NOUA REVISTA
ABONAMENTUL:
In România un an (48 NUMERE), io lei
,, şcase luni....6 „
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
ROMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICA
redacţia şi administraţia
Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA : Bucureşti, B-dul Ferriinand 55 TELEFON 8/66
Director: C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti.
UN NUMĂR:
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
No. 8.
DUMINICĂ, 5 IUNIE 1911.
Voi. X.
NOUTĂŢI
Rezolvarea conflictului sinodal.
Greutatea principală a resolvărei conflictului sinodal stă în însăşi faptul, că Sf. Sinod actual, aşa cum el este constituit, nu are autoritatea morală necesară ca să impună o soluţiune.
Sinodul actual este obligat să dea două hotărâri.
Prima: să hotărască dacă Mitropolitul primat şi Episcopul de Roman s'au făcut nevrednici de funcţiunea ce ocupă; şi
A dpua: să ia o hotărâre cu privire la canonicitatea legei Consistoriului superior bisericesc, votată de fostul guvern liberal.	I
Amândouă aceste hotărâri sunt mai presus de puterile Sinodului actual.
Um Mitropolit, ca Athanasie Mironescu, fie el încărcat cu cât de multe păcate, şi mai ales un caracter, de o rară energie morală, cum este Episcopul de Roman, nu pot fi judecaţi definitiv de un Sinod compus din aşa elemente, cum este acel actual!
Hotărârea de condamnare, sau de achitare, pronunţată de Sinodul actual nu ar putea fi definitivă pentru opinia publică românească, decât dacă ar fi susţinută de un guvern cu multă autoritate, aceace nu avem în momentul de faţă.
Pe ori şi cine va condamna Sinodul actual, acel care va fi condamnat, va avea totuşi destulă energie ca să nu i se supună. Dacă va fi condamnat Mitropolitul Primat, acesta va putea să înfrunte Sinodul cu vorbele: sunt acelaşi Athanasie Mironescu, dar odată mă apăraţi prin enciclică şi mă declaraţi exemplu de curăţenie, iar altă dată îmi cereţi demisia şi mă condamnaţi! Când aţi judecat drept? Episcopul de Roman, de asemenea va trece cu uşurinţă peste hotărârea colegilor săi din Sinod, cari până mai ieri să umileau la dânsul, implo-rându-1 să retragă acuzările!	•
In ce priveşte cestiunea dacă legea Consistoriului superior este canonică sau nu, dela toţi se poate cere o hotărâre, numai dela membrii actualului Sinod nu! Sinodul actual a fost şi contra, a fost şi pentru, după curm i s’a cerut.
Pe viitor va continua desigur să fie tot astfel.
Atunci ce rămâne de făcut?
O solu{ie trebue găsită; şi trebue găsită în aşa condiţii, că ea să nu fie dela început .depreciată prin'lipsa de autoritate a celuia care va impune-o. Guvernul nu are competinţa să dea o soluţie în ccstiunile mari bisericeşti, iar Sinodul actual care ar avea competinţa, n’are autoritatea necesară.
Credem că din toate aceste greutăţi nu este decât un singur drum de eşire şi anume: prefacerea, mai întâi, a Sinodului actual inir’un Sinod cu autoritate, care să hotărască apoi solufia cerută.
O prefacere a Sinodului actual se poate obţine: sau prin demiterea membrilor lui actuali,—modalitate pe care o excludem ;—sau prin înmulţirea scaunelor episcopale,—înmulţire care ar face cu putinfă majorizarea elementelor actuale ale Sinodului prin elemente noi, şi de mai mare valoare.
Aceasta de a doua modalitate este şi practică, din punctul de vedere al legilor Statului, şi mulţumitoare pentru conştiinţele agitate ale drept-credincioşilor ortodoxi.
înmulţirea scaunelor episcopale este, precum să ştie, cuprinsă în programul partidului conservâtor-democrat. Guvernul actual are dar de unde să împrumute o linie de conduită în rezolvarea acestui conflict sinodal; conflict pe care el l’a redeschis cu atâta uşurinţă.—C. R.-M.—
O scrisoare a d-lui Dr. C. I. Islrati.
Domnule director şi stimate coleg,
in Nouă Revistă Română de sub direcţiunea d-tale, s’a publicat, de d. Arţar Gorovei, însemnări din călătorie, sub numele de: „Pe urmele răscoalelor" care a fost reprodus şi in Ordinea, dela "1 Iunie a. c.
Aceste însemnări de călătorie se sfârşesc cu următorul pasaj:	;
„Un ţăran, bănuit că ar fi săvârşit o crimă, a fost condamnat la moarte, măcar că nicăeri nu a fost proclamată starea de asediu, şi tribunalele marţiale nu au funcţionat.
,,/n orice parte a lamei, acest condamnat la moarte,' ar fi fost legat la ochi şi împuşcat. La noi, a fost pus cu sila să-şi sape el însuşi groapa, şi când a isprăvit-o, tot părul îi înăl-bise. Apoi a fost aruncat în fundul groapei, cu picioarele legate, şi soldafu au aruncat fărâna în groapă, şi l’au înmormântat de viu.	i
‘ „Un lucru mai înfiorător, care ne zugrăveşte mai exact şi ne arată ce fel de civitiza(iune suntem, eu nu mi-am putut închipui".
Cer, domnule director şi iubite coleg, să dai concursul d-tale, la limpezirea acestei înfiorătoare drame.
Am cinstea a cunoaşte puţin pe d. Artur Gorovei. Ştiu că a ocupat funcţiuni însemnate şi citesc totdeauna cu plăcere scrierile sale, care pe lângă alte calităţi, au şi pe aceea de a arătă adevărul fără înconjur.
De astă dată însă cred, mai mult chiar doresc, ca d-sa să se fi înşelat în ceiace ne istoriseşte.
Conştiinţa mea de om şi sentimentele mele româneşti, mă împiedică a crede că[ o astfel de atrocitate s’a putut petrece în 1907 şi mai mult încă că poate fi dată în vileag la 1911, fără ca nimeni să nu reveleze acest fapt.
Ticăloşia dela 1907, dacă din nenorocire s’ar fi petrecut, şi-ar avea în acest caz, graţie tăccrei tuturor, în prezent, explica-ţiunea genezei, sale, în starea noastră sufletească.
Şi cu toate scăderile, ce din nenorocire putem constata, în sfarea morală a societăfei noastre, nu pot totuşi crede că ne-am afla aşa de jos.
D. Artur Gorovei este dar dator, faţă cu conştiinţa revoltată a acestei ţări şi faţă cu propriul său cuget, să declare hotărât:
Că, d-sa a înaintai, după auzite şi fără control, un fapt pe care îl retrage ca ceva ce nu a existat;
Sau, să aducă dovada ororei, ce va avea meritul a ne fi făcut-o cunoscut.	I
In acest caz să fie bun a spune precis, judeţul şi comuna, în care s’a petrecut faptul, şi dacă se poate şi persoana careta suferit acest martir şi numele călăului ce a putut comite o astfel de crimă.
Opiniunea publică, curată şi doritoare de o reală îndreptare a stărci noastre sufleteşti, îi va fi în acest caz recunoscătoare şi am încrederea că este putinfă ca guvernul să nu ea dispozitiunile necesare şi ca Ministrul de răsboi, pe care-l (in de bun român, să nu cureţe imediat armata de acel ce a făptuit o astfel de infamie.
■ Cunoscând sentimentele d-voastre sunt convins că veţi ridica vocea autorizată, pentru a limpezi această tristă afacere şi ve(i aduce astfel un serviciu moralei publice, fapt pentru care dafi-mi voe şi mie să vă mulţumesc mai dinainte.
2	Iunie 1911.	Dr. C. /. Istrati
Noua revistă ROMANA
114
CEŞTI UNI ACTUALE
l’OEŢII ABSTRACŢIVI ŞI POEŢII SENSORIALI DUPĂ D. DUILIU ZAMFIRESCU
D. Duiliu Zamfirescu literat distins are şi un gust pronunţat pentru problemele filosofice. In romanele sale întâlnim foarte adesea ori personaje cari discută pe larg cestiuni de nietafisică şi psihologie; în toate scrierile sale se întrevede preocupaţiunea omului care vrea să găsească o soluţie la problemele actuale ale culturei europeneşti.
împins de această preocupaţiune, d. Duiliu Zamfirescu a mers până acolo că a făcut o comunicare cu cuprins filosofic la... Academia Română. Se ştie, că Academia Română are oroare de filosofic. Este unica Academie pe lume în care nu se găseşte o secţie a ştiinţelor morale şi filosofice. .
Dar, în sfârşit cu toată oroarea pentru filosofic a academicianilor români, d. Duiliu Zamfirescu şi-a ţinut în mijlocul lor cuvântarea sa despre Metafizica cuvintelor şi Estetica literară. (Rezumatul acestei cuvântări se găseşte în no. dela 22 Mai trecut al Nonei Reviste Române, după care sunt luate şi ciîaţiunile de mai jos).
In această cuvântare sunt de deosebit două părţi. O parte, cea principală, care priveşte teoriile filosofice ale autorului asupra „Metafizicei cuvintelor şi Esteticei literare”, şi o parte, cea secundară, care' priveşte aprecierile pe care, pe baza acestor teorii, d. Zamfirescu le face asupra literaturii şi literaţilor noştri români. Negreşit academicienilor li s”a părut mai interesantă partea aceasta din urmă, cea secundară, şi de aceea au şi aplaudat pe d. N. Iorga, care s’a ridicat, ca istoric, să corecteze aprecierile d-lui Zamfirescu. Nouă să ne fie permis a ne ocupa de partea cea dintâi.
D-l Duiliu Zamfirescu cercetează mai întâi formarea graiului omenesc şi ajunge Ia următoarea încheiere :
„Vorbirea, care, dela început, a fost o trebuinţă a vieţii curat animale, a devenit cu timpul' o necesitate a intelectului nostru, nu atât pentru a împărtăşi altora mişcările sufletului, cât pentru a îndestulă pe acesta în avânturile saţe.
Omul şi-a complectat graiul în raport direct cu creerul său, şi se poate afirmă că nici una din născocirile sale nu a fost mai mare, pentru propria sa înălţare, ca vorbirea. De Unde viaţa sa lăuntrică eră un câmp numai de materie experimentală,—cu întinderea şi abstragerea înţelesurilor, ea ai putut să se idealizeze.	.
Cele mai înalte speculaţiuni au devenit posibile; sisteme ştiinţifice, morale şi estetice s’au alcătuit, pe temelia' lor.
Relaţiunile ideale şi fnterne între obietele gândirii noastre, care sunt cu totul în afară de ordinea experienţei externe, au făcut din omţ o fiinţă unică în univers".
La aceste teorii avem o singură observaţiune de făcut.
După d. Zamfirescu sîar părea, că vorbirea copiază
cu atât mai bine lucrurile din afară cu cât omul este mai nedesvoltat în inteligenţă, şi că vorbirea se depărtează de această copiare servilă cu cât inteligenţa a creat mai multe relaţiuni ideale şi interne între obiectele gândirii.
Dacă aceasta este părerea d-lui Zamfirescu, noi o credem eronată. Omul, prin vorbirea sa, nu copiază nici odată obiectele din natură, ci el se copiază totdeauna pe sine, adică copiază totdeauna reprezentările pe cari el le are dela obiectele sau dela experienţa externă. Vorbirea nu se leagă niciodată direct de obiectul extern, ci ea se leagă de starea sufletească pe care obiectul o deşteaptă Î11 suflet; din această cauză se şi numeşte vorbirea un mijjoc de expresiune a sufletului. ■
Cu această observaţiune nu voim să aducem d-lui Duiliu Zamfirescu o simplă ceartă de cuvinte, ci voim să ajungem la constatarea unui adevăr mai general şi anume: vorbirea omenească, în orice stadiu de inferioritate s’ar găsi ea, este totdeauna dominată de legea relativităţii. Omul exprimă prin cuvinte stările sufletului său, în ordinep projrrie pe care le-o dă acestora sufletul, şi nu în ordinea pe care o au lucrurile în lumea din afară. Ori şi cât de intuitive ar fi stările sufleteşti cari se exprimă prin cuvinte, adică ori şi cât de copii după lucrurile externe ar părea stările sufleteşti, în realitate modul grupărei lor în suflet, şi mai ales ordinea în care ele se exprimă, este propriu subiectivă. Vorbirea omenească nu este niciodată un reflex direct al sensaţiunilor cari ne vin dela lucrurile externe, ci este un reflex condiţionat de asociaţiunile pe cari le stabileşte creierul între diferitele stări sufleteşti. Cu un cuvânt, vorbir^ sensorială nu există. Aceea care s’ar putea numi sensorială se mărgineşte fa gest şi interjecţiune.
După stabilirea acestui adevăr general, să trecem la teoria d-lui Zamfirescu despre poeţii abstractivi şi poeţii sensoriali, teorie care face miezul comunicării sale dela Academie.
Iată cum îşi formulează d-l Zamfirescu teoria sa:
„Poezia este, ca matematica, materie mintală, şi este de pură origină abstractă. Emotivitatea noastră, oricât de puternică ar fi, nu devine poezie, adică operă de artă, decât dacă intervine puterea creatoare, care este o operaţiune mintală de aceiaşi natură cu comparaţia în matematici. Istoricii lui Newton presupun că el găsise un sistem al său de .calcule, pe care nu-! destăinuise nimănui, ca să ajungă la Principiile matematice. De sigur, fiecare mare poet are un fel al său de a statornici relaţiuni în răsfrângerea sa lăuntrică, pe care nu şi-f însuşeşte dela nimeni, nici dela oamenii ceilalţi, nici dela lucrurile din afară.
„Asupra acestui singur punct se diferenţiază marii poeţi, de poeţii obicinuiţi, poeţii abstractivi, de poeţii sensoriali.
