea medico-istorico-natnrală din Moldova Înfiinţată la 1833, societatea căpătă imediat sprijinul lui Kiseleff cum şi al Domnitorului Mihai Sturdza. „Un mare număr de ipochimene şi boieri vrednici de laudă, pentru a lor dorinţă de a putea împreună lucră spre întemeierea unui aşezământ patriei atât de folositor, s’au alăturat către societate sub nume de mădulari onorari sau cinstitori*', scrie marele îndrumător al şcoalelor din Moldova, Gh. Assachi, în „Albina Românească" din Ghenarie 1834. într’adevăr, între membrii „cinstitori" şe găsesc: neuitatul Veniamin Kostachi, alăturea de Gh. Assachi, de C. Negruzzi, de Const. Stamati, de C. Conachi şi aproape toţi membrii familiilor Balş, Cantacuzen, Sturdza. Sfatul ţârei decide să susţie societatea cu 6000 Rm pe au. Domnitorul M. Sturdza o iea sub protecţia sa. Cel dintâiu gând al societăţe.i e de a creiâ un muzeu de istorie naturală îmbogăţit cu danii făcute de Mitropolitul V. Kostachi, de Kiseleff, de Edel. Biblioteca e sporită prin căldurosul sprijin al multor boeri. Cihac tipăreşte cea dintâiu carte de Istorie Naturală cu observaţiuni numeroase originale. Intre membrii corespondenţi se văd numele unui Hum-bold, Berzelin, Oken, Struve, Brogniort. Însufleţire, îndemn, ajutor, din toate părţile. Aiurea, o astfel de instituţiune, creiatâ cu atâta temeinicie, şi cu atâta entusiasm, ar fi devenit un focar de cultură, un centru de lumină cu binefăcătoare influenţe în întinse cercuri. • Sunt rari exemplele, din străinătate chiar, ca muzee astăzi vestite, ca societăţi cu tradiţiuni seculare, să fi avut un început atât de strălucit, o temelie atât de sigură ca a societăţei moldoveneşti: Şi totuşi... la noi, indiferenţa aşa de obişnuită în toate, şi-a întins pânza peste instituţia creată cu mult avânt şi desinteresare. Din când în când au încercat unii să învie interesul pentru cel mai vechiu aşezământ ştiinţific din România liberă; prin intervenţii personale, unele guverne mai darnice au asvârlit din vreme în vreme mici sume pentru ca să oprească peirea unei înfăptuiri nobile, dar a lipsk continuitatea, a lipsit neîntrerupta muncă de pe urmele căreia putea să se ajungă la o neîncetată îmbogăţire a muzeului, Ia o îndrumare statornică de cunoaştere a bogăţiilor naturale ce nu lipsesc pe pământul ţărei noastre, dar care împodobesc muzeele îndepărtate ale altor ţări. Dela iniţiativa particulară, multă îndreptare a lucrurilor nu se poate aşteptă. Entusiaşmul bătrânilor, Cu mai puţină carte, dar cu mai mult dor de a o răspândi, a dispărut. Goana după satisfacerea intereselor personale a omorît năzuinţa pentru binele general. Din direcţia aceasta nu e scăpare; părăsirea în care actualul muzeu se găseşte de multă vreme, va a- 56 NOUA REVISTA ROMANA. duce grabnica Iui nimicire. Statul e dator să intervie nu numai pentrucă e în joc unul din cele mai vechi aşezăminte culturale, dar şi pentru'că; e în joc şi una din podoabele laşului, pentru care ori cât de mult s’ar da, nu se răsplăteşte cât a dat el, sacrificându-şi independenţa şi .chiar vieaţa. ; Dacă în bugetul ministerului de instrucţie Muzeul de Istorie Naturală din Bucureşti —mai drept zis: Muzeul Zoologic-, ca şi alte muzee, create mai mult prin intervenţii personale, e înscris cu o .şumă anuală de 40.000 lei, se cuvine să se arunce şi celui mai vechiu Muzeu din ţara Românească, măcar un sfert din acea sumă, căci ceî 1200 lei câţi se dau acum, sunt absolut neîndestulători; o pomană de tot mică! Nu e nevoe de prea mulţi bani, pentru a se împodobi sălile cu exemplarele • cele mai frumoase din colecţiunile străine; dar e nevoe de o sumă în-deajunsă pentru ca să se adune t6t ce se găseşte în ţară, contribuindu-se astfel la desvoltarea gustului pentru frumuseţile naturei din cuprinsul micului nostru ogor. Dacă în Capitala ţărei se dau bani după dorinţa şi capriciile unor personalităţi simandicoase, prea se drămueşte pentru fosta capitală a Moldovei, chiar atunci când e în joc prestigiul cultural al în-tregei Românii. Căci în cazul de faţă nu e vorba să se satisfacă o cerinţă a vremurilor, cât să nu se lase în părăsire şi să nu se nimicească rodul unei vechi iniţiative particulare, ce ar merită dimpotrivă tot sprijinul, numai pentru ca entusiasmul bătrânilor să fie veşnic viu înaintea generaţiuniior de mâne. I. Simionescu Profesor la Universitatea din Iaşi. ISTORIE DATE PENTRU ISTORIA LUI MIHAI VITEAZUL Răposatul Nicolae Densuşianu a adunat cu multă sârguinţă material istoric de prin arhivele din Ungaria*). A fost şi în Târgul-Murăşului (Marosvasarliely), unde la biblioteca gimnaziului reformat a găsit Cate-chismul lui Ştefan Foyurpsi, tipărit cu litere latine (Bălgrad, 1648), iar în „Biblioteca Telediană“ a găsit unele fapte mărunte dela începutul veacului XIX. In vara' anului curent am avut prilejul să pot lucră în biblioteca şi arhiva familiară a contelui Teleilu, unde am adunat un material bogat şi interesant pentru istoria noastră. Deocamdată public datele ce se refer la istoria lui Mihaiu Viteazul. In diploma din 1600, împăratul Rudolf, ca răsplată pentru izbânzile câştigate împotriva Turcilor şi împotriva cardinalului Bat hori, în Ardeal, făgădueşte lui Mihai că-1 va ajută, cu cât poate, în războaiele sale, şi recunoaşte urmaşilor lui Mihai dreptul de moştenire la tronul Munteniei. Dela Mihai, se găsesc în arhivă două Scrisori, în latineşte : una datată la •) Analele Academiei Române, 1881. IIT. p. 116, Bălgrad (19 Pebr. 1600), spune că în afacerea lui Sombori Sombori Islutin e nevoie de martori (acest document este un „compn1soriu“); cealaltă e datată tot la Bălgrad (21 Iul. 1600); şi în ea se întăresc proprietăţile lui Koloszmiri IIosszu Islvan, câştigate în câteva comune. Se mai află şi un document al lui Simenii Moijhilă (Târgovişte 8 Decli. 7110). tot in limba latină, în care se întăresc drepturile lui Mihaiu Gyu-lai asupra moşiilor Turvişle şi Mirişte. Aceste moşii, au fost, dăruite lui (iyulai de Mihaiu Vodă, pentru merite câştigate în luptele împotriva Tătarilor. Diploma lui Iludolf fiind de interes pentru istoriografia română, o publicăm în întregime ’): Rudolphus secundus, etc. recognoscimus et notum facimus^ tenore presentium universis. Posteaquam prae-potentis dei procuins gloria contra gentes barbaras, atque impias pugnamus concessu Transilvania no-stram in potestatem redacta etiam Ulustris Mi-chael Valachiae Tranşai piuau Vaivoda praeclaro in Rempublieam Christianam zelo accensus nobiş se provinciamque suam ultro subiecit fidemque erga nos suain rebus contra Turcas et in Transilvania fortîs-simc felicissimeque gestis probavit cum armis ditionem illatn ab iuinsto Cardinalis Batliorei Dominatu vindi-' cavit ac memorabilem victoriam reportavit, Nos turn pro solicitudine nostra qua Regnorum nostrorum ac ditionuin salutem curamus et pro ea excubamus turn pro solită in subditos et clientes nostros benignitate munificentiaque nobis faciendum duximus, ut constan-tem in nos fidem ac merita dicti Ulustris Michaelis Vaivodae nobis grata et accepta esse et singularem nos Valanhiae curam ac protectionem suscipere osten-damus certo nobis promittentes futurum et non solum Ulustris ipse. Michael quod Iaudabiliter caepit constante contri-nuet, verum etiam ut ipsius posteri laudatissimum fîdelitatis ac fortitudinis quod ipse praebet exemplum imitentur Motu itaque proprio et ex certa nostra sci-entia animoque bene deliberato supradictum, Michae- ’) Noi, Rudolf al doilea'etc.. recunoaştem şi facem cunoscut tuturor prin şirul celor de faţă : după cc, spre lauda prea puternicului Dumnezeu, no-am luptat împotriva neamurilor barbare şi nelegiuite - ■ Transilvania a trecut în puterea noastră ; (iar acum) însuşi Miliail, vestitul voevod al Vala-hiei transalpine, stăpânit de o mare sârguinţă in ţara sa creştină — de bună voo ni s’a supus nouâ împreună cu ţara sa; prin faptele împlinite cu vrednicie şi izbândă pe pământul Transilvaniei, a dovedit credinţă înaintea noastră şi împotriva Turcilor; prin arme a răzbunat puterea nedreaptă a Cardinalului Batliory şi a câştigat o biruinţă vrednică de. ţinut minte. Iară noi, pe deoparte din grija pe care o datorăm domniei şi puterei noastre—pe de alta din bunătatea şi dărnicia pe care o păstrăm de obicei faţă de supuşii şi aliaţii noştri, am socotit că trebue să ne silim a arătă că : neclintita credinţă faţă de noi şi meritele numitului voevod vestit Miliail, le primim şi ne sunt scumpe, că făgăduim a purtă o deosebită grije şi ocrotire Valahîci şi că nu numai Miliail vestitul va urmă cu statornicie ceeace a început cu laudă dar că şi urmaşii săi vor urmă pilda însemnată de credinţă şi vrednicie pe care el ne-o arată acum. Aşă dar, prin cuvântul şi cu ştiinţa noastră şi după destulă chibzuire, primim în credinţa şi supunerea noastră pe voevodu! Miliail numit mai sus, pe copiii săi, împreună cu puterea valabică transalpină ; (dar) după înşirarea celor de sus, astfel îi primim, încât cri de câte ori nevoia va cere ajutor, noi să i’l dăm cât votn putea şi ca puterea acelei provincii transalpine pe rând să trebuiască a trece, dela vestitul Mihai la copiii săi legitimi do sex masculin, adecă dela cel dintâi născut la cel dintâi născut; şi cu acea condiţie ca orj de câte ori s’ar ivi un nou prilej de succesiune, acela care ar urmă să depue jurământ de credinţă cu sfinţenie şi solemnitate - nouă şi legilor noastre următori la tronul Ungariei, după euin Miliail însuşi a depus. Spre mărturia acestora cu mâna noastră am semfiat şi am întărit cu sigiliul nostru. Dată în oraşul nostru Pilsna, ziua 11-n luna Februarie, anul Domnului 1600. > NOUA REVISTA ROMANA 2 I lem Vaivodam eiosque liberos et ditionem Valachiam Transalpinam in specialem nostram clientelam, ac fi-dein recepimus, quem admodnm praesentium tenore re-cipimus ita quidetn, ut auxilium quotiescunque neces-sitas postulaverit, quantum possimus ipsis aliaturi simus et ut provinciae illius Transalpinae dominium ab Illustri ipso Micbaele in ipsius liberos legitimos masculini, sexus de primogenite scilicet in primogeni-tnm succesive derivări debeat ea tamen conditione ut quotiescunque casus novae succesionis sese pbtulerit, iile qui snccesurus sit Nobis ca successoribus nostris Hungariae Regibu3 fidelitatis iuramentum quem ad-modum Illustris ipse Michael praestitit sancte solem-niterque praestet. Haram testimonio literum mânu no-stra subscriptam ef sigilii noştri appensione munita-rum. Datum in civitate nostra Pilsna die tl-âmensis Februarii, anno Domini 1600. lludolphus, m. p. Assumptio in clientelam Regui Hungariae cum pri-mogenitura succesionis in Valacliia Transalpina pro Micbaele Vaivoda. Ad mancjatum Sacrae Caesareae Maiestatis proprium Jo. Baruitius, ni. p. O mână. străină (se iscăleşte G. G.), scrie pe dosul diplomei, în limba maghiară, următoarele: „1600. 