NOUA REVISTĂ
r oaaAnA
abonamentul :	POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
In România un an (48 NUMERE). 10 lei	APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
,, şease Juni.....6 ,,
In toate ţările uni unei poştale un an T2 fl	--------
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 60. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA: Bucureşti, B-dul Fcrdinandss TELEFON 8/66
DIRECTOR:
C. R ADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UN NUMĂR:
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principate librării şi la depozitarii de ziarele din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
No. 6.
DUMINICĂ, 5 DECEMBRIE I91O
Voi. IX.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Concurs literar.—Către cititori.—Discuţia la Mesaj.—învăţătorii şi salariile.—..Căsnicii" de D. Ionescu-Quintus. — Ecouri clin lumea medicală.
CEŞTI UNI ACTUALE:
C.	Rădulescu-Motru. Cele două partide reale.
D.	Drăgiiicescu. Mai multă, dreptate.
CRITICA LITERARĂ:
N. Em. TEOHA.ru. Influenţa romantismului francez asupra literaturii române.
TEATRU:
Lazăr Cosua. Cronica teatrală. Teatrul Naţional: rBestia‘l de G. JDiamandy; Compania Da-vila: „Maman Colibriu de Henry Bataille.
DISCUŢII:
Preotul Vasile G. Alexe. Politica şi. clerul.
NOTE Şl INFORMAŢII : Disciirsulc Tronului (Satiră în versuri).— f Angelo Mosso.— Asupra poeziei noastre de azi.— Cercetarea paternităţii in Franţa.
REVISTA REVISTELOR : La reuuc. — Revista democraţiei române. — Convorbiri .literare.— Luceafărul.
FINANŢE ŞI COMERŢ: Banca Românească.
NOUTĂŢI
Concnrs literar
„Noua Revistă Română*4 a hotărît să acorde în fiecare lună un premiu în bani de clnoizeol lei pentru cea mai bună satiră politică In versuri privitoare la viaţa noastră publică. Satira va trebui să albă caracterul obiectiv al unei lucrări literare.
Manuscrisele se vor trimite pe adresa redacţiei până la 14 ale lunei.
Către cititori
Administraţia revistei noastre a hotărât să acorde următorul abonament de favoare, cititorilor cari se vor grăbi să'se aboneze săptămâna aceasta: Cine va trimite până la 15 Decembrie cor. direct administraţiei revistei Calea Victoriei 60 (Pasagiul Imobiliara 3) suma de 10 lei (costul unui abonament anual), va fi considerat abonat de la 31 Octombrie 1910 până la 31 Decembrie 1911 primind ast-fel revista 14 luni în loc de 12.
Odată cu trimiterea număiului viitor, noii abonaţi pe un an vor primi toate numerile apărute până acum din voi. IX.
Discuţia la Mesaj
Dtscuţia Ia Mesaj, din anul acesta, a fost deosebit de interesantă.
Ea a precizat, în primul rând, opinia pe care o au partidele de opoziţiune despre reformele agrare legiferate de partidul liberal, astăzi la guvern. Această opinie^ este cu mult mai favorabilă liberalilor de cum se credea până acum ŞeTul partidului conservator-democrat, d. Take Ioncscu, a vorbit de complectarea acestor reforme, fi nu de abrogare. !)e asemenea fruntaşii partidului conservator, d-nii N. Fili-pescu şi Delavrancea, n'au mai întrebuinţat aceiaşi vehemenţă în critica lor ca altă-dată.
Este neîndoios că reformele legiferate de partidul liberal au fost mai puţin radicale de cum se păreau la început, şi de aceea ele au sfârşit prin a ralia pe toată lumea.
In privinţa reiormei electorale, posiţiunea fic-cărui partid 11'a eşit destul de clarificată din această discuţie.
Partidul liberaliste doritor de o reformă, dar este în căutarea unei formule.
Partidul conservator-democrat este pentru un sistem intermediar între votul universal şi colegiile censilare de astăzi.
Partidul conservator, prin d. N. Filipescu, s’a pronunţat pentru menţinerea colegiilor actuale.
Cu mai multă pasiune s’a discutat Ia Mesaj cestiunea succesiune'! la guvern, după deinisiunea ministerului I. Brătianu.
Cine va veni la guvern ?
Mai întâi, partidul liberal n'ar avea de ee să plece de la guvern, după ce legislatura lui a fost aşa de lăudată. Dar partidul liberal are libertatea să plece când vrea de la guvern, şi de aceea „în ipoteză1* să poate discuta cine va veni după dânsul!
In ipoteză, să poate desigur discuta ori cât şi se poate ajunge la diferite soluţiuni, precum s’a şi ajuns.
In ipoteză, la guvern poate fi chemat ori ce cetăţean român care are încrederea M. S. Regelui. In privinţa aceasta nu încape îndoială.
In practică însă să ştie, că dacă poate veni la guvern ori şi ce cetăţean, care are încrederea M. S. nu poate sta la guvern, de cât acela care are încrederea Ţărei. Să înţelege că, iarăşi în ipoteză, M. S. poate să reînoiască încrederea Sa aceluiaş cetăţean, care în alegeri n’a obţinut încrederea Ţărei, şi să decreteze noi alegeri ; apoi in caz de ne-isbândă, mai poate M. S. să reînoiască la infinit aceaşi încredere cetăţeanului ales. . . Dar aci sfârşeşte ipoteza. M. S. pare hotărâtă ca pe cetăţeanul, pe care il va chemă să formeze noul guvern, să nu-l asigure de loc de reiiioirea in-crederei Sate, in caz de cădere in alegeri.
Şi, cu aceasta, situaţia succcsiunei la guvern să clarifică.
Când cetăţenii alegători vor şti, că guvernul care va urma guvernului Brătianu, nu se impune de M. S. ci se supune la apreciarca opiniunci publice, atunci este cestiunc numai de câte-va luni data când va veni la guvern cetăţeanul
H4
noua revistX romanX
acela şi cu el partidul, — care, în adevăr, are încrederea colegiilor electorale.
Lucru inpoitant de ştiut era numai că M. S. Regele nu are intenţia să-şi impună guvernul ce şi-l va alege; — şi acest lucru l’am aflat din discuţia de la Mesaj. Pentru rest vor îngriji ei singuri, cetăţenii.
C. R-M.
învăţătorii şi Salariile.
Opinia publică a fost impresionată în chip deosebit de atitudinea demnă pe care învăţătorii au luat-o, cerând prin mii de petiţii, adresate Corpurilor Legiuitoare, mărirea salariilor.
In primul moment s'a crezut că la mijloceşte un joc politic, şi se explică astfel: Partidul liberal este în ajunul plecării dela guvern. Cum ar putea să întrebuinţeze în opoziţie pe învăţători mai bine decât dându-le speranţe că atunci când vor veni iarăşi la putere are să le mărească salariile!? După această explicaţie se credea că mişcarea învăţătorilor este o uneltire politică, pusă la cale.
Comitetul Asociaţiei chiar a căutat să lămurească această interpretare greşită, accentuând că mişcarea pe lângă că este independentă de partidul liberal, dar este independentă chiar faţă de d-1 Ilarei, şi în acelaş timp a manifestat păreri de rău şi indignare faţă de acest partid, care a ştiut numai să se laude cu activitatea extra-şcolară a învăţătorilor» fără să se gândească câtuşi de puţin la soarta lor.
In acest chip s'a făcut lumină în jurul celor 2000 de pc-tiţiuni.
Rămâne acum întrebarea: care va fi soarta celor câte-va mii de cereri ? Fiindu-ne date obiceiurile politice, vom zice că, partidul liberal fiind pe ducă, va căuta să evite rezolvarea lor. 1) pentrucâ este in interesul lor politic ca învăţătorii să rămână tot nemulţumiţi, mai ales că vine opoziţia, când numai cu nemulţumiţi se va putea îndulci tristeţa acestor zile : 2) nu li se va mări salariile, pentru ca la un moment dat să poată strigă cutare demagog: noi am avut întotdeauna înscris in programul nostru, îmbunătăţirea soartei voastre, dar n'am putut să îndeplinim aceasta, căci n’am avut timp, ne-am retras dela putere, prin surprindere, dar tot noi şi prin noi se va face, zadarnic aşteptaţi dela alţii îmbunătăţirea soartei!
Faţă de această stare de fapt, zicem că în jurul mişcării învăţâtoreşti este o ţesătura politică, care nu se poate desininţi de Comitetul Asociaţiei, căci sunt stări ea şi morale cu două înţelesuri, cel puţin!
'	Gr. Mustea
„Căsnicii...“ de D. lonescu-Qiiintus.
Se citeşte uşor şi cu plăcere romanul dialogat al Iî-Iui Ionescu Quintus.
Şi aceasta fiindcă scrierea D-sale nu este o carte gravă în care se discută probleme mari sociale (cum li s’a părut unora dintre criticii săi) şi nici nu ne prezintă personagii cu o psihologie prea complicată.
„Căsnicii" e o schiţă de moravuri a „high-lifului" din oraşele noastre de provincie. Radu şi Adina Negulici, Dinu Damian, Lucia Mioreanu şi celelalte personagii ale romanului, sunt tipuri pe care le întâlneşti des prin provincie şi chiar în unele straturi sociale din Capitală. Autorul—care e un bun observator şi mânueşte cu dibăcie satira socială — a descris cu vioiciune tipurile sale, cu viaţa lor uşuratică, cu frivolităţile lor, cu amestecul ridicul al unei culturi superficiale cu vulgarităţi de toate zilele. Dacă glumele nu sunt loate originale şi conversaţia e câteodată banală vina nu e atât a autorului cât a personagiilor sale, cari dacă ar vorbi altfel, n’ar mai fi naturale.
Canavaua romanului o formează cele două căsnicii ale
Adinei Negulici: prima cu soţul ei, a doua cu amantul ei,— amândouă căsnicii nefericite. Nefericite însă din cauza felului uşuratic cum îşi trăcsc viaţa aceşti oameni iar nu — cum spune într’un loc Radu Negulici — din cauză că instituţia căsătoriei este înşine condamnabilă. Noi nu credem că autorul se solidarizează cu această afirmaţiune gratuită şi superficială a eroului său şi că a vrut să se facă apostolul amorului liber. Nu vedem nicăcri în „Căsnicii" că aci s'ar discută vre-o teză sau s’ar dâ soluţii sociale.
Cartea D-lui Quintus, după cum spuneam mai sus, pentru noi e o scriere beletristică menită, prin felul interesant şi vioiu cum e scrisă, să întâlnească simpatia marelui public cititor, care va regăsi în ea oameni şi scene ce-i sunt familiare.
Satira autorului nu e aspră ci de o severitate..., generoasă iar humorul său dacă nu e totdeauna original e în orice caz foarte simpatic.
BIBLIOGRAFIE :
C. Giurescu. O carte despre politica externă a Ini Petru ttareş. Buc., 1910.
C, Giurescu. Un răspuns instructiv. Buc,, 1910.
N. Iepure, Trei uni de administraţie comunală. R. Vâlcea, 1910.
Andrei Rădulcscu. Logofătul Keslor, Viaţa şi activitatea lui Buc., 1910.	’
Lessing. Educaţia omenirei. (Lumen Buc., 1910).
loan D. Filiti. Pagini relative la ceslinnea naţională din Transilvania. Buc., 1910.
1). Russo, Studii şi critice. Buc. 1910. Carol Gobl.
Buletinul Societăţii de ştiinţe din Bucureşti. Oclombrie-Noembrie 1910.
N. Zaharia. Tolsloi ea literal şi moralist. Buc, 30 bani.
Grigore Patriciu, Studiu pedagogic asupra orfelinatului agricol „Eerdinand'. Buc. 1910. Aibert Baer, Preţul 2 lei.
G. Diamandv. Bestia, schiţă dramatică in 'i acte. Buc. 1910. Preţul lei 2.50. * 10
La Administraţia revistei, în Pasagiul Suc. Imobiliara No. 3 (Intrarea prin Calea Victoriei 00 şi Str. Academiei 19) se găsesc de vânzare pentru cititorii noştri cu preţ scăzut:
Colecţiunea volumelor apărute din Noua Revistă Română :
Volumele I—IV (Prima serie) cu 5 lei volumul.
Volumul V—VIII, 3 lei volumul.
Volumul IX (în curs de apariţie). Abonament anual
10 lei.
Din Studii filosofice voi. I, lei 5.
Voi. II—IV, 3 lei fiecare volum.
Voi V (în curs de apariţie), lei 6.
Puterea Sufletească de C. Rădulescu-Motru (scriere premiată de Academia Română), Lei 6.
Biblioteca editată de Noua Revistă Română, 15 bani volumul. Au apărut până acum:
No. 1. In zilele noastre de anarhie, de C. Rădulescu-Motru.
No. 2. Sufletul neamului nostru, deC. Rădulescu-Motru.
No. 3. Contractul muticei, de D. Negulescu.
Cultura română şi politicianismul (ediţia IlI-a Socec), de C. Rădulescu-Motru cu 75 bani (în loc de lei 1,50).
Poporanismul politic şi dem°craţia conservatoare, de C. Rădulescu-Motru. Preţul 30 bani.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
”5
n?
ECOURI DIN IURIEb
=—= MEDICALĂ.
Sanatoriul D-r. Gerota
Sanatoriul de chirugie şi faceri al D-rului Gerota, este o instituţie model, după care se poale judecă ce putem produce prin iniţiativa privată, atunci când există voinţă şi pricepere.
1)-1 l)-r Gerota, văzând difkultăţile cele mari pe cari le întâmpină chirugii în clientela privată, fiind nevoiţi să o-
în acest Sanatoriu, aşa că după 2 ani de existenţă a trebuit să lie mărit Sanatoriu.	•
Actualmente, acest Sanatoriu, cuprinde: 1) U11 corp principal, cu 38 camere pentru bolnavi, sală de consultaţii cu toate aparatele necesare, sală de pansamente, 1 sală de operaţii septice, 1 sală de operaţii aseptice fie-care prevăzută cu mobilier şi instrumente separate, laborator şi farmacie, muzeu, băi, olieiu, sală de lectură, etc.
Sanatoriul I)r. Gerota. — Privire generală.
pereze prin case particulare şi •camere de botei, punând în joc sănătatea şi viaţa bolnavilor, se decişi a construi cu mijloacele sale proprii,, acest sanatoriu special de chirurgie, a cărei necesitate a recunoscut-o toţi aceia care l’au vizitai şi l-au utilizat.
Xu numai localului dar şi mobilierului*şiîconstrucţiei interne, i s’a dat o îngrijire deosebită, punându-le de acord atât cu ştiinţa cât şi cu interesul practic şi higienie, al bolnavului. Ast-fel, s’a evitat complect stucăria, colţurile, per-vasurile, ornamentele, toate ţevile şi conductele sunt as-
Una din sălile de oPerajie a Sanatoriului.
Construit în 1907 de pe planurile şi detaliile personale ale I)-rului Gerota, acest Sanatoriu este situai în partea cea mai înaltă şi in unul din cartierele cele mai sănătoase ale Capitalei.
La început construit pentru 20 bolnavi, a devenit repede insuficient prin numărul cel marc de bolnavi cari veneau
cunse în ziduri, iar pereţi, în vederea unor desinfectări uşoare şi repetate, sunt spoiţi în alb, aşa că după iie-care bolnav, cainerilc se poate «desinfecta radical şi mai ales că şi pardoseala fiind de mozaic se permite aceasta.
Sanatoriul mai posedă: un pavilion de isolare pentru boalcle chirurgicale contagioase - infecţioasc, un pavilion pen-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
I 16
tru spălătorie, un pavilion pentru bucătărie şi un pavilion pentru etuve şi personalul inferior.
• înzestrarea Sanatoriului cu aparatele şi instrumentele cele mai noi şi mai perfecte, permite ca în acest Sanatoriu să se execute operaţiile cele mai diverse şi cele mai complicate.
loriu, dintre care peste 200 laparatomii, mortalitatea datorită propriu zis operaţiei, este nulă; supuraţia după operaţii a-seplice este nulă, iar mortalitatea generală a bolnavilor aduşi în Sanatoriu, este de 3-%, mortalitate datorită infecţilor generale, a sângelui, cu care bolnavii au fost aduşi în Sanatoriu, sau afecţiunilor medicale.
Dr. Gerota operând in asistenta personalului din Sanatoriu.
Personalul medical, condus cu cea mai mare severitate şi disciplină, face ca asepsia şi antisepsia să lie lot ce poate fi mai complect în chirurgie.
I)r. Gerota.
Şi pentru a dovedi ce importanţă are asepsia şi disciplina în chirurgie, n’avem de cât să menţionăm că din toate operaţiunile mari şi foarte grave executate în acest sana-
•i	.	.	.
Pe lângă aceste consideraţiuni, trebue să menţionăm, că acest Sanatoriu este o instituţie de binefacere, căci neurmărind nici un interes de profit material, preţul camerilor este mai mic decât costul brut al cheltuelelor ce se cere pentru îngrijirea unui bolnav.
Mai mult încă, din excedentul ce resultă (lela camerile de clasa I se întreţin camere gratuite, cari se pun la diepoziţie, fie Socetăţci de Salvare, lie săracilor. — Aşa putem cita că in 2'ja ani de existenţă s’a chieltuit pentru îngrijirea gratuită, a bolnavilor săraci în Sanatoriu, suma de 18 mii de lei (chieltueli brute, fără a socoti îngrijirea medicală), Tot din excedentul Sanatoriului, se dă mâncare gratuitei la 6 copii dela şcoalele primare din apropiere, care u'au cantine, şi o sumă la începutul anului pentru îmbrăcăminte la elevii săraci la acele şcoli.
Sanatoriul de chirurgie al l)-rului Gerota, serveşte totdeodată ca şcoală pentru formarea de infirmiere şi Surori de caritate. Elevele Institutului Surorilor de Garitate ST. Elisa-beta, sunt trimise in serii, pentru a face practică şi pentru a li se preda cursuri speciale de chirurgie.
Este regretabil că, acest Sanatoriu nu este accesibil studenţilor in Medicină; âr fi o adevărată şcoală specială, un adevărat focar de cultură pentru studenţii in Medicină, cari pe lângă ştiinţă şi practica chirurgiei ar învăţa şi modul cum să se poarte cu bolnavii şi cum se practică medicina pe bolnavii din clientela privată, cea ce cu regret nu se vede şi nu ss învaţă pe bolnavii din Spitale.
