NOUA REVISTA
ARONAMIiNTUL :
In România un an (48 NUMERE), to lei
,, şeasr Juni.....6 „
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
ROMANA
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICA
REDACŢIA ŞI ADMTNISTR AŢI A	--------
Bucureşti, Oalca Victoriei 62. Pasagiu No. 3	Director: C. RADULESCU-MOTRU
DIRECŢIA: Bucureşti, B-dul Fenîinand 55	....	^	.
telefon 8/68	Profesor la Universitatea din Bucureşti.
UN NUMĂR:
25 Bani
Se gfiseşte cu numărul la principalele librării şt la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
No. 23.
DUMINICĂ, 16 OCTOMBRIE l g I I
Voi. X.
NOUTĂŢI
Internului meseriaşilor români din Cernăuţi.
Românii bucovineni au căutat cu prilejul inaugurării internatului meseriaşilor, care s'a făcut Ia 10 Oct. cor., să-şi afirme, printr'un suprem efort, aspiraţiunile lor. împrejurările grele prin care trec în timpul de faţă, sunt aşa de descurajatoare, încât trebuiâ ceva ca să-i scoată pe mulţi din toropeala în care dormitau, iar celor ce ar fi dorit să se agite să le deâ încrederea trebuitoare.
Serbarea şi-a împlinit în bună parte scopul acesta, căci de şi bresla meseriaşilor români este aşâ de mică, încât toţi laolaltă abia ocupă câte-va camere în Palatul naţional, totuşi felul cum s'a prezentat şl bărbaţii aleşi care au răspuns la apelul lor, ne fac să credem că, de-acum cauza meseriaşilor români din Bucovina a pornit pe o cale sigură, şi că a încăput pe mâna unor bărbaţi energici şi plini de dorul de a face cevâ pentru această clasă, care altă dată ereâ cea mai activă şi cea mai producătoare din Bucovina.
Serbarea a avut loc Duminică după amiazi.în localul Internatului şi sub preşedinţia Mitropolitului Vladimir de Repta, însoţit de reprezentanţii Guvernului, Dietei, de preşedintele Clubului deputaţilor români din Viena, de ajutorul de primar, etc. De asemenea toate autorităţile creau reprezentate, aşâ că i s’a dat publicului românesc, care umplea sala, să vadă ce însemnătate aveâ această serbare.
In faţa acestora, preotul D. Cărbune din Suceava, a vorbit cu atâta înflăcărare, în cât numai din cuvintele lui s'a putut deduce câtă sforţare trebue făcută, pentru ca meseriaşii români să revină la starea în doritoare de altă dată, şi cât trebuie să lupte poporul român pentru ca să cucerească locul ce merită să ocupe printre popoarele de azi ale Bucovinei. A descris greutăţile întâmpinate pentru ca să ridice acest Internat, menit să adăpostească pe tinerii români destinaţi meseriilor, a cerut celor de faţă ajutorul pentru o întreprindere atât de românească şi a sfârşit sfătuind pe primii elevi de faţă ai acestui Institut, ea să lucreze fără preget pentru binele cauzei româneşti.
Drept răspuns, diferiţii reprezentanţi au declarat că sunt însărcinaţi să aducă asigurările lor că autorităţile pe care le reprezintă vor da sprijinul acestei instituţiuni. De altmintrelea, unele din ele, precum este Dieta aşi venit chiar dela început cu un ajutor însemnat, mi-se pare vre-e 13.000 cor.
D-l Panailescu, Directorul Şcoalei de arte şi meserii din Bucureşti, s’a adresat părinţilor bucovineni şi i-a îndemnat să ia exemplul germanilor şi evreilor care-şi dau copiii la meserie şi negoţ.
Părintele Cuparencu, preşedintele Societăţei pentru cultura şl literatura română, a ţinut să afirme că terenul pe
care este clădit Internatul este al Asociaţiei şi rămâne al ei, clădirea fiind a meseriaşilor.
In capul acestei întreprinderi naţionale stă D-l I). Buce-vschi, neobositul preşedinte al soc. meseriaşilor români din Cernăuţi, şi sarcina care şi-a luat-o de astă dată era cu atât mai grea, cu cât la Cernăuţi de toate s’ar putea vorbi dar foarte puţin de meseriaşii şi negustorii români. Cu toate acestea preşedintele şi cu o mână de meseriaşi aflători azi în Cernăuţi au învins totul, căci toate notabilităţile române au fost convinse că se poate face ceva şi au şi dat tot ajptorul. Ajutorul acesta este absolut necesar şi de acum înainte, căci mai este de plată mai bine de jumătate din cheltuiala Internatului, pe lângă că mai rămâne să se găsească bani pentru mobilier, şi să se facă bibliotecă, etc. Dar ori care ar fi aceste greutăţi ele par uşor de învins. Problema grea care rămâne este ca să se pună în circulaţie cât mai mulţi meseriaşi şi negustori români, într’un mediu unde meseriaşii şi negustorii celorlalte naţionalităţi n’au să renunţe uşor la locul ce-1 ocupă.
In această privinţă felul ales de procedare este ca să adăpostească în internat tinerii (ucenici) care ar învăţa meseria şi negoţul la diferiţi patroni, a-i instrui pe cât e posibil şi în urmă.. părerile diferă de şi procedarea ar tre-
bui să fie una şi aceiaşi.
In ajunul serbării, comitetul serbării împreună cu mai multe persoane notabile, au oferit un banchet neobositului director al Şcoalei de Arte şi Meserii din Bucureşti, d-l inginer P. N. Panaitescu, care în toate ocaziunile a ajutat cu sfatul său mişcarea meseriaşilor români din Bucovina.—R.—
„Maica cea tânărău, dramă de Einil Isac.'
Talentatul literat al Ardealului, d. Emil Isac, a fost zilele acestea in Bucureşti.
Cu această ocaziune dânsul a vizitat pe d. director general al teatrelor şi pe artistele cari vor juca în drama sa „Maica cea tânără11, dându-le lămuririle necesare.
Drama d-lui Isac, scrisă după technica teatrului modem, pare Toarte interesantă. Nu are ca personagii decât trei femei: două călugăriţe şi o ţărancă. In ea sedesvăluie criza sufletească prin care trece o maică tânără, constrânsă să aleagă între viaţa evlavioasă a mânăslirei şi pasiunea iubirei. lîes-nodământul dramei (care este de un act) este zguduitor. Rolul maicel tinere îl va jucâ d-şoara Kernbach, o artistă debutantă, de care se vorbeşte mult bine. Celelalte două roluri vor fi susţinute de eminentele artiste: D-nele Aris-tiţa Romanescu şi Achaume-Brăneanu. Scenele sunt întretăiate de coruri bisericeşti şi cântece de nuntă.
Representaţia va avea loc, în cursul lunei Noembrie, la Teatrul Naţional.
Numele D-lui Isac, bine cunoscut în tot Ardealul, va atrage pentru seara primei reprezentaţii mai mulţi oaspeţi de dincolo. — L —	.	.
338
NOUA REVISTA ROMANA
CESTIUNI SOCIALE
IDEALISMUL IN POLITICĂ
'	închinăciune memoriei lui Dumitru Brătianu
Numai vr’an imperios interes al momentului ne poate opri ca să recunoaştem că neamul nostru e lipsit în chip îngrijitor de o doctrină, care sâ-i slujească de călăuză în vălmăşagul prin care i se defineşte actualmente viaţa sa politică. Trecem vădit, printr’o perioadă de criză,—printr’una din acele perioade inerente evoluţiei popoarelor. Dar cum se va deslegâ această criză ? Iată marea problemă ce se pune.
Cu alte cuvinte este fapt simţit de noi toţi că ceva profund se zbuciumă ca să iasă la suprafaţă din frământările acestui neam. Dar ce va fi acest ceva ? Analizând manifestările acestui' lucru tainic care caută să-şi ia fiinţă în istoria poporului nostru, simţim cum par’că ni se închide inima.... Dar analisa noastră eu dăinu-eşte mai mult decât clipa în care am avut prilejul d’a o întreprinde: cele mai adesea prin întâlnirea cu un prieten, care, ca şi noi toţi, vede că mergem rău, că nu vom mai putea o duce mult aşa...
Or, cine poate tăgădui că o asemenea analisă cere o mai îndelungă zăbovire ?
Şi dece aceasta? Care este slăbiciunea ce ne caracterizează şi din care se izvodesc aceste şoptiri atât de îngrijitoare ? Această slăbiciune ne-o şoptim toţi şi zilnic între noi,—dar nici unul din noi nu are curajul s’o spuie cu glas tare, să o deâ în plin vileag. Dar va trebui să spargem odată pojghiţa aceasta de ipocrisie care,—spre ne-ieitată ruşine faţă de urmaşii noştri,—ne învăluie sufletele. Şi trebuie s’o distrugem cât timp criza prin care trecem este încă o crisă, cât timp forma ce o va luâ nu’şi-va fi început încă închegarea.
Ne lipseşte entuziasmul idealului. Ne lipsesc sufletele mari cari să nu drămuiască urmările iubirei lor pentru ideal. Ne trebuie un grup de idealişti cari să alcătuiască o forţă spre a puteâ porni propovăduirea idealului, cu toată neprihana sa şi deci cu toate dureroasele sale urmări pentru întâii propovăduitori. Dar cât de departe suntem de aceasta! Cât de vajnic ne stăpâneşte sau vanitatea sau interesele momentului, pentru ca să putem avea curajul acesta sfânt de martiri întru izbânda idealului! S’a zis, totuşi, că ştiinţa ne va tămădui fatal de răul ce suferim. Dar noi ne întrebăm tocmai dacă ştiinţa de care ne mândrim, este altoită pe entuziasmul nobleţei de suflet ? Ne întrebăm dacă cel dintâi postulat al ştiinţei noastre, consistă în acea „luptă împotriva sofisticei" fără de care ştiinţa este expusă a deveni o sursă de rău mult mai primejdioasă decât ignoranţa. Aceasta îndeosebi pentru neamul nostru, căci dacă este adevărat că naţiunea noastră are nevoe, — ca toate naţiunile, — de o elită intelectuală, care să speculeze asupra marilor probleme ce frământă omenirea, — nu este mai profund
adevărat că acest neam are înainte de toate nevoe de virtuţi cetăţeneşti, are grabnică trebuinţă a-şi plivi ogorul de pălămida care îi năpădeşte tot mai spornic poteca ce duce spre ideal.
Roitul articolului de faţă este o proslăvire adusă sufletului lui Dumitru Brătianu care, — după cum se ştie,—a fost concretizarea cea mai desăvârşită a idealismului în politica românească. îmi propun să stă-ruesc în linii generale asupra fiinţei acestui apostol al idealismului în politica noastră — căci este sigur că cunoaşterea mai adâncă a sufletului unui astfel de om, nu poate să fie de cât unul din isvoa-rele din cari ţâşnesc virtuţiile cetăţeneşti, acele virtuţi care trebuie să biciuiascâ vanitatea şi deci slugărnicia şi reclama întru arivism, şi cari să preamărească munca sufletelor cinstite ce alcătuiesc adevărata glorie a neamului.
Dumitru Brătianu, membru fruntaş al Pleiadei revoluţionare dela 1848, face parte din acele suflete muri, a căror viaţă se rezumă toată într’una din acele formule pe cât de sintetice pe atât de bogate în conţinut, şi care constituie astfel o doctrină: El este înainte de toate un patriot-, dar patriotismul său nu este acela al unui calculator raţional, ci al unui propovăduitor ; Dumitru Brătianu este patriotul prin excelenţă entuziast şi idealist.
Născut în Bucureşti, la 1818, Dumitru Brătianu a învăţat mai întâi la colpgiul S-tu Sava, după care a trecut la Paris pentru a urma Dreptul. Dar preocupările sale la Paris devin curând cu totul altele decât acelea ale unui şcolar. Căci atât el cât şi fratele său mai mic Ion C. Brătianu, iau o parte foarte activă la evenimentele cari frământă Franţa între 1836 1848. In Februarie 1848, fraţii Brătieni luptă sub baricade ca revoluţionari. Dar lupta lor se urmează încă, —şi tot pe-atât de activă, — în publicistică. Dumitru Brătianu în deosebi scrie într’o franţuzească foarte elegantă şi face să apară o serie de articole în National şi în Revue Imlependanle.
Două luni după revoluţia din Februarie, îl găsim pe Dumitru Brătianu în Ţară, unde vine chemat de marile evenimente pregătitoare ale Renaşlerei României.
Imediat după reîntoarcerea sa, el este numit membru în comitetul revoluţionar şi însărcinat să meargă în Transilvania pentru a pregăti unirea cu revoluţionarii de aci. Dar entusiastele sale străduinţe nu avură sfârşitul dorit, — şi i se întâmplă şi lui ca şi lui Bâlcescu să asiste la drumul greşit pe care „Fraţii" îl apucaseră spre pierderea lor. Dacă nu s’ar fi întâmplat astfel, poate că astăzi idealul cel mare al neamului nostru,—Unirea tuturor Românilor, — n’ar mai fi fost un vis,—era aevea.
Dumitru Brătianu se întoarce deci în ţară cu totul amărât, dar încă „plin de speranţă pentru mândra şi necăjita noastră patrie" după cum spunea el în stilu-i atât de pitoresc. In Bucureşti însă îl aşteaptă plecarea în exil. Căci în Septembrie 1848 vin Ruşii, iar revoluţionarii români sunt siliţi să ia drumul exilului.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
.339
Din acest timp datează, episodul din memoriile fabulistului Sion, în care ni se descrie figura clasică în frumuseţe a lui Dumitru Brătianu. Sion ne spune că l-a întâlnit pe acesta în curtea unui han din Transilvania şi că l'a luat drept un Prinţ francez.
In 1852 Dumitru Brătianu este la Londra. Aci el devine membru al comitetului revoluţionar internaţional înfiinţat de Mazziui.
