NO AlîONAMI'.NTUL : In România nn nn(^8 NUMERE). io lei ,, şease Juni.6 ,, In toate ţările uniuueî poştaleun nn 12 „ U A ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICA REDACŢIA Şî ADMINISTRAŢIA ----------- Bucureşti,Calea Victoriei 62, Pasagiu No. 3 Director: C. RADULESCU-MOTRU DIRECŢIA : Huctircşli, B-dul Ferdinamî 55- telefon 8/66 Profesor Ia Universitatea din Bucureşti. UN N U M A;R;: Bani Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitari! de ziare din ţară Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei. . No. 1. DUMINICĂ, 30 OCTOMBRIE 19II Voi. XI NOUTĂŢI Partidele politice şi literatura. • Ajutorul făţiş, pe care membri partidului liberal îl dau întreprinderii literare a d-lui C. Banu, pun din nou în discuţie legătura dintre partidele politice şi literatură. Istoricul acesiei legături este deallminteri interesant din multe puncte de vedere. înainte de 1864, literaţii se găseau de partea partidului liberat. Mai toate jurnalele şi revistele, cari publicau literatură, erau conduse de bărbaţi cunoscuţi ca având idei liberalei După 1864, situaţia se schimbă. Liberalii fură atraşi spre instituţiile financiare şi perdură ori şi ce interes pentru literatură. Atunci începu epoca Jnnimei din Iaşi, care era compusă din o pleiadă de buni seriilori cu tendinţe conservatoare. In această epocă găsim pe Kminescu, Odobescu şi Caragiale. I*c la 1900, legătura dintre partidul conservator şi literatură eră aşâ de'slrunsă, că nimeni nu o mai contestă. Partidul conservator era partidul intelectualilor şi al filosofilor; el avea o influenţă covârşitoare în Universităţi. Toţi scriitorii mai de seamă scriau pe atunci sau Ia (.onvarbiri literare, sau la Suna Re ristă Rămână, amândouă conduse de membri ai partidului conservator. La 1904, d. Titu Maiorescu încă mai puLeâ să persifleze partidul liberal prin articole publicate in Epoca, amintind acestui partid faptul, că domnii liberali nu cunosc decât tantiemele instiluţiuniior linanciare ! Dar după 1904 începe o nouă, orientare a partidului liberal faţă de literatură. Apare mai întâi la Iaşi revista Viata Românească, care este bine organizată (lela început. Liberalii, obişnuiţi cu finanţele, organizară revista partidului lor ca pe o instituţie de bancă. In schimb, partidul conservator începe să neglijeze pe scriitori, şi îşi luă aerul de a voi să scape de ponosui de a se mai numi partidul intelectualilor! Intriga de club, in urma căreia d. Tache loncscu părăseşte in 1908 partidul conservator şi înfiinţează partidul con-* servator-democrat, grăbeşte şi mai mult înstrăinarea conservatorilor de literatură. Această înstrăinare a ajuns in momentele de faţă destul de înaintată, precum ne-o arată următoarele două fapte caracteristice: întâiul fapt. La desvelirea monumentului lui Kminescu, se pronunţă o mulţime de discursuri, şi cu această ocazi-une se scriu încă o şi mai mare mulţime de articole, dar nici .în discursurile pronunţate, nici în articolele scrise, nu se pomeneşte de loc dc legătura lui Kminescu cu Junimea / Aşâ de slabă fost-a oare această legătură, încât după 20 de ani să nn se mai gândească nimeni la ea? Legătura, desigur, nu a fost ea aşâ de slabă, dar foarte slabi suni aceia cari ar pulea-o invoca astăzi. Corespondentul nostru din Galaţi ne-a şi atras atenţiunea asupra faptului, că opinia publică q găsii principalul merit al d-lui Ministru Arion, tocmai in aceea că dânsul în discursul său 11'a pomenit cu un cuvânt de Junimea! Pe la 1900, adică numai cu zece ani în urmă, aşâ cevâ nu s'ar ii întâmplat! Al doilea fapt caracteristic: Un membru al partidului liberal Întreprinde o publicaţie literară: Flacăra. Partidul li- beral întreg se pune în mişcare, pentru a asigura succesul întreprinderii. Dar aceasta nu este de ajuns. In fruntea 110-uei reviste găsim un articol semnat de un politician liberal de frunte, care este în acelaş timp şi directorul unei insti-tuţiuni de credit! Ce poate să ne scrie acest financiar? Cii zece ani în urmă, el ne ar fi scris, desigur, despre folosul băncilor cooperative... Dar de astă dată, ascultaţi numai: un adevărat vis. (citez textual) „La noi apariţia unei reviste literare şi artistice este un act politic în cel mai înalt înţeles aL cuvântului. Această credinţă nu-mi isvorăşle din plăcerea morbidă de a formulă un nou paradox ci din convingerea adâncă pe care o am că menirea neamului nostru este o menire culturală. Inlr'adevăr, să presupunem că marele ideal naţional ar li un fapt îndeplinit. Ce vom face cu puterile noastre sporite, de oarece socotesc că nimeni nu poate consideră! a-ceasla drepl altceva decât o fază din evoluţiuneâ noastră de neam? Ne vom mulţumi oare cu idealul burghez al u-, ' nei stări materiale mai bune?... Ce putem nădăjdui ?-Să întindem vre-o dominaţiune universală cum este astăzi a .Angliei, cum a fost pe vremuri a Spaniei sau a Franţei? Situaţia noastră geogralică ne arată lămurit ca aceasta nu se poale. Cu vre-o câţiva kilometri dc coastă de-alungul unei mări închise nu se poate cuceri sceptrul mărilor. Să întindem stăpânirea noastră de jur mprejur peste po-. poarele mai slabe care ne înconjoară? Şi aceasta eşte cu neputinţă... ■ • ’ De cfc 11'am însemnă însă ceva in eivilizaţiunea lumei prin desvaltarea noastră literară şi artistică, de ce 11’am străluci prin splendoarea culturei noastre? Dacă nu vom putea cuceri ţări şi mări, frumosul îl putem cuceri. Putem spori patrimoniul cugetărc'i universale prin opere nepieritoare, putem săpa în marmoră şi turnă in bronz frumuseţea eternă a formelor omeneşti. Nu văd pentru ce n’am acoperi pământul cu edificii de o desăvârşită armonie de linii şi n’am îmbogăţi muzeele cu picturi neîntrecute. Ce ne-ar împedeeâ să spunem în versuri minunate toate tainele sunetului. omenesc şi să reînviem ceva din gloria artelor eline şi a literaturilor latine. Acesta este viitorul pe care ii visez pentru neamul nostru, şi mi se pare că avem toate însuşirile trebuincioase pentru a îndeplini o astfel de chemare.... Să ne îndreptăm deci de pe acum în spre această cale care ne stă larg deschisă, s'o urmăm cu conştiinţa că îndeplinim adevărata noastră ursită. In mijlocul desnădejdi-lor de tot felul, să păstrăm neştirbită viziunea unei Românii în care, într’o sublimă goană după artă, poeţi, filozofi, pictori, oratori, sculptori şi muzicanţi 11'ar aveâ altă ambiţie şi 11'ar cunoaşte altă invidie decât aceea eare răsare din patima nobilă a frumosului şi din setea de lumină. Un popor nu poate râvni către un ideal mai curat şi mai înalt, iar cei ce încă în întunericul vremurilor mici de astăzi se gândesc să aprindă câte o flacără, eu prevedere lucrează la gloria adevărată şi eternă a acestui neam şi lor li se cuvine întreagă, slava şi. recunoştinţa noastră0. I. G. Duca. Idealul nostru de mâine: viziunea unei Românii in care, într’o sublimă goană după artă, să se întreacă poeţi, filozofi, pictori, oratori.... * Toate acestea scrise şi propăvăduite de membri partidului liberal !! Gileşti şi nu-ţi vine să crezi ochilor. — A. ('.. C. — 2 NOUA REVISTA ROMANĂ CESTIUNI CULTURALE PROGRESELE ŞTIINŢEI IN' ROMANIA ') Doamnelor şi Domnilor, Deschidem, astăzi, al 7-lea congres al Asocia Hunei Române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor, înfiinţată în Iunie 1902. împrejurările fericite, locale, în care deschidem acest congres, de data aceasta, ne dovedesc lămurit că năzuinţele noastre nu au fost sterpe şi că oamenii cu cultură, cu cuget şi cu iubire de ţară, îşi dau seama de ceeace voesc să obţie, pentru neamul nostru, cei cari au creat această asociaţiune. Popoarele, astăzi,—vorbesc de popoarele culte şi de acele care se gândesc, temeinic, la asigurarea viitorului lor,—ştiu, în mod absolut, că au două sarcini grele, dar neînlâturabile, de îndeplinit. Prima, priveşte datoria.ee are fie care dintre ele, către însăşi ţara şi neamul sân, aceea, de a face ca progresele, la care a ajuns omenirea prin cercetătorii şi cugetătorii săi, să pătrundă cât mai adânc în massa poporului, din care fac parte, pentru ca aceasta să benefi--cieze astfel, larg, de toate aceste foloase câştigate prin o muncă neîntreruptă, a nenumărate generaţiuni de specialişti, înaintea cărora cată să ne închinăm cu respect. Graţie acestora, statele culte dispun, în prezent, de mijloace culturale, economice şi de apărare cum nu şi-ar fi putut închipui nici odată- predecesorii şi nici chiar părinţii noştri, şi prin care se produce o inegalitate extra-ordinarâ între popoarele fruntaşe şi între cele rămase în umbră. Progresele făcute, cu deosebire de 50 ani, sunt de necrezut, aş putea să zic uimitoare. Cu drept cuvânt D-l Lallemand, deschizând anul acesta congresul A-sociaţiutfei Franceze de ştiinţe, dela Dijon, în luna lui Iulie, spunea, între altele: - ' « Cu maşina cu abui’i, cu drumul de fer, telegraful, telefonul, fonograful,cinematograful, fotografia colorilor, razele X şi telegrafia fără fir, radiumul, automobilul, sub marinul, dirigeabilul, aeroplanul, etc... ştiinţa şi penetraţia reciprocă a raselor umane, au făcut, de 60 ani, mai mult progres de cât în 60 de secole precedente.» Şi să nu uităm că, în această enumărare, D-l Lallemand a uitat, aşi putea zice principala putere de care dispune ştiinţa modernă, în aplicaţiunile chimiei, anume: Sinteza. Prin sinteze, omul devine creator. Nu numai că a început să producă ceeace găseşte pe, pământ, pentru nevoile sale actuale, şi chiar pentru hrană, dar mai mult, crează corpi ce nu au existat încă, în raport cu nevoile moderne aşa de variate, fie ei destinaţi pentru terapeutică ori metalurgie, şi aşa mai departe. *) *) Cuvântare de deschidere a Congresului al VH-Ieo al Asociafiunei lionume pentru înaintarea şi răspândirea ştiiii- , (elor, ţinut la Târgovişte în ziua de 2J Septembrie 1911. 'Dacă omenirea, la începutul preistoriei, a făcut un pas gigantic trecând din starea pastorală şi nomadă, la cultivarea câmpiilor care o hrănesc şi astăzi, ce treime să zicem de progresele realizate în urmă, de acele mai ales în pragul cărora ne aflăm, când materia alimentară va fi produsă mai sigur şi mai eftin prin marea. industfie ! Suprafaţa pământului fiind dată odată pentru’ tot d'auna, şi aproape cueerită de braţul omului, iar omenirea înmulţându se, într’un mod, aş putea zice 'îngrijitor, cugetătorii şi filantropii se gândeau deja cu groază, la momentul în care acordul dintre puterea de p oducţinne maximă a solului şi minimum indispensabil necesităţilor normale ale vieţei omeneşti, putea să fie rupt. Sinteza chimică însă, prin marele ei progrese realizate în timp de 5 decenii numai, ne dă garanţia de incomensurabilul ce se poate obţine în viitorul nemărginit. ' Luptele economice vor lua dar o altă platformă. Nevoile economice şi soeiale nu vor mai căpătă virulenţa ce se observă în societăţile care se frământă şi se sfâşie între ele pentru ca prin moartea unora să se asigure viaţa celor ce rămân. . 