11. Febr. Tirannus Milialy Vajdanak Rudolphushoz valo Hajlasarol valo Level1*' (Scrisoare despre închinarea tiranului Mihaiu Vodă cătpe Rudolt). In «Biblioteca Telediană se găseşte «Cronica» lui Sepsi La{:do hulite scrisă în limba maghiară (supt nrnl 1-420, manuscris autograf). Ea cuprinde pe scurt «evenimentele din (ară, vrednice de însemnat, dintre anii 1521 —1624 . La anul 1601 a însemnat autorul un epitaf în*versuri. despre care zice : „Stepli. Sza-mockiizi fecit“. Mateiu Laczdo scrie despre sine că e „Ooncionator aulici Mihaelis Lorandffi, in Hungaria"- Iată epitaful injurios făcut de tSt. Szamaskiizi : Epilapluum Michaelrs Vajvodae. Mic iacet iile ferusslaf.ro merus et Nero verus. *■ Catus atrox Dacus scelorum cacus iile Valachus. Hac qui transibis, bis terve cacabis et ibis. Rândurile acestea nedemue şi grosolane sunt foarte semnificative pentru ura oamenilor din acele vremuri împotriva lui Mihaiu. Cu acest prilej. îmi iau voia să atrag atenţiunea istoricilor noştri, asupra memorandului episcopului Dimii rie Xupraţjţi către împăratul l’udolf. L'a scris în Ianuarie 1002 şi se găseşte în Viena : Ilofdammer-Ar-chiv (Siebenb. fasc. 1 anul 1002, apoi n-rul 8, anul 1605). E o descriere foarte amănunţită a Ardealului, în care vorbeşte pe larg şi despre Mihaiu Vodă. Zice între altele că dacă Mihaiu şi boerii lui n'ar fi fost corupţi (Michael vojvoda, si non iile, et sui Boeres fuissent moribus corruptis), el ar fi fost cel mai mare dintre toţi principii Ardealului. Despre Români scrie că numai din dobitoace (peco-rum omnis generis) plătesc dijma şi că sunt schismatici. Având o limbă străină, anevoie se pot converti la catolicism. Sânt însă de mult, folos căci îi poţi sili la orice fel de muncă. ' Napragy spune că principele Siifisnumd Balliori, ca să-l atragă la sine dela Turci, i-a dat lui Mihai moşii. Pe o movilă, înaintea oraşului Bălgrad, i-a dat voie să clădească şi o mănăstire; Acest memorand voluminos e atât de preţios pentru îstoVia noastră, încât ar merita ca cineva să se ocupe mai pe larg de el. • Prof. 'Dr. Gheorghe Rlexici ikb l'nivcrsilule.vdiii lti.il ipesla PSIHOLOGIE PSIHOLOGIA MORBIDĂ ÎN TEATRUL LUI 1BSEN Dacă viaţa e rea, nu atârnă de • cât de noi ca s'o îmbunătăţim. Ibsen: Împărat şi Galilcan. Omul cel mai tare din lume, e acela care e cel mai singuratic. Ibsen: Un duşman al poporului. Unul din cei mai mari dramaturgi ai veacului trecut, unul dintre aceia care a lăsat viitorimei „bucăţi rupte din viaţă", Henrik Ibsen, s’a stins la Cristia-nia, în vârstă de şaptezeci şi opt ani, în 1906. Viaţa lui a fost simplă şi măreaţă; tot astfel sunt şi vor rămâne şi scrierile sale. Nesocotind convenţiunile teatrale, adesea înguste şi fără nici o noimă, precum şi prejudecăţile publicului, a îndrăznit să înfăţişeze altceva decât analize psichologice închipuite. Picturile pe care le-a dat sunt atât de adevărate, încât câţiva critici uepătrunşi de realitatea vie care se desluşeşte din întreaga operă ibseriană, s’au încumetat să afirme că „viaţa nu-i nici aşa de simplă, nici aşa de complicată", precum a înfăţişat-o dramaturgul norvegian. Ibsen însă, explică singur acest punct: „N’am decât o-pretenţie, aceea de a înfăţişă, în fiecare din piesele mele, un fragment din realitate". Mai departe: „Să nu se prea ocupe deci cu ceeace gândesc eu; fiecare dintre noi lucrează sau scrie sub stăpânirea unei idei. Am răuşit eu sau nu să fac o piesă bună şi personagii vii? lata chestiunea cea marc". Şi aiurea: „Eu am încercat să zugrăvesc bărbaţi şi femei; ci sunt cei cari vorbesc, iar nu eu". Personagiilc sale apoi, sunt fiinţe vii, fiinţe care trăcsc şi cari au însuşirile şi cusururile lor. Asupra acestora tot Ibsen spune: „Nu prea ştiu cum să vi le explic. Le-am văzut în cutare locuinţă, la cutare ceas din zi, pe cutare vreme. E cu putinţă ca, în alte condiţiuni, ele să fi lucrat într’altfel." Privitor de pildă la Eemeea cu şoareci, tot el spune: „Femcca cu şoareci!" Eră o băbuţă care venea să omoare şoarecii la şcoala la care am învăţat eu de mic. Ea avea un căţeluş mtr’un sac şi se povestea ca nişte copii s’au înecat, luându-se după ea". (Prefaţa la John (io briei Borckman). Ibsen se născuse în 1828, la Skien. Tatăl său eră de origină daneză, iar maină-sa germană; acest îndoit atavism tălmăceşte până la un punct oarecare, contradicţiunile firei sale. Tatăl pierzându-şi avutul Henrik se văzu nevoit 'să ia un alt drum pentru a-şi p-uteâ dobândi traiul zilnic; astfel, în 1814 e ucenic la un spiţer din Grimstad. Cu toate acestea, el nu-şi pierde ambiţiunea, se pune pe lucru, studiază. Pregătindu-şi examenul de maturitate, citeşte şi pe-Salustiu; fermecat de figura răz- 22 NOUA REVISTA ROMANA vrătitoare a lui Catilina, scrie o dramă sub pseudonimul „Brynjolf Bjarne"; a fost reprezentată, însă critica i-a fost straşnică. Nu se descurajează însă din pricina acestei neizhânde şi părăseşte oraşul Griin-stad.'ln 1850, la Cristiana, el reprezintă o altă dramă Mormântul giganţilor; nici aceasta piesă nu i-a deschis calea existenţei., Cunoştiinţa -cu celebrul violonist norvegian Ole Bull, îi dă postul de regisor general la teatrul din Bergen, unde rămase până în 1857; acolo montă câteva piese de Shakespeare şi mai multe din ale sale între care şi Sărbătoarea dela Solliong cu'subiectul.; „o femee care se jertfeşte datoriei". In acest timp se însoară cu fata pastorului Thore-sen. De soţia lui ne spune într’o parte: „Ea e vestala care întreţine în sufletul meu, focul cel sacru de-apu-rurea nestins". . - La 1S62 publică Comedia Iubitei, piesă de observaţie şi, în acelaş timp, o satiră straşnică împotriva dragostei; reprezentată în 1863, ea a făcut mare zgomot; cri. doar o restrângere dreaptă a făţărniciei care domneşte în aceste două minciuni convenţionale ale societăţei;—căsătoria şi familia. Şi ca urmare, când a cerut Camerei Norvegiene — Stor-tliiug—ajutorul acordat scriitorilor de talent, unul din membrii comisiunei, îi dădu următorul răspuns: ,.nu ajutor merită autorul Comediei Iubirei, ci o ciomăgeală". După un an obţinu însă ajutorul cerut. Cu toate acestea, Pretendenţii la Coroană, dramă istorică, nu-i şterse învinuirea că este „imoral"... Şi atunci plecă în Italia şi se opri - după un timp la Roma, unde publică Brand, profetul popular, care pentru a propovădui pe Dumnezeu, „jertfeşte totul, chiar pe mamă-sa şi moare văzând că nu l-au cunoscut". In Stâlpii Societăţei, e vorba de contradicţia care domneşte între poziţiunea unui om a cărui cinste pari Ia adăpost de orice bănuială şi mijloacele prin care dânsul a dobândit-o. • - In 1S73 publica împărat şi Galile.an, dramă istorică în două părţi, care sintetizează ideile sale răzvrătite împotriva moralei şi a societăţei moderne. Edouard Rod, într’o prefaţă1), afirmă că această dramă este opera cea mai considerabilă a lui Ibsen. Ibsen a fost învinuit că ar fi obscur. In fiecare din scrierile sale, îşi propune să desvolte o idee filozofică, un simbol, pe care pentru a-l înfăţişă, se slujeşte de un individ al cărui caracter corespunde la abstracţiunea pe care o arc în vedere. Prozor, unul din traducătorii săi, spune: „Perso-nagiile sale, .deşi simbolice, nu sunt mai puţin adevărate până în cele mai mici detalii. Tendinţele sufletului, puterile naturei, legile lurnei morale, sunt într’adevăr reprezentate prin indivizi, pe care îi vedem trăind şi lucrând. E de ajuns a observă, pentru a vedeâ adevăruri vecinice, sub aparenţe fugitive. Cu i) Les Renenants, Maison de Roupie Irad. Prozor, preface d'Edouard Rod-, lO-emc edil ion, pag. 15, Perin, PaVis, 1905. cât observaţiunea e mai migăloasă, cu atât simbolul e mai limpede şi mai viu. Iar în altă parte1): „Simbolul nu implică altceva decât expresia cea mai concis posibilă, de idei absolute prin imagini sensibile. Pentru un om care simte şi gândeşte totdeodată, şi afară de astea, dacă mai are şi ceva imaginaţie, viaţa reală e plină de aceste simboluri". Ibsen a mai fost învinuit în ceeace priveşte ideile -sale, de a fi suferit influenţa Romantismului francez,2) şi în special cea a lui George Sand. Relativ la a-.ceasta, Ibsen a scris odată criticului danez Brandes: „Declar pe onoare şi pe conştiinţă, că niciodată în viaţa mea, nici în tinereţile mele şi nici mai târziu, n’am citit măcar o singură carte de George Sand. Începusem odată să citeşte „Consuelo" în traducere, dar l-am dat deoparte numaidecât, pentru că acest roman îmi păruse a fi produsul unui diletantism filosofic. E posibil să mă fi înşelat aci, dar nu citisem din carte decât vreo câteva pagini". In timpul din urmă, Jean Bayet, reia chestiunea aceasta cu prilejuliu’nui articol sever asupra lui Ibsen. Autorul afirmă că dramaturgul norvegian a suferit influenţa scrierilor lui George Sand.3 4) Faptul a-,cesta se explică prin aceea că la acea epocă romantismul francez influenţase întreaga lume şi ca atare, se poate prea bine să ' fi pătruns până la Nord. Heine spune undeva: „scrierihe lui George Sand au aprins lumea întreagă".1) Faguet ex^iică această, influenţă prin legea „Re-petiţiunei Ihiiversale" statornicită de Tarde.5) Întreaga operă dramatică a Ini Ibsen, se poate împărţi în trei grupe: 1) Drame istorice sau filozofice: Catilina, Mormântul Giganţilor, Războinicii dela Helgoland, Pretendenţii la Coroană, împărat şi Galilean. .2) Drame simbolice- şi sociale: Brand, Peer Gyiit, Liga tinerilor, Stâlpii societăţei, Strigoii, Un vrăjmaş al poporului, Raţa sălbatică, Rosmersholin, Sol-ness constructorul, Micul Eyolf, lohn Gabrîel Borck-manu, Când ne vom deştepta din morţi, Comedia Iubirei. 