In tot timpul şederei sale în Anglia, el luptă în vederea idealu ui cel mare al neamului său: Unirea Românilor. Ast-fel, el face să se publice mai multe articole cari să atragă atenţia apusului asupra soartei poporului român. Dar sublimitatea activităţei lui Dumitru Brătianu din acest timp nu poate fi descrisă în câteva cuvinte. Căci este într’adevăr extraordinar ca fiul unei ţâri aproape necunoscute, să isbutească a hotărî pe un lord Palmerston, ca să aducă chestiunea acestei Ţâri în parlamentul Britanic, aşâ cum a făcut Dumitru Brătianu în 1853.
Iată cum îi scriea el lui Cogălniceanu în 1856: „Precum muma care deşi tremură şi de frunza ce se clatină asupra leagănului şubredului ei prunc, — vede într’însul o fiinţă puternică, nemuritoare, un erou,— aşa şi eu am mare frică, dar am speranţă şi mai mare pentru mândra şi necăjita noastră patrie1)".
In Tulie 1857 el reintră în Ţară şi imediat apoi este numit membru în Divanul Ad-hoc pentru organizarea Principatelor Dunărene. După aceea el este însărcinat ca împreună cu Goleseu să meargă la Paris spre a susţine hotârîrile luate în Divan. Şi cu acest prilej el zice într’altele „Vrem Unirea... pentrucă sunt mai puţine deosebiri între cele două Principate decât între două Comitate în Anglia, două departamente în Franţa sau două sate în Turcia... Vrem Unirea... pentrucă simţim în noi un unic suflet care poate fi torturat şi ucis, — de va fi cu putinţă, — dar care niciodată nu va fi rupt în două..."
Insfârşit, în 1859, se face şi Unirea mult dorită, iar Dumitru Brătianu este numit de Domnitorul Cuza ministru al afacerilor străine2 3 4 5).
Un an după aceea (1860) el trece ca ministru de interne.
La venirea Principelui Carol de Hohenzollern (1866), Dumitru Brătianu este Primar al Capitalei8),— demnitate pe care o ocupă din Martie 1866 până în Martie 1867.
Intre 1867—1868 el este ministru al lucrărilor publice şi apoi al Cultelor şi Instrucţiei publice.
La 16 Noembre 1878, — odată cu proclamarea independenţei, el este ministru la Constantinopol *); iar la 20 Aprilie 1881 el este rechemat în Ţară spre a forma cabinetul6). Dar idealismul său entusiasl care
1)	A se vedeâ câteva din aceste scrisori publicate în
Viata Românească, Decembrie 1908.	.
2)	Cel d'intâi ministru român al afacerilor străine.
3)	Cel d’întîi Primar al Capitalei.
4)	Cel d’intâi ministru al României independente la Constantinopol.
5)	Ast-fel el presidează ca prim-ministru serbările în-
coronărei primului rege al României.
fusese de un preţ de nemăsurat pentru făurirea României moderne, devine pentru el personal cauza însăşi a căderei sale : Ministerul său nu durează decât câteva luni. La 22 Iunie 1881, Dumitru Brătianu este ales Preşedinte al Camerei. Dar la 2 Noembrie 1882, el este silit să-şi dea demisia.
Acum, începe el prin ziarul său Naliunea şi prin neperitoarele sale discursuri parlamentare, să lupte în vederea creerei unei atmosfere de virtute cetăţenească) pentru ca opera sa să fie astfel desăvârşită. Din a-ceastâ epocă datează faimoasele atacuri întreprinse de Dumitru Brătianu împotriva lui Ion C. Brătianu, propriul său frate, sau, mai bine zis, împotriva a ceea ce Dumitru Brătianu numea „regimul comupţiei" *) şi căruia el nu încetâ sâ-i strige: „Hoţii la puşcărie, bolnavii la carantină şi numai oamenii cinstiţi la putere".
„Dumitru Brătianu, — zice D. Sturdza, — nu iubea să vorbească mult, dar când vorbea, cuvintele lui pătrundeau şi mişcau sufletele până în adâncurile lor; ele aveau acea formă plastică şi lapidară, care caracterizează situaţiunile".—Glasul lui Dumitru Brătianu, găseşte un răsunet entusiast 2) şi determină celebra „opoziţie unită" care a adus căderea ministrului Ion Brătianu odată cu izbucnirea revoluţiei din 1888.”— Dar Dumitru Brătianu era un suflet prea mare pentru ca lupta lui să fi fost altceva decât o propovăduire de ideal. Căderea lui Ion Brătianu nu-1 aduce pe Dumitru Brătianu la putere. O, el n'ar fi putut nici măcar să cugete la aceasta !.. Ci căderea „regimului conrupţiei" a adus o duioasă şi neturburatâ împăcare între fraţi
Ion Brătianu murind în 1891, Dumitru Brătianu ia conducerea partidului liberal. Acum, el începe un nou plan de viitor, dar moartea îl surprinde tocmai în aceste zile atât de frumoase ale vieţei sale şi atât de tăgăduitoare pentru înălţarea morală a mândrei, dar necăjitei sale patrii. — In ziua de 14 Iunie 1892, Dumitru Brătianu este înmormântat în Bucureşti în cimi tirul Şerban-Vodă (Belu), unde urmaşul său la şefia partidului liberal,—d. Dimitrie Sturdza,—îi rosteşte panegiricul, sfârşind cu cuvintele: „Să ne despărţim de rămăşiţele pământeşti ale conducătorului nostru, — dar cu gândul d’a-i veciniei memoria în faptele noastre^.
Să-i vecinicim memoria în faptele noastre ! O, da! Dar pentru aceasta trebue să avem credinţa pe care el o avea în realitatea profundă a idealului. Doctrina lui, care stâ într’un naţionalism altoit pe democratismul luat în înţelesul de centru al forţelor cari oblăduesc destinele unei naţiuni,—să ne fie o dogmă sfântă, dogma cea mai dragă a sufletului nostru. Şi să vibreze tot ce este fiinţă în noi,—aşâ cum vibra şi în el—ori de câte ori vom rosti cuvântul cinste. Căci idealul pentru Dumitru Brătianu nu eră un simplu produs al minţei,
1)	Se ştie că Dumitru Brătianu ziceâ adesea că nu fratele său este atât de vinovat, pe cât sunt de osândit „mamelucii" din jurul său.
2)	Ploeştii cu Prahova îi exprimă o admiraţie dusă până la cult, — pe când „Bucureştii rămân zestrea guvernului" după cum spuneâ Dumitru Brătianu.
340
NOUA REVISTA ROMANA
ci realitatea cea mai profunda şi fără de care viaţa nu are decât pe jumătate sens.
Prin urmare, numai având o astfel de credinţă, ştiinţa noastră va încetă de a se pângări de vicisitudinele momentului, cari constau într’o sofistică pururi însoţită de vanitate şi deci de slugărnicie şi reclamă. Numai având o asemenea credinţă vom putea lăsa idealul neprihănit pe piedestalul său, fără de a-1 preschimbă în-tr’un mohorât aevea. Să fim pătrunşi până la obârşia simţirei, gândirei şi vrerei noastre, că iubirea de ideal este însuşi rostul vieţei, că viaţa nu ne este dată decât pentru ca sJo preschimbăm într’o osârdie care să năzuiască biruinţa idealului.
Dar, pentru ca să avem această pătrundere, este ne-voe, negreşit, de teoreticiani cari să pună această problemă şi cari să ne convingă de soluţia ei; dar nu este mai puţină nevoe de exemple care să o fi trăit. Dumitru Brătian este unul din aceste rare exemple,— şi un filosof al idealului ar putea găsi în viaţa sa una din cele mai bogate aplicări a teoriei idealismului în domeniul politicei. Şi perioada de transformare, de evoluţie, de criză prin cire noi trecem în clipa de faţă, pare că cere tocmai o asemenea teorie, aplicată la un domeniu ca cel al politicei.
Marin Ştefănescu
Licenţiat In litere şi filosofie (lela Sorbona
LITERATURA
CU PRILEJUL UNEI POEZII A LUI ST. O. IOSIF
Poezia nu se poate pricepe bine decât numai târziu, când anii au adus oarecare pace în suflet. Nu, desigur, poezia nu este o artă a tinereţei. Tinereţea crede în idei, în fapte, în realitatea lumei care o înconjoară. Tinerii cugetă, lucrează, respiră, colorând fiecare clipă cu prisosul fondului lor sufletesc. Ce să facă cu poezia ? Intriga unui roman, noutatea unui paradox, neprevăzutul unei informaţiuni, — iată mai mult decât trebue pentru a-i preocupa, fără a ţine încă seamă de ambiţiile lor personale, de micile lor încurcături de dragoste, de rivalitate şi de bani. Pentru a te odihni fericit în armonia unei fraze, trebue să te fi săturat de multe lucruri mai atrăgătoare, trebue să fi trăit până în a te obosi de viaţă. Atâta timp cât simţi un interes real în citirea unui ziar, nu cred să pricepi, să poţi pricepe mângâetorul farmec pe care-1 aruncă în suflet limba parfumată a poeţilor. încet, încet însă, cu timpul, observi că afacerile cele mai însemnate nu au mare valoare, că ideile cele mai nouă sunt învechite. Şi totuşi, sub cuprinsul acestor idei, care se duc şi dispar pe nesimţite, se desprinde frumoasa, neperitoarea splendoare a imaginilor şi a ritmurilor.
Poezia este arta cea mai târzie, care culege din adâncul sufletelor frământate, moştenirea, comoara tu-
turor celorlalte arte. Poeţii înşişi, au nevoe să îmbătrânească. Dacă doi sau trei au dat chiar de la început cântecele lor cele mai frumoase, câţi au aşteptat ani şi ani până să isbucnească fermecatul izvor!
«Tineri şi bătrâni, spune Wyzewa, trebue să iubim poezia, căci ea este floarea vieţii. Dar cred cu îndărătnicie că ea este o floare delicată şi tardivă, şi că trebue să fi cunoscut multe altele înainte, pentru a putea gusta pe deplin deliciosul ei parfum. Câteva sentimente foarte adânci, muzica frazelor ritmate: este un farmec care în ceiace mă priveşte am întârziat mult până să-l înţeleg. Dar bucuros îi voiu sacrifica de acum încolo cele mai puternice gânduri ale mele, cele mai subtile raţionamente şi cele mai specioase adevăruri.1)»
Nu mai puţin caracteristice sunt următoarele versuri ale lui Henri] Spiess:
Mon seul Iresor, ce sont Ies cliansons que j'ai faites, Jour apres jour, au gres des plaines el des bois,
Et selou Ies soleils, Ies viels el Ies tempetes.
Ellcs sont loutes lâ, ipti dornient dans ma tele,
Muettes ou revant leur ritnes â niî-uoix;
Puis s'eveillenl un soir, sans ipi’on sache pourquoi.
Mes chansons soni de boue el de pluie qui frissonne,
De brume et d’horizon, de rumeurs d'eau et d’hommes,
De silence ou jamais ne passera persoane,
De lampes sur le front des enfants qui s'endorment,
Et de uilles en fer ou des machines lonnent.
Les plus belles sont celles-ld qui sont d’automne Dans un pags beni de sânge et de brouillard.
Car on respire, dans le vent qui les emporle,
L’odeur de l’eau, parmi l’odeur de feuilles mortes,
La tendresse, qui s’extenue et qui sanglote,
Le parfum de. l'amour, Ies larmes du deparl.
Cele mai frumoase cântece sunt cele de toamnă, căci în ele se ascund toate lucrurile trăite : înduioşarea care se stinge şi suspină, parfumul iubirii, lacrimile plecării, şi ecoul sărutărilor date. Şi dacă toamna se cântă mai frumos, tot toamna, în toamna vârstei, se simte mai mai bine, mai tainic, mai larg cuprinzător. Cei tineri înţeleg numai poeziile de dragoste; oamenii cărunţi, pe toate.
Ce vor fi spuind oare, unora şi altora, următoarele versuri frumoase pe care St. O. Iosif le-a publicat nu de mult în «Viaţa Românească» :
Te duci, şi cum zâmbeşli nepăsătoare Mabat din calc şi mu simt murind:
Duios spre tine bra(elc'mi întind Ca'n urma unei viziuni fugare.
Dar nu mai pot in ele să te prind!
Te duci, şi ca o umbră rătăcită,
Te voiu dori in zilele pustii,
Te voiu strigă în nopţile lărzii,
Şi’n veci voiu plânge lărsta fericită.
Când nu ştiam ce’nseamnă a iubi!
O,	dulce fericire-a mea pierdută!
De ce-ai venit, şi pentru ce-a fost scris Să-mi schimbi viafa'ii iad şi paradis?...
Te duci, şi simt pe fiece minată Că pierd in tine cel din urmă vis.... 1
1) Theodor Wyzewa. Nos Maîlres.
NOUA REVISTA ROMANĂ
341
Ele sunt dedicate «Nalalieh. Pentru poet, neapărat că acest nume reprezintă o anumită femee; noi cetitorii însă, n’avem a ne preocupa de starea civilă a eroinelor cântate. Pentru noi, Natalia este Beatricea lui Dante, Leonora lui Tasso, Graziella lui Lamartine, Vero-nica lui Eminescu, Ana lui Vlăliuţă (Dan),— este ea, femeea, fiinţa deosebită, care priveşte totul prin sentiment, prin manifestările şi nuanţele lui.
«Sentimentul este lucrul ce ne aparţine, spune eroina unui roman, lucrul pe care voi bărbaţii nu-1 înţelegeţi bine, căci vă zăpăceşte, pe câtă vreme pe noi ne luminează. O! simt că aceasta este foarte nedesluşit pentru voi, atât mai rău.... Un om superior, dacă ne este mai întâi plăcut, simpatic, poate, dându-şi osteneala, să ne facă să simţim tot, să întrevedem tot, să pătrundem tot, dar tot, să ne comunice în clipe, şi în bucăţi, toată inteligenţa lui. O! aceasta se şterge adesea repede, dispare, se stinge, căci noi uităm, o! noi uităm, cum aerul uită cuvintele. Npi suntem intuitive şi iluminabile, dar schimbătoare, impresionabile, modificabile de către aceeace ne înconjoară. Dacă ai şti prin câte stări de spirit trec, care fac din mine atâtea femei diferite, după timp, sănătate, după ceeace citesc, ceeace mi se spune. Sunt într’adevăr zile în care am sufletul unei excelente mame de familie, fără copii, şi altele, în care am pe acela al unei cocote.... fără amanţi *)».
