NO ABONAMENTUL: fn România un an (48 NUMERE). 10 lei ,, şease luni.6 ,, In toate (Avileuniunei poştale un an 12 ,, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA : Bucureşti, B-dul Feniinainî 55 TELEFON 8/66 UA REVISTA ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICA Director: C. RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti. UN NUMĂR. 25 Bani Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină io iei. No. 7. DUMINICĂ, 29 MAIU 1911. Voi. X. NOUTĂŢI Pentru „Românulu din Arad Ziarul „Românul" din Arad, pentru a atenua critica făcută de colaboratorul nostru Verax asupra broşurei d-lui Or. Al. Vaida-Voevod, ise preface a nu ştî de rostul Nonei Reviste Române, revista cea „pedantă" de sub direcţia subsemnatului Poate, că din cauza tinereţii sale, „Românul" este şi în drept să nu ştie de rostul revistei noastre. Ne facem dar datoria să i-1 aducem noi la cunoştinţă acest rost. Noua Revisţă Română este un organ de publicitate, care apare de vre-o câţiva ani, fără „autorizaţia" vre-unui partid, adică fără „subvenţie", susţinându-se numai din plata cititorilor şi din sacrificiile colaboratorilor cari voiesc să aibă o tribună independentă, dela care să-şi poată spune părerea lor asupra tuturor cestiunilor la ordinea zilei. In coloanele Nouei Reviste Române se discută cestiunile cele mai variate: când problema socializmului; când politica românească internă, şi prin urmare şi a partidului takist; când filosofia progresului omenesc; când politica „alandala" care se face de către comitetele româneşti de peste munţi, etc., dar fără ca prin aceasta revista să devină ea însăşi „socialistă, progresistă, takistă sau alandalistă"! Subiectele discuţiunii se schimbă, aceea ce rămâne neclintit însă este metoda judecăţii cinstite şi critice. In Noua Revistă Română nu încape laudă ori critică, dată cu anticipaţie, după culoarea politică a cuiva, cum se obiş-nucşte în gazetele de partid, sau după culoarea părului cuiva, cum'se obişnueşte în „Neamul" d-lui N. lorga; ci lauda şi critica noastră este rezultatul unei convingeri pe care ne-o dă judecata. Putem greşi uneori,—Doamne, nimeni nu este perfect pe lume!—dar cu prejudecăţi în favoarea, sau în contra cuiva, nu suntem niciodată 1 De câte ori, aceia cari, la necaz, denumiau Noua Revistă ftom&nă ca fadă şi pedantă, nu şi-au schimbat mai in urmă părerea, şi au retipărit, ca pc nişte certificate de bună purtare, articolele publicate în ea 1 Nu disperăm să vedem odată şi odată şi pe cei dela „Românul", în categoria acestora. Până atunci respingem ca nefundată teoria despre patriotism, pe care se încearcă să ne-o servească ca lecţiune „Românul". lată ce se tipărise, cu referire la broşura d-lui Al. Vaida-Voevod, în N. R. R.: „Solidaritatea dintre membrii unui popor nu se poate cimenta prin încrederea oarbă în anumiţi indivizi, fie aceştia cât de cinstiţi şi patrioţici numai prin încrederea poporului în anumite principii, clar exprimate". lată acum comentariile „Românului": Va să zică dacă un individ e cinstit şi patriot nu poate aveâ poporul încredere în el, ci în principiile de patriotism ale acelui popor. Dar ce înseamnă atunci patriot? Ca să ştie şi „Noua revistă română", îi spunem: patriot înseamnă devotat principiilor de neam şi ţară. Deci dacă acei indivizi sunt „cinstiţi şi patrioţi" merită şi trebue, ca membrii poporului să le deă încredere, şi chiar încredere oarbă. Stimaţi confraţi, comentariile voastre merg pe alături de drum. , Noi n’am voit să dăm definiţia patriotismului, am voit numai să protestăm contra pretenţiunei acelor bărbaţi cari cred, că patriotismul poate fi monopolizat. La aceasta, dacă aveţi ceva de răspuns, răspundeţi. Voi aveţi aparenţa de a crede, că există în ţara voastră bărbaţi cărora li s’a conce-dat monopolul patriotismului şi al naţionalismului implicit; iar noi combatem această credinţă, din principiu, ori şi unde o găsim afirmată, fie la voi dincolo, fie la noi, dincoace de Carpaţi. Credinţa noastră este că adevăratul patriot n’are trebuinţă de monopolul patriotismului. Numai şovinistul pretinde monopolul, dar şovinistul nu este patriot. Noi vă cerem, dacă sunteţi patrioţi, să nu vă certaţi pentru dreptul de a reprezintă patriotismul, ci cu toţi bunii Români alături să săvârşiţi fapte patriotice. —C. R. M.— Cazul d-lui agregat d-r Şumuleanu. Principalul titlu al d-lui dr. Şumuleanu, pentru a fi ridicat dela gradul de agregat la acela de profesor la Universitatea din Iaşi, este de a fi totdeauna present ia Întrunirile cu scandal pe care le provoacă studenţii în acest oraş. ' Titlurile ştiinţifice ale d-lui dr. Şumuleanu sunt aproape invizibile. De aceea prietenii săi şi protectorii săi (suntem sub regimul boerilor, mă rog!) fac tot posibilul, ca d-lui Doctor să nul i se aplice dispoziţiunile Iegei; adică pentru dânsul să nu se numească un raportor care să-i examineze lucrările, şi consiliul facultăţii să se pronunţe asupra opi-niunei raportorului, etc.; prietenii şi protectorii d-lui Dr. Şumuleanu vor ca acesta să ajungă la catedra de profesor pe deasupra iegei, prin simplă votare, ca la alegerea aşa ziselor comitete naţionaliste. Prietenii şi protectorii au încercat odată acest iureş cu recomandaţia d-rului Şumuleanu, dar Onor. Ministerul (Vândut cahalului, bine înţeles) a întors lucrările înapoi la Iaşi, cu observaţia: să se intre în lege. Acum prietenii şi protectorii pregătesc un al doilea iureş. De astă dată consiliul profesoral a 'devenit mai atent. D-nii profesori Dr. Riegler, Dr. Thiron, Dr. Leon au semnat un protest în regulă, cerând ca lucrările (dacă vor fi existând) ale D-rului Şumuleanu să fie examinate de un raportor competinte, cum este d-rul Riegler. Afacerea stă deocamdată aci. Probabil că în curând vom auzi de convocarea unei mari întruniri de protestare a studenţilor din laşi, în care se va vota ridicarea d-lui Dr. Şumuleanu la gradul de profesor! —Verax.— 1 „Cum a fost odată" e titlul noului volum de schiţe buco-vinene al neobositului nostru scriitor bucovinean, d. Em. Grigorovitza. Numeroasele ilustraţii originale ale acestei cărţi fac din ea un adevărat tezaur de literatură populară, cu atât mai interesantă cu cât ni se vorbeşte de o ţară pe care toţi o iubim, dar prea puţini o cunoaştem. 