Dr. R.
jfî apărut:	-
Biblioteca editată de „Noua Revistă Română"
No. 1. In zilele de anarhie de C. Rădulescu-Motru.
„ 2. Sufletul neamului nostru de C. Rădulescu-Motru.
„ 3. Contractul de muncă de Dem. Negulescu.
—=— PREŢUL UNUI NUMĂR 15 BRNI ---------------------------=
NOUA revistă română
ll7
GESTIUNI ACTUALE
' CELE DOUA I'ARTIDE REAI.E
In nici o ţară nu găsim în viaţa politică o luptă mai crâncenă între partide ca la noi, şi cu toate acestea
în nici o ţară iarăşi nu găsim, ca partidele să se intereseze de program aşa de puţin ca la noi. Programele partidelor noastre politice sunt mai curând işvorîte din lecturile şi experienţa personală a şefilor lor, decât din interesele şi aspiraţiunile cetăţenilor. După lărgimea orizontului intelectual al şefului se extinde şi programul politic al partidului ! Cetăţenii sunt prea mulţumiţi dacă şeful lor are vreme să gândească din când în când şi la program....
Cu toată această indiferenţă pentru program, ce luptă şi ce persecuţiune între partide! Ai crede că te afli în plin război civil, când asişti la lupta, dintre partidele noastre! Până în pânzele albe.... merge ura fiecărui politician contra politicianului din partidul advers!
Care să fie cauza acestui paradox din viaţa noastră politică?	'
Lipsa unei culturi suficiente explică indiferenţa pentru programe; dar de unde pasiunea?
Cunosc răspunsul unora: bugetul; prădarea bugetului. In parte, în mică parte, da. Dar prădarea bugetului nu explică tot. Gâfăiala spre grăunţe nu se confundă niciodată şi nicăieri cu pasiunea; şi la noi, în luptele noastre politice, este pasiune. Este şi gâfăială spre grăunţe negreşit, dar este şi pasiune multă pasiune.
De unde, şi pentru care scop, această pasiune, când ea nu vine în apărarea unui program de partid?
Explicarea, care ni se pare nouă mai potrivită cu realitatea, este următoarea.	.
Ţara noastră este împărţită de formă, adică judecând după şefi şi cluburi, în patru, cinci partide. Aceste partide, luate în ordinea ascendentă a realizării idealului democrat, sunt: 1) antisemit, 2) .conservator-carpist, 3) conservator-takîst, 4) liberal şi 5) socialist. Cele trei dela mijloc sunt partide de guvernământ; cele două, dela margine, reprezintă mai mult desiderate: unul, cel antisemti, spre o extremă reacţiune, şi celălalt, cel socialist, spre o extremă utopie.
Aceste partide însă, deşi bine definite între ele, prin şefi şi cluburi, nu împart în realitate şi ţara întreagă. Ţara, adică imensa majoritate a Românilor, stă indiferentă faţă de geografia politică a acestor cinci partide.	'
Ţara reală se împarte numai în două partide, şi aceste două partide n’au nici şefi recunoscuţi, nici cluburi, nici programe dintre acelea care se pot expune în Parlament. Aceste două partide reprezintă fiecare câte una din cele două credinţe adânci, pe cari nevoile şi experienţa seculară a trecutului le-au sădit în sufletul neamului românesc: credinţa, de o parte, că nu e nimic de făcut în această ţară, că cine a apucat să
fie boier, boier rămâne, şi cine a fost ursit la sărăcie, sărac rămâne, şi că aşa fiind, cea mai bună politică este să te dai după păr, cu cei mari,—în fond, credinţa orientalului, cu care Românul a avut aşa de dese apropieri ;—şi credinţa, de a doua, credinţa revoluţionarului prin temperament, care nu vede în organizaţia politică a ţărei sale decât un putrigai bun de pus pe foc. De o parte, partidul răbdării, al Românilor, cari „rabdă" de se miră şi ei cât pot să rabde, şi de cealaltă parte, partidul focului, al Românilor „iuţi", cari nu pot să aştepte, cari nu vor să aştepte o îndreptare a lucrurilor, căci sunt convinşi mai dinainte că tot ce se pune la cale de politiciani este fructul egoismului acestora. Răbdarea şi iuţeala, aceste două feţe ale sufletelor chinuite de mizerii, umilinţe şi nedreptăţi, caracterizează două tactice deosebite, şi ţin loc de orice program. Vorbeşte „răbdătorului" de posibilitatea îndreptării relelor printr’un act al său de energie, şi el n’are să te asculte; vorbeşte celui „iute" de valoarea timpului în pregătirea reformelor, şi el, de asemenea, nu are să te asculte. In conştiinţa celui dintâi experienţa ancestrală a stabilit inerţia; în conştiinţa celui de al doilea, dimpotrivă, aceeaşi experienţă a adus revolta contra tuturor.
Aceste două partide n’au programe de expus în Parlament, dar au fiecare câte o credinţă pe care şi-o apără cu pasiune. Şi încă cu multă pasiune.
Nu mă întrebaţi de numărul aderenţilor pe care îl are fiecare din aceste două partide! Ele împărţind sufleteşte ţara întreagă, sunt foarte greu de prins în coloane statistice. Ceva mai mult. Fiecare, din aCeste două partide, ajunge să crească uneori în aşa proporţie, că are aparenţa de a cuprinde întreaga ţară! Sunt ani în cari partidul răbdării are cu el unanimitatea cetăţenilor, sunt însă şi ani, în cari unanimitatea pare că trece de partea focului....
Celelalte cinci partide, de care vorbeam mai sus, s’au suprapus acestor două partide reale. Ele dau, de formă, programele; dar pasiunea vine de jos dela cele două partide reale. Partidele suprapuse guvernează, adică fac legi şi îşi împart funcţiile statului, dar partidele de jos, cele reale, fac alegerile, ele duc la urnă pe alegători....
Când partidul răbdării are unanimitatea în ţară, atunci oricare din partidele suprapuse ar fi la guvern, şi de ar fi la guvern, chiar o pălărie pusă pe un vârf de băţ, tot guvernul iese victorios din alegeri.... Ferească însă D-zeu să fie unanimitatea ţărei de partea partidului celui cu „iuţeala", că atunci oricât de mare şi de „istoric" (!) va fi partidul suprapus dela guvern, el tot nu va putea să facă alegerile!...
Prin urmare aceasta este explicarea paradoxului de care vorbeam.
De sus vin programele, care se expun şi se publică şi la cari cetăţenii sunt indiferenţi; de jos vine pasiunea.
Câte odată programele cele mai demagogice lasă pe public rece, şi altă dată un program foarte mode-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
118
rat este ca scânteia aşteptată ca să producă explosie.
Căci programele, încă odată, sunt indiferente; ex-plosia vine de jos, din vulcanul pe care îl avem sub picioare,—adică din stratul cel adânc al trecutului nostru tragic şi umilit!	:
Bărbaţii din partidele suprapuse ar fi bine să reflecteze câte odată, nu numai la aceea ce se vede, ci şi Ia aceea ce nu se vede. C. RădulesciwMotru.
MAI MULTĂ DREPTATE
Iarba, arborii şi vegetaţia, toate cresc şi trăesc numai din binefacerea razelor Soarelui. Soarele este, de asemeni, isvorul din care fiinţele vii, toate, fără deosebire, îşi agonisesc puterea de trai.
Soarele este, într’un cuvânt, dătătorul de viaţă în toată lumea fiinţelor; în lumina lui toate cresc şi prosperează.
Dar ce este Soarele pentru lumea fiinţelor vegetale şi animale, întocmai acelaş lucru este Dreptatea în lumea lucrurilor sociale şi morale. S’a zis de mult,— şi cred că s’a simţit totdeauna,—că: justiţia regno-rum fundamentum, dreptatea este temelia societăţilor. Acţiunile omeneşti nemângâiate, ne atinse de razele Dreptăţii sunt întocmai ca plantele cărora li se ia lumina razelor de Soare. Palide, livide, clorosate, frunzele fără vlagă ale plantelor ţinute la întuneric, lâncezesc, suspină, parcă, şi mor de dorul Soarelui. Şi tot aşa, omul prigonit de o ''soartă nedreaptă, se ofileşte, se degradează şi se afundă pe nesimţite în umbra nepătrunsă a morţii. Naţiunile în care Soaiele dreptăţii se ascunde prea des în norul patimilor inferioare sau în ceaţa mârşeviei şi arbitrarului inte-resatv- naţiunile acelea se trândăvesc şi se prăbuşesc în mizerie. Căci omul n’ar avea niciodată vlaga, elanul actelor lui, nici mari nici mici, dacă speranţa dreptăţii nu i-ar licări în suflet. O faptă bună atinsă de raza dreptăţii se multiplică, germinează şi se reproduce cu proporţii şi puteri îndoite. Şi, din potrivă, faptele peste care n’a strălucit raza Dreptăţii, pier fără noimă, nu lasă urme.
Ceeace ridică vlaga din profunzimile misterioase ale fiinţei noastre şi o pulsează în braţul eroic sau în creerul genial, ceeace urcă energia vitală condensată spre a face să se descarce şi cheltue în opere trainice şi glorioase, în fapte utile remarcabile sau măreţe, este a-tot puternicia speranţei în Dreptate. Raza Dreptăţii împinge în mădularele noastre seva faptelor bune şi distinse. Când dreptatea nu-şi trimite razele ei peste noi, viaţa şi acţiunea noastră se anemiază, se ofilesc şi amorţesc. Un zâmbet numai al Dreptăţii întrezărite pompează din profunzimile fiinţei noastre energia sforţărilor încordate şi-o condensează, împingând-o în organe, spre a o transforma acolo în acte temeinice şi viguroase. întocmai aşa, când razele Soarelui se aşează pe frunzele unei plante ţinute la întuneric, vlaga, vigoarea colorează cu un verde pronunţat paloarea murindă a decoloratelor sale frunze.
Voi care, în ţara asta, aveţi chemarea să distribuiţi Dreptate, sau să supraveghiaţi distribuirea dreptăţii ; voi, toţi, cari, în împrejurări, sunteţi chemaţi să recunoaşteţi şi să alegeţi dreptatea semenilor voştri, nu vă orbiţi de patimi josnice şi de interese cari astupă ca un nor urît lumina a-tot-puternică a Dreptăţii. Viaţa şi vigoarea ţării şi a neamului vor fi atâta, câtă dreptate veţi fi făcut actelor omeneşti.
*
In clădirile ruinate, nelocuite sau rău locuite, se văd adesea prin beciuri mai ales, crescând bălării cu tulpine înalte şi îtortochiate. Ramurile lor se svârcolesc printre crăpăturile zidurilor şi, cu sforţări penibile, se înfăşură dupe lucruri, agăţându-se de orice, ca să ajungă barim cu creştetul ultimelor frunze în lumina nepreţuită a soarelui. Tulpina lor contrastează lugubru cu aceea a plantelor crescute în aer şi soare. Lipsa razelor soarelui diformează, încovoaie, întortochează trunchiul. Şi întocmai la fel este şi Nedreptatea cu privire la caracterele omeneşti. Un om care a muncit, şi căruia i s’a făcut dreptate după merit, nu poate avea decât o natură francă, un caracter drept, un suflet onest. Nu tot aşa poate fi cu omul, care a muncit în întunerecul Nedreptăţii. Ca să poată trăi, omul acesta trebue, prin orice mijloc, să se ridice până la lumina Dreptăţii. Şi când raza Dreptăţii îi este tăiată de semenii venali sau pătimaşi, este fatal ca mersul său să fie oblic, sinuos, întortochiat, caracterul equivoc, sufletul fals şi strâmb.
Pe cerul ţării noastre vremile de demult au aşternut un nor gros şi persistent de nedreptăţi, de nepotism şi venalitate, pe care abia îl întretaie, din când în când, luminişuri de equitate. Având să trăim în întunericul acestor Nedreptăţi, fireşte că la noi caracterele nu se puteau desvolta drepte, sincere şi oneste. Meritul trebue să apuce căi sinuoase, şi prin. tr’un mers şerpuit şi equivoc, să se agaţe de orice să se strecoare pe oriunde, până ce va răsbate, în sfârşit, măcar într’un colţişor de lumină de dreptate. Şi aceasta se întâmplă la noi, pentrucă clădirea noastră este ruinată şi neluminată de razele dreptăţii. Iar ceeace este straniu şi trist, este că, totdeauna, se plâng de lipsă de caractere drepte şi oneste tocmai aceia cari de obiceiu întind norul gros al Nedreptăţilor peste viaţa şi activitatea acestei ţări.
*
Şi, în adevăr, cu greu s’ar putea dovedi o ţară, în care Nedreptatea să fi pus o . stăpânire mai veche şi mai temeinică pe suflete şi caractere ca în ţara noastră. Să se fi trudit o minte diabolică să întocmească o alcătuire socială pe bazele Nedreptăţii sistematice, şi n’ar fi reuşit să alcătuiască Iniquităţi un templu mai desăvârşit ca ţara aceasta. Se pot cita cazuri de nedreptate săvârşite pe pământul acestei ţări, cari înspăimântă şi întunecă mintea, şi te fac să crezi că acest pământ este populat de monştrii.
Cunosc bine, de aproape, cazul lui X, fost pre-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
ll9
fect de Mehedinţi ; îl cunosc şi cititorii acestor rânduri, căci l’au putut afla dintr’un articol ilustrat cu fotografii, într’unul din numerile precedente ale acestei reviste. Nu cred să existe o altă ţară, în care Nedreptatea să fie atât de atroce şi desgustătoare ca aceea ce se face acelui om. Acum câţiva ani, X fiind prefect,—într’o primăvară, ca într’un vis fantastic, 50—60 de şcoli primare—adevărate palate—se ridicau din pământul Meliedinţului. Şi creşteau frumoase şi repede ca prin intervenirea unei puteri supra-ome-neşti. Şi adevărat că o putere supra-omenească, un suflet şi o energie de zeu, fără seamăn şi fără precedent, evoca din neant aceste clădiri şi le da întrupare aevea. Cu ce şi din ce? Cu simpla, crâncena şi admirabila sa voinţă de erou hotărît, şi din energia însufleţirii sale, din somnul nopţilor nedormite, din sforţările şi încordările lui spre a determina pe oameni la sacrificii. Am văzut acea operă şi am cunoscut sforţările ce ea costa, frământările ce se cheltuiau în'folosul ei şi sacrificiile băneşti, personale, pe cari le provoca. Azi, la câţiva ani, răsplata acestei opere este calomnia neînblânzită care urmăreşte cu o patimă furioasă pe autorul atâtor trudiri. Cu această monedă se plăteşte în ţara noastră o iniţiativă aşa de rară, al cărei exemplu ar fi trebuit răspândit, imitat, trâmbiţat şi glorificat, căci este aşa de rar la noi, şi este, totuşi, în vremea noastrăl aşa de folositor.
Şi tot aici în ţară, în zilele noastre, în zilele din urmă, nu văzurăm în sânul unei înalte, a celei mai înalte instituţii de cultură, o Nedreptate, care trebue scoasă la iveală şi glorificată şi ea, ca să proecteze asupra celui ce a făcut-o, toată ignominia ce trebue spre a-i face în jurul capului aureola cuvenită? Intr’o carte în care se scria despre suferinţele ţăranului român din trecut, şi se ilustra aceste suferinţe cu multe exemple, autorul cărţii compară suferinţele ţăranului cu patimile lui Hristos. Autorul cărţii şi cartea lui au fost aduşi în discuţia celor din înalta instituţie culturală. Şi atunci un domn, din acea înaltă instituţie de ştiinţă şi cultură, un domn de ştiinţă exactă, de cea mai exactă ştiinţă, a citat şi a interpretat acea comparaţie ca o batjocorire a religiei creştine, aruncând asupra autorului acuzaţia de impietate, spre a-i nimici munca şi aspiraţiile sale cele mai legitime. Cum se degajează din acest mic monument de Nedreptate, atmosfera înăbuşitoare şi întunecoasă care pluteşte peste cugetul şi caracterele acestui neam! Dacă acest om de ştiinţă, de cea mai exactă ştiinţă, pe care o cultivă în sânul celei mai înalte instituţii de cultură, a-fost capabil—cu candoare şi sânge rece ■—de-o atât de abjectă şi făţişe rea credinţă, şi s’a desonorat printr’o faptă de-o atât de strigătoare nedreptate, îşi închipue oricine, de câtă rea credinţă şi laşitate sunt capabili, la noi, aceia cari nu cultivă vreo ştiinţă mai mult sau mai puţin exactă. Dacă un savant (?) care trece ca un om onorabil, a cărui minte trebuia să se purifice şi să se inobileze prin cultura ştiinţei sale exacte menite să desvolte dreapta
şi cinstita judecată,—cade aşa de jos, ce voiţi să aşteptăm dela oamenii de rând, inculţi şi viţioşi?
Nedreptăţile acestea strigătoare, aceste laşităţi interesate ale cugetului, trebuesc expuse în toată hidoasa lor goliciune, pentru ca să se înfiereze cu fierul lor şi autorii cari le comit şi epoca de iniquitate prin care străbatem ; trebuesc fixate, ţintuite în vederea tuturor, şi acoperite cu oprob, pentru a prepara astfel trecerea la o epocă de mai multă dreptate şi curăţenie de cuget.
*
Dreptatea este în adevăr aerul şi soarele în care germinează şi cresc actele omeneşti. A lua dreptatea acţiunilor omului este a-1 înăbuşi, oprindu-i respiraţia. In nedreptate, omul trăeşte ca subt un clopot de sticlă din care s’a scos aerul, se svârcoleşte şi moare.
De-aci neţărmurita, nestinsa, infinita şi ineluctabila sete şi foame de dreptate. De-aceia religia creştină, care oglindeşte fondul sufletului omenesc şi plămădită în epoca celor mai atroce nedreptăţi sociale ale luinei romane, este dela început până la isprăvit, un strigăt, un gemăt după dreptate. Setea de dreptate este izvorul mirajului judecăţii din urmă şi a răsplătirii celor nedreptăţiţi în împărăţia cerurilor. Această sete de dreptate, în ariditatea decadenţei romane, inventa mirajul, fata morgana a raiului răsplătitor şi a iadului ispăşitor al nedreptăţilor de-aici'. Setea de dreptate popula cerul cu zei, cu îngeri şi diavoli, pentru a o stinge şi potoli. Setea de dreptate din profunzimile sufletului omenesc a plămădit materia din care sunt făcute toate religiile, toate credinţele.