1 Dacă judecata ne arată că societatea viitoare va trebui să pue frâu, printr’un mijloc oare care, unei desvoltări prea mari a populaţiunei, progresele ştiinţei însă, şi a sintezei chimice în special, ne, dau dreptul să sperăm că omenirea va trăi pe viitor zile mai fericite ca în prezent. Şi nu trebue să uităm că viaţa actuală a popoarelor culte este un paradis faţă cu antichitatea clasică, faţă cu cele ce se petreceau în timpul preistoric şi al antropofagiei. A doua sarcină, pe care o au popoarele în mersul omenirei tot înainte, este ca unele din ele să nu trăiască ca nişte paraziţi, beneficiind sistematic, dar până la un punct numai, de progresele altora şi necontri-buind, cu nimic la mersul înainte a tutulor. In astfel de împrejurări, acestea nu'numai că se pun, din punctul de vedere moral, în o vădită stare de inferioritate, dar de fapt vor avea chiar şi o inferioară situaţiune culturală şi economică, iar rezistenţa lor va fi mai şubredă şi viitorul lor mai puţin asigurat. Am spus-o şi cu altă ocaziune şi o repet din nou: pe toată faţa pământului, şi cât mai neîntârziat, în Europa, nu vor mai putea să se menţie de cât ac6le popoare care se vor afirma hotărât, prin destoinicia şi munca lor, ca factori pozitivi de propăşire. Spun acestea, în împrejurarea de faţă, ca să arăt pe de o parte teama care mă preocupă pentru neamul nostru, iar pe de alta spre a arăta, mai lămurit, rolul pe care îl urmăreşte Asociaţiunea şi pentru a face ca, în ambele aceste două direcţiuni pe care le am enun-' ţat, nu numai ţara Românească, dar întreg neamul nostru românesc, să se afirme odată cu conştiinţă şi cu hotărâre. Iată de ce suni eu fericit a constata că D-voastră, NOUA REVISTA ROMANA 3 cn siguranţă, aţi înţeles acestea, fie prin instinct, fie prin judecata lămurită a faptelor, şi aţi făcut astfel ca dorinţele noastre, puse în statute încă, dela 1902, să se realizeze, pentru prima dată, numai cu această ocaziune. Onoare Târgoviştei, vechiu şi sfânt oraş al marilor Domni Mihai Viteazul şi marele Matei Basarab, în frunte cu nemuritorul Mircea. Cinstire judeţului Dâm-boviţa, care a căutat să' se mişte, să dovedească în mod inteligent ţării întregi, ce poate şi cum înţelege să arate că este un factor priceput în mişcarea noastră culturală, economică şi naţională. In numele Asociaţiunei Române pentru înaintarea şi răspândirea Ştiinţelor, vă mulţumesc, în modul cel mai cald, nu numai pentru buna voastră primire, nu numai pentru dovada unei munci pricepute, dar încă pentru ceva mai înălţător, mai demn şi mai scump inimeldr noastre, istovite, în această ţară, prin lupte mici şi pătimaşe; e, că aţi ştiut, toţi locuitorii judeţului Dâmboviţa şi cetăţenii oraşului Târgovişte, să vă uniţi frăţeşte, de data aceasta, ca buni Români, ca oameni cu cuget, şi uitând pentru moment luptele politice, care vă deosibeşc, să alcătuiţi un mânunchiu puternic şi impunător, pe pajiştea mândră, mănoasa şi verde, plină de speranţe în viitor, a muncei şi economiei naţionale! încă odată, şi din tot sufletul, cinstire şi mulţumire vă aducem vouă, făcând cele mai calde urări pentru ca făptuirea voastră să stea pildă şi celor lalţi din ţară, şi urându-vă tot odată, în modul cel mai frăţesc, sănătate, progres şi fericire. Să-mi fie ertat acum, Ca o datorie' sufletească, să arăt în public; următoarele două împrejurări de care Asociaţiunea nu poate să nu ţie seamă în momentele de faţă. Prima împrejurare e dureroasă. La ultimul congres din Focşani, din 1909, s’a ales ca preşedinte al nostru Profesorul universitar Grîgore Ştefânescu, membru al Academiei, şi care împreună cu Cobâlcescu, au pus bazele Geologiei în ţara noastră. . GrigOre Ştefânescu, aproape o jumătate de secol a muncit pe terenul ştiinţei şi dela 1864, ca profesor, s’a ocupat nu numai cu Geologia, dar şi cu numeroae chestiuni relative la învăţământ. El a pus bazele hărţei geologice a României, a tăcut numeroase studii speciale şi a reprezintat ţara cu demnitate şi pricepere la numeroase congrese de geologie internaţionale. A descris, cu deosebire, două animale necunoscute încă în paleontologie: o cămilă, de o speţă mai mică la trup şi un Dinoterium, de o talie excepţional de mare, care ambele au locuit în quaternarul ţărei noastre- Muncitor neobosit, Ştefânescu ocupă un loc de seamă în panteonul oamenilor de ştiinţă al neamului nostru. Exprim, cu această'‘ocaziune, adânca noastră părere de rău pentru pierderea aceluia care trebuia să ne prezideze în această plăcută împrejurare. A doua chestiune, este îmbucurătoare pentru noi şi o aduc în faţa D-voastră pentru a exprimă astfel mai lămurit mulţumirile noastre, actualului şi harnicului preşedinte. D-l Inginer şef lonescu. Ca secretar general, însărcinat a ţine firul acestei A-sociaţiuni, pe când biurourile se primenesc,— la moartea regretatului Gr. Ştefânescu am bătut la multe uşi, şi în special la a distinsului şi venerabilului nostru prim preşedinte, Petru Poni ; dar, dacă toţi'au fost însufleţiţi de bună voinţă, timpul, care este aşa de neîngăduitor şi pentru puţinii ce muncesc la noi,oprindu-i a primi propunerea mea, mă făcea să întrevăd, cu oare care grijă, soarta congresului de faţă. Din fericire, acel care s’a distins în mod cu totul deosebit ca preşedinte al societâţei române de ştiinţe, D-l Inginer ’ şef lonescu, cu toate numeroasele ocu-paţiuni ce are, s’a pus hotărât pe lucru şi activ şi simpatic cum este, a reuşit să realizeze cele ce am dorit. Să-i mulţumim dar din toată inima pentru devotamentul şi munca sa, căci Asociaţiunea fiind compusă numai din muncitori, cinsteşte munca şi respectă şi iubeşte pe cel ce o produce. Neamul românesc are la dispoziţiunea sa două A-sociaţiuni. Prima este Astra, asociaţiunea română din Transilvania. . Memorabilele serbări din anul acesta, dela Blaj, cu care ocaziune am felicitat-o în numele Asociaţiunei noastre, ne-au dovedit cu prisosinţă şi spre marea noastiâ mulţumire sufletească,, că întreg poporul românesc, dlri Ţările Române ale -Ungariei, a înţeles menirea ei, şi cu însufleţire îşi dă sprijinul său moral şi material, fruntaşilor destoinici care se află în fruntea acestei măreţe asociaţihni culturale. Asociaţiunea noastră urmăreşte acelaş scop pe calea ştiinţifică şi fac urarea, ca fraţii noştrii din ţara liberă, să facă, pentru ea ceea ce fraţii chinuiţi de peste hotare, ştiu să tacă pentru Astra. Biuroul viitor va căuta să se pună de 'acord cu direcţiunea Astrei, pentru ca aceste două Asociaţiuni culturale să se complecteze mutual. Astra trebuind să . grupeze, sub steagul său, pe toţi acei cari se ocupă cu literatura română, cu istoria şi cu filozofia ; iar A-sociaţiunea noastră, să adune în jurul scutului ei, pe toţi Românii care se ocupă cu ştiinţele şi cu numeroasele lor aplicaţiuni. In acest mod vom face şi un pas «hotărît înainte, spre realizarea dorinţei sfinte urmărită de noi toţi : Unitatea culturală a neamului românesc. II1) Domnilor Colegi, • Cred că trebue să ne simţim cu toţii fericiţi că putem astăzi inaugurâ Secţiunea Archeologică de pe lângă Asociaţiunea noastră. * 24 1) Cuvântare t>nulă la inaugurarea secţiunei de arehe-ologie, cu ocaziunea congresului din/Târgovişte, în ziua de 24 Septembrie 1911. 4 NOUA REVISTA ROMANA Datoream aceasta ştiinţei arheologice, care aştepta, cu nerăbdare, ca şi România să se manifeste în această direcţiune, în concertul celorlalte popoare. România, în genere* şi cu deosebire prin importanţa* ce o are Dobrogea, Oltenia, jud. Buzău, malurile Dunărei şi toată faţa ţârei,, prin numeroasele aşezări numite preistorice, are o importanţă extraordinară din punctul de vedere archeologic. Din punctul de vedere românesc, erâ trist de constat că pe când ştiinţa, a creat în archeologie atâtea ramuri importante, ,1a noi nu se făcea mai nimic.— Astfel s’au creat mari subdiviziuni, din care unele se pot numi clasice, ca ramurile : preistoricul, egipţiana, asiriana, feniciană şi cartagineana, iudaica, beteeana, persica, gi’eaca şi romana. S’au creat, în urmă, şi alte ramuri interesante, cu subiect mai modern, ca: arche-ologia creştină şi ai’cheologia evului mediu. De asemenea, popoarele moderne care fac atât de mari sacrificii pentru cunoaşterea, nu numai a istoriei, dar şi a preistoricului, a regiunilor ce au ocupat sau ocupă şi astăzi, au reuşit să creeze ramuri nouă, care dacă pun în special în evidenţă, trecutul W propriu, contribue în acelaş timp şi la ridicarea vălului ce acoperă epocile îndepărtate ale omenirei. S’au creat ast-fel, Arheologia germanică, Arheologia slavă, şi se vorbeşte de alta celtică şi aşa mai departe. Să nu uităm că în curând ştiinţa aceasta va trebui să ţie seamă, în mod cu totul special, şi de trecutul popoarelor galbene, aşa de vechi în civiliza-ţiunea lor, chiar istorică, şi de trecutul popoarelor Indiei şi din sud-estul Asiei, aşa de impunătoare prin înălţimea concepţiilor lor în artă, şi prin adâncimea cugetărei lor. _ - Dacă în realitate, Domnilor, civilizaţiunea pelazgă, a fost aceea care a schimbat faţa popoarelor europene cu începerea epocei neolitice; dacă marele imperiu pelazgic, după cum susţine cu dreptate N. Densuşianu, şi-a avut locul său în centrul Europei, pe teritoriul Daciei; dacă toate faptele care au dat naştere mitologiei grece, s’au petrecut în Carpaţii noştrii; dacă origina ceramicei şi a metalurgiei, a început în regi» unile locuiţe astăzi de Români; dacă popoarele ce locuiau aceste părţi, acum 3000 ani cel puţin, vorbeau o limbă, pe care unii o numesc protolatină şi care. a lăsat urme hotărâtoare, fie în scris, fie în vorbirea noastră ; dacă regiunea Carpaţilor, cu valea bogată a Dunărei, care aveau, la picioarele lor, Marea Neagră şi prin urmare calea deşehisă spre necunoscut, au servit ca punct de cristalizare, în făurirea primei şi marei civilizaţiuni a omenirei ce începe mai ales cu epoca de bronz şi de fer; dacă cultul religios, ce se afla acolo, se va găsi departe spre sud şi dacă geneza popoarelor europene, neexcluzând nici pe .(-freci, nici pe Romani, s’ar resimţi de cele petrecute în aceste părţi,— veţi înţelege uşor mândria de care cată să fim cuprinşi, constatând că suntem descendenţii unui astfel de popor, şi văzând că locuim aceleaşi fericite regiuni, atât de proprii pentru desvoltarea cugetării omeneşti. Ce sarcină mai frumoasă poate avea deci un om, de cât aceea a Arheologului Români care are la dis-poziţiunea sa un aşa de avut şi important material1 de studii,'şi ce misiune mai înaltă po ite să aibă cineva de cât de a desgropa acest trecut de fală, de cinste şi de mărire, care va limpezi geneza popoarelor europene, care va lumina trecutul fazei .celei mai" decisive în evoluţiunea omenirei şi va îmbrăca cu o aureolă de necrezut, neamut nostru şi toată frumoasa regiune io uită de Români. Archeologilor români le cade dar sarcina de a contribui, în primul rând, la limpezirea chestiunilor care cuprind astăzi acea mare enigmă: civilizaţiunea pelaz-gică. . Ei nu pot avea nici o scuză, căci totul le stă la' dispoziţiune şi oprobul va cădea asupra lor, dacă vor sta indiferenţi sau vor permite altora, — ca la Cucu-teni,—să utilizeze staţiunile noastre preistorice, pentru a îmbogăţi muzeele străine, a mări literatura lor ştiinţifică şi a interpreta adesea ori datele găsite, în interesul egoist a unei politici şi a unor năzuinţe înguste. Dacă am scăpat ocaziunea, ca acum 40 ani când s’au secularizat mănăstirile noastre, să fi creat muzee, unice în Europa, cu privire la Evul Mediu Românesc să nu pierdem nici astăzi ocaziunea, să nu întârziem cu nici an moment, pentru ca să desvoltăm muzeele noastre în raport cu bogăţia trecutului cuprins în solul acestei ţări. Trecutul să ne fie sfânt, căci numai graţie lui, cu-noscându’l bine, iubindu’l serios, şi înefezându-ne adânc în puterea lui străveche, vom putea din nou, şi cu forţe moderne, să luăm locul ce trebue şă’l ocupăm în mişcarea culturală, actuală şi viitoare, a omenirei. Era deci timpul, Domnilor, a crea şi la noi o Şocir etate Arheologică, când ştim că atunci când Ştefan cel Mare îşi vărsa sângele la Valea Albă, ca să apere ţara, creştinătatea şi civilisaţia,— la Roma, se fonda în Quirinil, Academia Antiquarii, la 1478, de către Pom’ ponius Laetuş. Archeologia, Domnilor, constitue legătura cea mai raţională între- ştiinţe şi istorie. Iată de ce locul ei erâ indicat în cadrul Asociaţiunei noastre, care trebue să cuprindă în sânul său toate disciplinele, în esenţa lor teoretică, sau în marea şi utila lor aplicare, dela Matematici şi până la Archeologie. De altfel, una din cele mai vechi Societăţi de Archeologie, acea dela Praga, fondată la 1784, a fost înfiinţată deodată cu Societatea de Ştiinţe de acolo. Nu mai vorbesc că la Moscova există o veche Societate de archeologie, creată la 1804, nici de acea Ungară, care a dat la lumină, ca şi secţia etnografică a muzeului naţional ungnresc, atâtea publicaţiuni importante; dar chiar la Belgrad, există de mult o societate de Archeologie, care tocmai prin faptul ce l’am spus mai sus, cl această ştiinţă constitue legătura între ştiinţele propriu zise şi istorie, îşi publică memoriile sale, după împrejurări, fie în Glctsnik, organul Societăţei de. Ştiinţe din Belgrad, fie în Lelopis, organul Societâţei literare din Novisad. NOUA REVISTA ROMANA S —?