NOUA REVISTA ABONAMENTUL : In România un an (48 NUMERE). 10 lei ,, şcase luni.....6 ,, In toate ţările uniunei poştale un an 12 „ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 62. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA : Bucureşti, B-dul Ferdinand 55 TELEFON 8/66 ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICA Director: C, RADULESCU-MOTRU Profesor la Universitatea din Bucureşti. UN NUMĂR. 25 Bani Sc găseşte cu numărul la priucipalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 Ici. No. 3. DUMINICĂ, I MAIU 1911. Voi. X. NOUTĂŢI Invitaţiune. Domnii membri organizatori ai „Universităţii populare Noua Revistă Română", sunt rugaţi a se intrnni in localul redacţiei revistei, Mercuri, 'i Mai, orele !> seara. Alegerile parţiale penlru Parlament. Alegerile rănite săptămâna aceasta, pentru locurile vacante in parlament, sunt semnificative din două puncte de vedere. Iile arată pe de o parte, că guvernul conservator nu poate eonlâ pe încrederea alegătorilor, nici măcar in judeţele care dăduseră unanimităţi in alegerile generale. Alegerile generale s'au lacul numai cu două luni în urmă. In acest interval guvernul conservator a v.otat legi, care după titlul lor ar li Fost menite să-l Tacă în veci popular... Şi cu loalc acestea guvernul conservator pierde din popularitatea ce a avul'o acum două luni în urmă! In al doilea rând, alegerile parţiale mai pun in evidenţă şi totala lipsă de rezerve a partidului conservator. Penlru a găsi candidaţi, guvernul trebue să recurgă ta oameni Iară nici o însemnătate politică. Foarte regretabil.—Yera.v.— Lupta penlru voiul universal in Ungaria. Citim in Tribuna din Arad: „Partidul socialist şi partidul d-lui .luslh au Tăcut o Învoială in vederea luptei pentru votul universal. Două tabere care adesea s'au combătut şi-au dat acuma mâna pentru a sili guvernul să prezinte Camerei proiectul votului universal. Pe stradele Budapestei se vor desiănţui turburările şi luptele violente ale proletariatului însetai de drepturi, in timp ce in parlament cei vre-o 4"> de deputaţi justhişti vor redă, prin glasul lor, răsunetul mulţimei din al'ară care cere drepturi. In asemenea împrejurări situaţia guvernului va fi foarte anevoioasă. HI însuşi a scris în programul său'de guvernământ realizarea votului universal şi nu se va mai puleâ eschiva de a înfăptui aceia ee singur proclamase ca util şi necesar ţării. In fond insă .marele vrăjmaş al acestei reforme, contele Ştefan Tisza, va pândi, va intrigă şi va căută să puie piedeci reformei. Contele Tisza lagădueşte numai lărgirea dreptului de voi, dar se împotriveşte în ti liderei sale până la limita extremă a votului penlru top. HI va oferi mm' umil, spre a nuda totul. Faţă cu această încercare de a falsifică voinţa ţării şi de a duce în rătăcire opinia publică şi mai ales Coroana, treime să se facă dovadă că ţara e departe de a li liniştită şi mulţămită. Toată lumea, mai ales opinia publică românească, este in drept a-şi face întrebarea: Ce Tace partidul naţional român ? Ce măsuri a luat pentru a da glas voinţei noastre? Ce atitudine crede de cuviinţă să ia faţă cu noua alianţă între socialişti şi justhişti? Opinia noastră publică se întreabă dacă tot rostul partidului e de a combate pe protrivnicii ce singuri şi-a creiat, de a combate închipuitele „trădări", sau pe duşmanii adevăraţi ai neamului şi ai inarilorintere.se? Şi dacă chestiunea Tribunii a fost Vrednică de a li adusă ’ înaintea parlamentului, oare chestiunea votului universal nu ar merita şi ea măcar o atenţie egală? Desigur ar liniai de folos cauzei noastre". Atacurile împotriva Sorbonei. Se discută acum cu mult interes în Franţa chestiunea metodei in învăţământul superior. Revistele şi gazelele se întrec in cercetări, intervievuri şi anchete, cari devin cu atât mai interesante, cu cât sunt mai aprinse, şi cu atât mai aprinse cu câl suni mai depărtate de realitate. Cceace se pusese Î11 discuţiune, principial si cu multă obiectivitate, eră să se ştie căror motive se datoreşte scăderea gustului —atât de francez - al formei şi să se statornicească lămurii dacă aceasta e sau nu în paguba ştiinţei şi a Sorbonei. . Dacă motivele acestei stări de lucruri putură li găsite cu puţine cercetări; apoi asupra jusliticărei sau respingerei ei, părerile se iinpărţiră vrajmăşeşte. Aşa se văzură, intr’un moment, două tabere duşmane, urmărindu-se şi atăcându-se cu toată înverşunarea franceză. Cauzele erau, prin urmare, vizibile penlrucă nimini nu voia să le ascundă : o direcţiune noua de cercetări minuţioase, specializări exclusive, de concentrare obiectivă şi analisă rece, venea să înlocuiască cuceritor spiritul tradiţional, individualist şi francez, ai vechei Sorbone, cu grijea lui pentru forme, cu en-Tusiasmul şi sintelismul lui. Hrâ direcţiunea nemţistă, care aducea dispreţul pentru compoziţie, un analism steril şi fărâmiţarea inteligenţei prin specializarea extremă a cercetător în afară de un plan sintetic şi un spirit comun. Şi atunci, apărătorii tradiţiei sorboniene se coalizară pentru a reîrilronâ vechiul spirit şi a da culturei contemporane înfăţişarea ei franceză de odinioară. Lupta se aprinse mai tare, când Sorbonienii tradiţionalişti se loviră de o imperturbabilă rezistenţă din partea celor ce represinlau direcţia nouă. Aceasta voi să se cheme „direcţia şliinţilică". Dispreţul pentru limbile clasice Tu aruncat tot în vina acesteia din urmă. Şi aşa, iată contra ei şi pe clasicişti. Fum se întâmplă, însă, ca cel care accentuase mai statornic şi mai vrednic noua direcţiune să lie Durkheim cu şcoala lui sociologică', şi cum aceasta venea în vrăjmăşie cu individualismul şi psichologismul, înlloritoare in vremea asta în Franţa, iată şi pe urmaşii de sânge şi de idei ai lui Tarde intraţi cu acelaşi entuziasm în coaliţie. Iar penlrucă aceiaşi direcţiune nouă—deşi capabilă să în-treţie o politică reacţionară cu vedeiile ei în ştiinţa socială—respingeâ influenţa bisericci în şcoală şi ştiinţă, vedem şi pe clericali devenind tovarăşii celor care luptau penlru reinlronarca vechiului spirit. Şi atunci, şcoala nouă uu putu li calificată decât ca „materialistă"; „străină", „germană", „incultă" şi chiar___„vânduta" ! Faguet şi Agalhon (fiul lui Tarde) conduşiră atacuri vii şi susţinute. Sorhona, reprezentanta spiritului german, cum i se zise, găsi vrăjmaşi fireşti în multe spirite franceze. Şi, în delini-tiv, ce e ? ’ ’ Fără îndoială, lupta a fost agravată de anumite revendicări personale sau de amestecul unor chestiuni in afară de aceea care se discută. Faguet avea motivele lui să nu se entuziasmeze de acţiunea iui Levy-Bruhl, iar (iul lui Tarde era îndreptăţit să nu lie liniştit de gloria Iui Durkheim. O concluzie, şi nici măcar o învăţătură, nu se poale scoale din lupla, care e încă în toiul ei azi în Franţa. Preocupările acestea, insă, in privinţa pregătirei sludenţiinei, au o mare importanţă. Noi, care ne-am mulţumit să împrumutăm ce erâ mai uşuratcc din sintelismul francez şi ce eră mai uşor din analisinul nemţesc, avem prilejul să ne desprindem din lupta ce se dă în afară de noi, o direcţie mai sigură şi mai serioasă,—căci îi mai putem adaogă şi experienţa noastră proprie.— T.— ' 34 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ POLITICA INTELECTUALII ŞI POLITICA Să trezim conştiinţa cetăţenească ' să formăm opinia publică; să luptăm pentru ca voinţa cetăţenilor să devie o realitate: ce frumos program pentru un intelectual român ! Dar este oare vre-un sorţ de izbândă? De obiceiu, mai în toate ţările Europei, intelectualii au constituit un redutabil ferment in luptele politice. Fără amestecul lor nu s’ar fi produs marea revoluţiune franceză; nu s’ar fi produs, în anii trecuţi, revoluţiunea din Rusia; şi fără ei nu ar fi aceea ce este socialismul german. Ori cât ar fi de puternice . interesele materiale, totuşi fără verbul inteligenţei acestea ar aştepta încă multă vreme până ce să-şi dobândească îndrituirea în organizaţiunea statului. Intelectualii prin ei însăşi, adică ca breaslă separată, nu înseamnă o forţă socială considerabilă, dar alăturaţi la alţii, ei au darul de a înmulţi puterile ar cestora. ' Şi alăturarea lor la alţii s’a făcut până acum nu după un principiu stabil, ci după cum dictau con-diţiunile istorice. In timpul revoluţiunei franceze ei au servit burghezia; în timpul ultimei revoluţiuni ruseşti, ei au fost de partea proletariatului; iar în organizaţia socialismului german ei servesc drept punte de trecere între proletariat şi burghezie. Aşa probabil va rămâne şi pe viitor: tendinţa luptei lor va merge după împrejurări, iar statornic va rămâne numai rolul lor de fermenţi ai vieţei politice. In România, cu deosebire, nu ar lipsi invitaţiu-nea ca ei să vină să-şi dea sprijinul, fie spre dreapta, fie spre stânga. Clasele cari reprezintă tradiţia conservatoare nu doresc mai bine, decât ca intelectualii să facă opera de purificare a conştiinţei naţionale: ei să demaşte înşelăciunea fraseologiei liberale şi să readucă opinia publică pe calea cea bună. Clasele de jos, de asemenea, în intelectuali îşi pun toată nădejdea. Nici cei de sus, nici cei de jos, nu-i isgonesc; din potrivă îi cheamă. Chiar şi burghezia liberală, creată de I. Brătianu, nu-i dispreţueşte tocmai aşa cum pretinde legenda. Atunci ce mai aşteaptă ei, aşa zişii intelectuali români? De ce lipseşte entusiasmul din rândurile lor? De ce nu încep ei opera de regenerare politică, la care îi îndeamnă un om politic de autoritatea d-lui Take Ionescu? Fiindcă această operă de regenerare ei au încercat-o în mai multe rânduri, şi din toate aceste 'încercări intelectualii au