„Este evident că forma în care se exprimă gândirea este ea însăşi o parte însemnată a frumuseţii gândireî; dar poeţii sensoriali rămân în formă, ca într’o gratie deasă, prin care sufletul lor nu străbate, ci se mlădie, ca edera, şi ia conturile balconului sau porţii de care atârnă; pe când poeţii abstractivi străbat cu sufletul dincolo de formă, trec prin gratii şi luminează bolta castelului în care scânteie painji-nişul de ani":	' 1
„Spre a dovedi valoarea acestei observaţiuni, a întinderii
tîot’Â RiîvisTA Romana
ii5
înţelesului cuvintelor şi a relativităţii lor în structura gândirii, d. Duiliu Zanifirescu examinează două poezii ale lui Leopardi: Alia luna şi La sera del dl di festa, pe care le dă în originalul italienesc, în traducere franceză (F. A. Aulard) şi în traducere română.
„Puterea străbătătoare a acestor poezii nu stă în sensibilizarea imaginelor, căci s’ar putea zice că nici nu au imagini, în înţelesul poetic; ea stă într’o exasperare sufletească a lui Leopardi, de pură origine intelectuală, şi mai cu seamă într’o infinită superioritate de elocuţiune, pe care o dă deprinderea zilnică cu abstracţiunile.
„Rudă de aproape cu acest mare poet, este Eminescu al nostru. Nici unul nici altul nu au sisteme filozofice, dar şi unul şi altul se hrănesc dela acelaşi izvor: nefericirea, dar nefericirea intelectuală şi aprioristică. La Leopardi se chiamă l’infelicitâ ; la Eminescu s’ar putea chemă nem&ngăiere. Amândoi trec dincolo de Schopenhauer, cel dintâi pentrucă, la !819, când a scris la sera del dl di festa, materialmente nu putea cunoaşte teoria Lamei ca voinţă şi ca re prezent atiune; cel de al doilea pentrucă poezia sa are o structură organică atât de personală, încât ea nu poate fi, cu nici un preţ, reflexul unei alte personalităţi şi cu atât mai puţin al uuui sistem rece de filozofie. Amândoi trec dincolo de Kant şi Platou, pentru a ajunge până la Qakyamuni, şi dincolo de acesta, pentru a atinge vastele depărtări ale sufletului omenesc.
D. Duiliu Zamfirescu examinează mai multe poezii ale lui Eminescu, printre cari Freamăt de codru. D-sa se exprimă cam astfel:	I
„Deodată vedem eu toţii cum se-înfiripează scena încântătoare a teiului ce-şi pleacă ramul pân’ la dânsa; cum ramul îşi dă vânt şi o ia în sus ide braţe, pe când florile plouă peste umerii ei. Ce suggestive expresii! câtă sfială în eleganţa plasticăi a ţfemeii, zburată în vânt de teiu, sau a izvoru-rului care îşi aduce aminte când îl atingea, visătoare, cu piciorul!...	•
„Acesta este darul tuturor marilor poeţi,—însă, darul acesta, cercetat mai de aproape, izvorăşte din puterea sufletească a producţiunci lucrurilor ncmateriale. Toate cuvintele din strofa întâi chiamă imagini concrete: un teiu, un ram, o fată tânără şi florile telului. Ceeace însă alcătueşte poezia din cuvinte, este puterea lăuntrică a relativităţii lor, adică uu lucru nu numai abstract, dar transcendental1'.
ide* ■ * an -'	- -	1	,	.
Să ne oprim aci
Este evident că d. Duiliu Zamfirescu, în toate aceste explicări, confundă la un loc două ipoteze, cari pot stă separat şi cari n’au aceiaşi valoare ştiinţifică.
Prima ipoteză este expusă la început: Fiecare marc poet are uit fel al său de a statornici reiaţi uni în răsfrângerea sa lăuntrică, pe care nu şi-l însuşeşte dela nimeni, nici dela oamenii ceilalţi, nici dela lucrurile din afară.
Această ipoteză o primim pe de-antregul; ea este în acord cu adevărul general stabilit mai sus.
Ometjirea chiar, în totalitatea ei, are un fel aî său propriu de a statornici relaţiuni în răsfrângerea lăuntrică sufletească, pe care nu-1 împrumută dela lucrurile din afară; dar în lăuntrul acestei omeniri, cei mai mulţi cad în rutină, şi îşi împrumută mijloacele de expresiune unii dela alţii; numai cei pu-puţini rămân originali. Intre aceştia, puţinii sunt, în primul rând, marii poeţi.
Cu această ipoteză suntem dar de acord.
A doua ipoteză este mai curând subînţeleasă,. de cât expusă clar ; ea s’ar putea formulă astfel:
Cu cât cineva face un uz mai mare de puterea de a statornici relaţiuni în răsfrângerea lăuntrică, cu atât el devine mai abstract... Poetul cel mare, ca şi matematicianul, se depărtează din ce în ce mai mult de lumea simţurilor pentru a intră în lumea abstracţiunilor. Sau cu vorbele d-lui Duiliu Zanifirescu: poezia este, ca matematica, materie mintală, şi este de pură origină abstractă.	‘
Cu aceasta de a doua ipoteză nu suntem de loc în acord. Noi credem, că acea „putere de a statornici relaţiuni în răsfrângerea lăuntrică a omului" poate să intervină şi-între intuiţiuni sensoriale, iar nu numai între elemente abstracte; şi mai credem încă, că acela care statorniceşte o relaţiune nouă între lucruri obişnuite- şi intuitive, dovedeşte o putere creatoare mai mare decât matematicianul care se învârteşte printre abstracţiuni. Un epitet sensorial, care •alipit la un cuvânt banal şi intuitiv, reuşeşte şă schimbe perspectiva sufletească a acestui cuvânt, şi ne face să vedem obiectul denumit prin acesta, altfel de cum îl vedeam mai înainte, cere mai multă muncă intelectuală din partea aceluia care îl găseşte, şi denotă o putere mai mare de invenţiune decât o socoteală de înmulţire între două numere abstracte x şi y!
După părerea noastră, cu un cuvânt, puterea lăuntrică a relativităţii nu ne constrânge să intrăm numai decât în lumea abstracţiunilor, ci ne procură şi perspective noi pentru mult cunoscuta şi vechia lume a simţurilor. Această lume a simţurilor, tocmai fiindcă ni se pare nouă prea cunoscută, o trecem prea uşor cu vederea, sau o vedem falş—prin prisma rutinei învechite! Poeţii cei mari, dacă ,şe ridică prin ceva de-asupra noastră, apoi se ridică tocmai prin aceea că ei văd lucruri interesante, acolo unde noi ne-am obişnuit să nu vedem nimic....
Prin urmare, poetul cel mare nu este acela care se depărtează de lumea simţurilor şi rătăceşte prin câmpiile cele vaste ale speculaţiunilor abstracte, ci este acela care are darul să înnoiască aceea ce simţim şi gândim fiecare dintre noi, în mod rutinar1 şi învechit!
Leopardi este un poet mare, nu fiindcă a fost abstract, ci fiindcă a înnoit gândirile noastre asupra nefericirei; iar Coşbuc şi Goga de asemenea, cu toate că nu sunt abstracţi, sunt poeţi mari, fiindcă ei ne-au făcut să vedem cu alţi ochi pe ţăranii,—pe cari de bine ce-i cunoşteam, aproape că uitasem că mai există !
Evident sunt mulţi poeţi sensoriali, cari rămân în forma cea banală de expresiune a sensibilităţii, ca într’o gratie deasă, din care nu pot să iasă, şi se mlădie ca edera pe edificiurile învechite şi construite de alţii; şi pe aceştia cu drept cuvânt îi dispreţueşte d. Duiliu Zamfirescu! Dar specia acestor poeţi o regăsim şi între cei abstractivi! Câţi dintre aceştia nu s’au prins ca într’o gratie deasă, în clişeurile vechilor abstracţiuni făurite de alţii, pe care ei le re-
NOUA REVISTA ROMANA
116
produc în chipul cel mai servil!? De ce ar fi mare poet, un imitator de ai lui Eminescu, şi nu ar fi, cu acelaş drept, un imitator al poesiei populare? Când . sunt originali, sunt deopotrivă mari şi poeţii senso-riali şi poeţii abstractivi; când sunt imitatori, sunt deopotrivă mici, şi unii şi alţii.
In rezumat dar, critica pe care o aducem noi d-luf Duiliu Zamfirescu, este că dânsul a confundat originalitatea cu abstracţiunea.
Puterea creatoare a poetului, după d. Zamfirescu, este cu atât mai mare cu cât ea se aplică la abstracţiuni ; pe când, după părerea noastră, puterea creatoare a ipoetului este cu atât mai mare, cu cât ea este mai originală. Un poet după noi, este cu atât mai mare, cu cât isbuteşte să introducă o perspectivă nouă în organizarea experienţii obişnuite, pe când convingerea d-lui Zamfirescu ar părea să fie din contră, că un poet este cu atât mai mare cu cât se depărtează de lumea obişnuită şi se pierde în lumea unor abstracţiuni de elită. D. Duiliu Zamfirescu con-' sideră desăvârşirea poesiei ca un fel de migraţiune dela concret spre abstract, în loc să o considere, cum credem noi că ar fi maf adevărat, ca o potenţare a întregii vieţi sufleteşti.
Din această cauză, găsim neîntemeiată şi judecata de condamnare în bloc a tuturor poeţilor popora-nişti, cum o pronunţă d-1 Duiliu Zamfirescu.
Un poet nu se condamnă la inferioritate, prin faptul că-şi alege subiecte din lumea celor săraci şi inculţi, fiindcă nu în valoarea subiectului, ci'în originalitatea felului de a simţi şi înţelege stă valoarea cuiva ca poet! Un subiect, cât de banal, poate servi totuşi ca motiv unei foarte frumoase poezii; şi de altă parte un foarte frumos subiect poate servi ca motiv unei ffiarte banale poesii ! Alegerea subiectului Uu 'decerne gloria.
Lumea celor săraci şi inculţi, de care se ocupă poeţii poporanişti, este de sigur în multe privinţe o lume aşa de oropsită, că trebue să mulţumeşti lui Dumnezeu, când poţi să ieşi din ea; dar această lume, aşa de oropsită, este cu toate acestea destul de bogată în inspiraţiuni pentru a atrage pe poeţi! Poetul care vrea însă să ne-o cânte, să fie în stare să o vadă cu alţi ochi, de cum! o vede ori şi cine.
C. Rădulescu-Motru
BIBLIOGRAFII:
Letlres inedits du poete roumain Basilc Alecsandri a Edouurd Grenier, puhliees avec une introduelion el des notes par Georyes Gazier. Paris, Librairic H. f.hampion, 1911, 2 frs. 50.	’
Ioan C. Filiti: Aşezământul cultural al Mitropolitului Dositei Filiti de la înfiinţare până astăzi llfii—1910. Ruc. (’.arol Ciobi, 1911.
N. Moisescu : Ore de educaţie. De vânzare la ad-ţia revistei noastre, 50 bani.
Albert Samain: Pohjphem, poemă dramatică în două acte. Traducere în versuri de I. M. Raşcu. Biblioteca ,,Apolta*, No. 1. Iaşi. 30 bani.
' ŞTIINŢE SOCIALE
MORALA ANARCHISTĂ
Cu toate încercările de a exclude elementul subiectiv din Morală, şi de a întemeia o morală obiectivă, ştiinţifică, care să considere acţiunile morale ca fapte naturale şi să stabilească legile lor ca . pentru orice alte fenomene obiective, discuţiunile de morală subiectivă, metafizică nu s’au rărit în ultimele timpuri şi nu şi-au pierdut din valoarea lor. încercarea sociologului Levy-Bruhl, cel mai ortodox susţinător al şcolii obiective în sociologie, întemeiată de ilustrul profesor Durkheim, nula putut izbuti, tocmai pentrucă a fost nevoită să postuleze dela început, pentru distingerea şi recunoaşterea faptelor morale, un criteriu de natură cu totul subiectivă, fără de care nu ar fi fost cu putinţă să se distingă în complexitatea' infinită a fenomenelor sufleteşti ce anume loc ocupă fenomenele morale. Dacă sancţiunea socială, la care se rapoartă în primul loc Levy-Bruhl pentru recunoaşterea faptelor morale, e de ajuns în societăţile foarte rudimentare, unde, din cauza homogenităţii lor, aproape nu există conflicte morale şi cazuri de conştiinţă, ea nu se mai poate invoca în societăţile noastre actuale în care heterogenizarea crescândă, avântul fără legal al modei şi ducerea da extrem a spiritului de liber examen, creiază o motivaţiune foarte complexă pentru fie ce acţiune, creiază conflicte de ordin moral foarte subtile şi, prin aceasta chiar, imposibilitatea de a ne pronunţă asupra naturii morale a unui fenomen, fără raportarea lui la un criteriu mai precis, de natură subiectivă, o doctrină morală, un sistem metafizic. Dar prin aceasta presupunem cunoscut tocmai ceia ce vrem să dovedim şi ne învârtim într’un cerc vicios. De aceia analiza psichologică a complexităţii motivelor, raportarea lor la o formulaţie teoretică şi clasificarea acţiunilor morale după dispoziţii subiective sunt indispensabile în Morală. Un exemplu :
O persoană caritabilă clădeşte un spital pentru infirmi. După criteriul sancţiunii sociale vom spune dela început că e o faptă morală, un bine. Dar dacă găsim că această persoană nu a fost inspirată atât de iubirea aproapelui, cât de dorinţa de a-şi atrage la judecata de apoi mizericordia Judecătorului divin, atunci fapta morală mai pierde din valoarea ei morală dela început; şi dacă aflăm mai departe că ea n’a fost făcută decât în vederea dobândirii unei de-coraţiuni dela guvern sau a sufragiilor unei circumscripţii electorale la o apropiată alegere pentru parlament, atunci îşi pierde aproape cu totul caracterul de faptă morală şi ajunge în rândul acţiunilor interesate pe care le săvârşim în fiece zi; şi dacă aflăm apoi că această acţiune morală nu are alt scop decât să capteze bunăvoinţa unei bătrâne milionare, a căreia moştenire este vizată prin toate mijloacele, a- 1
1) Vezi Levy-Uruhl, La Morale el la Science d>’s moeurs, Paris, Alean, 1910.
NOUA REVISTA ROMANA
*11
(unei ea îşi pierde cu totul caracterul ei moral şi ajunge o acţiune imorală, asupra căreia chiar codul penal ar avea, în unele cazuri, ceva de zis.