---------—-----------------------------------£ Să fim fericiţi, (Jar, că- dorinţa pe care am arătat’o de mult, multora dintre D-voastrâ, astăzi, capătă fiinţă şi urându-i viaţă nouei secţiuni, să zicem cu toţii din adâncul inimei: trăiascăArclieotoyia Română!..-După cum statutele noastre o prevăd, secţiunea aceasta va putea funcţiona regulat pe lângă Asopia-ţiune, dar în mod independent la Bucureşti, şi am nu numai speranţa, dar şi credinţa desăvârşită, că graţie a activităţei D-voastră, şi mai ales a acelora ce au şi misiunea oficială şi mai multă destoinicie de a se ocupa de această ramură, că numărul lucrărilor ce se vor prezintă va fi variat şi abundent Din parte-mi, sunt fericit a face urările cele mai calde pentru complecta ei desvoltare în raport cu nevoile şi cu menirea neamului românesc. . Dr. C. I. Istrati Membru al Academiei Române LITE R ATU RA S’AU DUS Şl COCORII... 5'au dus şi cocorii... Tomnatecui vânt Pădurea-amufită de tot o despoae. Hai flutură frunza, apoi Ia pământ S'abate ’n froene sub picuri de ploae. De-a valma vin norii in pâlcuri greoaie Să ‘mbrace ţărâna cu-ai iernei vestmânt. Câmpia doineşte şi trestia se ’ndoaie, Şi până şi gândul oprit e'n avânt... Trec toate. Dor trece şi neaua şi norii, Şi iar s'or întoarce cu Prier cocorii Pe-arîpa-amintirei şi-a dorului duşi. Şi iar frematâ-vor pădurile’n coruri. Dar unde-s fiorii apuselor doruri Şi raiul de visuri din anii apuşi? UN’TE DUCI?.. . De ta tige detachee, Pauvre feuille dessechee, Oii vas-tu ?... A.-V. Arnault( 178G—1834). De tutpina-ţi despărţită, Biată frunză ofilită, Un'te duci?—Nu ştiu nici eu; Că de când stejarul meu De furtună-a fost răpus, Tihna toată mi s’a dus; . Şi răzleafă şi pribeagă Rătăcesc prin lumea 'ntreagă. Dela munte până ’n vale, Fără plâns şi fără jale După vânt mă dau în cale, Şi ’nfr ’acolo fot apuc ' Unde toate ’n veci se duc: Foaia trandafirului Ca şi slava omului, SE DUC... . „ Ea gându-mi nu vrea să-I pătrimză Şi'n uşa vieţii toamna bate; De-o chem — tot cată să s'ascunză... Ea gându-mi nu vrea să-l pătrunzâ. Se duc, ca ofilita frunză, . Mâtea doruri fermecate... Ea gându-mi nu vrea să-t păfrunză, Şi’n uşa vieţii toamna bate. ÎNTREABĂ... • ;' i întreabă mier/a de ce cântă, ' ‘ 1 Părăul — de ce curge-uşor; : Iar inima-mi, de ce-o frământă ■ • Neîncetat acelaş dor... Întreabă nesfârşita fire , Spre cer de este drum deschis;. Întreabă calda ’nchipuire, De ce-şi clădeşte lumi prin vis.. ' Întreabă vieaţa ce-i destinul, Iar moartea—dacă-i vis plăcut; Ţărâna ’ntreabă-o ce-i seninul, Iar stelele — de-i cerul mut... . Întreabă vremea ce-i răgazul Şi ce ’nsemnează „totdeauna”., întreabă stânca ce-i ^talazul, întreabă marea ce-i furtuna; Întreabă piatra de ce zace, Pe când se mişcă ’n voe vântul, Şi ’ntreabă-mă de ce n'am pace Cât timp mă’ngădue mormântul.. J.-B. Mdtrat NECUI.AI IORGA — Un portret modern — Un om, care are suflet bun,— dar are ochi răi. Un om, care are-inimă bună — dar are gură rea. Poate fiindcă vorbeşte mai mult din gură decât din inimă, ori poate fiindcă nu vorbeşte de fel din inimă.... Neculai Iorga. Eu respect şi admir acest cuvânt. Căci supt cuvântul acesta văd parcă biblioteci, cărţi, scrinuri înghesuite de cărţi — supt cuvântul acesta aud insă şi glasul de demagog, frazele ieftine de panoramă şi bâlciu — aud parcă supt cuvântul acesta: „jos cu jidovii“, „în lături cu decadenţii şi cu arta profană1* —■ aud parcă supt cuvântul acesta dangăt de clopot şi glas de tălăngi, tămâie şi fum de sat, behăituri de oi şi pocnet de bice de păstor... * L-am văzut o singură dată. El se ducea pe-o stradă şi eu veneam din cftnitir. Şi privirea mea adusă din * 6 NOUA IiKVISTA ROMANA. împărăţia morţilor, se pironi cu sete pe figura lui bizară şi comică : barba neagră de apostol alb, ochii aceia ageri, armeneşti şi gura amară, cu buzele stoarse de zâmbete de prisos — nu le voiu uita ni.cicând. Avea haine vechi şi un parasol de profesor pensionar subsuoară — aveâ o pălărie sură şi ghete mari, cumpărate parcă din magazin — şi în urma lui fugea umbra nervoasă, iar el păşea gânditor şi serios, cu paşii stângaci ai unui om sătul. * • Nu aşa credeam să fie un lorga. — Despre Iorga, care nu este artist şi nici poet, care nu este un geniu, ci numai o raritate—care nu este un vulcan, ci numai un complex de flăcări — zic, despre lorga aveam o altă idee. .. Din cărţi credeam să fie un tip de Kraxel-huber, un fel de Demokritos, care judecă calm în istorie ca Carlyle, dar care vociferează în politică .şi scuipă ca Iohn Bull, ori ca Tribulal Boiihomel. Credeam să fie un om de toată frumuseţea, un tip antic şi masiv — dar când l-am văzut, văzui înaintea mea un tip de grefier ori profesor de dans —■ o figură absolut a zilei, fără nici o superioritate în privire, în gesturi, sau în mişcări. * Acest Iorga, este neîndoios un fenomen al psihicului românesc. Are toate calităţile suverane ale unui savant şi are toate slâbiciuuile unui demagog. — Luptă ca Don Quişote împotriva duşmanilor închipuiţi; are manii istericale, femeeşti ; e cult, atunci când vrea să ' fie ascultat şi e ieftin, atunci când vrea sa fie aplaudat. Munceşte mult, ca un Larousse, adunând fire de iarbă lângă cele mai exotice flori de cotix, toarce cunună de dafini pe fruntea nemuritorilor noştri, tot atunci când pe fruntea sa poartă cunună de spini. — Are suferinţe mari, pe care nu ar trebui să le aibă, sbiară atunci când ar trebui să vorbească cu glas de Scarpa Pater' — e reacţionar conştient, dar îi place să fie comentat ca un apostol al secolului. Şi bineînţeles că un om cu atâtea pasiuni şi cu aşa puţină conştiinţă culturală. — un pătimaş, atunci când ar trebui să fie modest ca un Abbe Sieyes, un om de felul lui Iorga, care vrea să plâîigă*^naţiunea, atunci când râde. secolul — un om de felul lui Iorga nu poate fi decât sporadic în viaţa individualităţilor mari. Nu e atât de mare ca Gfheorghe Bariţiu şi nu e atât de mic ca Brăt.ianu — nu e suflet de artist, căci de pildă în Oscar Wilde nu vede decât un pedesast — nu e poet şi nu i apostol. E un om, în care trăeşte actualitatea, românescul actual. In Iorga trăesc popii dela Blaj şi moşierii din Do-brogea, în Iorga vorbesc stradele neluminate şi nelustruite ale Ardealului. Sufletul lui nu este o oglindă a vremei, ci o biserică mare, în care alături de cele mai frumoase rugăciuni, şed şi cele mai negre şi reci minciuni. Cluj. ' " Emil Isac PESTE DORNA 2 Iulie.— Câmpulung . . Până să se ridice soarele ea două suliţi deasupra muncelelor înciucurate cu brad,—noi cercetasem tfiijlocul oraşului, cu uliţele pietruite ; apoi Casa Naţională, unde Românii ş’au adunat tot ce le-au trebuit: sală de cetire, de teatru, de joc, berărie, club. Aici se întâlneşte deputatul din Dietă eu plutaşul, cu învăţătorul şi cu argatul; toţi îţi vorbesc cu dragoste de neamul lui Ştefan şi toţi poartă chipul plăeşilor viteji. Firul naţiei, tors de strămoşi, Câmpulunjjenii îl împletesc zi cu zi tot mai strâns,' tot mai trainic. ha furcdrlc In treacăt, cercetăm şi biserica de lemn a lui Ion Teodor Voevod,— copilul cu opincuţe, Terzimanul împărătesc de mai târziu, cu multă învăţătură, şi Domnul Moldovei la bătrâneţe. Aşa fecior a avut Teodor Cal-măşul, din ţinutul Orheiului, ora sărman, dar cu multă credinţă în Dumnezeu... Ne oprim în faţa unei case, nu tocmai 'nalte. *In poartă ne întâmpină un cârd de băeţi între 7 şi i8 ani, toţi îmbrăcaţi în cămăşi albe, floare, cusute cu lâniţă şi împodobite cu fluturi. Sânt elevii şooalei pentru prelucrarea lemnului. . Intrăm în ateliere. Trunchiuri groase de brad şi ulm stau răsturnate ici-colo, lângă fierăstrău] cu dinţi deşi» lângă rândelele ascuţite, gata să limpezească faţa scân" durei; iar cuţitele aşteaptă mâna iscusită, să scobească şi să înflorească şipca de paţtin. Trecem prin sala unde se 'ţin cursurile de desemn pentru maieştri şi calfe ; apoi în alta nfe oprpsc desemnările in linii, trase cu multă îndemânare de fetele şi nevestele tinere, cari vin să-şi îmbogăţească mintea şi cu astfel de frumuseţi. Tot aci vin flăcăii dornici să înveţe meşteşugul lâm-plării, al sculpturii şi al strungâritului. Se deschide o uşă largă. In prag ne întâmpină doui flăcăi, voinici, calfe, şi cu maestru! cioplitor. Pereţii de jurîmprejur sânt încărcaţi cu toate produsele şcolii, Î11 lemn. Lângă rama cioplită în răsuri, atârnă cruciuliţa cu chipul Mântuitorului, săpat pe ea; cuţitaşe de tăiat hârtie cu mânerele scobite în ghirlande ; apoi talere de împodobit pereţii, pe cari sânt NOUA' REVISTA ROMANA 7 crestate, în vârful custurii, -căsuţe cu ceardac şi cu flori la geam, grădiniţe cu brad verde, cu fântână şi pârâu. Cu atâta îndemânare şi pricepere sânt cioplite că par’că aştepţi să . păşească cine-va pragul' şi să rupă florile din grădină ; iar pârâul stă să picure. Întinzi mâna spre firele de micşunele, încolăcite deasupra tocului de fotografie, şi vrei să le miroşi, clar sânt de lemn ! Aşa şi răsura, îmbobocită în coada unui1 condei de scris. Trecem apa Moldovei pe o podişcă îngustă. O potecuţă de picior se împleteşte cu pârâiaşul Deea. Ne plimbă poteca, aci pe dreapta, aci pe stânga is-vorului, până ne afundă în pădurea neguroasă de brad. O răcoreală lenevoasă şi blândă ne pipăie frunţile, in urmă nu se mai vede nimic, doar Deea se luptă cu malurile surpate, iar în sus, câte un colţ de stâncă rupe şalele pârâiaşului, îi mută calea şi ne mută şi poteca. Abia se iveşte câte un ochi de luminiş, apoi numai decât îl înoptează culmile înpădurite. . Suim, suim, şi pe la o vreme se deschide o gură de lumină deasupra brăduţului. O repezeală şi iată-ne pe piscul Deea. Jos, şorpueşte Moldova, înghiţită în verdele întunecat de umbrele munţilor; iar Câmpulungul pare o salbă de părăhiţh albe, rânduite pe panglica albastră între brazii bătrâni, păzitori din vremuri vechi. ,. De aci cuprind ochii toată valea spre soare apune şi spre soare răsare, Eug privirile peste vârful Măgu-rei, peste culmile Runeului; se plimbă de-alungul Rară ului şi de-aeolo mai sus, în volvura de lumină, până se opresc la Pietrele Doamnei. . Pietrele Doamnei tio pe jmmiclc^Harau. Cu un ochean aducem bolovanul uriaş lângă noi, în care mâna vremei a cioplit trei turle ameţitoare. Şi crăpăturile adânci din lespezi şi muşchiul gros, ni le- • arată geamul ochianului. Sânt măcinate resturile