Setea de dreptate este în domeniul lumei morale întocmai ceeace este în lumea fizică legea indestructi-bilităţii materiei. Nimic nu se pierde, şi nimic nu se câştigă. Din ceva nu poţi să faci nimic, şi din nimic nu poţi să faci ceva. O nedreptate este, în lumea morală, equivalentul încercării de a face din ceva, nimic, .este distrugerea fără rost a unei valori. Revolta ce deşteaptă nedreptatea, dovedeşte indestructibilitatea valorilor, a setei de drptate; ea este mijlocul prin care se restabileşte equilibrul dreptăţii. Dreptatea nu se poate, nu trebuie să fie nimicită. Iar când, totuşi, este nimicită^ când equilibrul dreptăţii este rupt, atunci mintea omenească, pentru ca să nu se prăbuşească în neant, a inventat viaţa viitoare, în care equilibrul cumpenii dreptăţii se restabileşte în ideal.
Setea de dreptate nu a fost însă îndestul stinsă de idealul vieţii viitoare. Trebuia restituirea în întregime şi reală a oricărui equilibru întrerupt din cumpăna dreptăţii. Şi-atunci setea de dreptate, setea de mai multă dreptate, în vremea din urmă, ridică ma-ssele omenneşti ale lumii civilizate, le înglobează în organizaţii crescânde, în mişcări formidabile pornite spre revendicări şi menite să câştige victorii. Setea de mai multă dreptate este imboldul mişcărilor democratice din lume. Omenirea nu-şi va afla şi desăvârşi rostul ei pe pământ, până ce mai întâi nu-şi va fi potolit, în de-ajuns, nestinsa sete de dreptate şi de mai multă dreptate, care, azi, o dogoreşte şi o frământă.	D. Dr&ghicescu.
li€>
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
CRITICA LITERARA
INFLUENŢA ROMANTISMULUI FRANCEZ ASUPRA LITERATURII ROMÂNE
Literatura română modernă datoreşte foarte mult literaturii franceze. Faptul acesta nu trebue socotit ca o lipsă, ca o inaptitudine a Românului de a crea din propriul său fond. Şi Romanii au împrumutat h început — dela Greci—ceeace nu i-a împedicat după aceea să ajungă un distins popor literar. Şi, lucru demn de luat în seamă, împrumutul lor nu se poate spune că a servit doar la îmbogăţirea unei literaturi, căci aceasta nici nu exista,—el a creat-o. Ce dovedeşte aceasta? Dovedeşte că Romanii aveau instincte literare, dar că ele dormeau şi că au fost trezite numai mulţumită contactului lor cu o literatură streină, formată. Rezultatul se cunoaşţe. Fără a ajunge la perfecţiunea imitaţilor, imitatorii au săvârşit lucruri bune, frumoase, demne de admiraţia posterităţii.
Avem deci un exemplu doveditor că o literatură naţională poate să fie creată cu ajutorul unei literaturi streine.
Exemple se pot găsi multe şi în literaturile moderne.
Literatura germană de pildă, în secolul al XVII-lea şi parte din secolul al XVIII-lea, se află cu totul sub influenţa franceză, ceeace n’a împedecat-o să ajungă în urmă, dintr’odatâ, una din marile literaturi europene. Un secol şi mai bine de influenţă franceză, n’a putut deci, înăbuşi, slei, sau altera, originalitatea, fondul propriu german. Dimpotrivă, influenţa franceză a pregătit, a aţâţat şi a ajutat originalitatea germană să se desăvârşească.
In privinţa aceasta se poate cita şi părerea lui Faguet, instructivă pentru noi din toate punctele de vedere:
„Patriot eu însu-mi şi naţionalist şi şovinist în lucrurile naţionale şi politice, am poate toată calitatea şi fără a fi bănuit, pot să spun că în materie de literatură sunt duşmanul şovinismului ; eu cred că naţionalismul este un foarte bun lucru, dar că trebue pus numai acolo unde îi este locul. Sunt dintre aceia cari nu cred că o literatură se strică, îmbogăţin-du-se. Dacă este săracă, ea nu are altceva mai bun de făcut, decât să îa din altă parte altoiul, care îi va da, poa.te, o fecunditate nouă şi neprevăzută. Dacă este bogată, ea se va îmbogăţi încă şi mai mult adăogând ceva la propriul său fond. Este greu de admis că spiritul se sleieşte împrumutând şi că se îngustează privind pe de-asupra orizontului".
Afară de asta, când vrei să imiţi o literatură streină, nu poţi să o imiţi întocmai. Deosebirea de rasă se opune la aceasta. Imitaţia deci, într’o privinţă, este o luptă, 6 muncă de comparare, de emulaţie, de alegere, de încordare şi adaptare. In timpul acestei munci, spiritul se exercitează, se lărgeşte, capătă
puteri şi, originalitatea, dacă există, ia conştiinţă de ea însăşi.
Asupra acestei munci—în care se fac primii paşi ai unei literaturi în copilărie şi care ajută la interpretarea ei de mai târziu—avem o valoroasă lucrare a d-lui N. I. Apostolescu: L'influence des Romantiques Fmnţais sur la Poesie Roumaine. Este primul mare studiu de literatură comparată pe care îl avem.
înainte de a ne ocupa de cuprinsul acestui studiu, să aruncăm o scurtă privire asupra romantismului european, care imprimă un anumit caracter tutiyor pro-ducţiunilor din prima jumătate a secolului al XlX-lea.
I.
Caracterele literaturii aşa numite romantice, se desluşesc mai întâi în Germania. Romantismul german este o reacţie împotriva spiritului enciclopediştilor francezi, cari stăpâniseră cu desăvârşire veacul al XVIII-lea. Noile lor sisteme prin eari voiau să explice tainele lumii şi ale naturii omeneşti, precum şi critica ce o făceau clasicismului, au ademenit la început pe toată lumea. Cu toate acestea ei nu puteau mulţumi necurmat spiritul omenesc, pentrucă făptuiau o greşală mare în două privinţe. Întâi, interpretau lumea fenomenală cu o cunoştinţă de fapte neîndestulătoare şi, al doilea, socoteau pe om ca o fiinţă numai raţională.
Mândri de gândirea lor logică, riguroasă şi matematică, ei nu vedeau că aceasta era numai o metodă a cunoaşterei, iar nu cunoaşterea însăşi. Cu ajutorul slabelor lor mijloace ei clădiră, inconştient şi temerar, un sistem pe care-1 socoteau în mulţumirea lor sufletească, ca icoana adevărată a universului. Nu trecu însă mult şi se descoperi că enciclopediştii, atât de mândri de raţiunea lor, se înşelau pe ei înşişi şi pe discipolii lor. Treptat, treptat, ies la iveală fapte, cari nu numai că nu intră în sistemul preconizat de dânşii, dar chiar contrazic explicaţiile lor prea grăbite.
De aci o reacţiune împotriva filosofiei enciclopediste, a cugetării logice şi a criticei raţionale. Cugetarea logică vrea să zică, nu este de nici un folos, explicaţiile ei emancipatoare sunt tot atât de nedove-Uite îşi cu neputinţă de dovedit, ca şi acelea ale religiei sau ale metafizicei; atâta, doar, că sunt numai mai puţin frumoase, mai reci şi mai strâmpte decât ale acestora din urmă. Şi astfel lumea se aruncă cu ardoare în toate adâncimile credinţei şi ale superstiţiei, unde, fără îndoială, nu creşte arborele ştiinţei, dar unde oglindiri frumoase îmbătau ochii şi unde murmurau izvoarele calde şi parfumate ale tuturor emoţiunilor.1)
. A doua eroare a enciclopediştilor era, am spus, că socoteau omul ca o fiinţă curat raţională. Ei credeau că cugetările şi faptele omului sunt hotărâte numai de raţiune, nici prin minte nu le trecea că adevărata forţă motrice a ideilor şi faptelor omeneşti stă în emoţiuni, în acele aţâţări elaborate în adânci-
1). Max Nordau. Misticismul. (Degenerare Voi. 1).
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
12 I
mile lăuntrice, a căror obârşie conştiinţa nu a poate afla, dar cari, după cum foarte frumos spune Nor-dau, „o năvălesc de odată ca o hordă de sălbateci, nu spun de unde vin, nu se închină dinaintea unei pravili poliţieneşti a cugetării civilizate şi cer cu forţa de a li se da o locuinţă".
Întreg domeniul vast al trebuinţelor organice şi al instinctelor ereditare rămăsese ascuns raţionaliştilor, ei nu vedeau decât cercul vieţii psihice pe care o luminează conştiinţa. In psihologia lor nu era loc pentru patimi şi nebunii. Simţimântul firesc însă se răsbună de această rătăcire, se răscoală şi, ca o reacţie, cade în extrema cealaltă, ne mai admiţând decât „inconştientul", instinctul ereditar şi poftele nepotolite organice.
Misticism, deci, de o parte; pasiuni instinctive de cealaltă parte. Romantismul nu este altceva decât unirea şi exagerarea acestor două mişcări revoluţionare. Preferinţa romantismului pentru evenimentele medievale se explică, întâi, pentrucă şi în evul mediu exista misticism şi multă pasiune şi, al doilea, prin starea de lucruri în care se găsea Germania. Intr’adevăr, începuturile romantismului coincid cu înjosirea Germaniei,, cu durerea pe care ruşinea stăpânirii streine o pricinuise în inima tinerelor talente.
In evul mediu Germania se afla într’o perioadă strălucitoare de putere şi de înflorire intelectuală, ea avea împăraţi universali, o minunată poezie lirică de curte, şi splendide biserici gotice. Pentru a evita pe Napoleon, scriitorii germani se refugiase la Fre-deric Barbarossa.
Romantismul englez, care conţine, fireşte, aceleaşi elemente, se îndreaptă către evul mediu mai mult din pricina misticismului. Poporul anglo-saxon este din fire foarte doritor de a cunoaşte rostul fenomenelor şi el a arătat totdeauna mare recunoştinţă celor cari i-au făgăduit informaţii. Această frumoasă şi nobilă aviditate de a şti, conduse Ia desvoltarea paralelă a ştiinţelor naturale şi a teologiei. Alături de savanţi, cari aduc fapte dobândite prin observaţiuni riguroase, teologii aduc sisteme compuse din noţiuni arbitrare, cu pretenţia, atât unii cât şi alţii, de a explica fondul, esenţa adevărată a lucrurilor. Şi poporul avu recunoştinţă, recunoştinţă pentru savanţi, dar mai ales pentru teologi, fiindcă aceştia au la îndemână învăţăminte mai îmbelşugate, mai potrivite şi mai complecte. Credinţa face astfel pe artişti să se întoarcă către evul mediu, unde atâta vreme a domnit simbolismul adânc şi întunecos al catolicismului, cu faima şi toate mistere’e altarului.
De observat că evul mediu al romanticilor, al celor englezi mai ales, cari inventează şi prerafaelismul o derivaţie a romantismului unde apar tendinţe de impresionism — nu este evul mediu istoric, ci un evu-mediu fabulos, convenţional, o simplă numire pentru ceva în afară de timp şi spaţiu, o epocă şi o ţară de vis, în care se poate strămuta cu înlesnire toate figurile şi faptele nereale.
Romantismul francez apare cu o generaţie mai târ-
ziu decât în Germania. întârzierea aceasta se explică. In frământările revoluţiei şi ale războaelor napoleoniene, spiritele diriguitoare din Franţa n’au avut timp să examineze filosofia enciclopediştilor. să vadă că este neîndestulătoare, să respingă şi să se lepede de dânsa ; ele îşi cheltuiau toată puterea în oboselele măreţe ale războiului, nesimţind tocmai o mare trebuinţă de emoţiile ce le-ar da arta şi poezia. Abia în semi-somnul ce a urmat după Waterloo, şi-au recăpătat pornirile estetice dreptul lor. Acum tinerele talente se ridică împotriva tendinţelor estetice şi filosofice domnitoare, şi cer ca fantazia să ia locul raţiunii, a procedurei precedente, a disciplinei şi a moralei.	.
Romantismul francez nu este nici medieval, nici cucernic. El îşi alege domiciliul mai mult în Renaştere, când vrea să se depărteze de realitate în timp, şi în Orient sau în gările fabuloase, când vrea să se depărteze de ea în spaţiu. La Victor Hugo, afară de Burgraves, a cărei acţiune se petrece în veacul al 13-lea, toate celelalte drame ale sale se petrec în veacul al 16-lea şi al 17-lea, precum: Cromwell, Mărie Tudor, Lucrece Borgia, Angelo, Ruy Blas, Her-nani, Marion Delorme, Le Roi s'amuse.
Inlinarea romantismului francez spre Renaştere este firească, spune Nordau. „Renaşterea a fost vremea patimilor şi crimelor mari, a palatelor de marmoră, a hainelor scânteetoare de aur şi a serbărilor încântătoare, vremea când lucrurile estetice aveau mai multă trecere decât lucrurile folositoare, şi cele fantastice mai mult decât cele raţionale, şi când chiar fără-de-legea era frumoasă, pentrucă asasinatul se făptuia cu pumnale cizelate şi damaschinate, iar otrava se prezenta în cupe, devenite acum istorice prin Benvenuto Cellini".1)
Romanticii francezi se slujise de nerealitatea scenelor lor, pentru a-şi putea înregistra figurile după plac, cu toate calităţile exagerate până la monstruozitate, pe care francezul, neamărât încă de durerea în'frângerei, Ie iubea în om. Speculaţiile filosofice â la Faust şi monoloagele lui Hamlet nu-i interesează.
Ei conversează fără încetare, cu antiteze şi cuvinte de spirit orbitoare, se, bat unul contra zece, iubesc ca Hercule, şi întreaga lor viaţă nu e decât o necurmată ameţeală de lupte, voluptăţi, vin, parfumuri şi splendoare.
Romantismul francez se poate descrif, dar nu defini. Dovadă multiplele definiţiuni pe cari le întâlnim la criticii francezi şi pe cari d. Apostolescu le analizează într’un capitol special, arătând toate lipsurile şi contrazicerile lor. Definiţia cea mai satisfăcătoare parc a fi aceea pe care o dă Faguet în Histoire de la litterature franţaise: „Romantismul înseamnă acea perioadă a literaturii franceze în care imaginaţia şi sensibilitatea predomină asupra ori-că-rei alte facultăţi a spiritului".
Acesta este romantismul de unde va avea să se adape literatura română.	'
Mas Nordau. Degenerare 1.
122
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
II,
Influenţa romantismului francez asupra literaturii noastre are cauze mai vechi, cari se pot explica istoriceşte. Rezum câteva din ele după d. Apostolescu.
Principii fanarioţi, cari domnesc până la 1821, adusese cu dânşii nu numai cultura franceză, graţie căreia ajunsese atotputernici Ia Constantinopol, dar şi nevoia de a întreţine relaţii cu occidentul Europei, în deosebi cu Franţa,—nevoia, deci, de a cunoaşte şi a vorbi limba franceză. Tot din această pricină, secretarii principilor erau aleşi cu preferinţă dintre francezi. Revoluţia franceză şi emigraţii pe de altă parte, întăriră -şi mai mult acest curent. Regalişti de seamă, ca marchizul Beaupoil de Saint-Aulaire şi alţii, ajungând preceptori în principate, contribuiră foarte mult la dezvoltarea gustului în familiile române, pentru ştiinţa şi cultura franceză. Aceşti preceptori, cari predau negreşit materiile în limba lor maternă, au trebuit, fireşte, să vorbească cu entu-siasm despre patria lor îndepărtată, deşteptând în tinerii elevi români dorinţa de a călători şi a vedea Parisul. Şi astfel, către sfârşitul decadei a doua a secolului al XlX-lea, fiii de boeri încep a-şi face studiile în capitala Franţei.
Către această epocă, literatura română este o icoană a pseudo-clasicismului francez, contemporanul său. Lipsa de avânt, anacreontism îndoelnic, sărăcie lexicală şi de imagini sunt, în general, trăsăturile caracteristice ale slabelor producţiuni dela finea erei fanariote. In această categorie intră Alexandru Bel-diman, care traduse pe Florian şi Voltaire ; Constantin Conachi, care ne-a lăsat versuri naive şi şterse ca acestea:
; _ • ' ■ 71 ■■ • .
Zori de ziuă se revarsă Şi ochi încă n’am închis,
Cum să-i închid, când ei varsă •
Pârae de foc aprins?...
Mă vait, strig cu suspinuri,
Dar nu găsesc ajutoriu;
Ce pot lacrămi, ce pot chinuri,
Când durerea-i de amoriu?...
Ah moarte! numai la tine Scăparea mea poate fi.
Dar Ia necaz moartea vine?
Şi omul poate muri?
,	i ^	1	>
In sfârşit, mai putem cita pe Ioan VăcăTescu şi Barbu Momuleanu.
Versurile acestor poeţi nu au înariparea versurilor unui Gr. Alexandrescu sau Cârlova ; trebue să ţinem însă seama ca ei sunt cei dintâi poeţi ai literaturii române născânde şi că au de luptat nu numai cu greutăţile inerente oricărui început, dar şi cu se-cetea, cu tonul şi coloritul şters al modelelor strein# contemporane.
Alături de aceşti poeţi, în jurul anului 1830 se ridică alţii ca Stamati şi Eliad Rădulescu, la cari întâlnim un amestec de clasicism şi de romantism.
Stamati de pilcKi, care traduse Galathec de Florian, traduce şi pe roţnanticii Lamartine şi Hugo. Eliad Rădulescu traduce Mahomet de Voltaire şi VAri poe-tique de Boileau, iar la urmă traduce şi câteva din Meditafiunile lui Lamartine. Treptat, treptat, prin traduceri şi lecturi, curentul romantic devine tot mai precumpănitor, până ajunge să fie el singur stă-pânitorul.