Aşa dar, preocupările intelectuale, cugetările cele mai frumoase nu spun aproape nimic femeii, decât pe calea sentimentului. Privirea unui om simpatic preţueşte şi-i destăinueşte mai multe lucruri, decât toate plăcerile artei şi ale inteligenţei, decât toate paradoxurile subtile şi explicaţiile elegante ale unui indiferent. Şi această ne-voe de sentiment nu trebue pusă numaidecât pe dorinţele corpului, ale sexului; ea este izbucnirea tainicului femenin atât de însetat după afecţiune, omagiu, adorare şi supunere, nevoe ce vibrează până şi în sufletul unei «excelente mame de familie».
Celelalte, fireşte, merg mai departe. Cu instinctul lor de război şi cucerire, cu o îndemânare de pisică şi cu o curiozitate nepotolită, ele ştiu să deştepte acea dorinţă secretă în ochii oamenilor pe cari au putut să-i seducă, dorinţă de unde izvoreşte toată neînvinsa lor putere de femee. Femeea cochetă urmăreşte şi doboară pe îndrăgostiţi, ca vânătorul vânatul, numai pentru a-i vedea căzând.
In ceeace priveşte pe oameni, ei sunt de două feluri:
- Cei cari doresc ca nişte nebuni,spune Maupassant, şi a căror înflăcărare slăbeşte a douazi după triumf, şi acei pe cari posedarea îi prinde şi supune, în care iubirea sensuală, amestecându-se cu imaterialele şi inexprimabilele apeluri pe care inima omului le îndreaptă către femee, dă naştere amorului complet şi tortu-rător.»	-
Baudelaire poate fi clasat, cred, în prima categorie. El a iubit în tăcere timp de trei ani pe d-na Sabatier, care ţinea salon deschis pentru artişti şi literaţi, salon de unde Baudelaire era aproape nelipsit. In tot timpul
acesta el îi trimetea scrisori şi versuri, având grija de a-şi preface scrisul, ca să nu fie recunoscut
Iată câteva din versurile lui, versuri ce aduc puţin cu acele ale lui St. O. Iosif :
Que diras-tu ce soir pauvre âtne solitaire,
Que diras-lu, inon coeur, coeur milrefois (letri,
A la Ircs belle, d la trcs botine, d la Ires cherc,
Dont le rei/ard divin Va soudain refleuri ?
Quc ce. soit dans la nuil el dans la solilude,
Que ce soit dans la rue el dans la mullitude,
Son fantome dans l’air danse comme un flambeau.
Cum şi ce fel, ar fi prea lung de istorisit, Baudelaire obţine de la d-na Sabatier tot ce se poate obţine de la o femee. Următoarele rânduri dintr’o scrisoare a ei, sunt o dovadă :
«îmi pare că sunt a ta din prima zi când te-am văzut. Vei face din mine tot ce vei voi, sunt a ta cu corpul, cu spiritul şi cu inima.»
Lucrul însemnat este că îndată după aceasta Baudelaire se pune în rezervă, scriindu-i următoarea caracteristică scrisoare:
Am distrus grămada de copilării adunată »pe masa mea. N’am găsit-o destul de serioasă pentru tine, scumpă iubită. Reiau cele două scrisori ale tale, şi le dau un nou răspuns.
îmi trebue, pentru aceasta, puţin curaj, căci sunt foarte bolnav de nervi, de-mi vine să strig, şi m’am deşteptat cu aceeaşi neexplicabilă ameţeală morală cu care am plecat aseară dela tine.
Te sfătuesc să ascunzi bine această scrisoare, nenoro-cito! Iţi dai tu seama în realitate de ceeace spui ? Sunt oameni Î11 stare să pună la închisoare pe ceice nu-şi achită poliţa; dar în jurămintele de prietenie şi iubire, nu se pedepseşte călcarea.
Ţi-am spus ieri : mă vei uită, mă vei trăda,; acel ce te distrează te. va plictisi. Şi azi adaog: acela singur va suferi care, ca un tâmpit, ia în serios lucrurile sufleteşti. Vezi, scumpa mea frumoasă, că am nişte urâte prejudecăţi în privinţa femeei. Pe scurt, n’am încredere; ai sufletul frumos, dar, în definitiv, un suflet de femee.
Vezi cum, în puţine zile, situaţia noastră s’a stricat. întâi, amândoi suntem stăpâniţi de frica de a supăra un om cinstit,. care are fericirea de a te iubi totdeauna. Apoi, ne temem de propria noastră legătură, căci ştim (eu mai ales) că sunt legături foarte greu de desfăcut.
In sfârşit, sunt câteva zile, tu erai o divinitate, ceeace este aşa de comod, aşa de frumos, aşa de inviolabil. Iată-te femee acum. Şi dacă, din nenorocire, aş aveâ dreptul să fiu gelos ? A! ce oroare, chiar numai când mă gândesc! Dar cu o persoană ca d-ta, ai cărei ochi sunt plini de zâmbiri şi de graţie pentru toată lumea, trebue să înduri martiriul
In sfârşit, întâmple-se ce s’ar întâmpla ! eu sunt cam fatalist ; dar ceeace ştiu bine, este că am groază de pasiune, fiindcă o cunosc, cu toate josniciile ei.
Nu îndrăznesc să-mi recitesc scrisoarea ; aş fi poate silit să o modific; căci mi-i teamă să nu te supăr. Mi se pare că am lăsat să se vadă ceva din partea rea a caracterului meu...
Adio, scumpă iubită. Sunt supărat pe line fiindcă eşti prea încântătoare. Gândeşte-te, că decâte ori iau cu mine parfumul braţelor tale şi al părului tău, iau cu mine şi dorinţa de a mă reîntoarce. Ce insuportabilă obsesiune îndur atunci!“.
1) Maupassant. Notre Coeur.
Puteâ-va oare poetul Iosif să scrie rânduri cu un
342
NOUA REVISTĂ ROMANA
aşa înţeles? Nu cred; el este o altfel de fire. Civilizaţia ne-a transformat, ne-a creiat nevoia de a căuta în braţele femeii, nu numai voluptate imensă şi trecătoare, delirul primitiv al simţurilor, dar şi un refugiu. Beatripea duce pe Dante în paradis şi-l face să uite nenorocirea, mizeria osândiţilor, asprimea destinului. Absolutul, pe care altădată îl puneam în religie, acum îl căutăm în satisfacţia iubirii, absolut, peste putinţă de atins, dacă la plăcerile pur materiale nu se adaogă şi plăceri spirituale, morale, independente de simţ. Don Juan caută, nu ştie ce caută, nu se mulţumeşte cu Ce caută. Creştinismul ne a schimbat felul nostru de a simţi, el a pus în sentimentele noastre o frumuseţe mai puţin formală, dar mai adâncă, mai interioară, mai curată.
Un popor cere amorului ceeace el cere zeilor, spune un aforism. Cei vechi cereau puţin zeilor, pe care-i făcuseră vicioşi, nedrepţi şi răzbunători, fiindcă-i apropiaseră prea mult de oameni. Creştinismul a schimbat însă concepţia, el înalţă, depărtează pe zeu de om, îl ridică tot mai sus. Aşa a făcut şi cu iubirea.
«Dacă amorul n’ar fi pentru noi decât o satisfacţie fizică, spune Dna Henriette Charasson, n’ar fi atât de sfâşietor.... Sensualul, necăutând în amor decât satisfacerea dorinţei, cunoaşte poate fericirea, o întâlneşte chiar uşor dacă nu e nici prea urât nici prea sărac. Dar ceilalţi, pentru care amorul nu e numai un simplu gest, nici înţelegerea aproape imposibilă a două suflete, împrumutând însă şi dintr’o parte şi din alta, îndură toate reacţiunile şi toate nuanţele:
Amoiir, flcau du mondc, execrable folie,
Toi qu'nn bien si frvle ă la volupte lie...
Quand par lanţ d'autres noeuds tu tiens a la douleur....
-'«Şi cât e de bine că simţim aşa! Ne mai având simţul absolut al frumuseţei care stăpânea pe Greci-, ne mai având credinţa care înalţă pe om, ce brute am deveni dacă n’am avea suferinţa care să ne regenereze? *)».
Şi suferinţa aceasta care regenerează, nimeni mai bine decât poeţii n’o cunosc. Ei au simţit, au suferit şi au putut astfel da un glas instinctului tiranic al speciei. Nu există, poate, lucru mai urât pe lume, decât incestul, şi totuşi glasul Phedrei ne mişcă, fiindcă Racine, dintr’o dragoste ce revoltă, a putut desprinde suferinţa tuturor iubirilor nepotolite. Poeţii ne învaţă să iubim, după cum eroii ne învaţă să ne sacrificăm. Ce ar fi dragostele noastre mărunte, fără idealul, fără emoţia şi visurile ce plutesc în poemele lor ritmate? Prin ei, dorinţa şi plângerea omului trăesc în cuvinte armonioase, cari îmbracă cu graţia lor sau cu sublimul lor, sărăcăciosul nostru sentiment de toate zilele.
N. Em. Teohari.
BIBLIOGRAFII:
Cuza-Vodă şi Mihail Kogălniceami in chestia evreiască. Edit. Uniunei evreilor pământeni, no 1.
în Bîbl. „Lumen" â 15 bani: M. Nordau: Sugcsliunea; V. Ancstin: Giordano Bruno, viaţa şi opera sa. 1
RUGĂCIUNE
după Sullg Prudhonune
0, de ai şti cum plâng in clipe grele Atât de singur, trist, in cuibu-mi rece—
Ades pe dinaintea casei mele
Ai trece.
De-ai şti în suflelu-mi plin de ’ nlristarc Ce dor invălue privirea ta,
Tu ochii, inspre geam din întâmplare
ţi-ai îndrepta.
De-ai şti o inimă ce balsam poartă Când lângă alia dorul o ’nfiripă,
Ai sta caşi o soră lângă poartă
Măcar o clipă.
De-ai înţelege ’nlreaga mea iubire Şi bietu-mi suflet cât l ai bucură,
Nu te-ai opri, şi fără şovăire
'	Poate-ai intră...
N. Stănescu
PESTE DORN A
30 Iunie. — Printre fiori...
Ne-a prins soarele pe drum. Câmpiile îşi deschid larg braţele şi trenul se năpusteşte, lacom de ducă, târându-şi trupul deşirat. Din urmă ţine ochii pe noi Suceava, strânsă ca o chită de ghiocei, pe tăpşanul încins cu verdeaţă.
Un soare dulce, de dimineaţă senină, se revarsă peste întregul cuprins. Dă mâna cu noi fjişâi întunecate de porumb, lanuri de grâu, rumenit, livezi aprinse de maci şi pomi cu- roade coapte. Toate se leagănă în adierea lenevoasă a vântuleţului trezit pe subt coastă. Se pleacă aglicea; îşi cerne drăgaica stropii din soare; închide rochiţa rândunelii ochii plăpânzi; iar deasupra taie ciocârlia vorvura razelor şi se înalţă în rotocoale, rotocoale.	*
Ajungem de pe urmă cârduri de flăcăi; întâlnim fete cu părul împletit în două coade pe spate, cu flori la ureche şi cu flori rumene ’n obraz. Ajungem neveste tinere, suind răzorul spre cosaşii de sub muchea dâmbului; ajungem perechi, prinse braţ în braţ, gătite în port de sărbătoare; ajungem glasuri şi cântece şi cavale.
Fug în urmă dealurile stropite în verde de otavă; fug copacii bătrâni, cu umbra deasă; fug livezile cu toată podoaba lor; fuge drumul de fier cu noi, şi ne poartă aşa, legănaţi, spre frumuseţile, unde se închiagă cântecul mândru şi dulce al Bucovinii.
Veselă grădină Cu pomi roditori Şi mândrii feciori...,
1) Les origines de la senlimentaliic moderne.
NOUA REVISTA ROMANA
343
Ne ţine. de urât Suceava, cu apele ei limpezi şi răcoritoare. Când se apropie mai bine de noi, apoi începe a ne spune din viaţa locurilor: de buzduganul tătăresc, de furtuna căzăcească şi leşească, de vijelia de peste Carpaţi, de uraganul dela Mare, care îşi dâ drumul păgânităţii; ne po . esteşte de toată viaţa vremurilor grele cari şi-au svârlit răutatea şi veninul aci, dar pe urma lor bine ăcătorul firii a încolţit şi a răsărit flori mândre, flori frumose.
O pereche bucovineană, in port de sărbătoare.
Un pisc îi tae drumul apei, o abate după deal, şi-stânjeneşte poveştile până târziu, când iar ne întâlnim...
Am trecut podul lung de peste Hatna, cu apele răvăşite pe valea verde; iar sătuţul strânse pe mal. Ne-a eşit în cale Hadikfalva, cu casele învelite în ţiglă roşie, înghesuite una într’alta şi cu chipuri mari încruntate după mustăţile de o şchioapă.
Se zăreşte sătuţul Ruda, ca o vatră presărată cu flori; iar în urmă se pierd apele Sucevii, mai înălţându-şi când şi când undele, la câte un cot.
La Cerepcăuţi sboară drumul de fier peste Siretuli lat şi repede. Se ridică valurile să înghită dihania lungă, care cutează să le calce, dar balaurul pufneşte mai mult pe nări şi stropii albi cad înecaţi de fumul păcuros şi duhoarea grea.
Rămân de noi şi malurile nalte ale Şiretului; iar dela Illiboca ne prinde isvorul Derehluiului, limpede sticlă şi blând ca un miel. Ne ţine strâns de el, ne răcoreşte fruntea şi ne alintă sufletul cu mirosul floricelelor, plecate pe marginea lui. Valea se deschide din ce în ce mai veselă, mai frumoasă. Trenul şi-a domolit şi el mersul, .păşeşte a gale pe lângă oglinda apei. Maşina nu mai pufneşte pe nări, îi e dragă valea înflorită şi ţine să n’o afume...	.
Se despart pe stânga casele răvărsate ale Cuciuru-lui-Mare. In zare încep să se desprindă, prin ploaia de raze, coame sclipitoare şi albituri înalte.