3) Drame de psichologie feminină: Doamna înger Oestrat, Casa de păpuşi (Nora), Doamna Mărei, Hedda Gabler. Bolnavii pe care Ibsen îi prezintă în dramele sale suferă de: ' Degenerescenţii mintală cu obsesiune: Brand, Gri-gore Werle (Raţa, sălbatică), Rebeca West (Ros-mersholm), Hedwige, Eyolf. Degenerescentă mintală cu isterie: Nora (Casa 1) Prelata piesei: Când ne no/n deştepta din mărfi. ’2) .1. Leinaitre. Les Cotdempurains, (i-eme seric, pag. 228. G. Laroumel — Xotmelles elndes de litteralure el d’arl, pag 304. - . ' 'A) S'oiwelle Reime NT. 120, pag 33. . 4) H. Heine - Lule.lia — p. 298. 5) Journal des Debals, 11 .Ianvier. 15 Marş 1897. NOUA REVISTA ROMANA de păpuşi), Hilde (Solness), Ellida Wangel (Doamna Mărei), Rita (Micul Eyolf). Degenerescentă mintală cu idioţie morală: Hedda Gabler, Regina (Strigoii). Degenerescentă mintală cu debilitate intelectuală: Agnes (Brand), Maria Rubek, D-na Solness, Hialmar Ekdal (Raid sălbatică\), Tesnian (Hedda Gabler). Excitaţi line maniacă: Gerd (Brand), Eynar. Melancolie: Rosmer (Rosmers/tolm), Rubek (Când ne vom deşteptă din morţi), ' Melancolie (Sindromul Iui Cottard): Irena Când ne vom deşteptă din morţi). Neurastenie simptomatică: Solness, Oswald (Strigoii). , Alcoolism: Oswald (Strigoii), Loevborg (Hedda Gabler), Peer Gynt, Ulric Brendel (Rosmers/iolm), Relling, Molvig (Raţa Sălbatică). . Dementă senilă: Bătrânul Ekdal (Raţa Sălbatică). Ereditatea patologică şi afectivă în teatrul lui ■ Ibsen, joacă iarăş un rol de întâietate. Astfel, de fiecare personagiu el spune ceeace a moştenit: Brand moşteneşte dela părinţii săi o atrofie totală a afec-tivităţei. Dr. Rank se plânge că măduva spinărei, sărmana nevinovată, suferă din pricina vieţii vesele pe care a> dus-o tatăl său când eră locotenent. Peer Gynt alcoolic şi lăudăros, este băiatul unui vanitos şi risipitor. Eamiliele Ekdal şi Wcrlc sunt atinse de degenerescenţâ mintală. Suicidul Hedwigei (Raţa Sălbatecă), îşi are isvorul in ereditatea sa morbidă. Cu Rosmer dispare ultimul vlăsta'r al unei rase; prea bolnav pentru a suportă viaţa, se omoară. Rebeca West degenerată, e fata unui paralitic. De Ellida (Doamna Mărei) fata ei zice: „Nu e de mirare; mama ei a fost deasemenea nebună. In tot cazul a murit nebună". Solness cu idei mistice, s’a născut din părinţi bigoţi. Singur lohn Gabriel. Borckmann nu prezintă nici o ereditate. • In Casa de păpuşi, bărbatul Norei zice: llchner, (oprindu-se înninlca ei). Ar fi trebuit să presimt eS arc să se întâmple aşa ceva Ar fi trebuit să prevăd n-ceasla. (Iu uşurinţa principiilor tatălui tău... Aceste principii le-ai moştenit... Strigoii sunt de asemenea cea mai vădită pildă de ereditate. Oswald moşteneşte dela tatăl său toate patimile, care îl călăuzesc în spre paralizie generală. Mamă-sa spune pastorului Mamders: P-iui Alvimj — Am zis o lume de strigoi. Când am auzit, colo, alături, pe Regina şi pe Oswald, aceasta a fost ca şi cum trecutul ar li răsărit înainte-mi... Sunt gata să cred. l)-le Pastor, că toţi suntem strigoi. Nu e numai sângele tatălui şi mumei care curge în vinele noastre, dar e şi un fel ele idee distrusă, un Tel de credinţă moartă, şi toate cele ce urmează" _ Şi mai departe, Oswald afirmă aceiace medicul i-a spus relativ la boala sa: Oswald—... Toată puterea mea era ca şi paralizată.., totul se învârleâ împrejurul meu ca şi cum aveam o ameţeală ; eram într’o stare teribilă. In cele din urma am trimes după un medic şi prin dânsul am aflat lotul... D-na Alvimj — Urmează. Oswald — A sfârşit prin a’mi zice: li în l)-ta dela' naştere ceva învechit; s’a slujit de-o expresie franţuzească. I) i i Alvimj — (ascultând cu o atenţiune vădită) Ce-a vrui să zică ? Oswald (arătând pumnul)... Oh!... D-na Alvituj — A zis? Oswald — A zis : Păcatele părinţilor se prăbuşesc asupra copiilor. D-na Alvimj — (sculâiulu-se incel). Păcatele părinţilor!.. Nebunia morală a Heddei tiabler se măreşte sub influenţa sarcinei. De asemenea la Ellida Wangel, tot sarcina determină apariţiunea.halucinaţiilor. Pubertatea măreşte dezechilibrul mintal al Hedwigei. Hilde rămâne emoţionată adânc şi îi provoacă halucinaţiuni suişul lui Solnes în turnul pe care l-a construit. Sur-menagiu! intelectual sau general joacă de asemenea un rol important, el grăbeşte mersul neurasteniei lui Solness şi sdruncină cugetul lui Oswald sleit că rămas o noapte întreagă să stingă un incendiu. Viaţa lui Ibsen a fost întotdeauna aceia a unui solitar, a unui surghiunit. Chiar la şaptezeci şi cinci de ani, tot mai căută să-şi mărească singurătatea. Trăia astfel, mai înainte de a fi fost lovit de paralizie: la 7 ceasuri dimineaţa se sculă şi gândeâ. Chiar când îşi luă cafeaua neagră cu o franzelă, tot gândeă... Apoi trecea în birou şi lucră trei ore, trecând dintr’o caineră în cealaltă. Prânzeă la ora unu; se ducea la cafenea unde nu vorbeă ai nimeni, oricine ar fi fost persoana; se întorcea, îşi citeâ jurnalele, îşi scriâ scrisorile şi se culcă după masa de seară. Veşnic gândeâ; 4stfe\ se năpusteau persoanele visului, care treptat se închegau în persoanele dramelor sale. De Ibsen, se poate spune cu drept cuvânt aceea ce Victor Hugo spuneă la mormântul lui Balzac: „Fără ca să mai fie întrebat,' dacă voeşte sau .nu, dacă consimte sau nu,—autorul acestei opere imense şi stranii, aparţine celei mai puternice rase de scriitori revoluţionari. El merge drept la ţintă. Apucă, corp la corp .societatea modernă, smulge tuturora câte cevâ, unora un ţipăt, altora o mască; scormoneşte viţiul; ciopârţeşte pasiunea ; străpunge şi cercetează în adânc pe om, suflet, inimă, mărun-taele, creerul şi prăpastia pe care fiecare dintre noi o are în sine". Dr. Florea Simionescu. înştiinţăm pe toţi cei doritori de a avea în bibi otecâ „Solia eRcvislă Română'' că avem din nou la dispoziţia d-lor colecţiile volumelor V, VI, VII, Vili şi IX din revistă, legate în scoarţe tari şi demne de a figură în orice bibliotecă, pe preţ excepţional de lei' 1,50 fiecare volum^în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume, lei 1.10 pentru 3 sau 4, şi Iei 1.35 pentru toate 5 volumele). Un volum cuprinde până ia 450 pag de text variat şi mereu de actualitate. Cererile, făcute pe cotorul mandatului cu care se va trimite suma de mai sus, sau în scrisoare, la care se va alătură suma de mai sus în mărci poştale vor fi înaintate administraţiei revistei. HOHMTX LITERATURA IN PREAJMA CEAHLĂULUI 3 Iulie — Vatra Dornei. O dimineaţă frumoasă umple valea Dornei şi scaldă oraşul strâns între muncelele cu cetini. Casele mai toate sânt de o mână: albe şi. mărunte. Numai palatul de cură şi hotelul, se, înalţă mândre, cu straşina stăpân i-toare până departe, în lungul apei, aşezate. Pe uliţele înguste, pe cărările înfundate în poalele munţilor, şi în grădina publică, strânsă într’un costiş, ca un cuibuşor drag,—mişună cârduri, cârduri de vizitatori, veniţi din multe oraşe, dinăuntru şi de peste graniţă. Au venit să-şi lecuiască trupurile păsuite în izvoarele tămăduitoare ale Dornei şi să răsufle aerul reşinos, de brad. Aci, soarele e mai blând; razele, mai dulci; zilele sânt răcoroase şi serile senine; iar luna e mai limpede, mai bălană. Stelele, parcă sânt altele, mai strălucitoare, mai vii!... Aşa e îh valea Dornei !... Pornim pe jos la Dorna românească, şapte kilometri de cale. Piciorul e odihnit şi măsoară lacom drumul. Intrăm într'o luncă, aprinsă de maci ; iar pă-iuşul, în fire de colelie, bate. genuchii. Contenim mersul p’aci şi trupul se leagănă agale în mirosul flori, lor. Se leagănă şi livada, se leagănă tot câmpul în glasul, duios de sub codru... Toarce cavalul, aci gros, liniştit, apoi subţire, mai subţire, până se stinge cântecul, ca un dor, alunecat din inimă. Se trezeşte câmpul, ne trezim şi noi. Mai e niţel drum. Ca la o poruncă, se ridicară toate frunţile. Feţele zâmbesc şi un ura lung izbucneşte din grămada noastră. La câţi-va paşi fâlfâie mândru şi semeţ tricolorul românesc. Veneam dela neamul nostru de suflet, întâlnisem acelaş grai, aceleaşi cântece, cu aceleaşi datine,—şi totuşi, nu ştiu dece, când am păşit pragul hotarului, un fior drag a fulgerat prin toate vinele şi un surâs de bucurie a sburat de pe buze! Rădăcina sângelui: . Fie pâinea cât de rea, Tot mai bine ’n ţara mea.... ' . In fuga undelor. • — Găta ! se auzi gura lui Potolincă, cârmaciul din frunte. Dălcăuşul desfăcu gânjul din ţăruş, apoi sări pe coada plutei, din urm^. ' • Pornim. O legănare uşoară şi o adiere răcoroasă ne încinge frunţile. Ce lin mergem I Dacă n’ar fi malurile, cu pădurea şi cu munţii,—straja îmbătrânită în slujbă a apei,—s’ar părea că pirotim pe loc. Dar ne ducem, ne ducem legănaţi lin ; parcă ne ridică în sus nişte aripi plăpânde* afânate, ne ţine cât va, apoi ne coboară, iarăş no sue şi iarăş ne lasă jos. Şi'tot aşâ plutim, în mreaja unui fior dulce, cu tresăriri noui şi bucurii mari la fiecare pas. Se rânduesc în urma noastră brazi voinici, luminişuri de livezi, stânci; câte un sat se năzăreşte în zare, căsuţe albe se presară sub coastă, apoi mioare bălane rumegă, bulucite la colţ de umbră deasă; iar alături, într’o rână, ciobănaşul îşi spune dorul. ' Pe cer, nici pic de nor. De sus se cerne tot mai deasă puzderia razelor, şi ţese în urzeală de aur pojghiţa încutată a apei. Q adiere lenevoasă, când mai rece, când mai călduţă, flutură peste capetele noastre. Umbre groase răsar ’nainte şi calea se închide. Potolincă îndesă pălăria pe cap, sumese mânecclo, pironi picioarele în buşteni, şi prinse cârma ;n palmele osoase. Facem cot larg şi iar se deschide drumul. Aci Bistriţa îşi strânge apele, iuţeşte mersul, se încruntă, şi se năpusteşte, în malurile cari îşi apropie tot mai mult rândurile şi vor parcă să dea mâna munţii din dreapta cu cei din stânga. Oţelită, că-i frânge calea, se ridică apa în sus, ca un zid, şi se repede turbată sub stâncă. Roade, se sbate, se smuceşte, se întoarce când pe o parte când pe alta, se dă înapoi şi iar se năpusteşte. Sfredeleşte, mănâncă în piatră, până obosită, înălbită de atâta lihneală, se împleticeşte şi cade pe spate. Buimăcită, sleită de puteri, apucă drumul, îngăduit de stânci. Dai nu merge mult, aşâ supusă, codată tresare îşi qulegc iarăş toate valurile într’un singur mănuclii şi o iâ la fugă. LTrlă, ţipă, răcneşte, sare