eşit micşoraţi. Calea pe care ei sunt invitaţi să apuce nu mai oferă farmecul noutăţii ; ei ştiu bine ce-i aşteaptă la sfârşit. In mai puţin de un secol, intelectualii români au experimentat rolul lor în toate chipurile; nici odată însă -n’au ,ajuns la un rezultat durabil şi onorabil. La 1848 ei au fost alături de boeraşii revoluţionari şi de boerii plini de iluzii. Ce a rezultat din cooperarea lor? Partidul liberal de astăzi. Puţin mai în urmă, ei au fost alături de reacţiunea junimistă începută la Iaşi. Ce a rezultat şi din această activitate? Partidul conservator de astăzi. In intervalul acesta au încercat să ridice proletariatul la conştiinţă socialismului marxist. Ce s’a ales şi din această încercare? O dezertare în grup dela masa celor flămânzi la masa celor sătui. La ce ne-ar duce o nouă încercare? La acelaş rezultat, de sigur. Intelectualii nu au astăzi nici un rost în politica ţării româneşti: iată adevărul cu care trebue să ne obişnuim. Un rost ar avea ei numai atunci, când political ţării noastre s’ar face pe baza unor principii; dar acesta nu este astăzi cazul. Celor din clasa stăpâni-toare nu le trebuesc principii pentru a guvernă, ci Ie este mai de nevoie bunăvoinţă M. S. Regelui; iar celor din clasa de jos, le trebuesc ce este drept principiile, dar aceste principii ei le găsesc direct în cultura europeană, dela care şi aşteaptă mai îndată emanciparea lor, decât în inteligenţa compatrioţilor. Politica ţării noastre este lipsită, cu un cuvânt, de autonomie. Un capriciu al Suveranului, sau un eveniment politic extern, trag mai mult în cumpănă, şi pot aduce mai uşor schimbări de guvern, decât propaganda cea mai activă pentru vre-un principiu al politicei naţionale. Grija principală a politicianului iscusit nu este de a desvoltâ până în ultimele sale consecinţe o idee pusă la ordinea zilei, ci este grija de a ghici ce place Suveranului, sau prietenilor Suveranului. Astfel fiind politicianul nu are nevoie de concursul logicei intelectualului, care poate fi uneori inoportun, ci de votul său numeric, ca membru disciplinat al partidului. Prin urmare, câtă vreme subsistă condiţiunile actuale, intelectualul nu are nimic de aşteptat dela politica ce se face în ţară. Adevăraţii conducători politici n’au nevoie de cooperarea lui, decât pentru a întreţine agitaţiunile factice de opoziţie, sau pentru a-şi da lor un lustru personal. Numai schimbând condiţiunile politicei,— sustră-gând-o pe aceasta de sub epitropia personalităţilor şi punând-o pe terenul principiilor,—numai atunci cooperarea intelectualului la viaţa de partid va putea deveni rodnică. Numai pe terenul principiilor se poate vorbi de continuitate şi de regenerare. Este dar, pentru intelectual, o datorie mai principală decât oricare alta, datoria de a face o bună politică,, înainte de a face o politică de partid. El este dator să se asigure că prin munca sa se întăreşte un principiu şi nu numai un om. Pentru schimbarea condiţiunitor cari determină politica de astăzi nu este decât un mijloc practic şi anume: lărgirea cadrelor în care această politică se face. Intre oameni puţini stăpânesc interesele personale; între oameni mulţi stăpânesc principiile. Lozinca de luptă a intelectualului român trebue să fie, NOUA revista romÂNa 35 deocamdată: chemarea tuturor Românilor la viaţa politică. ' Să stăm de vorbă cu mulţimea şi să o convingem ; pentrucă mulţimea, odată convinsă, are o memorie mai durabilă decât o au partidele restrânse. In mijlocul partidelor cum le avem constituite astăzi, selecţiunea persoanelor şi chiar stabilirea programelor sunt artificiale. Partidele restrânse au nenorocirea de a uită de azi pe mâine tot ce nu se acomodează intereselor lor imediate. Mulţimea, din potrivă, uită uneori interesele imediate, dar are o memorie tenace pentru aceea ce a înţeles ca principii... Intelectualii aşa dar, dacă vor să contribue la formarea unei opiniuni publice adevărate, nu pot alege o bază mai solidă pentru această opinie publică, decât memoria mulţimei. C. Rădulescu-Motru PSIHOLOGIE SOCIALA SENTIMENTELE EU LUI ŞI VIAŢA SOCIALĂ (Urmare şi fine) ■Nominalismul ■■, zice Tarele, «este doctrina după care indivizii sunt singurele realităţi cari comptează; şi prin indivizi trebue să înţelegem fiinţele privite numai în latura lor diferenţială. Realismul, dimpotrivă, nu consideră ca demne de atenţie şi 'de denumirea do realitate, într'un individ, decât caracterele prin cari el se aseamănă cu alţi indivizi şi cari tind a se reproduce în alţi indivizi asemănători. Folosul acestui fel de spe-culaţiune apare atunci când ne gândim că liberalismul individualist în politică e un zel particular de nominalism şi că socialismul e un mod particular al realis inului». Comparaţia lui Tarde se poate aplică perfect celor două direcţii fundamentale în cari se desfăşoară sentimentele oului. Sentimentul orgoliului, spre pildă, sau grandomania corespunde nominalismului. Aceste sentimente înalţă individul la rangul de putere centrală. Ele întunecă sentimentul asemănărei cu grupul social, scoţând în relief partea diferenţială, după expresia lui Tarde. Pentru indivizii stăpâniţi de ele, demn de atenţie e numai ceea ce contribue la mărirea lor, la creşterea persona-lităţei lor. Scurt vorbind, ele duc la obliterarea sentimentului dependentei de grup. Sentimentele ce se desfăşoară pe linia negativă, din contră, corespund realismului. Aceste sentimente întunecă aspectele diferenţiale, scoţând în relief partea asemănătoare cu restul societăţei. Demn de atenţie e ceea ce contribue la creşterea întregului grup. Ele nutresc sentimentul permanentei dependente de mediul social. După predominarea unuia sau altuia din aceste două grupuri de sentimente, evoluţia socială poate luă un aspect solidarist, sau unul individualist. Să analizăm, mai de aproape, aceste sentimente în raporturile lor cu realitatea socială: i) Din grupul sentimentelor diferenţiale fac parte: încrederea in sine, într’un grad superior, vanitatea cu diferitele ei specii, orgoliul, grandomania, unite în formele curat patologice cu mania persecuţiei, sentimentul onoarei, etc. Dintre acestea, tipice ni se par vanitatea şi orgoliul. Raporturile lor cu mediul social sunt însă cu to'tul variate. Vanitatea e întreţinută şi mărită prin acţiunea grupului social. Nici nu se poate concepe naşterea ei în afară de această influenţă. Vanitatea e sentimentul înălţărei personale,* apreciată şi recunoscută de societate. Vanitatea trăeşte din aprobările şi aplauzele mulţimei. Având ca bază un sentiment de excesivă încredere personală şi o întunecare accentuată a spiritului autocritic, ea găseşte, în mod fatal, nutrimentul cel mai bun în aprecierile altora. Vanitosul va fi, prin excelenţă, o fiinţă perfect socială. Această formulă contrazice, la prima privire, sentimentul pejorativ pe care-1 avem, de obiceiu, faţă de vanitate. Nu trebue, însă, să înţelegem prin fiinţă perfect socială, o fiinţă perfect altruistă. Dimpotrivă, —şi sensul pejorativ se menţine, dacă explicăm clar formula — vanitosul e un tip egoist El caută societatea, e adevărat, frequentează cercurile sociale, dar nu de dragul lor, ci de al lui numai. El caută acolo nutrimentul îngâmfărei sale, caută laudele, caută admiraţia. El se înalţă pe sine prin prisma vederilor altora. Deci, în geneza vanităţei, elementele de provenienţă exterioară sunt precumpănitoare. Sentimentul se naşte printr'o infiltrare din afară, din mediul social. Sânt specii felurite de vanitate. Una e, spre exemplu, vanitatea mondenă.. Ce ar însemna pentru femec luxul, găteala, podoabele, în izolare, în afară de aprecierile lumei în care se ’nvârteşte ? Nici n’ar putea exista. Geneza şi propagarea modelor sânt în funcţiune de acest sentiment. Uneori acest sentiment pare a merge în opoziţie cu cercul social. Dorinţa unei femei, spre a relua acelaş exemplu, de a fi remarcată în societate, o poate face să inventeze o modă cu lotul nouă, originală. Dar ea se opune mediului tocmai pentru a se înălţa şi mai mult pe sine în aprecierile lui. O altă specie de vanitate e vanitatea intelectuală-E sentimentul superiorităţei intelectuale întreţinut, iarăşi, de aprecierile cercurilor sociale. Faptul originei sale sociale explică verbalismul, magia cuvintelor, pedantismul, toate manifestări ale vanităţei intelectuale. Se pot oare concepe aceste dispoziţii mentale în afară de înriurirea grupului social? Dorinţa de a trece drept o capacitate intelectuală, face pe vanitos să-şi etaleze totdeauna cunoştinţele sale, cu rost sau fără rost. Şi se ’nţelege că scopul e cu atât mai repede ajuns, după părerea lui, şi ţinând seamă de mentalitatea cercurilor în cari se învârteşte, cu cât etalarea aceasta e însoţită de un limbaj mai pretenţios, mai strălucit, mai căutat. De aici pre(iosilalea şi pedanteria, cari nu se. pot în- 36 NOtJA REVIStĂ ROMÂNA ţelege, o repetăm, de cât la lumina acţiunei mentale sociale. . Aceste viţii mentale au fost zugrăvite cu o fidelitate perfectă şi cu un umor desăvârşit de către Moliere, în deosebi în „Les precieuses ridicules“ şi „fxs fenunes savanlesIcoana acestor moravuri estetico-intelectu-ale pe care ni-o dă Moliere, e un fenomen general în toate literaturile. In Franţa e cunoscută sub numele de preţiozitate. In Italia, sub numele de marinism, după numele poetului italian Marini. In Spania, a pro. dus Gongorismul, după numele poetului Gongora. In România, am avut manifestarea acestei preţiozităţi şi pedanterii sub forma latinismului. Analiza acestor felurite manifestări literare confirmă afirmaţiunile anterioare asupra originei sociale a va-nităţei. Să luăm, spre