98 NOUA REVISTĂ ROMANĂ CEŞTI UNI ACTUALE CRIZA BISERICEASCĂ Peripeţiile prin cari trece procesul, ce se desfăşură înaintea Sf. Sinod, dovedesc din ce în ce mai mult complecta lipsă de autoritate a acestuia. Întrebarea: ce va face Sf. Sinod, aproape că nu mai preocupă pe nimeni. Fiecare se întreabă mai curând: ce va face guvernul ; ce va face d. Ionel Brătianu ; ce va face d. Take Ionescu! Mai curând se întreabă lumea chiar, ce vor face Mitropolitul Primat şi Episcopul de Roman, în cazul că-vor fi osândiţi, şi nici de cum ce va face Sinodul. înţelege toată lumea, că sentinţa Sinodului nu va pune capăt conflictului, dacă vre-unul dintre cei enumeraţi mai sus va voi să-I continue. Sinodul n’are autoritatea cerută pentru a da sentinţei sale caracterul de „lucru judecat". ..In aceasta stă gravitatea situaţiunei de faţă. Un prpces, intentat contra unui înalt Prelat, fie procesul cât de scandalos, nu poate aduce după sine tur-burare în Biserică, dacă procesul se poate termina definitiv; dar un proces, fie şi mai puţin scandalos, însă interminabil, acesta aduce după sine o turbu-rare. In cazul de faţă, din nenorocire procesul - este şi scandalos, şi interminabil. Cel osândit astăzi, poate ajunge mâine acuzator; cum şi acuzatorul de ieri a ajuns acuzatul de azi! Presupusa autonomie a Sf. Sinod nu mai înşeală pe nimeni. Doar în discursurile vre-unui ministru abil mai poate fi vorba de ea. De sentinţa Sinodului se va ţine socoteală numai întru atât, întru cât vor voi alţii să ţină socoteală... Multiple sunt cauzele care au adus Sinodul Bi-sericei Autocefale Române în această tristă situaţiune. Politicianismul este una din cauze; dar el nu este nici singura, nici cea mai principală. înaintea lui sunt multe altele. Politicianismul a venit la urmă să pună'vârf la toate. Denunţarea acestor multiple cauze au şi avut grija să o facă; încă de mult, chiar ei, înalţii Prelaţi, membrii ai Sinodului actual! Nimeni altul n’a vorbit cu mâi multă severitate de ignoranţa, de lipsa de evlavie creştinească, de iubirea de arginţi şi de poftirea celor trupeşti, şi de multe alte boli morale, cari macină sufletul clerului nostru, de sus până jos, ca el însuşi I. P. S. Mitropolitul Athanasie Mironescu, de câte ori i s’a ivit Ocazia! Revistele bisericeşti prevesteau de mult criza din zilele noastre. Dar nimeni nu luă seama. Răul se denunţă, şi cu toate acestea nimic nu se schimbă din cele apucate. Păcătoşia îşi urmă drumul său. . Politicianismul s’a introdus în Biserică, atras fiind de putreziciunea celor chemaţi să o servească pe aceasta. Acum în faţa crizei isbucnite, unii zic: prea târziu să mai încercăm o îndreptare! Să cocoloşim repede lucrurile, pentru ca scandalul să nu se întindă prea mult. Raţiunea de Stat cere.... Sublimă este această „raţiune de stat", menită să ascundă toate ticăloşiile! De câte ori judecata liberă nu convine, repede atunci la raţiunea de stat. Pentru ce s’a mai sgândărit conflictul dela Sf. Sinod,? Lumea se „obişnuise" cu doleanţele Episcopului de Roman ; ba se obişnuise chiar şi cu incriminările •aduse Mitropolitului ! Şi odată ce lumea se obişnuise, pentru ce s’a revenit? Episcopul de Roman! Popa ăsta maniac, care a venit să ne strice obiceiurile! Eram noi aşâ de bine cu o lege bisericească antica-nonică, şi cu un Mitropolit plin de păcate, prietenul d-Iui Sp. Haret! Se înţelege dela sine, că acei cari ne îmbie la acest raţionament sunt în nota orientalismului, şi stau pe baza educaţiunei noastre de până acum. In fruntea acestor aderenţi sunt fruntaşii marelui partid istoric liberal ; bărbaţii cari, în toate marile cestiuni la ordinea zilei, au ca supremă normă: nu vă atingeţi de ce am făcut noi şi de ce profită partidului nostru ! Stăpânirea de fapt, înaintea oricărui sentiment de dreptate. Şi alături de aceştia, alţii cari ar voi să îndrepte ceva, dar neştiind cum, şovăesc şi încurcă numai lucrurile. Prima grijă a acestora este, ca să dea lumii impresia că au o soluţie; chiar când această soluţie este copilărească, în felul aceleia „de a se cere" demisiunile pricinaşilor, „soluţie" sugerată de actualul Ministru al Cultelor. Mâine însă, aceşti unii şi alţii, cu toate că sunt din partide adverse,—şi încă adverse istoriceşte !— şi-ar frecă mâinile de bucurie şi s’ar îmbrăţişa, dacă Episcopul de Roman ar binevoi să-şi retragă acuzările sale, şi ar lăsă pe prietenul d-lui Sp. Haret în pace! Partidul liberal ar rămâne cu „alesul" lui pe scaunul mitropolitan, iar guvernul conservator ar scăpă de un bucluc. Ce prilej minunat pentru a se stabili acordul între două partide mari istorice! Ce fericire pe ţară! Negreşit, mai este o soluţie: soluţia celor „setoşi de dreptate", şi a acelor doritori de a vedeă regenerarea Bisericei române! Pentru aceştia, raţiunea de stat nu are ce căută în rezolvarea crizeî actuale, căci dreptul omului de stat încetează înaintea credinţei religioase. Setoşii de dreptate vor curăţirea Casei Domnului de toţi cei vinovaţi; şi mai vor întronarea celor cu chemare în Sf. Sinod al Bisericei Române. Vor izbuti oare aceştia? Noi le dorim din tot sufletul ca să isbutească. O regenerare religioasă este una din condiţiunile esenţiale pentru progresul neamului nostru ; căci progresul neamului nostru nu poate să vină decât în aceleaşi condiţiuni ca şi la celelalte neamuri. Astăzi este bine dovedit, că până şi în activitatea economică însuşirile, cu cari se disting popoarele mari ale lu-mei, îşi au obârşia în adâncirea culturei religioase .creştine. Răspândirea prin exemple a moralei lui Christ ar aduce mai curând tămăduirea poporului nostru de superstiţii şi deprinderi rele, decât toată activitatea cărturarilor de prin şcoli. Creştinismul dă sufletului omenesc o atitudine, prin care apoi se poate ajunge la cultura modernă. Aceia cari îşi iubesc neamul trebue dar să voiască şi o regenerare a Bisericei Române. Ar fi însă o mare greşeală ca aceştia să aştepte regenerarea dela oamenii şi dela organele constituite ale Bisericei actuale. Oamenii şi organele Bisericei actuale nu au autoritatea cerută. In special, înalţii Prelaţi, membrii ai Sf. Sinod, când ei între ei se recuză ca prihăniţi şi eretici;—şi ei între ei se cunosc prea bine;—cum ar puteâ să mai săvârşească ei o regenerare a Bisericei? Mişcarea de regenerare va trebui să vină din altă parte;—şi sunt semne că ea începe să vină. Criza este mai adâncă de cum' o cred acei ce trăiesc din bugetul Bisericei autocefale române. . C. Rădulescu-Motru NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 99 CEŞTI UNI SOCIALE PE URMELE RĂSCOALELOR (însemnări din călători e) Dacă mergi noaptea cu trenul, între Vereşti şi Bur-dujeni, şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti la oarecare depărtare nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele care sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo este Salcea, moşia d-lui Al. Cantacuzino, moşie pe care s’a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră, şi s’ar face şi astăzi, dacă n’ar fi intervenit rătăcirea din anul sângeros 1907. Când te duci din Vereşti la Salcea, treci printr’o alee mai lungă de un kilometru, plantată cu pomi de amândouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie de nenumărate ori, după ce ţăranii, duşmanii arborilor, îi distrugeau, numai pentru plăcerea de a-i distruge. In fundul aleei se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea săLşi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907, să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie. Te cuprinde groaza când pătrunzi în interiorul acestei locuinţi cochete, ale cărei uşi şi fereşti sunt înlocuite prin scânduri bătute în cuie. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre mai grozave. Nu a rămas nimic nesfărâmat. Uşi, fereşti, mobile, totul a fost prefăcut în bucăţi. Sobele de teracotă au fost dărâmate, caloriferele scoase din păreţi, sârmele dela conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foae cu foae, şi toate aceste: lemnărie, teracotă, ferărie, sârme, hârtie.... toate zac împrăştiate pe parchet, singurul lucru de preţ care a rămas nevătămat, şi asta numai pentrucă ţăranii nu i-au cunoscut valoarea. Ca să poţi înainta prin odăi, trebue să încaleci peste toate aceste sfărmături, care stau de patru ani neclintite, ca şi în ziua nenorocită când poporul cel mai blând din lume, a dat dovada unei sălbătăcii de care nimeni nu I’a bănuit. Cum s’au petrecut aceste lucruri? Cine i-a îndemnat? Unde şi cum s’au înţeles?... Nimeni nu-ţi poate spune nimic. Se ştia mai de înainte că se va întâmpla ceva, şi în zorii unei zile a năvălit puhoiul. Vitele au fost scoase de prin grajduri şi lăsate slobode; trăsurilor li s’a dat drumul din deal în spre iaz; hamurile au fost tăiate în bucăţi, apoi au început operaţia în casă. Până şi unii dintre servitorii vechi ai proprietarului s’au dedat la acte de vandalism'. Se spune că un bucătar lovea cu toporul în maşina de bucătărie şi răcnea: „douăzeci de ani m’am ars eu la maşină asta \“ Măcar pe bucătarul acesta nu Pa mânat la răscoală dragostea de pământ şi lipsa lui. Câţiva dintre răsculaţi ajunsese în turnul palatului, cu gând ca să înceapă a-1 dărâma din vârf, când au văzut venind armata. In câteva minute au dispărut cu toţii, lăsând în urma lor numai ruine. In locul răsculaţilor au venit soldaţii, şi ce a mai rămas nesfărâmat de răsculaţi, a fost cucerit de soldaţi, cari javeau sacii plini de trofee. Pe toată valea Şiretului, din judeţul Botoşani, s’a întins distrugerea. Hancea, Băneştii, Fântânelele, au avut soarta Salcei; numai Dumbrăvenii nu au suferit nimic. Şi lucru curios: se spune că în judeţul Botoşani răscoalele au avut un caracter antisemit; cu toate acestea şi Salcea, şi Hancea, şi Băneştii şi Fântânelele erau gospodării creştineşti, şi au fost distruse, iar Dumbrăvenii, moşia arendată unor evrei, au fost cruţaţi. M’am dus şi la Flămânzi, de unde au început răscoalele, şi am încercat să aflu cum a pornit furtuna. Dela nimeni nu poţi să afli nimic, decât că proprietarul moşiei, a acestei moşii imense ale cărei hotare el nu le cunoaşte, a arendat-o Ia doi evrei deodată, cari au început să se lupte între dânşii care din doi să rămâe arendaş. Şi în ce consta lupta lor? Când unul punea Ia arat, celălalt îndemna pe ţărani să nu-1 lase, şi făgăduia că le va da pământ în arendă cu cincizeci de lei falcea. Atunci cel dintâi făgăduia ţăranilor pământ cu patruzeci de lei falcea, ca să are moşia pentru dânsul, şi ţăranii s’au potrivit şi s’au dat de partea celuia cu patruzeci de lei falcea. Şi când acesta a rămas arendaş, şi ţăranii au voit să facă învoelile, în loc de patruzeci de lei, li s’au cerut o sută patruzeci, şi atunci a început zizania şi au bătut pe administratorul moşiei, şi s’a făcut multă larmă, pentru prea puţină treabă, şi focul s’a întins peste toată ţara. Istoricul care şe va încumeta să scrie istoria răscoalelor din 1907, va întâmpina multe greutăţi, şi mai cu seamă va fi surprins aflând ce s’a petrecut prin localităţile unde nu au fost răscoale. Aşa, în j udeţul Suceava răscoale nu au fost, în adevăratul înţeles al cuvântului, deşi au fost ucişi câţiva ţărani în satul Siliştea, unde totuşi nu fusese nici măcar un gând de răscoală, şi în târguşorul Lespezi, compus numai din evrei, pe cari ar fi voit să-i prade câţiva ţigani din Heciu. Cu toate acestea, în tot judeţul, afară de partea muntelui, ţăranii au fost bătuţi cu sălbătăcie de către armată. In fiecare sat în care intrau „coloanele volante", ţăranii erau întinşi la pământ şi Ii se aplica un număr de lovituri, fixat mai înainte. Pentru ce? Pentru ca să nu le vie gust să se răscoale. IOO NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Multe răsbunări mişeleşti s’au mai făcut prin sate. Până şi preoţii şi învăţătorii au fost bătuţi, după cerinţa unor favoriţi ale celor trimeşi „să liniştească spiritele". Îmi aduc aminte cum într’o zi au intrat în curtea casei mele peste o sută de ţărani din comuna Preoţeşti, toţi îngroziţi şi hotărâţi să pribegească în Austria, pentru a scăpă de coloana volantă care trebuia să vie (să liniştească spiritele şi în comuna lor. Eu ce puteam să le fac? l-am dus la procuror ca să se tângue, şi să-i ia sub protecţia lui. Ce s’a mai petrecut cu dânşii, le-a fost ruşine să-mi mai spuie, şi astăzi, când îi întreb, ei schimbă vorba. La Paşcani se stăruia foarte mult de către o persoană foarte influentă, ca artileria să dea o reprezentaţie, punând la încercare puterea distrugătoare a tunurilor celor nouă. Se stăruia, adică, să Se bombardeze satul Lunca, de pe malul Şiretului, ai cărui locuitori nu se adunase măcar la cârciumă, în tot timpul cât a bântuit furtuna peste ţară. Nu a lipsit mult ca dorinţa şi curiozitatea persoanei influente să fie satisfăcută, şi nu ştiu căror împrejurări se datoreşte că în locul satului Lunca nu avem astăzi o movilă de cenuşă. Orori inutile! E un non-sens acesta, căci nu-mi pot închipui orori utile. Un gazetar a comis această expresie barocă, şi o lume întreagă o repetă, fără să-şi dea seama că nu are nici un înţeles. Dacă în veacul al douăzecilea, într’o ţară pe care ne strădănuim să o trecem în ochii Iumei drept o ţară civilizată, se găsesc oameni cari ţipă în contra ororilor inutile, arta însemnează că ororile utile sunt cel puţin scuzabile. Şi atunci trebue să se atârne decoraţii pe piepturile tuturor zbirilor, fie jandarmi rurali, fie poliţişti din Bucureşti, cari pun ouă răscoapte subsuoară, cari bat cu vâna de bou, cari întrebuinţează torturi rafinate, într’un scop util, de pildă pentru a descoperi un criminal. Ororile aceste fiind făcute într’un scop util, sunt ele însăşi utile, după teoria celor cu ororile inutile. Oricare ar fi fost cauzele răscoalelor din 1907; oricât de departe, înapoia vremii, li s’ar cercetă origina, este incontestabil că aceste răscoale au determinat o epocă nouă în istoria noastră. încă nu putem să ne dăm seamă jde efectele produse, dar nu se poate contestă că asistăm la începutul unei transformări sociale. Răscoalele au fost un mare eveniment. Viitorul istoric al răscoalelor, care va cercetă actele oficiale—dacă se vor fi păstrat, lucru de care mă în-doesc—; care va cercetă dosarul ororilor inutile, pe care ziarul Adevărul zice mereu că l’a alcătuit, dar pe care nu-1 publică, probabil din puternice motive de prudenţă; acel istoric va cercetă şi literatura noastră, dela 1907 încoace, pentru a vedeă întru cât au fost influenţaţi literaţii noştri de acest mare eveniment, şi ce ecou au găsit, în operile lor, suferinţele îndurate de acei cari au încercat să-şi schimbe o soartă insuportabilă în alta măcar acceptabilă. Istoricul acesta se va aşteptă să găsească lucruri de seamă, având ca precedent războiul din 1877. Desbrăcându-ne de orice şovinism, şi luându-ne curajul de a spune măcar o parte din ceea ce gândim, trebue să recunoaştem că toate victoriile repurtate de „şoimii" noştri, pe câmpiile Bulgariei, nu au avut o grozavă influenţă, în bine, asupra vieţii noastre sociale. S’au schimbat câtevă forme, dar fondul nostru nu a rămas măcar acelaş, ci s’a înrăutăţit. Şi cu toate acestea, deşi acum treizeci şi cevă de ani, numărul literaţilor noştri eră foarte restrâns, totuşi s’a scris foarte mult pentru a se glorifică războiul, şi s’au scris chiar lucruri de seamă; ba până şi unii dintre scriitorii tineri de astăzi se inspiră din amintirile vitejilor de atunci. La 1907 eram în alte condiţii. Mintea neamului nostru eră frământată de idei prielnice poporului. Aveam chiar formaţiuni politice în ale căror programe punctul principal eră grija de starea poporului; aveam poporanişti, naţionalişti—toţi însufleţiţi de cele mai bune