Cum rămânem în acest exemplu cu criteriul obiectiv? Evident că el nu ne mai ajunge şi că pentru a evalua acţiunea morală avem nevoie de un altul mai complex, mai subtil, extras din întregimea personalităţii noastre, de un criteriu subiectiv.
Astfel putem raportă fapta la caritatea creştină şi o găsim imorală; la utilitatea socială şi o găsim morală; la morala imperativului categoric şi o găsim imorală; la mila şi renunţarea schopenhaueriană şi o găsim imorală; la Morala mijloacelor scuzate de către scop şi o găsim morală şi aşa mai departe.
Unde s’o clasificăm?
lată deci cum se poate vedea că înainte de orice morală cu pretenţii de obiectivitate, avem n.evoie de stabilirea unui criteriu teoretic, subiectiv, sistematic pentru distincţiunea între Rine şi Rău. Ştiinţele Naturale nu ne pot da un asemenea criteriu, pentruca nicăirea în cadrul studiilor lor nu au a. se ocupă de evaluări morale; chiar în cele mai vaste ale lor concepte, cum sunt de pildă, adaptarea la mediu şi lupta pentru viaţă ,ele evită de a strecură vre-o apreciere de ordin moral. Din acest punct de vedere nu poate există o morală ştiinţifică. Nu e mai puţin adevărat însă că generalizările complete asupra universului, ce au drept fundament un complex de adevăruri ştiinţifice, vor cuprinde, fie în chiar sânul lor, fie ca un corolar indispensabil, judecăţi de natură etică. Aceste generalizări depăşesc însă sfera experienţii ştiinţi fice, alcătuesc sisteme subiective şi numai astfel pot cuprinde şi universul moral. Fără de ele nu e cu putinţă nici o judecată de aplicabilitate etică.
Ştiinţa ne arată că universul material este condus de legi imutabile; în lumea fizică, în care nu există spontaneitate şi nici senzaţie, aplicaţia acestor legi este riguroasă şi prevederea este posibilă şi de cele mai multe ori foarte precisă; în lumea organică aplicaţia lor este mai probabilă, mai elastică, mai puţin supusă prevederii; şi în una şi în cealaltă însă s constată o ordine şi o armonie, care ne face să bănuim o inteligenţă activă în alcătuirea lor, un fel de arhitect constructor şi ordonator al universului, lucrând după un plan şi pentru ajungerea unui scop.
Cum însă existenţa ca şi modul de acţiune ale acestui arhitect sunt pentru spiritul nostru cu neputinţă de conceput şi cum, pe de altă parte, experienţa ne arată că timpul nu este cu totul indiferent în ordonarea şi armonizarea unor anumite elemente ale universului, un nou chip de a explică această ordine şificeastă armonie a apărut şi anume acela, care ţine seamă de acţiunea constantă in timp a unor anumite cauze, producând în mod necesar succesivele înfăţişări ale universului, fără ca să fie nevoie de intervenţia unei inteligenţe ordonatoare. Aceasta este ex plicaţie evoluţionistă. Selecţiunea naturală din lupi, pentru existenţă şi adaptarea subsequentă la mediu sunt elementele fundamentale ale procesului evolu-
tiv. In desvoltarea evolutivă noi introducem ca noţiune cu totul subiectivă progresul adică coexistenţa unei din ce în ce mai depline coordonări a ţele-mentelor organismului cu o din ce în ce mai vastă şi mai completă adaptare la mediu şi cu o activitate generală a individului din ce în ce mai variată şi mai întinsă. Din acest punct de vedere un cal este superior unui melc; un om unui hipopotam. Dâr nu trebue să uităm că această evaluare este în mod arbitrar introdusă de către noi ca ierarchie a speciilor zoologice, de pildă, şi că ea nu există în faţa naturii şi a omului de ştiinţă ce o priveşte \câţ mai objectiv. Nicăirea însă, pe toată scara evoluţiunii, nu găsim urme despre existenţa unei ordine morale, nu găsim nici o atenţie pentru ceia ce noi numim bine şi rău, nici o îngrijire pentru vre-o sancţiune a faptelor, în afară de urmările fatale, inexorabile ce decurg din ele. In lumea fizică, unde nu există individualitate, spontaneitate şi motivaţie, nici vorbă nu poate fi de vre-o ordine morală. In lumea organică e atot puternică lupta pentru viaţă, jertfirea celui mai slab pentru subzistenţa celui mai tare, pieirea în chinuri, de cele mai multe pri atroce, a milioane de indivizi, ce nu au alt păcat decât acela de a se fi născut, pentru a mulţumi necesităţile vitale ale altora, care, la rândul lor, vor cădea în clipele următoare victime în faţa altora mai puternici, porniţi în aceiaşi goană nebună pentru ajungerea unui scop neînţeles, al cărui termen final, inevitabil este Moartea. In faţa acestei îngrozitoare lupte, a căreia unică lege e dictată de dreptul brutal al celui mai tare, mai putem bănui existenţa unei ordine morale? Dar în societatea omenească? Şi aici domină lupta pentru existenţă; însă armele sunt mai complexe şi mai subtile. Cel mai tare triumfă şi aici, dar nu cel mai tare din punct de vedere moral; acesta cade de cele mai multe ori; ci cel mai bine prevăzut cu acel arsenal de mijloace, viclenia, mimetismul, insinuarea, laşitatea prudentă, resemnarea calculată şi multe altele, care alcătuesc ceea ce Carlyle numeşte „inteligenţa vulpină" i a căror valoare morală este cât se poate de în-• doelnică. .
Societatea însăşi pare a nu vrea să favorizeze decât perpetuarea mediocrităţii şi toată îngrijirea ei, prin Drept, Morală şi celelalte instituţiuni, tinde la apărarea celor slabi şi „adaptabili" în contra celor puternici, i ndividuali, „inadaptabili". Re de altă parte toată organizaţia ei actuală bazată pe solidaritatea intereselor similare şi pe forţa invincibilă a capitalului, înăbuşă dela început orice putinţă de a ridică, de a creiâ noi valori morale, de a pune toată preţuirea în valoarea intrinsecă a individului şi nu în favorurile pe care în mod fortuit le-a căpătat din însăşi organizarea societăţii şi toată deprecierea în îngrădirile pe care societatea însăşi le-a ridicat în calea avântului spre deplină desvoltare ce se află înăscut în fiecare.
Ordinea morală impusă societăţei noastre este fac-i,ce pentrucă nu asigură triumful celui mai drept asupra celui mai elastic; al celui mai bun, asupra
NOUA RI'.VISTA ROMANĂ
t 18
celui mai rău şi nu dă preţul cuvenit valorii intrinseci a individului, ci împrejurărilor fortuite, amorale care l’au favorizat sau nu. Deci nici în societatea omenească nu poate fi vorba de o ordine morală reală şi indiscutabilă.
Universul fizic ca şi universul moral sunt supuse aceleiaş necesităţi oarbe, ce le mână către un ţărm necunoscut, cu neputinţă de pătruns, lăsându-ne în desăvârşită dezorientare asupra drumului nostru pe acest câmp de necunoscut, de neînţeles, de fatal.
Aceasta pare a o fi prins foarte bine Eminescu în cele două catrene dintr’un sonet obscur, altfel :
Din câte stele ard în înălţime,
Din câte unde aruncă ’n faţă-i marea,
Cu a lor lumină şi cu scânteiarea,
Ce vor, ce sunt, nu înţelege nime.
Deci oricum vrei tu poţi urmă cărarea:
Fii bun şi mare, ori pătat de crime,
Acelaş val ,aceiaş adâncime,
Iar moştenirea ta şi-a tot, uitarea^...
Ce date putem luă pentru fundarea vre-unui adevăr de ordin etic în acest chaotic univers moral ? Un lucru este indiscutabil dela început; ceia ce conduce, într’un mod inconştient, teluric, întreaga activitate omenească este evitarea durerei celei mai mari şi căutarea celei mai mari plăceri—socotite relativ cu fiece individualitate; acţiunile noastre par a urmă o linie de ceaj mai mare pantă la capătul căreia se află cele două scopuri indicate mai sus. Pe de altă parte nu există în firea lucrurilor nimic ce să ne îndemne a căuta durerea, ori şi din ce punct am vrea să pătrundem în înţelesul lor; chiar religiile ce predică cât mai multă suferinţă în această viaţă nu o fac decât în vederea unei incomparabile fericiri viitoare, nu fac decât să deplaseze teatrul fericirii omeneşti; când însă nu ne*mai convinge nimic să credem în existenţa acestui paradis, suntem îndreptăţiţi să urmărim promisa fericire chiar în unica existenţă ce ne e acordată, fără îndoială.	,
Deci nimic nu ne îndeamnă să renunţăm şi nimeni nu ne contestă acea cerinţă fundamentală a firii noastre, ce se transformă în drept legitim prin chiar faptul universalităţii şi indiscutabilităţii sale, dreptul la fericire. Fericirea e, după cum au definit-o toţi cugetătorii, o cât mai constantă şi cât mai intensă plăcere —dâhd acestui ultim concept o-cât mai vastă accepţiune şi un cât mai variat conţinut, raportat la complexul fiecărei individualităţi. Şi plăcerea, dela cea mai de jos, până la cea mai subtilă şi mai pură, nu! e decât jocul liber, nestăvilit al funcţiunilor noastre fizio- şi psichologice, ce alcătuesc manifestarea totală a personalităţii noastre. Oricând o piedică ne stă în cale, ne comprimă şi nu o putem învinge, fie că pideca ar fi de natură fizică, fie că ar fi de natură ideală, suntem stăpâniţi de durere. Condiţie in-i dispensabilă a fericirii este deci nestăvilita desvol-|r
tare, avântul liber al personalităţii. Dacă nu contestăm nimănui dreptul Ja fericire, nu trebue să se interzică de asemeni nimănui putinţa de a se manifesta liber.
Până aici multe din doctrinele ce stau la baza marilor curente sociale contemporane sunt de acord. Divergenţele încep acolo unde e vorpa să se dea o interpretare mai aproape de practică acestui avânt liber al fiecărei personalităţi.
Astfel individualiştii (ca Nietzsche) vor ca, în cadrele societăţilor ce lasă ca lupta pentru traiu şi binefăcătoarea ei urmare, selecţiunea celor superiori, să fie unica lege a existenţei, să se desvolte liber până Ia deplină eflorescenţă numai acele personalităţi ce sunt ele însăşi creatoare de valori, supraoameni, eroi; mulţimea stupidă, alcătuită din „fabrica-ţiunile industriale ale naturei“ trebue să fie doar materialul brut, forţa oarbă ce să servească docilă creatorilor de valori. Democraţia, fie mai înaintată, fie mai puţin înaintată, pune două condiţii fundamentale pentru realizarea aceluiaş liber avânt: în primul loc egalizarea condiţiiinilor de manifestare în toate ramurile şi prin toate mijloacele a activităţei omeneşti, astfel încât toţi fiind puşi în aceleaş condiţiuni, să-şi poată evidenţă fiecare valoarea intrinsecă a propriei sale individualităţi, care, ne mai fiind împiedicată de inegalităţi externe, provenite din organizarea juridică şi economică a societăţii actuale, să-şi realizeze toată capacitatea de acţiune, dăruită în mod primitiv de natură; în al doilea loc abolirea tuturor distinc-ţiunilor colective, care menţin a priori într’o inferioritate dăunătoare pe indivizii unor categorii sociale în faţa altora; lăsând la o parte orice distincţiuni colective, nu avem înainte-ne decât presupuse egale unităţi sociale, a căror activitate liberă va avea să facă dovada, fără vre-o decretare anterioară, a propriei lor valori intime1).
In cadrul acestor două condiţiuni democraţiile pot varia în concepţii şi măsuri practice de realizare dela democraţia-conservatoare până Ia social-democraţia din extrema stângă.
In fine anarchismul, doctrina libertară, cuprinde aceiaş parte critică la adresa actualei organizări sociale, dar în partea sa constructivă se opreşte la o simplă negaţiune. Instituţiunile juridice actuale sunt io constrângere, o sclavie deghizată, pentru individ, căci pe lângă că nu sunt egalitare decât în formă (când sunt şi aşa) ele mai închid încă activitatea personală a fiecăruia într’o reţea—guvern, coduri de legi, presiune morală şi forţă de constrângere brutală— care îi stânjeneşte liberul avânt, o comprimă, o diformează, îi creiază necesităţi artificiale, o falşifică şi face, în cele din urmă, cu neputinţă fericirea pentru imensa majoritate a semenilor noştri. Organizarea economică actuală creiază un mic număr de mulţumiţi —şi aceia încă sclavi ai societăţii—cu preţul suferinţei s continue a celorlalte sute de mii de muncitori şi de |î lipsiţi, care îşi cheltuesc viaţa aproape fără să poată
1) Vezi Bougle, Les idees cyalilaires, Paris, Alean, 11)09-.
NOUA REVISTA ROMANA
■9
ridica ochii către cer, aproape fără să-şi dea seamă de o posibilă fericire pentru toţi. însăşi organizarea sufletească a membrilor societăţei actuale este falşi-ficată, este monstruoasă din cauza celor două ordine de constrângeri de mai sus, în aşă fel încât toţi primesc fără să cârtească jugul şi minciuna ce li se impun şi ajung chiar, printr’o stranie amăgire, să considere drept unice forme cu putinţă pe cele actuale cu tot cortejul lor de sltferinţi.
In acest cadru dreptul fiecăruia la fericire este iluzoriu pentrucă constrângerea generală la care e supus îi încătuşează libera desvoltare şi-i face absolut inaccesibil, himeric acest scop final al existenţii, altfel fără de înţeles.
