NO
ABONAMKNTUL :
In Kom&nia un an (48 NUMERE). 10 tei
,, ?ease luni..6 ,,
In tonte ţările unltmel poştale un au 12,,
REDACŢIA ŞT ADMINISTRAŢIA Bitcitrcţll,Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA: Bucureşti, R-dul Ferdlnaml 55 TELEFON 8/66
UA REVISTA
R O M ANA un numâr;
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA	25 —
APARE tN FIECARE DUMINICA	8e ţî?'?1?, CV mi“irulIa principalele
librării şi la depoei tarii de ziare '	din ţară
Director: C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti.
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină io lei.
No. 9.
DUMINICĂ, 12 IUNIE 19II.
Voi. X.
NOUTĂŢI
Procesul (lela Sf. Sinod.
Perspectiva unui proces, în care să se desvălue viaţa personală a Mitropolitului Atlianasie, era considerată la început de către opinia publică ca fiind un mare pericol pentru prestigiul bisericei române. Toată lumea avea frică că scandalul va prăbuşi nu numai pe Mitropolitul acuzat, ci întreaga instituţie bisericească.
Faptele au dovedit însă contrariul.
Cu cât procesul a înaintat, cu atât el şi-a schimbat caracterul. Dintr'un singur proces de scandal, cum se aşteptau cei mai mulţi că are să fie ,cl s’a transformat într’un proces de purificare morală, de curăţire a putrigaiului din Biserică. Această transformare e datorită P. S. S. Episcopului de Roman.
Acest prelat, prin energia sa, ne-a făcut să uităm scandalul ce să desfăşură înaintea ochilor şi ne-a adus să îndreptăm privirea spre scopul cel înalt urmărit de dânsul. „Cu „inima strînsă de durere şi cu mare silnicie, vă aduc aceste „dovezi ruşinoase, zicea dânsul acuzând pe Mitropolitul Atha-„nasie, într’una din zilele trecute, dar silit sunt să merg înainte, „fiindcă numai aşa se curăţă Biserica Domnului de cei vinovaţi".
Şi cu cât procesul dela Sf. Sinod înainta, cu atât atenţia mulţimei părăsea scandalul pentru a se îndreptă spre cele dumnezeeşti, urmărite de înaltul Prelat, Episcopul de Roman. Sufletul acestuia, prin înălţimea sa morală, a reuşit să transforme şi să înalţe aceace la început ni se prezenta ca mic şi desgustător. Dintr’o ceartă veninoasă între călugări, el a ştiut să scoată o neîntrecută Iecţiune de morală socială.
Oricare va fi rezultatul procesului,—şi în momentul când scriem aceste rânduri nu avem nici o indicaţiune de cum vă fi, un lucru rămâne însă stabilit: la Sf. Sinod nu se mai judecă un om prihănit, în persoana Mitropolitului Athanasie, ci se dă ocazie unei extraordinare personalităţi să se desfăşure, pentru a servi ca pildă generaţiunilor viitoare.
Din acest proces, Biserica Română avea să piardă şi liniştea şi prestigiul.
Liniştea poate că va fi pierdută pentru câtă va vreme; dar prestigiul nu, fiindcă Biserica are fericirea să aibă în sinul ei pe „teomaniacul" Gherasim, Episcopul de Roman.—C. R.-M.—
Afacerea tramvaielor comunale.
Condiţiunile în cari s’a concedat, de către vechiul consiliu comunal, exploatarea tramvaielor comunale, face astăzi obiectul discuţiunii generale.
Se pare că şi în cazul de faţă ne găsim înaintea unei afaceri rentabile, pusă la cale sub patronagiul politicianilor de partid.
Opiniunea publică denunţă din nou nesăţioasa tendinţă de acaparare a partidului liberal.
Din cauza acestui amestec al opiniunei publice afacerea ia un caracter politic. Presa se crede în drept să intervină, şi natural să dea alarma.
Presa liberală nu găseşte Cuvinte destul de tari pentru a critica atitudinea Ministrului de interne, care vrea să aducă pugube unei Societăţi, constituite cu capital românesc...
Presa conservatoare, la rândul său, acuză pe acţionarii noii Societăţi, că au spoliat fără milă Comuna Bucureşti de un venit al ei sigur.
Din polemica urmată până acum, un om imparţial cu greu îşi va fi putut face o judecată definitivă. Presa conservatoare prea înaintează multe afirmaţiuni, fără a le fi controlat în de ajuns; iar presa liberală nu prea este crezută din cauza trecutului.... pe care îl are partidul liberal.
Este de prevăzut însă, că „afacerea" cu tramvaiele comunale va fi salvată. Acţionarii noii Societăţi şi-au, luat ei de sigur, la vreme, toate măsurile, pentru ca „dreptul lor la averea Comunei" să nu sufere nici o ştirbire înaintea instanţelor legale.
Rămâne numai partea politică a afacerei, din care ar putea să sufere partidul liberal. Dar nici aceasta nu se va intâmplâ-Ministrul care a ridicat chestiunea tramvaielor comunale, d. Al. Marghiloman, nu are destulă autoritate pentru, ca să poată ridică această cestiune la înălţimea unei „raţiuni de partid". Partidul liberal nu poate eşi micşorat dintr’o campanie con-condusă de d. Al. Marghiloman.—Verax.—
Răspuns la scrisoarea d-lui Dr. Islrali
Domnule Director,
La somaţiunea ce-mi face d. Dr. /strat:, prin no. 8 al „Nouei Reviste Române", cu toată consideraţiunea ce o am pentru d-sa, nu-l pot satisface decât în parte:
Cele ce am revelat eu, au fost povestite de-către alţii; eu le-am auzit şi le-am reprodus, ca document omenesc. Nu am fost martur la săvârşirea dramei; de controlat faptul nu am încercat, şi nici mi-ar fi fost cu putinţă, aşa că nu pot nici să retrag, nici să mă îndărătnicesc a susţine, ca adevărată, povestirea pe care am reprodus-o şi eu.
Să precizez localitatea şi să indic nume proprii, iarăşi nu-mi stă prin putinţă, pentru că nici acei cari povestiau aceste lucruri, nu dădeau aceste indicaţiuni.
Pentru a linişti, însă, conştiinţa revoltată—cu drept cuvânt—a d-lui Dr. Istrati, îi declar că şi mie îmi place să fiu convins că faptul nu s’a peirecut, şi convin că povestirea a fost, sau o fanfaronadă a aceluia care se da drept autor al faptului, sau o hiperistesie a acelora cari povestiau faptul.
Cu această ocazie am putut constată inconvenientul de a se trunchia bucăţile care se reproduc din o scriere oarecare. După cum a reprodus d. Dr. Istrati, în scrisoarea sa, sfârşitul articolului meu, cetitorii acestei scrisori, cari nu au cetit şi articolul, înţqţeg că eu am cunoştinţă că s’a petrecut faptul relatat, ceiace nu este -exaii, şi mi-a adus oarecare neplăceri; pe când dacă ar fi reprodus măcar numai trei rânduri mdi mult, care sânt imediat înaintea celor reproduse, cetitorii scrisorei ar vedeă că eu vorbesc despre „povestirea" altuia. Şi, între, a afirmă existenţa unui fapt, şi a reproduce povestirea altora, despre săvârşirea acelui fapt, mi se pare că este o deosebire uimitor de mare.	v
Cu arest răspuns sper, Domnule Director, cu atât d-v. cât şi eu, tie-am îndeplinit datoria faţă cu d. Dr. Istrati, şi vă rog să primiţi încredinţarea osebitei mele consideraţiuni.
—Artur Gorovei~
I^o
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
GESTIUNI ACTUALE
SELECŢIUNEA POLITICĂ
Perfecţionarea fiinţelor vieţuitoare este datorită în general selecţiunei. La animalele domestice şi la plantele cultivate selecţiunea se face de către om, şi se numeşte selecţiutie artificială; ea se face în scop de a Ameliora şi a propagă unele particularităţi fizice sau psihice pentru trebuinţele omului. Grădinarul care are în vedere să producă o garoafă cu anumite flori, alege, (selecţionează) pentru sămânţă, din numeroasele eşantilioane care toate provin din seminţele unei singure plante, o garoafă care întâmplător prezintă flori a căror culoare se apropie mai mult de culoarea care ar vroi s’o obţie. In urma mai multor selecţiuni el reuşeşte datorită eredităţii să obţie garoafa cu culoarea dorită. Acelaş procedeu se întrebuinţează şi de către agricultorul care ar vrea de exemplu să producă o anumită rasă de oi, el alege cu cea mai mare îngrijire şi perseverenţă din turmă ca re-productoare, individele care au lâna mai lungă şi mai fină, propagând astfel din generaţie în generaţie această calitate utilă.
In natură, activitatea întrebuinţată de om pentru a face selecţiunea, este supleată de către lupta pentru traiu, de aceea această selecţiune se mai numeşte selecţiune naturală.
Fiinţele vieţuitoare se nasc într’un număr cu mult mai mare decât mijloacele de subsistenţă, de aicea urmează că ele trebue să lupte pentru dobândirea acelor mijloace, care nu sunt îndestulătoare pentru toate. In lupta aceasta pentru traiu se face selecţiunea, pier fiinţele'slabe şi supravieţuiesc cele bine înzestrate.
Selecţiunea naturală se face într’un timp foarte îndelungat, de către lupta pentru traiu, care operează inconştient, fără nici un scop; pe când selecţiunea artificială se face de către om cu un anumit scop, ea se bazează pe voinţa şi inteligenţa lui.
Progresul omenirei este datorit selecţiunei artificiale şi cu cât criteriile de selecţiune sunt mai inteligente cu ,atâta şi rezultatele sunt mai satisfăcătoare. Se poate întâmpla că din diferite împrejurări sociale selecţiunea artificială în loc să contribue la perfecţionarea rasei din contra continuă la degenerarea ei, astfel se întâmplă cu selecţiunea militară, datorită căreia se recrutează toţi tinerii robuşti, sănătoşi şi plini de viaţă, care se expun a rămâne pe câmpul de bătae, iar toţi slăbănogii şi gârboviţii rămân acasă în timp de răsboiu liberi să se căsătorească şi să se reproducă.
Selecţiunea medicală, contribue de asemenea la degenerarea rasei, căci cu cât se prehmgeşte mai mult viaţa părinţilor atinşi de sifilis şi boli mentale care sunt ereditare, cu atâta numărul ascendenţilor care vor suferi de aceste boli va fi mai mare.
Ce rezultate splendide s’ar obţine, dacă s’ar face
pentru rasa umană cel puţin atâta cât se face pentru rasa cailor? Să se oprească de exemplu căsătoria alcoolicilor, sifiliticilor şi a demenţilor sau cel puţin să nu se mai permită căsătoria decât a acelora care s’ar dovedi că nu sufăr de boale ereditare.
O asemenea selecţiune care pare astăzi bizară a fost cu toate acestea practicată la Spartiaţi şi datorită ei rasa spartiată se menţinea într’o stare excepţională de forţă şi vigoare. La ei toţi copiii bolnavi şi slăbănogi se omorau de mici şi numai copiii perfect sănătoşi şi robuşti aveau dreptul la viaţă, ei mai târziu se căsătoreau şi se înmulţeau.
Selecţiunea cea mai naturală, din cauza intervenţiei omului care substitue luptei pentru traiu diferite criterii arbitrare nu mai poate contribui la perfecţionarea rasei ; aşa selecţiunea sexuală care este rezultatul luptei între femei de a fi alese de soţii şi a luptei dintre bărbaţi de a fi aleşi de soţi, ei i se datoresc- formele cele mai elegante ale pasărilor, culorile lor strălucitoare, cântecul melodios al privighetorii şi al celorlalte păsărele; organele de orna-mentaţiune dela gâtul curcanului, creasta şi bărbia cu-coşului, pintenul piciorului său; coada stufoasă a leului, coarnele ramificate ale cerbului, coama leului etc., etc.
Perfecţionarea formelor fizice la om se înlătură prin selecţiunea sexuală umană, de oare ce se înlo-cueşte concurenţa naturală bazată pe calităţile fizice, intelectuale şi morale prin diferite alte condiţiuni ca : bogăţia, poziţia socială, nume etc., a căror consecinţe
este nefericirea în căsnicie sau divorţul.
•
A încerca să împedecăm; o selecţiune care se practică ide mii de ani şi încă în toate ţările ca selecţiunea militară şi cea medicală, recunosc că este o încercare zadarnică. A ne opune însă din răsputeri în contra unei selecţiuni dezastroase care de-abiâ acuma de câţiva ani a început să se practice în ţară la noi cred că este o datorie. Aceasta este selecţiunea politică prin care politicianii noştri caută a-şi spori numărul partizanilor conrupând caracterele, servindu-se mai cu seamă de transfugi. Din cauza acestora, oamenii de caracter nu isbutesc să opună rezistenţă politi-cianilor, din cauza lor munca intelectualilor este în general foarte puţin remunerată, oamenii de ştiinţă, literaţii şi poeţii rămân toată viaţa simpli proletari, în vreme ce politicianii cu transfugii lor sunt încărcaţi de onoruri şi profituri.
Selecţiunea aceasta politică creează pasiuni ca: invidia, ura şi egoismul. Fiecare numai pentru sine în loc ca „fiecare pentru toţi şi toţi pentru fiecare".
Nu vorbesc de luptele politice între partide, care până la un punct sunt justificate, ci de selecţiunea politică din năuntrul aceluiaş partid. Transfugii sunt acei care au locurile de onoare, ei sunt preferaţi membrilor vechi, devotaţi şi statornici.