gânduri pentru popor şi naţiune, şi a cărora activitate, pentru ajungerea la ţinta urmărită, îmbrăţişâ şi literatura, aşă că aveam o literatură poporanistă, o literatură naţionalistă... Nu putetn pune la îndoială sinceritatea poporaniş-niştilor şi naţionaliştilor noştri, nici nu putem contestă că între ei sunt talente reale, care s’au manifestat aşă de frumos în artă. Dar întru cât talentele aceste, oamenii aceştia sensibili, fost-au zguduiţi în sufletul lor de peripeţiile dramei înfiorătoare din 1907, şi în ce lucrări ale lor se oglindeşte ceea ce au simţit şi au cugetat, despre cel mai însemnat eveniment din istoria poporului nostru? La ce concluzii va ajunge istoricul viitor, care va constată indiferenţa aceasta a artiştilor noştri? Şi câte scene petrecute pe timpul răscoalelor nu ar puteâ fi subiecte mişcătoare de povestiri, măcar! Despre multe „orori inutile" am auzit vorbindu-se, puţine s’au scris şi le-am cetit, dar nici una nu m’a impresionat mai puternic şi nu mă obsedează, ca povestirea unui ofiţer, care-şi revendică paternitatea o-rorei din care-şi făceă un titlu de glorie. Un ţăran, bănuit că ar fi săvârşit o crimă, a fost condamnat la moarte, măcar că nicăeri nu a fost proclamată starea de asediu, şi tribunalele marţiale nu au funcţionat. In orice parte a lumei, acest condamnat Ia moarte, ar fi fost legat la ochi şi împuşcat. La noi, a fost pus cu sila să-şi sape el însuşi groapa, şi când a isprăvit-o, tot părul îi înălbise. Apoi a fost aruncat în fundul gropei, cu picioarele legate, şi soldaţii au aruncat ţărâna în groapă, şi l’au înmormântat de viu. Un lucru mai înfiorător, care ne zugrăveşte mai exact şi ne arată ce fel de civilizaţie suntem, eu nu mi-am putut închipui. Artur Gorovei NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ IOT TENDINŢELE UTILEI'A RIŞTE ’ ALE EVOLUTIUNII MORALE t Atât în viata practică, cât şi în teoria morală, plăcerea—ridicată în principiu—a jucat totdeauna un rol precumpănitor. Mai ales în viaţa antică a Greciei ea ajunsese centrul unui sistem de morală—sistemul hedonistic. Acest sistem, reprezentat prin A-ristip din Cyrena, făcea din viaţa individului un focar de plăceri, isvorâte din isbânda sa asupra împrejurărilor—şi a fost caracterizat de Horatius prin versul: Eht rnihi res, nori mc rebus subjungere conor. Deşi hedonismul teoretic şi-a găsit peste veacuri şi alţi partizani—Epicur, Bcntham—şi deşi în veacul trecut el a stăpânit sufletele sub forma utilitarismului lui Bentharri, totuşi s’ar părea că se schimbase punctul de vedere în viaţa morală. Astfel Gom-perz, urmărind desvoltarea istorică a hedonismului, observă: „Fiii veacului care se sfârşi preferă firile însufleţite de pasiuni puternice, chiar exclusive, prudenţei calculatoare, culturii variate a acelora care-şi alcătuiesc viaţa ca artişti".1) Ceia ce e drept în afirmarea lui Gomperz este că omul din veacul trecut— ca şi cel de astăzi—eră cuprins de pasiuni covârşitoare, al căror mobil este un sentiment exagerat al eului. In acest sentiment exagerat al eului se întemeiază o nouă formă de egoism, care pătrunde adânc în relaţiunile sociale, deşi cadrul preocupărilor omeneşti se lărgea, prin însă-şi lărgirea vieţii sociale. Egoismul acesta eră întărit mai cu seamă de creşterea nemăsurată a vieţii economice. Această viaţă deveniâ intensă şi aducea o recrudescenţă a concepţiunii egoiste. Omul unei singure pasiuni e mai bine văzut decât cel care-şi împrăştie viaţa între satisfacerea a deosebite gusturi, cu condiţiunea numai ca această pasiune să ducă Ia puterea economică, în faţa căreia orice alt interes se prăbuşeşte. Egoismul acesta nou avea un caracter mai accentuat prin aceia chiar că-i lipsea farmecul estetic al egoismului antic. Pe când acesta se pierdea în contemplarea de sine, cel nou caută să vieţuiască în ridicarea de sine cu orice mijloace, chiar vătămătoare celor din juru-i. Unul se întemeia pe isbânda contra împrejurărilor, iar cestălalt se întemeiază pe isbânda contra oamenilor. Unul căuta deci mai multă satisfacţie în sine însu-şi—un egoism estetic, pe când altul 0 caută în grupul social—un egoism moral. Aceasta din urmă epocă este o epocă de comercializare a re- 1 aţiunilor sociale,—o epocă mercantilă. Dar comercializarea a pătruns aşa de adânc, încât tipul social al timpului poate fi cel al omului de afaceri. Acest tip social este un produs al epocei şi se răspândeşte în sfere din ce în ce mai largi. Principiul hedonistic, considerat ca temeiul eco- nomiei politice—să câştigi o satisfacţie cât mai mare prin silinţe cât mai mici—ajunge în acelaş timp crezul moral al vieţii sociale,—chiar când el nu e mărturisit. El a cuprins de aşa de aproape viaţa morală a timpului, încât e greu pentru unii să-şi închipuiască cum ar putea lucra în altfel. O urmare imediată a acestui fel de a vedea este faptul cumulului, atât de caracteristic în viaţa noastră socială. Acest fapt are o semnificare adâncă, dacă ne gândim că el răpeşte muncii orice valoare morală, lăsându-i numai o valoare de câştig personal; ea nu mai este un element al vieţii sociale, ci un mijloc de exploatare a vieţii sociale în folosul individului. Temeiul sufletesc al acestei stăfri sociale este o tendinţă de a ajunge—arivismul. Această tendinţă este un element esenţial din viaţa sufletească a oamenilor în epocele de prefacere socială. Cu cât preface-cerea socială deci este mai mare, cu atât această tendinţă este mai puternică. Dar epocele de prefacere socială generală sunt rare în desvoltarea istorică a ,omenirii. Această prefacere se petrece mai adesea numai într’unul din domeniile vieţii sociale. Chiar când ea se petrece în toate domeniile acestei vieţi— ceeace pare a fi cazul epocei actuale—ea pătrunde în chip inegal. Atunci domeniul, în care ea a ipătruns mai adânc, va întipări asupra celorlalte pecetia sa particulară. Dacă aplicăm aceste consideraţiuni Ia epoca noastră, putem constată că prefacerea socială s’a petrecut mai adânc în domeniul economic. De aici urmează o întindere a felului de a fi economic, în celelalte domenii, adică acestea capătă ceva din coloritul special al domeniului economic. Aşa dar, principiul hedonistic, propriu vieţii economice şi-a întins urmările acţiunii sale în întreaga viaţă socială. Acestea sunt faptele. Trebue să vedem care este legătura dintre aceste fapte, când am voî să punem un criteriu pentru judecarea lor. Criteriul acesta trebuie să ne dea valoarea justă a actelor omeneşti. Actele considerate de noi sunt cele cu un caracter pur economic şi cele care, depăşind sfera vieţii economice, intră în cadrul vieţii morale în genere. Căutând să judecăm aceste acte, noi le aşezăm într’o ordine oarecare, care ar fi aceia a valorii lor şi astfel dela început putem stabili o serie de valori economice şi una de valori morale. Dar atât unele cât şi altele nu există ca atare decât prin legătura lor cu actele omeneşti—şi tot ceeace intră în domeniul acestora poate fi supus, după observaţia lui Hoffding, judecăţii morale. Apoi, tot ce este supus judecăţii morale este socotit în raport cu năzuinţa de a săvârşi un bine mai mare.1) Aşa dar, criteriul de judecare al actelor omeneşti nu poate fi decât un criteriu moral. Acest criteriu priveşte pe om în întregimea sa şi clasifică nevoile sale într’o ordine, care să exprime 1) Gomperz: Les penseurs de la Grece. voi. II p. 221 trad. franc. 