E deci nevoie în primul loc de o operă negativă de distrucţie în fapt, corespunzând criticei în teorie. Această operă negativă este dărâmarea a tot ce există ca instituţiune socială—şi, pentrucă actualii muritori se încăpăţânează' în a vieţui totuşi cu aceste institu-ţiuni, dărâmarea trebue să fie violentă, prin orice mijloace— pentru ca din ruinele monstruoase ale vremiior de astăzi să se închege instituţiile purtătoare de libertate şi fericire ale vremiior ce vor veni. Nici o constrângere nu va domn! atunci ; ci din jocul liber al individualităţilor, din avântul neîncătuşat al fiecărei personalităţi se vor naşte raporturi noi, inconstante, nesancţionate, absolut voluntare, ce nu vor fi o piedică pentru nimeni. In partea constructivă, în reprezentarea posibilei societăţi viitoare, suntem mult mai lipsiţi de amănunte, plutim în generalităţi. Aici se aplică perfect principiul hegelian: „tot ce e real e raţional" pentrucă realitatea actuală poate fi explicată, raţionată, mai ales pe cale istorică ; pe când societatea viitoare, visată de ideologi, deşi raţională, este cu neputinţă de reprezentat în mod clar, de realizat în imagine măcar, ci trebue să ne mulţumim a o cuprinde în concepte generale şi prin aceasta destul de imprecise.
Totuşi putem distinge două mari curente în anar-chismul secolului al XlX-lea, în ce priveşte perspectiva societăţii viitoare. Unul reprezentat mai ales prin Proitdhon,1) s’ar putea numi anarchism individualist pentrucă preconizează absoluta libertate a contractelor şi nici o constrângere pentru aplicarea lor; altul reprezentat prin Bakunin şi mai ales prin Petre Kropotkin,2) şi pe care I’am putea numi anarchism comunist, pentrucă preconizează absoluta comunitate a tuturor bunurilor omeneşti, şi repartizarea lor în urma participării fiecărui asociat la munca socială. Şi o teorie şi cealaltă cere însă desfiinţarea Statului şi dreptului coercitiv şi întronarea absolutei libertăţi de a contractă, fie cu semenii săi fie cu societatea însăşi.
In faţa acestei construcţii teoretice de morală li-bertară două obiecţiuni fundamentale se prezintă. Una ne reaminteşte critica făcută ideologiei lui Rous-
1)	V. Bascii, L’Anarchisme individualiste, Slirner.
2)	P. Kropotkin, L'anarchie, sa philosophie, son ideal.
Itd conquete du pain, Paris, Stock edileur.
seau, care credea de asemeni că odată ce vor fi distruse toate stavilele puse desvoltării naturale a omului de către societate, oamenii se vor reîntoarce la vremile de altă dată şi în deplina lor libertate nu vor putea fi decât fericiţi; vorbesc bineînţeles de Rousseau negativ din Origines de l’inegalite partni Ies hommes şi nu de cel constructiv din le Contraă social.	_	‘
Este oare omul atât de bun din natură, încât odată scos din lanţurile dreptului, moralei şi diviziunii travaliului social să nu vrea şi să nu facă decât binele pentru aproapele său? Iată ce nu putem ştî, în definitiv, pentrucă n’am întâlnit nicăirea indivizi în afară de influenţele sociale şi din rarile cazuri cunoscute de izolare completă nu putem află decât că opera acestei izolări a fost o completă degradare a regelui creaţiunCi, transformat într’o bestie stupidă, chiar faţă de mamiferele superioare. Ceia ce ştim însă este că în trecut, într’o anumită epocă, ipotetică în adevăr, dar de aşa natură încât se impune spiritului nostru o societate libertară, anterioară oricăror rudimente de drept şi morală, a existat, o societate în care jocul liber al individualităţilor nu eră stăvilit de nimic şi pe care nu ne-o putem imagină altfel de cât ca dominată de brutalitatea celui mai tare din punct de vedere fizic şi asigurând, prin urmare, cel mult buna stare dubioasă! a câtorva în defavorul celor mulţi. Şi, ca dovadă că e aşa, este că dreptul şi Morala, ce s’au constituit apoi, au avut de scop să consfinţească fireşte dreptul celui mai tare—şi în această privinţă anarchiştii au perfectă dreptate—şi pe de altă parte să asigure conservarea celui mai slab astfel încât, urmând evoluţia, ajungem la actualele Drepturi şi Morale ce tind la asigurarea bunei stări a tuturora. Dacă libertatea primei stări ar fi fost fericire, atunci nu putem concepe pentru ce această fericire a fost sacrificată dorinţei de a se supune jugului social. Realizarea doctrinei anarchiste ne-ar întoarce deci la brutalitatea primitivă din care atâţia secoli de civilizaţie abia ne-au depărtat.
Actualele mijloace întrebuinţate de anarchişti pentru dărâmarea societăţii actuale şi întemeiarea fericirii viitoare ne dovedesc cam de ce arme de luptă s’ar uză în societatea visată de ei, când conflicte individuale s’ar ivî din dorinţa de posesiune a aceluiaş bun...
A doua obiecţiune este de ordin sociologic. întreaga desvoltare a societăţilor omeneşti ne arată că ea s’a făcut în sensul unei din ce în ce mai vaste diviziuni a travaliului social, a cărui urmare este o interdependenţă din ce în ce mai puternică a unităţilor şi categoriilor sociale, astfel că legăturile dintre ele se osifică devenind foarte buţin elastice, şi întregul sistem social ajunge în categoria sistemelor rigide din mecanică.1)
Pe de lată parte, concomitent cu acest proces, s’a făcut un altul de complicaţiune a societăţei, a-
1) Vezi Sp. C. Maret, Mccaniquc sociale, Paris, Gautiher-Villars, 1911.
NOUA 11KV ISTA ROMANA
I 20
dică de creştere a participării fiecărui individ la cât mai multe cercuri sociale diferite. Acestei complica-ţiuni externe i-a urmat o complicaţiune psichică, internă, de aşa natură că personalităţile au devenit mai multi-laterale, mai complexe, mai vaste, şi prin urmare prezintând o mai mare capacitate de a se des-voltâ liber încât mai mufte direcţiuni.. Liberul lor avânt a primit un puternic impuls din acest progres de complicaţiune socială. In fine uimitorul progres al tehnicei de producţiuno a uşurat într’un mod incontestabil în decursul timpului partea de muncă a fiecărui muncitor şi prin aceasta i-a lăsat o mai largă posibilitate de a se desvoltâ liber în alte direcţiuni pentru a-şi mulţumi toate cerinţele pe care spiritul său, din ce în ce mai complex, le poate avea. Nimic nu ne împiedică să credem că într’un viitor oarecare progresele ştiinţei, şi ale maşinismului nu vor realiză acel minim de muncă pe care abia îndrăznesc să-l viseze revendicatorii drepturilor muncitorimei actuale. Legi democratice vor stăvili rapacitatea capitalismului actual, care singur, după socialişti, împinge la exterminarea muncitorimii. începuturile se şi văd în Franţa burgheză actuală.
In faţa acestor adevăruri anarchismul nu se poate susţine. Căci, dacă societăţile devin din ce în ce mai rigide, nici o revoluţie nu le mai putea sgudui, răsturnă definitiv din temeliile lor şi idealul anarhist, atât de vrednic de milă în încercările sporadice actuale de a se actualiză, se va lovi de o opoziţie inexpugnabilă. Şi apoi, dacă complicaţia societăţilor actuale ajută desvoltarea şi extinderea personalităţilor şi dacă technica actuală le dă o posibilitate din ce în ce mai mare de a-şi luă deplin avânt, cum s’ar puteâ renunţă Ia aceste mijloace sigure, reale, pentru ajungerea unui ideal pe care îl iprimim în principiu cu toţii şi cum am puteă adoptă alte mijloace utopice, brutale, nesigure şi inumane? Dar, dacă primim complicaţia societăţilor actuale şi technica lor de produc-ţiune, itrebuie să primim şi un iDrept şi o Morală, care în mod necesar le sunt inerente şi fără de care raporturi de conlucrare în diviziunea travaliuliîi social nu se pot concepe. Şi pe această cale ajungem din nou la aceiaş poncluzie ca şi mai sus, pă anarchismul îşi pune un ideal în contradicţie cu mijloacele preconizate pentru a-I realiză. Abolirea oricărei instituţii, oricărui Drept şi oricărei Morale nu se poate acordă cu visatul liber avânt al personalităţilor omeneşti.
In definitiv anarchismul face parte din acele noi curente de reconstruire morală, apărute în urma iremediabilei slăbiri a autorităţei religiunilor, vrând să înlocuiască pierdutul ideal cu un altul nou, în mai strâns acord cu noile cuceriri ale spiritului secolilor din urmă.
Din acest punct de vedere el este o urmare necesară a primelor încercări isbutite către mai multă libertate şi mai multă egalitate, care au inspirat naturilor imaginative şi generalizatoare idealul unei societăţi în care realizarea celor două cerinţe de mai sus să fie desăvârşită’.
Idealul e seducător; însă nu numai idealul unora e unic factor de evoluţie a societăţilor; mai sunt încă fundamentale condiţiuni ale formelor sociale şi ale raporturilor economice, care pun deocamdată piedeci de netrecut emancipării absolute visate de anarhism. El poate cel mult, ca factor ideologic şi întru cât e în direcţia evoluţiei sociale, să precizeze şi să excite uneori tendinţele acestei evoluţiuni. Să se realizeze? Poate, când oamenii nu vor mai fi oameni şi societatea nu va mai fi o legătură între ei.
Până atunci putem spune despre idealul anarchist, ceia ce spunea Rousseau despre societatea construită de el, că „e potrivită pentru zeii impecabili şi nu pentru muritorii imperfecţi şi veşnic supuşi la rătăciri”.
Const. Sp. Hasnaş.
CĂRŢI NOI
INFLUENŢA CULTUREI
GERMANE ÎNTRE ROMÂNI
— Cu prilejul cărţii d-lui Kmil l'ischer'l —
I
Am înaintea mea o carte voluminoasă (p. 398), care făgădueşte să desluşească problema: Activitatea culturalii a Germanilor între Români. Grea sarcină a luat asupra sa autorul, cu atât mai grea, cu cât mulţi bărbaţi de seamă s’au mai îndeletnicit cu aceiaşi problemă: Paul Hunfalvy în câteva rânduri vorbeşte despre Saşi şi influenţa lor asupra popoarelor conlocuitoare, mai ales în studiile: Excursie în Ardeal (în revista „Budapesti Szemle”, voi. 49. anul 1887) şi Die Landesnamen Siebenbiirgens (în revista „Kor-respondenzblatt des Vereins fur siebenbiirgische Lan-desrunde, X. 1887, no. 4 şi 5); Fr. Raindl în Ge-schichte der Deutschen in den Karpathenlăndern (2 volume, Gotha, 1907)U, apoi Dr. G. Risc/i în mai’ multe lucrări foarte bune. Păcat numai că în timpul din urmă fantazia l’a răpit, să caute numiri greceşti vechi de localităţi în Ardeal. D-l Dr. O. Asboth ' în revista „Nyelotudomany” (fasc. 2. anul 1910), îl critică aspru pentru rătăcirile sale. Interesant şi instructiv este şi studiul lui A. Schullerus: Filologia ţi istoria colonizărilor, mai ales cu privire ta colonizarea Saşilor din Ardeal (în „Nyelotudomany”, voi.
1. 1906).
Dintre ai noştri amintim studiile d-Ior J. Bogdan,
N.	lorga, Radu Rosetti, etc., jşi în ce priveşte influenţa noastră asupra limbii săseşti, studiul d-lui Fm. Gri-gorovitza: Rumănische Elemente und Finfliisse in der Sprache der Siebenbiirger Deutschen (în „Zeit-schrift fur hochdeutsche Grundarten”, 1901). O lucrare cam greşită, unde găseşti cuvinte aşa zise să 1
*) Die Kulturarbeit des Deutschtums in Rumănien,. (Sibiu, 1911).
1) Cir. darea de seamă a d-lui /. Boigian în „Convorbiri Literare" (XLI, p. 1169).
NOUA REVISTA ROMANA
12!
seşti, cari însă nu trăesc de ioc în limba Saşilor. Se vede că d-1 Grigorovitza nu cunoaşte dialectul săsesc, ceea ce, cred, ar fi indispensabil, scriind despre influenţa limbii române asupra celei săseşti. Cu atât mai perfectă şi scrisă cu cunoştinţe solide e teza de doctorat a fostului meu elev, un Sas din Ardeal, Ion Breundorfer (ştie binişor şi româneşte): Elemente române în limba saşilor din Ardeal (Budapesta, 1902). Teza de doctorat a d-lui /. Borcia: Deutsche Sprach-elemente im Rumănischen (Zehnter Jahres-bericht der Instituts fur rumănische Sprache", Leip-zig, 1904) şi cartea d-lui 6'. C. Mândrescu: Influenţa culturală germană asupra noastră (laşi, 1904) sunt lucrări scrise cu multă critică şi cunoştinţe speciale, au însă un cusur comun : nu sunt grupate elementele nemţeşti după provenienţa lor. Anume, noi avem împrumutări germane: 1) luate dela Saşi (aceste sunt cele mai vechi), 2) luate dela Şvabii din Banat, 3) cuvinte intrate din limba nemţească vorbită la noi în Ungaria: dialectul austro-bavarez (acestui grup aparţine mai ales terminologia unor meserii), plus influenţa limbii literare germane. Las’ că n’au observat ambii şi unele fenomene fonetice însemnate, bunăoară: dialectul săsesc nu cunoaşte sunetul' s la începutul cuvintelor (toate cuvintele ce se încep cu s sunt streine), iar grupul hs trece totdeauna în s. Forma „Sachse" deci ar trebui să sune: zuss, iar „săchsisch" zissss. Cuvintele „Saks" şi „saksss" sunt prin urmare împrumutări în limba Saşilor. In dialec tul săsesc vorbele streine ce se încep cu un s trec, fără excepţie, în ts: ung. szekelv — tsoeksl; ung. szajko — tsaiku ; lat. Servatius — Tservss, etc. Cunoscând acest fenomen, uşor vom deosebi obârşia lui sarcă şi (arcă din limba noastră: sarea e din ungureşte, iar cu forma ţarcă avem cuvântul din dialectul săsesc. Trebue să mai insist, la acest fenomen, ca să arăt greşala făcută de un istoric al nostru, de repau-satul Gr. Tocilescu, neavând pregătiri suficiente filologice. in Analele Academiei (Seria II. tom. XXIV. pe anul 1901 —1902) cetesc raportul lui Tocilescu asupra numelui Sibiiu: „Chybinium, Cibinium, Scibi-nium este un termen românesc latinizat". Cunoscând fenomenul amintit: în dialectul săsesc vorbele streine ce se încep cu un s trec până într’una în ts,—nu vom maigrăr „despre un termen românesc latinizat", căci forma Cibinium (ceteşte Ts/binium) din documente e cuvântul Sibiu (azi: Sibiiu; n — i) trecut prin fonetica săsească (cfr. şi numele râuleţului Tsi-bin, în săseşte Ts^ben)1).