pildă, preţiozitatea la Francezi. Toţi istoricii literaturei franceze sunt unanimi în a lega literatura secolului al XVII-lea, de aşâ numitul esprii de sociele. Viaţa de salon ia atunci o însemnătate covârşitoare. Relaţiile mondene se rafinează, sentimentele dobândesc o delicateţă necunoscută până atunci. Chiar în secolul al XVI-lea, viaţa de salon se manifestase în mod deosebit. « Mai ales la curtea lui Ilenric II, zice Faguet, prin gustul ingenios al distracţiilor şi printr’o anumită rezervă în apucături şi în tonul conversaţiei, politeţa începe să apară şi tinde să se oglindească in lileraliirâo. In secolul il XVII-lea, viaţa de salon, cu rafinăriile ei, se accentuă şi mai mult. «Aci, zice acelaş scriitor prin mijlocirea femeilor, prin zilnicul schimb de galanterii şi de vorbe plăcute, ceea ce mai există încă ca vânjoşie şi ca vlagă în acea generaţie, se disciplinează: mulţumită plăcerei pe care o simţeau de a se aduna şi de a conversa împreună, îşi făcură un ideal de politeţă şi ţineau în mare cinste păstrarea unor reguli pe cari şi lc-au impus de bună voie. In acelaş timp, se începu şi mai mult alegerea cuvintelor, învăţară să le ordoneze în şirul raţionamentelor exacte şi comode, se dădu limbei o forţă şi nuanţe pe cari nu le cunoscuse până atunci». In aceste dispoziţii, foarte lăudabile negreşit, se schiţa totuşi, încetul cu încetul, spiritul de preţiozitate şi pedanterie. Cea mai mare strălucire o avură reuniunile mondenc-literare dela Marchiza de Rambouillel. Autorii de profesiune erau admişi şi căutaţi în saloanele ci. ...erau poeţi ca Malherbe şi prietenul său Racan, Ogier de Gombauld; sau scriitori cari şi-au pus în gând să cureţe limba franceză şi cari aveau să întemeeze mai târziu Academia, ca.. Vaugelas. Cu asemenea oaspeţi obişnuiţi, ocupaţia spiritului nu putea să fie decât în mare cinste». O bună vreme societatea se menţinu în limitele unei rafinări spirituale, moderate, fără a cădea în afectări exagerate şi în preţiozitate. U11 germen de preţiozitate veni să lase poetul italian Marini, şeful scoalei mariniste, din Italia. «...în 1715, Concini îl pofti să vie la Curtea Franţei pe poetul napolitan Marini, poet al tuturor anliteselor şi al tuturor imaginelor strălucitoare, căutând efectele sale în apropierea ne- aşteptată a cuvintelor, şi care, în zilele când era mai simplu numea trandafirul . ochiul primăverei El sosi la Paris precedat de o imensă reputaţie... La Hotel Rambouillet, Marini fu primit cu cinste şi timp de câţi-va ani, el incarnă «strălucita nebunie» de peste munţi, făcând saluturile sac cu multe complimente alambicate şi de bitându-şi cu gravitate prostiile sale strălucitoare. El plecă dar lăsă in urma lui preţiozitatea . Timp de aproape două-zeci de ani, saloanele Marchizei de Rambouillet fură o şcoală la care secolul al XVII-lea îşi făcu educaţia. Atunci şi acolo conversaţia deveni o artă, politeţa limbajului se uni cu delicateţa sentimentelor, şi se formă în mod tacit vun cod al bunei cuviinţe“. ' Se făceau lecturi oatccum publice şi se discuta asupra meritelor diferitelor lucrări. Dacă, în timpul frumoasei sale perioade Hotel de Rambouillet îşi luase astfel un drept de control asupra operilor literare, cu atât mai mult trebuia să exercite unul, şi încă foarte eficace, asupra însăşi limbei franceze. Prin tonul, când serios când glumeţ dar totdeauna galant, al conversaţiilor sale, nu era el centrul şi sanctuarul oarecum al acelui bel usage» ? Nu l-a învăţat aci oare în fond Vaugelas''! (gramaticul pe care .. Les fenunes savantes“ îl citează în-tr’una). Aci limba s’a curăţat ea însăşi, în mijlocul unei societăţi alese şi se vorbea bine, cu limpezime şi cu precizie, fără afectare încă, cam spre r6.)o pare-se. Oaspeţii D-nei de Rambouillet şi marchiza însăşi, fără ca să se rătăcească in hăţişul anevoios al gramaticei, cântăreau bucuros cuvintele şi formele de cari se serveau >•. , Până aici, totul e normal. Era o întrecere de jocuri de spirit, de glume rafinate, de purificare a limbajului şi a atitudinelor mondene. Dar, alături de reuniunile dela M-me de Rambouillet, prin imitaţie, încep să răsară alte saloane literare, unde purismul' degenera, încetul cu încetul, în afectare ridicată,, în preţiozitate, în pedanterie. «Acestei societăţi de bună cuviinţă şi de vorbire frumoasă, dar fără afectaţ ie rid iadă, i se opune acea pseudo-academie care se formase la vicontesa d’Auchy... Aci, în fiecare Marţi, se adunau câţi va academiciani, poeţi de-a doua mână, toţi cei cari n’avcau intrare cu alai la Rambouillet. Se citeau bucăţi în versuri, se ţineau discursuri în regulă, se dădeau defi-uri damelor, acestea răspundeau. Acesta era chiar un cerc de "fenunes savantes , dar nu putem vedea în el decât o contrafacere grosolană a reuniunilor dela Hotel de Rambouillet. Ceea ce le' făcu pe acestea atât de fecunde pentru desvoltarea socie-tăţei franceze, e că vreme îndelungată spiritul de coterie şi nevoia admiraţiei mutuale n’au dominat de fel». încetul cu încetul începu se se arate şi la marchiză, dar mai ales în cercurile ce o imitară, şi spiritul de coterie, şi trebuinţa de admiraţie mutuală. Cu ele se năştea şi vanitâlea intelectuală, cu toate formele ei: magia vorbelor, afectarea extremă, pedantismul, preţiozitatea. Timpul Frondei desăvârşi germenii acestor manifestări. «In mijlocul furtunelor politice, vedem slă- NOUA REVISTĂ ROMANĂ 37 bind din ce în ce această, strălucită societate, pe care marchiza ştiuse să o grupeze şi să o reţie în juru-i. Când marchiza muri, acel Hotel de Rambouillet nu mai eră de mult decât umbra unui nume măreţ. Dela 1650 nu mai avea nici o influenţă. M ile de Scuderv luă în parte moştenirea şi începu atunci, prin ascendenţa spiritului său, s'o târască Î11 mijlocul unei societăţi a cărei politeţă degenerase în afectare... Fată de spirit şi chiar de bun simţ, ea, cu toate astea, nu scapă de imputarea de a fi contribuit mult la desvoltarea preţiozităţii, mai ales prin romanele sale, în cari eroii fac prea adesea şcoală de declamaţie fadă, şi înecări generaţia timpului îşi căută modele de sentimente languroase şi de limbagiu quintesenţiat (un fel de dile-lanlism sentimental)'-. La reuniunile dela M-lle de Scudery, se văzu figurând une-ori şi unii membri din societatea înaltă. Totuşi mai ales din burghezime se recrutau cei mai mulţi. Printre bărbaţii care se adunau... erau autorii propriu zişi, cei cari îşi făceau o profesiune din scris sau din faptul că compun versuri galante, şi cari aveau întâietatea. Faptul acesta, singur, e plin de consecinţe, el explică rum in locul jocului liber al convcrsafici intre oameni delreabă, i-a urmat un ton din ce in ce mai cu ifos, şi cum pe neaşteptate s'au lăsat să alunece până la pedantism, său pe-aproape». Din ocazii de divertisment nobil, aceste reuniuni literare devenîră adevărate instituţiuni: se vorbea şi se dizertâ după programe făcute, dinainte, şi se făcură şi .dări de seamă mai mult sau mai puţin oficiale. . Contagiunea se ’ntinse repede. Saloane literare se iviră o mulţime. Din Paris, contagiunea se ’ntinse şi în provincie. In aceste cercuri secundare, imitaţie ridicolă a celor d’întâi, se născu şi se desvoltă preţiozitatea, ai cărei germeni se găsesc şi în saloanele Rambouillet. Cum foarte bine lămureşte chestia, Faguet, preţiozitatea proveni dintr’un exces al spiritului de societate. Polheţa, ce Irebue să domine spiritul de societate, devine prin exagerare, afectare. Societatea se transformă într’o coterie închisă, tocmai din cauza acestei afectări, care izvorăşte şi ea din ideia superioară ce are de sine, diir faptul că cercul social în chestie se consideră ca deosebit cu totul, ca ales. Această idee exagerată a superiorităţei năştea în aceste cercuri mania singularizărei, a extravaganţei: ...cei ce fac parte din aceste cercuri, simt nevoia de a se singulariza şi de a se separi de mulţime; ei încep prin a nu mai vroi să gândească ca toată lumea şi sfârşesc prin a se încredinţa că trebuc să vorbească ca nimenea şi că nu e altă fericire în afară de convenţiile lor mondene şi că numai ei au spiritul bine cultivat. Ş’acum, gândiţi-vă că alături de acest prim cerc se mai naSc încă unul, două, trei, apoi se înmulţesc la infinit, ca un fel de vegetaţie parazită, care se întinde şi copleşeşte tot; recunoaşteţi apoi că aceste grupări se copiază cu mai multă sau mai puţină stângăcie şi că la nevoie sunt chiar rivale, rivale foarte întărâtate în această goană spre ridicol,—şi atunci veţi avea starea de spirit preţios». Mania 'singularizărei, pretinsa rafinare de sentimente, fac pe preţioşi şi preţioase să ’nlăture cuvântul propriu din limbajul lor şi să ’ntrebuinţeze perifrază, abuzul de metafore. Spre pildă, pentru ei, mâna devine «/. Mitologia fu şi ea un izvor nesecat de comparaţii : lacrimele sunt «perlele Irisci , patul e «imperiul lui Morfeu», obrajii sunt tronurile pudoareh, luna e *facla lăcerei». Această analiză istorică pe care o face Faguet, dovedeşte cu prisosinţă, că vanitatea intelectuală, cu toate manifestările ei, pedantismul, magia frazelor, preţiozitatea, se naşte şi se ’ntreţine într’un cerc social în care domină trebuinţa de aprobare, de admiraţie mutuală. Desvoltarea pe care am dat-o preţiozităţei franceze, nu ne mai îngădue să ne ’ntindem asupra manifestărilor similare din celelalte literaturi. Analiza lor însă ar confirma şi mai mult rezultatele celei făcute. Multe şi felurite sunt speciile vanităţei. Văzurăm ce e vanitatea mondenă, ce e cea intelectuală, şi am stabilit raportul lor cu psichologia colectivă. O specie de vanitate e şi vanitatea prodigalilăţei, a dărniciei. Mai