Un exemplu care pune mai bine în evidenţă selecţiunea politică la noi este cazul profesorului Ion Bogdan, decanul facultăţei de litere" din Bucureşti,
noua revista romana
tâi
membru al Academiei, fost director ăl revistei „Convorbiri literare", inima şi sufletul junimiştilor universitari ; membru vechiu, devotat şi statornic al partidului junimist. Cu toate calităţile lui intelectuale multiple, fiindcă îi lipseşte acel cevâ fundamental care formează caracterul transfugilor noştri, n’a fost selecţionat de partidul lui nici măcar membru în parlament. Pe când pe o Isoimă de noi veniţi, ;abili, îi vedem ocupând câte şi mai câte demnităţi.
Sunt momente, zic politicianii, când trebue să te serveşti de asemenea oameni după cum Napoleon s’a servit de trădători. Da, dar Napoleon nu se sfiâ să spue: îmi place trădarea dar nu trădătorii.
Transfugii noştri să fie şi ei răsplătiţi dar cu bani, nu cu distincţiuni onorifice. Transfugii în comisii de judecată, transfugii în misiuni ştiinţifice prin străinătate, transfugii presidenţi de comisiuni examinatoare, transfugii decoraţi.
Pentru ce toate aceste onoruri—fiindcă ştiu a-şi subordona convingerile lor politicianilor electori ? singura calitate în virtutea căreia se face selecţiunea politică.
Dar fiindcă vorbesc de transfugii noştri şi de decoraţii, voiu aminti următorul fapt:
Un spion celebru, al cărui nume îmi scapă, comunicase lui Napoleân / un mare secret de stat, pe care-1 aflase, reuşind să se introducă ca intendent la un consiliu de răsboiu presidat de împăratul Austriei. Fiind întrebat de Napoleon cum să-l răsplătească pentru acest serviciu, spionul a cerut să fie decorat cu „legiunea de onoare". Nu, răspunse Napoleon, aceasta nu se poate, te plătesc cât de mult ai dori, legiunea de onoare însă n’o dau decât ca semn de onoare şi demnitate.
Politicianii noştri nu înţeleg aceasta. Noi credem că fiecare intelectual are datoria să ridice vocea sa stigmatizând şi împedecând pe cât îi stă în putere selecţiunea politică aşa cum se face la noi.
Dr. N. Leon.
Profesor la Universitatea din Iaşi
BIBLIOGRAFII:
Revista Ştiinţificii „V. Adamachi". No. 2, Mai 1011, cu următorul cuprins: Dr. Hurmuzescu: învăţământul ştiinţific superior; Col. Sc. Panaifescu: Principiile fundamentale ale topografiei; O. Bratu: Planeta Marte ; Veni Miller-Lebedcff: începuturile calcului infinitezimal; Al. P. Popovici: Nicotiana affinis (regina nopţii); /. Borcca: Ideile noui cu privire la fixitatea şi variabilitatea speciilor ; teoria mutaţiilor.
Dări de samă, note şi informaţii.	.
Revista apare trimestrial. Un no. 1.50.
Dr. D. Busuiocescu: Sistemele de arendare aplicate pe moşiile Academiei, studiu economic.
Ed.it. Academiei Române, 2 lei.
Dr. Hurmuzescu: L’electrisation par Ies rayons X. Jassy. Imprimerie naţionale. 1911.
Prof. Dr. Al. Zaharia: Grâul românesc, răspuns d-lui Plof. Dr. Th. Kosutany, urmat de o anexă cuprinzând studiul recoltelor din anii 1000-1008.—Tip. Minerva.
CESTIUNI SOCIALE
PRIN ŢARĂ
însemnări din călătorie
Suceava, Baia, Hâirlâu... trei localităţi istorice din vechia Moldovă, şi încă dintre cele mai importante.
In alte ţări, unde este mai mult cult pentru ceea ce a fost odinioară, s’ar fi păstrat mai multe lucruri care, prin ele însăle, îţi vorbesc şi-ţi descopăr tainele.
In Suceava, deşi acuma Bucovina e provincia unui stat străin, care poate tocmiai ar fi avut interesul să facă, să dispară urmele care amintesc un trecut glorios al unui popor subjugat, dar care pare a fi aşa de mulţămit de soarta lui, în Suceava s’a păstrat ceea ce au mai găsit nemţii nedistrus, şi nu numai că s’a păstrat, dar face şi obiectul unor îngrijiri speciale.
Vechea mitropolie s’a restaurat. Nu s’a făcut, însă, ca în România: nu s’a dărâmat până în temelie, ca să se clădească din nou, căci oamenii de acolo parcă altfel pricep aceste lucruri.
Biserica Mirăuţilor s’a restaurat de asemenea, tot cu aceiaşi cuminţenie.
Că s’au făcut şi aici greşeli, nu rămâne îndoială. Pe vremea lui Ştefan-Vodă, bisericile acestea v.or fi fost acoperite cu tablă de plumb, şi nişte ziduri aşa de severe nu se armonizează de loc cu ţiglele în fel de feţe, care le acopăr astăzi.
Meritul cel mare, însă, după socotinţa mea, îl au bucovinenii pentru îngrijirea ce se dă ruinelor vechiului castel din Suceava.
Pe când de cetatea Neamţului nu se ocupă nimeni, şi din an în an se ruinează, la cetatea Sucevei s’a pus stavilă distrugerei şi s’au făcut lucrări pentru păstrarea ruinelor şi pentru desgroparea lor, aşa că vizitatorul de astăzi îşi poate face o idee despre ceea ce a fost această cetate.
La Baia nu se găseşte nimic, afară de ruine. Biserica albă s’a restaurat, dar în urma restaurărei se va ruină complect, pentrucă acuma plouă prin acoperământ, bolţile se umezesc, iarna înghiaţă, primăvara se macină şi sfârşitul se înţelege care va fi.
La Hârlău lucrurile se petrec altfel.
După o lungă perioadă de nepăsare, s’a restaurat biserica, după sistemul specific românesc, şi s’a isprăvit.
. In jurul bisericei, însă, înflorea pustiul, şi populaţia orăşelului, compusă aproape numai din evrei, îşi aruncă ordurile pe locul unde astăzi este grădina care înconjură străvechiul monument.
Mai mult încă: o casă de rugăciuni evreiască se înălţă lângă biserică, foarte aproape, şi o ascundeâ ochiului celui care străbăteâ Hârlăul.
Zecimi de ani au trecut, fără ca nimeni din cei în drept să cugete dacă această tovărăşie poate fi îngăduită. Nu e chestiune de bigotism, şi mai puţin încă antisemitism, dar parcă numai printr’un abuz, din partea evreilor, şi prin susceptibilitatea de corupţiune
NOUA REVISTĂ ROMANA
132
a vre-unui puternic de pe timpuri al Hârlăului, se poate explica faptul că s’a construit o sinagogă la câţiva metri depărtare de o biserică aşa de veche, pe locul care nu a putut să aparţie decât acestei biserici.
Şi a voit Dumnezeu să vie, în Hârlău, un preot tânăr, cult, iubitor de neam şi cu dragoste de cele vechi ale neamului, şi să mai fie, în Hârlău, şi un primar mai altfel de cum suntem obişnuiţi să-i ştim pe toţi, pentru ca să dispară sinagoga, şi în jurul bi-sericei să fie acuma un parc frumos, bine împrejmuit şi întru câtva îngrijit.	u-
Şi a dispărut sinagoga, fără a se aduce nici o atingere comunităţii evreeşti, care a primit câteva mii de lei, din partea comunei, ca despăgubire pentru această expropriare.
In dreptul bisericei este acuma o piaţă largă, şi era vorba să cumpere comuna căt^vâ case de pe marginea stradei, şi să le dărâme, pentru ca să se poată vedea biserica din stradă, ceea ce astăzi este cu neputinţă.
Preotul acesta a ‘stăruit şi a obţinut să se construiască o casă parohială lângă biserică, şi şi-a pus în gând ca în una din odăi să înjghebe un mic muzeu al Hârlăului, în care să se păstreze tot ce s’ar mai putea găsi.	■
Şi se găsesc, dacă ştie cineva să caute.
Pentru ca monumentul acesta, extrem de important prin mulţimea inscripţiunilor săpate pe păreţii din altar şi din interior, să nu sufere nici o ştirbire, comuna mai are de făcut o schimbare. Nu ştiu de când s’a făcut oborul comunal alăturea cu biserica, şi în zilele de tţârg, sute de vite înconjură parcul bisericii pentru a ajunge la obor, unde este o murdărie, precum se obişnuieşte.
Preotul obţinuse făgăduinţa primarului că va strămuta oborul în altă parte a oraşului, pentru ca să nu mai rumege vitele pe locul unde a fost odinioară palatul domnesc din Hârlău.
Din acest palat nu se mai vede nimic. Cu piatra din el s’a zidit mai tot Hârlăul de astăzi.
In ultimul timp s’a făcut o descoperire interesantă : primarul comunei a pus pe câţiva slujitori de ai comunei de au desvălit o ridicătură de pământ, pe unde erau urme de temelii, şi s’a desgropat o parte din baia domnească.
E o clădire rotundă, prin păreţii căreia străbate o conductă de apă: nişte oale smălţuite.
Acuma s’au schimbat şi timpurile şi oamenii; primarul acela nu mai este, şi cel care va fi, cine ştie de va face vre-un bine pentru biserica în care se închină Ştefan-Vodă.
De câte jori am fost în aceste trei localităţi istorice: Suceava, Baia, Hârlău, mă întrebam pe unde ducea drumul dela Suceava la Baia, şi dela Suceava la Hârlău, pe vremurile voevozilor.
In cărţi, după cât ştiu, nu se prea găsesc răspunsuri la această întrebare; vre-o hartă istorică a ţărei noastre, pe care să fie însemnate vechile noastre drumuri,
nu cunosc. Cred, însă, că nu m’aş înşelă prea mult, dacă aş determină aceste două drumuri, în urma exa-minărei ce am făcut a tuturor împrejurărilor care pot conduce la deslegarea acestei întrebări.
Pentru a înerge din Suceava la Baia, călăreţul şi cărăuşul trebue să o fi luat spre satul Bosancea, care trebue să fie tot aşă de vechiu ca şi Rădăşanii de lângă Fălticeni, sate între care este mare asemănare şi între care, înainte de anexarea Bucovinei, 'erau strânse legături de înrudire, de oarece locuitorii acestor două sate se căsătoriau numai între ei.
Dela Bosancea alt drum n’a putut să fie, decât drumul primitiv de astăzi la Nimirceni, unde a fost mai înainte şi trecătoarea între Austria şi România.
Pe aici a fost totdeauna drumul spre Suceava, de când se ţine minte, şi altă rămăşiţă de drum nu mai există.
Dela Nimirceni vechiul drum se cunoaşte şi astăzi; trece prin fundul moşioarei mele, pe hotarul dintre Buneşti şi Petia, coboară prin valea Vişinului şi iese în malul iazului Călugărului, pe lângă iezătură, iaz astăzi desfiinţat.
De aici, peste pârâul Şomuzul-mic, drumul o luă prin valea .Bădăşănilor, spre satul cu acelaş nume, sat vechiu, pomenit în documente de prin anul 1424, sat în care a Fost în vechimie o şcoală preoţească, la care a învăţat carte Ştefan Tornşa, domnul Moldovei.
Din Rădăşani drumul mergea prin Jidovina de astăzi, şi ieşea în Buciumeni, sat răzăşesc, dăruit în 1424 de către Alexandru Voevod, slujitorului său credincios Popa luga, şi fratelui său Nanul, şi feciorilor lui, şi nepoţilor lor, şi strămoşilor lor, şi tot neamului lor.
Din popa luga trebue să se tragă toţi sătenii din Buciumeni, sat în hotar cu Fălticenii, în care trăesc nişte oameni paşnici şi buni gospodari.
Pe dealul Buciumenilor, în spre Baia, este şi astăzi movila pomenită în hrisovul lui Alexandru Voe-•vod, pe unde mergea „drumul în jos, Ia stejarul gros“, pe alăturea de şoseaua actuală.
Dela această movilă, care pe atunci făcea hotar între satul Buciumeni şi târgul Baia, te duci drept în fostul târg.
Numai acesta a putut să fie drumul dela Suceava la Baia, care trecea prin toate satele existente pe atunci, în care se puteau face popasuri şi se găsea ajutor la orice nevoie.
Nici vechiul drum dela Suceava la Hârlău nu-i tocmai greu de restabilit.
Din Suceava mergea drumeţul tot pe malul stâng al râului Suceava, prin Ştirbăţul de astăzi, în satul Liteni, care trebue să fi existat pe vremurile vechi, şi de acolo trece Şiretul,_pe malul stâng, ceva mai la vale de satul de astăzi, probabil în dreptul unui sat de care pomenesc încă ţăranii, prin localitatea numită Zimbroaia, unde se găsesc pietre cioplite, şi cu nişte urme care par a fi inscripţii.
Un ţăran bătrân povesteşte că aici ar fi fost un oraş numit Ilieşti, şi că prin pădurile de acolo ar fi
NOUA REVISTĂ ROMANA
>33
fost zimbri, de unde vine şi numirea de balta Zint-broaei locului pe unde se găsesc pietrele cioplite.
In dreptul târguşorului de astăzi, Lespezi, drumul dela Suceava se despărţea în două: la stânga apucai .spre Hârlău, iar luând-o tot înainte, mergeai pe şleahul laşilor, peste dealul Iui Peter, prin satul H urină neş ti.
Dealul lui Peter!
Aşa se rosteşte cuvântul: Peter.
Să fi fost oare vre-un ostaş de ai lui Ştefan-Vodă, vre-un german Peter, precum a fost un Hernian, zis şi Hrăman, dela care vine numele sătului Hărţuiţii eşti?
Dela Lespezi, drumul trecea prin Siriţelul de astăzi şi prin Slobozia, şi pe la Podul de lut ieşea drept la Hârlău.
Pe unde nu avem şosele croite în zilele noastre, şl găsim drumuri vechi, între sate foarte vechi, putem fi siguri că pe drumurile acestea au umblat şi străbunii noştri.