Motivele cari au determinat prima influenţă a romantismului francez, sunt de ordin mai mult politic decât literar. Poporul român timp de un secol, secolul fanariot, duce o viaţă dintre cele mai nenorocite. Parcă o furtună groaznică se abătuse peste cele două ţări surori, ca să le strice moravuri, legi, obiceiuri, cu un cuvânt întreg fundamentul lor naţional. Către 1821, principatele române încep să iasă din toropeală. Tot cam în aceeaşi, vreme, în Franţa, romantismul zămisleşte operele sale cele mai de căpetenie. Spiritul răzvrătitor al lui Hugo, tonul profetic al lui Lamennais şi Chateaubriand, trebuia să seducă pe oamenii noştri avizi de libertate, de independenţă şi forme nouă.
„Această literatură, spune d. Apostolescu, avu un mare succes, fiindcă ea se potrivea cu sentimentele profunde ce agitau poporul român, chiar şi în clasele neliterate. Oameni cari înainte citeau puţin, nu numai din pricina sărăciei limbii române, dar şi din indiferenţă către producţiunile ei mediocre, se aprind acum de operele romantice franco-române, nu atât—cel puţin la început—pentru marea lor valoare poetică, cât fiindcă ele răspundeau la dorinţa secretă de a vedea cântându-se şi evocându-se libertatea, independenţa— sub toate formele.... Micul boer nu-şi dădea poate exact seama de evenimentele din Franţa; posibil că el să nu fi citit nici o producţiune literară liberalo-romantică, să nu fi fost în curent cu multe) lucruri ; dar el avea o idee nedesluşită că acolo, spre occident,. există un mare model demn de imitat; şi, pentru el, Louis-Philippe era un fel de simbol al libertăţii, al drepturilor cetăţeneşti ,al putinţii de a trăi în pace, de a respira liber şi sub legi bine-' voitoare".
Sub imperiul acestei nevoi, oameni ca C. Golescu, Eliad Rădulescu şi mai mulţi alţi boeri, oameni cari nici nu văzuseră Parisul, înfiinţează o societate poli-tico-literară, în a căreia statute se prevede traducerea operelor literare străine. Aşa a fost Societatea Filarmonică pe care o găsim înfiinţată la 1833, în Bucureşti. Sub imboldul acestor societăţi, în decursul anilor 1830—1831 se traduc 8 opere franceze: .Mărirea şi căderea Romanilor de Mentesquieu, Culegerea din nopţile lui lung de Letourneur, Heraclie de Cor-neille, Bordeiul indienesc de Bernardin de Saint-Pierre, întâmplările lui Telemac de Fenelon şi două piese de Voltaire: Zadig şi Mahomet.
Interesant iarăşi este de ştiut că Societatea studenţilor români din Paris, din care făceau parte Ion Ghica şi N. Bălcescu, aveau ca preşedinte de onoare, în 1846, pe Lamartine. El da chiar sfaturi comitetului revoluţionar din Bucureşti condus de I. Ghica, Bălcescu şi A. Golescu, la 1848.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
>23
Dacă Ia cele arătate mai adăogăm faptul că scriitori mari ca Alexandri, Bălcescu şi alţii, fie pentru studii, fie pentru că au fost exilaţi, trăesc mai mulţi ani în Franţa, uşor putem înţelege cât de covârşitoare a trebuit să fie influenţa franceză şi asupra literaturii.
Să vedem cum se desemnează această influenţă din punct de vedere literar.
Ea se desemnează mai întâi prin faptul că publicaţiile franceze pătrund şi sunt citite în principate, chiar şi atunci când ele nu conţin nimic privitor1 la aceste regiuni. Aşa în 1804, se constată că jurnalul clerical antirevoluţionar Le Courrier de Londres, este foarte răspândit în Bucureşti. Alături de Le Courrier de Londres trebue să mai fi pătruns şi alte publicaţii franceze, e greu însă de aflat cari anume publicaţii, cari anume ziare sau reviste—ziare şi reviste de unde literaţii români au trebuit neîndoios să-şi reîmprospăteze hrana lor intelectuală. E greu, fiindcă traducând articole, studii, nuvele sau poezii, traducătorii nu menţionau numele autorului, al revistei sau al cărţii de unde le luase.
D. Apostolescu a reuşit totuşi să stabilească marele rol pe care l’au jucat la început, din punct de vedere literar, două reviste franceze, la Muse Franţaise şi Ies Antiales Romantiques. Musa Românească a lui Stamati trebue să fi avut de model pe cea dintâi.
Şi dovadă că a fost aşa, deşi nicăeri nu se pomeneşte despre aceasta, este faptul că la Muse Franţaise publică mai multe poezii de ale lui Alfred de Vigny, între cari şi poema Bain d’une dame romaine, pe care Stamati o imitează în Scăldătoarea unei cucoane Românce.	• j
A doua revistă franceză, Annales Romantiques, a fost şi mai răspândită. Aceasta se datoreşte poate şi faptului că Annales Romantiques apăreau în formă de almanah, şi noi ştim câtă slăbiciune are Românul pentru almanahuri, calendare, singurul mijloc prin care literatura noastră a putut străbate şi în straturile de jos. Cele mai pune poezii ale lui Eliade Rădulescu îşi au punctul lor de plecare în această revistă. Sburâ-torul de pildă, trebue să fi fost inspirat de geniul aerian le şylphe, pe care şi Hugo şi Alphonse Esqui-ros şi Alexandru Dumas tatăl, rând pe rând, îl cântă sau îl descriu în această revistă. Aici apare, în 1830, La chemise de l'homme heureux de Daru, admirată şi socotită în 1843, ca aparţinând lui C. A. Rosetti. Aici apare nuvela Federigo de Merimee tradusă şi localizată de C. Negruzzi. Aici apare în sfârşit, frumoasa poezie a lui Theophile Gautier la Demoiselle, al căruia ritm şi câteva trăsături au fost pentru prima oară introduse în limba română de către A. Depărăţeanu.
Această revistă mai este importantă şi din alt punct de vedere: ea ne face cunoscută literatura engleză. Hugo scrie articole asupra lui Byron ; M-me Amable Tastu, P. Hedouin şi Creuze de Lesser ^îi traduc versurile. E uşor de înţeles cât de apreciat a trebuit să fi fost Byron, când el este recomandat de un Hugo, pentru care scriitorii noştri aveau cea mai desăvârşită evlavie. Tot aici găsim o traducere în proză a unei poezii de Thomas Moore- Melodie
irlandaise—pe care Stamati o traduce în versuri româneşti sub titlul: Luntrea pe uscat.
Aceste reviste, la cari ar trebui, poate, de adăogat şi Mercure de France,stabilesc cele dintâi puncte de contact între romantismul francez şi literatura românească.
III
Cercetarea influenţei pe care a exercitat-o romantismul francez asupra fiecărui scriitor în parte, este o lucrare foarte anevoioasă, pentrucă scriitorii noştri n’au imitat servil pe cutare sau cutare autor mai mult sau mai puţin cunoscut, ci au prelucrat, au îmbinat numai, diferitele impresiuni, de o cam dată nedesluşite, cu cari rămăseseră probabil din lecturile lor.
Cu cât bucata e mai de valoare, mai reuşită, cu atât mai greu e de aflat. Să luăm de pildă Sburâtorul lui Eliade Rădulescu. In această frumoasă poemă e vorba, se ştie, de o tânără fată ce se stinge cu încetul din cauza unui rău tainic, necunoscut, a unei năluci, care, în toate nopţile, apare sub forma unui flăcău frumos. Ceva analog se găseşte într’o poezie a lui d’Esquiros, publicată în Annales Romantiques:
Sonvent le soir, quand l’horizon est sombre
Q’î d tout se tait, quand tout dort, â minuit,
A mes cotes soudain je vois dans l’ombre
Paraître un sylphe, un fantome, un esprit.
■	■ t.r!'»:!
Mais, dis-le moi, quand l’orient se dore	-
Aux premiers feux, qui donc te fais pâlir?
Lorsque le coq vient annoncer l’aurore,
Pourquoi son chant te fait-il tressailir.
Apariţia sylfului şi dispariţia lui la cântatul cocoşului este o credinţă pe care o întâlnim şi la poporul nostru : e Vorba de „ucigă-1 crucea". Eliade a eliminat însă partea diabolică, a umanizat-o şi a creat astfel Sburfitorul.
In această poemă întâlnim şi un frumos pastel: descrierea unui amurg de seară. Asemenea pasteluri au publicat în Annales Romantiques, De Mancy, P. Hedouin şi Elisa Grand. Pastelurile acestora însă nu sunt decât nişte imitaţii după unele.poeme ale lui Chateaubriand, reunite în Les Tombeaux Charnpetres. Iată câteva din versurile unui poem publicat şi în Annales Romantiques, între anii 1827—1828:
Dans les airs fremissants j’entends le long murmure De Ia cloche du soir qui tinte avec lenteur.
Les troupeaux en belant errent sur la verdure ;
Le berger se retire et livre la nature A lanuit solitaire, â hion penser reveur.
Dans l’orient d’azur l’astre des nuits s’avance,
Et tout l’air se remplit d’un calme solennel,
Du vieux temple verdi sous ce lierre immortel, L’oiseau de la nuit seul trouble le grand silence.
Pastelul lui Eliade e cu mult superior pastelurilor lui De Mancy şi Hedouin ; Eliade s’a impregnat
124
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
oarecum şi dela micii şi dela marii romantici, şi ne-a dat frumoasele strofe cari reamintesc pe Chateau-briand:
Era ’n amurgul serei şi soarele asfinţise,
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema A satului cireada, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la sghiab întins păşia.
Încep a luci stele rând una câte una Târzie astă seară răsare-acum şi luna Şi 'focuri în tot satul încep a se vedea ; Şi cobe câte-o dată tot cade câte-o stea
Tăcere este totul; şi nemişcare plină,
In cântec sau descântec pe lume s’a lăsat,
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină Şi apele dorm duse şi morile au stat.
Să mai cercetăm elementele romantice şi din câteva bucăţi ale lui Bolintineanu.
In poemul dramatic întitulat Sorin sau Tăerea boe-rilor la Târgovişte, se resimte influenţa lui faust şi a lui Hatrilet, dar mai mult a lui Faust, a (monologului lui. Versurile de mai jos sunt doveditoare:
Nimic, nimic,... Lumina-mi se ascunde mie !...
O studiu fără roadă, ce m’ai înveninat.
Tu mi-ai răpit plăcerea şi vieaţă şi junie,
Şi nu mi-ai dat nimica în loc ce mi-ai luat!
A trebuit a trece cinci-zeci de ani de trudă,
Plecat pe cărţi să aflu că nu pot şti nimic...
Am căutat misterul în lumi necunoscute: Pe oameni, pe natură, pe toţi am întrebat; M’am coborât în lumea mormintelor tăcute Şi pe ţărâna lumii adânc am meditat.
De observat că Bolintineanu nu s’a inspirat direct din original, din Faust al lui Goethe, fiindcă el nici nu cunoştea limba germană, ci dintr’o traducere franţuzească făcută de Gerard de Nerval la 1828. Cu alte cuvinte s’a inspirat dela un Faust trecut prin mentalitatea unui romantic francez. Dragostea de lucrurile misterioase, magia neagră, necromanţia, în-tr’un cuvânt fantasticul, pe care-1 întâlnim la Mihnea şi baba—o altă poemă a lui Bolintineanu— fantastic ce apare pentru întâia oară în literatura română, se datoreşte în mare parte, tot influenţei lui Gerard de Nerval. Iată tabloul pe care-1 face Bolintineanu când Mihnea pătrunde în peştera Carpaţilor ca să consulte vrăjitoarele asupra viitorului:
Ti. ,	\	•
In mijlocul nopţii când babele rele Se plimbă prin regii călare pe stele;
Când lampa se stinge la negru mormânt,
Atinsă de aripi suflată de vânt;
Când buha se plânge ca cobe pustie,
Când răii fac planuri cum oare se ţie In barbare lanţuri poporul gemând Şi 'morţii din groape s’aud suspinând;
Când demoni şi spaimă pe munţi se adună
De urlă la stele la nori şi la lună;
Intr’una din peşteri, în munte râpos
Un om oarecare intră curagios.
In aceeaşi poemă avem şi galopul nebun al lui Mihnea călare, înconjurat de geniuri rele, fugând prin păduri, peste dealuri, peste munţi, înspăimântaţi amândoi—şi cal şi călăreţ—în mijlocul râsetelor demonice:
Mihnea încalecă, calul său tropotă, fuge ca vântul ;
Urlă pădurile, fâşie frunzele, geme pământul.
Fug legioanele, sbor cucuvaeele, luna dispare;
Cerul se’ntunecă, munţii se clatină, Mihnea tresare.
Fulgerul scântee, tunetul bubue, calul său cade.
Demonii râseră; o, ce de hohote! Mihnea jos sare.
Aici avem ceva mai mult decât un simplu ritm poetic, avem şi un element muzical, inspirat de sigur de „fuga în abis“—la course ă I' abinie—din Dmtia-tion de Faust celebra operă a lui Berlioz, care s’a jucat la Paris în vremea când Bolintineanu se afla încă acolo. Fantasticul din această fugă, vrăjitoarele, apariţia demonilor, a fost neîndoios inspirat de le Cavalier poursuivi şi Albertus ale lui Theophile Gautier:
Trap ! trap !—ils vont, ils vont comme le vent de bise ; —La terre sous leurs pieds file rayee et grise,
Le ciel nuageux court sur leur tete au galop:
A l’horizont blafard d’etranges silhouettes
Passent ...............................................
Chauve-souris, hiboux, chouettes, vautours chauves, Grand-ducs, oiseaux de nuit aux yeux flambants et
(fauves,
Monstres toute espece et qu’on ne connait pas, Mammouths, Leviathans, Crocodiles, Boas Cela gragne, glapit, silffe, rit et babille,
Cella igrouille, reluit, voie, rampe et sautille;
Le sol en est couvert, l’air en est obscurei.
IV
Din aceste câteva exemple analizate aci sumar, se vede cât este de greu de a găsi izvorul, modelul principal care a determinat inspiraţiunea. Scriitorul român nu imită propriu zis pe cutare sau cutare romantic francez, ci pe toţi, mai mari sau mai mici, pe toţi cari i-au căzut în mână şi răspund cu ceva gândului sau nelămurit. Sunt totuşi câţiva cari au un rol precumpănitor: Lamartine, Chateaubriand, Hugo şi mai în urmă Musset.
In cartea d-lui Apostolescu sunt studiaţi toţi scriitorii noştri de seamă până la Eminescu : Eliad Rădu-lescu, Cârlova, Grigorie Alexandrescu, Stamati, ,C-Negruzzi, Bălcescu, Bolintineanu, Nicoleanu, Depă-răţeanu, M. . Zamfirescu, Scurtescu, Alexandri jşi Haşdeu.
A ne opri la fiecare scriitor în parte, e peste putinţă într’un singur articol de revistă. Intenţia mea
NOUA REVISTA ROMANĂ
12.5
c de a da numai o impresie de ansamblu, de a arăta influenta romantismului francez aşa cum mi-am putut-o desluşi eu, din cartea d-lui Apostolescu. Acest articol, fireşte, nu dispensează pe specialişti de a consulta cartea.
In linii mari, se poate spune că scriitorii noştri au fost influenţaţi mai mult de partea lirică a romantismului. Am spus la început că eu consider ca satisfăcătoare definiţia pe care o dă Faguet: „Romantismul înseamnă acea perioadă a literaturii franceze în care imaginaţia şi sensibilitatea predomină asupra oricărei alte facultăţi a spiritului".
Aceste două facultăţi, imaginaţia şi sensibilitatea, îşi găsesc cea mai deplină a lor libertate în exotism sub ambele forme: îndepărtarea în timp şi îndepărtarea în spaţiu.
Spiritele despreţuitoare de prezent, dezamăgite, puţin mulţumite de starea societăţii în care trăesc, a vieţei pe care o duc, doritoare în acelaş timp de ideal, de nostalgii, de aspiraţii nedesluşite, trebuiau fireşte să caute în exotism, în exotismul antic şi în acel al ţărilor îndepărtate, un mijloc de a-şi emancipa imaginaţia de toate contrazicerele prezentului. Prin exotism ele putură lucra mai liber, mai intens, mai colorat, după gustul şi fantezia lor.
Exotismul e prielnic originalităţii, pitorescului şi exagerărilor. îndepărtarea în timp şi în spaţiu în-gădue toate îndrăznelele imaginaţiei şi toate inovările,—ceeace constitue fondul însuşi al romantismului. Cele două feluri de exotismuri nu convin însă de opotrivă oricărui artist. Exotismul în spaţiu cere mai multă imaginaţie. El înseamnă ţara îndepărtată unde trăesc toate antitezele, toate energiile, toate exploziile barbarului primitiv, neînlănţuit de influenţa con-venţiunilor ca modernul.
Exotismul în timp cere mai mult lirism. Hugo şi Lamartine de pildă, cari sunt lirici, privesc mai mult trecutul decât ţările îndepărtate, trecutul care stă în legătură cu ţara lor, cu contemporanii lor, cu aspiraţiile lor. Imaginativii Baudelaire, Flaubert, Le-conte de Lisle, sunt numai nişte amatori de efecte estetice mai mult sau mai puţin nouă, mai mult sau mai puţin intense, pe câtă vreme ceilalţi mai sunt şi un fel de apostoli tot odată. De aceea, se ve'iîe, liricii au înrâurit atât de mult la noi.
Pe când influenţa baudelairiană se simte puţin numai Ia Depărăţeanu, un Volney, cu Les Ruines, inspiră de odată trei poeţi români.
Următorul pasagiu din acest scriitor:
,,Je vous salue, ruines solitaires, tombeaux saints, nuirs silencieux! c’est vous que j’invoque, c’est â vous que s’adresse ma priere. Oui, tandis que votre aspect repousse d’un secret effroi les regards de vulgaire, mon coeur trouve â vous contempler le charme des sentiments profonds et des hautes pen-sees" etc.—se preface în O noapte pe ruinile Târgo-viştei la Eliad, în Ruinele Târgoviştei la Cârlova, în Adio la Târgovişte cu Alexandrescu.
De aici şi până la evocarea lui Mircea cel bătrân şi a vitejiei strămoşeşti, a lui Mircea ce vine în atingere cu cavalerii medievali din Franţa, Germania şi Ungaria, la 139b, cu prilejul bătăliei dela Nicopoli,-
nu este decât un pas. In poezia lui Alexandrescu, eroicul domn apare pe malul Oltului în costum de cruciat, aşa cum se găseşte zugrăvit pe zidul din interiorul mânăstirci Cozia:
Oltule care-ai fost martor vitejiilor trecute
Şi puternici legioane p’a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sunt ţie cunoscute,
Cine oare poate să fie omul care te-a’ngrozit?