în sus, asvârle stropi peste gâturile stâncilor, le scuipă de le face albe de spume; răpune câte un bolovan, trece peste el, îl "buşeşte, apoi sare jos, se strâmbă la piatra supusă, îi dă cu sic, şi pleadă ’nainte... Am trecut colţul Ortoaia, unde pârâiaşul şi-asvârle undele sfioase în braţele nebunaticei Bistriţi; am lăsat în urmă vama strâmtă a Osoiului; Gura Sunătorei, când bate vântul ţipă stîncele ca o gură de uriaş; apoi colţul Acrii, un zid de cetate cu care se luptă apa de vremurij. Aci se strâng valurile în ghiulele, se aşează în rând de bătaie şi se reped în stâncă. Dar cad numai decât zob,—piatra nu se clinteşte. — Păziţi margenea! — ne trezi gura lui Potolincă,—toţi pe mijloc ! Un norod de stânci îşi întinde suliţele înaintea noastră. E la chei,— gherdapurile Bistriţei. Nu se mai vede soarele, parcă se înoptează. Din gurile văgăunilor suflă un vânt rece, cu miros de piatră năm oliţă. Drept în ţoghii ne duce « nebuna». Ni se făcu părul măciucă şi un fior de ghiaţă ne trecu prin tot trupul. Câte suflete n’au înghiţit cheile! Ne bulucim *pe mijlocul plutelor şi înlemnim, cu privirile aţintite la un-drelele uriaşe, cari, acu, acu, ne străpung. Potolincă îşi mai aruncă odată ochii ’napoi : — Jos, vă rog !... Apoi către tovarăşul din stânga, mai mult în şoapte: NOUA REVISTA ROMANA 25 — Iim !. Două plute, coturile sânt înguste aici!. Apoi strigă^ Dălcăuşului: iţine cât poţi la pădure», şi el îşi îilciordă picioarele, frânse şalele, se făcu colac pe cârmă şi înfipse ochii în stânci. Patru braţe goale, vânjoase, se luptă în jugul plutei dinainte. Se îndoaie coatele arămii, se desdoaie.se ridică, se frâng din nou; iar cârmele trosnesc în ţăruşii de corn. Apa se încovoaie în valuri, ca un balaur furios, se ridică cu noi în sus, pufneşte, svârle solzi spumoşi, se opinteşte să-şi arunce povara în ghiarele de piatră! dar Potolincă îi moaie junghetura, tovarăşul îi crestează fruntea şi puhoiul cade pe lat, sub plute. Hulii pe Hislriţn. S'a retezat jugul cu stâncele. In urmă-tot piai e luptă. Se isbesc buştenii de malul pietros, plutele tremură, îşi răresc lemnele, apa sare deasupra, se încearcă «.şerpoaica:- să ridice coada şi să ne dea în gât, dar Dăl-căuşul mestecă mereu cârma şi eroeşte în capul valurilor. Ne-am lipit unul de altul şi nici nu mai clintim. — La câmp, Căline! isbucni iarăşi glasul înăduşit al lui Potolincă. Dălcăuşul se răsuci pe loc, învârti cârma şi începu să spargă muşuroaole de spumă. O gură adâncă, cu dinţi mâncaţi, rânjeşte în faţa noastră. Clocote apa înăuntru,, apoi busneşte afară înroşită şi plină de spume. Ne ţin ochiurile pe loc. Se luptă, cârmacii, îngenuche, le trece năduşalaprin cămaşă; ş’ apoi odată furişează plutele pe lângă vârcoalc. Am scăpat. Dar când să răsuflăm,, < năbădăioasa» se năpusteşte din nou, iâ plutele pe sus şi le aruncă în zidul din dreapta. Potolincă nu se lasă, se pune cu pieptul pe cârmă, apasă, apasă şi taie tot în pieptul apei. Par’că se luptă c’un taur de coarne. In stânga, un ţugui înourat, îşi condeiază vârful în chip de coif, pe aria albastră; pe dreapta Bogolinul îşi vâră creştetul în jăratecul din soare; iar la picioare-i se asvârle în unde spumoase pânza de apă numită «Moara Dracului»... , : Un luminiş larg ne îmbrăţişează şi soarele ne iese în cale, vesel. Răsuflarăm lung. Vâslaşii lăsară «con-deele» din mână. Pololincă îşi luă pălăria din cap şi scutură pletele, mai aruncând o privire, în urmă: — Să ne răpue şi mai multe nu !.. bat-o pustia |. îşi şterse fruntea de sudoare — Dar, şi eu îi ştiu buba !.. Doar, pe apă atn crescut L. ^ S’a domolit Bistriţa. îşi răvăşeşte apele în valea largă, se întinde la umbra deasă a brazilor, şi aţipeşte, ca uit drumeţ obosit. Stă ce stă, îşi leagănă undele în mirosul de ismă creaţă, pe sub moţurile de sovârf conabiu, ş’apoi pleacă iarăş printre malurile cu livezi şi printre mănucliiurile de drăgaică, cu floarea galbenă. întâlneşte fete, înălbind pânzele şi neveste zuvelcate până’n brâu, trăgând fir de mătase, din caerul, afâiiat. Şi tot aşa, agale, ne duce apa. Trec, în urma noastră, poeni verzi, şiruri 'de mesteacăni, cu tulpina albă var ; trec cetini îmbrumaţi, trec spinăft de munţi, trec pârâiaşe, cari se aruncă în braţele Bistriţei. Au rămas înapoi munţii Călimanului, trei coame nalte, cari răzoresc Carpaţii Moldovei ; a rămas şi Pârâul Arămii, hotar între Bucovina şi ţara noastră. Acum tăiem locurile deschise, pe unde odată, în vremuri grele, năvăleau duşmanii din apus; pe aci s'au încrucişat multe oşti, şi multe buzdugane, înroşite, s’au spălat aci. O prinde dorul pe Bistriţa de isvorul ei limpede, din care a ţâşnit ca o vână, şi nunra’ncep a cânta, legă-nându-se în largul văiei. Cântă apa prin pustiul pădurii, cântă frunzele în susurul lor tainic, cântă vântul în tremurat de şoapte, cântăm şi noi, aţâţaţi de atâtea glasuri şi purtaţi pe unda lină. Ne iese Bărnărelul în cale, cu solzii de argint şi cu murmurul de caval. Se înteţesc cântecele mai cu foc, mai cu drag... . . > Tună la cornul Caprii. Potolincă miji ochii în zare — Nu scăpăm neudaţi!.. — Da, nu vezi, că e cerul oglindă,— îi tăiarăm noi cuvântul, Cârmaciul râse în barbă: — Hei... acu ies norii, ca din pâmânt! începu să sufle un vânt rece-dinspre fundul văilor şi într’un sfert de ceas, tot cerul fu un nor. Se întunecă din ce în ce, şi tuîiă. Tună, să despice munţii; iar fulgerele crestează pădurea, cu trâmbe'de foc. Potolincă îmbrăcă pieptarul: — O să fie ploaie mare!.. Dacă am putea să aciuăm la adăpost, să nu ne apuce ’n Toance! . . La cuvintele vâslaşului, ni se sbârli părul în cap. — Călino, — strigă Potolincă, — bate la câmp şi aruncă gânjul, s’o oprim ! Dălcăuşul prinse cârma în mână şi începu să dea îndărăt valurile. încet, încet duse plutele până aproape de margine. Călin dete să sară pe uscat cu gânjul, să bată ţăruşul; dar un muşuroi de apă, se năpusti în buşteni, ne luă pe sus şi ne îmbrânci iarăş la matcă. Se îngustează valea şi Bistriţa îşi adună apele, tot mai strâns. Potolincă se închină: — Cu Dumnezeu ’nainte acu !..‘ La vale nu mai e nădejde de oprit!.. A venit şi ploaia. O pânză de apă se deapănă în cuprinsul ochilor. Şi plouă cu băşici. Nu se mai vede nici ’naintş nici în urmă; doar noi, buluciţi pe plutd, ne strecurăm, ca o mogâldeaţă, prin negura de ploaie NOUA REVISTA ROMANA 2 6 Mergem în voia apei. Noroc numai că Bistriţa e tot do-irioală. Potolincă, cu ochii înfipţi" în calea înoptată, di-bue făgaşul din cârmă şi cercetează apa. Se subţiază norii, când şi când, dar alţii plini le iau locul. Acum nu mai plouă, toarnă cu găleata. Pe poalele pardesielor şi din pelerine curge ca din burlan. Pe podeala plutelor clocote apa, de un lat de mână. Un ceas încheiat a vâjâit scocu. Ne-a făcut ciuciulete, din creştet până’n tălpi. 1 S’a schimbat vântul. Ca de porunceală au rupt norii rândurile şi ploaia a stat. Iar îmbrăţişează soarele valea. O abureală străvezie pluteşte deasupra apei. Se răreşte reţeaua, se subţiază tot mai mult şi se înalţă peste brazii înciucuraţi. Munţii fumegă. S’a făcut mai frumoasă vremea şi soarele mai aprins. Potolincă înfipse securea în buştean şi întinse cojocul cil lâna în sus : — Ne-a muiat, acum o să ne scorojească!.. Dogoreşte la spate. întindem şi noi pelerinele pe tropuzanul, care încingea plutele. Se prăbuşesc iar cocoaşe de munţi, dărămându-se până ’n Bistriţa, îi frânge cale şi o întoarce înapoi Se înrăeşte din nou apa, se turbură, sare în sus furioasă ş' clocoteşte pe loc. Aici Bistriţa e mare. puternică, nu mai e puiul de la Dor na, împiedecat de ori ce piatră Cârmacii câte-şi trei sânt la locurile lor. Potolincă s’a şi pironit: — încă un hop, aici la Toance ! Două ziduri de munţi închid norodul valurilor. Ca la o sută de paşi răsare în mijlocul apei cârduri de stânci îngăduind printre ele deschiderea unei guri, înguste Aci nu este nici o întorsătură. Bistriţa duce sfoară şi dă în cap ţăruşilor de piatră, ciuntindu-i unul câte unul. A făcut mâna omenească începutul, retezând gâturile stâncilor, cu praf de dinamită, şi acum le mănâncă apa, lacomă. Aci le înghite valurile, aci le varsă afară, le pălmuesc, sar peste ele; iar stâncele stau supuse, ca nişte mâini ciungite. Cârmacii taie apa şi poartă plutele, glonţ printre oştirea dezarmată. Deasupra, Piatra lui Toader» îşi îndoaie gâtul ca o cămilă... — Căline, seama la Bubosu! dă gură Potolincă. Dălcăuşul începuse de mult să fărâme apa. Plârjâie ceva sub plute. Joacă buştenii, se sdruncină şi printre rărituri iese afară o perie de colţi. O clipă stăm pe loc. Dar odată umflă valul Bistriţa şi ne svărle în sus. încă un hârjâit lung. Am trecut. Fnge apa după noi; iar în urmă rămâne chel un cap, cât toate zilele, cu creştetul numai cuciie. Se deschide iarăş valea largă. Munţii o iau razna. Apa conteneşte, şi-şi duce undele gâfâind prin bogăţia de soare. Iar intrăm în livezi şi în flori. Ne prind ochii albăstrelele, despicate în clopoţei şi .muşeţelul în părăluţe albe. . - Vâslaşii stătură pe buşteni. Au lăsat cârmele în voia lor. Potolincă asvârle fumuri din lulea, cu ochii duşi. îşi trece plutaşul mâna peste frunte şi încet, încet înfiri- pează uu glas de cântec, cu dor mult şi cu vorbele şoptite, mai mult pentru el ; Dc-o fi dor dela nevastă, ’ Să las calul să mai pască ; De-o fi dor dela copii, • Să pui şeaua şi să mâi... , Potolincă suflă scrumul din lulea şi sări în sus: — Zoriţi bă, că s’a lenevit de tot Bistriţa şi ne prin de noaptea în cale !... ■ Inşfăcară cu toţii vâslele şi începură să trezească apa. Mai erâ o geană de soare, când am ajuns în Broşteni. - I. Chiru-Nanov. CRONICA TEATRALA Teatrul Naţional. Omul de alia dală. piesă în 5 acte de G. de Porto-Riehe, traducere de I. Brătescu-Voineştî. Teatrul Moileril. Compania dramatică Davila. Docentul. piesă în 4 acte de Ferdinand Wittenbauer. Piesa lui G. de Porto-Riehe Le Vieil Homme a fost primită'astă iarnă Ia Paris cu un entusiazm ditirambic şi exagerat. E drept că entuziasmul erâ mai mare de partea criticei decât a publicului. La acest succes contribuiau, pe lângă calităţile reale ale piesei, prestigiul autorului unor lucrări ca Amoureuşe şi Le Passe, faptul că Porto-Riehe lucrase mai bine de zece ani la ea, şi