Câte-va aruncături de ochi în dreapta şi-’n stânga,
câte va elimpe numai, şi Capitala Bucovinii ne întâmpină, cu găteli de lume nouă...
Cernăuţi.
Dela gară taie oraşul, în două, un tramvai electric. Pornim pe jos. Lume berechet a adus drumul de fer.
Gem trotuarele, aşternute curat, sub picioarele trecătorilor : unii grăbiţi, cu treburi, alţii veniţi în plimbare.
Case multe se înşirue pe o parte şi pe alta a străzii. Se îndeseşte valul de lume şi mai mult, când ne iese în cale Ringplatz-ul, piaţa rotundă ca un inel. Chipuri de tot felul forfotesc aci. Se amestecă la o laltă : haina neagră, minteanul cu râuri, cişmele largi, nasurile borcănate de pe Prut, conciurile cu părăluţe, şi iia cu fluturi. Toate satele, cari încing Cernăuţii, cu grădinele lor, şi-au adus la târg poame rumene şi tot ce creşte o curte gospodară. Dar peste toată masa de capete, cari mişună, se vede mai deasă coada de vulpe, încolocită împrejurul perciunilor încâlciţi.
Lăsăm în urmă «piaţa inelului» cu toată amestecătura de limbi şi porturi. Intrăm în Herrengasse uliţă largă, dreaptă şi închisă de case nalte, cu câte două şi trei caturi, zidite după cel mai nou model, unde arhitecţii austriaci ş’au pus tot meşteşugul lor. Aci nu mai e furnicarul din Ringplatz, uliţa îşi păstrează cinstea numelui, şi cei cari se plimbă aşişterea. Nici un cap roşu nu e fără pălărie naltă, cu lustru, şi fără legătură albă la gât. Nu lipsesc nici rochiile înpedecate, nici panamaua, cât uşa vagonul de tramvai.
In fundul uliţii se ridică măreaţă, pe un soclu nalt, stăpânitoarea: statua Austria.
Cernăuţii în mijloc, descingându-1 de mahalele, e oraş de lumea nouă. Târguşorul rutean de acum trei veacuri şi mai bine, e Capitala de astăzi cu 60.000 de suflete, cu hoteluri bogato, birturi, cafenele; are teatre, grădină publică destul de mare; Universitate, unde îşi hrănesc sufletul cu învăţătură naltă toate neamurile care se încrucişează aci; Parlament, unde fiecare ales îşi apără naţia; apoi cazarme, şcoli,—toate zidiri făloase, cu multe caturi.
Nici bisericile nu sânt mai pe jos. Herz Iesu Kirche, prinde ochii de departe cu turla ei ascuţită ca o săgeată; Sfânta Paraschiva, cu straşina înflorată în colţişori; apoi Catedrala, mare, cu turle greoae şi umflate ca nişte baloane.
Ne opreşte o poartă largă, prinsă între doui stâlpi 'nalţi, de cărămidă roşie, bine rostuită. Deasupra zâmbesc colţişori, ciestaţi într’un chenar de motive vechi româneşti.
Intrăm pe sub porticele boltit. Două rânduri de copaci, rotunzi şi umbroşi, ne deschid calea pe o parte şi pe alta. Iar în fundul curţii, se înalţă în chip de catapeteazmă, fruntea măreaţă a Palatului Metropolitan, sau Residenz.
Făloasa zidire, cu turnuri multe, îşi frânge aripa şi pe dreapta şi pe stânga, privind în curtea largă prin nenumăratele ferestre, cu ochiuri mari. De sub straşină şi până la talpa temelii, întreg palatul e înflorat numai în
344
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
brânişoare împletite şi ciubuce răsucite, toate crestate în chipul cusăturilor de pe portul neamului românesc.
Suim scările. Un labirint se deschide în capul treptei. Săli mari aşternute cu marmoră ţes palatul în lung şi în lat. Multe gânduri ale românilor bucovineni se adună aci: Societăţi studenţeşti de tot felul; societăţi pentru cultura şi literatura poporului ; bibliotecă bogată cu toate cărţile şi revistele de seamă; sală mare şi luminoasă de cetire, totdeauna plină cu doritori de hrană sufletească. Apoi sălile largi, unde iau învăţătura teologii, preoţii de mâine ai românilor; sălile bogate ale Consistorului, cu jilţuri de abanos, crestate în ghirlande, cu policandre electrice în chip de lumânare, şi cu icoanele răposaţilor mitropoliţi, rânduite în pereţi, alături de binefăcătorii şi urzitorii Palatului.
Cercetăm camerile I. P. S. Sa Mitropolit, rânduite cu chibzuială de gospodar şi cu multe lucruri sfinte. Ne descoperim capetele şi în paraclisul strâmt, cu miros de tămâie şi pace multă, unde înaltul Prea Sfânt îşi aduce în fiecare zi trupul şi sufletul spre rugăciune.

Palatul Metropolitan sau Hesidenz.
Coborâm în grădină. De jos, mai învăluim odată cu privirea falnicului şi bogatului Palat, careta înghiţit opt milioane de franci din fondul religionar, — visterie lăsată danie de bătrânii vremurilor de demult, pentru propăşirea neamului românesc din Bucovina.
Mare, nesfârşită, se întinde grădina palatului. Aci piere oraşul cu toate adunăturile; aci ne învălue umbra deasă a castanilor largi în poale şi foioşi; aci ne umflă pieptul mirosul bradului şi al cetinei; iar cărările aşternute cu nisip, ne duc printre clădăriile de arbuşti şi printre cletele cu iarbă verde. Ne trec pe lângă isvoare limpezi, pe lângă avuzuri, cari îşi svârle stropii peste frunzele bradului, împletite cu puzderia din soare. Aci toate îmbie şi parcă spun: mai stai, că eşti în grădina .ta şi lângă casa ta!
Un confrate, fiu de ţăran din împrejurimile Cernă-uţului, dă din cap într'o aprindere de vorbă:
—	Cu Măria Sa împăratul o ducem prea bine; numai coada dracului dacă n’ar fi!..
—	Ce coadă ? întreb eu.
—	Jidovimea! care se întinde ca pecinginea!..
—	De ce-o lăsaţi ? îi tai cuvântul, zâmbind.
—	Ei, la noi nu e ca la dumneavoastră! Sânt mulţi ş’apoi au drepturi!
—	Ce drepturi ?!..
—	Toate ! de la geandarm până la ministru !
___ I. ..
—	De mirare, dar aşa e! Lângă satul meu, e o comună, unde începând cu primarul şi sfârşind cu vătăşelul, toţi sânt ovrei!.. Ei, ia spuneţi, cum să nu dea neamul nostru îndărăt acolo ? !
Se opri confratele o clipă, ca să urmeze iar mai aprins:
—	Aci, în oraş, aţi văzut clădirile mari: hoteluri, birturi, bănci, case de schimb, — toate sânt ale ovreilor ! Studentul de astăzi, se văzu profesorul şi apărătorul neamului de mâine, şi se înflăcără mai mult:
—	Dar nu ne lăsăm ! Românul e ca balarul cu şapte capete: îi tai unul, îi tai două, trei, dar să te ferească Dumnezeu, de te-o pălii cu coada, că nu te mai scoli!.
Apoi domol, după o tăcere:
— Ne mai fac ei zile fripte şi ruşii. Acum e mare sfadă, că vin şi ei cu pretenţii şi cer parte din fondul religionar. Dar drepturile românilor ies ca untdelemnul deasupra apei. Comoara e lăsată de strămoşi neamului, şi neamul sântem noi!.
—	E mare fondul ăsta ?! îi tai eu vorba.
—	Mare,., sute de milioane ! Bucovina întreagă n’a fost a bătrânilor noştri ?!. Şi ar fi şi mai mare... dar...
Acî tăcu. Vru să spună, cred, că se cam înfruptează mulţi din el, care cum poate şi cât poate!...
—	Zi, ruşii cer şi ei parte ?!.. încep eu.
—	Cer, dar n’au drept !...
Confratele, lăsă ochii în jos şi privi mult în pământ.
După o vreme rupse cuvântul, ca să-l închee numai de cât:
—	Cred c’o să ne înţelegem cu bine!... sântem de-o lege doar!...
Iar la drum....
Ca un castel în mijlocul unui ostrov, aşa se mai zăresc Cernăuţii, sub culmea naltă a Ţeţinei, depe dreapta Prutului. încet, încet pier turnurile, înghiţite de adâncul zărei şi o masă verzue se revarsă cât cuprind ochii.
E după amiază călduroasă de vară, când trupul se lasă mai mult lenevelei. Se lăfăiesc călătorii în vagon, frământându-se pe băncile încălzite, ori aşteptând la fereastră câte o năvală de răcoreală să le sufle peste frunte. Nici pic de vânt însă. Sântem într'o vâlcea şi soarele pripeşte tot mai tare.
Numai în colţ, un individ, în haine albe, legătura tot aşa, şi mustaţa neagră corb, încârligată ca spinarea melcului lângă nas,—habar n’are par’că de căldură! îşi tot aşează pălăria de panama: aci o dă pe frunte, aci pe ceafă, şi în cele din urmă o strâmbează niţel mai pe urechea dreaptă. Apoi scoate din buzunar o oglindă, cât podul palmei, şi se chiorăşte în- ea. O duce mai departe, o plimbă în dreptul frunţii, o apropie din nou, cască gura în ea, moţează buzele şi drege mustaţa iar. Sfârşeşte luându-şi pălăria din cap.
In faţa lui, unul supt la trup îşi tot şterge capul
NOUA REVISTA ROMANA
345
cu batista şi aruncă fum din lulea pe fereastră. Călătorul cu pălăria, o învârteşte în mână; plimbă degetele, abia atingându-le de paiul alb, împletit în viţe subţiri, pipăe panglica, înodătura mică din tâmplă, se uită Jn fundul pălării şi iar o pune în cap. Ii răd ochii şi mustaţa par’că zâmbeşte. Apoi saltă privirile peste sprâncene, şi le plimbă pe bordurile plecate în faţă. Când lasă ochii în jos mai trage pantalonii călcaţi de curând şi drege dunga stricată în dreptul genuchiului. întinde picioarele pc sub bancă şi loveşte pe vecin. Nu-i spun-nimic. Englezul — c’aşa părea după chip — se uită pe sub sprâncene şi se vâră mai în colţ.
Individul ocheşte oglinda din faţă. Se ridică în picioare şi-şi vede chipul până’n brâu. Saltă iar pălăria, greblează părul de câte-va ori cu degetele şi lasă scula nouă să cadă, aşa în voia ei, cam pe sprânceană
Englezul şi-a tras şeapca pe ceafă şi a scos capul pe fereastră.
Individul îşi drege legătura, întoarce când un umăr când altul, pune amândouă mâinile în buzunar şi stă drept, uitându-se ţintă la pălărie.
Pe la o vreme vine şi el la fereastră şi-şi vâră ochii peste umărul englezului.
—	îmi daţi voe ?!
Englezul trage capul, îi aruncă o uitătură de sus tace, şi stă la loc, pe bancă...
Fuge câmpul, parii de telegraf, câte-o podişcă; iar călătorul îşi răsfaţă ochi mulţumit
Un copac dete mâna cu şirul vagoanelor. Se auzi un : hi!... înăbuşit, apoi individul bolbocă ochii se învineţi şi rămase ţeapăn.— Ii sburase odoarul din cap
Englezul aprinzându-şi iar luleaua:
—	Pun făcut !...
Individul se înegri şi mai mult şi sări în sus:
—	Cum bun, domnule!., cum bun!...
Dă cu ochii de manivela de alarmă şi se repede la ea. Englezul îi încleştează mâna:
—	Cas graf... nu pierd frem .un fleac !.
—	Cin’zeci de franci mă costă, domnule ! cum fleac ? !
Şi cum rânja englezul printre dinţii de metal, românul — că-1 spuse bine acum graiul—îi smulse luleaua din gură şi-o asvârli pe fereastră...
Făcu englezul o gură mare şi i se lungi nasul de o şchioapă:
—	Doui sute ani luleaua !... apoi trase cât putu de manivelă...
—	Ori c’a fost stricat aparatul de alarmă, ori cine ştie ce! dar maşina nu s’a oprit, până am auzit fluerul lung şi glasul conductorului:
—	Hadikfalva !... pentru Rădăuţi şi Putna se schimbă trenul, domnilor!.
Când ne-am dat jos şi am luat trenul de Rădăuţi, pe românul cu pălăria nu l-am mai văzut! De bună seamă că şi-a urmat drum spre graniţă, se lipsise de amintirea cumpărată din «străinătate» ! Numai pe englez, l-am lăsat în gară, căuta chirigiu, am auzit, să-l ducă înapoi !...
Am lăsat drumul de fier împărătesc. Mergem pe o
linie de mâna treia, un fel de tren-tramvai! Maşina pufue rar şi trage vagoanele după ea, lenevoasă.
Răsar în cale Rădăuţii, Episcopatul marei Moldovi de odinioară şi isvorul de lumină, unde tiparul, în vre-mile acele grele, a dat la iveală multe cărţi sfiinte şi unde cărturari ca Isaia Slătineanul a sfinţit locurile cu învăţătura şi fapta bună. Se iveşte şi bătrâna biserică unde a miruit episcopul Iov I, — ajuns Mitropolit mai pe urmă, — unde şi acum zac pietrele, pe care se mai desluşesc, aievea, numele lui Bogdan, Ştefen, Alexan-dru-cel-Bun, şi mulţi boeri mari.
Austria însă a schimbat episcopul de Rădăuţi în Mitropolit, mutându-i Scaunul la Cernăuţi; iar acolo unde se înălţau odată cântări sfinte şi unde Domnii s’au uns cu sfântul mir, — azi se răsfaţă vestita herghelie a Statului şi se adună în fiecare Vineri popor mult, la târgul murdar, plin de praf şi de gunoaie.
Un ceas încheiat îi trebue trenului, ca să răsbată pe lângă şirul lung de case mărunte ale Rădăuţului; să oprească la cele trei halte şi la fiecare de trei ori să vrea să porenească şi de trei ori să întoarcă înapoi câte 15—20 de stânjeni! Poate mai are pe cine-va de luat !