stâncii, căci au trecut multe veacuri peste ea. A trecut multă vreme de atunci, de când se înălţa acolo sub poalele muntelui un castel mândru, cu o Domniţă frumoasă şi bogată. E vreme de când a îngropat Domniţa toate sculele ei de preţ pe vârful muntelui ş’apoi a fugit în lume cu baciul dela stâna, de sub vale... ■ r ...Au colindat îndrăgostiţii pământul în lung şi în lat, el învelit ân părul ei de aur, încălzit de dogoarea sânului drag; ea purtată de graiul dulce al cavalului şi ameţită de privirea flăcăului, isvorâtă de sub sprânce-nile negre, din broboanele de mure, coapte la umbră de codru. Când culegea ciobanul zâmbetul depe buzele Domniţei, par’că siinţiâ că-i picură ceva în- inimă, şi atunci scoateâ cavalul dela brâu. Cânta, cânţâ, deadormiâ totul împrejur şi frunza şi iarba, adormiâ şi -Domniţa in poala dragă. Când se trezea îl strângea la piept pe iubit, par’că să 1 pătrundă, să-l facă tot una cu trupul ei. Apoi plecau mai departe, în lume. - Au cutreerat multe ape şi multe ţări. Au trecut munţi înalţi, văgăuni adânci, s’au înghimpat, dar n’au simţit, au întâlnit livezi cu flori, grădini cu poame coapte, dar nu le-au văzut; ‘s.’au căţărat pe stânci, le-au sângerat mâinile şi picioarele, pe ei nu i-a durut însă; n’au mâncat cu zilele, şi foame nu le-au fost; au trecut prin călduri de cuptor şi prin .friguri de gheaţă, dar ei n’au simţit! Atât de mare le-a fost dragostea! Ea îi păzea, , ea îi însufleţea.! Pe la o vreme, târziu, mult târziu, s’au oprit fugarii şi s’au privit în faţă : o babă şi un unchiaş, albi, gârbovi şi uscaţi la faţă. ‘ Bătrâna se freacă la ochi, parcă se deşteaptă din-tr’un somn adânc şi ca prin vis şi-aduce aminte de-o împărăţie ascunsă unde-va pe munte. Unchiaşul se propteşte în băţ, face mâna coviltir şi se uită peste coamele munţilor. I se înfiripează în minte o târlă cu oi bălane, iar printre glasul mioarelor dăi-nue un‘caval. • Pleacă moşneagul şi bătrâna, ca doui drumeţi întâlniţi la răspântie. Sânt doui tovarăşi de cale acum. Nu merge mult, şi în faţă se ridică un munte, de jur-împrejur cu văi adânci. Cercetează drumeţii şi apoi prind căi răsleţe. Unchiaşul dă gură pe sub poalele muntelui şi-şi chiamă oile. Bătrâna sue spre coamă. Aci a fost castelul, cu faţa la. soare răsare, aci lângă brad, erâ puiandru atunci, acum e gârbov, aci odăile de marmoră, aci grădina, poteca tăinuită, unde stâ la lună. Nici urmă nu se mai cunoaşte. Bătrâna oftează, îşi trece mâna peste frunte şi porneşte spre vârful cu comoara. • E moale pământul. î ncepe să sgârie cu mâinele. Sgâ-rie, sgârie până -găseşte un lemn uscat şi scobeşte cu el. A dat de o ruginătură de fier, şi cu ăsta sapă. Ii ajunge groapa la genuchi, la brâu, îi înghite şi umerii şi capul, dar de comoară nu dă. Sapă mereu. Când şi când scânteiază ca un licurici în fundul gropii, dar când să prindă bătrâna cu mâna, zornăie ceva şi sclipirea se duce mai la fund. Moşneagul tot dă gură pe sub vale şi ascultă. Nu se simte oaie, nu se simte nimic. Târziu îi vine la ureche un strigăt înăbuşit. Iar ascultă. Vine depe vârful muntelui. încet, încet, ajunge sus. . — Mă înăbuş! se auzi iar gura babei în fundul gropii, iar ochii îi sclipiră ca doi tăciuni aprinşi. • Când zări pe unchiaş deasupra gropii, bătrâna înfipse degetele în pietrele scumpe ce-i luceau sub picioare, le st'rânse pe toate în poală, apoi se căţără cu amân- a NOUA REVISTA ROMANA două mâinile de huma cleioasă. Dar un trăsnet grăbit se auzi în depărtare, o trâmbă de lumină învălui muntele şi un chip negru,^grozav de înfiorător, sări peste groapă :-*Mie mi-a dăruit comoara, când a aprins stăpânul castelul şi a blestemat neamul». Apoi o bubuitură răsbătu- până în fundul pământului; iar groapa înghiţi pe babă şi pe unchiaş. A făcut diavolul un semn din mâna neagră şi deasupra comorii s’a închegat un bolovan uriaş. Apoi' a plesnit din coadă şi a pierit, lăsând în urma lui un urlet şi un cutremur.... Multă vreme a vuit muntele. Şi-acum, când bate vântul în stâncile ameţitoare, urlă de ţi se face părul măciucă... Aşa vorbeşte povestea despre Pietrele Doamnei... - * * ' ' ' * ' Iar s’a înorat. De altfel nu e de mirare: la munte, într’o singură zi se schimbă de 5-6 ori vremea! Aci, un potop de ploaie, de crezi că îneacă pământul ; aci, un cer senin şl un soare frumos, că parcă de când lumea n’a fost vreme urâtă. Am ieşit din şiragul Câmpulungului. Pe stânga răsar doui munţi, nalţi. Amândoi se privesc faţă în faţă. Poporul i-a botezat Adam şi Eva. Unul mai ridicat, mai plin, şi mai lat în coaste,—stăpâneşte pe celălalt mai subţiat în poale, ţuguiat la gât, şi plecat puţin de vârf. Cel voinic e. bărbatul, croit întâi şi din plin, de firea, binevoitoare. Parcă se încruntă spre tovarăşa lacomă .Dar Eva, cu fruntea plecată, supusă, ascultă cuvântul Domnului, cuprinsă de o căinţă prea târzie. . O trâmbă de nor înghite pe Adam şi Eva. In faţă, se crapă o gură adâncă dealungul munţilor şi Fundul Moldovei îşi răvăşeşte casele răsnite, pe o vale de peste 200 chilometri. Dela Pojorâta, — iarăşi un cuib de ciobani voinici şi cu plete lungi,ne despărţim de Moldova. De aci, frângem drumul spre stânga, prin inima munţilor. întâlnim isvorul Giumalăului, cu apele culese din poalele răpoase ale vârfului gîumalăul, care îşi înalţă fruntea peste întreaga Bucovină. Ne întovărăşeşte pârâiaşul Putna, îngust, limpede şi repede; aduce în unele părţi cu Peleşul nostru dela Sinaia. Tot pe calea Putnei, ne plimbă drumul de fier. Se înalţă drumul şi maşina gâ-fâie greu pe sub culmile de munţi şi prin pădurile de brazi. Un tluerat scurt şi răguşit, trezeşte pustiul. Până -a-i lua seama, gura întunecoasă a tunelului înghite şirul vagoanelor, — vreo douăzeci la număr — ca pe nimica! Târziu răsbeşte maşina la luminiş, năduşită şi cu fumul în cap. Ga un balaur se descolăceşte din gaură, îşi trage coada lungă, şi se năpusteşte dealungul vâlcelei, întinsă până. în fundul zării. După ce trecem Iacobenii, cu căsuţele numai din lemn, şi cu isvoare vrednice de leac, pentru multe boli,—• apoi ne sare în cale nebunateca Bistriţă. Iar s’a< limpezit cerul. Valea începe să se lărgească -şi ict-colo răsar livezi cu fân şi cu flori multe. 0‘răccl- reală dulce cu miros de brad ne învălue obrazurile scoase pe fereastră.’Din seninul albastru se cerne o bogăţie de raze. Toate se împletesc cu undele limpezi, şi deapănă o panglică ţesută în aur. Aşa e prin locurile astea Bistriţa aurie. Cu ea vorbă ne ducem până’n scăpătatul soarelui, până ne iese în cale Dorna... I. Chiru-Nanov. ~ SON-GOCU BASM CHINEZESC1) In partea de răsărit a ţinutului SLo-sin—în vremea de de mult—se înălţa un munte uriaş care se chema Kakazan. In vârful acestui munte sta căţărată o stâncă mare. Intr’o zi, stânca se desfăcu în două şi din ea se rostogoli un ou de piatră. îndată însă, oul se prefăcu într’o maimuţă de piatră, din ochii căreia străluceau raze aurii aşa de puternice că ajungeau până la cer. Zeul cerurilor—Giocutei, vizând aceste raze strălucitoare, se miră ipult de ce ar putea să fie. Cheină îndată şi în grabă mare pe sfetnicii săi Şeprihari şi Jiunjifuşi le-ceru sfatul. Şeprihan putea auzii la o depărtare mare cât n’ai gândi; iar Jiunjifu putea să vadă la depărtări de necrezut. —Ce sunt acele raze? — întrebă (-riocutei pe sfetnicii săi. —Aceste sunt razele din ochii maimuţei de piatră, de pe muntele uriaş' Ivakazan — răspunseră amândoi sfetnicii. In clipa însă când maimuţa de piatră va prinde viaţă, razele se vor stinge. Şi ’ntr’adevăr, maimuţa prinse viaţă, începu să um-bh, se scoborî în vale, se câţărâ pe copaci după fructe şi se făcu o maimuţă ca toate maimuţele. Din muntele Kakazan izvora o apă mare care cobora la vale şi se ascundea într’o peşteră adâncă, 0-colind o stâncă mare şi hăt departe în vale iar se arăta şi îşi vedea înainte de dr .m. Intr’o zi, un cârd de maimuţe ce săreau zglobii pe lângă apele aurii ale cataractei, se luară la harţă. Maimuţa noastră era şi ea în cârdul acela, tina din maimuţe se opri din joacă, stătu, se gândi şi apoi grăi celorlalte : —„Care ar putea dintre noi, să se dea afund în peşteră, şi apoi să ne spue drept şi fără pic de sminteală, drumul p’unde iese apa iarăşi la iveală, acela are să fie al nostru rege, iar noi, ale lui slugi plecate11. Toate maimuţele strigară în cor, că vor să se încerce, dar nici una nu voi să se avânte cu adevărat. Maimuţa noastră, mai meşteră, le spuse că ea va pătrunde în peşteră şi ca va fi apoi regele lor. Zis şi făcut. Maimuţa noastră se şi aiuncă în apă. «Vai, Doamne, de acum nu mai scapă , ţipară toate maimuţele. în gnra mare. Dar iată că nu trecu multă vreme, şi maimuţa noastră sării din apă afară şi grăi mândră şi voioae : —Am fost în peşteră pe tot drumul pe unde trece apa. Eu voi fi al vostru rege, iar voi ale mele slugi plecate ! 1). In tocmai ca şi povestea araba O mie şi una (le nopţi", fantezia chineză a erei ut basmul Son-tîocu. In limba chineză această poveste formează volume întregi cu mii de pagini şi orice chinez, cu oarecare cultură, şc crede obligai să cunoască şi să citească această operă. Şi în Japonia e foarte citită de tineret. •’ NOUA REVISTA ROMANA 9 —Adevărat să -fie? A fost în peşteră, cu-adevărat ?! strigară maimuţele speriate. —Adevărul curat şi adevărat zic vouă. Căderea apei închide peştera care se chiamă Suirendo')...... De azi încolo eu voi fi stăpân peste această peşteră.... . haideţi după mine, eu vă voi duce în adâncimile ei, pe un drum bun şi uşor pe care l’am descoperit eu !.. . Şi maimuţa noastră o luă înainte pe o potecuţă, urmată de supusele sale. Pe potecuţa aceia intrară în peşteră. Pe bolta ei stă scris : „Peştera Suirendo din Muntele I\akazan.u Din clipa aceia maimuţa noastră se făcu stăpână pe întregul ţinut locuit de maimuţe, sub numele de : „Bikoo'3). A domnit cu fală trei sute de ani peste supuşii săi, când, deodată îi veni un gând lui Biko-o: „Eu, ca orice vietate, am să mor într’o bună zi: dar am auzit că sunt oameni care cu ajutorul farmecelor pot deveni nemuritori. Ia să încerc să învăţ şi eu magia şi atunci îmi voi putea prelungi viaţa cât mi-o plăcea şi gândul morţii nu mă va mai nelinişti".