Este el cum îl arată sabia lui şi armura
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,
Traian, gloria Romei ce se luptă cu natura?
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel bătrân?
Toţi poeţii şi prozatorii noştri, până la 1860, sunt mai mult sau mai puţin laudatores temporis acti, nu pentru frumuseţea reală sau imaginară a lucrului ce a fost şi nu mai este, ci pentru contrastul dintre gloria trecută şi prezentul lor întunecos. In tristeţa şi melancolia lor însă, speranţa nu moare ; ei nu încetează de a crede înţr’un viitor mai bun pentru ţările române. Noia patriotică, care revine în toate poeziile lor de până atunci, este un element inerent vieţei lor, un element ce se. desface din atmosfera vremii, înfierbântată de lupte şi aspiraţii politico-naţionale.
După 1860, influenţa lui Musset devine mai pronunţată şi literatura noastră capătă un colorit mai pesimist. Trecutul încă continuă a fi cântat, dar viitorul e privit mai cu neîncredere. Nuanţa musetistă, care se simte în Cântecele şi Plângerile lui M. Zamfi-rescu, publicate în 1864, este înainte mergătoare curentului pesimist ce se accentuează pe deplin cu Eminescu, sub înrâurirea lui Lenau, Leopardi şi Scho-penhauer.	' v
Alexandri, de şi a trăit mai mult timp în Franţa, a fost, relativ, mai puţin influenţat decât ceilalţi. După mine, el este un emancipator: a împământenit inspiraţia, a făcut-o, aşa zicând, autohtonă. De aici în colo ea poate să răsară singură şi deadreptul fără să mai aibă nevoie de un stimul de afară.
Câteva cuvinte privitoare la d. Apostolescu.
Cum a putut, se vor fi întrebat unii, cum a putut oare să se avânte într’un atât de ingrat subiect, care cere o mare, o enormă cheltuială de Vnuncă? Lucrul se va explica uşor ,când voi spune că d. Apostolescu, în felul lui, este el însuşi un romantic.
Să mă explic.	.	.
La moartea regretatului Tocilescu, dacă a picat undeva, în provincie, o lacrimă sinceră, apoi aceea a fost a lui Apostolescu. La moartea poetului Sully-Prudhome, a vestitului Sully-Prudhome care era şi comandor al ordinului „Coroana României", din numeroasa ,foate numeroasa colonie română din Paris, nu se găsesc înscrise pe registrul de condoleanţe decât trei persoane: d-na Zoe Apostolescu, d. N. Apostolescu şi o copilă de 9 ani—Marioara Apostolescu !*
Ce are aface aceasta cu subiectul? Uite, are. A-
126
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
ceasta explică de ce d. Apostolescu răscoleşte trecutul şi nu se dedă la lucrări mai de actualitate, cum ar fi o antologie şcolară de pildă, cu discursurile d-lor Nicu Filipescu, Take Ionescu sau Ionel Brătianu,— antologie de actualitate, de sigur, căci aceştia încă sunt în viaţă şi au chiar la îndemână puterea....
Încă o întrebare pentru a sfârşi.
Sunt oare de un real folos, pentru literatura noastră, lucrările de soiul acesta? Ce câştigăm noi adică, dacă aflăm ca o bucată se potriveşte cu alta, sau că e inspirată de cealaltă, ori că e prelucrată după cea de dincolo?
Câştigăm, căci prin aceasta vedem cum scriitorii noştri traducând, imitând şi prelucrând, reuşefec să introducă toate elementele trebuitoare unei bune literaturi. Vedem, de pildă, cum un Negruzzi reuşeşte să introducă povestirea epică, un Alexandrescu sau Eliad descripţia lirică, un Bolintineanu fantasticul şi o ritmică nouă, un Bălcescu proza poetică, largă, ondulată.
Până acum, critica noastră se mulţumea să admire capo-d’operele literare cum se admiră formele frumoase ale omului,—se uita numai la suprafaţă. De aci încolo ea trebue să le admire ca un anatomist, care străbate formele. sensibile şi străbate mai departe pentru a descoperi nu numai frumuseţea, dar şi organizaţia frumuseţii. De aceea, cred eu, nimic mai instructiv decât a asista la dibuirile unei limbi, care se căzneşte să îmbrace în forme proprii, în îmbinări purtătoare de înţeles, noţiunile unui popor strein, dar mai cult şi cu o literatură mai bogată,- noţiuni, pe cari sufletul nostru necăjit, împletit de păţenii, n'avusese încă răgaz să şi le desluşească bine.
N. Eiii. Teoliari.
TEATRU
CRONICA TEATRALĂ
teatrul naţional. Bestia, schiţă dramatică in I acte de G. Diamandy.
teatrul modern. Compania dramatică Davila. Maman Colibri, piesă in 4 acte de Henrv Bataille.
Teatrul Naţional a început seria pieselor originale mai importante, anunţate în această stagiune, cu lucrarea d-lui Diamandy Bestia. Din nenorocire nu e o lucrare care să iasă din rândul dibuielilor dramatice. Autorul, un dilettante în arta dramatică, şi-a nu-ţnit piesa, cu foarte multă modestie, „schiţă dramatică". Circumstanţele atenuante pe care le pledează dela început nu-1 scapă de răspundere. Pentru o simplă schiţă, patru acte sunt cam mult. O schiţă ne-ar fi arătat numai nişte linii generale, trăsurile mari ale caracterelor şi intriga sumar redusă la principalele personagii. Lucrarea d-lui Diamandy se încurcă însă într’o sumă de amănunte; de acţiunea principală se leagă atâtea acţiuni lăturalnice parazitare, ne obosesc atâtea lungimi şi ne supără atâtea discursuri care n’au nimic de a face cu drama, încât
ne vine să credem că adevăratul sub-titlu al lucrării ar fi trebuit să fie „material amorf pentru o dramă". Dramă însă care nu va fi făcută.
Acţiunea Bestiei se petrece în ziua de astăzi în lumea bună dela noi. Vedem pe scenă un mare proprietar rural, om politic însemnat, o femee descendentă din vechi boieri moldoveni, un alt om politic, cam afemeiat acesta, un viveur, alţi oameni politici, —ba asistăm chiar şi la un fel de consiliu de miniştri. Ne-am aşteptă să găsim în piesă ceva din viaţa reală a societăţii noastre, să vedem trăind tipuri care pot să existe în lumea românească. Să fie oameni adevăraţi personagiile care se mişcă în cele patru acte cam destrămate ale piesei?—Grigore Corman, mare proprietar în Moldova, om politic de care depinde la un moment situaţia cabinetului dela putere, este un om foarte de treabă. îşi cultivă singur moşia, este un părinte pentru săteni, înfiinţează bănci populare, cooperative săteşti, federaţii de cooperative, dispensării, sindicate agricole, mai ştiu eu ce. Este obsedat de ideologia poporanistă şi se străduieşte să o pună în practică. Şi autorul trebuie să aibă o predilecţie pentru acea ideologie, ale cărei formule revin fără încetare în tot cursul dramei. Corman nu este câtuş de puţin ajutat în apostolatul lui poporanist de soţia lui Nineta, descendenta din vechii boieri moldoveni. El o iubeşte la nebunie şi caută mereu să o convertească la calea cea bună. Dar Nineta, fiinţă perversă şi diabolică, are cu totul alte preocupări. E individualistă feroce şi feministă â outrance. Tot timpul nu vorbeşte decât de „personalitatea", de „eul" ei, de dreptul ei la fericire, de femeea tare, duşmană a bărbatului, de revendicările feministe şl de alte baliverne de care-i este plin capul. Se vede că a cetit vreo două-trei cărţi şi s’a cam scrântit. Cum spune bărbatul ei, suferă de o „indigestie sociologică". In bărbatul ei, pâinea lui Dumnezeu, Nineta vede un duşman, un tiran, reprezentantul coaliţiei lumii întregi ca să-i înnăbuşe personalitatea şi să o ţină în sclavie. Se revoltă contra lui şi n’are alt gând decât să-l înjosească, să-l nimicească. De ce atâta ură şi atâta furie? Discursurile şi invectivele bietei Nineta ne face să surâdem, când nu le găsim afară din cale plicticoase. Este femeea aceasta un tip real, poate să existe în carne şi oase? Să concedem autorului că da, aşa ca o presupunere. Nu cred însă să susţină că tipul Ninetei este legiune în lumea noastră. Este prin urmare, în cel mai bun caz, ceva izolat, un caz patologic.
In drame suntem însă obişnuiţi să vedem tipurile universale, oameni ca toţi oamenii, oameni posibili ; personagiile rare, anonnalităţile, cazurile aproape ex-cluziv individuale când ne sunt prezentate se întâmplă uneori şi asta la scriitori destul de mari—pretindem atunci să ni se explice, să ni se justifice cât mai bine posibilitatea apariţiei lor. D-l Diamandy nu ne explică nimic, nu ne motivează nimic. E Nineta o natură perversă înăscută,are ceva heredităţi monstruoase? Dar Nineta e descendenta atâtor boieri moldoveni, oameni cum se cade ca şi soţul ei, şi fiica coanei Zinca, femee plină de bun simţ şi de simţul datoriilor ei de gospodină, care nu ştie nimic de „drep-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
127
turile“ femeilor. E poate produsul educaţiei, produsul frecuentărilor? Dar ce educaţie, ce mediu?
Rămâne să ne explicăm cum putem pe Nineta şi să credem că numai literatura individualisto-histerico-feminjstă i-a îptors minţile. Se poate cineva sminti deabinelea pentru două-trei cărţi citite? Dacă în loc să citească zilnic „La Superioritc des Asexuelles" ar citi altă carte mai sănătoasă, 1111,1 s’ar limpezi mintea, şi tot individualismul şi feminismul ei de vorbe nu ar dispărea? Nineta, cu tot personalismul şi revolta ei, în vorbă şi faptă, nu e un personaj de dramă. Nu o putem lua în serios cu ideologia ei anostă ; tot ce spune sună fals. Ar fi foarte reuşită ca o, caricatură într’o farsă sau o comedie uşoară. Dar acolo nu ar putea să aducă nenorocirile pe care le seamănă' din belşug în piesa d-lui Diamandy.
Nineta, egoistă, perversă şi revoltată, găseşte omul împreună cu care are să facă lucruri mari pe lume, care n’are să-i înnăbuşe personalitatea, ci să i-o potenţeze, care nu-i cere copii, ca Grigore Corman, ci sprijin, ca să domine lumea întreagă. E Ştefan Prun-deanu, prieten al lui Corman, om politic, cuceritor de femei,—personaj inconsistent şi fără nici un relief. De data asta i te înfundă cuceritorului. Nineta se desparte de Corman aproape ruinat, după ce acesta refuzase portofoliul oferit şi stăruise ca Prundeanu să ajungă ministru. Corman acesta, ideologul şi idealistul băncilor populare, avea o particularitate: nu voia cu nici un chip să fie ministru! Nineta se mărită cu Prundeanu. Corman vinde moşia, şi în loc de ministru rămâne directorul băncilor populare, or federativelor, mai ştiu şi eu. Viaţa Ninetei cu Prundeanu este, bine înţeles, un iad. Nu vedem pe scenă, dar aflăm în actul al IV-lea. Vine chiar Prundeanu să-i spuie lui Corman. Zdrobit, istovit, plin de remuşcări Prundeanu vine, însoţit de inevitabila Ninetă, să ceară iertare fostului prieten, pe care-I înşelase atât de mişeleşte. întreg acest act pluteşte în fantastic, în nereal, în neomenesc. Scena în care Prundeanu se târăşte la picioarele lui Corman cerându-i iertare, cu puţin timp înainte de a se sinucide, e absurdă şi penibilă. Ceeace o face şi mai absurdă e prezenţa Ninetei, care n’a venit să-şi ceară iertare, ci numai ca să fie de faţă, agresivă şi revoltată cum o ştim. Actul acesta e lungit şi de un episod lateral, introdus fără rost, acela al dragostei lui Costea, vărul lui Corman, un alcoolic simpatic şi sentimental, pentru tânăra guvernantă Maria. Prundeanu se împuşcă, îşi lasă averea pentru spitale şi azile, şi numeşte executor testamentar pe Grigore Corman. Nineta când se vede desmoştenită exclamă: Acum eu ce mă fac! Şi iară invective, declamări împotriva coaliţiei bărbaţilor, (împotriva robiei femeilor , şi celelalte. Dar Nineta, cu personalitatea ei puternică, nu va pieri: sânt bani la Bucureşti (chiar ea o spune) ; pleacă blestemând încă odată pe tiranul Corman, tocmai atunci aclamat de nu ştiu ce federaţiuni venite să-l salute la Bucureşti. Rămâne în scenă vărul Costea, care găsind pe masă mănuşa uitată de Nineta, o ridică în sus şi se întreabă:-Sfinx sau bestie? Şi asupra acestei dileme piesa se sfârşeşte. E adevărat că dilema ne încurcă straşnic. Sfinx sau bestie?
Bestie sau Sfinx? Autorul nu ne dă destule elemente ca să deslegăin greaua ghicitoare. Noroc că nu ne chinueşte prea mult .
Acesta este subiectul. Caractere amorfe, or fundamental imposibile cum e al Ninetei, acţiune destrămată, fără nicio gradaţie, nicăieri conflictul dramatic pus hotărîtor,—nu văd în ce stă drama şi unde se petrece. Autorul nu ştie să se folosească nici de puţinele situaţii fericite care se ivesc ici şi colo; cu totul lipsit de meşteşugul teatral, se pierde în amănunte şi vecinie uită principalul. Nu motivează mai nimic. De aci unele lucruri inexplicabile. Lăsând ■de o parte întreg caracterul şi acţiunea Ninetei, iată de pildă în actul al IlI-lea scena când Corman surprinde pe Nineta. cu vărul Costea. Perversa Ninetă, pe care Costea o iubise odinioară dar pe care acum o execrâ din toată inima, căci ştia despre intriga ei cu Prundeanu, când Cormaji intră în cameră se preface că se smulge, rezistând şi plină de indignare, din braţele Iui Costea. Trucul reuşeşte, Corman crede deabinelea că vărul său Costea violentase pe Nineta. Fără nici un cuvânt de explicare, Costea care ură pe Nineta, îşi ia pălăria şi pleacă lăsând pe Corman în iluzia lui. E posibil?—Din cele patru acte foarte lungi, singurul acceptabil pe teatru este cel dintâi, cu condiţia dîe a nu lua în serios ideologia Ninetei. Sfârşitul acestui act este stricat însă de penibila conversaţie dintre Zinca şi Nineta, cu privire la sterilitatea acesteia. Lucrurile care se spun acolo puteau să fie spuse şi altfel ; ceva mai învăluit, cum e spusă mai târziu absurda operaţie la care s’a supus Nineta. După acest prim act expozitiv, gradaţia este inversă: din ce în ce mai slab, până ajungem la. irealităţile din actul IV. Din toată încercarea d-lui Diamandi, nu rămân decât câteva vorbe de spirit, acestea foarte reuşite. Restul va pieri uitat în paradisul bunelor intenţiuni.
Cu toate silinţele actorilor, piesa nu putea fi sal vată. Cu tot talentul lor nu era cu putinţă să dea relief şi viaţă unor asemenea personagii. Sarcina cea mai grea incumbă d-rei Maria Filotti, care a jucat pe Nineta Corman. D-sa a făcut tot ce a putut, şi a dovedit că poate destul de mult, numai să i-se dea roluri de fiinţe reale. Acelaş lucru se poate spune şi de d-nii Sturdza, Demetriad, Leonescu. Intr’un rol episodic, ceva mai bine schiţat ca tot restul, în rolul bancherului Melias, d. Toneanu, părintele lui Zelig
Şor, s’a simţit la largul său şi a mai înveselit sala.
*
Teatrul lui Henry Bataille începe să prindă la noi. După La. Femme nue şi La Vierge foile, la Teatrul Modern se joacă Maman Colibri, piesă ceva mai vechie ca celelalte două. Câteşi trele piesele, aşa de impecabile ca technică teatrală, ca tot teatrul lui Bataille, originale prin felul cum pun vechile probleme ale sufletului, îndrăzneţe şi uneori viguroase, interesante prin umanitatea lor, pline de poezie şi de un farmec subtil şi insinuant, au plăcut publicului nostru. La Vierge foile a făcut o lungă serie ; acelaş lucru îl face şi Maman Colibri, piesă excelent interpretată, splendid montată de gustul sigur al directorului Companiei.