Nu .putem admite că vechile drumuri ar fi ocolit satele, precum s’a făcut cu drumurile de fier, de ţi se pare că mergi veşnic prin pustiu, pe când satele rămân de o parte şi de alta, la depărtări mari, de aceia îndrăznesc a crede că drumurile dela Suceava la Baia şi dela Suceava la Hârlău, au trecut prin punctele pe unde am arătat.	•
Trebue să fi fost şi dela Baia un drum direct la Hârlău.
Acest drum începea din Buciumeni şi mergea tot pe valea Şomuzului, până la Dolhasca, unde da în drumul direct dela Suceava la Hârlău, pe malul stâng al Şiretului.
Baia a fost un mare centru. Aici, afară de drumurile dela Suceava şi Hârlău, se încrucişa drumul dela Bistriţa, care trecea prin Dorna, Câmpulung şi Mănăstirea Homorului; aici da şi drumul dela mănăstirea Neamţului, prin mănăstirea Râşca, şi peste muntele Pleşul, precum şi drumul spre Roman, care trebue să fi fost numai pe malul stâng al Moldovei, pe unde nu este nici un afluent al acestui râu, ceea ce înlesneşte foarte mult comunicaţia.
Drumul acesta trecea prin vechiul sat Temelia, astăzi dispărut, în care se găsesc urmele unei biserici care nu a mai primit pe credincioşi în ea, din cauză că, după cum spune tradiţia, Mitrofana, giupâ-neasa vornicului Nestor Ureche, veşnicul satului, a păcătuit chiar cu Mitropolitul Moldovei, în noaptea când a ,doua zi eră să se sfinţească biserica, şi vornicul a lăsat biserica nesfinţită şi pustie, iar pe Mitrofana a închis-o într’un turn din mănăstirea Săcu-Iui, pe care tot el a zidit-o, şi unde giupâneasa a cusut aerul vestit, pe care-1 admiră vizitatorii mănăstirii.
Mai în jos de Temelie erau Drăguşanii, al căror descălicător Dragoş se mai pomeneşte încă de bătrânii satului; apoi vin Cristeştii, în care este o biserică zidită—după cum se spune—din timpuri foarte vechi. Pe păretele bisericii ar fi fost o inscripţie în care se citea anul 1420. Alţii pretind că biserica ar
fi fost zidită pe la 1440, de către nişte saşi din Ardeal.	. :	! 1
Nu departe de Cristeşti este schitul Boureni, localitate unde tradiţia spune că Dragoş-Vodă, Descălecătorul Moldovei, a ucis bourul pe care-1 fugărea, de unde vine şi numele satului şi al schitului.
Drumul trecea apoi prin Miroslăveşti, sat vechiu, în care este o biserică zidită în 1515, şi de acolo, tot pe Moldova, până la Roman.
Cam acestea trebue să fi fost pe atunci, pe vremurile voevozilor, drumurile cele mai umblate din ţara Moldovei, după socotinţa unui muritor care nu are pretenţia de a cunoaşte istoria ţărei.
Artur Gorovei.
PSIHOLOGIE
COPIII ANORMALI1)
Copiii, cari nu se pot folosi de învăţământul ce se dă în şcoalele noastre publice, se pot consideră ca anormali. O metodă sigură de recunoaşterea lor, întemeiată pe baze ştiinţifice, nu avem încă.
In categoria anormalilor intră:
ln) orbii, surzii, muţii şi surdo-muţii, cari au un învăţământ aparte, cu şcoli speciale.
2°) idioţii, cretinii, imbecilii, epilepticii, istericii, paraliticii, cari privesc mai mult medicina şi instituţiile de separaţie anume create;
3°) înapoiaţii, slabi la minte, cari posedă o inteligenţă oarecare, şi cu toate acestea nu se pot folosi de învăţământul actual, pentrucă metoadele nu le corespund, deşi legile şcolare îi obligă Ia frequentare alături cu cei normali.
Tot în această categorie intră nestabilii, copii afectaţi de o lipsă complectă de caracter, din care cauză nu pot suportă disciplina şcolară şi orice alt regim al şcoalei.	.
De aceşti anormali se ocupă pedagogii, căutându-se a-i izolă în clase de perfecţionare sau în şcoli anumite, cu învăţământ adaptat desvoltării lor.
In România până la această dată nu s’a făcut vre-o disticţiune între copiii normal şi anormal des-voltaţi.
Ce sunt în definitiv repetenţii?
De ce ne închipuim no.i că o parte din şcolari nu frecventează şcoala regulat sau au renunţat la ea cu totul?
Ori cum se numesc: repetenţi, „zestrea claselor", fugari sau în alt chip, este destul că se poate constată că sunt elevi cu un semn de întrebare alăturat şi de a căror situaţie nu sunt de vină nici ei personal, nici profesorii lor, ci este de vină societatea care nu-i iea sub protecţie, ca ocrotindu-i, să-i facă şie-şi de folos.	’
1) Una din cestiunile puse in discuţia congresului corpului didactic urban ce se va ţine la Craiova.
>34
NOUA REVISTA ROMANĂ
Nefiind un metod ştiinţific prin care să se. poată' recunoaşte un anormal, este greu în acelaş timp să se alcătuiască o statistică a lor.
Totuşi putem pleca dela o constatare: şcoalele noastre au anormali, de cari nu se pot ocupă profesorii, rămânând la voia întâmplărilor şi în timpul şcolarizării şi după aceasta.
Cine ar dori să se încredinţeze de aceasta n’arc decât să facă o cercetare ori cât de superficială în una din şcoalele publice.
Mulţi copii, până la o pătrime din clasă, vor da de bănuit că intră în categoria celor.anormali sau rămân înapoiaţi. Când stăm să ne explicăm această, stare, observăm că profesorul are un metod de predare ce corespunde numai la anumiţi şcolari, în genere celor mai buni iar restul de şcolari rămân în pasivitate fie din Această cauză, fie că o cauză internă—starea lor anormală, îi face imposibili să fie atenţi, fcă £’e impresioneze şi :să asimileze cunoştinţele.
Lista stabilită de noi împreună cu profesorul' clasei se poate controla de un medic şcolar, care poate să determine până la anumit punct gradul lor de anormalitate.
Stabilirea anormalităţii la copii este anevoe de ho-tărît, tocmai pentrucă este greu să se pătrundă natura sufletească în genere. Şi de multe ori se apreciază greşit de către părinţi, profesori, cazurile de anormalitate, pe când în realitate anormalitatea provine din cauze independente de cele bănuite.
Mai ales în şcoalele aglomerate de copii este imposibil ca profesorul să-şi dea seama de situaţia mintală a fiecărui şcolar, ci numai se dibueşte după anumite tipuri luate în abstract, aşa că nu este exclus ca însuşi profesorul să nu poată face deosebirea între unii şi alţii.
Pentru a se avea o normă de catalogare a copiilor este necesar să se facă trei feluri de examene: pe-pedagogic, psihologic şi antropologic.
Examenul pedagogic. Chiar la intrarea în şcoala primară sau secundară nu este exclusă o examinare. Mai ales la intrarea în cursul primar, unde prezentarea este obligatorie. Repartizaţi copiii în clase de perfecţionare sau în şcoli anumite, nu vom mai asistă la aspectul ce ni-1 dă acei mulţi copii cărora li se dă certificatul de absolvirea cursului primar maî mult de milă: vârsta înaintată şi stagiul de 2—3 ani făcu, în fiecare clasă hotărăsc în mare parte aceasta. Ce fac după absolvire? Curentul îi mână spre liceu. Dacă nu se pot jstrecurâ printre aceştia, >rămân fără ocupaţiune, fără nici o orientare în viaţă, declasaţi.
Cu totul altfel ar fi când o anumită direcţiune li s’ar da în şcoli speciale, încă dela intrarea lor în şcoala elementară.
Aşa o parte din cei cu tiare de mână îşi găsesc azilul în şcoli particulare, care numai în senzul de şcoli pentru anormali nu-s organizate.
Examenul pedagogic se poate face şi altfel. La prima vedere când observăm o clasă ne izbeşte diferenţa de vârstă. La anumită vârstă corespunde anumite clase. Foarte puţini şcolari corespund cu vârsta la clasa în care se găsesc.
Oare aceştia nu devin suspecţi în examenul nostru?
I	'
Nimeni încă nu şi-a pus întrebarea.* de ce absentează dela şcoală o parte din şcolari? Unii, se înţelege, vor fi având motive serioase, alţii găsindu-se în imposibilitate de a se ţinea cu lecţiile de ceilalţi şcolari, desvoltarea lor intelectuală neajutându-i, vor absentă cu voia dar mai ales fără. voia părinţilor, mărind astfel contingentul derbedeilor şi mai apoi al pungaşilor.
Profesorul de multe ori nici nu se opune unor asemenea absentări: clasele fiind aglomerate, sunt bucuroşi că scapă de aceşti „răi", „tâmpiţi", etc., rămânând cu cei normali şi din cei anormali cu „inofensivii", cari „nu învaţă" ce e drept dar „stau cuminţi la locul lor" !
Examinarea pedagogică se întinde apoi asupra măsurii inteligenţii.
Intr’o lucrare recentă publicată de Alfred Binet şi Th. Simon „La mesure du devoloppement de l’intelli-gence chez Ies jeunes enfants", se expune metodul după care se poate măsură nivelul inteligenţii unui copil, prin intermediul textelor. Fiecărei vârste (3 15 ani) i s’a stabilit anume date în text, ce sunt descrise în lucrarea de mai sus în amănunte şi întovărăşite de instrucţiuni necesare pentru aplicarea lor.
Textele stabilite sunt întemeiate pe combinarea datelor vechi, după principiul pus de H. Ebbinghaus „Intelligenz ist Kombinations gabe".
Atât oboseala sufletească cât şi anormalii prezintă două caractere: obtusitatea sensorială şi slăbirea atenţiunii.
Metoda de mai sus dă oarecum posibilitatea ca prin experienţe cu texte, compoziţii şi concursuri să se stabilească până la un anumit punct gradul desvol-tării intelectuale la copii şi adulţi. Totuşi sunt insuficiente pentru anumite cazuri particulare, iar ca rezultatele să poată aveâ o valoare ştiinţifică, se cere ca experimentatorul să fi făcut practică mai întâiu într’n laborator de pedagogie.
Rămâne să ne ocupăm acum de examenul psihologic şi antropologic ce se poate face asupra ico-piilor, pentru a stabili mai bine pe cei suspecţi.
Gr. Tabacaru.
IlWUOGRAl'U:
Dr. Hurniuzescu: învăţământul superior (Extras din Revista ştiinţifică „V. Adamachi"). Iaşi, 1911.
Petre C. Trişcă: Die Pflkhten der Intelligenten, mit Re-gleitivorten von Prof. Dr. Euckţn tind Prof. Dr. Paul Natorp. lena. Ant. Kăinpfe. 1911.
NOUA REVISTĂ ROMANA
135
CĂRŢI NOI
SCRISORI INEDITE
ALE LUI VASILE ALECSANDRI
Domnul Georges Cazier, custode al Bibliotecei din Besanţon, ne dă într’un mic volum (Lettres incditcs du poete roumain Buşire Alexandri ă Ed. Grenier; Paris, Honore Champion, 1911; 82 pp.) corespondenţa celui mai mare poet al nostru din epoca redeşteptării naţionale, cu unul din cei mai mari poetae minores ai Franţei din Secolul trecut.
Edouard Grenier s’a născut la Baume-les-Daines în 1819 şi a murit în acelaş oraş în 1901. Avea deci, când începe corespondenţa cu Alexandri, vreo 36 de ani. Discipol al lui Lamartine, Vigny şi Musset, merită să fie pus alături de Bărbier, Laprade sau de Brizeux. Opera lui1) cuprinde fineţe pe care nu le-ar putea gustă decâit o elită, şi pentru aceasta n’a pătruns niciodată în marele public. Eră un om foarte plăcut în societate, iubea independenţa faţă de guvern şi păstră legături de prietenie cu toţi romanticii francezi şi cu o sumă de streini pe care i-a cunoscut în călătoriile sale către Orient. Prin 1855 îl găsim la laşi ca secretar al Domnului de pe atunci Grigore Ghica; cu acest prilej a cunoscut pe Vasile Alexandri şi o strânsă prietenie, însoţită de o vie admiraţie din partea acestuia din urmă, s’a născut între cei doi poeţi. Ea a durat până la moartea Iui Alexandri şi expresia ei vizibilă e pentru noi colecţia celor 32 de scrisori ce alcătuesc volumul. O ade-, vărată poveste duioasă se desprinde încetul cu încetul din foile îngălbenite, cutremurată pe alocuri numai de evenimente mai importante şi stăpânită peste tot de melancolia veşnicei treceri a vremii. După cei treizeci de ani (1855—18S5) pe care îi trăeşte într’o oră răsfoind colecţia scrisorilor, după mărturisirea unei tinereţe sbuciumate, a unei maturităţi concentrate şi severe, p unei bătrâneţi obosite şi pline de nostalgia întâilor ani, se aşterne peste suflet cenuşa clipelor de viaţă ce s’a stins şi odată cu ea tristeţa resemnată a ireparabilului existenţii.
Mai mult decât un roman ne atinge o serie de scrisori intime, în care nimic nu e aşezat pentru efect, nimic nu leagă, totul e nou şi totul e cunoscut, dând astfel imaginea fidelă a vieţii ce trece...
■	.	■	■	'	1 I
S’au cunoscut la laşi şi Grenier a fost prezintat de Alexandri domnitorului. S’au revăzut la Paris Î11 acea ;,Ţ)ună existenţă pariziană, care te face să trăeşti prin toate fibrele, prin toate facultăţile, prin inimă, prin inteligenţă, prin tot ce vrei“.