E bine, că în loc să aştepţi trenul, te aşteaptă el!.
Rămân pe stânga, afundate în ostrovul de verdeaţă căsuleţe cu creasta roşie ale Horodnicului de Sus şi de Jos; în dreapta pluteşte în zare Andrasfalva; se apropie Frătăuţul şi apoi cele două Vicovuri cu casele bălane, ne tae calea în undele Sucevii. De acum nu ne mai lasă apa viorie şi limpede...
S’a schimbat şi cerul şi meleagurile. Câmpiile verz, fug în urmă şi munţii încep să-şi arate frunţile, încinse cu brazi. Un nor gros dă năvală dinspre miază noapte, şi îndată plumbueşte tot cerul. De prin văgăuni suflă vântul rece cu miros de piatră muci-găită. Cerul se coboară tot mai jos şi răcoreala se simte bine între spete.
Maşina nu se grăbeşte însă, tot la pas ne duce!..
Haida-haida, haida-haida, iată şi locuitorii, în haine de târg ai Carlsberg-ului, sat nemţesc. De aci, încă niţică sdruncineală, căscătură până se încleştează fălcile şi iată că ne întâmpină cămăşile albe şi iile cu mărgele ale Putnenilor.
In sat, la câţi-va paşi, ni se deschid larg şi porţile Mănăstirii.
S’a lăsat un frig, de clănţăne dinţii şi ploaia toarnă cu găleata.
Ce minune a făcut corniţa călugărească. Ne-a mai îmbiat şi-o secări că apoi o şlipoviţă, şi s’a adunat tocmai trei păhărele bune, de rachiu. Dar oboseala din trup le-a înghiţit, cum înghite cărbunele apa. După aceea câteva garafe cu roşior, ne-a trimes mai de grabă la culcare...
I. Chiru-Nanov.
BIBLIOGRAFII :
A. Maior: Magdalena, dramă Î11 trei acle şi în versuri. Cluj, Tip. „Carmen" Petru Bariţiu, 3 lei.—
Al. Gr. Soulzo : Quclques poesies de Mihail Eminesco, tra-duites cn franţais. Iaşi, Tip. Goldner, 1 fr.
3-16
NOUA REVISTĂ ROMANA
CRONICA TEATRALA
Teatrul Neţlonal. Comela“, comedie în trei acte în versuri, de D. Anghel şi St. O. Iosif.
Teatrul Modern. Compania Dramatică Davila: „Fetiţa*, comedie în patru acte de P. Weber şi de Gorsse.
Cunoscută de vre-o doi ani tuturor amatorilor de literatură bună (dela apariţia ei în Viaţa Românească), Comela d-lor Anghel şi Iosif a apărut în sfârşit pe firmamentul cam palid şi cam lipsit de astre al Teatrului Naţional. Neînţelegerile autorilor cu năbădăioasa direcţiune trecută, au întârziat cu doi ani un succes meritat şi au lipsit teatrul de o lucrare originală din mai multe puncte de vedere. Trecerea de vreme se resimte în însăşi piesa: sunt câteva aluzii, câteva ieşiri care par cam învechite. Pentru micile lucruri trecătoare ale lumii acesteia doi ani însemnează mult. Dar acest amănunt n’are nici o importanţă, căci nu scade întru nimic farmecul delicat al lucrării.
Cum ne spun dela început poeţii în spiritualul lor prolog, piesa lor nu e o piesă «ca celelalte toate, deşi e împărţită în acte şi în scene». Piesa care se petrece «în spaţiu, uodeva»nu are nici caractere, nici intrigă, nici acţiune... Dacă place-şi ne încântă la reprezentare, cum ne-a plăcut la cetire, pricina nu stă în calităţile dramatice ale lucrării, care nu există, nici în realitatea personagiilor, cari nu sunt decât umbre, ci în farmecul suveran al Poeziei. Dela început până la sfârşit Cometa nu e decât poezie.
Am văzut încă odată în seara reprezentării cât de mare e prestigiul versului, care ştie să îmbrace în haină de nouri şi curcubeu, orice lucru de care se atinge
Precum Cenuşercasa slâ intre celelalte Surori, necunoscută şi neluată in seamă Aşa stă poezia...
Ne spune prologul. Vai, adevărat este atât pentru Teatrul Naţional, «unde a secat isvorul fântânei Blan-duziei» cât şi pentru toată viaţa noastră. O, dar când vine un adevărat poet, cu adevărate versuri, atunci Ce-nuşerei i se dă locul de cinste în toate sufletele, şi cele mai prozaice fiinţe pot asculta captivate trei acte în versuri care nu demonstrează nimic, nu te învaţă nimic, nu-ţi profită nimic altceva decât că aruncă un văl luminos şi multicolor peste realităţile cenuşii şi triste ale vietei.
i
Nu ştiţi ce frumuseţe-i inchisă ’nlr'un cuvânt
. Când versul ce-l include il schimbă in giuvaer...
O da, desigur, şi poeţii noştri ne-o dovedesc cu prisosinţă. Asculţi cu nesaţiu versurile curgătoare şi frumoase, care vin jucându-se şi sclipind în lumini de tot felul, vesele şi ironice mai tot timpul, duioase şi cu o umbră de melancolie din când în când, cu rime îndrăsneţe şi fantastice, unele milionare («praştie — împrăştie,» în prolog), cele mai multe neaşteptate; cu
împerechieri bizare de cuvinte, cu neologisme care aiurea ar fi scandaloase, cu jocuri de cuvinte, cu epigrame, cu invective de spirit. Asculţi această poemă plină de tinereţea şi veselia zglobie a razelor soarelui de primăvară, uitând că în fond nu e vorba de cât de dragostea unui tânăr strălucit, care trece ca o Cometă printr’o lume tânără, pentru o fată care, până să-şi mărturisească sieşi şi iubitului ei dragostea, pune oarecare cochetărie de rezistenţă. Amândoror eroilor, ca şi poeţilor de altfel, parcă le e ruşine să fie mişcaţi ; de aceea ascund la spatele glumei şi ironiei simţirile lor cele mai delicate. Nu se lasă amăgiţi de sentimentele lor, dar la urma urmei tot inima trebue să biruiască. «Cometa» după ce rătăceşte mult prin spaţiu, se întoarce în grădina fermecată, în haină de Trubadur şi cântând din ghitară, pentru ca totul să se sfârşească frumos, ca în comediile sănătoase, printr’o căsătorie.
Ar fi fost de dorit ca Teatrul Naţional să pună mai multă îngrijire la montarea acestei aeriene poeme, căreia i-s'ar fi cuvenit un decor la înălţimea poeziei sale. Actorii mai afirmaţi ai teatrului, care ar fi dat mai multă autoritate interpretării, luând chiar roluri secundare, au ţinut par’că într’adins să lipsească. O excepţie pentru d-na Glurgea, care primind rolul feminin de căpetenie «Roro», a creat un delicios personagiu de vervă şi spirit, de ironie când fină când muşcătoare, sub care se ascundea adâncimi de duioşie şi simţire caldă. D-sa, pe lângă celelalte calităţi, spune versurile la perfecţie. In rolul lui Titi — «Cometa», am avut o adevărată revelaţie : tânărul P. Iancovescu, căruia i-se încredinţase pentru întâia oară un rol mai însemnat. Foarte bine că s’a dat acest prilej unui tânăr de talent ca să se afirme. Zvăpăiatul, ironicul, strălucitul, în fond duiosul Titi, a găsit un interpret cum nu se putea potrivi mai bine. Cu o înfăţişare simpatică, cu o dicţiune caldă, cu tot avântul tinereţii încrezătoare şi fericite, artistul acesta, care dintr’odată a cucerit publicul, are un frumos viitor. Să-l vedem la muncă. Restul interpretării mediocru. Dintre noii veniţi nu văd ridicân-du-se niciunul. Păcat de glasul aşa de strident al d-rei Nelly Santa, care altfel ar avea suficientă prestanţă scenică. D. Liciu a spus admirabil spiritualul prolog. —
*
La Teatrul Modern, Compania Davila a jucat Fetiţa «la Gamine» de P. Weber şi Gorsse. Pierd mult în traducere piesele acestea franţuzeşti (mai just pariziene), al căror farmec e în dialogul plin de vioiciune şi spirit. E o comedie fără mare adâncime şi de o mică importanţă. Tema fundamentală, aceea a dragostei unui fetiţe de 17 ani pentru un bărbat de 50 de ani, are chiar ceva supărător într’însa. Noroc însă că autorii întorc lucrul spre normal, făcând pe răscoptul erou, îndrăgostit şi el la rândul lui de acea «poamă crudă», să renunţe şi să treacă mâna unui tânâr elev al lui. Şi aci se sfârşeşte totul spre bine cu o căsătorie cuviincioasă.
Ciudată fetiţă e Colette. Crescută într’un orăşel mocnit de provincie, de nişte fete bătrâne, cucernice şi
NOUA REVISTA ROMANA
347
plicticoase, ea aspiră, la viaţa liberă, la artă, la toate frumuseţile, spre scandalul bătrânelor şi al întregului târg. Când babele vor să o mărite deasila cu un gă-găuţ de fecior de notar, nici una nici două ea fuge la Paris, la un pictor celebru care şezuse vara în gazdă la ele şi se interesase de fetiţă şi de primele ei di-buieli picturale. Beleaua e mare pe capul bietului d. Delanoy, cinquagenar şi membru al Academiei de arte frumoase. Fetiţa e atât de sigură şi de simplă, atât de nevinovată şi de fermecătoare, încât Delanoy nu poate să o gonească dela el.
Cu complicitatea comisarului de poliţie însărcinat cu descoperirea fugarei, Colette se aşează de-abinelea în casa pictorului. Dar asta n’ar fi încă nimic. Fetiţa s'a amorezat, sau i se pare că s’a amorezat de pictorul cel bătrân, fărăsă bage de seamă că un alt pictor, acesta tânăr, o iubeşte în tăcere. începe să fie şi geloasă. Intr’o zi este peste măsură de impertinentă cu d-ra Nancy Vallier, dela Comedia Franceză, amică foarte bună a pictorului, care pozează pentru portretul ei. Ba încă, într’un acces de furie, teribila fetiţă mâzgăleşte portretul actriţei!—Vine bine înţeles explicaţia, şi fetiţa îşi dă pe faţă taina sufletplui. Delanoy, şi mai încurcat acum, caută să o potolească părinteşte. Dar se vede că şi el o iubea oarecum latent. Dragostea lui se dă pe faţă când are un motiv să fie gelos de elevul lui, Pierre Sernin.
Refuzul cam aspru al lui Dalanoy, îndepărtase pe Colette de dânsul, şi o apropiase, cu gândul, de Pierre. După scena explicaţiei şi exploziei de gelozie a lui Delanoy, bizarul duo călătoreşte prin sud, fata melancolică, gândind aiurea, pictorul tot mai nehotărât. Dar iată că familia fetii dă peste fugari (incidentele sunt vesele de tot). Delanoy se hotărăşte să curme odată scandalul luând de soţie pe Colette. Aceasta, în nesfârşitul ei devotament pentru pictor, ceeace i se pare că e iubire, primeşte. Un prieten bun îi deschide însă capul lui De» lanoy şi-i arată enormitatea greşelii ce era pe cale să comită. Nobilul academician se convinge că trebuie să renunţe; şi tocmai el este cel care cere mâna domnişoarei Colette pentru elevul său Pierre.
Desigur că piesa aceasta a fost aleasă pentru a da ocazia d-rei Alice Cocea să se afirme încă odată în rolurile de ingenuitate. Collete dela Teatrul Modern e o fetiţă delicioasă, naturală, zglobie, neştiutoare de rele ; o umbră de melancolie să lasă peste faţa ei blondă când începe să cunoască durerile vieţii... D-l Da vila, căruia îi convin de minune rolurile de viveur îmbătrânit, sceptic şi raisonneur, nu se acomodează tot aşa de bine cu rolurile în care intră o doză de duioşie şi dragoste mai tinerească. Totuşi Delanoy al D-sale a avut destul relief.
Niculescu-Buzău înveseleşte lumea numai prin apariţia lui. In rolul găgăuţului fecior de notar, care după ce face cunoştinţă cu şcoala dela Moulin-Rouge se schimbă cu desăvârşire, situaţiile imposibile se potriveau de minune cu verva îndrăcită a acestui iubit artist. — Ar fi bine să nu se mai încredinţeze d-lui Economu roluri de amorezat. — A fost şi un debut: d-ra Florica
Alexandrescu. D-sa e o persoană foarte frumoasă şi are toalete strălucite. Păcat numai că are un accent afectat în pronunţarea românească şi că mai bine de jumătate din ce spune nu se pricepe. Să înveţe întâi să pronunţe mai desluşit şi să se desbere de acel supărător accent străin.
Lazăr Cosma.
BIBLIOGRAFII:
Polltique Exterîeure, discours et etudes de Lucieu Hubcrt, depule. — Un volume in-16, de 2o3 pages, des editions de la Carrespondance d’Orient. Librairie Felix Alean, 108, bd. Saint-Germain, Paris.
1). Lucien Hubert, care a fost raportor în Camera franceză al actului dela Algesiras şi al tuturor proectelor cari privesc Marocul de la 1904, şi care e o autoritate în politica internaţională, a strâns în acest volum o alegere din discursurile şi articolele sale cari formează istoricul cel mai viu al afacerilor externe ale Franţei, ale Africei şi cele orientale în ultimii 5 ani.	’
Volumul se deschide cu un studiu asupra Junei-Turcii. Urmează apoi discursuri asupra prefacerii hărţii balcanice, evoluţia chestiunii marocane. Alai sunt aci studii asupra : Sforţării germane, Ideii Coloniale, etc.
Varietatea şi conţinutul acestor pagini, cum şi personalitatea eminentului lor autor, fac din această carte un document indispensabil celor ce-i preocupă frământările diplomatice — cari se răsfrâng aşâ de departe — ale Franţei din zilele noastre.—Edit.