— Şi iată-1 pe regele Biko-o părăsind peştera, făcând" o plută din trunchiuri de brazi şi pornind pe râu în jos, lăsându-se in cursul apei până când ajunse la mare. Rătăci pe mare zile şi nopţi multe, până ce pluta se opri de ţărm, la locul numit „Nanseubu3)*. Mai întâi de toate, Bico-o fură hainele unui om şi se îmbrăcă cu ele, apoi ştiind câ-i va fi greu să intre ca cirac la vre-un dascăl învăţat, se apucă să înveţe codul manierelor elegante şi arta oratoriei. învăţând şi una şi alta. Bico o pomi iar pe mare dela Nan-seebu la Sai-Gin-Ka-Şin*). In acest ţinut locuia marele învăţat Subodai-Soş.6) Bico-o se înfăţişă aşadar lui Sabodai-Soş şi-l rugă să-l primească ca cirac, şi să-I înveţe tot felul de farmece. Subodai îl primi foarte voios,.printre ciracii lui, sub numele de Son-Gocu. Son-Gocu fu un elev sârguitor iar bătiânul vraciu era foarte mulţumit de noul său cirac. Timp de trei ani de zile Son-Gocu învăţă multe taine şi farmece. Subodai îl Iniţia, chiar în taina prelungirei vieţei, ba îl mai învăţă şi marea minune „Kintoun", cu ajutorul căreia, dintr’o singură săritură, putea să sboare în aer la depărtări de zeci de mii de poştii. Favoarea de care se bucura Son-Gocu pe lângă Subodai, deşteptă nemulţumiri printre tjlevii ceil’alţi. cari începură să-l invidieze pe Son-Gocu şi să-i facă tot soiul de neajunsuri. Odată, înconjurândn-1 pe Son-Gocu, îl rugară să le arate şi lor o scamatorie. Son-Gocu, cu multă bunăvoinţă le satisfâcu dorinţa, şi se prefăcu pe dată într’un brad. Toţi se minunară şi lăudară cunoştinţele sale. Subodai aflând de aceasta, îl chemă pe Son-Gocu şi’i zise: — Dece faci copilării? Din vanitate numai, te-apuci să faci lucruri care au să-ţi atragă ura şi invidia celor l’alţi. De arta vrăjitoriei n’ai să te foloseşti decât la vreme de nevoie mare şi nu pentru satisfacerea vanltăţei fale prostpşti. Să pleci de la. mine şi să te întorci de unde âi venit! — Aveţi dreptate — răspunse Son-Gocu,— sivă mulţumesc pentru osteneala ce v’aţi dat cu mine... m’aţi învăţat multe lucruri. Vă las cu bine... Adio.... Cu ajutorul vrajei „Kintoun", el ajunse, într’o clipă. , pe muntele Kacazan, şi intrând în peşteră, strigă în gura mare: 1 2 1) Suirenlf* ut; • întruna din zile, veniră în grădină mai multe femei de la curtea lui Giokutei şi începură să culeagă piersice şi să-şi umple coşurile. — De.ce scuturaţi piersicile ? strigă Gocu' la ele. ’ — Avem musafiri la curte şi pentru ei le culegem. — Ce fel de musafiri ? — Oameni nemuritori — răspunseră femeile. — Cum au îndrăznit atnuci să nu mă invite şi pe mine, vestitul cirac al marelui Subodai ? Şi eu sunt nemuritor. Femeile începură să râdă cu hohot de Gocu : — Maimuţoiule, cine stă să te mai invite şi pe tine? Gocu se făcu foc de mânie şi le "blestemă pe toate să se coboare pe pământ; iar el se duse glonţ în palatul zeului. " In palat, lume multă, musafiri, curteni, înotau cu toţii în lux şi belşug. Mesele ereau încărcate cu bucatele cele mai alese şi felurite. Gocu îşi smulse trei fire de păr şi le snflâ apoi în aer. Puzderii de ţânţari şi muşte năvăliră atunci pe meseni şi pe curteni. Cel muşcat dc ţânţari adormiâ îndată, aşă că în scurt timp toţi cei cari se găseau în palat adormiră cu toţii. Gocu, singur stăpân pe mesele bogate, mancă şi băii din belşug şi, ce se gândi el, că aci nu mai are ce căută ; sbură aşadar şi se înapoia pe muntele Ivakazau. Purtatea aceasta a lui Gocu, . supără grozav pe Giocutei. - — O, maimuţoiule ! Lasă, c’am să mă răzbun en pe tine, zise Giocutei — şi pe loc trimise, pe cele trei căpetenii ale sale — Şilaw l) Kuseia şi Niuziuhilsihua) Gocu, nici el uu stătuse cu mâinile în sân, ci în vremea aceasta, cu ajutorul magiei şi a farmecilor îşi procurase o armată mare, se înarmase el însuşi cu ghioaga cea fermecată, şi atacă armatele căpetenilor pe care le zdrobi şi le alungă. Giocutei, mâuiat de înfrângerea ce suferi, trimese pe vărul său. Zeul Vitejiei : Konsi'i-Siin-Kiin. Acest viteaz între viteji, mai eră şi vrăjitor; - unoştea tainele magiei. mai bine chiar ca Gocu. Acesta îl chemă aşadar pe Gocu la luptă. Lupta între dânşii ţinu aproape două ceasuri, când, deodată, Siin-Kun se transformă într'uu uriaş, gata să-l stâlcească pe Gocu: Jar şi Gocu se transformă într'o maimuţă tot aşa de mare şi lupta continuă tot cu aceiaşi furie. .Atunci. Siin-Kun scoase un strigăt şi deodată năvăliră asupra armatelor lui Gocu tot soiul de vulturi şi de câini. Maimuţele lui Gocu, speriate, o luară la fugă care încotro. Văzându-se singur, părăsit de armată, Gocu se spe-riâ şi el, şi, ascuuzând ghioagă îir ureche, se transformă în vrabie şi căută astfel o scăpare printre crăn-gile copacilor. * Siin-Kun se prefăcu în erete şi îl urmări ; atunci Gocu se prefăcu îu poşte şi s’afundâ în apă. Dar şi Siin-Kun se prefăcu în ştincă şi se avântă după el. Gocu văzând că nu e chip de scăpare, sări pe iarbă— din apă,—şi se prefăcu în şearpe. Siin-Kun nu’i slăbi nici aci, căci se prefăcu în cocor şi fu gata să'l înghită pe Gocu. Atunci Gocu se gândi în pripă că cel mai bun mijloc de scăpare ar fi să se prefacă într’un templu şi iată-1 pe Gocu transformat într'un mic templu închinat Ini Budha. - Dar Siin-Kun înţelese de unde răsărise, în drum, acest templu. Şi se gândi că dacă ar intră în templu pe uşe, Gocu Far muşcă, căci uşa era gura lui Gocu; că dacă ar intră pe fereastră, ca să dărâme templul, nu puteâ căci ferestrele erau ochii lui Gocu. Dar şi Gocu înţelese gândul duşmanului său. . . Şi ferindu şi ochii, se repezi spre cer. In clipa aceia, lui SiimKnn îi veni în ajutor un alt locuitor al cerului, Dojoro-Kou, care aruncă din cer o piatră mare de căzu drept în capul lui Gocu. Gocu scoase un răc- 1) Şiterio, unul din cei patru eroi ai Chinei, vestit prin puterea sa, şi pentru dibăcia cu care mânu ia sabia. 2) şi 3). Kuscia şi Niuziuhihihu, supranumiţi: cele două stele. NOUA REVISTA ROMANA net şi căzu jos ; atunci Siin-Kun îl prinse şi îl luă, sub stăpânire. împăratul Giocutei porunci ca Gocu să fie trecut în rândul muritorilor şi dete poruncă să i se taie capul. Călăul Daitochivo1) veni cu sabia în mână ca sâ-i tae capul; dar c'.nd repezi sabia, ea se rupse în două. Giocutei văzând că capul lui Gocu e mai tare ca fierul, se hotârâ sâ’l piardă prin foc. 11 băgară aşâ dar într’un cazarî şi îl fierseră 49 de zile, iar la a 50-a zi dădură cazanul jos după foc, foarte siguri că nici oasele lui Gocu n’au mai rămas ; când colo, iată că sare din cazan Gocu, teafăr, sănătos şi cu gbioaga-i fermecată luă la bătae pe servitorii cari şedeau în jurul lui Giocutei. Mulţi dintre servitori fură ucişi, alţii răniţi, alţii scăpară prin fugă, până ce veni iar Konsei-Sîin-Kun şi se luă iar la luptă cu neînvinsul Son-Goku. . v începu o luptă straşnică între amândoi ; când un glas de deasupra lor, strigă tunător : ,— Luptătorilor, opriţi-vă o clipă ! Era vrăjitorul Sakanerai, din părţile Judeiei. ,— Opreşte-te, maimuţă spurcată, şi dâ-te în mâna vrăşmaşului ! . — Cum nu ! - răspunse Gocu. Tu eşti spurcat şi prost. Ş’apoi cum de îndrăzneşti să vorbeşti în aşâ fel cu mine? Mă faci prost fără să-ţi dai seama că ai în faţa ta pe vestitul Biko-o-fjjon-Gocu, mag vestit şi ciracul lui Kintoun ! Am darul nemurirei şi cunosc toate tainele vieţei. Sakanarei îi respunse batjocoritor : — Da! tu, marele vrăjitor, tu, ciracul lui Kintoun! tu, care poţi sburâ mii de poştii ! Dar dece te lauzi când nu eşti în stare sâ sbori de aci până colo ?! — Minţi! — răspunse Gocu furios ! Pentru mine-i un fleac ca să sbor câteva zeci de poştii! — Haide, arată ne. — Nimic mai uşor şi cu cea mai mare plăcere ! întinde numai mâna. Sakanarei întinse palma, Gocu sări pe ea şi de aci sbură în văzduh mai iute ca vântul.' Sburâ vr’o 400Q mii poştii cu iuţeala vântului, când zări deodată în cale-i cinci stâlpi roşii, şi nu de-opo-trivă de mari. A ! ia stai ! se gândi Gocu. am să-mi scriu numele pe fiecare stâlp, ca să le dovedesc la nevoe pe unde am sburat. Şi după ce se iscăli pe stâlpi, se întoarse şi se coborî iar pe palma lui Sacauerai. _ Sacăncrai,' aştepta cu multă nerăbdare pe Gocu, şi cum îl văzu îl şi întrebă : ' — Ei ? Ai sburat departe ? — Am sburat 4000 de poştii de aici şi zărind din sbor cinci stâlpi roşii, m’am iscălit pe ei ca să nu fie nici pic de îndoială. . Nu isprăvi Gocu bine vorba şi Saeanerai, râzându-i în nas. îi arătă unul din degetele palmei sale pe care se iscălise Gocu. Gocu, rficunoscându-şi scrisul, rămase ca trăsnit. — Cum adică? N’am sburat de loc de aici ? începu a se tângui Gocu- Acum văd şi cu că eşti mai învăţat şi mai puternic decât mine, zise el lui Saeanerai. Văzând că totul e perdaf, Gocu îşi făcu socoteala să scape prin fugă. — Nu te las, acu numai îmi scapi, îi zise Sacane-rai care îi ghicise gândul, şi îl strânse aşa de tare în palmă, încât eră cât pe-aci sâ’l omoare. Gocu fu închis într’o peşteră depe muntele Jopozan, unde fu chinuit sâ rabde de foame şi de sete. Aci. Gocu îşi recunoscu însfârşit uşurinţa şi răul pe care’l ') Daitochivo =unul din Cei mai viteji demoni, căpetenie de a lor şi călău. • făcuse atâtora. Toată ştiinţa lui, toată puterea lui, nu-i aduseseră nici un folos, nu numai lui, dar nici altora. Chiar nemurirea-i apasă acum greu pe umerii lui, căci ar fi vrut să moară, dar nu mai putea. A trăit 500 de ani în chinuri şi jale, căindu-se amarnic. Când, iată că într’una din zile trecu pe acolo San-zohozi,' marele învăţat trimes de împăratul chinez To, spre a merge la Tenjuc ca sâ aducă de acolo cărţile sfinte ale lui Budba. Auzind gemetele lui Gocu, se apropie şi află din gura lui chiar, că s’a, pocăit şi jură că nu va mai face rău nimănui, numai să-l lase odată slobod. Sanzohozi îi dete drumul iar Gocu îl urmă ca o slugă. Gocu îl sluji cu credinţă pe Sanzohozi, şi-l păzi pe tot drumul de fiarele sălbatice şi de duhuri rel,e. Pentru aceste fapte b.une, Gocu fu iertat de toate cele ce făcuse şi i se dădu deslegare ca să moară şi să poată intra astfel în rai ca toţi oamenii drepţi. Fu primit lângă Budha sub numele dcNaniu-Tosen-Şohuţu. (Neînvinsul1). . Din ruseşte după Cecin. ■ Gh. D. Belinscky ' BIBLIOGRAFII: Coala 24 din „Figuri Contemporane“ dicţionar biografic româno-francez. Caton Theodorian : La masa calicului. Nuvele şi schiţe. 1911 Tip. Poporul. Buc. 1.50. Toma Dicescu: Conferinţe. (Biblioteca pedagogică) Buzău 1911. Un leu. ' ' I). -Caselli: Fecioara dela Argeş, în „Biblioteca pentru toţi1- 30 bani. Cuzu-Vodâ şi Mihail Kogălniceanu in chestia evreiască. Edit. Uniunei evreilor pământeni, no 1. ■ Căpitanul I. Manotescn : Noţiuni de psihologie şi pedagogie cu aplicaţiuni la eduenţiunea in armată Buc. 1911. A. Maior: Mugdalena: dramă în trei acte şi în versuri. Cluj, Tip. „Carmen" Petru Bariţiu, 3 lei.— Al. Gr. Soutzo : Quclgues poesies de Mihail Fminesco, tra-duites en franrais. Iaşi, Tip. Goldner, 1 IV. . Oct. Goga : însemnările unui trecător, articole publicate rin „Tribuna" şi „Ţara noastră". — \rad Tip. „Tribunei", .50 lei. . 1) M. Cădere: Câteva observaţii şi impresii asupra şcolilor ■ secundare, comerciale si normale din Sa.vonia. Bavaria si Elveţia. — Gobl fii, 1911. ' In bibi. „Luinen" â 15 bani: C. Rădulescn-Motru : Psihologia Ciocoismului şi Psihologia Industriaşului; Y. Anestin : Newton şi atracţiunea universală. Chestiunea Iramvaelor comunale, Tip. „Cooperativa", Bucureşti. Consl. St. Eicea, Chestiunea macedo-rontfină (Teză pentru licenţă Ia Şcoala superioară de stinţe de stat.) Bucureşti. 1911. Yirgil Caraivan, O delegaţie de răzeşi in capitală sau istoricul unui sal moldovenesc. Revista Viaţa Agricolă, Bucureşti 1911. . * * * L’id£e Republicaine dans Ies pays monarchiques d’Eerone Espagne, Italic, Hongrie. Bclgiqnc. Ilollande, par Robert MF.Y-NADIER, preface de M. G, Hanotanx, de l’Academie fran-ţaise. 1 voi. in-l(> Edit. Alcan-Paris .........3 fr. 50 Politique extdrreure.—La jeunc Turquie. La France el /’Europe. La France et le Maroc. La France et VAllemagne. La France dans le tnonde. Une politique de concorde, par E. FIU-BERT, depute. 1 voi. in-10 Edit. Alcan-Paris . . . .3 IV. 50 1) După credinţa budistă, omul cinstit, după moarte, ajunge in rai lângă Buda, şi ia alt nume, care va trebui să exprime una din faptele cele mai bune pe cârc le-a făcut în viaţă fiind. NOUA REVISTA ROMANA . 1,2 • FILOLOGIE FELURI DE VORBE VECHI Cu 30 ani în urmă, trăia în comuna Butoeşti, judeţul Mehedinţi, un ţăran Nioolae Ciuciuc Surdul, care întrebuinţa cuvinte pe cari nu toţi ceilalţi consăteni ai lui le înţelegeau. Insemnându-mi aceste cuvinte pe acea vreme, cred* 1 că nu fac rău să le dau publicităţii, pentru ca specialiştii să le studieze şi să le dea de rost. In dreptul fiecărui cuvânt pun şi înţelesul care mi se pare mie mai potrivit. _ Anapota. A luat-o rău, greşit într’o parte. ■Alandala. Altele în loc de altele. . Bazaconii. Fel de fel 'de lucruri urîte. Bâzdâganii. Nerozii. • Barascovenii. Lucruri sau fapte arar din cale. . Başca. Deosebit una de alta. ■ » ' Besnă. Intunerec rău. Bărnăuz. Umblă fără rost. Cricit. M’a autorizat să spun ceva. Cârşenie. Afacere încurcată. Cotoarbă. Pricină. ‘ . Dobită. întâmplare. • ; Daravenie. Afacere. • Dănănai.