Iată o dovadă : câtă pricepere se cere la explicarea numirilor de localităţi şi câte fineţe are să observe scrutătorul. Trebue să ia în socoteală configuraţiile
1) îmi iau voie să recomand în atenţia d-lui Fischer, care pregăteşte, ca urmare a lucrării de faţă, şi un studiu despre elementele germane in limba română, cartea Iui Lumlzer-Melich: Deutsche Orlsnamen und I.ehmvdrler des ungaris-chen -Sprachshcatzes (Innsbruch, 1900), şi mai ales broşura lui Mclich, apărută în ediţia Academiei maghiare: Din care. dialect sunt luate împrumuturile nemţeşti ale limbii maghiare (Budapesta, 1900).	t
etnice, istoria unei foponomii şi forma ei cea mai veche cunoscută din diplome ori alte izvoare.1) Mai ales până ce nu va apare vocabularul dialectului săsesc (tipărirea lui e în curs), o lucrare desăvârşită pentru stabilirea influenţii reciproce româno-săseşti, se face anevoios.
Literatura înşirată deşteaptă în cetitor cerinţe mai mari faţă de cartea d-lui Fischer, ca să scoată criterii şi adevăruri noi ce lipsesc în munca care a precedat-o. Cu interes viu ne-am apucat deci de cetirea cărţii, am studiat-o amănunţit, şi când am mântuit, ne-am- despărţit de ea cu convingerea că problema propusă a deslegat-o mulţumitor. Un popor întreg ne înfăţişează autorul pe paginile cărţii sale, un popor care se mişcă şi vorbeşte ; îl vedem din timpul când se iveşte pe scena istoriei poporului român şi maghiar, îl vedem în cursul veacurilor, apropiindu-se de timpul de azi, până când tabloul se contopeşte cu împrejurările vremurilor noastre. Problema e tratată cu multă cunoştinţă, cu multă dragoste şi căldură: aş putea spune că aproape întreaga chestie e clarificată.
II
Scoşi de Biseni odată din Lebedia, apoi în tovărăşie cu Bulgarii din Atelcuzu,—Ungurii prigoniţi fugeau tot înainte ca fiara urmărită de copoi. Aşa numitele „răsboaie de jaf" erau încercări, ca să ajungă mereu înainte spre apus. Şi Goţii, după ce nu mai găseau de mâncare în Panonia, porneau spre visul tuturor popoarelor migratoare, spre Italia, unde e bogăţie şi belşug. Aşa le eră scris Ungurilor să capete o bătaie zdravănă şi să fie înfrânte, la Augsburg şi Merseburg, cetele lor, avangardele care umblau să afle pământ priincios pentru un popas în depărtatul apus. Norocul' lor, căci de nu o păţeau, i-ar fi ajuns soarta Vandalilor: Ungurii s’ar fi oprit poate pe malurile Seinei or în Hispania. împrejurări fatale i-au silit să stea locului dincolo de Dunăre (Panonia), şi numai după ce s’au închegat ca stat, după formele apusene, şi ca naţiune, primind creştinismul apusean, S£ încumetară să se lăţească spre răsărit, unde locuiau duşmanii lor nemiloşi: Bisenii şi seminţiile turanice supuse lor. Şi se întâmplă un fenomen de tot ciudat, că ungurimea, poporul abia creştinat, păşeşte acum în răsărit ca reprezentantul religiei romane şi al culturii apusene. Şi îl vedem acum răspândind legea lui Hristos, în forma ei apuseană, nu numai între păgâni ci şi- între schismatici, care sunt poporul ortodox român şi Bulgarii. Pe vremea Iui Ştefan cel sfânt Ungurii nu cuceresc încă Ardealul, abia stăpânesc valea Mureşului, a Caşurilor, Someşului şi ocnele de sare dela Turda. Numai după ce Ladis/uiu cel sfânt nimiceşte cetele răsleţe ale seminţiilor turco-tatare, ajung stăpâni asupra Ardealului. Atunci îşi trimit
1) Şi azi "pentru sludiarea loponomiei Ardealului cel mai preţios izvor e cartea lui L. J. Marienlmrg: (îeographie des Grossliirstenthums Siebenbiirgen (Sibiu, It5l3).
I 22
NOUA REVISTA ROM AXA
plăieşii acolo şi colonizează pe Secui, care se rup din ' trunchiul ungurimei după ce se înrădăcinase creştinismul cu desăvârşire între Unguri. Secuii adică au aceleaşi elemente slave ca întreaga limbă maghiară, aceiaşi terminologie creştină slavă şi aceleaşi elemente nemţeşti, luate din dialectul austro-bavarez. Secuii n’au măcar un singur element nou slav şi nu cunosc cuvinte bulgăreşti de cari a împrumutat limba română. In limba Secuilor nu găseşti elemente din dialectul bulgar răsăritean (din dialectul acesta am împrumutat numai noi)* dovadă că Secuii la venirea lor n’au mai dat de Bulgari în Ardeal. Bulgarii de aici erau deja românizaţi ori bilingvi, căci limba română păstrează toponomia slavă, pe când Secuii şi Saşii în mare parte o traduc.
Ştefan cel sfânt în poveţele date fiului său Emeric zice: regnum un'ms lingvae fragile et imbecille est. Tâlcuirea acestor cuvinte e următoarea: autoritatea şi puterea regelui pe timpul lui Ştefan faţă de atotpu-ternicile căpetenii ale seminţiilor ungureşti, e foarte slabă: regele e un fel de primus inter pares. Ca să-şi ridice deci autoritatea şi să găsească ajutoare sigure, pe care să se poată rezimâ în timp de revoltă, ce se întâmpla destul de des, sfătueşte pe fiul său: Să icheme streinii, să le dea pământ, alodii şi privilegii, căci aceşti străini, obligaţi regelui, îl vor ajuta pe vreme de năpastă când se clătină tronul. Şi e semnificativ, că Gyecse (Ghece), când colonizează pe Saşi în Ardeal, îi pune acolo nu numai pentrucă răsăritul Ungariei e „terra deşerta", ci pentrucă la hotarele ei stau groasnicii Biseni. Faţă de aceştia trebuesc ridicate oraşe 'şi e nevoie să se poarte luptă după cum fac apusenii, pentru care lucru însă Ungurii încă nu sunt destoinici. Bine înţeles, pământ de colonişti era destul în Ungaria şi de braţe de muncă încă eră nevoie. Dar mai mare nevoie eră de luptători apuseni şi de oraşele lor întărite împotriva Bisenilor şi tovarăşilor lor care mereu nelinişteau hotarele. Regele avea nevoie de ei şi împotriva puternicilor oligarhi, în ochii cărora stăpânirea regelui eră numai un simbol. Aşâ trebue să explicăm momentele sociale ca să înţelegem privilegiile ne mai pomenite de care s’au bucurat Saşii.
D-l Fischer, după ce vorbeşte în general despre obârşia Saşilor, înşiră diplomele şi privilegiile date lor, după cum învaţă cercetările moderne. Numai atâta trebue să notez că oraşul Sătrnar e fondat de Nemţi -{i se cunoaşte trecutul foarte temeinic), şi totuşi autorul zice: „satu mare, d. h. (rum.) grosses Dorf" (p. 9). Aşâ fel de filologie făceau.numai lati-nizatorii noştri şi în urma lor d-l lorga (Cfr. Stadii şi Documente, IV. Prefaţa, p. XIV. şi voi. XI. III). Când s’a întemeiat oraşul, nici pomină nu era de Români în acele locuri. Numele oraşului în diplome e scris „Sacmar".
Nu e aici locul ca să înşir greşelile comise împotriva filologiei de d-l Fischer (ar trebui să arat că d-sa e foarte slab în meseria asta, totuşi amintesc că aşâ numitele gotisme în ljmba română sunt o
chestie ce-şi aşteaptă încă meşterul. D-I Fischer înşiră câtevâ gotisme la noi, dar aceste cuvinte au intrat în mare parte prin mijlocirea Bulgarilor. Mulţi au greşit şi vor mai greşi pe panta asta. (Cfr. Kuhn: Zeitschrift, XXXIX 3, apoi: lud. Forschungen. Fest-schrift fur fţarl Brugmann, II. 203. 523). Nici cu limba maghiară nu-i destul de familiarizat, pare-mi-se, autorul, căci cetesc pe p. 91 „honni (sic!) ârka" (Heimatsgraben) ; un nonsens în ungureşte. Corect e „homârka" (Sandgraben).
Nu sunt eu chemat să reflectez Ia părerile politice ale d-l ui Fischer şi nici poziţia mea de funcţionar al statului nu-mi dă voie să mă amestec în chestiile naţionale ale Saşilor. Mi-e jale însă de acest popor frumos, care atâtea veacuri de-arândul ne-a fost meşterul pe terenul cultural şi economic, când îl văd că se zbate între ciocân şi nicovală. Pe de o parte îi slăbeşte statul, pe de altă parte îi toceşte viaţa, încât românizarea lor e numai chestie de timp. Ideile mari democratice care încă nainte cu zece ani bateau cu smerenie la poarta stăpânirii ca să cerşească ascultare, astăzi întocmai ca un tânăr uriaş, fac ţandâră orice piedică li s’ar ivi. Pentru noi ele sunt unica mântuire, pentru Saşi osânda de moarte. Pe noi starea de iobăgie ne-a întremat şi ne-a făcut vajnici să îndurăm povara suferinţelor, pe Saşi i-au mâncat privilegiile, căci- fără ele n’au vlagă şi Viaţă. Şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul. O vor păţi cum au păţit Sârbii, care, ne mai având privilegii, au devenit o noţiune etnografică şi azi-mâine se sting.
Cum cunosc însă destul de bine împrejurările dela noi din Ungaria, mă încumet să spun că Ungurilor le-ar veni bine la socoteală dacă toţi Saşii s’ar contopi în massa românească. Ca neamul românesc ar creşte cu 200.000 de suflete, pentru ei nu-i de atâta importanţă ca zarva ce o produc astăzi Saşii 'în presa din Germania cu veşnicile lor plângeri. De odată icu contopirea lor ar .încetă 200.000 de „Schmer-zenschreien aus Ungarii".
Dr. Gheorghe Alexici
Profesor la Universitatea clin Budapesta.
ŞCOLARE
CONFERINŢELE DIDACTICE ALE
INSTITUTORILOR ŞI ÎNVĂŢĂTORILOR
Conducătorii învăţământului spun că şcoala noastră primară a făcut un progres mare, şi ca organizare, şi ca pregătire a corpului învăţătoresc. Meritul acestui progres şi-l însuşesc numai câţivâ care au avut ocaziunea, ca pedagogi oficiali, să lucreze la alcătuirea legilor, regulamentelor, programelor şi po-văţuitoarelor didactice, date spre executare corpului învăţătoresc. In al doilea rând şi-l însuşesc pedagogii şcoalelor normale în ceea ce priveşte pregătirea profesională. Şi unii şi alţii au introdus în şcoala noastră tot formalismul pedagogiei.
NOUA REVISTA ROMANA
123
Când este ştiut că numai psihologia dă lumină principiilor fundamentale ale pedagogiei, se pune întrebarea, dacă conducătorii educaţiei, odată cu formalismul, au introdus în corpul nostru didactic şi spiritul pedagogiei, adică acel principiu care luminează în fiecare învăţător conştiinţa sa pedagogică. Cu alte cuvinte se pune întrebarea, dacă institutorii şi învăţătorii noştri sunt îndrumaţi către perfecţionarea artei educative, dacă sunt familiarizaţi cu principiile psihologice neapărat trebuincioase pentru cunoaşterea mecanismului sufletesc al copilului şi felului său de funcţionare.
Din-acest punct de vedere, urmărirea manifestărilor corpului didactic devine foarte interesantă pentru constatarea progresului.
Conferenţele generale didactice, care se ţin în fiecare an, în vacanţa Paştelui, ne dau măsura acestor îndrumări. In aceste conferenţe învăţătorul face lec-ţiuni practice; face critica metoadelor lecţiunilor; discută chestiuni de pedagogie şi psihologie; aici îşi arată nivelul învăţăturii şi deprinderilor sale; aici se vede cum îşi potriveşte felinarul cu care îşi lumi-ne*ază munca pentru perfecţionarea artei sale profesionale, cum este pătruns de spiritul pedagogic.
Este just că învăţământul nostru primar are o organizaţie exterioară perfecţionată. Legile, regulamentele, programele, metodicele speciale şi povăţuitoa-rele oficiale îi prescriu un formalism foarte bogat pentru regularea activităţii sale şcolară şi extraşco-lară. Felinarul însă, cu care învăţătorul luminează calea trecerii acestei bogate şi perfecţionate organizaţii exterioare, în sufletul copilului nu este bine şi suficient orientat. Spiritul pedagogic şi formalismul pedagogic stau într’un raport foarte slab. Această impresie îţi lasă conferenţele didactice.
Această lacună în arta profesională este transmisă corpului didactic primar de către pedagogii noştri oficiali, stăpâniţi de obiceiul de a studia orice chestiune de educaţie numai după cărţi streine şi de a nu ţine de loc în seamă observaţia şi experienţa proprie. La noi nu este vorba de a luă o idee, o metodă, din streinătate, de a o experimentă în practica noastră şi de a-i arătă părţile bune după studiul experimental. Pedagogii noştri se simt foarte comod de a luă tot ce citesc prin cărţile streine şi de a le introduce în regulamente şi programe, fără cunoştinţa urmărilor practice.	>
Un exemplu caracteristic, între multe altele, ni-I dă un şir de articole care se publică în „Convorbiri Literare“ despre Şcoalele Normale. In cel care se face critica programei de limba română (Nor 3 din 1911) se dovedesc lipsurile şi întocmirile cele rele ale programei şcoalelor noastre normale, cu ideile scriitorilor germani: R. Sieber, Severin Riittgers, R. tiildebrand, Dr. Richard Lar.be, M. Rleinschmidt, Dr. Paul Barth, Alfrcd Al. Schmidt, Otto Gersten-hauer, B. v. Miinchhausen.