Din Constantinopol, unde Alexandri se ,află jiu iarna aceluiaş an, îi trimite impresii fugare. In anul următor Alexandri e la Iaşi şi trimete lui Grenier la
Paris informaţii asupra laşului politic. „Nu-ţi faci ideie, scumpul meu Grenier, de plictiseala ce apasă în acest an societatea laşului; ai zice că e enervată; lumea de aşteptarea înfrigurată şi prea mult timp prelungită a evenimentelor politice. Guvernul pare că a căpiat de-abinele; şi-a schimbat iar ministerul. Ni-colae Cantu a înlocuit pe ministrul de interne; Vogo-ride e la Finanţe, şi" Istrati e la Lucrările publice (Travdux publics). Să nădăjduim că acesta din urmă o să sfârşească la ocnă (Travaux forces). In definitiv demoralizare completă şi anarchie în afaceri".
Ca să se mângâie de această tristă stare a afacerilor publice, Alexandri se concentrează mai mult asupra activităţii sale literare, îşi pune în ordine toată proza pe care a scris-o până atunci şi scrie din când în când câte o Doină sau câte un vodevil din viaţa ţărănească.
Intr’altă scrisoare Alexandri dă foarte interesante lămuriri prietenului său asupra deosebirilor sufleteşti dintre Munteni şi Moldoveni. E, pe lângă oarecare părtinire, şi mult adevăr în spusele lui.
„Deosebirea între ei nu consistă decât în câteva nuanţe, destul de greu de prins. Prietenul nostru Russo a spus odată în glumă că Muntenii sunt Gas-conii României şi nu s’a înşelat prea mult. Adevărul e că fraţii noştri de peste Milcov au o aplecare foarte pronunţată pentru ceia ce se numeşte în termeni vulgari flecărie; dar aceasta vine mai mult din felul de viaţă pe care o duc şi din puţina îngrijire pe care o au pentru afacerile lor. Toată Valachia e în Bucureşti, adică orice om cu oarecare stare nădăjdueşte să guste deliciile acestei Capua munteneşti, astfel că proprietăţile sunt lăsate în exploatarea unor arendaşi lacomi, în cea mai mare parte Greci, Bulgari sau Sârbi. Acest obiceiu, ale cărui urmări sunt fatale pentru averi, dă naştere şi la alte rele care ating moravurile şi caracterele. Marea îngrămădire de oameni fără1 nici o treabă în oraşele principale din provincie sau în Capitală, mai cu seamă, a creiat gusturi şi ambiţii cu totul meschine. A păreă a devenit un scop, o neceşitate. Care mai de care vrea să producă mai mult efect prin haine, echipagii şi ţinuta sa personală şi, cum lumea hiî e civilizată decât pe jumătate, îţi închipui ce exageraţii caraghioase se produc în fiece zi. Dar aceste mici păcate nu strică întru nimic bunătatea şi fondul prietenos al caracterului va-lach. Şi Valachii sunt buni, îndatoritori, ospitalieri, întocmai ca şi Moldovenii. Sunt doar mai veseli, mai vorbăreţi, lată toată deosebirea".
In 1857 Alexandri face din nou o călătorie i în Franţa, amărât de boală, şi de nenorocirile publice din ţara sa şi întâlneşte iarăş pe Grenier la Paris. Câteva rânduri prietenoase în scrisori şi atât. Apoi o lungă tăcere până în 1870, anul de groază. La 14 Octombrie, Alexandri, sguduit de ştirile ce soseau de pe câmpul de răsboi, scrie din Mirceşti:
„Scumpul meu Grenier, din fundul lumii, unde mă aflu exilat, urmăresc cu privirea îngrijorată gravele evenimente care se desfăşoară în Franţa şi mă
1) Oevrcs d'Edouard Grenier, Paris, Lcmerre, 1901, 3 voi.
NOUA REVISTA ROMANA
136
întreb ce-au devenit prietenii mei... Mă simt umilit de înfrângerile Franţei, căci aceste înfrângeri sunt alcătuite din nenorocire şi ruşine. Ele sunt de aşa natură încât trec de marginile ruşinei pentru a ajunge la proporţiile unei adevărate urgii. Să credem în mânia cerească? Dar pentru'ce oare cerul ar pedepsi Franţa? Poate pentrucă ea a fost ţara marilor iniţiative, leagănul nobilelor libertăţi ce s’au răspândit apoi asupra lumii?"	-
Şi în anul următor, după atâtea nenorociri, răsboiul, răsboiul civil, iarna aspră, epidemiile, Alexandri scrie prietenului său, prevestind, pare că printr’o inspiraţie, ridicarea strălucită a Franţei:
„Există în naţiunea voastră o forţă de vitalitate pe care nimic nu o poate distruge şi această forţă se traduce printr’o măreaţă nepăsare, care are strălucirea ei, orice s’ar zice, căci îndeamnă să despreţuiţi loviturile prezentului şi să priviţi viitorul cu siguranţă. Rana e largă, adâncă, îngrozitoare, dar sângele e bogat şi rana se va cicatriza înai repede decât cred [duşmanii voştrii... Ceia ce ;ar fi fost pentru Prusia o ruină seculară, nu va fi pentru Franţa decât o supărare trecătoare, căci ea e bogată, activă, vitează şi stăpâneşte o comoară nesecată pe care nimeni nu-i va lua-o: Spiritul care inventează, care creiază, care scânteie, care fulgeră şi care subjugă".
Durerea îl face pe Alexandri să fie nedrept- faţă de poporul german cu toate manifestările sale şi să aducă aminte prietenului său de judecata aspră cu câre Moldovenii au preţuit pe Nemţi din cât i-au cunoscut: Porc nemţesc, neamţ porcesc, tot una e. Şi apoi urmează iarăş vre-o şapte ani de tăcere, până la 1877, când isbucneşte răsboiul nostru pentru neatârnare.	I ;
întâia scrisoare din acest an poartă data de 16 Mai, la câteva zile deci după proclamarea independenţei Rotorâniei. Ar trebui reprodusă în întregime atât aceasta cât şi cea următoare din Noembre acelaş an, ca {să se vadă entusiasmul tânăr ce cuprinsese pe bătrânul poet, nevoit să stea lângă cămin la Mir-ceşti de strajă, când a simţit redeşteptându-se, după atâtea veacuri de amorţire vechia vitejie românească pe câmpiile Bulgariei.	I
Descriind situaţia noastră între cei trei coloşi, ce se iau Ia luptă la fiecare douăzeci de ani şi ne strivesc ca pe un pitic ce s’ar amestecă într’o trânteală de uriaşi, se întreabă:	I 1 ]
„Ce eră de făcut?... Ei bine, în loc de' a fi striviţi într’un mod pasiv şi stupid între ciocan şi nicovală, să ne ridicăm în vârful picioarelor pentru a ne mai înălţă puţirr şi a ajunge astfel Ia înălţimea unei săbii voiniceşti. După asta, să desmorţim braţele amorţite de veacuri şi să dăm dovadă de viaţa celor ce ne privesc încă ca pe nişte băieţaşi. Să strigăm cu putere Iu urechile Ruşilor şj ale Turcilor „Trăiască inde-_ pendenţa României?" şi să intrăm cu vitejie în încăe-rare. Vom ieşi poate sdrobiţi din ea, dar cel puţin o-
ţeliţi prin foc. De altfel destule umilinţi, destule mizerii ! Sau stăpâni în casa noastră sau să pierim odată cu ea!"	,
Şi într’o altă scrisoare din timpul răsboiului, cât entusiazm pentru avântul admirabil al oştirii noastre ! Şi idin acele rânduri respiră sinceritatea poetului Ostaşilor noştri:
„Sărmanii noştri dorobanţi, adică sărmanii noştri ţărani, îmbrăcaţi cu o tunică proastă şi o căciulă împodobită cu pene de curcan (podoabă care le-a dăruit porecla de Curcani) au făcut minuni. Prin vitejia lor neaşteptată ei au ştiut să facă din această poreclă un nume glorios şi să dovedească că, dacă dela sublim la ridicol nu e decât un pas, tot un pas e şi dela ridicul la sublim... Şi apoi ce răbdare demnă în mijlocul suferinţelor! Ce stoicism antic în faţa inorţei! Ah, scumpe prietene, ţi s’ar uniplcâ ochii de lacrămi dacă ţi-aş povesti tot ce am văzut mare şi în adevăr frumos la acest popor. Viteji copii! Inimi nobile! se scoboară în adevăr în linie dreaptă din strămoşii lor, sunt în adevăr de rasă latină.... şi iată, aceasta e o mare mângâiere pentru mine, oricare ar fi pierderile noastre ireparabile. Toţi răniţii noştri nu au decât un singur gând, să se vindece cât mai repede pentru! a se întoarce la Plevna şi se întorc încă chinuiţi de dureri: au prins gust de moarte".
După anii de restrişte ai răsboiului, trec iarăş câţiva ani de tăcere. Abia în 1882 găsim1 câteva scrisori în care e mai ales vorba de literatură. Alecsandri se miră că Grenier nu a intrat încă la Academie:
„A avea inspiraţii mari, a fi stăpân desăvârşit pe limbă, a propagă sentimente nobile, a înălţă sufletele, a le inspiră demnitatea, patriotismul, avânturile nobile, cu un cuvânt a dovedi că eşti adevărat poet şi adevărat cetăţean, sunt acestea titluri pentru a fi exclus din templu? Trebuie să fii numai decât negustor pentru a aveâ dreptul să intri şi să-ţi întinzi marfa? E ruşinos, ruşinos, ruşinos !“
In aceste ultime scrisori se strecoară din când în când melancolia prevăzutului sfârşit. E duios.
„Unde şi când ne vom mai vedeâ înainte de a întreprinde marea călătorie? Să ne înţelegem şi asupra acestui lucru, căci ar fi trist să dispărem din astă lume înainte de a ne da îmbrăţişarea frăţească.
„Douăzeci şi şapte de ani! O întreagă viaţă! Câte întâmplări în acest crâmpeiu, aproape nesimţit, de timp ! Dar o singură ghindă nu închide oare în ea o întreagă pădure de stejari?! Să fim mulţumiţi că ne mai găsim în picioare după atâtea furtuni şi că privim părul nostru alb cu o justă mândrie.
„Ce te mai faci ,scumpul meu Grenier? Unde eşti? Ce lucrezi? Anii trec peste capetele noastre pleşuve săpându-şi brazdele lor şi 'mai mult ca totdeauna simţim nevoia de a ne întări la izvorul răcoros al amintirilor, la dulcea căldură a vechilor prieteni.
▼ „Aşteptam scrisoarea d-tale (Iunie 1884) căci nimeni nu putea să înţeleagă mai bine starea mea în urma morţii fratelui meu. Ca şi d-ta rămân şi eu
NOUA RBVISTA ROMANA
'37
singur, cel. din urmă în viaţă din familia mea. Tată, mama, surori, frate, toţi rn’au părăsit. E rândul meu să mă duc să-i întâlnesc. Ah, e dureros,, e o dezolare nemăsurată să vezi făcându-se astfel gol în jurul tău. Îmi rămâne, e drept, femeia mea, care e bună şi iubitoare ; ea îmi e cel mai bun sprijin în nenorocirea care in’a lovit. Fiica mea şi copiii ei aparţin altei generaţii. Ochii lor se îndreaptă fireşte către viitor. Ai noştri se îndreaptă către trecut".
Câteva întâmplări, succesul Fântânei Blând uzi ei, decorarea Iui Grenier de către Regele Carol, o călătorie la Mehadia şi, în fine, numirea lui Alexandri ca ministru plenipotenţiar la Paris, alimentează cele din urmă scrisori. După plecarea lui Alecsandri la Paris în 1885 corespondenţa se sfârşeşte. Poetul român avea să mai trăiască şase ani, cel francez şaisprezece.
Am cules tot ce putea prezintă interes general în corespondenţa lor. Dar tot acel farmec inexprimabil, făcut din lucruri mărunte, din aluzii directe, din glume uşoare, scapă analizei.
Mai e apoi stilul francez al lui Alecsandri ce nu se poate redă în traducere. Românii se familiarizează lesne cu limbile streine ; dar în ceia ce scriu observatorul subtil descoperă numai decât o întipărire, o urmă exotică, românească prin excelenţă, de care nu scapă niciodată. Aceasta poate tocmai pentrucă vor să pară cât mai cunoscători ai limbei streine şi încearcă să se exprime în alocuţiuni mai inuzitate mai grele. Stilul scrisorilor lui Alecsandri are acea graţie uşoară, naturală, cu totul pariziană în a redă nuanţe, în a râde cu discreţiune, în a lăudă cu prietenie şi a dojeni zâmbind.
Ar da important material de ştudiu pentru un filolog ce-ar vreă să urmărească cum scriu Românii în limbi streine. Pentru noi ne-au fost deajuns cele câteva amănunte asupra vieţii poetului, cele câteva gânduri asupra evenimentelor vremii şi mai cu seamă acele trăsături intime ce desvăluesc mai bine fondul firii omului şi ni-1 înfăţişează aşâ cum puteâ fi în viaţa cea, atât ele greu de fixat, în viaţa comună de astăzi pe mâine.
C. Sp. H.
BIBLIOGRAFII :
Letlres incdils du poete roumain Buşite Alecsandri â Hdouard Grenier, publiccs avec unc introduetion el des notes par Georţjes Gazier. Paris, l.ibrairie II. Champion, 1911, 2 Irs. 50.	*	" .	■
A apărui fase. I voi. VI din Studii Filosofice, organul Societăţii de Studii Filosofice din Bucureşti, sub direcţiunea d-lui Bădulescu-Motru, cu următorul cuprins: V. Ghidi-onescu : Pedagogia şliinfi/ică şi noile reforme şcolare: Marin N. Ştefănescu: Criza logicei; N. I. Beuista Revistelor. — De vânzare şi la ad-ţia revistei noastre. Preţul 1,50
Albert Samain : Bdlyphcm, poemă dramatică în două acte. Traducere în versuri de I. M. Raşcu. Biblioteca „Apollo“, No. 1, Iaşi. 30 bani.