- Copilării. Lucruri de nimic. Dancole (Zancote). întâmplări încurcate. . ■ Gomor. Gros. Gomor. ‘ Hudubleajă. Neroadă. Hodoroc-Tronc. Nepus la locul Iui. Hârâială. Neunire. Hârghie. A cădea pe spinarea cuiva de nesuferit. Hârhoma. Fără regulă. In poiva. A făcut împotriva. Jelit. Om prost. . - Kiropaste. întâmplare rea. . Mamur. I-a scos toată snaga, puterea. Mâlcont. Liniştit. . ' Mirănzănii. Lucruri de mirat. Morfolog. Zăpăcit. ! Nacote. Prostii. Nesnaur. Imbecil. Prost. Aţneţit. Năsărâmbă. Prostie. Nestenmic. Priceput. . Nătângă. Necioplită. - Obrocit. Om nesănătos la minte. Popândit. A găsit cu cale. Pocinov. întâmplare rea. Pantei. Are minte. Pandala. Nebunie. Jntr’o parte. Pricaz. Semn rău. P ataş amu. Ce este să se întâmple. Şugubină. Necaz. întâmplare rea. Ţanţoş. Rău de pricină. Tilivichiu. Frumos, gingaş, isteţ. Teneneu. Prost. L'a lăsat teneneu, g©L Toroapă. A căzut în încurcătură. , ; , . Tejmănit. Nesănătos la minte. Zarvă.Zgomot cu pagubă. Din aceste cuvinte sunt unele cari se aud şi astăzi prin judeţul Mehedinţi. Le-am pus pe toate la un loc pentru a da o ideie mai complectă de vocabularul întrebuinţat de numitul ţăran. ’ Radu Popescu DĂRI DE SEAMA N. Davidescu: lo\. 2 acte. (Bucureşti—1()1V— Librăria Nouă). Legenda biblică a lui Iov, care pe vremuri ispitise imaginaţia plată şi sub mediocrul talent de versificator al profesorului Gârbea, a atras, acum de curând, prin incontestabilul tragic pe care îl închide—fantezia bizară şi capricioasă- -dar aşa de profund omenească uneori—a poetului Davidescu. Incontestabil că această nouă încercare de a dramatiza povestea celui mai stoic erou al antichităţii biblice, nu poate prin superioritatea ei—da loc la o comparare cu cea din-tâiu. Şi aşa, cele două acte istorice de care ne ocupăm nu vor înlesni, nici măcar această consideraţie ironică. I. In fapt, cu toate aparenţele voite pe care Ic cuprinde, poemul acesta dramatic nu reuşeşte el insuş să ni se impună ca istoric. Recunoaştem că dovedirea afirmaţiunei actesteia -paradoxală pentru cei ce cunosc măcar o scenă din poem e complicată. Ea nu e, prin aceasta, însă mai puţin adevărată. In adevăr. Ori cine a cetit cartea aceasta nu a putut scăpă observarea că elementele istorice sunt, dacă voiţi — exterioare vieţii adevărate, acţiunei reale a piesei. Ceeace putea să fie cu adevărat istoric în schiţa aceasta, era caracterul lui Iov. Stoicismul 'desăvârşit, exagerat, aşa de puţin omenesc, sub care ne-am obicinuit să-l cunoaştem pe lov-ul biblic', e aşâ de~ina-dequat sensibilităţii noastre—prea accentuat păgână —încât noi nu putem să-l concepem decât sub cpn-diţiunea unei îndepărtări în timp, unei îndepărtări in timpuri cu psichologii şi- moravuri necunoscute. Ca să trăiască, Iov trebue să se... istorifice. Or, d. Davidescu tocmai de lucrul acesta nu ţine. seamă (şi de aci se conchid lucruri interesante). D-sa modernizează psichologia tradiţional stoică a lui Iov’ şi face din el un revoltat împotriva unei ordine de lucruri cari nu corespund activităţii sale raţionale. Prin âceasta însă eroul biblic încetează a mai fi istoric; el capătă posibilitatea de a trăi ca noi, pentru noi, în vremea, noastră. ... Dar, dacă .faptele stau aşâ,. o aparenţă de neactua-litate a piesei nu mai poate veni decât dela expedientele pur scenice pe cari le are la îndemână au- NOUA REVISTA ROMANA '3 torul, dela elementele exterioajre, cari se raportează la ochiul nostru şi uu merg prea mult mai departe: aşa sunt decorurile, cadrul în care se desfăşoară acţiunea. Fără îndoială nu vom putea contesta prezenţa acestui element în lucrarea de care ne. ocupăm. Şi în acest caz aparenţele ar fi salvate. Poemul ar fi , istoric. Nu. Trebue să lămurim că dacă aparatul scenic poate împlini golul de care e vorba, el nu o poate face decât sub o condiţie: Piesa trebue să fie dramatică. Adică trebue să impună prin ea însăşi repre-zintarea ei. O lucrare cu adevărat dramatică nu e completă decât când ni se înfăţişează pe scenă. Dacă o operă îşi desvălue toate înţelesurile şi ne înlesneşte prinderea misterului pe care îl ascunde, numai la o sini-plă lectură, ea poate să fieorice dar operă de teatru nu e. Şi suntem în cazul lui „Iov“. „Iov“ nu cere sa fie pus în scenă. Iar dacă se recunoaşte aceasta, trebue să se recunoască încă altceva: Renunţând la reprezintare, se renunţă aproape complet la coloritul istoric care ar putea să vina din punerea în scenă a dramei lui Iov. lată, după un ocol, dovedită afirmaţia că lucrarea aceasta nu, e istorică, şi incidental schiţată o a doua: că nu e nici dramatică. Şi atunci ce e „Iov?“ . II. Este o poemă. Dramatică fără îndoială, dar poemă. Noi contestăm prin aceasta afirmaţiunile implicite pe care le face forma sub care lucrarea se prezintă, pe cart rutina le face. In fapt, .cine ştie dacă autorul însuş a avut intenţia să ne spună că ne prezintă o lucrare dramatică? D-sa spune modest,, sec şi totuş simpatic: 2 acte. De teatru?—Poate: sigur nu avem însă nimic. De aceea avem îngăduinţa să apreciem după noi genul lucrării;, şi de aceea, ţinând seamă de cele de mai sus—o şi facem socotind-o drept poem dramatic. La urma urmelor însă ne putem dispensa de această catalogare care nu spune prea mult. Ceea ce interesează cu adevărat este sâmburele psychologic al operei. După cum credem noi, „Iov“ pune dincolo de prima linie a aparenţei, problema sufletească a posibilităţii stoicismului. De aceasta se leagă tot interesul—aşa de remarcabil—al celor două acte. Personalitatea lui Iov nu are deci însemnătate decât prin înfăţişarea modernă pe care o ia în faţa problemei, şi că atare nu are decât o valoare simbolică. întreg cadrul în care se desfăşoară drama sufletească nu e decât un accident fără prea mare importanţă. S’a întâmplat că într’un moment problema care se discută a îmbrăcat haina legendei lui Iov, pe care realitatea noastră sufletească a trebuit să o modifice. Ea putea să se prezinte şi altfel. Dincolo de aparenţa de drama biblică stă adevărata valoare a poemului. Şi aşa putem discută mai în voe. Problema este bine pusă. Ea e şi bine rezolvată. Iov cel bibţic nu e tot una cu eroul d-lui Davidescu. Primul nu se revoltă sau se revoltă rnţ să se ţpocăiască. Peste tot domneşte principiul anti-omenesc după care toate sbu-ciumările şi protestările noastre sunt zadarnice. Al doilea, trăind viaţa zilelor noastre, viaţa omului care stăpâneşte—cunoscând—din ce în ce mai mult natura, se refuză oricărei situaţiuni ce stă în contradicţie cu realitatea bănuită de el a faptelor.' Şi de aceea în simţirea d-lui Davidescu, lov-ul modern nu poate să fie decât răsvrătirea împotriva nedreptăţilor de tot felul. Prin această atitudine aşa de pronunţat intelectualistă poetul nostru continuă spiritul în care a scris odinioară „La fântâna Castaliei" şi se depărtează în acelaş timp de părerea celoir ce au voit să vadă în el un reprezintaut al simbolismuhii. . I III. Nu aş vrea să neglijez a spune anumite alte lucruri. Aşâ de pildă aceste două acte, scrise în versuri, cuprind foarte adeseori pasagii minunâte. D. Davidescu care în alte lucrări întrebuinţează un vocabular ce adesea nu e decât verbiaj supărător, ştie să rămână aci înhăuutrul unui stil minunat. D-sa are darul să înfrângă unele înţelesuri ale cuvintelor şi să le înlocuiască printr’o anumită dispunere în fraza, cu însemnări noui, surprinzătoare şi nu rare ori fericite. Şi mai ales fericite sunt imaginile. Pentru-că trebue să citez ceva, transcriu aproape la întâmplare: (E vorba de Nemrod). ! _ • Puterea-i supusese neţărmurita fire, A prins in sbor furtuna şi-a ’nc/iis-o ’// şapte munţi, Naintea lui şi munţii se prefăceau in punţi; Găsea, trecând, că zarea, pustiului e 'ngustă Când fulgerul din drumu-i fugea ca o tăcuşiă tar el, Ca o ptânie deslăpţuită 'n vânt // isgonea ’ntre cerul albastru şi pământ. ' ■ ' ' *■ i ■ , l _ Şi s’ar putea'cită multe altele. Totuşi talentul de versificator îndemânatec al poetului are anumite lipsuri; d-sa rimează forţat: şi cu sfârşi; sau crin cu prin (!) ; am mai putea adăugă visau cu sau şi altele. Acestea toate însă nu sunt—trebue să se ştie—neîn-demănări de începător ci bizarerii, virtuozităţi capricioase. Timpul îi va dovedi şi d-lui Davidescu ciudăţenia bolnăvicioasă... Dar acestea sunt lucruri aşâ de mărunte!... N. lonescu Epuizându-se întregul prim depoz’t de colecţii de-ale volumelor V, VI, VII, VIII şi IX din revistă, legate frumos în scoarţe tari şi cari fuseseră puse în vânzare pe preţul de lei 1.50 fiecare volum,— rugăm pe toţi cititorii cari ne-au adresat cereri în ultimul timp, să binăvoiască a aştepta până ce o altă serie de volume ne vor sosi dela legător şi cari le vor fi pe dată expediate fiecăruia după întâietate. Cum e de aşteptat grabnica epuizare a întregului depozit, amintim încă odată celor dornici de a avea în bibliotecă „Noua Revistă Română1*, că pe lângă preţul de mai sus dc lei 1.50 pentru fiecare volum, (un volum cuprinde până la 450 pagini), se va alătură pentru provincie şi costul transportului : 60 bani pentru 1 sau 2 volume; 1.10 pentru 3 sau 4 şi 1.35 pentru toate 5 volumele. / 14 NOUA REVISTA ROMANA Însemnări tJean Boniface Hetrat.—Craniul acela nud şi ars ca o căldare de aramă vecile şi bătulă, adăpostii ca vai de lume de o pălărioară meschină, nevrednică şi totdeauna veche ; ochii-aceia sălbateci şi jucăuşi; gura: aceia pustiită de ravagiile tutunului şi chinuită veşnic de un rictus sardonic tăios ca o baLjocUră de Melislofel; apariţia aceea înfruntă-tor de lamentabilă pe care generaţii iulregi de liceeni.au privit-o cu teroare din fundul băncilor, ţie care familiarii cafenelelor noastre literare au privit’o totdeauna cu neîncredere la gândul că ar putea prea bine să poarte---tot ca şi cel mai pur vas de cristal — lloarea delicată a unei po-. esii de un înţeles nou, —pudul Jean Boniface llelrat, insl'âr-şit, a murit zilele trecute, sărac şi singur-ca un adevărat „poet blestemat”. Unicul lui tovarăş, copila lui, nu mai a-yusesc tăria să privească la agonia lungă şi spăimântăloare a bolnavului. - A murit aşadar sărac şi singur. Când 1-ain vizitat ultima oară, scria la acele ciudate cronici dramatice pentru „Conservatorul", cronici pline de o vervă îndrăcită, de spirit, de ironie, de o bonhomie prefăcută şi „narquoise”. Nu renunţase, fireşte, l.a Poesie, deşi nu-i mai întâlneam de mult numele prin reviste. Dar intrebându-1 de ea, am băgat prea bine de seamă că a vorbi unui poet bătrân de l’oesie, e ca şi, cum i-ai face vină de o amantă prea tânără şi prea din cale afară de frumoasa pentru el. " Dragostea aceasta la bătrâneţe de Poesie, aşa de rară pela poeţii noştri, ne-a adus, din partea lui Hetrat, acum patru sau cinci ani, un volum întreg de poezii : Aevea (Socecj. Din acest volum uc-am şl îngăduit să culegem cele câteva bucăţi din acest nr, cari ni snu părut mai caracteristice. Poesia lui Hetrat a putut trezi, cu apariţiunea ei, „corespondenţe” misterioase şi îndepărtate în sulletele pentru cari discreţia nu întunecă ci lărgeşte perspectiva imaginaţiei; nu-i taie ei-i înteţeşte avântul. In mişcarea care apărea, ea este totdeodată -ceadintâi care nu poate li înVinuită de „spe-' cilic”, de „manierism”, de „artilicialism" ş-. a. m. d. E un siţilct