De asemenea, un fost inspector al învăţământului primar a desvoltat într’un articol necesitatea de a in-
troduce „Cultura Sentimentului Milei“ în şcoalele primare (Revista Generală a învăţământului No. 1 din 1905), căutându-i înţelesul acestui sentiment la: ,,Schopenhaurişti“, „Descartesu, „Bossuet", ,,La Ro-chefoucauld“, „Victor Hugo“, „Vau\*ernagues“, „Tho-mas“, „La Fontaine", „Alfred Musset“, ca să dovedească că mila isvorăşte din sensibilitate şi imaginaţie şi că de aci trebue să înceapă în şcoală cultura milei.
Personalitatea pedagogului nostru este astfel cu totul copleşită de lista erudiţiei' cu care se prezintă conducătorul corpului didactic.
Acest obiceiu s’a întins şi Ia institutorii şi Ia învăţătorii cari caută să prezinte corpului didactic modele de lecţii sau de disertaţiuni pedagogice. Astfel lecţiunile practice care se hotărăsc să se ţie la conferenţe, se pregătesc ai mult înainte după diferite cărţi de metodică. In aceste lecţiuni nu-1 preocupă atât principiul simplu şi frumos de a pune subiectul lec-ţiunei noi în legătură cu cunoştinţele asemănătoare pe care le are copilul mai din nainte în mintea sa, cât îl preocupă un ceremonial de trepte formale care îngreuiază şi întunecă legătura dintre Iecţiunea nouă şi câmpul conştiinţei copilului. Dacă se întâmplă ca cel desemnat mai înainte să nu poată face Iecţiunea şi să se delege altul, cu o jumătate de oră sau cu
0	oră î nainte, cea dintâi observaţiune pe care acesta din urmă şi-o face singur la critica lecţiunei, este cererea indulgenţii că n’a avut timp să-şi prepare lec-ţiunea, adică să consulte cărţi pentru aranjamentul formal şi bogat al lecţiunei.
De aceia lecţiunile practice sunt artificiale şi cu totul departe de lecţiunile pe care le face de obiceiu în clasa sa. Tactul propriu pedagogic, destoinicia căpătată de fiecare din deprinderea ce şi-a format prin înlăturarea dificultăţilor ce a întâmpinat în experienţa sa didactică, nu se pune în evidenţă, pen-trucă la noi este obiceiul de; a se pune preţ pe învăţătura teoretică a metodelor şi de a nu sş pune nici un preţ pe învăţătura din experienţa proprie.
Disertaţiunile pedagogice—cum au fost cele din anul trecut despre educaţia inteligenţii şi cele din anul acesta despre educaţia voinţei—nu sunt o expunere clară, pe înţelesul tuturor, potrivită chestiunilor bine pricepute şi asimilate de conferenţiar.
1	Este şi aci tot obiceiul de a se adună de prin cărţi, de a se înşiră palid şi fără, înţeles, teorii şi nume de autori streini. Ca probă că ele nu produc nici un efect, nici o reacţiune folositoare, e faptul că li se dă foarte puţină atenţiune de către auditori. Când vin chestiunile criticei lecţiunilor sau disertaţiunilor, temperamentul joacă mai mare rol decât logica.
In chipul acesta în conferenţele noastre didactice nu se aprinde lumina pedagogică în mintea marei majorităţi a corpului didactic, pentrucă pedagogii oficiali l’au îndrumat pe dascăl să nu înveţe nimic din propria lui experienţă. Se discută educaţia inteligenţii şi voinţei şi se lasă învălit de un mister nepătruns actul intelectual şi voluntar.
124
NOUA HKVISTA HUMANA
Cauza acestei părţi greşite din îndrumarea corpului nostru didactic trebue căutată în faptul că conducătorii sunt foarte puţin familiarizaţi cu elementele generale ale psihologiei copilului. Dânşii cred că învăţătorul în şcaală poate să lucreze cu uşurinţă şi cu succes numai cu ceea ce: i se dă în programe, instrucţiuni şi povăţuitoare oficiale, fără să aibă nevoe de lumina psihologiei. De aceia se dă o mare întindere comunicării teoriilor pedagogice şi aproape nici o atenţiune comunicării cunoştinţelor precise ale mecanismului sufletesc al copilului şi ale felului său de funcţionare. Şi cu astfel de îndrumare este explicabil ca dascălii noştri să nu caute în psihologie lumină pentru principiile, fundamentale ale pedagogiei.
O asemenea îndrumare explică iarăşi faptul că la noi nu se găseşte cu cale ca să se recurgă la psihologii competenţi, Ia oamenii cu prestigiu ştiinţific în pedagogie—de cari avem ca să lămurească corpului didactic elementele psihologiei necesare, fie prin conferenţe, fie prin broşuri scrise pentru corpul didactic. Se găseşte însă cu cale ca să se trimeată la conferenţe câte un domn avocat spre a explică învăţătorilor legile agrare alcătuite de guvern, ca şi când cele psihologice n’ar mai avea nevoe de lămuriri şi n’ar trebui să ocupe locul întâi în atenţiunea învăţătorului. Când lipsesc aceşti conferenţiari de legi agrare, locul de distincţiune îl ocupă discursul d-iui Prefect ori Primar, care de regulă are o temă mai mult politică decât de interes şcolar. Raportul dintre psihologie şi pedagogie nu este bine înţeles de aceia nu se lucrează în conferenţe pentru desvoltarea lui.
Celor cari dau o astfel de îndrumare corpului nostru învăţătoresc, le atragem atenţiunea asupra următorului fapt, bun de pus în practică şi de ai noştri. Celebrul psiholog William James a scris pentru institutorii din America, probabil după dorinţa lor, o broşură întitulată: Convorbiri Pedagogice în care le-a expus şi le-a explicat elementele psihologiei, neapărat trebuincioase oricărui învăţător. Cel dintâi capitol începe tocmai cu chestiunea cea mai ignorată de pedagogii noştri oficiali, cu raportul dintre psihologie şi arta educaţiunei. Psihologia, ca orice ştiinţă ne ajută „să ne observăm când greşim, să ne oprim când am luat-o rău, fie în cugetare fie în purtare. Ştiinţele ne permit să ne criticăm pe noi înşi-ne în cunoştinţă de cauză, când ne înşelăm. O ştiinţă delimitează spaţiul în care trebue puse regulele unei arte, fixează legile pe care un artist nu trebue să le calce; dar lasă talentului lui personal grija de a şti ceea ce trebue să introducă în aceste ţărmuriri".
„Arta educaţiunei se câştigă în clasă, prinţr'-un fel de intuiţie şi prin observarea simpatică a faptelor şi a datelor realităţii, şi, când omul de artă este deopotrivă şi psiholog, cum s'a întâmplat cu Herbart, pedagogia şi psihologia merg mână. în mână“. ,,0 metodă educativă trebue deci să fie de acord cu psi-hologia“. „Numai dacă suntem psihologi vom cunoaşte mai dinnainle defectuositatea metodelor. Psihologia noastră ne va păzi de greşeli şi ne va per-
mite să ne reprezentăm mai exact sco/ml ce trebue atins".	.
După ce stabileşte acest raport, celebrul psiholog lămureşte corpului didactic chestiunile: Conştiinţă, copilul organism activ, educaţiunea şi conduita, necesitatea reacţiunilor, reacţiunile înnăscute şi reacţiu-ni/e dobândite, reacţiunile instinctive, legile deprinderii, asociaţiunea ideilor, interesul, atenţiunea, memoria, achiziţiunea ideilor, apercepţiuliea şi voinţa.
Cine le studiază cu atenţiune îşi dă seamă că fără ele nu se poate pătrunde în sufletul copilului, nu-şi poate un educator perfecţiona arta sa profesională, ori câte circulări, metodice speciale şi povăţuitoare se vor seri pentru el de către pedagogii oficiali.
In corpul nostru didactic lacuna psihologică este atât de ignorată că pedagogii conducători, cu paradă de erudiţie, nu găsesc cu cale să semnaleze corpului didactic câte o carte românească, ce aduce lumină în vre-o chestie de psihologie menită să aducă servicii mari educaţiunei. S’a tratat de către d-1 Ră-duIescu-Motru în cartea sa intitulată: Puterea Sufletească chestiunea : Mecanismul actului voluntar şi cq-racterul, după cele mai noi metode şi rezultate ale ştiinţei sufletului. Ei bine, anul acesta s’a pus în dis-r ţia corpului didactic la conferenţe educaţia voinţei. In toate judeţele sra tratat chestiunea de către mai mulţi dascăli. Nu ştiu dacă lucrarea d.lui Motru care dă o explicaţiune nouă şi ştiinţifică caracterului, va fi fost recomandată vre-unui învăţător sau institutor, sau dacă va fi fost consultată de vre-unul.
Elementele noi aduse în descrierea şi explieaţiunea mecanismului actului voluntar, a personalităţii şi caracterului sunt de mare importanţă pentru orientarea învăţătorului în atitudinea sa pedagogică.
Şi dacă aceste elemente nu vor fi ajuns la cunoştinţa învăţătorilor noştri este o mare pagubă pentru învăţământ.
Ar fi un semn bun dacă în locul discursurilor de polemică politică sau de propagandă electorală ce se obişnueşte să se împartă în broşuri prin conferenţe, s’ar obişnui să se împartă învăţătorilor broşuri cu ex-plicaţiunea noilor metode şi a noilor principii ce se experimentează în chestiunea educaţiunei.
Aceasta însă depinde în cea mai mare parte de modul cum se orientează conducătorii.
Pană Popescu
Profesor la Liceul din PlocşlF
BIRLfOGRA FIT:
A apărui lase. I voi. VI din Studii Filosofice, organul Societăţii de Studii I-’ilosofiee din Bucureşti, sub direcţiunea d-Iui C. Hădulescu-Motru, cu următorul cuprins: V. (ihidi-onescu : Pedagogia ştiinţifică şi noile reforme şcolare; Marin N. Şlef'ănescu : Criza logicei; X. I. Revista Revistelor. — De vânzare şi la ad-ţia revistei noastre. Preţul 1,50
l)em. I). Stoenescu : „Jurnalul de admitere in principiu a acţiunci de partatjin are caracterul unei hotărâri definitive fiind susceptibil de apelu, l.ibr. Alcalay, 1911, preţul 1 leu.
UI. Corciu Ştefan : Spre oastea nouă. Ti]). „Universala". Buc. 1,50.
Mihail Drăgănescu : Mcdilaţiuni. Impresii. Nuvele. Ştiinţă Craiova, 1911. Preţul lei 2.50.
NOUA REVISTA ROMANA
12.S
LITERATURA
ÎNTR’O CAFENEA
La masa vecină discută doi patrioţi. Unul pare mai cuminte, căci e pleşuv, în ochii lui e stins albastrul tinereţii şi de pe hainele lui vorbeşte parfumul bătrâneţii ; al doilea e mai tânăr, are o gură roşie şi sănătoasă, în care strălucesc dinţi sănătoşi, albi şi glasul lui e curat, nu tremură în el răguşeala anilor. Patrioţii discută—vorbesc de drepturile omeneşti, şi pleşuvul spune mereu, automatic: „patria", „patria" —iar tânărul dă din cap ; şi vorbite cu gesturi largi, ca un avocat care este convins că pierde procesul.
*
La o altă masă şed doi poeţi. Privirea lor e visătoare şi părul lor e lung, cravata. lo.r e â la Lavalliere şi ochii lor sunt moi de lacrămi—beau absint, căci toţi poeţii beau absint când nu-i sărută Musa—şi vorbesc încet, ca două glasuri adânci, care nu cutează să urce la viaţă. Ei îşi povestesc durerile intime, unul vorbeşte de Chopin şi celălalt de Watteau—vorbesc de toti poeţii mari ai lumei şi din fiecare au o rază în suflet—vorbesc cu dispreţ de lumea reală, de bursă, de ovreii roşii în ale căror priviri licăreşte însăşi Manimon—şi sunt palizi tinerii poeţi iar absintul lor are mirosul pătrunzător al beciurilor pariziene.
' *
La masa de alături, scrie o scrisoare o femee în negru—ea jeleşte pe bărbatul ei, ori jeleşte pe vre-un ofiţer. Haina ei e neagră şi pe degetele ei are inele masive, în care strălucesc briliantele reci ale bogăţiei. Parfumul ei e: al vieţii, viorele de Parma, parfumul acesta îl afli în buduare, când te înduioşezi în braţe de cocotă—şi văduva scrie, scrie şi bea lapte alb, căci femeile cernite beau lapte alb şi le place pânea neagră, căci după o furtună mare a simţurilor, e atât de bine să bei lapte alb, alb...
*
Doi ofiţeri la masa din faţă. Privirea lor e sătulă, ochii lor mu sunt curioşi. Mondirul lor eiplin de aur şi nasturii lor sunt de argint—beau şampanie şi fumează ţigări scumpe; nu discută, căci şampania vorbeşte în ei şi şampania ştie să spuie poveşti frumoase de amante bune, de cai albi şi de beţie. Şampania curge, arde par’că în pahare, cântă spuma ei în pahare—şi ofiţerii ciocnesc mereu şi fumul ţigărilor toarce un văl ciudat peste feţele lor roşii de băutură....
*
Mai este o masă aproape de mine. La masă şade un om uscat, faţa lui e arsă, par’că ar fi un sfânt din Blaj. Citeşte gazete multe şi e foarte distrat,—în ochii lui citesc somnul dintr’un tren urît, n’a dormit două nopţi, ori poate a dormit într’un liotei unde nu se cunoaşte Sfântul Zacherlin.... Are vestă roşie, cu
nasturi albi şi are lanţ de aur fin, poate fi om bogat, căci a mâncat caviar şi a băut trei pahare de Ver-moutli. Şi îşi curăţeâ unghiile cu un cuţitaş de aur iar chelnerul îi făcea temenele până la pământ.