mai ales toba mare a reclamei. Şi cei ce nu împărtăşeau entuziasmul criticilor gazetelor cu tiraj a trebuit să recunoască meritele noii lucrări a Iui Porto-Riehe, care este o piesă studiată, muncită, prea muncită chiar, adâncită cu cunoscuta pătrundere psichologică a autorului, lucrată cu grijă, cizelată până în cele mai mici amănunte. Este o adevărată operă literară, cu incontestabile calităţi de stil şi de psichologie, care tocmai din pricina excesului acestor calităţi merită mai mult să fie citită decât văzută. Aş merge mai departe şi aş spune că valoarea ei ar fi fost mult mai mare dacă ar fi fost tratată sub forma de roman în locul formei de dramă. Ca piesă de teatru, cele cinci acte, care înaintează cam greu, sunt prea lungi. Amănuntele de analiză psichologică, observaţiile de moralist pătrunzător se pierd pe scenă, tocmai din pricina belşugului lor, şi rezultatul este că bogăţia aceasta, care la citire n e-ar fermeca, face dialogul fastidios, piesa greoaie, iar momentele într’adevar dramatice se întunecă, se pierd în frazeologia aceea, elegantă şi de foarte multe ori profundă. Ca acţiune dramatică piesa lâncezeşte. Ca să ajungem la conflictul groaznic din actul al V-lea, trebuie să ascultăm patru lungi acte de expunere. Foarte bine a făcut direcţia Teatrului că a împreunat la reprezentare pe primele două. Erâ şi mai bine dacă autorul le contopea într’unul singur 1 1 ■ 27* \ NOUA REVISTA ROMANA de dimensiuni obişnuite. Aceeaş contopire putea face şi din actul III şi IV. Teatrul lui Porto-Riche a fost numit theâtre d'a-~ mour. Şi cu drept cuvânt. Are acest punct comun ca teatrul lui Henri Bataille. Piesele amândurora se învârtesc împrejurul acestui sentiment primordial şi veşnic, care iîu cunoaşte bariere nici stăpân,, gnai tare ca viaţa, in!ai tare ca moartea. Trebuie însă să recunoaştem că de cele mai multe ori în piesele lor este vorba numai de instinctul fiziologic al amorului. Eroi de „theâtre d’amour" sunt toţi eroii din Le Viei! Homme, toţi au fire de amanţi, chiar când sunt soţ şi soţie. Midiei Fontanet, care s’a însurat de tânăr şi din dragoste, a fost un soţ necredincios; şi-a înşelat din belşug nevasta, ani de-a rândul, la dreapta şi la stânga. Tereza Fontanet e o femee pasionată şi romantică, fire de amantă credincioasă, care a suferit, a plâns, s’a rugat de uşuraticul ei soţ, până când în cele, din urmă l-a adus pe calea cea dreaptă. Când începe piesa, de cinci ani soţii Fontanet stau retraşi de lume şi de ispită întrTin sat din Daupliine, Vizille. Michel, care e inginer, a deschis o imprimerie, la care lucrează toată familia. Socotelile le ţine Tereza, iar fiul lor Augustin face corecturi. Ciudată fiinţă copilul acesta de 16 ani! El este oarecum pedeapsa firii de amanţi a părinţilor lui. A moştenit dela mumă sensibilitatea excesivă şi firea neliniştită, dela tată trebuinţa imperioasă de a iubi. Nu e vorbă şi părinţii i-au dat o detestabilă educaţie. In loc să-l trimeată în aerul liber să se joace cu băieţii de vârsta lui, şi să facă sporturile sănătoase, ei Iasă pe băieţelul slăbuţ şi chimeric să se intoxi-' ceze cu literatură şi muzică pasionată. In Ioc să-i combată apucăturile neliniştitoare, ei i le favorizează; tatăl e mândru de „sensibilitatea'* fiului său („sensibilitate" e un cuvânt care revine foarte des în dialogul acestor trei persoane); mama e confidenta mişcărilor obscure ale sufletului şi iniinei fiului; în neliniştea bolnăvicioasă a acestui copil pasionat ea îşi regăseşte propriul ei suflet. Ea nu e în stare, n’are tăria să îndrepteze pe calea cea sănătoasă „sensibilitatea" fiului ei. „Totul în casa asta îmi vorbeşte de dragoste" exclamă Augustin, nerăbdător de a încercă şi el la rândul lui dulcile chinuri ale patimei grozave. Şi părinţii tot nu intervin. Ei au toată răspunderea catastrofei ce urmează. Imediat ce se schiţează firea acestor trei personagii, simţi că se pregăteşte o furtună, că fatalitatea aşteaptă. Liniştea în care trăesc la Vizille este numai aparentă. Tereza a rămas aceeaş femee bănuitoare ,şi speriată de fiece gest al bărbatului ei. Tot sfârşitul actului întâi e plin de o scenă de prisos între soţi. Tereza aminteşte lui Michel tot trecutul lui svânturat, toate lacrimile, toate suferinţele ei. La ce serveşte această scenă, odată ce soţul de cinci ani s’a cuminţit? Tereza face rău că scormoneşte cenuşile. Căci iată că adevărata primejdie vine. Un nou personaj vine să turbure vieaţa acestei familii ciudate. Este d-na Allain, o vechie cunoştinţă dela Paris, care vine la Vizille să primească o moştenire. -Intâiu Tereza nu o primeşte. Dar d-na Allain revine, şi de unde vroia numai să strângă mâna prietenilor ei, o vedem că se instalează de-abinelea la Vizille, la Fontanet în casă. In femeea aceasta uşurică şi veselă Tereza simte o duşmană, dar n’are tăria să reziste insistenţelor pe faţă ale fiului ei, care stăruie să o păstreze lângă ei, şi insistenţelor ascunse ale soţului, în care se redeşteaptă trecutul. Cum vede pe această femee, Augustin se transformă într’oclipă: timidul, tristul, tăcutul băiat se înveseleşte, se înviorează, vorbeşte, râde, glumeşte. In scurt timp toate latenţele sufletului lui pasionat se aprind, explodează. In Michel se redeşteaptă „omul de altă dată", dar pe când fiul se amorezează pătimaş de d-na Allain, tatăl ajunge amantul ei. Tereza, cu intuiţia sigură a fiinţelor instinctive, ghiceşte chiar momentul precis când soţul ei o înşală. Dar nici ea nu-şi dă seama de întinderea nenorocirii ei; întâi nu se revoltă într’însa decât amanta. E hotărîtă să o gonească pe duşmana,'să o dea afară din casă, ruşinos. Augustin însă surprinde revolta mamei şi ghiceşte hotărîrea ei. Urmează o explicaţie în care mama vede- de astădată şi partea cealaltă a catastrofei: patima aprinsă, grozavă a fiului ei pentru d-na Allain. Fiul nu va putea suportă isgonirea străinei care a deşteptat într’însul un om nou. Urmează scena dintre Tereza şi d-na Allain. Soţia în loc să o gonească o roagă să rămână, ca să caute împreună vindecarea copilului. Leacul acesta laş prevedem uşor ce urmări va avea. Drama începe acum într’adevăr. Tatăl şi fiul amorezaţi de aceeaş femee: unul un desfrânat, care nu caută decât o aventură, celălalt un entuziast, care iubeşte cu tot sufletul lui pătimaş şi neexperi-menfat. Situaţiunea e atroce şi penibilă; asupra spectatorului produce o impresie de nelinişte şi aproape de desgust. Totuş Tereza prelungeşte această situa-ţiune. împreună cu d-na Allain hotărăsc să îndepărteze pentru câtva timjp pe Michel Fontanet, pentru Ca să astâmpere puţin gelozia aprinsă a lui Augustin. Dar catastrofa care trebuia să se întâmple, se întâmplă. Michel, căruia Tereza i-a spus tot, vrea să plece pentru câteva zile, dar înainte de a pleca îşi dă o întâlnire ultimă cu d-na Allain, la locuinţa ■acesteia.Augustin, cu intuiţia lui de instinctiv, a ghicit şi acest lucru. După o despărţire sfâşietoare de d-na Allain, Augustin pleacă în munte. In ultimul act ne aflăm în plină tragedie. Furtunei de suflete îi răspunde o furtună în natură. Tereza a ghicit şi ea minciuna lui Michel, care aşteaptă înfrigurat clipa întâlnirii cu d-na Allain. Scena e din ce în ce mai violentă între soţi. Neliniştea şi turburarea Terezei îl apucă şi pe Michel; cei doi duşmani uită de ei şi de patimile lor şi gândul lor se duce spre copil: amândoi simt, sunt siguri că o nenorocire îl ameninţă pe Augustin. In atmosferă pluteşte fatalitatea, dintr’un moment într’altul soţii aşteaptă, şi aşteptăm şi noi, vestea groaznică: într’adevăr peste puţin co- / 28 NOUA REVISTA ROMANA pilul, care s'a omorît în munte, e adus neînsufleţit de nişte trecători. „Sunt un ucigaş" strigă vinovatul Şi îngrozitul părinte. Nu-i rămâne decât să plece pentru totdeauna. Dar Tereza rămâne tot amantă: —„Rămâi, nu pot". Fatalitatea naturii ei o urmăreşte până şi în clipa, aceasta a celei mai mari nenorociri. Acest lucru ne face să nu simpatizăm CU dânsa şi să nu-i dăm mila la care are dreptul inima ei zdrobită de mamă. . Nu putem simpatiza de altfel cu riiciunul din per-sonagiile lui G. de Porto-Riche. Nu cerem să avem neapărat personagiul simpatic într’o piesă; dar acest parti-pris de ponegrire a oamenilor şi a vieţii, această căutare de a ne turbura cu orice preţ, are • Ceva Supărător într’însa. Omul de altă dată ne lasă cu o impresie penibilă. Nii e în piesa aceasta o adevărată pătrundere în adâncurile sufletului omenesc: minuţioasa ei analiză, nu e decât oi zgândărire a părţilor lui cele mai urîte,—nu ale sufletului veşnic şi universal, ci ale unor suflete bolnave, pătimaşe, la limita normalului. Tema fundamentală, aceea a rivalităţii dintre tată şi fiu, ne prqduce chiar un fel de strâmtorare fizică, un fel de desgust, care nu poate să fie şters nici de pedeapsa care se întoarce asupra tatălui. Cu tot ţalentul autorului, un asemenea teatru nu poate să ne înalţe şi să ne purifice, cum face adevărata artă. Interpretarea a avut multe lipsuri. D. Demetriade cu mijloacele de care dispune, cu clătinările din cap şi cu legănările de trup, n’a isbutit să redea dezinvoltura elegantă şi inconştienţa perversă a lui Michel Fontanet. D-na Demetriade eră prea stridentă şi prea continuu plângătoare în rolul d-nei Fontanet. La locul său a fost d-şoara M. Filotti în rolul uşu-ratecei d-ne Allain. Bine de tot, ca totdeauna, a fost d. Livescu în rolul bătrânului sgârcit şi slujnicar Chevassieux, socrul lui Fontanet. Ca şi la Paris, rolul băiatului Augustin a fost jucat de o actriţă' tânără. Travestirile acestea au totdeauna ceva supărător. Totuş d-ra Macri a pus multă căldură şi multă melancolie chlcrotică în acest absurd personagiu. Foarte pătimaş şi-a spus durerosul adio «ătre d-na Allain spre sfârşitul piesii. Trebue să notăm admirabila traducere ji piesii făcută de d. I. Brătescu-Voineşti. * X * * Aceste două săptămâni din urmă Compania Davila a jucat piesa german^ a lui F. Wittenbauer Docentul (Der PrivatdoCent). Este o satiră aprigă împotriva felului de recrutare a profesorilor în universităţile germane, unde de cele mai multe ori,- ca pretutindeni de altfel, nu birue (nunca adevărată şi ştiinţa, ci intrigile şi influenţele. Toată piesa se petrece într’o atmosferă