toţi risipitorii sunt ostentativi. De sigur, cu cât vor fi mai muki cari să observe şi să se folosească de galantomia lor, cu atât vanitatea aceasta va fi mai satisfăcută. Această stare de spirit se traduce prin multe gesturi, cunoscute tuturor celor ce sunt observatori : Risipitorul plăteşte totdeauna din plin, arătând cu ocazia aceasta, cât mai mari sume de bani. Pe cât de larg se arată el în cercurile pe cari le frequentează şi în care e apreciat, pe atât de sgârcit se arată do multe ori faţă de alte cercuri pe cari nu le frequentează, în mijlocul cărora nu trăeşte. Câţi nu sunt cari aprind ţigarea dela o hârtie de bancă, dar cari n’ar da un ban de cinci unui nevoiaş ? Ostenlaţiunea, iată nota constitutivă, caracteristică a a acestui fel de vanitate, şi cuvântul ne spune în de-ajuus raportul ei cu psichologia colectivă. Orgoliul ni se parc opus vanităţei. Orgoliul e sentimentul valoarei personale, independent de aprecierile cercurilor înconjurătoare, ba de multe ori în opoziţie cu aceste aprecieri. Orgoliosul nu se 'nalţă prin prisma vederilor altora, ci prin prisma vederilor lui proprii. Departe de a-1 încânta, părerile altora, sau departe de a-1 întrista, ele îl lasă nepăsător de foarte multe ori. Conştiinţa valoarei proprii n’are nevoie de nici un aliment exterior. Ea găseşte în ea însăşi nutrimentul cel mai bun. Laudele altora îl poate chiar mâhni, de cele mai multe ori : «Laudele lor de sigur m'ur mâhni peste măsură >. Totuşi nici orgoliul nu poate lua fiinţă în afară de orice influenţă a psichologiei colective. Un sentiment aşa de complicat nu poate fi explicat numai prin psichologia individuală. Nlimai, trebue să deosebim influenţa mediului social actual, de aceea a mediului social virtual, ideal, posibil ’). Ori cât de înaltă, moralmente, ar fi concepţia purităţei morale ce n’aşteaptă nici o a- 1 1) Vezi Jamais, Precis de Psycholoijie. 38 NOUA REVJSTA ROMÂNĂ probare din afară, totuşi ea e rigidă, aspră, e neomenească. Omul e, prin excelenţă, o fiinţă socială, şi o abstracţie desăvârşită de opinia lumei e cu neputinţă de realizat de fiinţele omeneşti. Mediul social actual, însă, nu oferă orgoliosului nutrimentul înălţărei personale. Societatea e o forţă ce lucrează cu o mare intensitate asupra individului, fără ca acesta să fie totdeauna conştient de această influenţă, şi dese-ori în contra' voinţei lui. Totuşi se ivesc dese-ori conflicte între individ şi mediul social dintr’un anumit moment. O anticipare a unor acte sau gândiri viitoare, ce scapă mediului de moment, e adesea interpretată ca o pornire de vrăjmăşie în contra acestui mediu. Atunci se naşte un conflict, în care individul care anticipează va avea mai totdeauna mult de suferit. Aceasta naşte în acest individ o antipatie faţă de mediul actual, şi un sentiment de mândrie, că s’a ridicat, cu puterea lui de pătrundere, mai presus de toţi contemporanii lui. E de neconceput, însă, cum ar putea să se ’ntreţină acest orgoliu, acest sentiment al înaltei valori personale, fără credinţa că, odată, fie cât de târziu, va găsi în mediul social recunoaşterea acestei valori ? Deci, e adevărat că orgoliul nu se ’ntreţîne prin influenţa mediului social, întru cât ne mărginim la mediul social actual, contemporan. Dar, într’un anumit mediu treime să se proecteze sentimentul valoarei personale, şi acesta e un mediu social posibil, virtual, dorit. Privind acum influenţa pe care' o exercită aceste sentimente, la rândul lor, asupra realităţei sociale, constatăm că ea ia forme foarte variate. Spre pildă, vanitatea e un ciment important de agregare socială. Consecinţele sunt, foarte adesc-ori, nefericite. Am văzut, în analiza preţiozităţei franceze, unele din aceste consecinţe. Dar cât bine n’a rezultat în acelaş timp ? E, de sigur, egoism într’o măsură foarte mare, în această vanitate. Dar, graţie acestui egoism se nasc şi se menţin cercuri sociale, legături sociale, în cari neapărat, se desvoltă şi sentimentele altruiste, sentimentele de solidaritate. Egoistă în sine însăşi, vanitatea e altruistă în consequenţele ei, ea constitue un puternic ciment de agregaţie socială. Şi dacă ea ajunge, de foarte multe ori, .la creaţia unor agregate în cari domină trebuinţa de admiraţie mutuală, cu toate consequenţele' ei ri-dicule, aşa cum am văzut la preţiozitatea franceză, însăşi expresia de admiraţie mutuală ne arată că consequenţele sunt şi binefăcătoare, întru cât este reciprocitate. Să ne gândim ce ar fi societatea în care indivizii, în majoritatea lor, ar fi stăpâniţi de sentimentul orgoliului. Acest sentiment e, pentru moment, un ferment de învrăjbire, de separaţie, nu de acord, de unire. Toţi s’ar crede superiori semenilor lor, şi ar dispreţul aprecierile cele mai favorabile ale acestora, sub cuvânt că ei nu-s în stare să-i înţeleagă. N’ar slăbi aceasta, într’un mod simţit, legătura de solidaritate, de coesiunea socială ? In aşteptarea unui mediu mai bun, posibil, dorit, n’ar fi ei nişte forţe sterile pentru realitatea socială de moment ? Intr’o astfel de societate, mizantropia ar fi a- totputernică. Vanitatea, deci, cu toate consecinţele ei, cât de ridicule, e una din temeliile realităţei sociale. Orgoliul, însă, răspunde şi el unei necesităţi foarte mari: el întreţine sim(ul idealului, e un ferment de progres. In dinamica psicho-socială rolul lui e hotărâtor, aşa cum e al vanităţei în statica psicho-socială. 2) Să trecem acum la aspectul negativ al sentimentelor eului : conştiinţa inferiorităţei faţă de puterea şi valoarea imensă a agregatului social. Dacă vanitatea însăşi, un sentiment egoist pozitiv, are consecinţe binefăcătoare pentru societate *), cât de folositoare nu vor fi însă ale acelui sentiment care leagă de orice individ, de orice faţă umană, un interes, o atenţie, o simpatie ? Mulţi au un sentiment înăscut de simpatie generală, un interes spontan pentru toate făpturile, oricât de inferioare ar fi, inima lor e dotată cu o mare putere de expansiune, de exteriorizare, e foarte deschisă. La baza acestui sentiment există un Simţ filosofic, înăscut şi el, o judecată nativă, care confundând cele mai mici detalii ale realităţei în sânul totului, le dă, prin chiar aceasta, însemnătatea acestuia din urmă. Această simpatie universală dă naştere ati-tudinei contemplative a vieţei, privirei calme a mersului lumei. Şi dacă această atitudine nu e, la prima privire, un imbold aşa de puternic de activitate, cum sunt sentimentele pozitive ale eului, totuşi’e cel mai propriu teren pe care poate să răsară şi să se desvolte altruismul, iubirea de oameni, sentimentul solidarităţei cu întreaga realitate. Această, nu disconsiderare, ci obiectivare a persona-lităţei proprii, întunecă deci partea diferenţială faţă de agregatul social, întreţine în permanenţă sentimentul dependenţei de tot, deschide perspectiva unei evoluţii asemănătoare în viaţa tuturor făpturilor umane, şi e, prin aceasta, un isvor bogat de solidaritate şi justiţie. Cum spune foarte frumos James®). «Cine cu adevărat poate să spună cu Marc-Aureliu : «O, Univers, vreau tot ceea ce vrei tu \ acela are un eu care nu ar putea să nege sau să respingă ceva: Cel mai uşor vânt care va sufla, îi va umfla pânzele». I. Nisipeanu. ROLUL SOCIAL AL PLĂCEREI Una dintre cele mai mari greşeli care, de cele mai multe ori, să săvârşeşte, bine înţeles, fără vre-o inten-ţiune rea este credinţa că «plăcerea» pe lângă celelalte mijloace de educaţiune, n’ar călăuzi şi dânsa la dezvoltarea fizică şi intelectuală nu numai a copiilor, dar chiar şi a oamenilor mari. Spartanii jertfeau pe copiii cei slabi, urâţi sau pociţi; dimpotrivă, pe aceia care trupeşte erau bine zămisliţi, statul punându-i la exerciţii sau la munci corporale' care să le dezvolte şi să le întărească trupul, care să 1) Se ’nţclcgc că, privită în total, influenţa socială a va- nilăţei e mai mult negativă. Totuşi importanţa ei e a unui agent ce contribue in oarecare măsură la menţinerea legă-lurei sociale. - 2) Op. cil. NOUA REVISTĂ ROMANĂ 39 le deştepte inteligenţa, îi creştea pe seama lui pentru ca mai târziu, în încercări grele, să-i fie de folos. Neîndoios, dacă Spartanii acum câte-va veacuri, au priceput pe deplin cum trebue să se crească copiii, cu atât mai mult astăzi ar trebui ca părinţii laolaltă cu societăţi igienice înfiinţate pentru acest scop, să se îngrijească de acest lucru. Departe de mjne ideia, ca cei * netrebnici din punct de vedere fizic» să fie distruşi. Nu ! Aceasta astăzi ar fi nu numai un non sens, dar chiar o crimă. Şi aceştia pot să fie folositori socictăţei altfel. Este în afară de orice îndoială, că individul sănătos şi voinic este scutit de neajunsuri şi poate cu mai mult profit să lupte împotriva tutulor nevoilor fizice, morale, socfale sau altele- Exerciţiile la adulţi, jocurile la copii sunt distrac-ţiuni folositoare ; acei care le înţeleg scopul, aplicân-du-lc bine şi sistematic, folosesc soeietăţei. Dacă aceste distracţiuni sunt lipsite de «plăcere*, ele nu contri-buesc la dezvoltarea fizică nici a omului mare, nici a copilului ; în acest caz ele nu vor fi nici chiar igienice. Fiecare organ are un alâlălor propriu care pentru-ca să poate funcţiona produce în organism o reacţiune uneori destul de puternică. Astfel, acela al ochiului este lumina; al stomacului hrana; al creerului întipă-ririle din lumea din afară, întipăriri a celor văzute sau citate, întipăriri morale sau fizice. Dacă aceste organe vor fi bolnave, atunci aţâţătorii nu vor putea lucra nici de cum sau vor lucra în mod prea slab ; funcţiunile nu se vor putea împlini şi organizmul întreg sau fiecare organ în parte, va suferi la rândul