128
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Henry Bataille este mai ales un pictor de caractere feminine. Şi în această piesă, ca şi în celelalte două jucate la noi, personagiul central este o femee. Opera lui completă ar putea să poaîrte ca sub-titlu Robia Iubirii. Căci în mai toate dramele lui ni se înfăţişează iubirea ca dominând sufletele şi viaţa eroilor şi eroinelor: iubirea care nu cunoaşte piedici, mai tare ca onoarea, ca datoria, ca toate sentimentele familiale, mai tare ca moartea. Dacă uneori iubirea' sco-boară până la laşităţi (ca în Poliche de pildă),de cele mai multe pri înalţă până la renunţare. De data asta „nebunia divinăi" a cuprins pe Irena de Rysbergue, femee care se apropie de patruzeci de ani, trăind în lumea cea mai bună, frumoasă, bogată, sărbătorită pentru fajrjnecul ei, mumă a doi băieţi -acum mari, unul de 22 ani, altul de 16, crescuţi pe lângă dânsa, mai mult camarazi decât fii. O patimă târzie şi violentă pentru Georges de Cliambry, prieten al fiilor ei, băiat de vârsta luf Richard, fiul cel mare, o dezşor-bitează şi aduce nefericirea în casa bogată şi veselă a baronului de Rysbergue, important om de afaceri, bine văzut în lumea pariziană. Irena nu cunoscuse până atunci amorul năprasnic. ,,—J'ai un printemps en retard.../' explică ea mai târziu— „tu sais, ţa arrive.... nous en parlrens hier, tu te souviens? 11 y a des oiseaux qui se mettent â bâtir leur nid tres tard.... On se dit: sont-ils betes ! Voilâ l’automne...." Dar fiul cel mare descoperă secretul groaznic. Drama începe. Cu toată durerea lui, Richard nu judecă pe mama lui, dar sentimentul de revoltă şi de cinste familială jicnită îi porunceşte să se răsbune pe prietenul mişel. Şi Rysbergue tatăl află totul ; prima lui mişcare a iaceiaş ca şi a (fiului: răsbunarea sângeroasă. Atunci patima Irenei, faţă de nedreptatea unei asemenea răsbunări, se ridică la înălţimile tragice: fără temere, fără nicio laşitate, pe faţă, cu primejdia vieţii ei, îşi apără dragostea şi iubitul. Ca să-l mân-tuie pe Georges de furia celor doi bărbaţi, ea rupe legăturile de familie, se răsvrăteşte şi-şi reneagă toată viaţa trecută, lată acum pe Irena de Rysbergue obiect de scandal public. Isgonită de Rysbergue, pleacă cu Georges al ei. In actul al lll-lea îi găsim împreună într’o vilă înflorită lângă Alger. A trecut câtva timp dela plecarea ei şi viaţa i-a fost ca un vis. Acum începe să vadă prăpastia. Simte cum îmbătrâneşte şi cum Chambry se desparte încetul cu încetul de dânsa. Nu se revoltă, căci pricepe necesitatea firească a lucrului. Ea a trecut de 40 ani, el n’are decât 22, „trebuie" ca Georges să-şi trăiască viaţa Iui, să meargă încotro îl mână soarta. Biata femee pricepe limpede că mai curând sau mai târziu viaţa are să i-1 fure; orce împotrivire e zadarnincă. Dar iată că inevitabilul se precipită. Miss Deacon, o tânără americană vecină cu ei, începe un flirt stăruitor cu Chambry. Irena ghiceşte totul. Curagioasă şi resemnată, şi-a scris de mai înainte scrisoarea de despărţire, în linişte, temându-se cu drept cuvânt de sfâşierea ultimului moment, când n’ar fi fost în stare să o scrie... Intr’o noapte sărmana Maman Colibri vede că a sunat ceasul despărţirii. Georges doarme; din grădini, cu parfumul florilor vine sunetul dulce al unei viori care mărturiseşte dragostea americanei
pentru Georges. Irena reciteşte plângând scrisoarea în care şi-a pus toată sărmana ei inimă, şi pleacă iarăş în lume.... Multora pare nefirească această renunţare fără luptăj a Irenei: ar fi ceva neomenesc, mai ales nefemeiesc, abdicarea asta pripită, fără împotrivire, fără explicare. Iubirea însă care se ridică la anume intensitate nu mai poate fi judecată cu măsura obicinuită. Irena e o fiinţă excepţională, şi iubirea ei, excepţională şi ea, e în stare să o ducă la o asemenea renunţare.
In actul final, Irena învinsă, îmbătrânită, doborîtă de durere în urma renunţării ei eroice, se întoarce la Paris. Fiul cel mare Richard s’a însurat cu o fată adorabilă şi insignifiantă, şi are un copil. Fiul cel mai mic e în şcoala politechnică. Muma vine la Richard. După răceala primului moment, în faţa nenorocirii şi zdrobirii bietei femei, fiul simte că învinsa aceasta, cu tot păcatul ei, îi este tot mamă. Irena nici nu mai are mândria greşelii ei. Fiul o va primi cu braţele deschise şi va face şi pe soţia lui să renunţe repede repede la prejudecăţi şi să o îmbrăţişeze ca pe o mamă. In Irena se desvoltă acum o altă conştiinţă : a văzut pe noul născut, pe fiul fiului ei, şi o altă femee, bunica, se deşteaptă într’însa. Actul acesta, care n’are nici tăria dramatică a celui de al doilea, nici poezia dureroasă a celui de al treilea ,e plin de cea mai duioasă omenire. Ne arată ce plină de acomodamente e viaţa, cât de şovăitoare sânt hotă-rîrile inflexibile, ce isvor nesecat de dragoste stă în relaţiile de familie, cât de aproape de viaţă; este iertarea.	-
Maman Colibri a fost un strălucit succes pentru d-na Lucia Sturdza. Irena de Rysbergue a găsit în d-sa o întrupare ideală. Plină de o veselie aproape zglobie în actul 1, pasionată şi violentă în marea luptă din actul al 11-lea, cel mai puternic din toate, duioasă şi resemnată în cel de al lll-lea, îndurerată şi umilită, altă femee, în cel din urmă, d-na Sturdza a ţinut tot rolul la o rară înălţime. Sânt foarte meritate aclamările publicului Ia sfârşitul actului al lll-lea, când d-sa citeşte scrisoarea despărţirii cu lacrimi şi accente atât de dureroase şi de omeneşte adevărate.
In rolul lui Richard de Rysbergue d. Bulandra ni se înfăţişează ca un artist desăvârşit. O impresionantă şi completă creaţiune, nu un simplu joc de actor. De relevat scena mută dela sfârşitul actului întâi când Richard surprinde taina groaznică' a mamei sale, scena dureroaselor explicaţii din actul al II-lea şi indignării contra prietenului, apoi duioşia iertării din actul final, când se redeşteaptă toată dragostea fiului. -Pe baronul de Rysbergue l-a interpretat d. R. Bulfinski, cu măsura, convingerea şi căldura sa obicinuită. -Debutul d-rei Alice Cocea în Compania Davila a fost întâmpinat cu multă simpatie şi deşteaptă cele mai mari aşteptări. Părăsind Teatrul Naţional unde, în lipsa unei îndrumări inteligente, poate că talentul său s’ar fi ofilit, tânăra artistă va nrofitâ de noul mediu şi sântem siguri că în curând ne va uimi.
Lazăi* Coama.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
129
DISCUŢII
POLITICA SI CLERUL	.
Nu arareori se aud în dreapta şi în stânga strigăte îngrijitoare de felul acestora: „A pătruns politica în biserică", „preotul nu trebue să facă politică", „preotul să-şi vază de biserică" etc. Subsemnatul am meditat mult asupra acestei chestiuni, căutând a-mi da bine seama despre rostul politicei în cler şi dacă este mijloc eficace pentru a aduce lucrurile aşa fel în cât preotul să nu se mai amestece în politică.
In cele ce vor urma mă voi sili să răspund la următoarele chestiuni:
1.	Ce va să zică a face politică?
2.	Este permis sau poate preotul să facă politică?
3.	Trebue preotul să facă politică?
4.	Cari sunt argumentele contra, relativ la întrebarea No. 3?
5.	Cari sunt argumentele pro, relativ la întrebarea No. 3 şi
6.	Care este singurul mijloc real pentru ca preotul să fiu mai facă politică?
Răspunzând la aceste şease puncte de întrebare, cred că voi lămuri îndeajuns chestiunea politicei în cler.
1°. Cuvântul politică pe care-1 avem în limba noastră vine dela grecescul tcoX'.tixo?, i], ov, care înseamnă: cel ce se ocupă de afacerile publice, de interesele publice ale unei cetăţi, ale unui Stat. A face politică aşa dar înseamnă: a te interesa de afacerile publice, de afacerile Statului, al cărui cetăţean eşti.	1
2°. Permis este sau poate preotul să facă politică, adică să se ocupe de afacerile Statului? La întrebarea aceasta nimeni până în prezent n’a cutezat să răspunză negativ. Dar nici în viitor nu cred că se va găsi cineva, care să susţie că preotul nu poate să facă politică. In adevăr, dreptul acesta de a face politică, adică de a se ocupa de afacerile publice, îl deţine preotul din faptul că este membru al Statului, este cetăţean. Şi dreptul acesta de a face politică nimeni nu i-1 poate refuza decât tot acela, care i l-a dat: Statul. Iar aceasta se întâmplă în cazurile în cari cetăţeanul a dat dovadă de perversitate faţă de Stat şi de ordinea, care trebuie a domni în Stat, din care pricină Statul, prin organul său judecătoresc, îi ridică dreptul de a mai participă la afacerile sale publice.
Deci preotul fiind cetăţean, se poate ocupa de afacerile Statului.
3°. Trebue preotul să facă politică? Aceasta este chestiunea asupra căreia s’a făcut cea mai mare discuţiune în timpid din urmă. Şi cred a nu greşi dacă aşi afirma că chestiunea aceasta prezintă o controversă. Şi afirm lucrul acesta cu atât mai mult cu cât asupra ei se poate răspunde şi da şi nu.
Mai mult încă: s’a şi răspuns în mod controversat.
Aşa de pildă chestiunea aceasta a fost discutată în mod controversat, în Senatul ţării, în sesiunea anului trecut 1909, cu ocaziunea discuţiunii legii sinodale. Din analele parlamentare se vede că Innalt Prea Sfinţitul Mitropolit Primat întâi şi apoi înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Moldovei, au susţinut că preotul nu trebuie să facă politică. Tot în acelaşi timp d-1 senator Dissescu şi apoi d. C. C. Arion au susţinut contrariul. Mai anUl trecut mi-aduc aminte că chiar un cucernic preot susţinea prin „Universul" că preotul trebue să facă politică. Iar mai recent, un alt preot susţine acelaşi lucru prin Revista bisericească „Viitorul", a d-lui profesor universitar Bo-roianu.
4°. Cari sunt argumentele contra?
Argumentele pe cari le voi cita aci nu sunt din analele parlamentare, ci de* prin Reviste ca „Amvonul" şi altele, unde s’a tratat chestiunea.
a.	S’au adus ca argument cuvintele Apostolului: „Toate-mi sunt permise, dar nu toate-mi folosesc".
b.	Preotul, *amestecându-se în luptele politice, dc multe ori alunecă în extremităţi, ştirbindu-şi astfel demnitatea sa preoţească.
c.	Preotul este al tuturor, nu numai al unora. Prin faptul că manifestă simpatie pentru un partid, va fi în dezacord cu cei cari au alte credinţe politice. Deci preotul încetează de a mai fi al tuturor.
Cam acestea sunt în esenţă argumentele celor ce susţin că preotul nu trebuie să facă politică.
Să rămânem puţin în jurul acestor argumente, să le privmi de aproape şi să vedem dacă ele pot rezista în faţa unei critici drepte şi nepărtinitoare.
Să începem cu cel din urmă:
a. Preotul trebue să fie al tuturor, nu numai al unora.
Teza aceasta este nu se poate mai justă. Da, preotul trebuie să fie al tuturor. Lui toţi îi zic: părinte; deci este al tuturor tată, iar toţi îi sunt lui fii.
Aceasta se înţelege. Ceeace eu nu înţeleg, căci nu se poate înţelege, este lucrul acesta: Pentru care cuvânt preotul ar încetă 'de a mai fi al tuturor, din momentul în care şi-ar manifesta şi el preferinţa pentru cutare principiu politic? Mi se va răspunde: pentru cuvântul că toţi aceia cari n’ar împărtăşi principiile politice, cu cari simpatizează preotul, s’ar găsi în desacord cu preotul, iar dezacord între tată şi fii nu poate să fie, nu trebue să fie.
Tot în această ordine de idei, cei cari susţin asemenea argument, conced preotului dreptul d’a face politică, însă o politică de conştiinţă, o politică misterioasă, o politică pe tăcute, ca să mă exprim mai bine.
Ei bine, contra acestei susţineri eu mă ridic cu energia sufletului adevărat creştin, mă ridic în virtutea idealului creştin.
In cazul că s’ar apropia alegerile, după cum şi
acum sunt aproape, dacă s’ar duce candidatul X, care aparţine cutărui partid politic, Ia un preot şi i-ar cere votul, după teoria de mai sus, a politicei misterioase, preotul trebue să-i făgăduească. Şi dacă ar •
NOUA revistX ROMÂnX
130
veni şi al doilea şi al treilea candidat şi chiar al patrulea şi al cincilea, căci avem astăzi cinci partide, le-ar făgădui la toţi pe rând, cu toate că nu-I va da decât unuia. Ei bine, în cazul acesta preotul' nu se pune în contradicţie cu sine-şi şi chiar cu divinul nostru Mântuitor, care în orice împrejurare a spus adevărul fără înconjur şi l’a spus cu atâta hotărîre şi tărie, încât a primit şi moartea pentru adevăr. Iar noi urmaşii săi să hrănim lumea cu minciuni? Cum s’ar putea califica fapta aceasta? Şi întru cât adică ar fi şi pentru preot şi pentru partide mai recomandabilă politica misterioasă decât cea pe faţă?
Dacă e pe faţă, cred că e mult mai preferabilă şi pentru preot, care nu joacă rolul mincinosului şi pentru candidat, căci nu mai poate fi înşelat, comp-tând în mod sigur pe oameni hotărîţi numai.
Da, dar dacă te manif?şti, mâhneşti pe aceia cari sunt de alte credinţe politice şi cari n’ar mai sta cu tine în raporturi strânse. A nu-ţi manifesta preferinţa, de multe ori este imposibil, aşa cer împrejurările. Dar Mântuitorul nu şi-a manifestat de multe ori preferinţa sa? Cercul intim ce-1 făceau în jurul său Apostolii Petru, Iacob şi Ioan, ce era altceva decât manifestarea unei atenţiuni mai intime? Şi totuşi n’a mâhnit cu aceasta pe ceilalţi apostoli.
Dar prin faptul că te-ai manifestat în politică, eu nu cred că ai putea mâhni pe cineva. Şi nu cred pentru următoarele motive:
1)	Dacă preotul este la sat, se ştie că la sate aproape nu se face politică. Mai mult încă, un preot inteligent niciodată cred că nu va face politică în satul său şi cu enoriaşii săi, ci la reşedinţă şi la anumite epoce şi ocaziuni.
2)	Dacă preotul este la oraş, orăşenii sunt oameni
culţi şi deci în măsură a pricepe că orice partid politic nu are altă năzuinţă decât realizarea a cât mai mult bine pentru toţi cetăţenii. Deci preotul lucrând şi el într’un partid pentru înfăptuirea binelui obştesc, lucrează în interesul tuturor şi iată prin urmare că el nici în acest caz nu încetează a fi al tuturor.	'
Din cele ce s’a spus cred că argumentul acesta nu este temeinic.
b.	S’a zis: Preotul, făcând politică, bade în extremităţi şi-şi sdruncină demnitatea sa preoţească.
Aici este locul a spune că politica se poate face în două feluri: manifestându-ţi simpatia ta în mod demn şi academic, sau luând steagul şi conducând convoiul, ori chiuind de bucurie sau insultând pe adversar. O politică academică şi demnă nu ştiu întru cât şi de ce ar ştirbi demnitatea preotului. Al doilea soi de politică înţeleg şi eu că prăpădeşte prestigiul preoţesc.
Astfel de politică însă prea puţini preoţi s’au găsit cari s’o facă. Şi din faptul că s’au putut găsi câţiva preoţi, cari să abuzeze în alegeri de demnitatea lor de preot, ce se poate deduce?
Se poate oare conchide că toţi preoţii vor face ca aceia, pentru ca să se ia hotărîrea ca nici un preot
să facă politică? Nici de cum. Şi dupre cum din faptul că s’ar găsi câţiva preoţi, cari să abuzeze în ceeace priveşte vinul de pildă, nu poţi hotărî ca nici un preot să nu mai bea vin, tot astfel pentrucă unii preoţi au abuzat de dreptul lor cetăţenesc, nu poţi ridica tuturor preoţilor dreptul acesta. Ceeace e firesc şi logic a se face în asemenea cazuri, e că cel abuziv să fie individual tras la răspundere, atât şi nimic mai mult.	'
c.	După cuvintele Apostolului: „Toate-mi sunt permise, dar nu toate-mi folosesc", preotul nu tre-bue să facă politică, căci nu foloseşte nimic.
Aici este aici. Din cele ce voi spune însă cu o-caziunea desvoltării argumentelor pro, eu cred că, în mod mai mult decât evident, voi arăta că nu numai preotului, dar şi bisericii însăşi îi revine un câştig, un folos, din faptul că preoţii fac politică.
Voi începe deci cu expunerea argumentelor pro.
Ţin să declar dela început că numai primele două argumente sunt ale altora—voi şi spune ale cui sunt —celelalte sunt argumente proprii, pe cari le-am formulat, în urma unei gândiri şi observaţiuni personale.
1°. Preotul este şi cetăţean şi deci în această a doua calitate, poate şi chiar trebue să facă politică. Preotul nu trebue să facă politică în biserică, de pe amvon. In afară însă se poate manifesta ca oricare cetăţean, neapărat ca un cetăţean luminat şi care ştie să-şi păstreze demnitatea. Aşa au susţinut d-nii Dissescu şi Arion.
2°. Ca cetăţeni, preoţii pot manifesta pentru oricine cred ei că au făcut bine bisericii şi clerului şi ţării întregi; la nevoe pot chiar să sfătuiască pe enoriaşii lor pentru cine să pună în urnă votul lor (Preotul Ioan V. Procopiescu-Caracal, Revista „Viitorul", anul XIII, No. 3, 4.)
Din acest pasaj vedem ce crede un preot, un licenţiat în teologie, în privinţa acestei chestiuni. El spune lămurit şi categoric: preotul poate manifesta credinţa sa politică. Mai mult încă: poate chiar să facă propagandă pentru această credinţă, dacă e convins că va fi spre binele bisericii, al clerului şi al ţării. Dar adaugă sf. sa: „să nu facă politică din interes".
Neapărat nu trebue preotul, cum nici oricare alt cetăţean, să facă politică având în vedere numai interesul său personal. Nu este cu putinţă însă a exclude interesul personal şi de clasă, dela baza unei acţiuni. E posibil că uneori acest interes va fi mai acoperit, mai puţin pipăibil, dar a nu fi de loc, nu se poate.