1) Hoffding—Morale, p. 39—40, trad. franc. 102 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ potrivit personalitatea sa. In lumina acestui criteriu se poate vedea că nevoile economice nu rezumă în ele personalitatea omenească şi cu atât mai puţin ele nu pot întrupa legăturile ei cu scopurile morale ale oricărei vieţi sociale. „Homo oeconomicus" nu poate fi deci omul întreg. Nevoile intelectuale şi morale contopite în acestea din urmă, exprimă mai adânc personalitatea omenească, prin aceia chiar că ele contribuesc mai de aproape la săvârşirea acelui bine mai jmare, de care vorbeşte Hoffding. De aici urmează că valorile morale au o precădere necesară asupra celor economice. Această precădere mai reiese şi din aceia că valorile morale au o realitate mai apropiată decât cele economice pentru personalitatea omenească. Intr’a-devăr, deşi o valoare economică manifestă gradul în care un lucru material este dorit de un om, dorinţa omului încetează odată cu apropierea lucrului. In schimb, o valoare morală are un caracter mai durabil—uneori permanent în viaţa individului;—ceia ce pune pe individ într’o activitate neîncetată, care duce la contopirea intimă a ţelului urmărit în realitatea sufletească. Valorile morale frământă neîncetat personalitatea omenească, propunându-i scopuri care o (depăşesc. 1 In acest chip s’ar putea explică cum într’o epocă eminamente economică—ca cea actuală—valorile economice câştigă efectiv precădere asupra celor morale. Producţiunea mare de obiecte materiale adusă de această epocă a atras cu putere dorinţa oamenilor, căci dorinţa se îndreaptă mai curând acolo unde poate fi mai uşor satisfăcută. De oarece însă dorinţa multiplă a fost cu mult mai mare decât producţiunea însăşi, au rezultat de aici ciocniri şi jigniri de interese materiale. Din acest conflict durabil a urmat din partea oamenilor o preţuire excesivă a bunurilor materiale. Pentru a le căpătă deci ei au fost aduşi să întrebuinţeze tot felul de mijloace—şi chiar mijlocul suprem, acela de a exploatâ pe semenul tău întru asigurarea unui traiu material mai bun. In acest punct se face încălcarea domeniului economic asupra celui moral, răpindu-se individului valoarea ca scop în viaţa socială. Astfel, epoca actuală pare a fi ajuns să deâ principial precădere valorilor economice asupra celor morale şi hedonismul economic devine un hedonism moral. i După cum am văzut însă, principiul hedonistic îşi poate aveâ legitimarea sa numai în sfera economică. Pentru a legitimă acest principiu şi în sfera vieţii sociale şi morale, epoca actuală ar trebui să săvârşească o adevărată răsturnare a „tablei valorilor", cum ar spune Nietzsche. Din punctul de vedere moral arătat, ceeace este legitim în raporturile economice nu poate fi eo ipso şi în raporturile sociale şi morale. C. Sudeţeanu Domnii colaboratori sunt rugaţi să-şi concentreze articolele in cel mult patru pagini de revistă. PSIHOLOGIE PSIHOLOGIA GRABEI Veacul în care trăim e veacul iuţelei, e veacul gră-birei. Aceasta e una din caracteristicele cele mai isbitoare ale vieţei moderne. Toţi sunt mai mult sau mai puţin grăbiţi. Un fenomen aşâ de general, fără îndoială, nu e explicabil numai prin psichologia individuală, înfrigurarea generală de cari suntem toţi mai mult sau mai puţin stăpâniţi, pornirea de a face cât mai multe lucruri în timpul cel mai repede, această grabă de a trăi e acum un fenomen quasi-instinctual, oten-denţă aproape organică, dar origina lui e în viaţa socială, şi anume în înmulţirea, diversificarea şi, deci, complicarea raporturilor sociale. Mecanismul vieţei sociale moderne se desfăşură aşâ încât fatalmente înscrie în organismul indivizilor pornirea spre grăbire, nerăbdarea, neastâmpărul, activitatea frământată, furtunoasă. De o parte, înmulţirea numărului indivizilor înverşunează lupta, face concurenţa măi vie, mai aprinsă, şi în răsboiul acesta graba e de cele mai multe ori necesară, e o armă admirabilă de luptă. De altă parte, înmulţirea raporturilor sociale, crearea din ce în ce mai accentuată a cât mai multor grupuri sau cercuri sociale, cari se întretae în modurile cele mai variate, solicită pe indivizi în direcţiile cele mai felurite, le prezintă imbolduri numeroase, adesea contradictorii, dar toate mai mult sau mai puţin imperioase, de activitate, tot mecanismul acesta complex prinde viata individuală într’o reţea complicată de angrenajuri, ea e sfâşiată, târâtă în toate direcţiile, şi în mod fatal reacţiunile la atâtea excitaţii nu pot fi decât repezi, iuţi, vertiginoase. Dar să lăsăm, pentru ocazia aceasta, aspectul sociologic al problemei, şi să facem descrierea psicholo-gică a grăbiţilor. Observarea legitimează, credem, o clasificare a grăbiţilor în două grupuri: 1) Există un grup de grăbiţi pe cari i-aiti puteâ numi exteriori. Graba lor se vede perfect în toate actele. Ea nu e de loc conţinută, domolită, ci, din contră, i se dă cea mai liberă desfăşurare. Abstracţie făcând de rezultatele unei astfel de grăbiri, cari pot fi adesea funeste, e sigur că această desfăşurare ameţitoare de energie e în sine însăşi foarte plăcuiă. Atâta "t imp cât organismul nu ajunge Ia epuizare, în limpid acestei grabnice desfăşurări de energie, individul simte o mare plăcere, o mare satisfacţie. E o beţie a iuţelei care pentru moment e tonică, întăritoare. E probabil că în tot organismul, atât central cât şi periferic, al acestor indivizi, se petrece o difuziune nervoasă care e plăcută, o activare generală care întreţine sentimentul vieţei în mişcare. Mai a-dăogăm la această satisfacere fiziologică, şi plăcerea care rezultă din faptul că reacţiunile grabnice, iuţi, NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 103 pun sfârşit crizelor sufleteşti ce caracterizează deliberările îndelungate. Cine nu ştie cât de dureroase sunt deseori deliberările, ce frământări, ce furtuni nu ni se deslăntuesc în suflet când stăm mult şi cântărim' motivele de a lucră sau nu ! Reacţiunile repezi pun sfârşit acestor crize sufleteşti ,şi sunt deci un isvor de plăcere. 2) In afară de acest prim grup, există un al doilea grup de grăbiţi pe cari i-am putea numî interiori. Acţiunile lor externe pot părea cele mai lente, cele mai domoale, în sufletul lor sunt foarte grăbiţi, graba lor e interioară. Acest dezacord dintre manifestările exterioare şi tendinţa lăuntrică se stabileşte cu preţul unor sforţări mari, şi, contrariu de ce se întâmplă la cei exteriori, rezonanţa afectivă e depresivă, dureroasă. E o luptă, o sfâşiere între forţa lăuntrică de expansiune care ar Vrea să rupă zăgazurile reflexiu-nei, ale deliberărei, şi forţa de inhibiţiune a re-flexiunei care născocind fel de fel de motive, vrea să amâne reacţiunea pe cât m'ai târziu posibil. O forţă mână în spre afară, e centrifugă, alta e centripetă, vrea să închidă căile manifestărilor exterioare. Rezultatul acestui conflict de forţe opuse e durerea, durerea imediată, isvorîtă din însuşi procesul psicho-fi-ziologic condiţionat de aceste forţe, iar nu din rezultatele finale ale reacţiunilor, după cum plăcerea la grăbiţii exteriori e şi ea imediată, concomitentă cu manifestarea grăbită însăşi. Judecându-i după reacţiunile exterioare i-ai crede nişte temperamente liniştite ,calme, dar sub calmul aparent