său. Este neîndoios că nu numai copiii, dar chiar şi oamenii mari, mai mult încă şi unele animale, dacă nu vor avea nici-o plăcere în distracţiunile şi jocurile lor vor cădea într’o stare de boală adevărată. In seria animală de mulţi naturalişti şi chiar de subsemnatul, observări de asemenea natură s’au făcut la câini, pisici, şi unele păsări. In special la pisici jocul mumei şi a puilor săi cu câte o bucăţică de hârtie sau altele, ce însemnează altceva decât dezvoltarea şi întreţinerea veseliei?... O altă pildă la oameni. Muma când îşi alăptează copilul, îl dezineardă şi îi face toate jucăriile în putinţă pentru ca să-i întărâte privirea şi pentruca să-l ţie în stare de veselie ; neîndoios, ea, cu toate că nu cunoaşte principiile biologice, care călăuzesc aceste acte, totuşi săvârşeşte într’un mod mecanic, şi poate mai mult instinctiv, ceva de folos pentru dezvoltarea fizică a copilului ; de aci rezultă deosebirea cea mare care se observă în creşterea copilului de către mamă şi de către doică, cu toate că, de multe ori aceasta din urmă poate să fie mult mai voinică şi mult mai sănătoasă. Dar aceste din urmă însuşiri nu sunt îndestulătoare. Dacă iubirea mumei s’ar înlătura din creşterea copiilor, cu dânsa ar dispărea şi plăcerea care este unul dintre cele mai puternice tonice. Altă pildă: Un om învăţat ca să trăiască bine, să aibă tot soiul de plăceri şi distracţiuni, dus într’o insulă pustie şi sălbatecă, lipsit de tot felul de plăceri1 2), după o scurtă vreme va sfârşi să se adâncească înlr’o tristeţe şi mizantropie covârşitoare; devine supărăcios şi uneori doreşte moartea întocmai ca un bolnav care nu se poate vindeca. Dacă după un timp oarecare este readus la locul de unde a plecat, tot a-ceiace mai înainte îi făcea plăcere, îl distra, desigur, şi de data aceasta îl va scăpa de această stare bolnăvicioasă, readucându-1 la aceea de mai înainte. Cauza acestei schimbări este plăcerea; ea a produs în centri lui nervoşi, o reacţiune inversă de a celei d’ir.tăi. Şi într’un caz şi într’altul, adică şi când este şi când nu este plăcere, reacţiunea tot se produce. Sunt destul de numeroase mijloacele întrebuinţate întru producerea reacţiunei, adică, pentruca celula nervoasă să-şi descarce puterea ei şi să o răspândească în toate organele cu scopul ca să grăbească şi să înlesnească funcţionarea acestora. Oamenilor neurastenici a căror organe principale (inima, ficatul, rinichi, cree-rul etc.) nu sunt bolnave, de multe ori idroterapia, electricitatea sub formele statică sau dinamică, produce efecte şi foloase destul de însemnate. Mecanizmul acestui fenomen al reacţiunei se explică uşor: liberarea unei câtimi de putere de care celula nervoasă era îndesată şi care era în stare latentă. De pildă, o butelie de Leyda, izolată de orce atingere, nu va putea nici odată să-şi dea pe faţă puterea ei dacă, bine înţeles, nu este în atingere directă cu un alt corp metalic, care să o facă să se' descarce. Tot astfel se petrec lucrurile şi cu celulele creerului ; nu este absolut nici-o deosebire între aceste două feluri de elemente ; atât numai că, fiecare îşi aşteaptă descărcarea de la un agent cu totul deosebit. Un om cade pe drum şi îşi pierde cunoştinţa ; pentruca să fie readus la viaţă, îi trebue un medicament care să-i stimuleze cordul; cu alte cuvinte, trebue să stimulăm celula nervoasă, pentruca să o liberăm de puterea de care este încărcată. Nu mai rămâne nici o îndoială că, toate inlipâririle fizice, vii şi puternice, plăcerile morale, bucuria, întăresc şi însufleţesc puterile pierdute, obosite sau sleite. Oricine poate să se încredinţeze de însămnătatea lor; pildele sunt numeroase. Chiar în unele boale grele, când corpul luptă împotriva acelor fiinţe mititele (germeni patogeni), care nu se văd cu ochiul liber şi care istovesc structura lui intimă, plăcerea morală, bucuria, influenţează întocmai ca şi cel mai puternic tonic. Chiar răutatea în felul ei3), pentru unele persoane este un aţâţător plăcut sau satisfăcător, dacă s’ar putea numi astfel ; am observat asemenea cazuri. Sunt făpturi, mai ales femeile şi copiii, cari dacă n’au făcut rău 1) Poate se va obiecta că va putea găsi plăceri şi acolo. Dar trebue să facem o deosebire, între unele şi altele şi mai ales in felul plăcerilor pe care omul nostru era obicinuit să le aibă la oraş. Nu toate caracterele se potrivesc. Omul dela oraş nu se aseamănă cu cel dela ţară şi vice versa. 2) „Noua Revistă română". D-r Florea Şimionescu. Despre răutate. N. 15-16. August 1910. 40 NOUA REVISTĂ ROMANĂ cuiva sau uneori lor înşi-le, nu simt nici-o plăcere, nici-o vesel'e ; sunt trişti şi morocănoşi ; dimpotrivă, îndată ce şi-au împlinit pofta prin acest simţimânt, figura li se schimbă cu desăvârşire, devin făpturi de nerecunoscut. Dacă tăiăm aţâţătorul care influenţează asupra unui organ oarecare, funcţiunea se taie şi dânsa, şi ca atare organul nu mai funcţionează. Acest fapt se petrece cu toate organele; nici unul însă, mai mult decât creerul, nu are aţâţători atât de variaţi şi numeroşi; funcţiunile sale se deşteaptă nu numai sub influenţa întipăririlor morale dar şi a celor fizice. Creerul ca şi toate celelate organe este supus la aceleaşi legi de funcţionare; nu se poate închipui act cerebral fără ca punctul său de plecare să fie o excitaţiune internă sau externă. Creerul este centrul de căpetenie al energiei vitale. Pentru ca să se dovedească aceasta s’a .săvârşit următoarea experienţă : s’a tăiat toate fibrele nervoase care pleacă dela un organ oarecare la creer şi s’a observat în acel organ producându-se turburai însemnate care au sfârşit eu atrofia lui ‘). E bine statornicit că toate plăcerile, precum şi toate emoţiunile vesele sunt adevăraţii excitanţi ai creerului. Faptul acesta nu constitue un neadevăr. Dacă de pildă urmărim pe un om cate se află sub înrâurirea unei în-tipăriri vesele, vom vedea că se produc schimbări însemnate datorite plăcerei. Influenţa sa asupra creerului se recunoaşte prin faptul că: fizionomia dobândeşte un soiu de strălucire; inima {cordul) este atinsă; circula-ţiunea, respiraţiunea precum şi mişcările muschiulare sunt mult mai active, etc. Se observă o mărire,' poate de-un minut, a puterilor vitale, care se distribuesc în organism şi care se numeşte energie vitală. Acesta este rolul fizic al plăcerei. Care este cel igienic-social ? Copilul lipsit de bucurii ni se înfăţişează vederilor sub cel mai trist aspect; chipul lui aminteşte pe acela al unui bolnav. Un aşa copil, care, sub cuvânt că suferă, zilnic va fi îndopat cu medicamente, pentru a-şi redobândi voioşia şi viaţa, n’ar avea nevoie decât de o reacţiune morală îndestulutoare care să-i zguduie centrii lui nervoşi. . Aceste tonice puternice trebuesc căutate în afara organismului. Fără îndoială, plăcerea, în jocul şi distrac-ţmnile lor, este scânteia care va trebui să însufleţească aceste trupuri delicate şi fragede. Nevoia plăcerei o observăm nu numai la oameni, dar chiar şi la animale şi mai cu seamă la cele tinere. Când copilul se măreşte şi părăseşte braţele mamei se deşteaptă într’însul instinctul plăcerei. O mulţime de autori au studiat aceste chestiuni din mai multe puncte de- vedere 1 2). Dacă copilului nu i se dă nici o 1) Poincare. Le syslheme nerueiix central, 2 volumcs. Paris. I. B. Bailliere ct Fils. T. II. 1877. I. Luys. Le cerneau el ses fonctions. Paris, (icrnier Baillicre et C-nie. 1882. 2) Quenyrad. Les jenx des enfants. Paris, Alean. • Preyer. L’Âme de l’enfant. Alean, 1887. James Sully. Eludes sur l'mfance. Paris, Alean, 1898. Bernard Perez. Les trois premicres annces dcl'enfant, 5 edi-tion, Alean. distracţiune care să-l înveselească, atunci singur caută să şi-o facă, bine înţeles, potrivit cu instinctul şi priceperea lui. Tot ceeace întristează pe omul mare sau îl necăjeşte de multe ori, dimpotrivă pe copil îl înveseleşte şi îl face să nu se mai stăpânească de râs. Neîndoios, tocmai în acest râs lesnicios se întrevede cu prisos rolul său. Fără îndoială, plăcerea este mai de folos copilului decât omului mare, pentrucă acesta are mai multe prilejuri să-şi puie în joc activitatea sa cerebrală ca să se descarce de îmbelşugatul său coprins. Distracţiunile de tot felul, sunt atâtea aţâţătoare ale creerului pe care medicul, în nenumărate şi diferite împrejurări trebue să le recomande. Copilul are ca aţâţător moral doar bucuria. Efectele fizice ale întristărei sau ale plictiselei stau în strânsă legătură cu'veselia; pe când unele înlesnesc şi regulează activitatea actelor nutritive, dimpotrivă celelalte o lâncezesc. Lipsa de excitante cerebrale în-drumează în spre slăbiciune fizică şi intelectuală. * Dacă dorim să avem generaţiuni voinice, bine întocmite şi folositoare lor înşi-le precum şi statului, trebue neapărat să ne îngrijim de creşterea copiilor. Această creştere, în adevăratul înţeles al cuvântului, să preocupe la olaltă şi deopotrivă pe părinţi, pe învăţători, pe medici şi chiar pe Stat. Trebue să se aibă în vedere în acelaş timp pe lângă nevoile sociale şi pe cele igienice, toate în raport cu vârsta lor. Răul provine de acolo că, nu se cunosc sau se cunosc în mod superficial aceste nevoi. Sunt copii care pier văzând cu ochii fărăt ca medicul consultat, să-şi dea seamă sau să se străduiască să descopere vre-o boală a vre-unui organ şi ca atare, cauza adevărată a acestei slăbiciuni. Li se prescriu medicamente, gimnastică, aer la munte sau la mare şi chiar altele şi cu toate acestea copilul tot nu-şi revine în fire! Toţi aceia care îl împresoară şi cărora el le este drag şi scump, se întreb cu mirare pentru care cuvânt, în urma acestor prescripţiuni, el