3°. Ceeace mai constrânge pe preot a face politică, este ca cel catolic, solitar; el are feniee, are copii şi este ca cel catolic solitar, el are femee, are copii şi o mulţime de rudenii. Mai ales dacă are şi el ambiţiunea ca copiii şi rudele lui să aibă situaţii mai bune în viaţă, îi este cu neputinţă să nu fie atras în mrejele politicei, singura care te ridică unde nu te aşteptai poate niciodată în viaţă şi singura care e în măsură să îngroape pe vecie merite şi caractere, cari nu i se pleacă. Iată dar cum situaţiunea de
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
«31
fapt a preotului ortodox, îl împinge vrând-nevrând în apele politicei.	'4 " * ;'#}
4°. Starea de fapt a bisericii ortodoxe. Dacă biserica noastră ortodoxă s’ar afla în situaţiunea celei catolice, s’qr putea trage de aci un puternic argument în contra politicei în cler. Iu adevăr, biserica apuseană îi’are nici o legătură cu Statul. Ea este de sine stătătoare, îşi are mijloacele ei proprii de existenţă. Biserica ortodoxă însă se află în Stat şi în strânsă legătură cu el. Şi legătura aceasta este aşa de strânsă, încât fără Stat, biserica nici nu şi-ar putea susţine existenţa. Biserica primeşte dela Stat partea materială pentru a-şi îndeplini rolul ei. Iar Statul, recte oamenii politici, pretinde pentru acest ajutor un mare amestec în treburile bisericeşti. Şi cu toate că în dreptul bisericesc citim că Statul şi biserica trebuie să se ajute reciproc, fiecare păzindu-şi hotarele sale, totuşi Statul nu-şi poate păstra hotarele şi de multe ori, ca să nu zic aproape în totdeauna, a făcut incursiuni în domeniul pur bisericesc. Astfel că cine cunoaşte starea reală a bisericei noastre, ştie ce mare influenţă are Statul în treburile bisericei, în dauna singurei şi adevăratei autorităţi în biserică, a ierarhiei instituită de divinul nostru Mântuitor.
Astăzi chiar autoritatea bisericească, ierarhia, este îngenunchiată în faţa puterii lumeşti, care câştigă pe zi ce trece tot mai mult teren în ocârmuirea bisericii, substituind actele sale actelor autorităţii bisericeşti.
Nu o singură dată la ocuparea vreunei biserici, s’a dat o adevărată luptă între puterea lumească şi ierarhia bisericească, luptă care s’a sfârşit adeseori cu victoria autorităţei laice. Nu mai vorbesc de slujbaşii bisericeşti, ca revizori, protoierei, subprotoie-rei etc., cari toţi sunt oameni politici şi puşi în demnităţi de oamenii politici, nu de chiriarh. Şi astfel stând lucrul, neapărat că un preot cu oarecari. aspi-raţiuni şi care vede că şi în biserică dictează autoritatea lumească sau politică, singura care face şi desface, nu este oare ispitit a face politică? Nu fre-bue el vrând-nevrând să facă politică? Eu cred că da, căci altfel ar trebui să renunţe la orice aspira-ţiune, la orice ideal.
lată dar cum preoţii, unii pentru satisfacerea nevoilor lor familiare, iar alţii pentru atingerea unui ideal, sunt nevoiţi, deci trebue să facă politică.
5°. Dar şi interesul bisericii chiar, cere ca preotul să facă politică.
Să mă explic. Am spus: biserica noastră se află în Stat şi strâns legată cu acesta. Interesele unuia sunt şi ale celeilalte. Iar preotul, în calitatea sa de cetăţean, ocupându-se de afacerile Statului, se ocupă şi de ale bisericii.
Politica prqoţilor are drept urmare un bine şi pentru biserică.
Iată cum: de îndată ce preoţii au început a fi nişte elemente mai culte, mai capabile în Stat, oamenii noştri politici şi-au îndreptat privirile şi asupra bi-
sericii. Aşa s’a născut legea clerului din 1893, lege care fără îndoială însemnează un pas înainte în des-voltarea bisericii noastre. Va zice poate cineva: Dar dacă preoţii nu vor face politică, oamenii politici nu se vor ocupa-şi de biserici? Răspund categoric: nu. Căci nimic nu se poate obţine decât prin mişcare. Cine nu se mişcă, nu câştigă nimic. Iar oamenii politici oricât de patrioţi ar fi ei şi oricât de dornici de binele public, totuşi în acţiunile lor, în legiferările lor, eu nu cred că la baza năzuinţii lor să nu fie şi o cât de mică parte personală.
Nimeni de pildă nu tăgădueşte că legea clerului din 1893 n’a pornit din suflete mari şi nobile, din suflete creştine, dar nu cred să nu se fi avut în vedere şi simpatiile preoţilor, în vederea viitorului. Şi chiar de am admite un suflet aşa de înalt că a urmărit numai binele public, totuşi interesul a venit dela sine.
Preoţii au devenit în massă conservatori, au început şi mai mult a face politică. Iar ca urmare a simpatiilor preoţeşti pentru partidul conservator, avem legea din 1906, care este a doua treaptă pe scara de desvoltare bisericească, lată deci un mare câştig pentru biserică. Căci ce câştig mai mare poate să obţină o instituţiune decât acela de a avea în slujba sa oameni luminaţi şi cu demnitate?
Aşi putea să mai adaug unele argumente de ordin secundar, mă opresc însă aci, căci s’ar prea lungi expunerea. Acum să răspunz la cea din urmă întrebare :
6°. Care este singurul mijloc real, care ar putea să facă ca preotul să nu se mai amestece in politică?
Dacă m’ar întreba cineva pe mine personal ca să-i răspunz la această chestiune: Ce este mai bine, să facă preotul politică sau să nu facă? fără multă gândire i-aş răspunde: să nu facă.
Şi dacă din cele ce am expus reese că preotul trebue să facă politică, iar acum răspunz că în convingerea mea intimă cred că preotul n’ar trebui să facă politică, nu trebue a crede cineva că nu ştiu ce spui, că mă pun în contrazicere singur. Nu. Preotul n’ar trebui să facă politică, dar în situaţiunea de fapt a bisericii noastre şi cu moravurile ţării noastre preotul nu poate să nu facă politică. Este constrâns de împrejurări, iar constrângerea ce este altceva decât trebuinţă. Deci, în situaţiunea actuală preotul trebue să facă politică.
Iar dela această necesitate se va putea sustrage preotul numai atunci când se va schimba starea actuală a bisericii, numai atunci când nu se va mai vedea nevoit a sluji la doi domni. In momentul când preotul va atârna numai de chiriarhul său, aşa cum a fost în toate timpurile şi aşa cum este firesc să fie, atunci numai se va realiza dorinţa tuturor cari . susţin ca preotul să nu mai facă politică. Până atunci nimic nu se va schimba în bine, în mai rău poate. Până atunci nici chiriarhii noştri nu vor putea lua măsuri serioase şi cu efect. Şi nu vor putea, căci nu sunt singuri stăpâni în biserică şi peste preoţi. Şi nu vor putea, căci dacă P. S. Lor vor ca preoţii să nu mai facă politică, nu vor însă lucrul
'32
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
acesta oamenii politici. Şi cum va putea un chiriarh să pedepsească pe preotul X, care este partizan al principiilor politicei liberale de pildă, care este a tot putinte azi, sau chiar şi pe unul al politicei conservatoare care va dicta mâine? Şi chiar de va lua, eu cred că acele măsuri nu pot fi decât jumătăţi de masuri, sau măsuri indirecte. Iar cu asemenea măsuri îndreptare nu se poate aduce.
Chiriarhii nu-şi vor putea recăpăta restitutîo in integrum, ca să zic aşa, nu-şi vor căpăta autoritatea deplină de altădată asupra preoţilor, decât atunci când biserica va avea un fond al său propriu şi pe care să-l administreze singură, excluzând astfel orice amestec al puterii lumeşti în afacerile ei. Deci cine doreşte cu tot dinadinsul stârpirea politicei din biserică, n’are decât să lupte în această direcţiune. Şi lupta nu va fi atât de grea mai ales că sunt ş i printre oamenii politici mulţi, cari au priceput necesitatea aceasta şi cari cred că, buni patrioţi şi buni creştini fiind, nu vor ezita de a da sprijinul’ lor acelora dintre ierarhii bisericii şi preoţilor cari vor începe lupta. Cine însă va simţi că n’are tăria sufletului pentru a duce această luptă şi totuşi va continua să strige în dreapta şi în stânga, că preotul nu trebue să facă politică, acela să-şi amintească de acest dicton: „Verba vocis praetereaque nvhil“.
Preotul Vasile (L Alexe
licenţiat in teologic
NOTE ŞI INFORMAŢII
DISCURSUL TRONULUI ’)
1) Tritussa, autorul acestei satire, „Er discorso de la Corona" — publicată zilele trecute, cu prilejul deschiderii Parlamentului italian — este unul din cei mai gustaţi poeţi dialectali ai Italiei. A scris in dialectul romanesc: Sonetti, Favole romanesche, etc.
Când Parlamentul ţării s.’a deschis,
EI a ţinut ştiuta cuvântare;
Dar n’a citit minciuni strălucitoare,
"Care dispar apoi ca şi un vis:
—	De astă dată—zise—n’aş fi eu,
De nu le-aş spune-o verde ’n felul mieu.
Şi începu aşa:—„Domni Deputaţi !
Cred în definitiv că sunteţi toţi.
Adunătură de măgari şi hoţi,
Ca şi ceilalţi ce fură măturaţi.
Dar, oricum, aţi ajuns aici: poporul
—	V’a ales să-i fiţi voi cârmuitorul.
„Ştiu bine ce minciuni aţi spus voi ţării,
Şi ce-aţi făcut pentru un biet mandat Şi câte mari idei v’au inspirat
Cârciumarii, arendaşii şi bancherii...
Dar, oricum, aţi ajuns, v’am spus ; cu fală Voi oglindiţi voinţa naţională.
„Deci, daţi-i înainte! Ministerul Va face orice fel de josnicie,
De-i veţi lăsa suprema bucurie Să stea la cârmă pân’ ce-o trece gerul ;
Boeri ori mitocani de vor veni Atunci, în ţară tot necaz va fi.
„Din parte-mi nu vă cer Ia răfuială Decât doar să-mi daţi pace; pentru rest Faceţi orice ; eu n’am glas de protest,
Ştiu bine meseria mea regală:
Domnesc nu guvernez şi deci regeşte Eu decretez şi-apoi tac ca un peşte.
„Eu inaugurez doar monumente,
Primesc moţiuni, adrese, apanagii,
Şi nu voi să-mi periclitez desagii In lupta dintre părţi intransigente.
Vam s_pus: Certaţi-vă cât v’o plăcea,
Eu ştiu că-s mult mai sigur de-oiu tăcea.
„Republica pierit-a ca ’n poveşti;
Acum pân’ şi nebunii sunt dinastici ; Socialiştii.... au fost băeţi elastici	‘
Şi-au devenit buni slujitori domneşti;
Şi popa dintre cei mari peste popi Nu ştie dacă merge ori dă ’n gropi “—
Iit acest loc Monarchul privi’n sală Şi o văzu pustie: rând pe rând Eşise deputaţii toţi, lăsând,
In semn de protestare, sala goală.
— „A, foarte bine—zise—în sfârşit Văd şi un Parlament demn şi cinstit!“	_
După Trilussa, din italieneşte de //.
f Angelo Mosso. Celebrul fisiologist italian, mult preţuitul profesor al universităţii din Turin. Angelo Mosso, a încetat din viaţă la 24 Noembrie la Turin, în vârstă de 64 de ani.
Mosso a fost elevul marelui fiziohegist, profesorului dela Leipzig, Ludwig, sub direcţia căruia începe fîirimele sale încercări, obicinuind şi apreciind importanţa înregistrărei grafice. In laboratorul acestuia concepe Mosso ideea pletysmografului, prin care se înregistrează bătăile inimei, mişcările respiraţiei, tremurările musculare, iuţeala vorbirei, a gândirei, a percepfiunei, etc.
In 1876, întors în Italia, e numit profesor la Turin în locul lui Moleschot, chemat atunci chiar, la Roma.
A fost odat’ un rege prea de treabă,
Ce umbla tot pe jos, chiar ca un om,
Fără fanfară, fără majordom,
Făr’ ajutanţi... Mă rog, vă spun în grabă Că, de se-amesteca ’n norodul prost,
Era aşa, că parcă n’ar fi fost.
i
El la palat făcea gospodărie;
Nu da serbări, şi-atunci când trebuia Să dea vre-un prânz de gală, se servea Cremvurşti cu hrean ori Bismarci la cutie,
Căci, gândea el, toată democraţia Are de fundament economia.
> . !
— „Bre, nu eşti rege serios—zicea Adeseori ministrul cătră el—
Că n’o să poţi s’o duci mereu astfel,
Doar. porţi , pe cap coroană, nu uita ;
Dela popor dotaţii multe ai
Pentru ca ’n ochi cu praf mereu să-i dai."—
I
Dar regele nu asculta; era
Om sincer: zicea bere şi brânză ca oricare;
Că-i primul cetăţean se mândrea tare,
Şi-ajunse atât de bine ’n ţara sa In cât îşi striga singur bucuros Alături de popor ’n stradă „jos". 1
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
135
Activitatea lui Mosso pe terenul vast al fiziologiei a fost foarte variată. Intr’o scurtă notiţă ne va fi cu greu să o rezumăm şi să o caracterizăm.
Punctul culminant al cercetărilor lui este în fiziologia muşchiului. Construind ergograful, constată curba oboselei muşculare şi stabileşte legea epuizării. Studiază de asemenea oboseala nervoasă şi influenţa oboselei psyhice asupra forţei muşculare.
Studiind fiziologia creerului ajunge la preţioase concluziuni asupra activităţii cerebrale şi raportul ei cu circulaţia.	■
El a'înregistrat, în interesante grafice, mişcările creerului în timpul somnului, în timpul procesului vor-birei, în timpul unei emoţii puternice etc.
Multe sânt publicaţiile lui asupra raporturilor dintre fenomenele fizice şi intelectuale.
Pentru trebuinţele cercetărilor sale, concepe mai multe aparate în afară de ergograf şi pletysmograf cari au înlesnit multe cercetări în domeniul fiziologiei.
Balanţa lui Mosso, phonometrul, sphygenograful, myotmometrul ş. a, sânt instrumente cari multă vreme vor rămânea legate de numele lui Mosso.
Mai toate rezultatele cercetărilor lui au trecut dincolo de laboratoriile speciale şi s’au răspândit, prin diferite colecţii de vulgarizare, în marele public. -	_ .	.	„	t .. ..
Numele lui Mosso este astăzi cunoscut în toată lymea. .	,	.	.
Dintre ultimele lui produceri, putem aminti două cari au interesat foarte mult diferitele cercuri intelectuale. Este vorba de Fisiologia unui om pe Al pi şi Exerciţiile fizice şi desvoltarea intelectuală. In cea dintâi comunică rezultatele unei expediţiuni ştiinţifice pe vârful Muntelui Roşa. Se găsesc date asupra respiraţiei, circulaţiei sângelui, oboselei în raport cu înălţimile. Partea importantă a lucrării este însă rezolvarea chestiuni aşa de însemnate a ame-ţelei pe munţi. Ea provine din oboseală şi din scăderea acidului carbonic din sânge prin rarificarea progresivă a aerului în raport cu înălţimea.
Cea de a doua este cuvântul cel mai cald şi mai complect ce s’a putut rosti de către un om de ştiinţă, asupra importanţei educaţiei fizice.
In secolul acesta când pe de o parte toate ţările caută cu îngrijorare salvarea popoarelor prin cât mai serioasă şi îngrijită educaţie fizică, iar pe de altă parte vieţuirea în aer liber şi urcarea munţilor—turismul cu o expresie mai uzitată—devine din ce în ce mai răspândit, era foarte firesc ca documentarea ştiinţifică a folosului pentru desvoltarea individului a a-mândoror acestor două genuri de exerciţii, făcută de celebrul fisiologist, să fie îmbrăţişată cu cea mai mare căldură si destul de repede să-şi facă drum câştigând adepţi în cercurile cele mai depărtate.
Din operele lui Mosso s’au tradus în limba franceză : La peur. Etude psycho-physiologique;
La. fatigue intelectuelle et physique;
L'education physique de la jeunesse şi
Les exercices physiques et le developpement inte-llectuel.
Cea mai mare parte din publicaţiile lui Mosso au apărut în revista sa de fisiologie „Archives itali-ennes de Biologie“ pe care a fondat-o la 1882; revistă care apare în limba franceză şi care ocupă', un loc de frunte între publicaţiile periodice similare. ^
Cercetător neobosit, profesor eminent, scriitor clar şi atrăgător, Angelo Mosso va rămânea mult timp un luceafăr al ştiinţei italiene şi unul din stâlpii de razim pe care s’a înălţat ştiinţa fiziologici.
Asupra poeziei noastre de azi.—In ultimul număr al revistei literare „Luceafărul" (No. '23, 1 Decembrie 1910) d-nul 1 larie Chendi vorbind despre ultimul volum de versuri al d-lui Corneliu Moldo-veanu, „Cetatea Soarelui" se exprimă cu privire la poezia de astăzi în termenii următori.
Cităm textual:
„Totuşi, văzând trista soartă ce o au astăzi aproape toate volumele de versuri ale plăpânzilor noştri contimporani1), nu ne putem suprima întrebarea atât de firească: ce se face, mă rog, cu atâta poezie, câtă se tipăreşte, dacă ea nu intră de loc în vasta noastră ţesătură socială şi nu-i serveşte la nimic? Iată clasicii noştri; ei erau aşa de populari, ca manuscris inedit; versurile lor circulau, transcrise, din mână în mână, fără să aibă nevoe de editori şi de opere complecte. Iată Bolintineanu, cel cu o formă atât de greoaie, încât l’ar întrece astăzi, subt raportul limbei, cel mai nevoiaş famen decadent, cum umplea el, decenii dearândul, văile româneşti de pretutindeni cu baladele sale. Aceia aveau un rost pozitiv pe pământ şi aveau energie inerentă în scrisul lor, sevă roditoare de idei şi sentimente, cu toată primitivitatea lor de formă.
Astăzi însă, când mijloacele de versificare sunt mult mai rafinate, poeţii atârnă în văzduh, sunt fluturi din zare şi vibrări fără urme şi fără rădăcini mai trainice în sufletul mulţimei.Căutăm zadarnic împrejur, în orice grupare şi la orice revistă, căci nu găsim decât cazuri de tot izolate, ca versurile să aibă răsunet pătrunzător, să deştepte îndemnuri puternice si să tae drumuri în vieaţa noastră pubUcă.
. Mulţimea nu-i primeşte pe poeţi!”