LITERATURA
MISTERUL EŞAFODULUI
Execuţiile recente îmi amintesc următoarea întâmplare extraordinară:
—	In seara aceia, 5 Iunie 1864, pe la ceasurile şapte,
doctorul Edmond-Desire' Conty de la Pommerais, transferat de curând de la Conciergerie la Roquette, stâ îmbrăcat cu cămaşa de forţă în celula condamnaţilor la moarte. ; ,	,
Tăcut, se rezema în coate de speteaza scaunului, cu ochii ţintă. Pe masă, o candelă, lumina paliditatea feţei sale reci. La doi paşi, un gardian, în picioare, rezemat de zid, îl păzea, cu braţele încrucişate.
Mai în totdeauna deţinuţii sunt puşi la o muncă zilnică/ din al cărui salariu, administraţia opreşte mai dinainte, în caz de deces, preţul giulgiului lor, pe care ea nu-1 furnizează. Numai osândiţii la moarte n’au nici un fel de însărcinare.
Prizonierul era un om de-aceia pe cari nu-i poţi ghici din ochi: nu se‘ citea, în privirea lui, nici teamă, nici nădejde.
Treizeci-patruzeci de ani; oacheş ; de statură mijlocie, ce-i dreptul bine legat; tâmplele, de curând încărunţite ; ochiul nervos, pe jumătate închis; o frunte de om chibzuit; glasul sec şi scurt, mâinele saturniane; fisio-nomia ţeapănă a oamenilor puţin guralivi; apucături de o distincţie studiată; — aşâ se ’nfăţişâ el.
V’aduceţi aminte că la curtea cu juraţi a Senei, pledoaria, deşi de data asta, foarte strânsă, a d-lui Lechaud, neputând nimici, în conştiinţa juraţilor, întreitul efect pricinuit de desbateri, de concluziile doctorului Tardieu şi de requizitoriul d-lui Oscar da, Vallee,—d-1 de la Pommerais, dovedit că a administrat în scop cupid şi cu premeditare, doze mortale de digitalină unei doamne, prietenă de-a lui — doamna de Pauw — auzi pronunţân-du-se împotrivă-i, cu aplicaţia articolelor 301 şi 302 din codul penal, sentinţa de moarte.
In seara aceia, 5 Iunie, el nu ştia încă nimic de respingerea recursului, precum şi de refuzul oricărei audienţe de graţie solicitată de rudele lui. Doar apărătorul lui, mai norocos, -fusese ascultat, în chip distrat, de către împărat. Venerabilul abate Crozes, care înainte de orice execuţie, se istovea în solicitări de audienţă pe laTui-leries, se ’ntorsese fără nici un răspuns. A comuta pedeapsa la moarte, în asemenea împrejurări, nu ’nsemnâ oare în mod implicit, a o desfiinţa ?
—	Afacerea trebuia să fie ca o pildă. După părerea parchetului,- respingerea recursului fiind mai mult ca sigură, şi trebuind să fie notificată dintr’un momert într’altul, d l Plendreich fu însărcinat să-şi ia condamnatul în primire la 9 ale lunei ora 5 dimineaţa.
—	Deodată răsună pe lespezile coridorului un zgomot de paturi de puşcă; încuietoarea scârţâi greoi; uşa se deschise; baionetele sclipiră în penumbră; directorul închisoarei Roquette, d-1 Beauquesne, se ivi în prag, însoţit de un vizitator.
•38
NOUA REVISTA ROMANA
D-l de la Pommerais, ridicând capul, recunoscu dintr’o aruncătură de ochi, în vizitatorul acesta, pe ilustrul chirurg Armând Velpeau,
La un semn al celui din dreapta, gardianul eşî, d-l Beauquesne, după o prezentare din ochi, retrăgându-se şi el, cei doi colegi se găsiră deodată singuri, în picioare, faţă în faţă, ochi în ochi.
La Pommerais, tăcut, arătă doctorului scaunul său, apoi se duse să s’aşeze pe patul acela din care cea mai mare parte a celor care dorm în el, sunt deşteptaţi numai decât la viaţă, în tresărire. Fiindcă nu se vedea bine, marele clinician s’apropie de... bolnav ca să-l observe mai bine, şi să poată stâ de vorbă încet. ’
*
. * *
Velpeau, în anul acela, împlinea şaizeci de ani. In culmea renumelui, urmaş la fotoliul lui Larrey dela Institut, prim-profesor de clinică chirurgicală în Paris, şi, prin operile lui, toate de o rigoare de deducţie aşâ de netedă şi aşâ de vie, una din luminile ştiinţei actuale, practicianul emerit se şi impunea ca una din somităţile secolului.
După o clipă rece de tăcere:
—	Domnule, zise el, între medici, ne putem lipsi de condoleanţe inutile. De altfel, o afecţiune a prostatei, (care, cu siguranţă, o să mă deâ gata în doi ani, sau doi ani şi jumătate) mă pune cu câţiva ani de scadenţă mai mult, în categoria osândiţilor la moarte. Să venim deci la fapt, fără înconjur.
—	Vasăzică, după dumneata, doctore, situaţia mea judiciară este... disperată ? întrerupse La Pommerais.
—	Mă tem, răspunse simplu Velpeau.
—	Mi s’a fixat ceasul ?
—	Nu ştiu; însă, cum nimica nu-i hotărât, încă, în privinţa dumitale, poţi, în tot cazul, să contezi pe câteva zile.
La Pommerais îşi trecu peste fruntea-i lividă, mâneca cămăşii sale de forţă.
—	Fie. Mulţumesc. Voi fi gata; şi chiar eram; de-acum, cu cât mai curând, cu atât mai bine!
—	Recursul dumitale, nefiind respins, cel puţin în timpul de faţă, reluă Velpeau, propunerea pe care vreau să ţi-o fac, e condiţională. Dacă scapi, cu atât mai bine! Dacă nu...
Marele chirurg se opri.
—	Dacă nu ? întrebă La Pommerais.
Velpeau, fără să răspundă, scoase din buzunar o mică trusă, o deschise, scoase lanţeta şi, sfâşiind cămaşa la mâna stângă, apăsă degetul mijlociu pe pulsul tânărului condamnat.
—	Domnule de la Pommerais, zise el, pulsul dumitale îmi arată un sânge rece, o hotărâre rară. Demersul pe care îl fac pe lângă dumneata, (şi care trebue ţinut secret) are de obiect un fel de ofertă care, adresată chiar unui medic cu energia dumitale, unui spirit oţelit în convingerile pozitive ale ştiinţei noastre şi bine-des-bărat de orice înfiorări fantastice ale morţei, ar putea să pară de o extravaganţă sau de o batjocură criminală. Dar, socotind că ştim cine suntem, o veţi primi
cu luare aminte, oricât de turburătoare vă va părea la început.
—	Atenţiunea mi-aţi căpătat-o, domnule, răspunse La Pommerais.
—	Dumneata ştii bine, reluă Velpeau, că una din chestiunile cele mai interesante ale fisiologiei moderne, e de a şti dacă cumva mai persistă vre-o sclipire de memorie, de reflexie, de sensibilitate reală în creerul omului după retezarea capului.
La această intrare neaşteptată, condamnatul tresări, apoi venindu-şi în fire:
—	Când aţi intrat, doctore, răspunse el, tocmai eram
tare preocupat de problema aceasta, îndoit de interesantă pentru mine, de altfel.	-
—	Sunteţi în curent cu lucrările scrise asupra acestei chestiuni, începând cu — acelea ale lui Soemmering, ale lui Sue, ale lui Sedillot şi Bichat, până la cele moderne ?
—	Ba am fost chiar de faţă, odată, la unul din cursurile Dv. de disecţie asupra rămăşiţelor unui executat
—	Ah!... Lasă, atunci. Aveţi noţiuni exacte, din punct de vedere chirurgical, asupra ghilotinei ?
La Pommerais, uitându-se bine la Velpeau, răspunse rece:
—	Nu, domnule.	'
—	Eu am studiat cu deamănuntul chiar astăzi aparatul, urmă fără să se arate mişcat doctorul Velpeau :— este, o mărturisesc, un instrument desăvârşit.
Cuţitul sabie, lucrând in acelaş timp şi ca pană şi ca coasă şi ca ciocan, retează gâtul pacientului într’o treime din secundă. Decapitatul, subt izbitura acestdi atingeri fulgerătoare, nu poate deci să simtă durere, după cum nu simte nici soldatul, pe câmpul de bătaie, când braţul îi este luat pe sus de o ghiulea. Senzaţia, în lipsă de timp, e nulă şi obscură.
—	Poate să fie însă o durere care vine în urmă.
Julia Fontenelle, arătându-şi motivele ei, se întreabă
dacă nu cumva tocmai această viteză are urmări mai dureroase decât execuţia cu sabia sau cu satârul.
—	A fost deajuns Berard, ca să arate cât e de temeinică năzărirea aceasta! răspunse Velpeau.
Cât despre mine, am convingerea, întemeiată pe sute de experienţe şi pe observaţiile mele particulare, că tăerea instantanee a capului, produce, în acelaş moment, la individul desprins de trunchiu, leşinul anestezic cel mai deplin.
Numai sincopa, imediată, provocată de perderea a patru sau cinci litri de sânge, care ţâşneşte afară din artere—(şi, adesea, cu o putere de proecţiune circulară de un metru în diametru) ar fi de-ajuns să asigure pe cei mai fricoşi, în această privinţă. Cât despre tresăririle inconştiente ale maşinei cărnoase, prea brusc oprită în procesul ci, ele nu constituesc un indiciu de durere, ca şi... zbaterea unui picior tăiat, de pildă, ai cărui muşchi şi nervi se sgârcesc, dar de care nu mai suferi. Zic că înfrigurarea nervoasă a nesiguranţei, solemnitatea pregătirilor fatale şi tresărirea când te deştepţi din somn, dimineaţa, ne-arată limpede, aci, acea pretinsă suferinţă. Amputaţia neputând fi decât impercep-
NOUA REVISTA ROMANA
139
libilă, durerea reală nu-i decât închipuită. Cum adică ? o lovitură puternică în cap, nu numai că nu e simţită, dar nici nu lasă vre-o cunoştinţă de izbitura ei,—o simplă leziune a vertebrelor aduce insensibilitatea ataxică — atunci ce să mai zicem de retezarea capului, de sciziunea coloanei vertebrale şi de întreruperea raporturilor organice între inimă şi creer. N’ar fi de-ajuns acestea ca să paralizeze cât mai intim în fiinţa omenească, orice senzaţie, chiar nelămurită, de durere ? Cu neputinţă altfel ! inadmisibil! Asta o ştii şi dumneata, ca şi mine.
—. Cred, chiar, că mai mult decât Dv. domnule ! răspunse La Pommerais. Aşa că, în realitate, eu nu mă tem de vre-o suferinţă fizică mare şi repede (abia concepută în dezordinea senzorială şi repede înăbuşită de covârşitoarea ascendenţă a morţei), cum zic, nu de aceasta mă tem. E altceva.	'
—	Ai putea să mi-o formulezi ? zise Velpeau.
—	Ascultă-mă, murmură La Pommerais, după o tăcere ; în definitiv, organele memoriei şi ale voinţei, — (dacă ele sunt circumscrise la om în aceiaşi lobi unde le-am constatat la... câine de pildă!) — organele acestea, zic, suni respectate de trecerea cufitului!
Am relevat multe echivocuri precedente, tot pe-atât de neliniştitoare cât şi de neînţelese, ca să mă încred uşor în inconştienţa imediată a unui decapitat. După legende, câte capete, interpelate, nu şi-au întors privirile către cel care le chema ? Memoria nervilor ? Mişcări reflexe ? Cuvinte deşarte 1
Amitiţi-vă de capul acelui matelot care, la clinica din Brest, după un ceas şi un sfert dela retezarea capului, rupea în două, printr’o mişcare a fălcilor—poale voluntară—un creion pus între ele!... Ca să nu aleg ^lecât exemplul acesta, dintr’atâtea mii, chestiunea reală ar fi deci să ştim, dacă este, aici, sau nu, eul omului, acela, care după senzaţia hematosei, impresiona muşchii capului său scurs de sânge.
—	Eul nu-i decât în întregul omului, zise Velpeau.
—	Măduva spinării prelungeşte creerul mic, răspunse domnul de la Pommerais. Atunci, unde ar fi ansamblul senzitiv ? Cine l’ar putea scoate la iveală ? In opt zile, cu siguranţă, îl voiu cunoaşte!... şi îl voiu uita.
—	Poate că dela dumneata atârnă ca omenirea să fie lămurită, în privinţa aceasta, odată pentru totdeauna, răspunse Velpeau încet, privind în ochii celui cu care vorbea. Şi, să vorbim sincer, pentru aceasta am venit şi eu aci.
Sunt delegat pe lângă dumneata de către o comi-siune din cei mai eminenţi colegi dela Facultatea din Paris, şi iacă şi permisiunea împăratului. Cuprinde autorizări destul de largi ca să mai amân, la nevoie, ordinul execuţiunei dumitale.
—	Explicaţi-vă, nu mai vă ’nţeleg, răspunse La Pommerais, zăpăcit.
—	Domnule de la Pommerais, în numele ştiinţei care ne este totdeauna scumpă şi care nu mai ţine seamă; printre noi, de numărul martirilor săi mărinimoşi, viu — (cu ipoteza, pentru mine mai mult decât îndoel-nică, că o anume experienţă convenită între noi, ar fi
practicabilă), — să cer întregei dumitale fiinţe, cea mai mare sumă de energie şi de cutezanţă pe care poate s’o aştepte cineva dela specia umană. Dacă recursul dumitale va fi respins, veţi fi, fiind medic, un subiect competent el însuşi în operaţia supremă pe care trebue s’o ’ndure. Concursul dumitale va fi deci de nepreţuit într’o încercare de... comunicaţie, aici.—De sigur, oricâtă bunăvoinţă v’aţi propune să- dovediţi, es pare că totul ne-arată dinainte, rezultatul cel mai negativ ; — dar, însfârşit, cu d-ta, (având mereu ipoteza că experienţa aceasta nu va fi absurdă în principiu),— ea oferă, un sorţ la zece mii, că vom lumina în chip miraculos, ca să zic aşa, fisiologia modernă. Prin urmare, prilejul nu trebue scăpat şi, în cazul când vom putea schimba în chip victorios un semn de înţelegere, după execuţie, veţi lăsa un nume a cărui glorie ştiinţifică va şterge pentru totdeauna amintirea rătăcirei dumitale sociale.