nu se întremează ? ! Dacă toţi cei dimprejurul acestor făpturi fragede şi plăpânde ar merge mai departe cu judecata lor, vor găsi neîndoios adevăratele cauze ale răului... Să se lase aceşti copii să ia parte la jocurile copiilor de pe uliţi sau din gradinele publice; să se lase să ia parte la acele exerciţii de la care unii părinţi feresc pe copii, dacă aceasta nu este cu putinţă, din diferite cauze, atunci să li se dea asemenea jocuri: în curând se va vedea o adevărată schimbare atât în fiziCul precum şi în inteligenţa lor. Este un lucru sigur şi lămurit că, nimic mai mult decât exerciţiul fizic, nu dă copilului această plăcere spontană de care are nevoie-; trebue însă ca aceaşta să fie ales potrivit cu vârsta. Nu este destul ca să puie în mişcare muşchii, iar reacţiunea să se împărţească în toate organele; trebue, ca însăşi creerul să tragă folos din acest exerciţiu muschiular; trebue într’un cuvânt ca el să .fie plăcut. Am spus că «plăcerea» este un aţâţător puternic al centrilor nervoşi ai copilului. Cu toate acestea, trebue să facem deosebire între plăcerile folositoare şi NOUA REVISTĂ ROMANĂ 41 cele nefolositoare. Meritul va fi să se aleagă şi să se dea copilului pe acelea cari îi vor fi de folos. Exerciţiul când este bine ales, provoacă o bucurie vie care împlineşte pofta firească a plăcerci şi prin urmare va pune pe copil la adăpostul acestor suges-tiuni zadarnice, care dacă ar porni însăşi din crcerul lui, vor fi tot atât de periculoase ce şi sfaturile unui tovarăş stricat. Astfel se tălmăceşte influenţa exerci-ţiilor corporale asupra moralităţei copiilor. . Un alt fapt, însemnat tot din acest punct de vedere, sunt şi pedepsele care se dă copiilor în şcoli sau chiar în casa părinţilor, pentru ca să-i îndepărteze dela o făptuire, rea. Astăzi se mai găsesc poate, dascăli şi părinţi care să născocească pedepse care numai în cugetul unui om rău poate să se închege. Dacă dânşii .ar cunoaşte şi şi-ar da bine seamă — bine înţeles când vor fi oameni cu judecată — de răul care îl pricinuesc fizicului şi inteligenţei copiilor, asemenea pedepse nu le-ar mai statornici. Raţional şi drept este ca şi pedepsele să fie astfel în cât să nu inspire copiilor spaimă. Trebue să li se dea pedepse folositoare. Organismul coprinde în sine şi alt-ceva decât muşchi. Exerciţiul pentru ca să fie desăvârşit mai are nevoie şi de alt-ceva afară numai de mişcare. Ii trebue atragere şi bucurie; îi trebue ca un fel de gimnastică amuzantă. Crcerul copilului are nevoie de plăcere tot aşa precum plămânului îi trebue oxigen pentru ca să respire. Pentru sănătatea fizică şi morală a copiilor, trebue să li se dea exerciţii atrăgătoare, de acelea care să-i înveselească, să le întărească corpul şi să le dezvolte inteligenţa. Este de datoria acelora care se îndeletnicesc cu asemenea probleme sociale ca să le alăture pe lângă celelalte foloase — fizice, morale sau igienice — ale exerciţiilor. - După cum se vede nevoia lor este vădită şi simţită. Nimic nu trebue să lipsească din educaţiunea unui popor. . Dr. Florea Simionescu LITERATURA PpLYPl IEM ') (Fraginenl din actul al Il-a) ACIS (luând o frunză mare) Sa-li fac vani cu astă frunză ? GALATKA Da, aeru-i fcrbinlc. ACIS Şi urci ca să te. leyăn ca pe-un copil cuminte? (O leagănă o clipă, privind spre-munte) La ce le uiţi ? 1 GALATKA 1) Piesa tradusă în întregime, va apărea în curând la Iaşi în Biblioteca „Apollo“, No. 1. ACIS La asinii ce-apune ’n depăirlare ... Dar spune-mi, nu e ora când lainic pe cărare Stăpânul tău soseşte'’/ CALATEA O, nu, târziu el vine... Pe munle-ades stă noaptea pândindu-sc la mine. ACIS Şi singur, veşnic singur... purtai de panduri rele Din zori şi pânăin seară visează sus pe-acele Gigantice masive de munfi, şi l’am văzut Ades aşa; odidă, cu-i singur a crezul... Gâsitu-l’am atuncea pe lainicele stânci Vorbind, nebun, ca line, lărându-se pe brânci, Gemând in liuif/i suspine, plângând lacrimi amare... In suflelu-mi pătruns-a nespusa-i desperare... E foarte trist sărmanul . . . GALATKA De jale am să mor... Dar sper că nu-mi vei cere nebună să-l ador. ACIS Ah, singuri să ne vadă!... GALATKA (enervată) Nu taci / (încet)... şi seara vine... N’auzi frunzişul verde cum murmură ’n suspine, N'anzi şoptind in taină, cn note ’ncântătoare Duiosul cor de ape şi gingaşe izvoare? Din deal coboară turme, lin soarele-ar s'apună, N’uuzi in noapte cornul păstorilor cum sună? Tăcere... (In depărtare se aud acorduri vagi, apoi un cântec). CORUL Nimfe din codri, nimfe d’isvoare Naiade încinse cu trestii uşoare Nimfe, din râuri fermecătoare, Ce veşnic peste lacuri plutiţi ca pesle-oylinzi Pe nuferii plulinzi... Zefirul lin porneşte pe drumurile mute... Ieşiţi din grotele tăcute Dând vânturilor braţul duios să vi-l sărute. S’uu stins căldurile barbare, Zefirii-aduce-o sărutare Potirelor triste de floare. Pe valul mărei fermecate Plutesc spre-iAlena pânze-umflalc... Priviţi-vă'n oglinda fântânilor curate. Palpită marea roză de-Apus înfiorată ; Slăvii să fie astrul ce piere ’ncel in mare, Slăvită ziua caldă ce palidă dispare, Slăvită seara dulce şi-atât de parfumată. «• CânUiri acum spre noaptea cu vălu-i de daniele, Cu-albastrele-i picioare pe norii din abis, Ce poartă, ’n laină-adâncă sub manlia-i de stele Crepusculul de vis. Nimfe din râuri, din albe isvoare, Nimfe din codri, din câmpuri cu soare, Incingeţi-vă’n horă sub umbrele ce mint, Dansaţi cu rochii scumpe de-azur şi hgacinl. îşi cântă marea-a ei durere Se ’nchid şi florile ’n tăcere, Şi luna ’i plină de mistere. (Vocile se îndepărtează încetul cu încetul; la cele din urmă note, Polypliem se apropie lârându-se şi se ascunde după Acis şi Galalea) 42 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ GALATEA O, ce noapte divină de iubire. Aiul de sfântă-i pacea, şi doarme ’nlreaga fire! Pe templul lui Ilercule o rază-i adormită... Ce straniu e... când palid crepusculul palpită, De-apururi simt in taină cum suflelu-mi se strânge Şi ochii-mi pentru-o vorbă s’ar umezi şi-ar plânge. ACIS Chiar astfel, lângă mine le simfi înfiorată ? GALATEA O, da! ’n această seară mai mult ca niciodată. (In roimuicşle de /. .V. Ruşeti), Rlbert Samain DUKE OF PORTLAND Mai acum câţiva ani, ia întoarcerea sa clin Orient, Richard, duce de Portland, tânărul lord odinioară vestit în toată Englitera, prin serbările sale de noapte, prin victorioşii săi cai pur-sang, prin iscusinţa sa de boxeur, prin vânătorile sale de vulpi, prin castelele sale, avcrea_ sa fabuloasă, călătoriile sale aventuroase şi prin amorurile sale, — dispăruse fără-de-veste. O singură dată, într’o seară, fusese văzută careta sa seculară aurită, străbătând, cu storurile lăsate, în galop mare şi înconjurată de călăreţi purtând' facle, Iiyde-Park-ul. Apoi, — o închisoare tot pe-atât de neaşteptată cât şi de stranie, — ducele se retrăsese în castelul său familiar; el devenise locuitorul singuratec al acestui castel masiv cu creneluri, zidit pe vremuri, în mijlocul unor păduri sumbre şi-a unor pajişti împădurite, pe capul Portland. Aci, singura sa vecinătate e un foc roşu, care luminează tot mereu, prin ceaţă, corăbiile greoaie cari se leagănă în larg şi-şi încrucişează dârele lor de fum în zare. Un fel de cărare, care coboară spre mare, u alee cotită, săpată între stânci şi mărginită, de-alungul ei, de pini sălbateci, deschide, la capătul ei de jos, greoaiele sale grilajuri aurite, chiar pe nisipul plajei, cufundată în mare în orele de reflux. Sub domnia lui Ilenric VI, se plăsmuiră legende din acest castel întărit, al cărui interior, la lumina vitraliurilor, străluceşte de bogăţii feodale. Pe platforma care leagă cele şapte turnuri, mai veghează încă, printre deschizăturile meterezurilor, ici, un grup de arcaşi, colo, vre-un cavaler de piatră, sculptaţi, pe vremea cruciadelor, în Atitudini de luptă. Noaptea, statuele acestea, — ale căror chipuri, şterse acum de ploile grele ale furtunei şi de promoroaca a mai multor sute de ierni, sunt expresii de foarte multe ori schimbate de retuşările trăsnetului, — înfăţişează un aspect vag care poate da naştere celor mai superstiţioase viziuni. Iar, când, ridicate în masse cu forme nenumărate__de către tempestă, valurile se năpustesc, în întuneric, împotriva capului Portland, închipuirea trecătorului rătăcit care se grăbeşte pe ţărmuri, — aju-fată, mai ales, de văpăile revărsate de lună pc-aceste umbre granitice,—ar putea tresări, în faţa acestui castel, la gândul vre-unui neîncetat asalt înfruntat de o garnizoană eroică de ostaşi-fantome împotriva unei legiuni de duhuri necurate. Ce însemna oare singurătatea aceasta a nepăsătorului senior englez ? Suferea cumva de vre-un atac de spleen ? — El, inima aceasta plină de o veselie înăscută ! Cu neputinţă !...—Vre-o înrâurire mistică adusă din călătoria sa în Orient ?—Poate.—Erau neliniştiţi, la Curte, de dispariţia aceasta. O scrisoare din Westminster fusese adresată, de către Regină, lordului invizibil. Rezemată de un candelabru, regina Victoria întârziase, în seara aceia, la o audienţă extra-ordinară. Alături de dânsa, pe un taburel de fildeş, sta o tânără cititoare, miss Ilelena H’1"**. Un răspuns, cu pecetii negre, sosi din partea lordului Portland. Copila, deschizând plicul ducal, şi-aruncă ochii săi albaştrii, zâmbitoare licăriri cereşti, pe-acele câte-va rânduri cari le cuprindea. De-odată, fără să zică o vorbă, ea îl dădu, cu pleoapele închise, Majestăţii Sale. Regina citi şi ea de-asemenea, în tăcere. La cele d’întâi cuvinte, pe chipul său, de obiceiu nepăsător, păru că se întipăreşte o mare mirare tristă. Ea tresări chiar: apoi, tăcând, apropie hârtia de lumânările aprinse. — Lăsând apoi să cadă pe lespezi, scrisoarea care se mistuia: — Mylords, zise ea celor dintre pairi cari se găseau de faţă la câţi-va paşi, voi nu veţi mai vedea pe scumpul nostru duce de Portland. El nu va mai trebui să-şi aibă locul său în Parlament. 