L’Esprit public en Allemagne vlngt ans apres Bismarck.
par II. Moysset. I. voi. in-8 de la Bibliolheque d'IIistoire contemporainc, 5 fr. (Librairie Felix Alean).
1). Moysset a studiat în cartea aceasta, cu ajutorul documentelor de mână întâi şi a relaţiilor sale, chestiunile cari preocupă şi pasionează spiritele în Germania, de câţiva ani încoace.
Autorul a încercat să descurce faptele economice şi sociale cari sunt la temelia răului general de care suferă această ţară, şi să le lege unele cu altele prin cauzele lor profunde cari ne fac să vedem înţelesul lor limpede şi trainic. împrejurările de faţă şi însemnătatea pe care ele o dau •alegerilor pentru Reichstag, din ianuarie 1912, fac din cartea aceasta de istorie contemporană un îndrumător preţios pentru a urmări în toată desvoltarea lor şi pentru a prinde însemnătatea evenimentelor cari vor preocupa multă vreme încă presa şi opinia publică—Edit.
La polltique douanlere de la France, par Charles AUGIF.R, inspecteur principal des Douanes â Nice, el Angel MARVAU1), docleur en droit, charge de mission par la Federation des Industriels et Commcryants franyais; preface de M. L.-L. Klotz, vicc-president de hr Chambre, ancien ministre des Financ.es. 1 voi. in-8°, Felix Alean-I’aris.........7 fr. * 5
Punem la dispoziţia cetitorilor noştri, colecţiile volumelor V, VI, VII, VIII şi IX din revistă, legate In scoarţe tari şi demne de a figură în orice bibliotecă, pe preţ excepţional de lei 1,50 fiecare volum, (în provincie plus 60 bani porto pentru 1 sau 2 volume, lei 1.10 pentru 3 sau 4, şi lei 1.35 pentru toate
5 volumele).
Un volum cuprinde până la 450 pag. de text variat şl mereu de actualitate.
Cererile, făcute pe cotorul mandatului cu care se va trimite suma de mai sus, sau în scrisoare, la care se va alătură suma de'mai sus în mărci poştale, vor fi înaintate administraţiei revistei.
348 ■
NOUA REVISTA ROMANA
CRONICA ŞTIINŢIFICA
NOUTĂŢI ŞTIINŢIFICE
Trăsnetul globular. — Un fenomen pe care puţini l’au văzut, în care puţini savanţi cred, şi care cu toate acestea există.
El s’ar compune, după spusa celor de bună credinţă, dintr’un mare glob de foc albăstrui, care după un trăsnet intens s’ar scoborâ încet din nori, sau s’ar mişcă orizontal la câţi-va metri de suprafaţa pământului, iar după un timp anumit, ar explodă lăsând un miros caracteristic de ozon.
Thornton, susţine într’un recent memoriu, că acest trăsnet globular ar fi compus din ozon, căci numai ozonul dintre toate gazurile cari iau naştere printr’o descărcare electrică, este mai greu ca aerul, apoi, aceasta ar explică şi coborârea înceată a globului, cum şi mirosul de după explozie; culoarea albastră care este caracteristică descărcărilor electrice fără scântei în aer şi care dă iarăşi ca produs ozonul. Descărcarea aceasta care ar urmă unui trăsnet cum şi respingerea globului de către pământ, observată totdeauna şi care e datorită electricităţii negative cu care ar fi încărcaţi şi globul şi pământul şi în cele din urmă explozia care se datoreşte faptului că ozonul este endotermic, toate acestea se produc, în acest fenomen, cu o uşurinţă rară.
Lipsa de mai multe teorii cari ar explică acest fenomen, provoacă, după cum am spus, neîncrederea savanţilor în existenţa fenomenului.
Pipăitul la distanţă şi facultatea orientărei la orbi.—
Toată lumea ştie că orbii au o facultate atribuită lor în special, de a se orienta, adică de a evită obstacolele. Această facultate a dat loc la o mulţime de teorii; unii susţinând, că odată cu pierderea vederii, natura îi înzestrează cu un al şeaselea simţ, sau simful obstacolelor, alţii că ea n’ar fi decât efectul împreunărei celorlalte simţuri cari ar percepe la distanţă (auzul, mirosul şi pipăitul); alţii, că este o senzaţie specială produsă pe frunte şi pe timpan ; iar alţii, că această senzaţie ar fi datorită chiar auzului, prin undele sonore reflectate de obstacole.
Mulţimea teoriilor nu trebue să ne mire, cu toate că suntem în fiziologie, prin urmare într’o ştiinţă unde experienţa este mai greu de făcut şi adevărurile mai greu de dovedit; căci mai întotdeauna astfel a procedat ştiinţa: întâi teorii multe şi pe urmă diferenţia-rea lor şi scoaterea adevărului în relief. Se vede că spiritul omenesc găseşte mai uşoară calea aceasta indirectă, decât aceea a căutărei adevărului prin observaţie directă; cu un cuvânt, spiritul n’ar putea niciodată să desluşească cauza unui fenomen, în complexul celorlalte fenomene, decât pe calea teoriilor aprioristice.
Kunz, a făcut asupra orbilor 20.000 de experienţe, eliminând una câte una aceste pretinse cauze ale fe-
nomenului ; astfel a găsit tactul la distanţă şi la surdo-orbi; astiel a învelit capul într’un cilindru de carton care nu suprimă undele sonore, dar care a suprimat tactul la distanţă,— deci auzul nu avea ce căuta; astfel a constatat că căldura măreşte acest tact; că mersul asemenea; că anestesia frunţei îl micşorează până la 70%; şi că prin urmare acest tact ar fi localizat pe frunte. Şi, acest tact ar fi, după el, datorit presiunilor la distanţă pe cari le exercită corpurile. Şi aceasta o probează cu pensula cu un fir (1 mg. presiune) care, dacă este simţită de individ, înseamnă că posedă tactul la distanţă, iar dacă nu, nu; iar proprietatea aceasta a pielei este datorită hiperestesiei, provenită în genere de pe urma unei boale ca scarla-lina etc., sau chiar isteriei.
Deci, al 6-lea simţ nu ar fi decât simţul pipăitului dus la o perfecţiune foarte mare, iar laclul la distanţă o funcţiune a facultăţei de orientare la orbi.
Aviaţiune.—Săptămânile din urmă ziarele n’au fost pline la rubrica Aviaţiunii, decât de faptele aviatorilor noştri civili sau militari.
Cu bună voinţă s’a văzut că şi în ţara românească se pot face multe; că a fo6t destul ca această exotică fiinţă să fie pusă în mişcare, pentru a vedea răsărind ca din pământ, o pleiadă de aviatori, dintre cari unul a mers până Ia Roman, iar altul s’a urcat până la 800 metri înălţime.
Ca să vă spun ceva nou în aviaţiune este greu, căci nimic nou nu s’a inventat; aviaţiunea a rămas caşi până acum, tot un sport greu şi periculos, făcut numai pentru cei îndrăzneţi, pentru cei cari nu prea au ce pierde din viaţă.
Echilibrul, cea mai de căpetenie chestiune, şi de care depinde întregul avânt al acestei invenţiuni, tot n’a fost găsit; aviatorul tot cu viaţa în mână se sue în aeroplan.
Tot aceleaşi aparate cari circulau şi acum câţi-va ani, sboară şi acum ; preţurile motoarelor sunt tot atât de urcate, plătind tot aşa de scump, un instrument care este departe de a fi aceea ce trebuie să fie.
In schimb însă, aviaţiunea ia pe zi ce merge avânt foarte mare, iar victimele ei au ajuns legiune. Toate popoarele se întrec în a forma aviatori; toţi inventatorii se silesc să deâ de cap grelei probleme ce comportă chestiunea. Şi noi avusesem o seamă de asemeni „rara avis“, cari însă odată cu dispariţia subvenţiilor şi a budgetului, au dispărut.
N’au mai rămas pe piaţă mai nici unul; oricum, era îmbucurătoare îndrăzneala acestor oameni cari ne mulţumeau la urma urmelor şi cu atât...
Aviatorii serioşi de astăzi ne răzbună însă de cei de ieri. Aşa că n’am pierdut nimic.
Emanuel Grigoraş
BIBLIOGRAFII:	'
Oct. Goga : însemnările imui trecător, articole publicate prin „Tribuna" şi „Ţara noastră". — Arad Tip. „Tribunei", 3.50 lei.
NOUA REVISTĂ ROMANA
349
DĂRI DE SEAMA
Ramlro Ortiz : Un imilazione rumena dai Gessner e dai de Vigny. [Firenze. Enrico Ariani,— 1911]- ^er la fortuna del lealro alfieriano in Rumania. — [To-rino, Ermano Loescher, — i q 11].
Cercetătorii de istorie literară vor ceti cu un deosebit interes lucrările aceste pe care dl. Ortiz le trage acum din deosebitele publicaţiuni italiene unde apăruseră mai din vreme. Publicul mare însuş, pe de altă parte, nu va rămâne fără un însemnat folos din cunoaşterea problemelor — aşa de interesante pentru noi
—	pe care aceste două broşuri le pune şi le discută. — Iată deci motive pentru cari noi le recenzăm.
/. Imilafiunea românească după Gessner şi Alfred de Vigny este Potopul, lui Costake Negruzzi. — Urmărind influenţa pe care idila lui Gessner ar fi avut-o asupra liricei române, d. Bogdan Duică scria prin 1901 în «Convorbiri literare»—fără multă insistenţă — că poesia lui Negruzzi, Potopul, ar fi «o simplă imitaţie... o traducţie a unui poezii în proză a lui Gessner...» Când însă mai târziu d-1 Apostolescu — pentru ca să-şi scrie teza de doctorat — a făcut socoteala influenţelor străine asupra producţiei noastre literare, el a revendicat pentru A. de Vigny influenţa sub care Negruzzi a scris poezia de care e vorba. Dar d-1 Apostolescu aducea în sprijinul fezei d-sale afirmaţiuni foarte puţin precise, cu toată înfăţişarea de perfectă siguranţă pe care o are întreaga lui — de altfel valoroasă — lucrare.— Aşa că problema—dacă era — rămânea nerezol-vită. — D-1 Ortiz a luat în aceste împrejurări, şi pentru publicul italian, cercetarea problemei. Oricine a cetit broşura aceasta, scrisă limpede şi cu deosebită înţelegere pentru împrejurările istorice şi culturale dela noi, a sim(il fără îndoială că so-luţiunea pe care ea o aduce este definitivă. Autorul, cercetând logica argumentării şi sărăcia is-voarelor pe care D-nii Apostolescu şi Bogdan-Duică îşi sprijineau afirmările lor, înlătură de la început valoarea excluzi vă a fie căreia din cele două încercări de rezolvire. Dar considerând că textul traducerii române are asemănări necontestate şi cu versiunea franceză a' lui Vigny şi cu originalul, D-1 Ortiz conchide că poesia lui Negruzzi se leagă fără îndoiolă cu Le deluge. Numai că, autorul român—ca şi de Vigny de altfel—cunoştea, dacă nu originalul, cel puţin traducerea franceză
—	foarte exact făcută — a lui Huber, după opera lui Gessner. Şi atunci nici D-1 Apostolescu, nici D-1 Bogdan-Duică nu are dreptate. Sau, dacă voiţi, o au
numai în... tovărăşie. — Aceasta e concluziunea D-lui Ortiz. Ceeace merită să fie însă mai ales revelat în această lucrare, e metoda riguros ştiinţifică şi surprinzător de concludentă pe care o întrebuinţează d-sa. Stăruinţa cu care se urmăreşte un amănunt caracteristic în atâtea ediţiuni deosebite, inteligenţa cu care se confruntă deosebitele texte şi versiuni, ingeniozitatea cu care se scot concluziunile cari se vor dovedi mai târziu folositoare, cinstea, desăvârşita cinste şi modestie ştiinţifică în care ni se înfăţişează totul, iată atâtea calităţi pe care aci le găsim cu prisosinţă şi pe care le-am dori cât mai des la tinerii noştri istorici literari.—
II. Acelaşi lucruri s'ar putea spune şi despre celălalt studiu al d-lui Ortiz care ne arată influenta «fi rostul teatrului marelui tragic italian Alfieri în des-ooltarea noastră culturală. Cartea aceasta urmăreşte în trei capitole reprezintarea tragediilor alfieriane pe scenele noastre, valoarea literară a traducerilor acestor piese şi părerile pe care critica literară depe atunci le avea asupra lui Alfieri însuş. Totdeodată ea reconstru-eşte cu o incontestabilă îndemânare şi simpatie, anumite colţuri de viaţă bucureşteană şi ieşeană pe care noi prea nu le-am ştiut nici odată pentru ca să le putem uita.
...Sunt acum câţiva ani, când nu ştiu care presă românească, mulţumea — fără să înţeleagă — D-lui A. Bellesort, care îşi exercita ironia lui fină pe seama României contimporane, pentru că...ne făcea cunoscuţi Europei. E adevărat că străinii ne cunosc mai mult prin ei — şi de aceea nu ne cunosc tocmai bine. Ori cum, era însă mai rău fără d-nul Bellessort de cât cu el. Şi noi am fost încântaţi. — Dar asta înseamnă că cu atât mai mult trebue să fim încântaţi când uni străini înţeleg cu adevărat ceva din viaţa noastră şi o spun peste graniţă: ...iată încă un motiv pentru care am ţinut să atragem atenţia asupra lucrărilor D-lui Ramiro Ortiz.	.
N. I. * 1
BIBLIOGRAFIE
La Renalssance Tch&que au dix-neuviâme slâcle, par L. LE-
GER, membre de lTnstitut, professeur au College de France.
1. voi. in-16, Alean Paris........................3 fr. 50
Les questions actuelles de politlque 6trangăre dans l’Amă-rique du Nord.—Lc Canada et l’Imperialisme britannique. Le-Canal de Panama. Le Mexique et son developpemenl econo-mique. Les Etats-Unis el la crise des partis. La doctrine de Monroe et le panamericanisme, par MM. A. SIEGFRIED. P. De ROUZIERS, l)e PER1GNY, Firmin ROZ, A. TARDIEU. 1 voi. in-16 avec 5 cartes hors texte, Alean Paris . . 3 fr. 50
La Synthfese en hlstolre.-Essoi critiquc el theorique par Henri BERR, direeteur de la Revne Hislorique 1 voi. in-8°. . 5 fr.