—	Ah I murmură La Pommerais, îngălbenit, dar cu un zâmbet hotărât — ah! înţeleg acum .. — De fapt, supliciile au relevat fenomenul digestiei, ne spune Michelot. Şi... de ce natură va fi experienţa d-voastră !... Tremurături galvanice ?... Aţâţări ale genelor ?.r. Injecţii de sânge arterial ?... Puţin concludent, toate acestea!
—	Nici nu mai încape vorbă că numai decât după trista ceremonie, rămăşiţele d-tale se vor odihni în pace * în pământ, şi că nici un scalpel de-al nostru nu vă va atinge, reluă Velpeau. Nu !... Insă când va cădea cuţitul, eu voi fi acolo, în picioare, în faţa d-tale, lângă maşină. Cât se poate de repede, capul d-tale va trece din mâinele executorului într’ale mele- Şi atunci —experienţa neputând fi serioasă şi concludentă decât în raport cu însăşi simplicitatea ei — vă voi striga foarte lămurit, la ureche : — «Domnule Conly de la Pommerais, în amintirea învoelilor noastre din timpul vieţei puteţi în momentul acesta, să lăsaţi în jos, de trei ori pe rând pleoapa ochiului drept, ţinând celălalt ochiu deschis tare». Dacă. în clipa aceia, oricari ar fi celelalte contracţiuni ale feţei, veţi putea prin acea întreită clipire din ochi să mă încunoştiinţaţi că m’aţi auzit şi m’aţi înţeles şi să-mi dovediţi, impresionând astfel, printr’un act de memorie şi voinţă permanentă muşchiul d-tale palpebral, nervul d-tale zigomatic şi conjunctiva d-tale — dominând toată grozăvia, toată on-dulaţia celorlalte impresii ale fiinţei d-tale — faptul acesta va fi de-ajuns ca să lumineze ştiinţa, să revoluţioneze convingerile noastre. Şi voiu şti, de asta să nu te îndoeşti, să-l notific în aşa fel, ca pe viitor să laşi mai mult amintirea unui erou, decât aceia a unui criminal.
La cuvintele acestea neaşteptate, d. de la Pommerais fu izbit par’că de o zguduire aşa de profundă, în cât, -cu pupilele dilatate şi aţintite spre chirurg, rămase, timp de un minut, tăcut şi ca împietrit. Apoi, fără să spue un cuvânt, se ridică, făcu câţiva paşi, dus pe gânduri, şi, repede, clătinând trist din cap:
—	îngrozitoarea violenţă a loviturei, mă va scoate din mine însumi. Ca să îndeplinesc aceasta mi se pare mai presus de orice, voinţă, de orice sforţare ome-
140
NOUA REVISTA ROMANA
nească ! zise el. De altfel, se zice că sorţii de vitalitate nu’s aceiaşi pentru toţi ghilotinaţii. Cu toate astea... să mai veniţi, domnule, în dimineaţa execuţiei. Vă voi răspunde dacă mă dedau sau nu la încercarea aceasta înfiorătoare totdeodată, revoltătoare şi iluzorie. Dacă nu, mă încred în discreţia dv. nu’i aşa, că îmi veţi lăsa capul să-şi sângereze liniştit cele din urmă puteri de viaţă în găleata de cositor care-1 va primi. '
—	Aşa dar, în curând, Domnule de la Pommerais ? zise Velpeau ridicându-se şi el. Gândeşte-Te. '
Amândoi se salutară.
După o clipă, doctorul Velpeau părăsi celula; gardianul intră şi osânditul se întinse resemnat, pe patul lui de campanie, ca să doarmă sau să viseze.
* *
*
Peste patru zile, pe la ceasurile cinci şi jumătate, dimineaţa, d. Beauquesne, abatele Crozes, d. Claude şi d. Potier, grefier la Curtea Imperială, intrară în celulă. Deşteptat, d. de la Pommerais, la vestea orei fatale, se ridică în sus foarte palid şi se îmbrăcă repede. Apoi, stătu de vorbă zece minute cu abatele Crozes, ale cărui vizite le primise bine; e ştiut că cucernicul preot eră înzestrat cu acel har de inspirat care dă bărbăţie acestui ceas de pe urmă. Apoi, văzând pe doctorul Velpeau, venind:
—	M’am străduit, să fac ce mi-ai spus, zise el. Poftim !
Şi, pe când se citea hotărârea, el îşi ţinu pleoapa
dreaptă închisă, uitându-se ţintă la chirurg cu ochiul stâng, deschis larg.
Velpeau se înclină adânc, apoi, întorcându-se spre Hendreich, care intra cu ajutoarele lui, schimbă foarte repede cu executorul un semn de înţelegere.
Găteala se făcu repede: se observă că fenomenul nâlbirei părului, văzând cu ochii, subt foarfece, nu se produse. O scrisoare de adio dela soţia sa, citită cu glas încet de către duhovnic, îi umplu ochii de lacrămi pe care preotul le şterse pios cu peticul luat dela răscroiala cămăşii lui. Stând în picioare, şi cu redingota aruncată pe umeri, trebui să i-se desfacă legăturile dela mâini. Refuză apoi paharul de rachiu — şi escorta porni pe coridor. Când ajunse la poartă, întâlnind în prag pe colegul lui:
—	Numaidecât! îl zise el foarte încet — şi adio.
îndată aripele enorme de fier ale porţei se întredes-
chiseră înaintea lui.	.
Vântul dimineţei pătrunse în temniţă; se crăpă de ziuă; piaţa cea mare se închidea departe, înconjurată de un îndoit cordon de cavalerie; — în faţă, la zece paşi, într’un semicerc de jandarmi călări, ale căror săbii, scoase la ivirea lui, zăngăniră, se înălţă eşafodul. La o oarecare depărtare printre reprezentanţii presei, câţiva se descopereau.
Colo, în dosul arborilor, se auzeâ ca nişte talazuri, larma mulţimei, enervată din pricina nopţei. Pe acoperişurile cârciumelor, pc la ferestre, câteva fete ciufulite, livide, în mătăsuri bătătoare la ochi—unele din ele ţinând încă câte o sticlă de şampanie în mână — se aplecau
în tovărăşia unor triste haine negre. In aerul dimine-ţoi, pe piaţă, zburau rândunelele încoace şi’ncolo.
Singură, umplând spaţiul şi mărginind cerul, ghilotina părea că se întinde în zarea întunecată, cu cele două braţe ale sale, între cari departe, colo sus, în lumina viorie a zorilor, se vedeâ sclipind cea de pe urmă stea.
La priveliştea aceasta funebrală, osânditul se oţeri, apoi merse hotărât, spre eşafod.... Urcă mai întâi treptele. Acum cuţitul triunghiular sclipeă în tocul lui negru, acoperind steaua. înaintea scândurei fatale, după crucifix, sărută acea şuviţă mesageră din propriul lui păr, culeasă în timpul gătelei, de către abatele Crozes, care-i atinse buzele cu ea:—«Pentru ea!» zise el.
Cele cinci personagii se desprinseră, în siluete, pe eşafod; tăcerea în clipa aceasta, se făcu atât de adâncă încât sgomotul unei crăci rupte, departe, subt greutatea vre-unui curios, ajunse cu ţipătul şi câteva râsete nelămurite şi hidoase, până la grupul tragic. Atunci sunând ora, a cărei ultimă bătae lui nu-i mai eră dat s’o audă, d. de la Pommerais zări, înaintea lui, de cealaltă parte, pe straniul lui experimentator, care, cu o mână pe platformă, îl privea!... Se reculese o clipă şi închise ochii.
Deodată, bascula se mişcă, scripetele se-aplecă, butonul cedă, sclipirea cuţitului trecu. O lovitură teribilă sgudui platforma; caii se ridicară în două picioare la mirosul magnetic al sângelui şi, ecoul sgomotului vibra încă, când, capul însângerat al victimei se sbăteâ în mâinelq nepăsătoare ale chirurgului de la Pitie, ro-şindu-i în valuri degetele, manşetele şi hainele.
Avea o faţă posomorâtă, îngrozitor de albă, cu ochii deschişi şi parcă distraţi, cu genele răsucite, schimonosit: dinţii îi clănţăneau; barba, la capătul fălcii de jos, fusese isbită.
Velpeau s’aplecă repede pe capul acesta şi rosti în urechea dreaptă, întrebarea convenită. Oricât de tare fu omul acesta, dar rezultatul îl făcu să tresară într’un fel de înfiorare rece: pleoapa ochiului drept se lăsă in jos, ochiul stâng, sgâil, îl privea.
— Pentru numele lui D-zeu şi al fiiiiţei noastre, încă de două ori semnul acesta! strigă el mai cu aprindere.
Genele se desprinseră, ca subt o sforţare lăuntrică; dar pleoapa nu se mai ridică. Chipul, dintr’o clipă în-tr’alta, devenea ţeapăn, îngheţat, imobil. — Se isprăvise.
Doctorul Velpeau dădu capul mort d-lui Hendreich, care deschizând din nou coşul, îl puse după obiceiu, între picioarele trupului inert.
. Marele chirurg se spălă pe mâini într’o găleată, rânduită pentru spălatul maşinei, care şi începuse. împrejurul lui, mulţimea curgea, îngrijată, fără să’l recunoască. El se şterse, în tăcere.
Apoi, cu paşi domoli, cu fruntea gânditoare şi gravă! — se duse până la trăsura lui rămasă la colţul temniţei. Pe când se urca, zări furgonul justiţiei care se depărta în galop spre Montparnasse.
In româneşte de I. liolez■	Villiers de Plsle-fldam.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
141
DISCUŢII
ŞCOLILE DE AGRICULTURĂ
*
— întâmpinare la articolul d-lui Artur Coronei —
In Noua Revistă Română, voi. X, No. 6 dela 22 Mar a. c., d. Artur Gorovei, sub titlul „Prin tară (însemnări din călătorie)“, publică observaţiunile d-sale, culese cu ocazia unei vizite la şcoala de agricultură dela Roman sau Pănceşti-Dragomireşti, cum i se zice.
Citesc cu plăcere şi interes „însemnările” d-lui A. Gorovei, nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru forma atrăgătoare, în care sunt scrise. De astă dată însă interesul meu a fost mult mai mare, fiind vorba de o şcoală de agricultură pe care am supraveghiat-o timp de 3 ani, şi de observaţiuni făcute asupra ei de către un agricultor, mare proprietar şi fost inspector agricol. In anume ocaziuni am căutat să aud şi chiar să provoc părerile şi sfaturile marilor proprietari agricoli asupra şcolilor de agricultură de gradul celei dela Roman, ele fiind menite în prima linie a pregăti personal subaltern pentru moşiile mari. Astfel, unele din şcolile noastre practice (inferioare cum le este titlul oficial) au fost vizitate de-d'-nii' G. Cipăianu, G. K. Cesianu, N. Cesianu, Gr. Noica, Al. Cantacuzino-Paşcanu şi D. Seceleanu, toţi proprietari agricultori, cari au primit sarcina de delegaţi la examenele de absolvire sau de preşedinţi ai comisiimilor.
Se explică astfel interesul deosebit, cu care am cetit observaţiunile d-lui Gorovei, nădăjduind să învăţ mult din ele. Dar din nenorocire am încercat o desa-măgire, fiindcă acele observări sunt în majoritate nedrepte sau greşite, lăsând la o parte pe cele zeflemiste.
Recunosc că—deşi ţara noastră este eminamente agricolă, şcolile ei de agricultură nu sunt eminente. Dar pentru ca să fie drept, d. Artur Gorovei va trebui să recunoască împreună cu mine, că nici majoritatea agricultorilor noştri nu sunt eminenţi, precum ar trebui să fie în o ţară eminamente agricolă; că acea majoritate se interesează aşa de puţin de învăţământul nostru agricol, încât să nu se mire d. A. Gorovei că acesta—în întregul lui—s’a desvoltat şi trăeşte cum poate şi că are lipsuri şi nevoi pe cari cu toţii le! deplângem, cel puţin în chip platonic. Aşa bunăoară unul dintre actualii domni miniştri, căruia îi arătam acele nevoi, mi-a răspuns : — „Ei, d-le, n’avem universităţi, 11’avem şcoli primare../1 Şi de sigur că avea dreptate, mai ales în ce priveşte învăţământul primar la sate.
Dar să revin la povestirile d-lui A. Gorovei. M’a surprins afirmaţiunea d-sale, că şcoala dela Roman „nu are director" ; adică a voit să zică că nu avea director în momentul vizitei d-sale. Informându-mă, am aflat că directorul demisionase de curând şi ca de afacerile direcţiunii îngrijea prin delegaţie oficială unul din institutorii şcoalei, care în acea zi de Duminică, eră împreună cu colegul său şi cu elevii, 1Î11 pelerinaj la mormântul lui Ion lonescu dela Brad, neuitatul agronom, în amintirea căruia se oficia un parastas.
Se vede că nimeni nu a dat d-lui A.. Gorovei a-
ceastă informaţie, căci fapta pioasă a locţiitorului de director l’ar fi făcut să treacă cu vederea 'absenţa lui de câteva ore şi decepţia d-sale.