11 sciîtim,'printr’un privilegiu necesar. Tuina-i să-i fie păstrată! Nu vă mai în-grijaţi de persoana lui şi nimeni din oaspeţii săi să nu-i mai îndrepte vre-odată o vorbă. Apoi. concediind, cu un semn, pe bătrânul curier al castelului: — Veţi spune ducelui de Portland ceea ce aţi văzut şi aţi auzit, adăogă ea după ce îşi mai aruncă o privire pe cenuşa neagră a scrisorii. După cuvintele acestea misterioase, Majestatea Sa se ridică pentru a se retrage în apartamentele sale. Văzând însă pe cititoarea sa rămasă nemişcată şi părând că doarme, cu obrazul plecat pe tânărul său braţ alb pus pe moarul purpuriu al mesei, regina, tot surprinsă, îi şopti încet: -— Vii după mine, Ilelena ? Tânăra fată, stăruind în atitudinea ei, se strânseră cu toţii în juru-i. Fără ca vre-o paloare să-i vădească emoţia, — un crin, cum poate el oare să pălească ? — ea leşinase. Un an după cuvintele rostite de Majestatea Sa, — în timpul unei nopţi furtunoase de toamnă, năvile cari treceau la câte-va leghe de capul Portland, văzură car steiul iluminat. Oh! aceasta nu erâ cea d’întâi dintre serbările nocturne, oferite, în fiecare anotimp, de către lordul absent! Şi se vorbea multe despre ele, căci excentricitate^ NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 43 lor sumbră atingea fantasticul, ducele neluând de loc parte la ele. ' Serbările acestea nu se dădeau în apartamentele castelului. Căci nimeni nu mai intra acolo; lordul Ricliard, care locuia în singurătate, chiar în foişor, părea că le uitase. . încă dela reîntoarcerea sa, pusese ca zidurile şi bolţile nesfârşitelor subterane ale acestei locuinţe, să fie iarăşi acoperite cu oglinzi imense de Veneţia. Pământul era acum acoperit cu lespezi de marmoră şi cu mozaicuri strălucitoare.—Perdele întredeschise pe torsade, despărţeau, singure, un şir de săli minunate în cari, sub colonadele strălucitoare de aur, scăldate în lumină, apărea o orânduială de mobile orientale, brodate cu arabescuri preţioase, printre flori tropicale, printre fântâni ţâşnitoare ce răspândeau mirezme în nişte bazine de porfir şi printre statui frumoase. Acolo, după invitaţia prietenească a castelanului din Portland, «cu părerea de rău de a nu lua parte, în totdeauna», se aduna o mulţime strălucitoare, întreaga elită a tinerii aristocraţii din Anglia, artiste dintre cele mai seducătoare sau din cele mai frumoase nepăsătoarc ale i mai ales că privind atent prin vitrine, parcă mai zăreşti din timp în timp câte o carLe nouă subscrisă de câte un Român din zilele noastre. Acela însă—fatalitate!—nu e idealist, căci nu manifestă în cele două pieţe, ci c un biet rătăcit, care îşi pierde vremea prin biblioteci şi cabinele de studii, în loc să-şi fortifice glasul şi muşchii în .., îndreptarea şi luminarea neamului romăncşc.—C. - Bergson la congresul de filosofie din Bologna — Mult forent de vorbe şi la acest congres de filosofie; multe expuneri de şcoală, sistematice, morlilicate. Dar deasupra tuturora, aducând un nou concept al adevărului, se ridică filosoful francez Henri Rergson. lată ce aprecieri găsim asupra prezenţei sale Ia congres în no. de Aprilie-Maiu al revistei romane La cultura conlemporanea. „Adevărul fluid, viu şi sguduilor îşi găsi expresiunea către sfârşitul congrcsuUii, când se ridică să vorbească Rergson. Un om, un filosof adevărat — câţi mai erau oare între atâţia cultivatori ai filosofici şi atâţia curioşi? De sigur cea mai distinsă figură din congres, împreună cu bătrânul Boutroux şi cu italianul Croce. Rergson este o cugetare întrupată in viaţă şi personalitate, exprimată, aş zice oare-cum, in carne şi oase.'El eîn fiinţa sa întreagă cu atâta intensitate bergsonian, încât nu s'ar putea aştepta mai mult. Lăsaţi la o parte, oricare ar fi, opi-niunea voastră asupra cugetărei sale care e de pe acum. in orice caz, clasică, şi întrebaţi-vă mai degrabă dacă acea cugetare ar putea să trăiască într'o formă mai fidelă şi mai demnă. Nu, desigur, nu. In timp ce Rergson' vorbea, vibraţia sa personalii răspândea sufletul cugetărei sale: o crcaţiune de adevăr se producea în spiritul ascultătorilor; şi priveam pe creatorul fixat în lucrarea sa. Dând, după inceata pregătire a reflecţiunei interne ajungea să descopere ca ceva nou, clasicile forme ale sugestivei sale tendinţe către adevărul din ce în ce mai adevărat şi când îl văzurăm grăbindu-se să adauge le fluxc. Ic mouvemenl, l'elan, cel ce cunoaşte pasiunea şi plăcerea cugetărei se simţea sgu-duil de emoţie, de activitatea spirituală a acestui om, aparţinând unei familii rare. Rergson, oricare ar fi în definitiv valoarea sa spirituală — judecată prea grea pentru noi contemporanii — aparţine desigur dinastiei cugetătorilor de rasă: cine-1 ascultă şi-l înţelege simte aceasta cu o vie intensitate, şi ştie că vorba lui are preţ mai mult decât pentru un om, pentru un timp. Particulara sa intuiţiunc ii permite să fie, pe lângă filosof, şi poetul propriei sale cu- NOUA REVISl'Ă ROMÂNĂ 47 getări. Şi atunci expresia sa înseamnă în adevăr o profundă tendinţă a spiritului contemporan. Filosofia iese din şcoală şi circulă—şi va circula din ce în ce mai mult —în viaţa umană. Experienţa ei este de o simplitate surprinzătoare •' nimeni nu ar bănui-o între cabalele schemelor filosofice. Dar pentru ce acest lucru atât de simplu tinde să trăiască, şi trăeşle în realitate, înbrăcat în atâtea concepte şi atâtea vorbe? Pentru acelaşi motiv pentru care poetul cântă iarăşi de mii de ori acelaşi sentiment simplu cu care se nutreşte sufletul său; pentru că cea ce trăeşle, ceea ce se continuă, şi se desvoltă, nu e nici odată mulţumit cu nici o expre-siune, ci caută veşnic altele noi, pentru că în fine simplitatea absolută e aproape inexprimabilă şi cere tentative mereu repetate şi mereu zădărnicite pentru ca să se poată manifesta într'un inod oarecare. Totuşi în această serie de expresiuni inadequatc, se întipăreşte acel spirit simplu al filosofului. El însuşi n-o ştie, dar alţii vor recunoaşte-o mai târziu; acel spirit e adevărul; adevărul, al cărui poet a fost Henri Bcrgson în mijlocul filosofilor mari şi mici adunaţi la Bologna44. Moştenitorul tronului Austro-Ungar.—In Das freic H or/, revistă care apare la Frankurt a/M., no. de Mai, găsim o caracterizare puţin măgulitoare despre moştenitorul tronului aus-tro-ungar. Extragem din ea acele rânduri care ne pol interesa şi pe noi Românii, de dincoace şi de dincolo de (’.arpaţi. .Mult şi variats’a scris asupra ducelui moştenitor; multe calităţi şi planuri i s’au -atribuit, dar o calitate n'a avut nimeni curajul să i-o atribue, şi anume: că ar fi o personalitate iubită..'.. „Dl. Duce de Coroană este primul strămoş a unei noi familii, şi prima lui datorie o consideră a li acea de a aduna cât mai multă bogăţie14. „Odinioară, în zilele lui I.ueger, se vorbea mult de părtinirea moştenitorului, pentru partidul social democrat (din Austria) şi de duşmănia lui contra maghiarilor, contra tri-alisinului, etc.... „Astăzi nimeni nu ştie care sunt planurile viitorului împărat. Numai Papa de la Roma este sigur de el.... Protcc-ţiune şi protejaţi nu există pentru acest viitor stăpân ; pentru el toţi sunt simple instrumente. „De allmintreli este politicos.... „In îndeplinirea obligaţiunilor pe care i le impun multiplele testamente care s’au făcut pentru el, nu trece cu un crai ţar peste acea ce este de strictă datorie. „Este bogat şi avar. „Protejează armata, dar armata nu-1 iubeşte. „Planurile lui de viitor se perd în nebulositate. Nimeni nu poale şti ce are să facă. „Astăzi refuză să ia parte la sărbările de încoronare din Anglia, fiindcă acolo nu va fi primită soţia -sa, Sofia, cu rangul de moştenitoare a tronului. (Căsătoria moştenitorului tronului austriac este morganatică). „Maghiarii sunt dispuşi să înalţe pe soţia moştenitorului la rangul de regină a lor,—şi cu aceasta Maghiarii vor şi produce o spărtură definitivă în monarhie1*. REVISTA REVISTELOR „Viaţa românească" (VI, 2, Februarie), ne înfăţişează, în-sfârşil, şi noua prefaţă pe care d. Brălescu-Voineşti o citea de multă vreme in „cercurile literare44, şi cu care gazelele indiscrete nelinişteau întruna curiozitatea publică. Când d. Duiliu Zamfirescn a simţii nevoia să-şi arate punctul său de vedere faţă de luptele politice contemporane, în prefaţa unui roman inofensiv,de ce n’ar avea dreptul şi d. Brătcscu-Voineşli să scrie o „predoslovie44 în care să ne arate că sunt oameni cari nu-1 cunosc, alţii cari-1 admiră şi că, oricum, ţara noastră e prosperă... Curiozitatea noastră dela început nu s’a potolit, ea se frământă aşteptând volumul. Se publică şi drama D-lui Sadoveanu, „De ziua mamei4*; iar d. Topârceanu dă la „cronica veselă4* un sonet frumos din cele trei. Constatăm cu regret că revista ieşană devine mai puţin pretenţioasă: acum poate semna în paginile ei chiar d. Yasilc Savel. - „Despre organizarea satelor noastrespune cuvinte frumoase şi drepte d. Oct. C. Tăslăuanu în Luceafărul (X, 9, Mai)- In „Cântecele* D-lui Eflimîu — deşi foarte multe Ia olaltă— nu mai poţi găsi măcar acea uşurinţă, obicinuită dar simpatică, a versului, nici frăgezimea, naivă dar caldă, a imaginilor; şi nici chiar abundenţa aceea nepretenţioasă şi interesantă, cu cari tânărul poet putuse să primească, la începutul carierei sale, îndemnul celei mai prodigioase bunc-voinţi. Exagerarea încurajatoare a laudelor binevoitoare ce i s’au adus, pare a nu fi folosit prea mult poetului*, care nu văzu în ea bunăvoinţă ce vrea să aştepte trecând cu vederea, ci răsplata impusă de desăvârşirea chemării sale. Altfel, n’ar fi putut publica — chiar numai pentru respectul reputaţiei sale, aşa de ieftin stabilită—versuri ca cele din no. din urmă al „Luceafărului": J'.ti cât mă vei iubi mai mult .Ca atâta imi vei fi mai dragă..." • — Comunică poetul iubitei sale, cu care ar dori să se plimbe o noapte întreagă: „Cu mâna ta de mână aninată „Cu trupurile• cât mai depărtate* Fii iată cum vrea să moară gloriosul autor al poemului „Inşiră-lc, mărgărite...44: ' „In ceasul morjii mele să fie primăvară „Să treacă rânduitele in vesel ciripit... „Xu bală vântul iarăş... să fie cald afară • „Iar mărgurilărelul să fie înflorit*. F, prea puţin pentru cel mai slăvit dintre poeţii tineri. Primim din partea unui cititor următoarele rânduri: „In revista bisericească „Viitorul”, No. 13—10, pe Martie şi Aprilie —c.