*
Şi când in’am hotărât ca să nu mai privesc la nici o masă, iată că se- aşează la o masă un nou musafir. Chelnerii nu sar să-i apuce bastonul şi pălăria, el se aşează încet la o masă şi cere un şvarţ.... El bea seara la 6—când alţii beau vin şi mănâncă caviar—el bea... un şvarţ. Şi când se aşează pe un scaun, îşi reazămă .capul de cot, şi priveşte în văzduh, cu privirea stinsă a acelora, care au văzut atâtea amurguri frumoase. O, e un om bătrân, cu păr alb şi cu sprâncene stufoase, albe, haina lui e boţită de vremea verde iar cravata lui poate jubilă—batista lui e plină de găuri, ca o flamură purtată în luptă.
Şi nu ceteşte bătrânul. Căci ce-ar putea ceti: că alţii sunt fericiţi şi că se întâmplă ceva cu alţii?....
Priveşte în aer şi bea încet şvarţul—căci poate bea vre-o iluzie a vieţii, în rama neagră de cafea....
*
La câteva mese ale cafenelei—am văzut viaţa—doi patrioţi vedeau viaţa în patriotismul atot mântuitor,
discutau de patriotism ca de o lege mare a firii..........
Doi poeţi vedeau lumea în visuri, credeau mai mult în vis decât în viaţă — visau de suflet şi pluteau pe nava strălucită a fantaziei... O femee vedea viaţa peste cortihă—pe scenă eră mort eroul, dar publicul eră acelaş... Eră văduvă, dar numai haina îi eră neagră. In ochii ei râdeau trandafirii roşii din grădina bucuriilor.... Ofiţerii vedeau în paharul de şampanie: ţinta vieţii, nu se gândeau la nemurire—căci un pahar de şampanie le spune atâtea gânduri frumoase... Şi omul uscat a venit în cafenea, ca să bea şi să mănânce, să citească şi să-şi curăţe unghiile—căci pentru dânsul cafeneaua eră un locaş cald şi curat, în care găsea totdeauna un scaun.
*
Dar m'am gândit, cine poate fi bătrânul, care privea tăcut în aer, care bea şvarţ şi căruia nu-i fac temenele chelnerii?... Şi m’am gândit: va fi un patriot, căruia i-a murit femeea, şi care eră cândva poet— credea în lume şi în adevărurile ei—mânca odinioară caviar şi bea Vermouth, căci eră ofiţer şi avea lachei şi călească şi avea gusturi 'fine, eră un suflet de:elită... dar a venit un vânt al sorţii, un vânt negru—care i-a şters trandafirii din faţă şi i-a săpat în muşchi reumatism, i-a sbârcit faţa şi i-a stors din păr yăp-seala neagră a tinereţii. Şi când s’a trezit în viaţă, trecând dela o masă la alta în cafenea—până ce a ajuns la o masă, unde eră numai neputinţa în el-ce-a mai văzut în lume? Nu mai vedea nimic, nu mai auzea, nu mai simţea ca odinioară.
....Şedea tăcut moşneagul şi privea în aer... El nu mai vedea cu ochi frumoşi... In ochii lui privea viaţa urîtă__
.	Emil Isac.
Î26
Noua RRViSfĂ ROMANA
/ N 5 E n N A R 1
Lecţiile d-lui prof. A. D. Xenopol la Universitatea din Bucureşti, făcute în serile de 22, 23 şi 2-1 Maiu asupra Istoriei şi Geologiei, au împărtăşit şi lumei noast:e uiversi.are op'niile pe care savantul nostru istoric-filosof le expusese în prelegerile sale dela College de France şi în studiul cu acelaş nume apărut în „Viaţa Românească". Cugetarea lor fundamentală este că se poate întreprinde un studiu af fenomenelor succesive, ireversibile şi unice, cum sunt fenomenele istorice şi geologice—de ce nu şi cele cosmogonice, care, şi ele, pot fi asemănate cu celelalte două categorii?—printr’o • metodă specială, metoda inferenţei; ea consistă, după autor, în legarea a două fenomene succesive şi ireversibile în raport de cauză la efect, fără intermediul inducţiunii, căci nu stabilim legi generale, fără intermediul deducţiunii, căci nu avem un principiu general unic din care să decurgă explicaţia căutată, ci-prin simplu studiu al condiţiilor cu totul speciale, fără de repetiţie în altă epocă, în care ele se produc. De exemplu Teroarea din ^narea revoluţie, s'ar explică prin frica pc care o simte poporul ameninţat de a-şi pierde libertăţile odată dobândite şi prin surescitarea frenetică,' pe care a produs-o această frică.
Această metodă ar fi temelia unei Logici noi, •Logica succesiunii.
Întrebarea e: Avem de aface în adevăr cu o metodă nouă, sau mu e decât o întrebuinţare nouă' a ^metodelor.cunoscute?
Mintea omenească nu poate înţelege lucrurile noi decât prin ceiace ele au identic sau asemănător cu lucrurile mai dinainte cunoscute. Un element de repetiţie e necesar putinţei de a apercepe. Dacă în Istorie şi Geologic toate fenomenele sunt unice, ireversibile şi fără probabilitatea de a se repetă, atunci nici explicarea lor nu este cu putinţa, căci nu avem elementele comune pe care spiritul să poată trece dela unul la altul; cu toate acestea nor explicăm fenomenele geologice, prin aceia că găsim elemente comune între ele şi manifestaţiile aşă numitelor cauze actuale (Charles Lyeil). care schimbă sub ochii noştri scoarţa globului terestru şi au dat naştere unei ştiinţe speciale, Mecanica cauzelor actuale; tot astfel explicăm fenomenele istorice prin aceia că găsim un element de repetiţie continuă în ele şi anume omul cu însuşirile lui bio—şi psichologice fundamentale şi, în decursul Istoriei, invariabile, al căror s.udiu alcătueşte te'.e două şAinţe speciale -Biologia şi Psichologia. Prin urmare când căutăm raportul de cauză la efect dintre două fenomene geologice sau istorice prin intermediul adevărurilor generale stabilite de Mecanica cauzelor actuale sau de Biologie şi Psichologie, nu facem decât o simplă aplicaţie a acestor adevăruri, după cum, de exemplu, mecanicul ca să construiască o maşină aplică adevărurile ştiinţei sale, sau medicul ca să vindece o boală aplică de asemeni adevărurile stabilite în ştiinţa sa. Având aface cu individualul aceste îndeletniciri sunt o artă, astfel că geologicul şi istoricul nu pot pretinde că fac ştiinţă pentru că nu se ridică la adevăruri generale sau la legi, ci aplică la anumite cazuri individuale adevărurile abstracte şi generale ale altor ştiinţi.	■
Orice aplicaţie este însă o simplă deducţiune:
Chinina e bună pentru friguri.
Friguri se manifestă la individul X.
Deci chinina e bună pentru individul X.
sau:
Teroarea rezultă—după cât ştim din Psichologia individuală— dintrO frică puternică şi justificată. Asemenea frică stăpânea pe Francezi în urma evenimentelor de după execuţia regelui în marea revoluţie.
Deci Teroarea a rezultat—a fost cauzată—din evenimentele etc...
In această ordine de idei metoda inferenţei de sigur proprie Istoriei, dacă Istoria se mulţumeşte cu ea, este o dependenţă a Deducţiunii şi nu poate pretinde să întemeiere o a treia parte a Logicei, în afară de cele două constituite până acum: Deducţiunea lui Aristot şi Inducţiunea lui Bacon şi Mill.—II.—
Antisemitismul în Franţa.—Directorul ziarului monarhist „Le Gaulois“, cunoscutul şi „mondenul" Artluir Meyer, a pus în discuţiunea tutulor revistelor şi gazetelor, alături de alte probleme importante**pentru viaţa socială franceză,—într’o carte a sa publicată de curând—şi antisemitismul.
Cu prilejul acesta s’a iscat în toată presa franceză o întrecere pentru a se explica mai just fenomenele sociale, pe cari lc-a născut activitatea Evreilor în cuprinsul vieţii naţionale franceze. Fără,: a avea intenţiunea jsă reproducem aci toate explicaţiunile stării de fapt şi nici, mai ales, să întârziem stăruind asupra soluţiunilor propuse,—ne gândim că ar putea interesa şi pe cititorii noştri observaţiunilc foarte importante pe care le-a făcut, cu privire la problema ovreiască, d. Paul Adam. El zice: „inconştient, ovreii din Franţa făcură propagandă în favoarea Germaniei. Au întronat berea pe bulevardele noastre, pe Wagner în saloanele noastre, pe Marx în jurnale, pe Nietzsche în cărţi, erudiţia Heidelber-gului în catedra Sorbonei noastre, pe Strauss pe scena operei noastre".	1
E ciudat, în această privinţă, cum şi Germanii se plâng că arta şi cultura franceză le câştigă din ce în ce mai accentuat spiritul lor. Aşă că iată cum, bieţii ovreii înlesnesc—dacă va fi adevărat că lor li să datoreşte aceasta—împrumutul culturei dela un popor la altul, ajutând prin aceasta Ia universalizarea şi omogenizarea culturei pentru lumea care incontestabil se pregăteşte sub ochii noştri. In acelaşi paradox de responsabilitate sunt aduşi Evreii, când şi teroriştii ca şi monarhiştii—o constată însăşi Paul Adam—sfârşesc acuzaţiu-nile şi teoriile lor constatând pe rând: unii că evreii susţin inconştient clericalismul, alţii că evreii ajută căderea bisericii...	I
Pentru noi, care putem rămâne observatori, lucrul nu e nou.
EI e yechiu în Rusia, stăpâneşte acum în România. Numai că pe când în Franţa şi Germania, el rămâne în demnitatea unei discuţiuni de principii, la noi ca şi în Rusia se rezolvă pe pieţe şi mahalale, de copii şi de inconştienţi.
In această contradicţie politică care încurcă cugetarea partidelor, stă. o problemă mult mai importantă, care cere o adâncă cercetare. Pentru studiul ei, însă, e nevoie de-' o şninte care să înţeleagă lămurit curentele şi ideile cari frământă sufletul societăţilor de azi şi, mai ales, o minte care să nu fi fost bântuită cândva de prigonirile Cahalului.—mi/r.—
i
Producţiile Conservatorului.—Marţi, 31 Maiu, a avut loc în sala Teatrului Naţional producţia de fine de an a Conservatorului de declamaţie. „Vicleniile lui Scapin", „Gioconda", „O vizită" (Dumas-fiul), „Piatra din casă"—au dât programul. Interpreţii sunt în majoritate absolvenţii din acest an ai Conservatorului. Să ne amintim de fiecare.
Nu mai e pentru nimeni o faină: D-ra Gctta Kernbach arc un temperament chemat pentru teatru. Voce puternică şi clară— înmlădiindu-se uşor, după împrejurare—atitudine hotărâtă, căldură comunicativă, sunt însuşiri care atât de bine o înzestrează. Drama va întâlni ori când în d-sa, un element de valoare.—Calităţi dovedeşte şi d-ra Lucia Nicolau. De sigur un alt gen. Jocuri de comedie uşoară, scene, de vioiciune, de mişcare—o aşteaptă.—Nu ne putem pune speranţe în ta-
ROUĂ REVISTA ROMANA
Ml
lentul d-şoarei Cornelia Santa (talent chiar?!). Vedeţi: înainte de toate d-şoara Santa îi lipseşte vocea necesară. Sună atât de neplăcut cuvintele când le rosteşte! Ai impresia unui desacord muzical. Şi apoi (să nu fie chiar mai grav?) D-ra Santa nu doreşte să fie personală: afectează împrumutând multe din jocurile întâlnite.—Probabil că d-ra Zoe Demetrescu va izbuti în roluri de iritaţiile femei în vârstă. Dar numai atât. Dovada a făcut-o în două rânduri: în „Piatra din casă“ unde a plăcut şi în „Vizita" lui Dumas unde—o asigurăm— a displăcut.	,
Venind la elevi.	1	' (
Aşteptam mai mult dela d. Ţancovici. Se pare de altfel că nici rolul nu eră in deajuns de studiat. Atâtea lapsuri! Şi pe urmă d. Ţancovici e prea mecanic, prea calculat; ai zice că îi place să se privească prea mult în oglindă.—lată însă un ireproşabil joc: al tânărului Băjescu-Oordă. Se spune că e în primul an al Consevatorului. A înlocuit—în potriva celor anunţate—jocul micului Brezeanu. Mai bine. Întâi pentru că nu l-am văzut pe d. Brezeanu şi apoi pentru că l-am putut vedea pe domnul Băjescu. D-sa a jucat frumos. N’a exagerat nimic, n-a imitat pe nimeni: a jucat dânsul — cu vervă,, cu suflet.—Destul tje corect a jucat d. Săvulescu. In piesa lui Dumas, singurul ne-a putut mulţumi. D-sa are o rezervă care îi convine, o cumpănire care îl ajută.—In contrast cu măsura acestuia apare extravaganţa d-!ui Brătulescu. lnchipuiţi-vă pe cineva care vorbeşte volubil şi puternic—dar pe aceeaş gamă—care se mişcă uşor şi sprinten—dar în aceeas cadenţă—şi-l ştiţi pe d. Brătulescu—după cum ştiţi că numai atât e inutil dacă nu chiar primejdios pentru teatru. Să. nu uităm: d. Al. C. lonescu ne-a dovedit încă odată că va fi necesar îu roiuri de comedie; şi remarcâudu-i această aptitudine ne permitem a-i ura ca o muncă serioasă să i-o desvolte.
i	—T. Dinu.—
O noapte la Ambasadori.—Nori negri, ca nişte bivoli uriaşi se ridicau în zare, iar noi, sub cerul acesta; îndoelnic, pornirăm spre grădina unde avea să se cânte Cavaleria şi Pagliaci. Ne aşezarăm la o masă, cercetarăm cuprinsul şi privirăm apoi hipnotic lămpile electrice care sub cerul acela posomorât, aveâ o strălucire neobişnuită.