ce agitată e făptura lor lăuntrică! Câtă tărie Ie trebue să se stăpânească, să lucreze de multe ori contrar pornirilor lor interioare, să se manifeste altfel decât simt, să pară veseli când sufletul li-e frământat de dureri profunde, să pară trişti când ar avea motive să fie veseli! Să ia atitudinea răbdărei când sunt plini de nerăbdare, să pară că nu se grăbesc de loc, când sufletul le arde de dorul 'de a vedea un sfârşit cât mai repede al unei hotărîri, al unui plan făurit, al unei ţinte propuse! De sigur, astfel de făpturi sunt nefericite, temperamentul lor e, cu un cuvânt francez greu de redat în limba noastră, anxieux, neliniştit, într’o îndoială perpetuă. Simt o apăsare dureroasă, ceeace Francezii numesc anxiete precordiale. Dar ea nu e vizibilă, şi faptul acesta tocmai sporeşte şi mai mult durerea! Fiinţa lor e rezultatul unui aliaj nefericit între temperamentul energic, impulsiv, şi cel reflexiv, inhibitiv. Primul e mai mult nativ, rezultat al lieredităţii, cel de-al doilea, cel reflexiv, e mai mult rezultatul influenţei sociale externe, al educaţiei în senzul cel mai larg al cuvântului. Viaţa socială, cu toate convenienţele ei, impune adesea o atitudine făţarnică, o împiedicare a manifestărilor spontane, naturale, şi cine 11’a simţit vreodată cât e de dureros să ieşi din firea ta, să-ţi înfrângi natura! Aceste moduri deosebite de reacţionare nasc deosebite calităţi sufleteşti. Astfel, una din caracteris-ticele grăbiţilor exteriori e sinceritatea, în senzul cel mai larg: în vorbe, în gesturi, în acte. Ei nu pot ascunde nimic: Totul debordează din ei, indiscreţia e o altă latură a sufletului lor. Forţa ce-i mână să se cheltuiască cât mai grabnic în afară, naşte o trebuinţă organică de comunicativitate. E o sinceritate instinctivă, organică, inconştientă. O altă urmare a acestui temperament e o mare sugestibilitate. Şi e şi natural să fie aşa, sugestibili-tatea fiind în raport direct cu slăbirea facultăţei reflexive. De sigur, în psichologia mulţimei, aprinderile repezi, entusiasmul explosiv sau panicele subite se fac întâi stăpâne pe grăbiţii exteriori. Pe aceştia nu-i ţine reflexia în loc, inhibiţiunea e slabă, sufletul lor se avântă repede ,manifestările exterioare se des-lănţue cu iuţeala fulgerului.' Pe această sugestihili-tate contează marii oratori populari. Ei cunosc efectul magic, fulgerător pe care-1 poate stârni un cuvânt, un gest, o intonaţie. Totul, în sălile de întruniri, con-tribue la excitarea temperamentului grăbit exterior: volubilitatea oratorului, aplatîzelg repezi şi sgomo1 toase, cari produc de sigur o accelerare în ritmul circulaţiei, căldura sălei, ameţitoare şi ea, mulţimea celor adunaţi. E o impresie de o suprafaţă întinsă, voluminoasă, foarte proprie să excite descărcări ana-loage, întinse, difuze. , Grăbiţii interiori, deşi pot fi şi ei târîţi de curentul mulţimei, totuşi sunt mai rezistenţi, mai puţin sugestibili. Şi dacă nu scapă nici ei de fiorii ce li produc ropotele de aplauze, dacă şi ;ei se îmbată oarecum de atmosfera de entusiasm ce stăpâneşte sala de întrunire, totuşi ei şi judecă, se judecă pe ei, se dedublează, şi cu o parte a personalităţii iau parte Ia manifestările mulţimei, dar cu alta observă prima parte, o judecă, o critică, o condamnă de cele mai multe ori. Fiziceşte iau parte la pasiunea mulţimei, sufleteşte se opun ei, şi astfel se explică divorţul observat de mulţi, de sigur, între aprinderea aceia momentană, acei fiori care te cuprind fără să viei într’o mare adunare populară, şi judecata critică, care, în aceleaşi momente, te face să râzi de ce şe debitează dela tribună, şi să te miri de tine cum de poţi să te antrenezi cât de puţin în senzul mulţimei. In opoziţie cu grăbiţii exteriori, cei interiori sunt ascunşi, discreţi. O hipocrizie, inconştientă de multe ori, îi stăpâneşte. Ei nu sunt prea comunicativi, ci tăcuţi. Pentrucă sunt stăpâniţi de bănuiala că ceilalţi ar putea demasca furtuna din Iăuntrul sufletului lor, se naşte în ei obiceiul de a o lua înainte şi .de a simula faţă de ceilalţi sau acte sau sentimente sau opinii ce sunt în contrast profund cu cele pe ţari Ie au în realitate. Am cunoscut o persoană foarte neliniştită, care îşi aşteptă totdeauna corespondenţa cu o nerăbdare bolnavă, dar care, luând seamă că 3-ceastă nerăbdare îi eră ironizată, se prefăcea că nu se grăbeşte de loc s’o deschidă, punea scrisorile în buzunar, şi se comportă ca şi când nimic nu i-ar fi venit. Simula lipsa de curiozitate, dar nu trebuia sa fii prea bun psiholog, pentru ca să vezi îndată că tocmai sentimentul contrar o stăpâneă, ciuda că nu 104 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ se afla singură şi nerăbdarea de a rămâne mai repede singură. Deci, comunicativitatea acestora e inversă, dacă putem s’o numim astfel, ei alterează adevărul, spun minciuni; mai exact spus, alterarea aceasta li-e impusă de temperamentul lor de combinaţie contradictorie, e involuntară. Când ai cunoscut bine un astfel de temperament, ţi-e foarte uşor să-l demaşti. Eşti aproape totdeauna sigur că, dacă spune că n’a făcut sau nu face cutare act, el l’a făcut sau îl face. El >o ia înainte,, dar tocmai aceasta îţi spune să înţelegi contrariul. In rezumat, tendinţa spre grăbire manifestă, în evoluţia ei, două forme: o formă de evoluţie completă, care caracterizează graba exterioară, şi o oprire de evoluţie, de desvoltare, şi aceasta duce la graba interioară. I. Nisipeanu ISTORIE MEDICALA MEDICINA LA ROMA ÎNAINTEA IMPERIULUI*) I. La Roma, medicina la începutul ei n’a fost scrisa. Timp de aproape opt secole, nici un autor n’a dat în vileag, boalele sau medicina poporului roman. An-toninius Musa, Pliniu cel bătrân, Areteu se ivesc în acelaş timp cu Galilen. In acest lung răstimp, singurele documente scrise privitoare Ia arta vindecărei, se găsesc împrăştiate în scrierile câtorva prozatori (Strabon, Sueton, etc.) sau poeţi. In vremurile acelea, dânşii au fost aceia cari au călăuzit şi au săvârşit instrucţiunea poporului; faptul acesta se observă nu numai la Romani, dar la toate popoarele vechimei. Eniux) cel mai vechiu dintre poeţii tragici, vorbeşte de gută şi recunoaşte varza ca un panaceu. In scrierile lor, un mare număr de boale sunt arătate şi uneori descrise cu îndestulătoare preciziune. In special, excesele alcoolice şi venerice sunt înfăţişate cu multe amănunte şi de multe ori în mod magistral ; acestea au jucat un rol nemărginit în viaţa străbunilor noştri. Ovidiu2) ca şi Lucreţiu3) vorbesc de Delirium tremens. *) Aceste pagini de Istoria Medicinei sunt cercetări săvârşite în biblioteca St. Genevieve din Paris, cu prilejul unui tratat de Istoria medicinei pe care nădăjduiam să-l alcătuesc. împrejurări independente de voinţa mea, m’au împedicat să'l sfârşesc. Doar trei-patru capitole, cel de faţă şi alte trei, vor putea să vază lumina tiparului. — N. A. — 1) Dr. Dupouy. — Medicine el mceiirs de la Rome antique d’apris Ies poeles latins. (Paris 1885). 2) Metamorphoses. 