— întâlnim un articol cu titlul: Fraternitatea prelinsă de socialişti, subscris de un oarecare d. Dim. C. Cornilescu. Acest articol e^lraducerea din italieneşte—cuvânt cu cuvânt—: a capitolului cu acelaşi titlu din scrierea „// socia-lismo e le sue utopic44 de Giuseppe Guggino. Aceasta nu ni se serveşte nicăieri, în cazul de mai sus. Am dori să fie o greşală, căci ar fi dureros ca să se strecoare o imoralitate, chiar acolo unde se predică moralitatea. Ori avem de a face şi aci cu trista apariţie a unui tânăr lihnii după glorie?44 Revue des deux mondes. într’un articol asupra spiritului nouei Sorbone, Faguet găseşte că sistemul actual, cel ales francez de învăţământ, închide în el o anomalie, care a determinat 48 NOUA REVISTA ROMÂNĂ mişcarea de azi în potriva direcţiunii pedagogice de azi. Anume Faguet spune că anomalia stă in aceea că Sorbona Irebue să facă ştiinţă şi să prepare totdeodată pe studenţi pentru cariera de profesori secundari, ceea ce este contradictoriu. Soluţiunea acestei stări, ar da-o — după d-sa — o reformă care ar institui în Sorbona un învăţământ triplu care să se lege unul cu altul, dar care toluş să nu fie unul. Şi aşa în primul grad s’ar pregăti institutorii, in al doilea profesorii secundari, şi numai în al treilea s'ar face ştiinţă. Dar atunci s'ar face ştiinţă adevărată. Acestea sunt soluţiuni. Anumite pagini din articol însă-, ne fac să credem că campania în potriva actualei Sorbone, are. şi o faţă personală. Durrkheim în special pare a li cu stăruinţă vizat. Dacă a-ccasta e bine sau nu, iată o altă chestie. In La Nature Puni Becepierel arată că experienţele sale, cari au dovedit că cei mai rezistenţi spori nu pot rezista acţiunii ultravioletului exercitată asupra lor in vid,— râs-' toarnă hipoteza lui Arrhenius, care încearcă să explice modul de diseminaţiune a germenilor in univers. Se ştie că Arrhenius — în potriva teoriei insolubile a generaţiunii spontane — punea viaţa pe seama unor germeni extracos-mici, cari — aşa cum dovedesc experienţele lui Nicholls şi Huli — ar fi putut să fie aduşi prin presiunea pe care o exercită lumina asupra corpurilor pe cari le luminează. (Vezi şi Arrhenius: 1’evolulion des mondexî. Acum Bccquerel stabileşte că aceşti germeni n'ar fi putut in nici un chip să supravieţuiască in coiidiţiunile pe cari le-ar fi oferit spaţiile interplanetare: vid, frig şi acţiunea chimică a razelor ultraviolete. Ceea ce înseamnă că minunata ipolexă a lui Arrhenius, se află — spre regretul multora-în faţa unor obstacole pe cari nu le va învinge—poate — niciodată. Pictorul Emil Ilernard apără cu multă credinţă dotjma tradiţiei în pictură in ultimul no. din La Revue Critique. Se prea poale să (ie bine venite asemenea sfaturi cuminţi, astăzi când acel „oulre“ formează singurul punct de călăuză a multor artişti francezi. Saloanele „independenţilor1- au scandalizat in timpul din urmă până şi pe cei mai bine înarmaţi cu acea toleranţă bine făcătoare faţă de noutăţile indrăsneţe. Atâta numai că d-1 Emil Bcrnard, aduce, în locul exagerărilor de mai sus, altele şi mai funeste poale pentru soarta piclurei: „Personalitatea în faţa frumosului nu importă; impersonalitatea îi este favorabilă din toate punctele de vedere dacă ea duce la acel ţel dorit11. Evident cuvintele acestea pol fi sămânţa celei mai spăimântătoare platitudini şi celei mai de plâns lipse de iniţiativă şi de afirmare în sufletele artiştilor tineri. Dar Frumosul, ştim, stă chiar în mâna artistului să-l făurească. Dela personalitatea lui vom aveâ de aşteptat zămislirea lui. In sufletul său îi este locaşul, nu aiurea. „Frumosul11 pe care-1 aşteaptă d-1 Emil Bcrnard dela „impersonalitate11, e frumosul acela convenit, admis de mai înainte, deci care presupune iarăş la obârşia lui o personalitate adevărată, creatoare, de artist. „Frumosul" d-lui Bcrnard poate fi acela al unui onorabil şi meşter „artisan", nu al unui artist,.cuvânt în care vedem un înţeles cu mult mai demn. In alt capitol autorul ne vorbeşte de estetica lui Reynolds, studiind-o mai mult — ceeaee socotim că e greşii — după discursurile pe cari marele pictor englez le ţineâ la licoare început de an la Academia regală din I.ondra. Reynolds şi el de-asemenea se declară pentru păstrarea dogmelor tradiţionale, pe cari insă se vede că a ştiut să Ie înţeleagă mai bine, judecând cel puţin după opera lui artistică nu după cea discursivă. O particularitate a acestei Academii regale din I.ondra : pentru a desenă de pe un model viu de femee se cerea ca elevul să lic . . . însurat ! Tot în acest no. d-1 Jean Herluison cercetează clasicismul şi catolicismul din opera Ini M. Burrcs, articol scris în vederile revistei care e o tribună monarchisto-dericală. EHE NT Amintirile din tinereţe ale lui John Rus/tin au apărut Ia Ha-chette-Paris, într’o traducere datorită d-nei Gaston Paris, şi cu o prefaţă de R. dela Sizcranne, cunoscutul propagator al doctrinei lui Ruskin. Ele ne fac să iubim şi mai mult pe marele profet. -—<■ Concluzia trasă din analiza faptelor, pe cari regretatul nostru savant N. Vaschide, Ie adună în volumul său apărut de curând Ia Flammarion-Paris, l.e Sommeil et Ies reres, — e că nici atenţiunea şi nici voinţa nu lipsesc în timpul somnului şi că ele funcţionează şi în timpul visului şi că ceva mai mult, in vis, avem câte odată o lipsă totală şi surprinzătoare a simţului duratei. —Soţia popularului romancier francez, mort mai acum câţiva ani, Hector Malot,— duce mai departe interminabila dar seaca activitate literară a defunctului său soţ. Scrie romanp de acelaş calup moralizator. Iarăşi poliţia beriineză a confiscat un no. din revista Pan, pentru un articol: „Scrisoare a unui părinte din vremea noastră", care a putut părea imoral! Ceea ce e mai curios însă e că acest articol fusese ţinut cu mult înainte ca o conferinţă în faţa Societăţii studenţeşti din lena în faţa şi a numeroase studente. Urmându-şi vocaţiunea sa cea adevărată, cusătoreasa scriitoare descoperită de curând de Mirbeau şi premiată de revista La Vie tieureuse, — d-na Margueritle Audoux, scrie poeme în ultimul no. din La Phalange (no. marş). ' Pentru monumentul lui Paul Vtrlaine s’au strâns până acum 6.028 lei. — Monumentul e aproape gata. Inaugurarea va aveâ loc cam la finele lui mai. —- Din Edgar Poe s’au mai tradus nuvele umoristice cari au apărut deunăzi la Sansot-Paris, sub titlul Les Lum:tfes. (3 fr.) — Trei noui piese de teatru de Bernard Shaw au apărut lâ Cons-table-London (6 sli.) Piesele, caşi celelalte toate, sunt precedate de prefeţe explicative: umoristice, paradoxale şi abracadabrante. Dacă în prima piesă (The DoctoPs Diiemma) vorbeşte de pildă de medici, apoi ne vorbeşte şi în prefaţă de cloroform, de bacteriologic, vivisecţiune, inoculare, vac- cinare, statistică, rutină etc. Henry.—D. Davray dela „Mercure" ne spune că „Sliaw nu e un dramaturg; nu e un cugetător: e un umorist, un predicator, un satirist, un strălucit cronicar". Vladimir Koroleuko, cunoscutul scriitor riis, e oaspetele Bucureştilor. Amil acesta prietenii săi i-au serbat un jubileu: 25 ani dela întoarcerea sa din exilul in Siberia. Proectul de lege asupra asociaţiunilor religioase din Spania, prevede că toate societăţile cu caracter confesional vor funcţiona în conformitate cu codul civil. Congregaţiunile şcolare şi industriale vor fi puse sub controlul Statului. Toate asociaţiuniie vor trebui ca, la fiecare trei ani, să publice bilanţul gestiunei lor financiare. ----Ultimul număr din Comptes readus de TAcademie des inscrip- tions, conţine relaţiunea unei descoperiri a Abatelui Eugene Tisscraut între manuscrisele sirlace de1 la British Museum,— a 51 de foi dintr’un manuscris siriac a lui Isaia, care, după părerea descoperitorului, reprezintă cel mai vecbiu manuscris al Bibliei dintre Octoinbre 459 şi Oc-tombre 460. Partea complectă cuprinde Isaia 22, 24. Anul acesta e bogat în aniversări. Şirul acestor aniversări t’au deschis splendidele serbări dela Roma, date după cum se ştie, cu prilejul împlinire! a 50 de ani de ia săvârşirea unitâţei politice a statului italian. In afară de aceasta, în cursul anului 1011 vom mai avea următoarele aniversări: Se vor împlini 90 de ani dela tragica moarte a marelui Napoleon. La 10 tufe se împlinesc 40 de ani, decând Franţa fiind zdrobită de armatele prusiace, Germania a anexat Alsacia şi Lorena. , La 10 Mai e a treizecea aniversare dela proclamarea regatului român şi încoronarea primului rege al României. l.a 27 Mai se împlinesc nouăzeci de ani dela mişcleasca omorâre a lui Tudqr Vladimirescu. In cursul lunei Iulie se. împlinesc 30 de ani decând s’a pus în aplicare regulamentul organic.