L’Avarice. — Essai de psyclioloyie morbide, par J. ROGUES DE FURSAC. 1 voi. în-16», Alean Paris.............2 fr. 50.
350
NOUA REVISTA ROMANA
Însemnări
Tirania politicei. — Gi acest titlu a fost primul arlicol pe care l’am scris în seria cea nouă a Nonei Reviste Române 112 Octobmbrc 1908), voind să protestez în potriva moravurilor sălbatice din viaţa noastră politică.
Intr'adevăr, la noi, din momentul ce eşti înscris într'un partid politic, te crede lumea dator să vezi în membrii celor l'alte partide politice numai pungaşi, imbecili, sau cel puţin trădători de neam! La ori ce face partidul advers, treime să găseşti cuvinte de critică, altfel bănuiala este gala. Numai ce auzi: înţelegem, te dai bine cu guvernul !
Fiind-că, — în ceea ce mă priveşte, — prevedeam că nu voi putea fi atât de sălbatic, am şi scris articolul iu ces-tiune. Era o prevenire pentru toţi că in Noua Revistă Română voi încerca să fac o politică imparţială.
Această prevenire însă. — curios — n'au inţeles’o de cât prietenii mei politici ; o probă mai mult că lângă ei mi-era locul. Adversarii din cele l’alte două partide continuă să mă bănuiască după cum cere tirania politicei.
Exemplu : In timpul campaniei electorale din Ianuarie trecut, am publicat un articol asupra cartelului dintre con-servatori-democraţi şi liberali, arlicol defavorabil cartelului. A doua zi, Voinţa Naţională m’a Tăcut transfug, iar prefectul de Mehedinţi mi-a afişat articolul meu pe toate zidurile oraşului Severin, aşa cum nu are dânsul obiceiul să afişeze chiar ordonanţele pentru paza de holeră. De atunci ziarele conservatoare, Conservatorul şi Epoca, de câte ori pomenesc numele meu nu uită să ^amintească de acel articol. Fiindcă am scris ceva care se putea interpreta în l'avoaiea guvernului conservator, apoi negreşit voiam să trec cu guvernul! De ce n’am trecut? Hei, vezi bine, fiind-că n'am fost primit! Guvernul conservator este un guvern moral, care nu umblă după transfugi!
Iată mentalitatea ziariştilor, care servesc pe micii tirani, ai politicei noastre... De indală ce nu critici pe adversar, devii un om dubios.
Ziariştii liberali, mai ales, obişnuiţi cum sunt cu disciplina călugărească, nu-ţi iartă cel mai mic gest, chiar dacă acest gest ar fi pentru ei!
Aşa, bunioară, eu trebue să fi fost văzut când-va dând bună ziua vre-unui fruntaş liberal, pentru ca Voinţa Naţională; să mă bănuiască, nici mai mult nici mai puţin, de cât că am fost în tratative de a trece la .. . liberali !
Iată ce scrie, în adevăr, acest bine informat ziar în No. său dela 11 Oct. cor.:	*
D-I C. R.-Motru, care inlr'o vreme a voit să se facă liberal, dar in loc de a da cerere la club, sprijinită de doi membri mai veclii, a crezut că poate trata dela putere la putere şi pune condiţii.
Inlr’o vreme!
Aşa dar, cu o cerere sprijinită de doi membri mai vechi, aş fi putut şi eu deveni liberal! Fu, reacţionarul înăscut, cum ar zice d. Stere dela Iaşi!
Ge mentalitate de neoiobaqi la unii din ziariştii noştri!
- c’ R.-M. -
„Cel de pe urmă cuvânt1' al d-lui Xenopol aduce servicii, cari ne bucură, lucrării sale asupra „Istoriei partidelor politice11. Bătrânul istoric trebue să fie mulţumitor d-lui II. Motru pentrucă i-a dat ocazie să desluşească intenţiunile sale şi mai ales să corecteze titlul operei sale, — titlu care, interesant la început, devenea curios în cele din urmă şi prin nearmonizarea lui cu lucrarea însăşi,rămânea dacănususpecl cel puţin compromiţător. O nelămurire — să-i zicem de formă — care se desprindea odată cu anumite bănuieli neingăduite de reputaţia de învăţat necontestat a d-lui Xenopol, eră necesar să lie înlăturată cât mai în grabă. D-l Iî.-Motru a adus un serviciu şi operei şi reputaţii d-lui Xenopol.
Geeace a fost rău numai, e că respeclatul istoric şi-a lăsat cu aşa încredere bătrânească, şi reputaţia ca şi scrisul pe mâna celor cari fac socoteli şi scriu la „Viaţa Românească1-). Şi iată ce Îndreptare aduce, aşa de onorabil, d-nul Xenopol operei sale. Orcine cetea titlul lucrărei acesteia: „Istoria partidelor politice“, — era necesar îndreptai cu gândul şi la partidul băncilor şi al represiunei care „veghează11 astăzi cu atâta linişte sătulă „la destinele României1-. Şi de aceea toţi s’or li întrebat: ce e aici ? Istoricul Xenopol e un învăţat prea serios şi un român prea cinstit ca să se poată înşela cu lucruri evidente pentru oricine. Intre aceştia cari
s'au mirat, a fost şi d. Motru. Atrăgând atenţiunea d-lui Xenopol, d. Motru a fost nevoit, pentru cetitorii săi şi pentru cei cari vor să înveţe, să facă o mică lecţiune de metodologie istorică. Gă d. Xenopol s’a năcăjit şi a decretat necoinpelenţa d-lui Motru în această materie, e lucru explicabil. Pentru cine ştie însă, că metodologia istorică, prin străduinţa ei de a lixa norme generale in judecata fenomenului social-istoric şi prin cerinţele desvollării ei actuale, se îndreaptă către ştiinţele filozofice ca să-şi ia temeiul conslrucţumilor şi explicaţiunilor ei, nu mai e nevoie să spunem că lecţia de metodă istorică-psihologică a d-lui Motru nu era lipsită de chemare — chiar pentru un istoric bătrân şi popular ca d. Xenepol.
In definitiv, d. Motru lămureâ, pentru folosul cetitorilor şi, socotim în mod serios şi pentru cel al d-lui Xenopol, că istoria ideilor liberale nu e tot una cu istoria partidului liberal. Gă ideile liberale care înviorară viaţa in România în veacul trecui sunt deopotrivă isvorul tuturor partidelor actuale. Şi, deci, atragea atenţia cetitorilor că lucrarea d-lui Xenopol conţine o nelămurire — pe care duşmanii ar pulea-o bănui suspectă — şi că prin urmare o corectare se impune.
Gorectarea o aduce d. Xenopol în „Viaţa Românească11 (No. 9 Septemvrie):
„...eu mă opresc cu expunerea la 1866, adică acum aproape 50 ani. Să aştepte d. Motru să ajung la timpul actual pentru a vedea cum va eşi partidul liberal din evoluţia lui*.
Suntem veseli; aşa putem aştepta. Suntem veseli pentru folosul d-lui Xenopol. D-l Motru — pe care d. Xenopol „îl preţucşte ca învăţat şi chiar ca prietin11 — trebue să lie şi mai bucuros că a adus şi mai învăţatului său prieten un aşa de necontestat serviciu. Nu eră bine ca istoricul Xenopol să rămână in lumina istoriei, cu o aşa de importantă lucrare, adumbrit de nelămurirea unei explicări ne-suliciente.
.... In lumina acelei istorii care nu va ţine seamă de cuvintele rele pe care le aruncă la necaz şi un om cu mintea aşa de luminată, cum e d-sa, unui coleg „pe care (vai!) il preţneşle ca învăţat şi chiar ca prieten". — T. —
Kogălniceanu şi cestiunea agrară.—Desvelirea monumentului lui Kogălniceanu, a obligat presa noastră să scrie despre activitatea celui mai pricepui şi mai* îndrăzneţ om politic al pregătirii noastre naţionale. Cuvinte de prisos şi mai ales—şi mai rău—multe cuvinte nedrepte au acoperit', cu pretenţiunea necesităţilor gazetăreşti, jurnalele noastre politice. In Ordinea, d. SI. Antim a putut scrie însă lucruri adevărate, spuse cu un adevărat simţ istoric. Noi copiem cu interes din articolul d-sale :
„împroprietărirea de la 1864, fără a fi fost opera partidului liberal, este actul cel mai liberal care s’a înfăptuit vreodată la noi. Ea este punctul de plecare, obârşia tuturor reformelor liberale săvârşite la noi de la această dată până ■ azi. De altfel numai aşa ne putem explica opunerea încăpăţânată cu care o parte din proprietarii de atunci au întâmpinat actul de la 1864. E prea adevărat că lupta proprietarilor s’a dat numai pe baza intereselor materiale şi a privilegiilor de clasă, dar aceasta a fost numai pretextul luptei, partea ei aparentă, cauza ei adevărată, liind cu totul alta.
Să cercetăm acum cari au fost urmările economico-soci-ale ale actului de la 1864. Până la reforma lui Kogălniceanu întreaga proprietate teritorială a ţărei era concentrată in mâinile câtorva zeci de familii boereşti. Domeniile acestea fuseseră date boerilor pe vremuri de către domnitorii ţărilor, pentru diferite servicii aduse de către bocri acestor Vo-evozi, lie în timp de pace, lie pe vreme de război. Gele mai multe din moşii fuseseră dale cu mult înainte de către Domnitorii strămoşilor acestor boeri. Foarte puţine din pământuri erau cumpărate şi din cele cumpărate foarte puţine erau cumpărate în chip cinstit.
Deci, atât pentru a obţine, moşii cât şi pentru a se menţine în stăpânirea lor, se cerea boerilor o capacitate cu totul alta decât cea economică.
Reforma lui Kogălniceanu surprinde clasa noastră propri-etăreaseă în asemenea situaţie, pământul redat liber în comerţ, este obiectul unui război de viaţă şi de moarte. Proprietarii cei veclii parcă întârziaţi inlr'o climă prea aspră sunt răpuşi, expropriaţi fără nici o milă din domeniile lor; iar căderea aceasta a vechci clase aristocrate se caracteri-
NOUA REVISTA ROMANA
35t
zează prin acea formidabilă erupţiune de viţii de tot felul de cari societatea românească a suferit atât şi de care nu s’a vindecat pe deplin încă nici azi. 1). Duiliu Zamfi-rescu a zugrăvit cu o mână de maestru decăderea aceasta a vedici noastre clase boereşti, în neîntrecuta sa pagină de istorie socială intitulată Tănase Scatiul.
Interesant este de ştiut cine sunt învingătorii în această luptă. învingătorii sunt aceiaşi cari au triumfat şi în apus. La noi, ca şi pretutindeni, aceştia au fost oameni din popor, cari ştiuseră totdeauna ce e lupta pentru trai, iar atunci când pentru a ajunge ori-unde şi a se ridica în vârful piramidei sociale, nu mai eră nevoie de o naştere fericită, oamenii aceştia au inlraL în luptă şi le-a fost uşor să învingă...
Ion C. Brălianu, cu intuiţia ceia caracteristică oamenilor de acţiune, avea instinctiv simţimânlu! acestui proces de descompunere socială ce se urmă în jurul său şi a înţeles că această primenire a clasei de sus aveâsă-i folosească lui în primul loc. De aceia el nu face nimic pentru a-i opune vre-o stavilă, ba din potrivă, el răuşeşte cu mijloace artificiale de corupţie, să grăbească şi să activeze acest proces de distrugere a vechei clase boereşti.
Dar dacă Ion C. Brălianu, consideră pe aceşti oameni ca pe nişte simpli partizani ai săi, pentru istoria noastră socială ei însemnează însă o nouă clasă socială.
Faptul de-a li ridicat şi consolidat această clasă, consti-tue cel mai mare merit, adevăratul merit al lui Ion C. Bră-tianu. Dacă Mihail Kogălniceanu a avut gloria de a ridica la rangul de cetăţeni pe ţăranii satelor noastre, apoi Ion Brălianu are meritul de-a fi ridicat, tot pe baza actului dela 1864, o puternică clasă de proprietari cx jure quiritiuin şi deţinând in mâinile ei destinele ţării româneşti. Dar pe când reforma lui Kogălniceanu a (ost numai factice, căci ţăranul e şi azi cetăţean numai cu numele; opera lui Ion C. Bră-tianu e reală, clasa ridicată de el formează azi de fapt clasa conducătoare la noi, — de aici deosebirea de glorie şi de reuşită între aceşti doui bărbaţi politici*1.
tn chestia „Enciclopediei Bisericii ortodoxe11.— După notiţa apărută în No. trecut al revistei, noastre în cesliunea enciclopedii ilustrate a Bisericii ortodoxe române, am avut onoarea să primim vizita celor doi autori cari au întreprins această lucrare: D-nii Ion P. .Sillescu şi M. Gheorghiu.
Amândoui autorii, sunt tineri, au o înfăţişare gentilă şi se recomandă: „ziarişti".
Dânşii au ţinut să ne declare că n’au fost încasatori pe la ziare şi în special că unul dintr’ânşi (d. M. Gheorghiu) n'a comis nici o incorectitudine Ţaţă de administraţia ziarului Minerua: că prelenţiunile acestei administraţii sunt nefundate şi că de altmintreli procesul dintri d. Gheorghiu şi Minerim este în curs de a se judeca.
Ne place să credem că afirmările tinerilor autori sunt exacte şi de aceea regretăm că s'a dus in discuţie trecutul lor. ’
Fste vorba însă de lucrarea viitoare pe care ei o întreprind, şi pentru care noi nu am avut şi nu putem avea cuvinte de încurajare.
De unde până unde, doi tineri cari n’au făcut studii speciale bisericeşti (ori şi cât de gentili şi „ziarişti" ar fi ei), să primească protecţiunea Cassei Bisericei, cu adresă in regulă, pentru a întreprinde o aşa lucrare ?
In adresă, Administratorul Cassei Bisericii spune tuturor cucernicilor preoţi ai ţării româneşti: vă rugăm să daţi lot concursul necesar, d-lui Sillescu când se va presintâ.