Este exact că pomii în una din livezi sunt prea deşi, o greşală care s’a făcut dela început; iar acuma, când pomii sunt mari, nimeni nu pe îndură a-i rări. Nu este ;însă exact, că n’ar produce fructe: In 1908 livada a dat rod foarte frumos şi înbelşugat.
De asemenea este exact că şcoala nu are o prisacă în regulă; încercările făcute până acum nu au dat bune rezultate, cum se zice, din cauză că localitatea nu ar fi prielnică. In tot cazul este fapt sigur, că d. Hermes căruia Statul îi pusese la dispoziţie o însemnată întindere de teren lângă şcoală, spre a întemeia o prisacă mare, nu a reuşit.	'
Pepiniera lăsă într’adevăr ceva de dorit acum 2 ani ; astăzi e în stare cel puţin prezentabilă pentru o şcoală de agricultură, care nu totdeauna are un grădinar destul de meşter.	-
Celelalte afirmaţiuni sunt curate neexactităţi: Etichetele câmpului de experienţă nu sunt de porţelan, ci de tablă, şi sunt scrise cu numele latinesc şi românesc al plantei; burueni şi scaeţi în acest câmp trebue să fi fost în cazul cel mai favorabil, o iluzie optică a d-lui A. Gorovei. Vitele şcoalei, atâtea câte trebuesc, au fost totdeauna bine îngrijite; şi de o bună îngri-i jire ţine şi lăsarea lor în ocol câteva ore pe zi, pe timp frumos, cum trebue să fi fost în ziua de 31 Mai 1909, când d. A. Gorovei a văzut totul în chip ciudat; iar „ţăranul tâmpit, care de departe aruncă o bâtă noduroasă şi loveşte pe fiecare vită drept unde o ocheşte", este o invenţie răutăcioasă, care se des-minte prin ea însăşi: La ce să lovească vitele când erau închise în obor?
O foarte riscată afirmare este aceea cu privire la soarta absolvenţilor şcoalelor noastre practice de agricultură: D-l Gorovei nu şi-a dat osteneala să cerceteze, înainte de a redă cu o neexplicabilă uşurinţă, afirmările unora şi altora ; de aceea îi voiu reproduce aci cifre oficiale: şcoala dela Roman până în 1909 a dat 285 absolvenţi, din cari 47 agricultori la casa lor şi 108 în administraţii de moşii (adică la un loc, 54°/0 ocupaţi în agricultură), 42 funcţionari, 46 în stagiu de armată sau disponibili,18 morţi şi 24 necunoscuţi.
Administraţia Domeniilor Coroanei, Cassa Rurală şi alte mari administraţii agricole sunt foarte mulţumite de serviciile absolvenţilor şcoalelor practice de agricultură.
Toţi cei cari cunosc învăţământul nostru practic agricol şi îl judecă obiectiv, afirmă că şcoala dela Roman se prezintă cea mai bine, iar d. 1. Ştefănescu, care pe timpul frecventării şcoalei de horticultură dela Versailles, a vizitat şi studiat mai de aproape mai multe şcoli practice din Franţa, adevereşte că şcoala dela Roman poate susţine comparaţia cu cele dintâi.
Am ţinut să rectific „însemnările" d-lui Artur Gorovei, nu pentru cunoscători, ci pentru profani, asupra cărora puteau să facă oarecare impresiune.
N. O. Popovici Lupa.
142
'NOUA reVisîâ ROMÂNA
Însemnări
Duşmănia culturală franco-germană.—E un spectacol frumos, pe care ni-I înfăţişează vrăşmăşia veche şi firească a acestor popoare. E demn de veacul nostru. După ce se ciocniră cu atâta înverşunare sălbatică cu puterile lor materiale, după ce se înduşmăniră cu o 1 iniştită şi Impunătoare stăruinţă în câmpul paşnic al economiei internaţionale, le vedem acum în-cordându-şi puterile lor sufleteşti şi frământându-se într’o admirabilă întrecere în câmpul şi mai paşnic al culturei omeneşti. E un semn al vremii şi e o învăţătură îndemnătoare pentru popoarele cari pot privî.
încă va fi tremurând şi azi armura cuirasierului francez sub privirea dătătoare de putere şi aprinsă de dorinţa răsbunării a conaţionalilor săi nevindecaţi în sufletul lor de o adâncă şi mereu sângerândă rană, încă şi acum idealul vieţii germane e păzit şi arătat de o spadă grea şi temută a unuj dragon de gardă,—dat tot acum chiar, francezul uită să privească satisfăcut cuirasierul, pentru a se înregimenta sub steagul acelei armate care ia ofensiva în lupta pentru apărarea drepturilor culturei franceze, iar germanul începe să simtă şi această splendidă mândrie, ştie să se fălească şi cu gloria cucerirei culturale ale sufletului german.
Sorbona şi ştiinţa franceză găsesc apărători contra inva-ziunei germanismului, şcoala germană caută noui mijloace de a se impune cu soliditatea ei sigură şi aspră. Şi iată cum, în clipa aceasta a istoriei se poate privi în mic, se poate întrevedea ce va fi viaţa popoarelor în lumea de mâine. O clipă lumea întreagă din cele două ţări, uită şi de cuirasieri şi de grenadieri, se uită şi de Kaiser ca şi de republică, şi toate sufletele se îndreaptă cu privirile lor la, o luptă tnouă, ;neştiută ieri, neînţeleasă încă azi.	.
Lupta prin cultură, lupta prin afirmarea sufletului naţional şi a imprimării însuşirilor lui civilizaţiunei universale, e războiul de mâine. Franţa şi Germania, prin această nouă înfăţişare a duşmăniei lor, pot arătă desluşit luinei care va fi viaţa ce se pregăteşte să răsară azi din frământarea şi sbuciu-mul crud al societăţilor contimporane. E faza cea nouă a naţionalismului, cum e şi -înfăţişarea cea adevărată a internaţionalismului. Violenţa care singură mâna şi afirma naţiunile, se retrage cât mai isolat de cuprinsul larg al vieţii sociale într’o lume aparte ce să strâmtorează pe măsură ce se specializează în sine: în lumea militară. Vedeţi, e aci un paradox : niciodată armata n’a apărut mai izolată şi mai deosebită de societatea în care trăeşte ca apărătoare şi ca parazită a ei ca în vremea când stăpâneşte principiul naţiunei armate... Şi, nu e numai un paradox, e ceva mai mult; e o prevestire care se afirmă lămurindu-se pe zi ce trece. Nu e nevoie s’o asculţi pentru ca să se realizeze de sine, după cum nu e nevoie s’o respingi pentru ca să întârzieze în înfăptuirea ei încă vreme multă.—Teo.—	I
Pe margini de ceasloave.—Întâmplarea sau poşta (ceeace e tot una), mi-a pus ieri sub ochi o revistă scoasă de nişte preoţi prea de treabă, se vede, de vreme ce mai găsesc timp şi bani îndestui ca să-şi tipărească fiecare ce poate.
Răsfoind-o mai cu interes—cele popeşti au ajuns să ne preocupe azi mai mult chiar ca în vremurile de patriarhală e-vlavie—am dat peste nişte „însemnări din Bătrâni—culese de prin cărţile aflate în biblioteca mea“—ne-asigură S. S. Părintele Teodor Bălăşel.	1
Carlyle, ne reconstitue, după însemnările banale ale unui călugăr, sufletul unei întregi epoci din vechea Anglie. S. S. Părintele Bălăşel n’are însă această pretenţie.	■
S. S7 a procedat mult mai de-adreptul, şi ne-a lăsat doar nouă cititorilor, bucuria de-a ne încântă de magia acelei minunate intuiţii; S. S. a cules aşadar de pe filele unor Mineie,
a unor Cazanii şi-a unui Anthologhion, a cules mai multe însemnări, unele cu rost, altele fără rost, raportându-se toate la evenimente pe cari autorii lor le-au putut socoti capitale şi vrednice de a fi trecute în amintirea veacurilor.
Aşa, de pe o filă ne reproduce următoarea
„însemnare pentru ca să (se) ştie când au murit Dumitra fata priotesi(i) Anastasi(i)“.
Iar după alta, aflăm că la	1
„1837 Feurarife) 16, mărfi, au murit prioteasa Ioana a Popi(i)lui Constandin sin Popa Ion din Câmp. Şi am scris cu Popa Pavel, cu mâna de (ărănă. Şi aceia au murit din facerea unui copil, că nu l-au putut naşte“.
In faţa unei alte însemnări asistăm cu uimire la proces’ul curios ce se va fi petrecut în mintea strămoşilor noştrii, la primele atingeri cu binefacerile culturei:
„Şi am scris eu...}) cu mână de {ărănă, precum să ştiţi că am învăţat carte la popa ton, când eram copil fără minte, dar acum mi-a venit minte, să vă păziţi de mine".
Mai găsim apoi însemnări meteorologice, de pe vremea când, se înţelege, n’aveam staţiuni meteorologice răspândite prin toată ţara, ca azi.
„Insămnare decănd au dat piatră pe lunca Oltului. 1826 Oct(omvre) 1".	,
„lnsă(m)nare ca să s(e) ştie 1827 şi s-au mai cutremurat în no(a)ptea Naşterii lui H(risto)s a do(uăl) o(a)ră. Să ştiţi, fraţilor, că s-au cutremurat intru un an de două ori in tuna lui Dechemvre în 13 zile; al doilea in doaozeci şi cinci 25 de zile. Apoi nuştiu ce o fi, ori bine ori rău 1827“.
Altele, în cari adevărul istoric se împleteşte frumos cu extraordinarul minţilor medievale, deşi suntem la 1824:
„Cade-să a (se) şti când s’au văzut st(e)ao(a) în urma lu(i) Tudor, carea venea dela Răsărit cu co(a)da în sus ta leat 1824, Dechemvrie 30“.	■
„lnsă(m)nare pentru ca să (se) ştie că din răzmiriţa lui Tudor înco(a)ce s’au cutremurat pământii de două ori, ca să ştie când...}) Dechemvre 13 zile Marţi sara păla cina mare.. Şi am scris eu Logofăt tu Luca ot Dobruşa“.
Sau, ceastă-l’altă:
„Am văzut o videnie foarte înfricoşată: iarna în luna lui Ohenarie 16 zile, că au tunat, şi au fulgerat foarte tare, fiind zăpădă ca de o palmă; după aceea au ni(n)s o zăpadă fo(a)rte mare, de cinci palme şi cutremur au fost fo(a)rte rău, tot atunci la noi şi Muscali au fost prin to(a)te satele pân(ă) la Râul Vadului şi cărţi au venit dela Pri(n)(ip(a)tu Vilarafi din Bucureşti cu jurământ zicând că va înto(a)rce tot la sate, că cu Turcii au făcut pace şi voea să meargă la Nemţi, şi multe împărcchieri mincino(a)se au fost întru acel an. 1829 Ghenarie 16. Şi cine va ceti să zică Dumnezeu să ne ferească de aman".
Altele, preţioase poate nu prin adevărul lor istoric, prea bine cunoscut, cât prin naivitatea şi sinceritatea expunerii lui:
„Insămnare pentru ca să să ştie de când cu răzmiriţa ltt(i) Tudor, când au venit Turcii în Drăgăşani şi au fost răzmiriţa fo(a)rte rea încât au fost turburare în to(a)t(ă) lumea.
Leat 1826 Oct(omvre) 11“.	|
1)	fila ruptă.
NOUA REVISTA ROMÂNA
*45
„Insămnare pentru ca să (se) ştie că la leat 1828 au venit Muscalii în Ţara Românească, atunci au fost foarte rău de toate bres(l)ele, că nu le căută niniini de dreptate. Să ştifi, frafilor, când veţi auzi că vin Muscalii, să vă vindefi toate dobitoacele ce le vefi aveă, să rămâneţi s(in)guri gata de război, că tot vi-le ia de geaba. Luca Logof(ăt) Dobruşii".
„Insămnare decănd au venit vineric(i)u, de punea pecete în fundu bufilor. 1823, luna Octo(m)vre 22“.
Şi, însfârşit, următoarea frază gingaşe pe care acea „mână de ţărână" a scris-o poate într’o clipă de albă poezie:
,,Ac(i)ast(ă) floare prea frumoasă este spre a noastră frumuseţe. Pentru ca să să ştie, am însămnat aicea o blugoslovie a Domnului l(isu)s H(risto)s. 1785, Fevr(uar) 16“.
Farmecul acestor însemnări are ceva din frăgezimea vieţii însăşi. O minte intuitivă de poet, se pătrunde de acea viaţă inai bine ca din orice altă expunere ordonată şi- meşteşugită a faptelor unei epoci; iar figura celui ce aşterne buchile, tremurătoare încă până şi subt ochi noştrii de astăzi, o vedem!—cuprinsă toată de frământările mari şi mici ale vremei, cu atât mai însemnate în privirea-i naivă, cu cât o neîncetată strajă din inintea-i bătrânească, îi vorbeşte mereu de acea veşnică Uitare a oamenilor.—C. 11.—
încoronarea regelui Angliei.—In bătrânul Westminstcr, în uriaşa Londră străluceşte iarăşi fastul vechilor serbări. încoronarea regelui redeşteaptă toată tradiţia acelei Anglii conservatoare, care nu vrea să se îndepărteze nici cu o singură
trăsătură dela prescripţiile ceremoniilor din veacurile trecute; vom vedea iarăşi, din zorii zilei de Duminică, defilând în preajma regelui, lorzii din cele mai vechi familii însărcinaţi ' cu funcţiuni de toaletă regală păzite cu multă sfinţenie din noaptea amintirilor istorice; vom vedea constituindu-se acel „Court of Claims" un tribunal heraldic care să adjudece îndeplinirea acestor funcţiuni când între membrii nobilelor familii se ivesc competiţiuni ce nu pot fi satisfăcute în acelaş timp; vom vedea acel cortej tradiţional în care acum vor fi reprezentate cele mai strălucite curţi prin tot' ce au ele mai reprezentativ şi.... recele popor englez împreună cu streinii veniţi din toate colţurile lumii, vor vibra de’entuziasmul celei mai.sărbătorite încoronări din cţl mai vast imperiu.