universitară, desigur într’un orăşel german al cărui principal organ de viaţă sufletească este Universitatea. Pe noi, trebue să mărturisim, piesa aceasta ne interesează mai puţin: mediul acela universitar, cu anexele lui, ne rămâne cam străin. ^4------ Nici intenţia morală a piesei nu ne mişcă prea mult: noi ne-am obişnuit cu ceea^e revoltă atât de mult conştiinţa cinstită a unui Wittenbauer, şi cum lucrul a ajuns să fie monedă curentă nu numai în lumea universitară, dar pretutindeni, ni se pare că este şi firesc să fie aşâ. Ce vrei, aşa e lumea, n'ai să o schimbi tu ! răspund toţi oamenii cuminte naivului revoltat. Arivismul în universităţile germane poate Să fie o plagă şi cu drept cuvânt poate să alarmeze pe oamenii de bine, căci în viaţa sufletească a naţiunii universitatea este un important organ. La noi îiisă arivismul poate să înflorească nesupărat, fără să se revolte nimeni, căci universităţile n’au nici o influenţă asupra restului vieţii naţionale: ele sunt fabrici de funcţionari şi profesionişti—şi atâta tot. Iată de ce piesa lui Wittenbauer nu ne prea turbură nici nu ne prea interesează. Dr. Obermaver este de zece ani docent la universitate. Fiu de ţăran dela munte, sărac, a muncit cu învierşunare şi a ajuns să însemneze ceva în ştiinţa geologică. E un om simplu, drept, cinstit, puţin fcam abrupt. Nu ştie ce e linguşirea, încovoiata de spinare, temenelile. Din cauza înfăţişării lui cam hirsute şi a necunoaşterii manierelor politicoase şi curtenitoare, nu e agreat deloc de cercul feminin universitar, care face profesorii... Dr. Obermaver are insă simpatia şi sprijinul rectorului Kellersheim şi a profesorului Prutz. In chip foarte discret docentul iubeşte şi este iubit de fiica rectorului, Elsa Kellersheim. lată că e vacantă caledra de geologie. Obermaver eră cel mai indicat să o ocupe. Nimeni nu se gândea să-i conteste dreptul, când se ridică un adversar redutabil, Dr. Lukanus. Acesta e un elev al lui Obermaver, docent şi dânsul, însă numai de puţini ani. Lukanus e om de lume. agreat in cercul doamnelor universitare; carte multă nu ştie el, dar are multă abilitate. Lucrările şi le-a făcut cu materialul dat de Obermaver. Ca să-şi asigure reuşita la profesorat, cere în căsătorie pe Elsa Kcllers-heim. Graţie unei neînţelegeri între aceasta şi Obermaver care nu îndrăzneşte să se pronunţe tocmai în împrejurările când catedra eră vacantă. Elsa primeşte să fie soţia lui Lukanus. Şi Lukanus ajunge profesor. Asistăm ia consiliul profesoral care' lîo-tărâşte asupra vacanţei de catedră. Acolo se dă pe faţă laşitatea şi micimea de suflet a tmoraţilor dascăli. Rectorul însuş, care de altfel eră un om de treabă, votează pentru viitorul său ginere. Singurul om cin-sit, profesorul Prutz, se revoltă de nedreptatea asta şi aruncă în obrazul Senatului universitar invective crude şi drepte. Prutz nu mai rămâne în universitate şi demisionează. Studenţii însă primesc cu fluerături pe noul profesor Lukanus şi vin să facă o Ka- ■ tzenmasik subt fe'restrele rectorului. Acesta vede fapta'rea ce a făcut şi e bolnav ^e remuşcare. Lukanus îşi dă arama pe faţă şi acuză pe rector de marea lui blândeţe faţă de studenţime, pe care o tratează de canalie. Elsa intervine şi rupe logodna ei cu arivistul Lukanus. Prutz şi Obermayer se retrag din NOUA REVISTA ROMANA t _ • universitate, ca să respire aerul mai curat dela ţară. In actul final asistăm la despărţirea patetică dintre aceşti oameni desgustaţi de intrigile universitare şi familia Kellersheim. Piesa se termină fără să fie isprăvită. . ■ . Sunt multe stângăcii în conducerea acţiunii, şi multă naivitate. Dialogul e lipsit de vioiciune şi una din situaţiile centrale rămâne nelămurită până la. sfârşit, lntr’adevăr Obermayer iubeşte pe Elsa şi Elsa iubeşte pe Obermayer. E drept că d-na Kellersheim favorizează. pe Lukanus-şi-şi impune voinţa ei Elsei. Dar Elsa n’avsâ decât să explice lucrul tatălui ei care o iubea şi care era un om de treabă, -dovadă căinţa lui sinceră după greşala ce făcuse. O-bermayer- nu caută un singur moment să risipească neînţelegerea ivită la sfârşitul actului l-iu şi se des- t parte de Elsa, la sfârşitul piesei, fără sâ-i spuie un cuvânt care ar schimba totul ; şi nici Elsa nu spune acest cuvânt. Rămânem nedumeriţi în faţa acestei inexplicabile timidităţi. Toată valoarea piesei rămâne în intenţiunile ei morale. Rolul lui Obermayer este încă un. rol potrivit pentru d. Radovici. D-sa ne-a înfăţişat 'bine personagiul acela abrupt, brutal uneori, cinstit totdeauna, naiv în fondul curat al sufletului lui. Am dori acum să vedem pe d. Radovici şi în alte roluri, diferite de acesta şi de Samson. D. Storin excelează în rolurile antipatice de arivişti şi de impertinenţi, cum e rolul D-rului Lukanus. D. Coustantiniu a pus multă căldură în rolul d-rului Prutz, însă forţând puţin nota a cam caricaturat puţin figura simpaticului profesor; de aceea publicul râdea într’unele scene care trebuiau să fie patetice. Foarte corect jocul d-Iui Popea în rectorul Kellersheim. Intr’un personagiu' epizodic, dr. Lendenberg, d. FI. Simionescu ne-a dat o frumoasă figură de profesor bătrân; ca ton, ca gest, ca atitudine d-sa a fost ireproşabil. ■ Principalul roi feminin l-a jucat d-ra Florica Ale-xandrescu, care şi-a dat multă silinţă. Cu timpul, ajutată fiind de darurile sale fizice, de gustul la îmbrăcăminte, şi îngrijindu-şi dicţiunea, va fi un bun element'de teatru giodern. în (rolul lăturalnic ul tinerei croitorese Kathe, d-ra Theodosian a jucat cu naivitate resemnată, cu gingăşie şi duioşie, aşa cum se cuvenea. . Lazăr Cosma CRONICA ŞTIINŢIFICA NOUTĂTI ŞTIINŢIFICE * * * <> nonă metodă de analişti chimică şi ideile Ini I. I. Thomson asupra constituţiei materiei.—Ultima descoperire în domeniul chimiei este noua metodă de analiză chimică bazată pe desagregarea materiei în tuburile Crooks de către descărcările electrice; adică metoda lui /. I. Thomson, celebrul fizician englez. Toată lumea ştie că într'un tub în care se găseşte un gaz oarecare rarefiat, numit lub Crooks, dacă se lasă să treacă o descărcare electrică, se produce fenomenul cunoscut al desagregărei materiei, adică al des-compunerei ei în: a) electroni negativi aruncaţi de catodă înaintea ei şi cari se chiamă raze catodice. Ei sunt o descompunere a atomului adică o particulă care nu mai face parte din materie şi nu mai este, după teoria nouă, decât electricitate negativă mişcându-se cu o vitesă foarte mare şi având o massă foarte mică (de 177 de ori mai mică ca a hidrogenului); b.) iar la anodă, materia se descompilne în raze pozitive sau raze canal, cari sunt proiectate de aceasta, şi sunt formate de materia însăşi, adică de atomi, molecule şi conglomerate moleculare, încărcate cu electricitate posilivă, de o massă mai mare, şi mişcându-se cu o vitesă mai mică. Ei bine, Thomson, servindu-se de aceste raze posi-sive, pe cari, le lasă să treacă găurind catoda, a creat o nouă metodă de analiză chimică, adică de descoperire a corpurilor cari s’ar găsî într'o combinaţie, scr-yindu-se ele deviaţiunea lor produsă de două câmpuri: unul eloctromagnetic vertical şi altul electrostatic orizontal, deviaţiune care este înregistrată pe o placă fotografică, şi din a cărei coordonate măsurate pe placă, în virtutea unei formule simple, se poate deduce massa atomică cu care avem de a face. Este prea delicată -expunerea ştiinţifică a acestei metode pentru o cronică ca aceasta, şi de aceea ne vom scut! a o da, dar vom zice că toate corpurile, în forma aceasta, parcurg o parabolă pe placă, parabolă care caracterizează pe fiecare corp în parte. Ceeace este mai important însă în această analiză şi care schimbă complect ideile ce le aveam asupra combinaţiunilor chimice, este starea în care se găsesc corpurile în stare "gazoasă şi sub influenţa descărcărilor electrice; această stare este mai complexă de cum se credea. Aşa, oxigenul se prezintă în stările următoare: oxigen molecular ' atomi neutri de oxigen atomi pozitivi ' atomi cu două încărcări pozitive atomi negativi ' molecule pozitive ozon pozitiv - O8 pozitiv. ' Încărcările negative din această parte a tubului, sunt formate de particulele neutre cari au captat o particulă negativă în drum ; ozonul este O3; pe 'placă particulele negative se înregistrează în partea opusă celor positive, influenţa câmpurilor fiind contrară; catoda şi anoda sunt cele două plăci de platină, la cari ajung cele două poluri ale descărcărilor electrice: negativ şi positiv. Ideile emise de Thomson asupra combinărilor chimice, în urma descoperirei acestor particule negative în câmpul positiv, sunt aşadar următoarele : Atomul ar consta din aglomerarea mai multor cor-puscule într'o sferă de electricitate positivă, aceste cor-puscule fiind^în echilibru graţie repulsiunilor şi atrac-ţiunilor reciproce.. In jurul lor ar fi libere t, 2, 3 cor-puscule negative, cari ar reprezenta valenţele adică proprietatea de a atrage 1, 2,-3 alte corpuscule la ele de la un alt atom şi a forma astfel combinările chimice, care dau molecula. Nu voiu insista mai mult asupra legăturilor dintre teorie şi experienţele expuse, fiind prea specială ; singura lor expunere este suficientă pentru a arăta unde am ajuns azi în ştiinţă în această priviiTţă. ’ „ Em. Grigoraş NOUA REVISTĂ ROMANA 50 Însemnări Ştefan Petică a fost amintit alaltăcri, la Buceşti, lângă Tecuci. Câţiva prieteni au ţinut să-l prăsnuiască în liniştea satului său, lângă mormântul peste care se revărsa poate, in ziua aceea, surâsul Întârziat şi nesigur al toamnei, iii beţia căruia s’a stins, căntându-i jalea, blândul, neascultalui Ştefan Petică. S'ar cuveni acestui poet, al cărui talent străluceşte astăzi tot aşa de sfios numai pentru câţiva, ca şi în vremea când el însuşi şi-l putea ascunde odată cu chipul lui modest,—s'ar cuveni lui Petică şi o altă cinste. Cei cari din artiştii noştri au avut norocul să privească —şi uneori să ajute ei înşişi — la înălţarea reputaţiei lor, gustând mulţumiţi şi îmbăiaţi din gloria bine cuvenită a lucrului lor, toţi din aceştia cari cunosc pe Petică, ar Ii avut datoria să dea memoriei acestui fricos rătăcit de viaţă şi de reputaţie ceaee ce se cuvine pentru talentul lui. Până atunci, tinerii dela Tecuci au adus amintirii poetului smerit şi uitat cea mai cinstită jertfă de închinăciune, Noi fericim pe Petică că aşteaptă să se adune anii deasupra gropii lui, pentru a-i se da recunoaşterea ce i se cuvine, mai mult decât pe cei cari, gustând mulţumită şi belşugul unei zile, se văd ei singuri îngropaţi de uitare şi striviţi de vremea judecăţii celei drepte care cade neîntârziat asupră-le.