Are un mare noroc d. Ilarie Chendi că au încetat din vieaţă poate prea timpuriu dar de sigur şi înainte de ajungerea scopului propus, tovarăşele Cumpăna şi Falanga şi că Societatea scriitorilor români s’a rătăcit şi nu o mai aflăm nicăeri, căci ar fi plătit de sigur scump această necumpănită afirmare cu privire la poezia noastră de azi...
Cercetarea paternităţii în Franţa.—Se ştie că parlamentul francez e pe cale să voteze legea pentru cercetarea paternităţii, lege primită cu multă simpatie în lumea feministă mai ales.
Iată însă că Remy de Gourmont, unul din spiritele libere cele mai distinse, aduce în No. recent al revistei Mercure de France, cele mai neaşteptate argumentări împotriva acestei legi.
El numeşte legea aceasta cea mai perfidă din câte s’au făcut vreoda-ă, aceea care va fi destinată să întroneze domnia veşnicei neîncrederi în sufletul bărbatului, faţă de femee. Sub pretext că va apăra pe femee împotriva ei însăşi şi a bărbatului, noua lege va face din orice fată o sperietoare.
Să se arate un bărbat, în lume, cu o fată, va deveni o temeritate, iar şiretlicul îl va învăţa pe bărbat să se apere de seducţiunea feminină.
Legea de faţă va da îndrăgostiţilor alura unor criminali. Feministele, cari socotesc această lege ca o izbândă, dată fiind ura lor împotriva domina-ţiunei masculine, vor recurge Ia un întreg arsenal de şantagii, insinuări, cari de cele mai multe ori vor forma singurele dovezi în instanţă.
S’ar fi putut face ceva mai bun, spune Remy -de Gourmont: să se puie în Cod cam acestea: „E tot pe-atât de firesc să vezi o femee făcând copii, caşicum ai vedea un măr făcând mere. Acum, că femeea aceasta e măritată sau ba, odată cu naşterea unui copil ea de-
1) Sublinierele sânt făcute de noi.
134
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
vine deopotrivă demnă de respect, pentrucă deopotrivă ea ascultă de vocaţiunea ei naturală. Căutarea paternităţii e interzisă, căci copilul aparţine doar mamei, de care el este o dependenţă. Salariile normale plătite femeii vor fi mărite de către Stat cu o îndemnizare egală, când femeea e însărcinată sau când creşte copii cari vor rămâne mereu în sarcina ei. Căsătoria e un ceremonial liber, nerecunoscut de societate. Legea nu recunoaşte de-asemenea nici un delict sexual, ca adulterul, prostituţia, etc., delictele-acestea ne-având nici un sens într’o civilizaţie în care cele două sexe, deopotrivă de libere, n’au alte res-' ponsabilităţi decât acelea pe cari şi le asumă în chip voluntar".
Distinsul cugetător declară în cele din urmă, că nu-şi face iluzii asupra oportunităţii sau probabilităţii de realizare a proectului său. Ne spune că a scris doar o pagină care să dea de gândit cugetătorilor.
REVISTA REVISTELOR * *
Din „La Revue" aflăm că Alfred Binet, cunoscutul psicholog, a ajutat cu colaborarea lui pe Andre de Lorde, la scrierea unei drame care îngrozeşte pe pa-risieni la teatrul „Sarah Bernhardt". Andre de Lorde e cunoscut de mult prin felul extravagant, cu care a voit să reînvieze melodrama, servindu-s.e de mijloace psicho-fiziologice, cari sunt în stare să sdruncine chiar nervii unui parisian. Cu o crudă ironie, cronicarul revistei îşi aminteşte de majestatea senină a teatrului clasic şi pare a se întreba îngrijat: unde mergem?
întrebarea e justificată ; nu ştim însă dacă şi îngrijorarea e tot atât de îndreptăţită.
E indiscutabil, că drumurile vechi, înflorite şi pline de pace, pe cari le-a bătătorit atâta vreme arta omenească, încep să fie acum părăsite. Tendinţe nouă cer alte căi; o ar,ă nouă începe să se înfiripeze.
încercările, Ia cari asistăm, pot fi—fireşte—multora neplăcute, şi, de foarte multe ori, nereuşite,—dar nu-i mai puţin adevărat, că în ele, un jstoric psicholog poate vedea tendinţa firească a sufletului omenesc de a apuca o îndrumare nouă. Nimeni nu poate da, în această chestiune, o sentinţă categorică.
Şi, chiar cronicarul nostru refuză să pue cele două
arte în cântarul unei comparaţiuni.
*
Tot în „La Revue" se începe un istoric—foarte plăcut expus—al artei conversaţiuni în Franţa. E, neapărat, o artă în a conversa, şi, indiscutabil de-asemenea că e de origină specific franceză. Fiecare naţie are un fel de ocupaţiune, intelectuală sau practică, care-i e caracteristică, francezul conversează.
A studia istoria conversaţii, însemnează a privi o parte însemnată din desfăşurare vieţii particulare franceze. Ea poate să intereseze pe oricine.
In Revista Democraţiei Române, d. G. Diamandi şcrie despre d. II Chendi, care a publicat în „Luceafărul" o critică a piesei „Bestia", înainte de a fi fost jucată sau tipărită:
„Vorbind de „Bestia", d. Chendi îmi bănueşte că sunt „prea violent în limbaj, prea brutal în tendinţe -şi prin urmare prea puţin artist". După această frază, mărturisesc că nu am mai avut curiozitatea să citesc restul articolului. Recunosc şi eu că „Bestia" are multe, foarte multe cusururi şi goluri mai ales îii actul al IV-lea care va fi modificat. Dar când d. Chendi spune că cineva nu este artjst fiindcă e violent
în limbaj şi brutal în tendinţe, aceasta înseamnă! o lipsă de cultură, o mediocritate de gândire şi o mlădiere de caracter, care mă face să dau d-lui Chendi sfatul să se lese de critică şi să se apuce de făcut dulceţuri, alifii şi cosmeticuri.
Şi fiindcă d-sa are o aşa anemică concepţie a artei, nu-i voi urmări critica, căci altfel văd eu arta şi viaţa şi nu ne vom înţelege.
D. Chendi istoriseşte un sfârşit al dramei, care nu există.
întreb pe autorii dramatici, pe criticii noştri şi pe oricine, dacă e permis cui-va să citeze ce nu este, după cum întreb dacă e permis să se critice o lucrare care e încă la tipografie? Eu numesc asemenea procedeu critică cu efracţie, cu spargere.
„Bestia" nu era depusă Ia librărie, corecturile nu erau făcute şi d. Chendi procurându-şi pagini culese, îndrăzneşte să critice ce nu era sfârşit.
Nu ştiu cărui motiv a cedat d. Chendi, când a comis această urâciune şi îmi e cu neputinţă să discut cu omul în stare să comită asemenea indelicateţă, fie ea numai literară".
In Convorbiri literare, Noembrie, găsim două scrisori preschimbate între răposatul Ed. Gruber şi d. Titu Maiorescu. Gruber cu aspiraţiuni la studii înalte, dar strîmtorat în mijloace, cere în fraze frumoase, sfatul d-lui Maiorescu. D. Maiorescu răspunde solicitatorului, tot în fraze frumoase, cu sfaturi â la Se-neca.—Interesante notiţele istorice pe care le publică d. N. Bănescu asupra începuturilor şcoalei centrale din Craiova.— De relevat paginile d-lui Mi-mitre N. Micescu: contribuire la studiul voinţei.—■ D. Bogdan-Duică continuă studiul său asupra şcoalei normale, asupra căruia vom reveni când studiul va fi terminat.—Începutul unui discurs cuvinte către studenţi (nesemnat) într’un stil foarte afectat.— In cronica şcolară, S. M. fa.ce o distincţie judicioasă între exagerările şi părţile cele bune ale activităţii extra-şcolare.	'
In „Luceafărul" No. 23 d. II. Chendi scrie următoarele despre volumul de versuri „Cetatea Soarelui" al d-lui Corneliu Moldovanu:	———
~ „HI face parte din seria lungă de colecţiuni de versuri, cari, lipsite fiind cu totul de substanţialitate, nu sunt menite să dăinuiască şi să se încetăţenească. Le lipseşte înainte de toate corpul însuş, sau subiectul vizibil şi totul este mai mult o destrămare de sen-saţiuni vagi, dintr’o lume anemică ,un joc de pulbere şi lumini, proiectat pe un fond aşa de incert ,ca la toţi scriitorii, cari nu prea au ce spune. Imperiul d-lui Moldoveanu e visul, şi este atmosfera de ceaţă şi de lipsă de voinţă. Iar fără substanţă, care alcătu-eşte materia primă în orice operă poetică ; fără o limpezime, care-ţi face posibilă sistematizarea şi închegarea gândurilor; fără o voinţă, pentru a imprima, poeziei mai multă putere emoţională,—cum o să poţi să-l treci printre poeţii cu rol mai pronunţat?"
N. R. R.
Colecţiunea primelor opt volume din Noua Revistă Română se găsesc de vânzare la AdmU nist raţie, pe preţul de 5 lei volumul.
NOtîA revistă ROMÂNĂ
*35
-—----j--------------
FINANŢE SI COF1 bR T
y	y	,	y
„Banca Românească11
Trăim încă în epoca organizării creditului comercial în România.
Mai ales în ultimii 3 decenii, dclu înfiinţarea băncci noastre de emisiune (Banca Xafională) încoace, progresele în direcţiunea organizării şi dczvoltărei creditului nu se pol nega: mai ţoale băncile noastre comerciale ’şi-au luat fiinţă între 1890, in deosebi între 1900 şi 1910.
S’au organizat institute de credit în Capitala ţării—cu filiale în centrele comerciale (Brăila, Calaţi şi Constanţa etc), prin ajutorul capitalului strein. S’au ivit, in oraşele provinciale, bănci comerciale modeste, din iniţiativa românească cu mijloace româneşti,—şi au mers propăşind în majoritatea lor, mărindu’şi capitalul şi cercul lor de activitate.
Aceste din urmă, băncile provinciale, dacă nu intrau în legătură de operaţiuni cu banca de emisiune, şi chiar dacă aveau un credit deschis la ea, mai găseau drumul către una sau altă instituţie fruntaşă de credit comercial din Bucureşti.
Acum, un'număr considerabil de bănci provinciale, — dacă nu ne înşelăm: 18,—mai ales din Muntenia, dar şi din Oltenia şi Moldova, participă cu tot interesul la înfiinţarea unei bănci centrale, despre care se vorbeşte atât de mult, şi atât de mult bine,—sub denumirea de „Ilanca Românească'.
Această bancă va avea un capital social, împărţit in acţiuni, în parte nominative, în parte la purtător, în valoare de 12.000.000 lei.
Ha işi începe activitatea cu o piftere, care egalează pe aceea a Băncei Naţionale când a luat fiinţa.
Din capitalul iniţial, s’a subscris până acum (l-a 10'/» mii. lei.
Noi credem că in curând capitalul se va subscrie pe deplin—şi ceea ce e deosebii de important, se subscrie aproape exclusiv de instituţiuni româneşti şi de către capitalişti români.
Noua bancă îşi are raţiunea de a fi.	"
Desigur că ea va intra în concurenţă cu marile bănci comerciale din Bucureşti şi de Ia început 'are mari sorţi de izbândă.
înfiinţată sub ocrotirea Băncei Naţionale,—ea va găsi un sprijin puternic bănesc; întemeiată prin contribuirea băncilor provinciale, îşi arc o clientelă originală,—o clientelă care până astăzi a fost dală pe mâna băncilor comerciale streine.
„lianccCRomânească', 'bine îndrumată, va putea juca. un rol important în organizarea creditului nostru comercial,— maHales în provincie, apărând ca o federală, ca o bancă centrală, a băncilor provinciale.
Prin ea, băncile provinciale poate, cu vremea, vor fi în stare să reducă dobânda, care astăzi de multe ori trece peste/12 şi ajunge chiar până la 18°,'0.
Şi din acesle'consideraţiuni, noi ne bucurăm de înfiinţarea „Băncei Româneşti'.
In organizarea şi consolidarea creditului comercial, sunt încă multe goluri de împlinit. Şi când vedem că aceste goluri se înlălută prin puterile capitalurilor naţionale, unii „economişti burgheze au dreptul să’şi exprime bucuria lor.
Dealtminleri, îmbelşugatul an agricol va însemna un an de record, întrucât priveşte marele număr al băncilor comerciale,’care s’au născut în cursul său.
Capitalul mobiliar s’a mărit, iată ce reese din această perioadă excesiv de bogată în înfiinţarea de institute financiare. Trecem printr’o adevărată Jirăndnniis-periode' a băncilor.
Şi cu mărirea capitalului mobiliar, dobânda va tinde să scadă, iar producţiunea şi spiritul de întreprindere vor avea partea lor însemnată de beneficiu.
I. Visternicu
<r
IffiOQC
- -•	TÂMPLÂRIA----------
C. MIHAILESCU & BALOŞAH
ABSOLVENT AL ŞCOALEI SUPERIOARE DE ARTE ŞI MESERII DIN BUCUREŞTI ■-----PKEMIAT LA EXPOZTŢIA DIN 1003 ŞI 1006 -
EXECUTĂ ORI Şl CE LUCRĂRI DE ACEASTĂ BRANŞĂ CU PROMPTITUDINE Şl ACURATEŢĂ. AVÂND 20 ANI PRACTICĂ ÎN STRĂINĂTATE ATELIER ŞI CASA R O 1' K I E
15, STRADA ŞERBĂNICĂ.- BUCUREŞTI.— STRADA ŞERBĂNICĂ, 15.
^ 1 					• ■ ~*--J
		r=âd)0CQQ 		
MARCO DATTELKHEMEE
STRADA CAROLf <>L2 (vis-ft-vis tle Hotel Regina)
CEL MAI ASORTAT MAGAZIN DE MOBILAT DIN TARĂ
COVOARE, DRAPERII, PERDELE, PREŞURI, LINOLEUM, etc., etc.
SOBE cele rnai perfecţionate BELGIENE şi GERMANE DORMITOARE, SUERAGEItlI, SALOANE, B1UROURI, etc. -----MAŞINI de CUSUT cu preţurile oriy iunie nle Fnlirieei.-----------
Qs
PREŢURI REDUSE Şl ABSOLUT FIXE.-UANZARE Şl IN RATE.
cţ
DOGQ&C
J
NOUA REVISTĂ ROMANA
136
Editeurs •	^
fe ZANICHELLI de Bologna, ALCAN de {& Ti Paris, ENGELMANN de Leipzig, H fe WILLIAMS et NORGATE de Londres.
„SCIENTIA
99
O
VIILE
DUILIU ZAMF1RESCU
2,	STRADA ZORILOR, 2 —
REVUE INTERNATIONALE de SYNTHESE SC1ENTIF1QUE.
Direction: 6. BRUNI —II. DINI5I —F. ENRIQIiES fl. GIHRD1NH — E. RIGNflNO
4 numeros par an, de 280—300 pages chacun,
On se plaint de plus en plus des ctrets dc laspdcialisation â outrance h lnquellc Ies hoinmes des sicnces sont condamu^s. Scient>a a £t£ fond£e en vne de txmuebalancer ces fâeheux ef-erts. Elle publie des articles qui se rapportent aux branches di-fevses de la recherche th£orique, depuis ies Math^matiques jus-qu’h la Sociologie, et qni tous sont d’un int^rSt gdndral: cile perniet ninşi k ses Iecturcs de se tcnir au courant de l’cnscm-bîe du mouvement scientifique conteniporain.
Seicntia, qui est dans sa quatri&mc annlc d’cxisence, a cons-quis du premier coup la faveur du monde savatt, grâce k la collaboration qu’elle s’est assur£e des autoritds scnientifiques le plus £minen*jes de TEurope etdc l’Am£rique. Elle a publi&, outre Ies articles de ses dircctenrs : MM Bruni, Enriques, Dionlsi Rig. nano, des travaux de MM. Poincare, Picard, Tannery Vo, erra, Boutroux, Borel, Fabry, Zeuthen, Zeeman, Arrhenius, Gorges Dar* win. Lowel, Ritz, Seeliger, Soddy, Ostwald, Wallerant, Lehmann, Schiaparefil, Clamician, Raffaele, Foâ, Hober, Galeotti, Ebsteln, Demoor, Asher, Frederlcq, Lugaro, Deiage, Caullery, Rabaud, Driesch, Wiessner, Haberlandt. Bohn, Clapa rede. Janet. Rey, Plkler Cunningham, Westermarck, Kidd, Landry, Vllfredo Pareto, Achille Loria, Sombart, Carver, Oppenhefmer, Meillet, Bortkiewicz, Ricco-bono, Philippe Sagnac, Salomon Relnach, Simmel, Scialoja, etc.
A partir de Janvier 1909 Seicntia joint au texte principal, portant Ies articles dans la langue de leurs auteurs, un Hiipp* Idment avet* Ist Iraductlon fian^siliso tio toUH Ies arLlclos ni emandH, anguils ot i-tal ens. Elle est ainsi acccssible k quiconque connaît la seule langue francaise.
.	Prix de Vabonnemenl -•
25 francs. — 20 rnk., — 20 sh.
Palatul Nituitei ni tio T*ietute TETEFON IVo. 20 5(7
Vinuri cea m\ superioară calitate
LOCAL DE
Serviciu
CONSUMAŢIE
la domiciliu.
Angrosiştilor ii se acordă rabat 1
____________________________________M
Eiaia, laaiaJ E liaisu ^ liaiara W1 ran	Iswis ESlSIKf'SCăl

Boalele Intestinului
£85 Direction et Redaction : Milan, Via Aurelio SafH, II
Diareea (la corn şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
boalele ce provin din Inlecflunele Intestinale
SE tratează admirabil prin
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanitar Super.
Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. R0B1N
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
7 Un flacon 2 fel- In provincie contra mandat 2,50 ' ;j Cereai prospecte gratuite	>!
fii
SHNflTORlUL
Dr. GEROTfl
C0NSRU1 i\ MONTA
Special pentru tratamentul ţoalelor chirurgicale
O PER AŢI UM ŞI FACERI Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/4-4:
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici
MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea 'Victoriei No, 54. ° TELEFON
Sunt preferate de cunoscători
AI.IJKUT JIAICH, Itucurcigitl. Str. Nuraa-Pomplllu IVo. 7