Poate ii încurajată o lucrare întreprinsă în aşa condiţiuni ?
Înţelegem pe cei doi tineri autori. Fi sunt în dreptul lor să-şi caute o ocupaţiune ori şi unde o găsesc. Dar o instituţie de Stat poate ea acordă protecţie, şi poate ea da adresă la mână ori şi cui o cere ?
x)şa ceva nu se poate întâmpla decât sub guvernele slabe cari prin fatalitate sunt şi imorale. Căci evident: numai un guvern slab poate numi la Cassa Bisericei un funcţionar slab care să nu resisle solicitării făcute de cei doi tineri „ziarişti". — M —
REVISTA REVISTELOR
Jubileul universităţii din Iaşi a avut şi din partea Revistei ştiinţifice V. Adamachi, cuvinte entuziaste de laudă. Le scrie în numele revistei, d. praf. dr. I. Simionescu. E îndemnat la aceasta de oarece „pentru noi trebue să aibă o însemnătate şi mai mare sărbătorirea semiseculară a universităţei din Iaşi, cea dintâi înfiinţată, pentrucă prin decretarea existenţei ei, e legat începutul unei alte ere, de libertate, de muncă proprie, în viaţa istorică a ţărei întregi. Termenul e scurt, însă merită să fie scos în relief, căci el înseamnă sfârşitul unei perioade de aspre greutăţi, de luptă, de in-decisiunile legate de început. Popasul e bun, penlru căpri-lejeşte o ochire îndărăt, iar „ce a fost" e necesar de ştiut pentru mersul mai departe". Ceeace urmează după aceasta e o privire de ochiu competent asupra activităţei facultăţii de ştiinţe.—
D-l colonel Sc. Panaitescu, care arată atâta neobişnuită învăţătură şi înţelegere pentru meşteşugul—din ce în ce mai complet şi mai anevoios — al răsboiului, continuă pca-celaş ton de adâncă pricepere, expunerea principiilor fundamentale ale topografiei. S’a mai vorbit Ia noi de d-sa şi e cunoscut de când a ţinut să deâ şi studenţilor ieşeni — în câteva prelegeri foarte ascultate — puţine învăţături asupra artei militare. —
Tot aşâ de interesante articole de specialitate—şi totuşi deopotrivă de folositoare pentru oricine — scriu d. G. Bratu, II. Vasiliu, A. Cardaş, Dr. Vasiliu şi I. Borcea.
De un mare interes se prezintă conferinţa d-lui Inginer I. lonescn preşedintele asociaţiuni române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor, ţinută la congresul din Târ-govişte : Imporlanfa economică a râului lalomifa, şi publicat
în Natura. Foloasele pe cari le aduce o canalizare a Ialo-miţei, fuseseră prevăzute şi în Regulamentul organic, care înlr’un articol se ocupă în special de cestiunea aceasta. Amintind diferitele studii şi propuneri ce s'au făcut pentru a se aduce proectul la îndeplinire, d. lonescu arată foloasele ce ar aduce această lucrare economiei naţionale: „O importanţă şi mai mare a canalizării Ialomiţei constă în faptul că această canalizare nu ar rămâne izolată. Ea s'ar putea lega prin un canal cu oraşul Buzău, care ar pleca dela Urziceni; cu PIoeşti şi chiar cu Câmpina prin Prahova şi afluenţii săi şi în line cu Capitala ţării prin un canal care ar pleca dela Fierbinţi şi s'ar termină în apa Colentinei-pe la lacul Teilor din nordul Bucureştilor".
„Este dar timpul ca chestiuni de natura celor cu care s’a ocupat Obşteasca Adunare din 1834, să lie readuse la ordinea zilei. Oraşele noastre care se plâng de lipsa de vieaţă trebue să se ocupe de găsirea mijloacelor prin care ar puteâ mări mişcarea economică într’ânsele, căci azi, cu toate palatele, şcolile, teatrele, lumina electrică şi altele, nu se poate obţine viaţă în ele fără de o asemenea mişcare. Ştiinţa a scos azi pe om de sub tirania naturii şi din dependinţa locului lui de naştere, şi l-a făcut să depindă de oameni, prin relaţi-uni economice. Sporirea unor asemenea relaţiuni măreşte viaţa şi o uşurează".
E o propunere ce se înfăţişează ademenitor prin foloasele ce le-ar aduce. Vor li destul de ademenitoare ca să pue pe gânduri pe cei care ar putea-o realiză? —
Tot acest număr publică şi conferenţa d-lui G. Ţiţeica asupra oamenilor de ştiinjă şi amatorii de ştiinţă, ţinută iarăşi la congresul amintit. —
Notiţele dela urma revistei sunt totdeauna interesante.
35*
NOUA REVISTA ROMANA
In numărul depe Septembrie al interesantei publicaţii R6vue pddagogique, d. Charles Chabot ne dă un studiu bogat in informaţii asupra Adolescenfei. In două trăsături esenţiale rezumă caracterele acestei vrâste, prin tumulluozitalea şi instabilitatea ei atât de rebelă analizei: desechilibrul intre forţe şi între cerinţe — celedintâi dând cu mult mai mult de cât pot întrebuinţa cele din urmă, şi producând astfel nevoia de-a se cheltui în acte generoase, eroice sau perverse, dar în orice caz depăşind măsura, nevoia de ase întrece în ori ce clipă pe sine însuşi—şi inadaptabilitatea, indisciplina, anarchismul, produse de conştiinţa obscură că adolescentul poartă în sine germenii unei lumi noi, unor noi generaţii, unor noi idealuri umanitare, ce vor să sfarme cadrele obicinuite într'o neînfrânată dorinţă de progres.
Pentru pedagogie aceste adevăruri sunt pline de aplicaţii practice utile, cu atât mai utile cu cât în învăţământul oficial adolescentul este confundat totdeauna cu un copil, când, şi mai rău, nu e luat drept un om matur.—
In acelaş număr se analizează raportul publicat de Ministerul Cultelor ş; Instrucţiunii de la noi, sub titlul: Re-ceiisemenl general des lilres el des illetres en iannee 1909, în care se pun mai ales in evidenţă frumoasele rezultate ale legii şcolare din 96, în urma căreia numărul ştiutorilor de carte a fost ridicat la 39.4°|o din populaţia totală a ţării. „Dacă aceste rezultate au fost controlate serios, şi nimic nu ne autoriză să ne îndoim—conchide recenzentul—ne e permis să credem că nici o lege asupra învăţământului n’a
avut vre-odată, în nici o ţară din lume, o influenţă comparabilă cu a legii româneşti din 1896. Întregul guvern român, şi mai cu seamă ministrul de instrucţiune publică, d; Spiru Ilarei, un profet pe care ţara sa a ştiut să-l înţeleagă, pot să se mândrească cu drept cuvânt, de această generoasă deşteptare" de ar fi aşa...
A părut interesant d-nei lA'anda Landowska să ştie care erau părerile germanilor in privinţa muzicei franceze din secolul XVIII. Cercetările şi-le scrie în Mercure de France. Curiozitatea d-nei Landowska a pornit dela fraza Iui Rous-seau, care decreta că „francezii n'au deloc muzică şi nu pol s’o aibă, sau dacă vr'odată vor aveâ una, asta va fi cu atât mai rău pentru ei". Părerea artistei e că Rousseau n'avcâ dreptate. De aci deduce că nu e drept să se zică că „revine poetului să facă poezie şi muzicantului să facă muzică, dar numai filozofului îi e dat să vorbească şi de una şi de cealaltă". Tot aşâ cum nu e adevărată nici părerea lui Grimm care credeâ că filozofii şi oamenii de litere dau gustul pentru muzică unei naţiuni, căci D-na Landowska e de părere că „flacăra acestora aruncă asupra muzicei franceze, mai mult fum decât lumină". In definitiv muzica franceză din veacul XVIII nu are de ce li despre-ţuilă. E o muzică frumoasă. — Introdncţinne la studiul lui .1.-11. Fabre scrie d. Marcel Couton.—
In Congo, e un articol cu amintiri povestite interesant de d. Bernard Combette.
MEMENTO
—	Din partea redacţiei. — Autorul articolului trimis deunăzi la direcţia noastră, şi care iscăleşte Infra, este rugat să binevoiască a trece pela Direcţiunea revistei.
—>-*• La Alean a apărut de curând o nouă lucrare a cunoscutului cercetător în psychologie Dromard — cel care a scris împreună cu An-tehaume analiza psychiatrică a simboliştilor;—cartea se ocupă cu problema Sincerităţii şi are răspunsuri — adesea judicioase — pentru următoarele chestiuni: condiţiunile, speciile, modurile de expresiune şi variaţiunile sincerităţii.—
Pesimismul şi misantropia subtilului filozof Mertens, şi-au găsit din nou posibilitatea de a se afirma. O face in cartea aşâ de puţin prietenoasă căsătoriei, pe care a scris-o de curând: Da premier op-poriun ou unique nicessaire.
~~■ Librăria Delagrave dă într’un inteligent «recueil», câteva bucăţi alese din opera marelui entomologist J. H. Fabre. Toate acestea sub titlul: Moeurs des insectes.
—Anul acesta s’a cultivat grâu pe o întindere cu 18.000 ha. mai mică decât cea cultivată în 1910, iar producţiunea totală e mai mică cu 6.000.000 hi. In schimb calitatea grâului din acest an e cu mult superioară celei de anul trecut. Cantitatea anului acesta ar reprezentâ pentru ţară o bogăţie de 440 milioane lei, din care peste 270 mii. vor intră în ţară de pe urma exportului.—
—— In acest an încasările statului până la sfârşitul Iui August, au întrecut cu aproape 47 mii. veniturile din perioada corespunzătoare a anului trecut. Ceeace însemnează m nou excendent.... jubilar.
—	Pierre Loti a scris în colaborare cu Judith Gautier . o dramă chinezească: Se numeşte La Fille du ciel şi a apărut în editură la Cal-man Levy.
Studenţimea din Cluj pregăteşte pentru la iarnă o serie de conferinţe literare, pentru care au fost invitaţi să vorbească d-nii: Coşbuc, Caragiale, Vlahuţă, Iorga, Ooga, Ovid Densuşianu, Rădulescu-Motru, Duiliu Zamfirescu, C. Stere şi Emil Isac.
—- O artistă de operetă, M-me Rejanne-Bdly, a chemat în judecată pe celebra artistă franceză M-me Rijanne, minunată interpretă a Norei, pentru motivul că cea din urmă s’ar numi pe nedrept aşâ, numele său fiind Gabrielle R(ju. Şi aşâ, o să se judece Ia un tribunal din Paris.
—— Tinerii socialişti italieni au hotărât combaterea clericalismului prin sprijinirea bibliotecilor de cultură şi critică religioasă.— Asta e fără îndoială civilizaţie.—
—	Ultima operă a Doamnei Elena Văcărescu, un roman cu titlul Le Sortilige, a apărut la PIon-Nourrit-Paris. Ziarele pariziene, ca de pildă „Le Figaro", l’au primit cu elogii.
După un savant englez, Sambon,—pelagra nu s’ar fi datorind porumbului încins, cum se crede îndeobşte. Ea ar fi provocată de înţepăturile unei insecte, Simuiium, care se găseşte prin locurile băltoase. Savantul în cestiune şi-ar fi experimentat hipoteza în sanatoriul nostru de pelagroşi dela Roman.—
—— S’a brevetat în ultimul timp o serie de procedee prin cari se obţin substanţe aproape identice cu cauciucul natural. Aşâ că bureţii artificiali „de cauciuc" ; sunt de cauciuc... artificial, şi el.
—Lucrătorii fabricelor în care se lucrează diamantul, din Amsterdam, au sărbătorit dăunăzi o victorie : opt ore de muncă.
—— Cunoscuta carte a teoreticianului socialist K- Rautsky : Bazele Socialismului, a apărut de curând şi in traducere românească. D-nul Dohrogeanu-Oherea i-a făcut o prefaţă şi i a adăugat un studiu Asupra socialismului in ţările înapoiate.
Cei cari dispreţuesc pe ucenicii artei nouă numindu-i barbari primesc azi un răspuns de la Paterne Berrichone, care spune că „a fi antropologiceşte un barbar, valorează mai mult de cât a fi zoolo-giceşte un primat".
-— Premiul Nobel din acest an, s’a împărţit astfel : Premiul pentru chimie l’a primit Profesorul Nerst ; premiul pentru pace i-a fost oferit cunoscutei propagandiste E/ien Key; cel pentru literatură lui Maeterlinck; cel pentru medicină lui Alwar Gullstrand, profesor al universităţii din Upsala, pentru studiul opticii ochiului.
■ Ministrul Marinei franceze, vrând să introducă păcura ca combustibil pe vasele de război, a început să se intereseze prin ţara noastră de calităţile, preţurile şi modalităţile de aprovizionare ale păcurei româneşti.	.
—~■ Din „Natura”, aflăm de invenţia unui lămpi care consumă vapori de argint viu, şi care dă astfel o lumină foarte albă, asemănătoare cu cea a soarelui. Dacă se aşează lampa într’un înveliş de cuarţ, apoi ea ne mai dă şi raza ultraviolete: un isvor puternic şi ieftin.
—— Tot de acolo aflăm că cel mai mare ceasornic din lume se construeşte acum în Leicester (Anglia), pentru palatul unui societăţi de asigurare din Liverpool. El va fi aşezat la 72 metrii de-asupra străzii: şi are 4 cadrane de câte 8 metri in diametru. Minotarele sunt de 4 in şi 63 lungime, iar înlăţime de aproape un metru.
Cunoscuta piesă a lui Beyerlein: Stingerea, care avu un aşa de frumos succes şi pe la noi, s’a dovedit în timpul diu urmă ca având surprinzătoare asemănări cu un roman al lui Wilhelm Raabe: Albu Telfan. Toată desfăşurea piesei, cu personagiile de asemenea, se găsesc în scrierea din urmă. — Beyerlein însă, a afirmat în mod deschis, că n’a avut cunoştinţă de romanul lui Raabe, când a scris Stingerea.