— Tco.— Crimele Semiculturei.— Când se întrunea, acum un an, liga franceză pentru paza moralei ameninţată de îngăduinţa tiparului şi de represenţările aţâţătoare, cuceritoare şi insinuante, ale cinematografelor,— a râs foarte multă lume Cuvintele desnădăjduite ale unui bătrân şi onorat senator care avusese încă curajul moral, să presideze în veacul nostru o astfel de adunare, făcură hazul nu numai al gazetelor „independente" de bulevard, dar epuizară ironia şi svârcoliră cinismul chiar al publicaţiilor serioase din toată Franţa cugetării libere. Congresul s'a disolvat într'o atmosferă de surâs îndârjit şi suficient; iar cinstiţii membrii — cari, trebue să spunem, nu erau toţi senatori —nu au ştiut cum să se risipească mai repede pentru a-şi ascunde seriozitatea şi... moralitatea. K ridicol, ca în capitala Franţei, să vorbeşti de paza moralei: morala se face de sine, nu se păzeşte şi. nu se pierde. Aşa puteau zice cei — aşa de puţini — cari ar fi avut prelcnţiunea, foarte voluntară, de a filosofâ destrăbălarea morală care-i rătăceşte şi le mulţumeşte neînţelegerea. Dar, încă ce prelenţiune absurdă, ridiculă când o bănueşti, revoltătoare când trebue s’o asculţi, de-a ţărmuri libertatea sfinţită de lupta cu care s’a cucerit,—a tiparului. Aşa se scria, în jurul bietului, eroicului congres al moraliştilor francezi. Şi, totuşi, s'au discutat lucruri serioase. S'audesbătut lucruri car* pot să mânie libertinajul nesăţios al lumei noastre, dar cari se învederează şi pentru cei revoltaţi ca şi pentru cei împăcaţi, din zi în zi cu mai multă şi mai crudă lumină. Americanii — chiar ei — sunt puşi pe gânduri. O poliţie morală pentru cele tipărite şi pentru cele ce se reprezintă la cinematograf, se impune cu atât mai necesar cu cât ideea ei supără mai mult. Şi, încă dacă nu parc prea paradoxal, cu atât mai necesar se impune cu cât înfăptuirea ei pare mai imposibilă. Criminali aţâţaţi într’o noapte de înfiorare la o repre-sentaţie cinematografică, aventurieri şi escroci creaţi după o pagină de lectură „populară", vicii adormite deslănţtiile de îndemnul ispititor al eutărui erou ascultat, — şi totuşi o măsură nu se poate impune. — L’n atentat exaltat, absurd, brutal, urmat de o sinucidere sălbatecă, înlioră mai ieri cetăţenii Capitalii. O victimă a aceloraş lecturi veninoase, a aceloraş repre- senlaţii rele şi pline de ispită, s!a constatat că era,nenorocitul. Fapta lui intră în rândul celor pe cari preşedintele congresului pentru profilaxia morală le numea'crime ale se-■ inicullnrei. ' Să se ia măsuri. Să se ia măsuri, fireşte, dar ele nu cad îiţ competenţa autorităţilor constituite. Societăţi de propagandă socială, de educaţia copiilor săraci, erau propuse şi în desideratele acelui congres, şi sunt singurele cari con-slituesc o adevărată şi eficace putere de acţiune socială. Şi, sunt; au începui să se formeze şi în Franţa ca şi în America, — cu toate că sunt şi acolo înţelepţi, cari nu ascultă şi nebuni cari râd. Şi la noi ar putea dură o astfel de asociaţie, care ar aveâ altceva de făcut decât să sărbătorească pe cutare prelat ticălos sau să dea reprezentaţii în onoarea altora. — T. — - 1 Reorganizarea Universităţilor. — Din partea Ministerului de Instrucţiune s’a trimes la toate ziarele o notă prin care se anunţă reorganizarea Universităţilor. In acelaş timp însă s'a anunţat şi numirea unei coinisiuni compuse din patru profesori însărcinaţi cti redactarea acestei reorganizări. Oricine a citit numele celor patru profesori, cari sunt nelipsiţi din tal /‘ciul de cnmisinni ministeriale, a înţeles că nu este vorba de ceva serios. Reorganizarea Universităţilor este de altmintreli de asupra puterilor actualului guvern. Polemice.— Polemicele din foaia apostolului dela Văleni merg crescendo spre degenerare.... Noi n’avein datoria să spicuim din ele decât contrazicerile. Inlr’un articol publicat în N. li. li. se tăcuse alirmaţiu-nea că: „Apostolul se mută el însuşi la Vălenii-de-.Muntc, pentru a li mai în contact cu sullelul neamului, cu durerile şi aspiraţiunile neamului." Aceasta era o presupunere, ca şi multe altele, cari s’au făcut asupra strămutării d-lui N. Iorga la Vălenii de Munte. Iată ce ni se răspunde însă: —„Apostolul" a fugit de sărăcie şi a căutat la Vălenii-de Munte liniştea. Ce crimă odioasă, o bogatul şi turbulentul mieu domn !" A fugit de sărăcie! Oare? Dar noi am citit lot in foaia dela Vălenii de Munte că d. Iorga a donat mii de .lei ţăranilor şi că a subscris, săptămânile trecute, 10.000 lei la Italica Comercială din Văleni ! Dacă n’am li ştiut de această situaţie înfloritoare a finanţelor d lui Iorga, sigur că 11'ain li adus de loc vorba despre strămutarea sa din Bucureşti. Ştim şi noi că profesorii sunt în majoritate săraci. In aceiaşi polemică d. Iorga afirmă apoi că Noua Revistă liomână s’ar li sprijinind pe concurstrl interesat al jido-vimei. Am autorizaţia d-lui R-Molru să declar că dacă d. Iorga va dovedi că Noua Revistă Română a primit cinci parale măcar sprijin din partea jidovimei, d. .Molru va încetă această publicaţiunc chiar de a doua zi. Tot în acelaş număr din foaia apostolului de la Văleni, se reproduce un articol luat din Românul (Arad), în care vedem că se susţine că d. lî.-Molru ar fi procurat lui liu-dapesli Ilirlap!! argumente în contra Românilor! Am citit şi noi acel articol, când a apărut în Românul. dar nu ne-am gândit să-i răspundem văzând cât este de copilăreşte argumentat. D-l Iorga reproduce însă tot ce se tipăreşte în contra d-lui Motru ; şi are cu toate acestea curajul să mai nege că foaia sa trăieşte din forfecarea altor publicaţii! — A C. C. — 3 NOUA' REVISTĂ ROMANA Literatura şl societatea înaltă.—Nici o revistă nu şi-a'făcut până acuma la noi o reclamă alâl de... indiscretă, ca tânăra „Flacără" ce pare că vrea să se alimenteze mai mult din curentul produs de agenţiile de publicitate, decât din pro-priuRsău combustibil. , * Lăsândda o parte anunţarea articolelor „senzaţional de frumoase;!!", ce să zicem despVe pseudonimatul acelui cronicar rimator „Mephislo", un „tânăr din societatea înaltă"? La adresa cui vrea să lie ironică reclama? La adresa scriitorilor „Flăcării", care au o astlel de îndeletnicire încât un om din lumea bună nu şi-o poate insuşi decât ascunzân-du-şi numele ? sau la adresa societăţii înalte în care e atât de extraordinar lucru Să se găsească un tânăr cu oarecare spirit, încât lucrul trebue publicat cu menţiuni speciale?... Dealtfel procedeul nu e tocmai nou. Astă iarnă, la luptele atletice dela Circ, reclama inventase de asemeni un luptător mascat din „societatea înaltă", careŢnu putea, bine'nţeleş, să se compromită făcându-se cu-noscul|injpublic cu o îndeletnicire atât de vilă. —C. P.— Congresul chelnărilor.— După congresul meseriaşilor, şi cu puţin înainte de cel al cântăreţilor bisericeşti, am avut pe cel al’chelnărilor. Nu doară că am voi, în timpurile acestea de largă democraţie, să ironizăm şi să le lăgăduim dreptul de a se întruni şi sfătui despre nevoile lor; dar, in viaţa aceasta, ridiculul se leagă în mod fatal, irezistibil şi inerent de anumite lucruri şi lapte. Şi într'adevăr, părţile comice nu au lipsit de la congresul acestor cavaleri ai şervetului. Oratori după oratori au arătat doleanţele acestei bresle; unul a cerut mazilirea preşedintelui fiindcă e cartofor, alţii i-au arătat încrederea, dar nici unuia nu i-a trecut prin cap că s'ar putea înjgheba la o adică şi un congres al muşteriilor, în care să se desbată de pildă, următoarele puncte : Desfiinţarea bacşişului.. . Măsurile ce trebuese luate pentru ca chelnării să nu mai greşească în plus la adunare. Diminuarea gulerului la halbe. Lipsa de promptitudine, etc. Acest din urmă punct, îmi aduce aminte de o schiţă umoristică a lui Saphir: „Pălania unuia care a mâneai la table tl'liote", în care, între altele multe ne spune : *Strig de două zeci de ori chelnăr! însfârşit vine unul; îi arăt foarte smerit dorinţa mea, iar el, pătruns de temeinicile argumente ale unui stomac suferind, zice; „îndată!* De atunci, au trecut doi ani şi chelnărul nu s’a mai întors !» « Trebue să recunoaştem însă că dacă chelnării noştri n’or li lot aşa de detestabili ca cei din ţara nemţească, au fost cel puţin prudenţi când au încheiat congresul printr'o simplă serată arlislico-dansantă... Tare aş li vrut să'i văd adunaţi la un banchet de câteva sute de tacâmuri! Atunci ar li văzul şi ei ce'nseamnă să Iii „servit". — Vasilache. — REVISTA REVISTELOR Ţara Nouă a apărut tăcută, fără sgomot, fără afişe colorate pe stradă, fără reclame la cinematograf, fără vestiri asurzitoare. ... l’ar'că n'ar li apărui pentru ţara românească. Lucrul se datoreşte în parte şi faptului cil directorul ei e un om care nu vrea să împrumute însuşirile directorului modern de revistă, ci simte nevoe să-şi menajeze reputaţia şi să ră-mâie bărbat serios. D-l Nicolae Xenopol, — d-sa e directorul acesta - are ajutori pe d. Xenopol-istoricul — pentru .partea istorică şi sociologică" şi pe d. Dragomirescu — d. Dragomirescu: fostul director at „Convorbirilor critice" —„pentru partea literară":— D-l A. I). Xenopol, in no. 1, face islorifcul iniţiativelor, încurcăturilor, certurilor şi a celorlalte forme de energie naţională cari s’au manifestat încă odată in chestia oropsitului monument al lui ('.uza Vodă. 1). Xenopol ii place să se felicite — şi pe drept cuvânt ■ când îşi inchee articolul : „Toate acestea îşi au obârşia in cele două volumuri: Domnia lui Cuza-Yodă scrise de mine şi cărora sunt mulţumit că le-am jeillit 1 ani din cea mai spornică a mea viaţă". Noi avem convingerea cinstită că numai iniţiativa şi stăruinţa serioasă a celor cari se căsnesc să ridice monumentul au avut origina în opera d-lui Xenopol. Restul işi are obârşia în altă parte: in opera altora, — istorici şi ei, se zice.