Şi într’un târziu, când sgomoiul celor ce făceau skating într’o curte alăturată, ajungea până la noi ca susurul unei ape depărtate, Turidu se înneacă în tremolul orchestrei şi în nepăsarea publicului care beă bere şi mănâncă fislicuri, şi abia atunci înţeleserăm, că numai ochii şi urechile legau pe spectatori de scena pe care cântăreţii făceau artă pentru parale. .	i
Lucru hotărât, ne place tot ce e nou şi îndrăsneţ; şi nici capricioşi nu suntem ca fantasticul Rege al Bavariei; totuşi, nu putem gustă opera în grădină, nu putem privi pe Miml murind, prin fundul unei halbe de bere, în tovărăşia siluetelor fugare purtând talere cu chrenvurşti, programe, ori coşuri cu alune americane.
Asta nu înseamnă că pentru a simţi mai bine, trebuc să venim de pildă la Bohema, jerpeliţi şi nemâncaţi de trei zile; ci voiam oarecum să se înţeleagă că noi socotim1 teatrul ca un templu iar scena ca un altar.
Şi iar s’a ridicat pestriţa cortină; iar Arlcchino şî Pagliacci într’atâta începură1 a se răţoî şi a zbieră, încât văzând dela o vreme că nu e lucru de şagă şi că e cu putinţă să vie şi secţia, mă furişai binişor cu amicul Don Tanasio pe poartă şi fugii acasă.	i
Ce-a mai fost pe urmă la Ambasadori, nu pot şti; dar când ajunsei abosit şi abia trăgându-mi sufletul acasă, şi dădui să mă descalţ, constatai cu groază că de atâta muzică, urechile sărmanelor mele ghete erau sparte. Da, sparte!
Şi mă gândii atunci cu jale că uneori muzica ca şi apa, nu, e Bună nici în cisme.—Z. Z.—
REVISTA REVISTELOR
D. A. D. Xenopol sfârşeşte studiul său despre „Descălecarea Munteniei", în numărul din urmă al Vieţii Româneşti. Discutând de data aceasta „ipoteza descălecării Munteniei de către un voevod din Făgăraş, d. Xenopol c nevoit să declare că chestia rămâne numai în domeniul probabilităţii şi al ipotezii". După d-sa, totuşi, „ipoteza descălecării statului muntean de către nişte Roniâni coborâţi din Făgăraş trebue să aibă precădere".
D. G. Murnu tipăreşte traducerea celui de al 1-l-lea cânt din lliada. Foarte interesante sunt cercetările d-lui T. A. Bă-dărău asupra „Vicleşugului Plantelor". Faptele pe care le expune modestul şi muncitorul profesor de botanică, sunt clemente preţioase pentru studiile superioare ce muncesc minţile filosofilor şi fiziologilor asupra genezii conştiinţei şi imanenţii conştiinţei la viaţă. Câteva rânduri răspund— cum eră de prevăzut—discursului răsboinic ţinut la Academie de d. Duiliu Zamfirescu.
, I
In Revista generală a învăţământului un bun şi înţelegător profesor dela liceul din Brăila, întreprinzând o anchetă asupra felului de a trăi şi de a lucră al elevilor noştri de liceu, după mai multe concluziuni interesante, se întreabă „dacă a reuşit să desvăl.ue măcar în parte starea obişnuită a şcolarilor noştri".—Nu; pentru că pe deoparte d. Dumitrescu are o prea mare încredere în sinceritatea elevului, care chiar dacă există în fapt nu prinde lucrurile în realitatea lor raţională ; şi pentru că uneori faptele se învârtesc într’un cerc viţios. Iată o pildă: D-sa vrea să ştie ce anume cetesc băeţii
la cutare vârstă, ca să poată mai apoi formă bibliotecile şcolare în anumite gusturi şi potrivit unor anumite necesităţi sufleteşti; dar tot d-sa uită că de cele mai multe ori lecturile şi deci gusturile şcolarilor sunt determinate de cărţile pe cari ei le au la îndemână şi pe care le au din bibliotecile şcolare preexistente.	1
Faptele prezintă deci o sofismă evidentă.—Şi totuşi ancheta are un deosebit interes; dar nu pentru pedagogie — sau cel puţin numai indirect pentru aceasta; primul folosit e ştiinţa propriu zisă, a dezvoltării sufleteşti a copilului şi toţi cei interesaţi vor şti să tragă toate concluziunile dintr’o aşâ de rară şi aşâ de frumoasă experienţă.
O „antologie a revistelor din toate ţările" vrea să fie Le monde, publicaţie ce începe să apară acum la Bruxelles. Revista e pusă sub direcţiunea unui comitet ai cărui membrii, dacă n’au încă un nume în cultura contemporană, arată prin titlurile lor că au situaţiuni respectabile în statul belgian.' E şi această o 'garanţie, când se are în vedere scopul modest al .revistei, care n’are altă pretenţiune decât acela de a înfăţişa celor ce nu ştiu altă limbă decât cea franceză,—pare-, rile îu chestiunile la ordinea zilei sau curentele de idei ce se exprimă în publicaţiunile diferitelor ţări.
Se traduc în primul număr articole din reviste şi gazete englezeşti, nemţeşti- sau se retipăresc numai articole ce au â-părut în reviste străine scrise în franţuzeşte.
Intre altele însemnăm „Medicina şi varia(iunile sale", arti-lul lui liermann Kerschensteiner, publicat în „Suddeutsche
128
NOUA REVISTA ROMANA
Monatshefte", unde se discuta procesul între cele două teorii cari îşi dispută legitimitatea in medicină: teoria patologici humoralc şi cea a conceptului anatomic. Urmărind pas cu pas progresele ce-a făcut medicina din ciocnirea celor două teorii şi din completările ce şi-au adus reciproc, autorul îşi face o'datorie chemând încă odată atenţiunea recunoscătoare a tutulor către cel care deschise terapeuticei moderne calea sigură a metodelor ştiinţifice, către figura lui Virchow.
Se mai dau reproduceri din Diirrer şi din arta veche spaniola alături de articolele cari Ie discută amănunţit.
Şi impresiunile unui american asupra Angliei sunt interesante. Venind din ţara tuturor îngăduinţelor şi a libertinajului politic, americanul a fost isbit în mod firesc de „stabilitatea instituţiunilor politice şi judiciare, de puterea legilor şi respectul cu care sunt ascultate, de incoruptibilitatea judecătorilor şi dreptatea hotărârilor lor“. „Literatura rusă in 1910“, „l'emeea albă în Africa de sud", „Redeşteptarea Chinei", „Reorganizarea învăţământului universitar", „Produc-ţiunea huilei", etc., etc., sunt titluri cari atrag şi dacă se are în vedere că cei ce le semnalează sunt specialişti cari scriu la diferite reviste europene, traducerea lor în franţuzeşte poate fi folositoare. In definitiv, noua publicaţie nu e lipsită de interes, rămâne ca să se dovedească dacă într’a-devăr se simţea necesitatea ei şi că nu e inutilă.
t	. i
.	i	'	:
Publicaţia rusească Revue contemporaine explică cetitorii r ei ruşi prin condeiul unui francez, care e rostul acţiunii Franţei în Maroc. Autorul spune aliaţilor Franţei cât de curate şi legitime sunt intenţiunile guvernului republicei şi ce desinteresate sunt jertfele ce acesta face pentru, a potoli tur-burarea supuşilor lui Moulay Hafid. Descrierea amănunţită a mişcărei armatelor franceze poate atrage atenţiunea istoriciic locali sau a specialiştilor de oriunde.
Un călător, Adrieti Polly povesteşte „ceeace se spu
acum de Japonia". Nu pentru că articolul trebuia să se ţipă-. rească într’o revistă rusească, e nevoit autorul să constate scăderile acestei admirabile vieţi necunoscute, care să desfăşură în imperiul îndepărtatului răsărit.
Fireşte, sunt calităţi ale acestui popor miraculos, pe cari nimeni nu le contestă. Dar, viaţa lor publică,—familiară şi 'socială—are atâtea insuficienţe, defecte şi scăderi, că nu e bine să ne e'ntuziasmăm prea mult de legendele ce se brodează în jurul ei şi, mai ales, niţ e potrivit să ne-o impunem' ca pildă. De altfel, lucrurile au fost spuse de mult de cei mai mulţi cari au voit să vadă cu ochii lor starea de fapt a vieţei sociale japoneze.
Ceeace l-a isbit pe autorul articolului de faţă—e ingratitudinea japonezilor şi lipsa lor de scrupule în ce priveşte legăturile cu străinii. Mulţumită acelei „minunate uşurinţi de imitaţiune" vajnicul şi încrezutul popor al Soarelui—răsare, a luat—fără discernământ şi fără metodă—tot ce-a găsit bun sau tot ce i s’a părut ca atare din civilizaţia noastră,— i s'a părut—ca multora altora mai apropriaţi de Europa, de altfel—că e suficient acest împrumut artificial, fără încercarea -unei adevărate altoiri sociale a spiritului europenesc, pentru ca Japonia să se şi ridice imediat la înălţimea culturei şi propresului european. Dar, chiar aşa, au ei o recunoştinţă pentru gratitudinea dascălilor şi maeştrilor lor? Nu, răutatea inerentă rasei şi sălbătecia fondului lor sufletesc nu le îu-gădue să simtă datoria sfântă a omeniei şi a recunoştinţei. „Prin aceasta Japonia cade în aceiaş greşeală care separă China de cultură timp de atâtea secole: ea înalţă ziduri în jurul teritoriului său, nude piatră şi de tencuială, ci moralmente mult mai de netrecut ca faimosul zid chinezesc". Autorul nu uită, totuşi, să facă urări de bine pentru această temută vecină a Rusiei asiatice şi împrumutătoare periculoasă a civilizaţiei europeneşti.
E li ENTO
--■— Celor plictisiţi de literatură europeană le recomandăm volumul apărut de curând: La litterature Haîtiene de Duraine Vaval, profesor la liceul din HaTti (la Sansot Paris).
Moravurile presei româneşti în ziarele fraţilor noştri de dincolo : * steagurile scuipitoarei din Arad», scrie < Românul» despre -Tribuna». Deocamdată numai atât, — o să ne fie frică să mai deschidem nume-rile viitoare ale acelei gazete.
Generaţiunea conştientă e titlul ligei neo-malthusiene având in cap pe: Alfred Naquet, Laurent Tailhade, Salomon Reinach, Pierre Quilard, etc. Ea a înaintat deunăzi faimosului senator Berenger — „Pere la Pudeur*, cum îi zic parizienii — o adresă prin care protestează împotriva confuziei ce cearcă să o facă între neomalthusism şi pornografie. „Neo-malthusismul ajută puternic la ameliorarea sănătăţii publice, la abolirea prostituţiei, la dispariţia avortului şi la suprimarea râsboaelor internaţionale... Fără el, toate reformele, toate revoluţiile, toate progresele rămân literă moartă*... întreaga adresă e plină dc-acest optimism.	'
Belgia şi-a serbat deunăzi pe cel mai strălucit scriitor rustic al ei — Cyriel Buysse, socotit ca cel mai credincios interpret al temperamentului când blând când sălbatec sau brutal, al rasei flamande. Maelerlinck, care a luat şi el parte la sărbătorire, l-a numit pe Buysse „un Maupassant care ignorează cu voinţă oraşele, casino-urile, cucoanele mari, şi fetele rele*..
Poezia franceză devine tot mai gustată în Germania. De curând a apărut uu volum : Franzoesische Lyrik, o culegere de aproape o suţă de traduceri după poeziile lui Baudelaire, Verlaine, Yerhaeren, Maurice Bouclior, Louis Ratisbonne şi până şi din Armând Silvestre.
Documente inedite şi de o mare importantă aduce Ernest Heilborn, asupra lui Novalis, în ultimul no. din Deutsche Rundschau. E romanul unei dragoste nefericite a marelui poet romantic, din cşre, aproape toţi eroii mor de boala cea atât de plină de-poezie : tuberculoza.
~»lln interes excepţional prezintă Jurnalul lui Emerson care a început să apară la Boston. întreg uvrajul va cuprinde 8 volume din cari n’au apărut acum de cât 4. „Jurnalul* cuprinde însemnări intime,
cugetări, poezii şi fragmente interesante de prin cărţile cetite. El începe dela vârsta de 16 ani şi merge până la sfârşitul vieţei filosofului american.
Les fleurs du mal au apărut de mult in traducere germană, tot de-asemenea şi Mon coeur mis â nu. lată că acum traducătorul ope-rilor de mai sus, ale lui Baudelaire, Ericli Oesterheld, scoate in traducere, sub titlul Die Vorhoelle (Purgatoriul), şi bucăţile condamnate împreu. ă cu altele de o valoare inegală ale marelui poet. Se înţelege că acest din urmă volum n’a putut fi pus în comerţ în ţara lui Jagow.
Maximilian Harden, fugosul polemist, a scris de curând în revista sa Zukunft, un articol plin de batjncore împotriva „goetomaniei*. Găseşte şi poate pe bună dreptate, ridicul să te extaziezi în faţa fiecărui peticei de hârtie seri ă, pe care nemuritorul autor al lui Eaust l-a lăsat să cadă in coşu-i de lângă masă.
O cunoscută romancieră germană, care iscăleşte Hanns von Kahlenberg, publică în revista Maerz un articol asupra „sensualităţii la femee*.
Autoarea ne-asigură că la o su ă de femei (germane, bine înţeles) 90 °/0 ignorează cu desăvârşire sensualitatea şi numai 10 °/0 o cunosc mai bine... dar şi aceste nu-s decât nişte femei bolnave sau corupte moralmente.
~~ Un ziar de peste munţi scrie, că cu prilejul lucrărilor pentru clădirea liniei ferate dela Sând, săpătorii au dat peste mai multe strade de pe vremea Romanilor, Aici, se află odinioară înfloritorul oraş roman Potaissâ, din care azi numai ruinele au rămas. Străzile in lăţime de 11 in. erau pardosite cu lespezi de granit. Prin mijlocul stradelor ducea un trotoar de 1.20 m, pentru pedeştri, iar pe marginile stradelor se văd şi temeliele caselor.
. Un editor anunţă scoaterea unei ediţiuni de mare lux a ope-rilor Iui Eminescu.
Au apărut la librăria Honoră Champion, Paris, scrisorile lui V. Alexandri către E. Qrenier, dintre anii 1855 —1885. Asupra aceste interesante corespondenţe vom publică un articol în No. viitor al Revistei.