3) De natura rerum. Marţial* 1 2 3 1) nu iubea nici doctoricescul meşteşug şi nici pe doctori; de multe ori în epigramele sale îşi băteâ joc de dânşii; i-a învinuit că sunt ignoranţi, prea puţin cuviincioşi, că uneori săvârşesc adulterul cu femeile clienţilor lor! Pe Carus care murise, îl învinuia că prelungea durata frigurilor. De Hylas spunea că, a fost omorît de clientul său care suferea de colici nefretice însoţite de delir. Lui Hermocrate îi zicea că fură. De Hipocrat spunea că: Mi-a dat o băutură de absint (pelin); vedeţi neruşinarea acestui om, care îmi mai cere şi onorar. Poţi să ceri dulce când dai lucruri amare? Va primi, dar, dacă primeşte, să ia Elebor. Cu alt prilej spune: Zoii e bolnav; cu-verturele lui calde îi dau friguri. Ce te mai încurci cu doctorii? Goneşte-i pe toţi aceşti Machaoni. Dacă doreşti să fii sănătos, ia-le pe ale mele. Atunci, poate ca şi acum, s’au găsit oameni care să speculeze buna credinţă a suferinzilor. La Roma erau multe vrăjitoare care pregăteau băuturi minunate. I 1 Ovidiu vorbeşte de una Medea care pregătea o băutură cu erburi culese de pe morminte, cu cleiu, mărgăritare din Orient, maţe de lup, aripi de bufniţă, pliscuri de corbi şi piele de viperă.2) Lucrnus vorbeşte de vrăjitoarea Erichto. Persiu3) biciuieşte absurditatea superstiţiilor populare: „Preveniţi răul, instruiţi-vă bieţi muritori; studiaţi legile naturei pentru ca să cunoaşteţi aceia ce suntem şi pentru ce suntem chemaţi la viaţă". In altă parte zice: „Bolnavul când idropizia l’a cotropit cere elebor; e prea târziu, de oarece boala este de netămăduit; degeaba făgădueşte lui Craterus (medic de pe vremuri) bucăţi de aur". Obiceiurile cele noi dinspre sfârşitul republicei, venind odată cu o sumă de rele nuoi, hotărîră pe Romani să primească pe doftorii străini, pe cari, aproape în totdeauna îi respinsese; aceştia au'fost mai ales greci. După cum spune Strabon4), Romanii n’au născocit nimic nou, mulţumindu-se să imiteze pe vecinii lor; tot ceiace cunoşteau, posedau dela Greci; dânşii n’au mai adăogat nimic; toate numirile lor technice sunt de origină grecească. Denys din Halycarnas spune că: „poveştile şi medicina Grecilor la Romani, au fost modificate după caracterul acestei din urmă naţiuni". Cu toate că dânşii n’au mai adăogat nici o credinţă nouă povestirilor mitologiei greceşti, totuşi s’au arătat observatori temeinici ai practicelor religioase, împingând superstiţiunea mult mai departe decât dânşii; astfel, la început şi mult timp în urmă, afară de tratamentul simplu, empiric, Romanii mai cereau şi zeilor vindecarea boalelor. Lucanus spune că: „Apiu s’a dus în templul dela Delphi ca să consulte oracolul". La Roma, ca şi la Atena şi la multe din popoarele 1) Epigrammes. 2) Loc cil. 3) Loc cit. pag. 255 (Dupouy). 4) Cartea IlI-a. NOUA RRVIS1Ă ROMÂNX 105 vecliimei, medicina s’a practicat mai întâiu în temple. Etruscii care primiseră colonii Arcadiane şi Frigiene, au învăţat dela aceştia ştiinţele dumnczeeşti şi arta ca să' vindece boalele prin cântece magice. Dânşii imitară şi pe Romani. In timpul lui Romulus se căuta auguri în zborul păsărilor. Numa Pompiliu fundase un colegiu de auguri care adorâ pe Esculap şi Ba-chus. Aruspicii veniţi din Etruscia exercitau medicina din timpurile cele mai vechi. Pentru ca să facă să înceteze o epidemie, se consultau cărţile pe care Sy-bila dela Cume le dăruise Iui Tarquiniu. Însuşi Tuliii Hostiliu le-a cercetat pe vremea unei ciume teribile. Denys din Halycarnas spune că în timpul unei alte epidemii, la 461 înainte de Hristos, s’a înălţat Ia Roma un templu lui Apolon, zeul medicinei; cultul era încredinţat Vestalelor care invocau divinitatea .strigând : Apollo medicae. Pe câteva din monumentele vechi, Apolo este înfăţişat cu atributele lui Esculap: un baston împresurat de un şarpe. Cerintha era în prada ofticei. Tibul adresându-se zeului Apolon, îi spune: „Vino zeu puternic, adu cu tine sucurile şi secretele magice şi alină-i suferinţa".1) Romanii priveau pe Sylvan ca o zeitate medicală şi îi aduceau daruri. Au ridicat un templu zeiţei Hygca pe care o adorau sub numele de Dea Salus şi altul lui Isys Egiptiaim Hyta a grecilor—, pe care o implorau la faceri sub numele de Lticina; i-a ridicat un templu Ia 400 a. Hr., într’o pădure considerată ca sfântă. (Lticus). Palas eră adorată sub numele de Minerea Medica. Ercule şi Mercur erau priviţi şi dânşii ca nişte divinităţi medicale. Romanii au adorat chiar unele boale numai ca să se ferească de dânsele. La Roma zeiţa Febus avea trei temple unde se depuneau medicamentele care se aplicaseră pe trupul bolnavilor, după cum mărturiseşte Valeriu Maxim.2) Zeiţele Mephitis şi Clocina au fost adorate pentru ca cei suferinzi sau chiar sănătoşi, să fie feriţi de emanaţiunile bălţilor sau canalurilor (friguri palustre). Pe măsură ce cuceririle se întindeau, poporul roman îmbrăţişa şi cultul altor zei. Dela Egipteni au adoptat vindecarea prin vise. Aceste mistere se săvârşeau în templele lui Isis, Osiris, şi mai cu seamă în acela al Iui Serapis. Se invocă zeiţa Isis şi în templul său se suspendă exvoturi.3) Tibul cere ajutor medical zeiţei, sprijinindu-se pe numeroasele tablouri care erau zugrăvite în templele sale: Nune dea, nune succure mi hi; nani posse mederi Picta docet templis multa tabella tuis. Templele lui Isis ca şi acelea ale lui Priap erau pline de tablouri emotive, de zugrăveli care înfăţişau organe sexuale vindecate; bărbaţii se adresau 1) Loc. cil. •2) I, FActjia UI - 3) Exvoturile care se săvârşesc astăzi în biserica catolică neîndoios sunt obiceiuri vechi care s’au transmis până astăzi. Iui Priap, femeile lui Isis, Venus genitrix a Egiptenilor. Tratamentul boalelor prin mijlocirea viselor nu s’a sfârşit decât odată cu păgânizmul. E de necrezut cum în această epocă nu se găseâ nici un doctor care să fie consultat; se ştie însă, că, poporul eră vecinie poftitor de minuni şi că preferă.şarlataniile preoţilor în locul tratamentelor obicinuite sau cunoscute. Chiar dintre bărbaţii cei mai de seamă, şi uneori dintre împăraţi, s’au găsit unii care să alerge şi să se folosească de asemenea jnijloace. E foarte adevărat, aceşti preoţi şarlatani uneori aveau succese minunate; nu ne vom miră însă, când vom vedeâ împrejurările în care săvârşeau vindecările. Ideea religioasă slujeâ ca un pretext; şarlataniile întreţineâ regularitatea darurilor, iar igiena sfârşea restul. Templul lui Esculap şi ale altor divinităţi adorate de bolnavi erau aproape în totdeauna situate în locuri foarte sănătoase şi pitoreşti. Fără a mai aminti de pădurile sfinte care înconjurau pe Asclepion, de obiceiu templele medicale erau aşezate mai cu seamă pe lângă izvoarele de apă minerală; de sigur acestea nu se bucurau de cinstea şi renumele celor de astăzi, dar contribuiau mult la vindecare. In ziua de astăzi, când un medic trimete pe un bolnav la o staţiune balneară, ale cărei proprietăţi vindecătoare, sunt de nediscutat, se sprijină între altele pe schimbarea aerului, pe exerciţiuri la munte unde atmosfera este aproape lipsită de microbi, şi mai ales pe liniştea cerebrală, adică pe lipsa desăvârşită a tot ceiace poate să provoace surmenagiul fizic sau intelectual. Romanii nu făceau altceva decât să înlocuiască cu distracţii preocupările; cum însă cuvântul higienă, nu tocmai îndestulător chiar în ziua de astăzi, cu atât mai mult atunci, nu a putut, cu drept cuvânt să mulţumească pe contemporanii lui Cicerone, fără îndoială, niisticizmul trebuia să stăpânească voinţa ca şi cugetarea. Astfel, bolnavii trebuiau să petreacă noaptea în templu, după o ceremonie religioasă, la care îi supuneau preoţii şi