de poet adevărat, născut iar nu făcut, cel care Pam’pierdut odată cu umbra aceea lamentabilă şi batjocoritoare care a fost Jean BoniTace Hetrat. — Bel — 1 Telegrame şi scrisori primite la săibătorirea lui Eminescu. — Presidentul comitetului, care a îngrijit pentru ridicareunui monument poetului M. .Eminescu în Galaţi, a primit tele-gramedin partea următoarelor persoane şl societăţi: D-na Anastasia Filipesm, prezidenta societăţii ortodoxe naţionale, felicită pentru „patriotica iniţiativă de a ridica un monument nemuritorului poet, care a sădit cu cuvinte neperiloare cele mai frumoase pagini ale poeziei româneşti» Tinerimea română tlin Cluj aduce prinos marelui geniu. Comitetul Ligci Culturale, pieţate şi admiraţie; Presidentul centrului universitar Bucureşti: urări ca nobila faptă sa fie 0 pildă înălţătoare. . Liga Culturală Ptoeşti: omagiu de admiraţie, şi recunoştinţă. Societatea Eminescu Bucureşti: exprimă participarea. Cosa de citire M. Kogălniccanu, Bucureşti' salută pentru nobilă inspiraţiune. . - Casa de citire Constanta, omagii de recunoştinţă şi ve-neraţiune. Din Fribourg : „Din vârful Alpilor salutăm aprigii iniţiatori cari ştiu să slăvească atât memoria perlei din Ca'rpaţi, dorind ca astfel de minţi adânci să răsară veşnic în scumpa noastră ţară”. ” . (ss) Jenny Dacian, Eugenia Melic, Malilda Boptescu, Elena Bondoc, Marioara Russu, Mari oara Peretz, Geoj-geta Dăscă-' ~ lescu, Elyira Pcrieţeanu din ecole'normale Fribourg. ^ Din Roşiori, mai mulţi : felicitări.: ^ Din Cernăuţi: Societatea de cultură şi literatură, aduce omagiile sale de admiraţie pentru marele poet al neamului nostru, Eminescu, care a petrecut tinereţile sale în Cernăuţi şi asociindu-se din lot .sufletul la serbările de astăzi feli-Citează pe gâlăţeni pentru slăvirea memoriei poetului şi exprimă comitetului viile sale sentimente de deosibilă stimă şi recunoştinţă. Prezidentul Societăţei Dianis (ss) Cavaler de Bejan. , , T. V. Slcfanclli consilier de Casaţie, Cernăuţi : Pătruns de admiraţie pentru geniul marelui poet 'şi neuitatului meu amic din tinereţe, Eminescu, iau cu tot.sufletul meu parte la înălţătoarele sărbări de astăzi şi aduc omagiile mele comitetului care lucrând cu atâta zel şi iubire i i - 1 pentru ridicarea monumentului şi onorând memoria dulcelui nostru poet, a adus onoare şi întreg neantului românesc. Bârseunu, Sibiu; G. Ştefan, Cernăuţi ; Tofan, Cernăuţi; Bucureseu, Nagy-Koutlos, se asociază. Dr. loun Urban Iarăik, profesor la Universitatea boemă din Fraga, membru corespondent al Academiei Române din; Bucureşti şi. membru de onoare al „României June” din Viena, trimite din Draga următoarea scrisoare ; Cu toate că subsemnatul este străin de neam, hrăneşte în inima sa, de 36 ani, de când începuse a se îndeletnici cu studiul graiului poporan român, o dragoste nemărginită pentru productele frumoase ale minţii agere şi înţelepte a poporului român, ori unde ,i-a menit soarta Să se aşeze.: Luând' parte la sfârşitul lunei lui August de ăst an la serbările jubilare de 50 ani ale. Asociaţiunei pentru literatura şi cultura poporului român din Ungaria, de care aso-ciaţiune mă mândresc a li de 32 ani membru de onoare şi acum două săptămâni la cele ale Universităţii din laşi, am fost întâmpinat cu nişte semne de dragoste atât de mari, iu cât, de n’ar li starea gingaşă a sănătăţei mele, m'aş repezi să iau parte şi. Ia serbarea aceasta de mare însemnătate pentru tot neamul Românesc. Presenţa mea ar li cu atât mai lesne de priceput, liindcă eu pe Eminescu, în vremea petrecerii mele la Bucureşti în 1879. fam cunoscut personal destul de bine, intâlnindu-mă cu dânsul adese ori la domnii Maiorescu şi Dr. Kremnitz. Vorbeam cu poetul mai des despre studiile mele predilecte amintite jnai sus şi văzând ce interes mare arătă. pentru planurile mele în privinţa aceasta, â fost pentru mine ca, un fel de imbold să dau, intru lât măpjutau puterile, înainte, cu toate că împrejurările vitrege nu mi-au îngăduit să li dat Ia iveală nişte lucrări de mai Doamne ajută. Lucrurile sunt aşaf nedăjduese că nu mi se va luă în nume de rău dacă îndrăsnesc să mă înfăţişez la serbări mărar cu aceste câteva rânduri. Vă rog. Domnilor, să primiţi felicitările mele cordiale pentru aducerea la bun sfârşit a monumentului şi în ce priveşte pe sărbătoritul poet, rostesc din adâncul inimii dorinţa următoare: • „Numele genialului poet Mihail Eminescu să rămână dea-pururi drag neamului din cofe a eşit şi lucrările sale să se facă nişte isvoare nesleite de desfătare sufletească şi de mândrie naţională pentru toate generaţiile cari în vecii vecilor vor urmâ după cea de acuma. Amin. aşii să fie!”. Avocat Samoil Isapescu scrie din Suceava; Am onoare a vă ruga, să primiţi din partea mea, cea mai adâncă mulţumire pentru invitarea la inaugurarea monumentului amicului meu Eminescu. Regret foarte,'că nu'mi este posibil a participă la solemnitatea din 9 Octombrie a. c. cu atât • mai-înalt, că eu unicul am locuit cu Mihaiu in Viena la olaltă, şi cunosc de aceea viaţa, gândirea şi studiul lui în Viena mai bine decât altul. Şi mai'tare îmi pare rău, că nu-mi este posibil a aduce la cunoştinţă multe, din care ar vedeâ publicul român, că biografii lui Mihaiu au scris multe neadevărate in defavorul lui! Mai trimit felicitări cu părere de rău de a nu puteâ lua parte, Domnii: Bcnedelto de Luca, l. Kalindcru, Bucureşti ; O. A. Tăslunanu, Sibiu ; Zăbava avocat Uaracal ; O. Pnrscli, Fălticeni; Mehedinţi, Berlin; Corgos, publicist laşi; /. M. Ioncscu, magistrat Iveşti; Ion Farn/ec,judecător Brâlăşeşli; Ion Spirescu, Plocşti; D-r. Thiron, laşi; Păul Pantzu, I’lo-eşti; D. Hogea, P.-Neamţ; Achille Dimitriu, Tulren ; C I. Creangă, Bucureşti; Aurel Iliescu, Bucureşti ; A. Şmelj Botoşani; Gr. Goilav, Fălticeni. . — Coresp. — Daniele Ranzoni. —A apărut de curând în Italia o carte nouă; ca cuprindo opt-z< ci ile reproduceri îngrijite, după cele mai de seamă tablouri şi desemnuri ale pictorului Ranzoni. Studiul aşâ de călduros care întovărăşeşte acest album, va avea poate darul să pornească curentul de entusiasm sănătos, de care contemporanii marelui artist nu mi fost capabili_ Ranzoni a Tosl toată viaţa lui aproape,'un mare nedreptăţit. Sentimentalitate puternică şi inventivă, artistul acesta a' simţit — atunci când încă se suportau aşâ de bine tiparele şi calapoadele clasicităţii — a simţit nevoia mior renovări. Şi le-a introdus. Le-a introdus în maniera adâncă-in care îşi trată subiecteje, în..aşâ de ciudata concepţie a realităţii vii, în desenul săii de’ atâtea ori Straniu, in felul particular în care a ştiut să îmbine jocurile de lumină. I-a plăcut întotdeauna să i se găsească apropieri cu marele impresionist Renoir! Generaţia lui nu a făcut-o. Critica artistică însă, NOUA REVISTĂ ROMANA •5 care a ştiuL să-i -ignoreze în atâtea rânduri calităţile (le i-rtovator—, nu s'a sliit să-l considere ca un urmaş a1 lui ....Xram[uillo Cremona. De fapt, acesta din urmă nu a fost decât un pictor mediocru a cărui sărăcie de inspiraţie şi de talent e cea mai bună garanţie pentru originalitatea lui Ranzoni. Vă Închipuiţi insă'că susceptibilitatea aşa de ra limită a marelui colorist a avut să şuiere. De: o sănătate destul de şubredă şi mai-dinainte, desgusla.t de aprecierile neînţelegătoare şi tiranice ale jipiniei publice, e silit — el, iubitorul de soare' şi de îuiniuă, să treacă în Anglia. Vremea închisă de aci; viaţa largă şi oficială pe care era nevoit să o ducă, a apăsat jntotdeauna greu pe sulletu) acestui îndrăgostit de peisagiu, S'a întors mai neurastenizat decât plecase, în ţară, după un revoltător de nedrept diasco- artistic. După câteva luni înnebunea.... Când şi-a revenii, toată arta lui murise. Câlăva vreme încă, şi-a purtai prin cafenele, mintea întuneculâ şi obosită—• a poi nu l-a mai văzut nimeni. Murise. Asta se întâmplaJn 1883.— . , De atunci s’au făcut atâtea schimbări in felul de a vedea al oamenilor. Opera lui sinceră şi aşa de puţin obicinuită' nu a putut să treacă nerelevată. Astăzi, Ranzoni îşi are peste': graniţele Italiei admiratorii lui cari îi pregătesc o expozi-' ţie,—iar un critic de artă spunea ingi deunăzi -că..artistul acesta e poate cea mai curală_glorie a Italiei, de două veacuri Încoace.— A7.— Asupra învăţământului clasic.*— Controversele ivite în jurul chestiunei studiului limbei latine în Franţa, au făcut să n-pară o nouă Ligă, întitulată „Les Amis du francai* ci tic Iu cullnre moderne-, al cărei manifest ii publicăm, fără civ mentarii, după revista Leş documentş tiu progres: , „Prietenii limbei franceze şi ai cuiturei moderne laşă la o parte orice gând de duşmănie împotriva cuiturei latine, căreia ei cred că i se cuvine un loc in formarea tineri nici'.' • Hi ar vedea cu plăcere instituindu-se -chiar o eultUră greacă adevărată; dar amintesc că cultura latină > dată în trei din cele patru secţiuni ale Liceului şi refuză să so-leaşcă această cultură drept singura posibilă şi singura c-.ficace. Hi cred chiar că ea nu mai prezintă asupra celorlalte Torine de cultură, nici o superioritate, care să-i poată asigura vreun privilegiu. Ei protestează în contra prejudecăţii că numai studiul limbei-latine poate permite să a jungem 1a. stăpânirea deplină a celei franceze. Sunt încredinţaţi dimpotrivă Că vechia-metodă indirecţii care pâetinde să înveţe limba franceză prin intermediul celei Ini ine. dacă- poale să deâ rezultate Cu condiţia de a li aplicată l mp îndalungat, rămâne iu majoritatea cazurilor insuficientă şi ineficace şi împiedică desvoltare metodelor infinit superioare, care consistă în a învăţa iimba (ranceză pitu ea însăşi şi pentru ea însăşi, şi întârzie creearca, atât de necesară, a umanităţi lor rraiiceze. „Prietenii limbei franceze şi ai culturii moderne atrag a-lenţia asupra rezultatelor minunate şi incontestabile obţinute in învăţământul primar şi secundar lie-latin al băeţi-ior şi a! felelor; ei fac apel lot deodată la mărturia atâtor bărbaţi şi femei de .talent, care, fără cultură latină, au fost onoarea literaturii franceze. ' „Prin urmare ei .cer puterilor publice de a nu urină în-’lr'o reacţiune nejustilicală pe aceia cari, fără măcar să aştepte rezultatele reformei din 1902, refuză, sub pretext că.-salvează cultură franceză, să laşe mai'departe Istoriei, limbilor vii şi ştiinţelor locul lor logic în desvqltarea spiritelor; pe aceia ce vor să restaureze monopolul limbei latine şi să oprească tuturor retor ce nu vor li făcut studii latine, intrarea In facultăţi şi jn carierele liberale ;. pe aceia care se sjîesc, fără. grijă de gusturile şi nevoile societăţii ' moderne, de a readuce educaţia naţională la programele dela .1860, cu riscul de a da cuiturei şi intereselor franceze o lovitură funestă; pe aceia, în line, Care lac limbei noastre— căreia munca atâtor generaţii,, geniul alâlor scriitori i-au asigurai în mod definitiv independenţa,—injuria de a-i lega soarlade aceea a unuildiom îiiOrt de cihci-sprâ-zeee veacuri14' RE V1STA REV1S TELOR In România Viitoare, d. ,1/. IJragoiiurcscu rezumă astfel critica pe care dânsul o aduce organizaţiunei şcoalelor normale: „(îreşeala fundamentală n concepţiei şeoalei normale de azi c că nu pune lemeiu pe cunoştinţe puţine şi rttlcodrule, toate îndreptate spre aceeaşi ţintă şi su.bordinate aceluiaşi scop, ci pe cunoştinţe multe şi deci mai mult sau mai puţin difuze şi fără legătură intre ele; iar această greşeală provine din pricină că şcoala normală nu e concepută în mod esenţial ca o şcoală practică, cp un anume scopj ci ca o.