— 1). G. Murim publică din Odisea, Cântul I,— în felul d-sale cunoscut — savant tot atât cât artist.— cu care ştie să a-dură în româneşte vechea literatură.— Inleresându-se de nil clieltucsc Românii in străinătate, d. X. Xenopol socoteşte 30 de milioane suma care merge peste hotare. Relele cari vin de aici nu se pol preîntâmpina decât cu „formarea rezervelor". Iar, în ce priveşte partea morală a chesliunei —şi'fenomenele economice au o parte de morală— d. Xenopol cere „să se înfiinţeze o Universitate Comercială, care să libereze titlul de licenţiat în ştiinţele comerciale. O asemenea instilu-ţiune care ar pune pe acelaş picior pe studenţii de la comerţ, cu acei dela litere, dela ştiinţe şi dela medicină, ar face să cadă Ia noi ultimele prejudecăţi ce au mai rămas în această privinţă. Prin crearea unei Universităţi Comerciale am ridică comerţul şi industria ţărei la rangul ce i se cuvine, am arătă în mod neîndoios solicitudinea Stalului pentru aceste două mari ramuri de înavuţire şi am crea un nou focar de energie şi de lumină, care ne-ar îndrumă spre o mai repede desvollare economică a ţărei". Multe informaţii şi o cronică înbelşugată dau revistei cea mai'simpatică şi interesantă înfăţişare. Din Revista Democraţiei Române, care reapare iarăşi după o vacanţă îndelungată, remarcăm un interesant articol: Campania de răsturnare, semnat de un /ost deputat. Asupra lu-ţinem să .revenim mai pe larg in n-rul viilor.— - D-l G. Diamandi, care îşi oropsise revista de mult, vorbeşte tot în acest nr. de flota maritimă română care „nu ei xistă". Crucişătorul ^Elisabeta" n'ar li decât „o cazarmă plutitoare şi nimic mai mult". Propune crearea a 8 submarine şi 8 conlra-torpiloare, cari cu amenajarea lacului Techir-ghiol în port maritim, am avea cu 50 de milioane lei „marina cerută de nevoile noastre strategice şi economice". Pentru înlăpluirea acestui lucru, d. Diamandi nu ezită să apeleze şi la patriotismul actualului ministru de răsboi. Revista Ideei publică în traducere un articol al Iui Victor Itoudine asupra teoreticianului anarchist Max Stirner. După ce lămureşte că opera lui Stirner „Unicul", e p.ro 32 NOUA REVISTA ROMANĂ dusul a două metode de cugetare: deduotivăjd inductivă, Roudine arată că prin „Unic'1 Stirner înţelege individualitatea noastră a fiecăruia, conştientă de menirea ei. Această individualitate e insă egoistă căci ea va aduce fiecăruia aminte de existenţa lui strigându-i: „Nu le uita pe tine— Peacest egoism al eului nostru, Stirner îl identifică însă cu acelg al muncitorului şi apoi îi opune pe acela al stăpânului, exprimându-şi astfel simpatia . lui pentru cei ce sufăr, înţelegând prin urmare că „eul“, nu e decât al celui împilat. Aceasta nu înseamnă că Stirner, după cum cred unii, cere o libertate absolută. Din contra, el spune: o societate „nu poate naşte şi dăinâi dacă nu-şi' restrânge oarecum libertatea11. Muncitorii conştienţi însă, nu trebue să aştepte nimic dela stat — ci totul numai dela ei însăşi — şi preconizează cu o putere de intuiţie uimitoare—aceea ce revoluţionarii şi socialiştii au aplicat mai târziu : greva generală. Relevăm articolul d-Iui ,M. Crucianu din Rampa, Autorul şi Actorul tocmai pentru că părerea scrisă acolo pare a li a multora azi şi pentrucă e o chestie* de actualitate. Că actorul trebue să ţină seamă mai mult ca până acum, de ideile şi intenţiunile autorului, de cât de grijea de a fi un interpret strălucit, e o greşeală, o greşeală de nesusţinut. Actorul trebue să fie artist, în aceeaş măsură în care e şi autorul. Acere artistului să se uite pe el pentru a pătrunde în concepţia -uneori aşa de ascungă -a autorului, însemnează să-i ceri să-şi sacrifice arta. Şi asta, fireşte, nu se poate. E probabil că autorul să fie de multe ori necăjit de succesul autorului — şi să se gândească cu grije cât i se cuvine lui din acest suces... !)-l Cruceanu e şi d-sa autor, -dece se revoltă dar împotriva artei (atât de salvatoare uneori!) a actorului? Dintr'un raport al d-lui (iousl. Damiunovici asupra „caracterelor învăţământului secundar francez" publicat în Revista generală a învăţămâttului. aflăm că „Liceul francez, privit mai de aproape,'*nu este o instituţie democratică; el rămâne accesibil în cea mai mare parte numai clasei avute, deoarece studiile trebue'plătile şi încă scump. Aceasta este regula. Excepţia este că ol permite şi intrarea elevilor săraci, însă numai a puţini aleşi, cari pol obţine burse şi cari deci îşi plătesc învăţământul ce li se dă, deşi cu din averea altcuiva". Astăzi, când lumea pedagogilor se frământă, jefuind toate revistele şi publicaţiile de pagini multe cu propunerile şi polemicile lor. rapoarto-de acestea informative ca al d-lui Damianovici, sunt necesare pentru limpezirea cbesliunei. In zilele când se îmbulzesc revistele şi publicaţiile literare in ţipete asurzitoare de reclamă impudenlă, anunţându-şi colaboratorii „din cea mai aleasă lume" — cum se face la luptele de circ când vin bărbaţii din elită să lupte mascaţi—, în zilele când te scoli în fiecare dimineaţă înfricoşat să nu auzi când ieşi în stradă băeţii plătiţi cari ţipă apariţia unei noi reviste literare, numărul festiv al gazetei comerciale Argus, ne îndeamnă cu plăcere să vorbim de a-ceaslă importantă publicaţie. Implinindu-şi anul de apariţie, ca se anunţă îmbunătăţită pentru viilor şi se crede îndreptăţită să ceară părerea complectă a d-lui ('Jir. Staicovici, secretarul general al Ministerului Industriei, în privinţa foloaselor ce a adus. D-sa se simte încântat să-i felicite. Noi, profani în ale comerţului (deşi suntem ...revistă literară), alăturăm şi pe ale noastre, dacă nu tot atât de competente, cel puţin tot atât de sincere. MEMENTO Piesa Maica cea tânără a d-lui Emil /sac reprezentantul de astăzi cel mai viu al literaturii moderne în Ardeal, piesă care se află in repetiţie Ia Teatrul Naţional din Capitală,— va fi reprezentată în Februarie la Budapesta în teatrul „Vig Szin hâz“,în traducerea maghiară a poetului Emod Tomăs, In Martie, piesa va fi reprezentată şi la Berlin, iar în cursul anului Ia Roma şi la Milano. In acelaş timp, d-1 de Gerando redactor la „Mercure de France", pregăteşte traducerea piesei în franţuzeşte. In Franţa, populaţia muncitoare se ridică, cuprinzând şi armata, la 20.700.000 persoane, adică 53 h sută din populaţia totală. Din populaţia activă 43 la sută sânt agricultori. In industrie 1.55I.OOO sânt ocupaţi cu fabricarea îmbrăcămintei, 014.000 cu industria textilă; cu metalurgica 828.000, şi’n urmă vine celelalte industrii. —In oraşut Nord Dacota din America se va desvăli cu mare solemnitate şi cu participarea autorităţilor, statuia marelui scriitor Hen-rick Ibsert, ridicată de norvegienii răzleţiţi prin America. A murit, la 90 de ani, pictorul Ziem, cunoscut mai mult prin pânzele sale veneţiane. Cunoscuse pe Musset, despre care şi scrisese mai acum câtăva vreme amintiri duioase. * Cunoscuta Revae Bleue îşi sărbătoreşte în 1912 cinquantenarul. Pentru acest an ea promite pe lângă o listă frumoasă de articole de-ale tuturor scriitorilor de seamă ai Franţei de astăzi, — şi pagini inedite din Renan, Michelet şi Iosepli de Maistre. '— Cursul de Logică şi Teoria Cunoştinţei, al d-lui profesor Ră-dulescu-Motru, se ţine Lunea şi Vinerea, între orele 5—6 p. m., în sala No. XVIlI-a Facultăţii de filosofie şi litere. Începerea cursului: Luni 7 Noembre. Exploatarea serviciului maritim român a dat, în 1909—1910, un deficit de 1.672.192 lei. Harnica societate corală Carmen,, dă un conceit Ia Ateneul din Capitală, în seara zilei de 11 Noembrie. •*'*— Literatura rusă e dela o vreme în doliu. Prosatcrul Atboff şi poetul Fofanoff au murit de curând în mizerie, lăsând pe urma lor neveste şi copii. Ivan Konovaloff scriitor rustic s’a sinucis, tot aşa şi poetul polonez Idzikovski, poetul Cecaflof (Leontief), Victor Hofman şi prosatorul Mitovski. Toţi s’au prăpădit în mizerie, in nebunie, sau în actul desperat al sinuciderii. . Eminentul profesor Dr. O. Mariuescu, de la Facultatea noastră de medicină, a fost ales membru corespondent al Academii din Paris. înalta distincţi tine primită de d. Dr. Mariuescu onorează întregu nostru neam. — Un grup de prieteni de-ai lui Jean Boniface llitrat pregătesc un festival artistic in folosul orfanilor regretatului poet şi profesor.— N’ar trebui să lipsească nici muiţimea foştilor săi elevi, nici admiratorii talentului care ne-a cinstit literatura. In 1902 aveam 700 de bănci populare, iar capitalul lor total era deabia 4.250.000 lei. ,Azi sânt în ţară 2543 bănci; capitalul tutu-lor 49.034,211 lei. Depozitele au crescut de la 2.431.112 lei la 7.910.578. — Lipsa unor teatre literare care să nu să îngrijească în primul rând de încasări serale mari, ci care se răuşească a strânge o elită de privitori la reprezentaţii de o reală valoare, a început să fie simţită şi la Berlin, după cum a fost simţită şi la Paris când cu vechiul teatru Antoine şi cu teatrul Oeuvre, care a avut meritul să reveleze dramaturgia ibseniană. Din iniţiativa Ini Frederic KuyszJer s'n fondat aşadar la Berlin: Teatrul celor nereprezentaţi. Societatea poartă numele de Teatrul liber berlinez. In stagiunea aceasta se vor reprezenta vre-o zece opere te-"atrale, în faţa unui public de invitaţi. S’a furat din biserica Santa Maria Novella, un tablou de extraordinară valoare istorică cu subiectul': „I beati dett’ordine dominicano". - S’a sărbătorit la Metz centenarul naşterii muzicianului Ambroise Thomas, autorul operei Mignon şi a lui Harnlet. La iarnă, Comedia Franceză va reprezenta o nouă piesă a lut Brieux: La femme libre.— Fernand Gregh va da în curând o dramă în versuri: Les ai-mants de Franchard. . Pe scena lui „Palais Royal" a avut un deosebit succes comedia ltti Tristan Bernard: Le petit Caffe. Poliţia din Petersburg a dizolvat Societatea scriitorilor ruşi împreună cu secţiunile ei din provincie. Ea ţinea în fiecare Vineri conferinţe publice asupra literaturei, istoriei literare, fitosofiei, artei. Pricina ar fi că începuse o anchetă asupra stării de fapt şi de drept a presei şi că blamase in timpul ultimelor turburări universitare, pe profesorii cari acceptaseră să ţină cursuri sub pază poliţienească.