aceasta doar pentru ca să Ie aţâţe imaginaţia! Cum pe atunci nu se cunoştea influenţa diferitelor ape minunate, Romanii se duceau la terme şi la băi de vapori, care atunci ca şi astăzi, îşi aveau meritul lor. Petrecerea în templu, Ia Romani se chiemâ Iticu-batio. Bolnavii, mai multe zile de-arândul, erau supuşi la dietă, pentru a se face demni de divinitate; în realitate însă, pentru a le slăbi energia lor, şi ca atare, să le micşoreze pofta de nesupunere. Sub motiv de purificare, suferinzii mai nainte de a intra în templu, erau obligaţi să ia băi de apă simplă sau minerală, însoţite de fricţiuni, masaj şi fumuri. Â-ceasta constituia o terapeutică oarecum dreaptă şi chiar destul de raţională. Pe lângă acestea intervenea şi sugestiunea. In timpul acestor diferite operaţiuni, preoţii povesteau cu multe amănunte, celor interesaţi, vindecările minunate pe care intervenţia zeilor le-a săvârşit. Dânşii fiind oameni practici, arătau bolna- io6 NOUA REVISTĂ ROMANĂ vilor, drept probă a minunilor săvârşite, darurile primite. Toată această ceremonie se sfârşea prin rugăciuni, cântări, şi sacrificarea unui animal bun de mâncare; în fine, bolnavul trebuia să se culce, să doarmă şi să aştepte revelaţiunile profetice relative la boala lui; de cele mai multe ori aceea ce îi sfătuiau, erau mijloace neînţelese, alte ori neînsemnate. Unuia, un glas (al preotului de sigur), îi zicea să bea untdelemn fără sare; altuia să mănânce curmale; altuia care avea emoptizii să bea sânge de taur; iar altuia care eră ftizie să mănânce carne de măgar. Toate mergeau de minune pe cât timp eră vorba de boale curat medicale; când însă, se întâmplă ca boala să fie chirurgicală, atunci aceste glasuri ascunse şi îndepărtate nu erau de ajuns. Astfel Aristophane şi Arthemidor spun că, de multe ori când bolnavii dormeau sau se prefăceau că dorm, preoţii pe diferite părţi ale corpului lor, se dădeau la adevărate operaţiuni chirurgicale. Aceştia deşi erau Greci, totuşi nu trebue să pierdem din vedere că Romanii adoptară mai întâiu religiunea şi mai târziu medicina Grecilor. După medicina religioasă vine cea empirică. Cei dintâiu medici Greci cari s’au statornicit la Roma, aproape toţi au fost antreprenori de băi; abia se observă pe ici-colea câte un filozof care căută să desăvârşească arta vindecării, adoptând metoda dialectică. Sprengel!) spune că cei mai mulţi din aceşti aventurieri erau sclavi pe care stăpânii lor, îi băteâ sau îi vindeau când nu puteau să vindece, sau îi dezrobeau dându-le daruri însemnate, când1 îşi împlineau datoria în conştiinţă. Aceşti dezrobiţi ţineau prăvălii pe care Romanii le numeau Medicinas, unde vindeau leacuri şi exercitau ştiinţa pe un preţ, mic. Mai apoi, alţi doctori veniră la Roma, în împrejurări mult mai favorabile, bucurându-se de foloase şi privilegii destul de însemnate; erau toţi de origină greacă. Când Romanii goniră pe Grecii din Italia, în textul legei, în mod nominativ au exceptat pe aceia care exercitau medicina. Cel dintâiu medic Grec venit la Roma pentru a exercită arta, a fost un oarecare Archagatus, fiul lui Lysanias, originar din Pelopones. Ajunse la Roma în anul 535 dela fondare, sau 219 a. I. Hr., sub consulatul lui L. Aemilius Paulus şi L. Julius. Senatul, spune Cassius Hermina îi acordă dreptul de cetăţenie şi îi cumpără o prăvălie pe cheltuiala Statului. Fericite timpuri erau acestea! Archagatus a fost mai întâiu supranumit vindecător de răni (Vulnerarius) din cauza specialităţei sale de chirurg; mai târziu din cauza cruzimei cu care tăiă în carnea pacienţilor, i se dete numele de gâde (Corni(ex); aceasta l’a dezgustat de artă şi de ceilalţi medici. Doctorii greci începuseră să fie urâţi din cauza poftei lor de câştig. Privind Italia de pe atunci ca pe o ţară bună de jefuit, dânşii despuiau cu un cinism revoltător pe bolnavii care veneau să-i consulte. Din această cauză au fost urâţi şi dispreţuiţi chiar 1) Ilisloire de la medecine. de cei mai celebri bărbaţi din Roma veche. De pildă Cazone censortd, într’o scrisoare adesea citată spune fiului său: „să caute să nu aibă nevoe de medici". Prin aceasta voiâ să înţeleagă pe Greci. Dânsul îi mai spune că aceşti Greci, cu arta lor, au jurat să ex-termineze pe Romani. Dar, nu tocmai la medicină se pare că face aluziune Caton, de oarece şi el o practică în ceasurile libere, pentru dânsul şi ai săi, după nişte precepte coprinse într’o carte veche de formule, care eră redactată însă, într’un spirit cu totul opus ideilor profesate de şcoala greacă. Cartea aceasta ţse asemănă oarecum cu scrierile de medicină populară alcătuite de doctoraşii poftitori de câştig! In această colecţiune varza este ridicată Ia rangul de panaceu universal. Severul Cenzor pretindeâ că e în stare să vindece scrântirile prin expresiuni barbare şi prin cânturi magice. In aşâ stare se găseă arta vindecărei la Roma, înaintea lui isus Hristos. Către sfârşitul republicei însă, găsim persoane care cu adevărat, au studiat medicina din punct de vedere ştiinţific. Aceea ce reiese limpede din această desfăşurare de fapte, este că, dela fundarea Romei şi până la imperiu, Romanii bolnavi au fost prada şarlatanilor. De atunci însă, cu toate că ştiinţa a progresat, totuşi înşelătorii nu au depus armele. Dânşii ştiu prea bine că, domnia lor este strâns legată de aceia a prostiei omeneşti şi că, aceasta va trăi cât lumea !... Dr. Florea Simionescu LITERATURA SCRISORI DIN PARIS ' Dragă Prietene, Ca iubitor al artei, îmi ceri câtevă lămuriri despre teatrele pariziene, despre repertorul lor, despre publicul, care le frecventează şi despre psichologia lui. Fără îndoială, că în condiţiunile actuale de viaţă în care trăim, unde până şi plăcerile intelectuale au început să se democratizeze, teatrul a început să joace un rol de căpetenie în viaţa sufletească a unui popor. Insă unii, îl iubesc, ca tine, din dragoste pentru artă (şi ah! cât sunt de puţini aceştia!...); iar cea mai mare parte îl iubesc ca un local de distracţie, unde au răgazul să-şi mai depărteze un moment spiritul dela preocupările zilnice, dela afaceri. N’am pretenţiunea, dragă prietene, ca în aceste rânduri, să-ţi descriu toate cu o preciziune de maestru, căci ştii, cât e de greu, mai ales în chestiuni de artă, să fii exact, când principiile artistice şi morale, mai cu seamă în teatru, variază după temperament şi popor. Şi, judecând ă priori o anumită realitate, să mă abat dela calea adevărată, luând drept adevărat ceea ce e poate numai accidental sau superficial în viaţa unui popor, iar de aci să trag generalizări logice!.., NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 107 Ci voiu căuta să-ţi redau adevărul aşa cum l’ain simţit; având totdeodată grija să-ţi arăt şi criteriul după care m’am călăuzit în cercetarea Iui; criteriu care, sper că-ţi va da şi ţie putinţa să-ţi faci o idee clară despre gradul de intelectualitate, de moralitate a acestui popor parizian, pe care mai ales noi căutăm să-l imităm şi pe vrute şi pe nevrute... Uite am sub ochi o statistică, unde mi se dă în amănunţime diversele reţete anuale încasate de teatrele parisiene, de mussic-hall-urile, de teatrele-con-certe, varieteuri, circuri, cinematografe etc., pe cursul anului 1909—10. Ei bine, totalul acestor reţete se ridic la suma fabuloasă de 57 de milioane,—cu 9 mii. în plus ca pe