şcoală teoretică, ce numai accidental e practică*.--1). Th. I). Speranţă cerc pentru democratizarea învăţământului şcoli primare superioare. _ ' Numele şi conţinutul primului număr, înfăţişează Flacăra ca o revistă, dacă nu orbitoare de prea multă lumina,a oricum arzătoare de prea multă dorinţă de a li aşâ. O revistă de viaţă, de luptă; vreâ să fie „Flacăra", care încearcă să se aprindă sub haina împrumutată a miei reviste burgheze. Şi tocmai aceasta voim şă relevăm: dece imitarea aceasta plată a revistei eomis-voiajorilor care e Les amiales, pentru o publicaţie care se îndeamnă cu atâta-stăruinţă la luptă? Voind să facem o glumă şi nimic .altceva decât glumă— ain puică vorbi de celebrul lup rare se .îmbracă în pielea oii... Dar, nu e cazul aici — e numai o apropiere de formă. Ce e în fond, nu putem spune. H greu să prevedem, aşteptăm şi nădăjdupu să-şi îndreptăţească mai mult numele decâL înfăţişarea- dacă are inienţiuni curate; contrar, dorim să-şi uite numele şi să rămână ceeace e coiiso-ra-i franceză care i-a Împrumutat haina. In Revue internaţionale de sociologie I{. Worms scrie despre Emile Leuusseur, sociologul cunoscul, care a murii in Iulie trecui: „era, înainte de toate, un oin de datorie, cu desă- vârşire credincios grelelor îndatoriri ce primise. Era” un om de ştiinţă, Cucerii dinainte pentru tot Ce poate ajuta , progresul luminilor no'astre. Eră uii om echitabil, şi binevoitor,vrând sădea dreptate tutulor şi primilor pentru oricine, Era deasemenea un liberal, un moderai, desinteresat, şi în cea mai înaltă accepţiunea a cuvântului, uri înţelept. Stima şi afecţiunea universală il înccfiijurau. Nu avea nici adversari, nici invidioşi. Vârsta îi făcuse o aureolă, şi toţi voiau să-se considere ca discipoli ai acestui veteran. Oamenii Cari •se devotară studiilor în care el trecuse ca maestru, nveinbri numeroaselor societăţi al căror preşident fusese, avură plăcerea de mai multe ori în anii.din urmă şi căutării totdeauna eu grabă ocaziunca dc a-i rei-noi omagiile lor, când fu ales administrator (adică director) la EolUge de France, când i Şe celebră a 40-a aniversare a alegerii sale in Academie, cinciiantena'-u] mirării sale in societatea de economie politică, jubileul- de 80 ani,-şi când guvernul Republicei îl ridică Ia demnitatea de mare ofiţer al „Legiunii de onoare" Tot in acest număr revistă tipăreşte o traducere din opera lui Ti'0]>.hile Braga, savantul fusl- preşedinte al republicei portugheze, un capitol privitor 1 u Prevederile Sociologice. Marele, victoriosul şi sărbătoritul teoretician al'rcpublicei,' constată „în societatea modernă fenomenul , complex al -unei active deşconipuncri a instiluţiunilor tradiţionale şi empirice şi a unei recompuneri sponlane, unde obiceiurile sunt înlocuite cil noţiuni raţionale1*. . Această oscilaţiune socială între două extreme, cari sunt deoparte.conservatorismul sau regresiunea instinctivă către trecut, iar de altă parte radicalismul sau aspiraţiunea ne-relleclată către viitor, nu va înceta de a II o agitaţie revoluţionară, decât atunci când spiritul relativismului ştiinţific va stabili, graţie studiului precedentelor sociale, coudiţiu- i.6 NOUA. REVISTA ROMANA nile naturale ale ordine! şi formele sueecsive ale Progresului*. Constatare, care întărită de observarea actuală a evoluţiei sociale, îi dă dreptul să conchidă că pentru zilele noastre în ceeace priveşte sintesa activă,' forţa militară, puţin câte puţin supusă de raţiune dreptului ginţilor, tinde să dispară înlocuită de munca socială în scopuri pacifice; în ceeace priveşte sinteza afectivă, ilusiunile religioase, impuse conştiinţelor sub forma cultului olicial, sunt înlocuite prin noţiunile universale ale moralei; în ceeace priveşte sini, za speculativă, ficţiunile teologice şi miraj urile metafizice sunt înlocuite prin cunoştinţele experimentale şi certitudinile unanime, derivate din acordul faptelor obiective cu elabo-raţiunea subiectivă. O atare disciplină mentală va pune capăt acestei tendinţi negative şi anarhice a zilelor noastre, datorită dezacordului intre aspiraţiuni şi opiniuni, între sentimente şi idei, între interesele individuale şi ansamblul social, între viaţa familiară de pildă, şi viaţa publică». Un editorial oficios din Revue Gontemporaine (St. Pelers-burg), analizează situaţia Turciei faţă de cele două mari blocuri europene în urma atacului Tripolitaniei de călră Italieni. Ruşii socotesc această nouă agresiune din partea unei puteri din Tripla Alianţă, drept urmarea acelei devize _Drany nach Ostcn" a politicei germane, sub jugul căreia Turcia constituţională se află ca şi Turcia hamidiană, victimă a iluziei funeste ce face din lvaiser protectorul Islamului. Austria, ca să ajungă la Salonic, va „anexa" rând pe rând toate teritoriile statelor balcanice ce-i stau în cale> cum a făcut şi în 1908 cu Bosnia şi flerţegovina. Pentru aceasta ea are nevoie să ofere compensaţii Italiei şi să ţină pe Greci in mirajul prelinsei prolecţiuni germane.' Numai când Turcia va înţelege comunitatea sa de interese cu statele balcanice Şi va înceta ori-ce activitate în contra populaţiilor creştine, numai când ca se va îndrepta către marele imperiu slav, ale cărui intenţii suni pacifice şi conservatoare întru cât priveşte integritatea ei teritorială, numai atunci va puică să se îndrepte pe o cale de progres sigur şi netulburat. De-ocamdnlă va trebui să plătească. in pierderea Tripolitaniei şi Cyrenaieei, naivitatea dea se li lăsat atât de uşor convinsă de bunele intenţii ale Tri-plei-alianţe.. ' In Le Courier europeen, Giuseppe Srnji publică păreri foarte curioase sau Toarte îndrăzneţe asupra atitudinii Italiei în afacerea Tripolitaniei. Actul Italiei, zice el. e un act de brigandaj. Dar aceasta nu însemnează nimic. I.a fel se poartă in împrejurări analoge toate puterile mari. Şi pe urmă brigandagiul Italiei e necesar: Turcia treime să dispară de pe harţii. Trebue să dispară pentru că ea nu e decât o formulă administrativă, o monstruozitate politică, ce nu poate să-şi continue existenţa — aşa de factice de altfel decât prin oprimarea tuturor tendinţelor, aşa de naturale dealtfel—ale naţionalităţilor cari compun statul. Lucrurile acestea aşâ de brutal, aşa de crud spuse, tocmai în anul în care la Roma urmă să se ţină congresul păcii, vor da fără îndoială de gândii multor vizionari. Aceasta mai ales se simte din articolul aşâ de palid pe care în aceeaşi revistă îl publică pacifistul Dufar, pentru a preciza situaţia Pacifismului. în faţa răsboiului Italo-Turc.— MEMENTO "- Câţiva admiratori entqsiaşti ai lui Ştefan Petică, un poet nedreptăţit până astăzi, dar a cărui reînviere i-o doreşte toţi cei cari ştiu aprecia poesia aleasă,—au pregătit, în amintirea poetului, o serbare literară Ia şcoala din Buceşti-Tecuctului, locul în care s’a născut şi a murit, aşa de tânăr, poetul. Sunt chemaţi, şi e frumos ca toţi prietenii nefericitului poet, să se adune iu Dumineca aceasta la sărbătoarea care vrea să-i cinstească, cu o aşâ de mişcătoare modestie, numele-i sorţit pentru vremuri mai bune. — In toamna aceasta apare ultimul volum al lui Bjornsterne Bjorn-son. Opera aceasta e o traducere în prosă ritmică norvegiană a poemelor lui Victor Hugo din la Ugende des Siecles. Zilele trecute s’au împlinit o sută de ani dela naşterea celui ce fusese supranumit „Paganini al pianului*1,— Franz Liszt (1811-1866). Astăzi renuinele său i-1 fac celebrele sale rapsodii şi simfoniile brodate pe motive din „Faust" şi „Divina Comedie". Ele sunt făcute după o construcţie savantă şi sânt expresiunea unor sentimente puternice. Cu aceste însuşiri opera lui Liszt a intrat în rândul operilor clasice. - Rossini va avea un monument la Paris. Se ştie că marele compozitor italian s’a naturalizat in Franţa şi a testat 4 milioane pentru clădirea unei case de pensiuni pentru muzicanţii fără mijloace. Pentru cei ce vor fi ştiind italieneşte, literatura tripolitană le va părea desigur de o frumoasă actualitate: Giuseppe Piazza, redactor al marelui ziar „La Tribuna", a dat de curând: La nostra terra promessa, note de călătorie asupra Tripolitaniei şi Cirenaicei; Cesare Corradini, şeful imperialiştilor italieni, a dat L’ora di Tripoli (edit. Trevcs), o culegere de articole publicate mai dinainte asupra tuturor chestiunilor cari privesc-colonizarea Tripolisului. Vede lucruri negre de tofun scriitor ca Joly în cartea sa nouă /’Italie Gontemporaine. Şisfătueşte serios pe Italia ca nici mai mult nici mai puţin să se arunce în braţele bisericei apostolice, dacă vrea să afle pacea şi liniştea dătătoare de fericire. După ultima statistică oficială, valoarea tuturor cailor (864.324), a boilor şi vacilor (2.588.526), a oilor (5.655444), a caprelor (232.515) şi a porcilor (1.109.205)din ţara noastră, se urcă la o sumă de 462.320.000 lei. In afară de încurajarea directă pe care statul nostru a început să o dea, din 1900, înbunătăţirei rasei animalelor, el mar acordă in fiecare an şi premii în valoare totală de 44.000 lei. ~~ Ţiţeiul nostru începe a fi căutat până în Congo, unde companiile drumurilor de fier vor să-l utilizeze pe locomotivele lor. — Rusia va serbători î. acest an pe Mihail Lomonossof, iniţiatorul literaturei poetice ruseşti. — El s’a născut în 1711, dintr’o familie de pescari. La 16 ani şi-a început singur studiile caii au putut face din el un naturalist, un chimist şi un fisician de mâna întâi. Ceeace a fost Petru cel Mare în politică, Lomonossof a fost în literatură. Ca filolog, a dat cea d’ântâi gramatică şi a fixat iarăşi celdâulâi metrica rusă. Ca poet a scris ode, imnuri religioase şi profane, şi o epopee Ca polemist s’a distins luptând împotriva influenţei străine şi in special împotriva influenţei clasicismului francez imitat pe acea vreme în If-teratura rusă. — A murit în 1765, tocmai când se pregătea să. pornească in cucerirea Polului Nord... Socoteam că nu ne vom mai întâlni cu poemele lungi, foarte lungi, cari stâmpărau pe vremea lui Lamartine, setea de poezie a unor generaţiuni mai puţin înfrigurate ca a noastră, — cind, iată în The English Review, o poemă de mai mult de 1600 versuri. Poetul istoriseşte aci cum un ţăran, beţiv şi destrăbălat, ajunge de recunoaşte pă-cătoşia existenţei sale şi se iiotăreşte la o viaţă mai nobilă. — Cu 'prilejul răsboiului tripolitan, Gabriele d'Annnnzio a scris tre poeme strălucite, în care cântând trecutul tâsboinic al italienilor, aducei înflăcărarea versului său acţiunei italiene de astăzi, ale cărei nâzuinţi caută să le îndreptăţească. Aceste poeme au fost publicate iu marele ziar „Corriere della sera", iar în volum vor apare cât de curând la Treves, editorul marelui poet. -------Romanele ştiinţifice şi tot-deodată fantesiste, sunt în mare trecere. Uu roman frumos de acesta e Le Triomp/ie de ,1'homwe de Fr. Leonard. „Triumful omului" e de a împinge arta deslrucţinnei până la extrema limită. Şi-aşa, vedem în acest roman, pe oamenii veacurilor viitoare (Parisul, de multă vreme e o grămadă de ruine), că nu mai au nevoie de viaţă şi se gândesc la excentricitatea de a face cu ajutorul electricităţii să devieze globul pământesc din mersu-i obişnuit şi plictisitor. .. Şi-l şi fac s’o pornească înspre Vega. După veacuri de geruri şl întunecimi, pământul înviază sub razele altui astru, care nu întârzie insă să-l înghită cu desăvârşire în cuploru-i devorator. Pământul se volatilizează ca o băşică de săpun şi. .. iasă „Triumful omului": La Paris s’a deschis o expoziţie de pictură suedeză şi finlandeză.