Noi, din orientul nostru îndepărtat, urmărim cu admiraţie concentrată această sărbătoare demnă a celui mai serios popor. E pentru noi o reprezintare simbolică; sărbătoarea în care se încoronează nu un rege, ci munca din ultimele decenii ale unui popor întreg pentru pacea universală, pentru stăruinţa liniştită în progresul culturei omeneşti, pentru armonizarea generală a elementelor naţionale în câmpul paşnic al economiei sociale.
Căci, fără îndoială, nu există un neam ale cărui însuşiri de rară şi serioasă continuitate în lucru, să se imprime cu mai multă tărie dar şi cu mai multă discreţiune asupra întregei culturi şi inuncei societăţilor contemporane, ca cel care se sărbătoreşte azi încoronându-şi pe regele lui şi pe împăratul acelei lumi care trăeşte din civilizaţia lui şi prin el.—c. t.—
REVISTA REVISTELOR
i
Convorbiri Literare (Iunie,-1911) dau un poem inedit al lui Costache Negruzzi, al cărui istoric îl face d. Ii. Lovinescit. După socotelile d-lui Lovinescu poemul a fost scris de Negruzzi la 16 ani, şi a fost tipărit pentru-că „o astfel de încercare poetică—chiar şi stângace—venind dela un bărbat ca Negruzzi, dela care orice fărâmă e preţioasă, nu putea fi lăsată uitării".	|
D. Mircea Djuvara lămureşte cele „două tendinţe în filozofia contemporană". Dispreţuind pragmatismul, care cu toate aceasta se impune cu tot mai multă stăruinţă, d. Djuvara nu consideră demn de privirile sale în largul cugetării contemporane, decât tendinţa post-kantiană şi cea bergsoniană.
Rezumând în parte cele două tendinţe, d. Djuvara crede că deosebirea între ele e că una „priveşte realitatea prin prisma logică a raţionamentului", iar cealaltă „preconizează transpunerea noastră intuitivă în intimitatea chiar a vieţii, care curge şi parei a sparge cadrele formale, în cari ar fi încătuşată prin cugetarea speculativă".
Autorul crede că cele două tendinţi se pot contopi pentru că „între filosofia critică şi intuiţionismul bergsonian n’ar fi o contradicţie".
Numărul acesta e bogat, de altfel, în filosofic. Afară de continuarea traducerei capitolelor din Wundt, pe care o face de mult d. Rădulescu-Pogoneanu, ni se mai dă un articol despre „a nouă teorie în psichologia emoţiei“ al d-lui /. Nisi-peanu. E recenzia cărţii lui Lapicque. O recenzia luminoasă şi precisă,—făcută cu cunoştinţi şi muncă.
In vederea volumului, cu tipărirea căruia s’a însărcinat caritatea literară a prefectului de Constanţa, entusiasmat de conferinţa norocoasă a unui profesor, d. Cincinat Pavelescu publică într’una, cu o risipă surprinzătoare şi încrezătoare.
Fără îndoială, d-sa nu vrea să ruşineze pe Mecenatele său cu un volum prea subţire. In numărul dela 16 Iunie al Lucea-
fărului, d. Pavelescu publică 7 poezii,—din cari 4 au dedicaţii gentile. „Trandafirul şi ştejarul“ n’are dedicaţie. Aceasta e o fabulă, surprinzătoare prin profunzimea şi fineţea asociaţiu-nei situaţiunilor pe cari le înfăţişează. O cităm:
Cel mai obraznic din stejari Certă modestul trandafir:
—Zău, de ’ndrăzneala ta mă mir,
Cu mine tu să te compari?
Cu vârful meu eu sparg azurul Şi sunt prieten cu vulturul,
Şi rădăcina-mi nu e ’n stare Trei oameni s’o cuprindă;
Ar trebui să mă admiri!
'	—Aşa e, dâr tu faci doar ghindă
Şi eu fac trandafiri.
După aceasta se cuvine să transcrirn şi următoarele versuri adevărate dintr’o altă fabulă a poetului nostru:	-
Publicul, săracul, când se mulţumeşte *
Cu comedioare pline de desfrâu E ca şi măgarul ce mănâncă paie Fiindcă nu e nimeni s,ă-i mai dea şi grâu.
In acelaşi no. al „Luceafărului", d. George Murnu publică o amănunţită şi competentă dare de seamă asupra Expoziţiei tinerimei artistice.
D-ra A. Călugăru ne spune în Copacul că n’a pierdut dră-gălăşia naivă a poezii sale, plină de gândul adânc dar discret al unui suflet rătăcitor şi senin, cu care ne obijnuise cu „Viorelele" sale. Tipăreşte şi d. Gorun o schiţă.
Cele două curente cari se evidenţiază mai strălucit în poezia românească de azi au, fără îndoială, ca reprezentanţi ai lor
«44
NOUA REVISTA ROMANA
mai puternici: unul, cel patriarhal, pe poetul Vlad (dela „Neamul românesc pentru popor"), altul, cel nou, pe poetul Ervin (dela Viaţa nouă). Cei cari nu cunosc încă pe cel din urmă să citească ultimul no. (1 Iunie) al „Vieţei nouă“. E deajuns.
Vlad şi Ervin lucrează de mult pe căi opuse. Vrăşmăşia lor —aşa plină de poezie—a inselnnat în istoria literaturei româneşti o pagină frumoasă. Muzele lor s'au duşmănit de mult, cu pornire, cu patimă—uneori chiar ca două leliţe înfuriate. Şî, totuşi, Ervin şi Vlad vor constitui în istoria literaturei simbolul cel mai viu al sufletului poeziei noastre de azi: ei vor înfăţişă luminos istoricului viifor vremea când se făcea, cu atâta belşug, poezie în ţara românească. Şi Vlad ca şi Ervin, cu toată duşmănia lor, se întâlnesc într’un- punct comun: amândoi au vrut să fie poeţi, şi-au făcut poezii. Fireşte, vom recunoaşte cu toţii că Ervin e mai stăruitor ca Vlad. Dar şi Vladle jnai focos ca Ervin. Pentru asta poezia lirică trebuia să fie a Iui Ervin după cum Vlad trebuia să domnescă în cea epică. Numele lor opuse azi vor fi înfăţişate în istorie ca un simbol viu al rolului voinţii şi muticei trudnice în artă. Vor constitui un singur capitol, care se va putea intitula: „delirul versificaţiei". El va putea trece pe deantregul în psicho-logie.
Să nu ne acuze iară „Viaţa nouă" de neconsecvenţă. O asigurăm că noi o lăudăm mereu,—cum am lăudat-o şi până acum.	I	j I
Apoi, nu e neconsecvenţă în faptul că odatăi a fpst lăudat d. Soricu în paginile revistei noastre şi acum,' e criticat. Atunci, s’a tipărit un articol semnat de autorul lui—un colaborator al „Vieţei nouă"—care, după obiceiul nostru, ia singur răspunderea. Acum, redacţia şi-a permis să facă şi ea reflec-
ţiile ci. Ceeace n’ar împiedica să tipărim şi azi un articol de laudă pentru d. Soricu, chiar dacă l’ar iscăli recenzentul indignat dela „Viaţa nouă".
Chiar dacă nu reuşeşti în totdeauna a te aşeză în punctul lui de vedere, nu poţi totuşi să nu primeşti ca noui şi deosebit de interesante părerile pe cari—pornind dela actuala stare a literelor Italiene—le înnaintează în La Voce, cumpănitul şi modestul Giovanni Papini.
Din faptul că nici D’Annunzio, nici mai ales Pascoli—de farsori ca Orsini nu e vorba decât printre snobii din Ţara românească—nu mai pot să dea ceeace au dat într’o vreme, Papini conchide la o adevărată criză literară—şi încă din cele mai acute. Iar cercetând condiţiunile în care s’a desvoltat şi mijloacele pe care le-a uzai—în cel mai rău înţeles—poezia de până acum, el crede că o „primăvară literară" (expresiu-nea ecompromisă, dar totuş....) nu e cu putinţă decât prin-tr’o definitivă schimbare de front.
Şi anume poezia va trebui să se interiorizeze, să pornească mai mult dela „eu“ şi mai puţin dela obiectul concret, exterior; să exprime mai adesea realităţi spirituale decât aparenţe materiale; iar toate acestea, pentru motivul foarte simplu (chiar simplu?) că „otnul e singurul lucru care ar putea să intereseze mai stăruitor pe om ; şi în om ceeace e mai profund omenesc, nu ceeace încă c bestial".
Acestea sunt mai ales interesante pentru noi. S’a vorbit odată de o criză literară—şi ce adevăr mare s’a spus!—; dacă cineva are încă aceleaşi gânduri, nu se poate să nu priceapă nevoia unei îndrumări noui. Şi pentru aceştia mai ales, relevăm mai mult decât interesantele vederi ale lui Papini. Cu atât mai mult cu cât vremea şi adevărul faptelor au tocit considerabil susceptibilităţile.
MEMENTO -
_..  	Uit
•--- Maurice Maeterlinck, răspunde unei reviste pariziene care afirmase că scriitorul începuse într’o vreme să studieze medicina :
„N’am început prin a studia medicina. Am studiat însă dreptul pentru a mă supune tradiţiilor familiei, după cari trebue ca băiatul cei mai mare să fie avocat.
„Până în cea din urmă zi a vieţei o să-mi pară rău că m’am supus acelor tradiţiuni şi că am jerfit cei mai scumpi ani ai mei celei mai deşarte dintre ştiinţe. Toată firea mea, toate gusturile mele mă îndreptau către studiul inedicinei, care, sunt din ce in ce mai convins, este cea mai minunată chee cu care poţi pătrunde in marile realităţi ale vieţei".
S’a inaugurat de curând la Roma monumentul colosal ridicat de Italia recunoscătoare lui VictorEmanuel.il. înfăţişând în ansamblu, forma unei galerii circulare de marmură albă, monumentul încadrează statuia ecvestră a întemeietorului Italiei unite, statuie gigantică, turnată din bronzul a 70 de tunuri şi care cântăreşte 50 tone. A ccstat 25 milioane şi se spune că e cea mai mare din câte s’au ridicat până astăzi.
Un urmaş vrednic al Iui Vigny şi Leconte de l’Isle e Sebastien-Charles Leconte. In ultimul său volum de poezii Le masque de fer (Mercure de France, 3.50), poetul ni se arată ca un filosof pe care-1 preocupă şi-l mişcă toate problemele sociale ale vremei, ca un om legat de justiţie şi bunătate. Nimic din acele simţimânte pipernicite cari clocesc în sufletul atâtor poeţi din zilele noastre.
O adunare din cele mai remarcabile studii ce s’au scris asupra pedepsii cu moartea în Rusia, e volumul Au pied de Techafaud, povestiri de Andreev, Korolenko, Semenov, Tolstoi ş. a. '
Interesul mare al acestor povestiri, e că autorii lor au fost maituri oculari ai evenimentelor pe cari le povestesc. In special primele două studii de W. Korolenko şi Vladimirov, cari au produs în Rusia o impresie considerabilă, ne dau un tablou de ansamblu, asupra aplicărei pedepsei cu moarte în Rusia. Nuvela lui Andreev : „Şapte spânzuraţi", e o puternică lucrare de imaginaţie, inspirată după fapte îngrozitoare, devenite însă în Rusia, curate banalităţi...
—Se pregăteşte în Franţa, ridicarea unui monument lui Andre Le Nâtre, minunatul arhitect peisigist al parcurilor Regelui-Soare din Versailles. „Figaro" scrie cu acest prilej un articol frumos: „Le Notre a ştiut să însemne pe pământul Franţei forma însăşi a spiritului francez. El l’a făcut vizibil, concret, geniul nostru naţional, şi i-a tras imaginea cea mai exactă şi cea mai tangibilă".
In ziua de 6 Iunie, într'una din sălile Institutului de studii superioare din Florenţa, a fost sărbătorit ilustrul profesor Pio Rajna autorul „Originei epopeei franceze" şi a „Isvoarelor lui Orlando Furioso" etc I s’a oferit ca dar un volum omagial la care au colaborat cei mai mari filologi italieni şi străini.
Au apărut de curând Scrisorile lui Carducci. Sunt interesante mai ales pentru aprecierile marelui poet asupra scriitorilor contemporani. E cunoscut că Carducci, pe lângă poet eră şi critic, poate cel mai mare după de Sanciis, care împreună cn d’Ancona şi' Bartoli au inaugurat în Italia critica istorică. ,
—>■ După Les Documents du progres, Franţa hrăneşte aproape un milion de funcţionari, fără să mai socotim pe cei din colonii. Lefurile lor ating suma fantastică de 1 miliard 510 milioane. Cu pensiunile, suma aceast i se ridică la 1 miliard 788 milioane.
—->■ Biblioteca populară, Fundaţia l. V. Socec, s’a mutat în B-dul Carol 13. Orele de cetire sunt: 10 —12 a. m. şi 4 — 9 p. m. .
Chestiunea învăţământului clasic, continuă să preocupe intens toate spiritele din Franţa. Articole asupra volumului cunoscut al lui Agathon : „l’Esprit de la nouvelle Sorbonne" găsim în Revue des Deux-Mondes (Faguet), in La Nouvelle Revue franţaise (A. Thibaudet) şi în La Revue du temps prisent (Tancrede de Visan). Cel care se ascundea până aci sub pseudonimul Agathon, publică acum sub propria-i iscălitură Alfred de Tarde în le Progres, un magistral articol („Les Huma-manites et Ia Vie pratique").
Charles Manrras, literat distins şi în timpul din urmă unul din cei mai vajnici teoreticiani ai moqarhiei în Franţa, şi-a serbat deunăzi a două-zeci şi cincea aniversare literară.