NOUA REVISTĂ
R OA\ÂNĂ
ABONAMENTUL:	POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
In Romftnia un an (48 NUMERE). 10 lei
,, şcase luni...............6 ,, '
In toate ţftrile uniunci poştale un an 12 ,,
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Calea Victoriei 60. Pasagiu No. 3 DIRECŢIA
Bucureşti, Il-dul Ferdinand 55.
DIRECTOR:
C. R ADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
%
UN NUMĂR.
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principatele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pentru o pătrime de pagină 10 lei.
No. 3.
DUMINICA, 14 NOEMBRIE [9IO
Voi. IX.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Către cititori. — Deschiderea Parlamentului, şi situaţia politică. — f G. Panu.— Pentru „Luceafărul".—Ecouri din lumea internaţională.
CEŞTI UNI ACTUALE:
D. Drăgiiicescu. In cestiunea catedrei de sociologie.
CRITICA ŞL LITERATURA :
N. Em. Teohaki. Criticii noştri: D-l M. Dra-gomirgscu.
A. Daudet. Farul sanguinarelor.
Maxim Gorki. Ceasornicul.
STIINTA:
* »
I. Petro vier. 0 mică discuţie filozofică. ^
POLITICA SANITARĂ :
Dr. Iancu Jtanu. Leacul satelor.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
V. I. Barbat. Cazul Drăghicesiu.
I)r. Sp. In cestia jubăeidui Universităţei din Iaşi.
Ilie Nicolescu. In cestia plagiatului d-lui Lo-vinescu.
TRIBUNA CITITORILOR. TEATRU-MUZICĂ. FINANŢE ŞI COMERŢ. BULETIN BIBLIOGRAFIC.
NOUTĂŢI
Către cititori,
Cu începere de ia 31 Octombrie, s'a introdus în organizarea N'ouei Reviste Române următoarele îmbunătăţiri.
Localul Administraţiei şi Redacţiei s’a mutat in centrul Capitalei: Pasagiul Soc. [mobiliare No. 3, (Intrarea prin Calea Victoriei <10 şi Slr. Academiei 19).	'
Cititorii şi abonaţii noştri vor pitica să-şi procure de la Administraţie nu numai numerilc din revistă, ci şi cărjile şi obiectele cari se vor ammfa pe paginile noastre rezervate anunţurilor.	,
I)e la această dată s’a adăogat Nonei Reviste Române incă opt pagini, astfel că exemplarele vor fi de aci înainte de 34 pagini, in loc de 16 pagini câte au fost până acum.
In aceste opt pagini au fost introduse rubrici noui, cari vor tine pe cititori in curent cu întreaga mişcare culturală a timpului.
S’au făcut demersurile necesare pentru ca acei ce impăr1 lăşesc programul revistei să aibă pe viitor nu control mai eficace in însăşi Administraţia şi Redacţia Nouei Reviste Române. In acest scop, după o învoială prealabilă intervenită intre coproprietari, s'a decis în principiu, transformarea unei pătrimi cel puţin din capitalul revistei în ac(iuni la purtător, care să poală fi cumpărate de către cititori.
Condi(iunile dc subscriere şi drepturile rezervate sub-scriilorilor se mr face cunoscute printr'un anunţ special.
Caracterul de revistă independentă va fi păstrat şi pe viitor. Vom căuta chiar să accentuăm şi mai mult acest caracter, contra tuturor suspiciunilor, adesea ori rău intenţionale, venite din partea unora. Noua Revistă Română, aşa cum s’a mai spus in programul publicat la 1 Ianuarie 1900 — îşi propune să oglindească mişcarea socială şi literară a timpului, aşa cum această oglindire se poate face într’o conştiinţă înzestrată cu toată critica ştiinţei contimporane. Rolul la care ea tinde, este să întărească printr’o activitate bine susţinută, încrederea opiniunei publice în judecata celor competenţi şi liberi de orice prejudiţii ; încredere atât de necesară într'un stat democratic şi din nenorocire atât de des ameninţată prin polemicile pătimaşe ale presei
zil,,ice-	'	Direcţiunea.
Deschiderea parlamentului şi situaţia politică.
Deschiderea Parlamentului va trebui să aducă o clarificare în situaţia partidelor politice, şi în special in situaţia partidului de la guvern. Reprezentanţii autorizaţi ai acestui partid vor trebui să se decidă în sfârşit, să se pronunţe categoric, dacă socotesc că au pierdut sau nu încrederea ţării; dacă consideră guvernul ca un mandat dat de cetăţeni, sau ca o partidă de plăcere pe care o pot sfârşi după combina-ţiunile şi capriciile lor.
Este în adevăr un ce extra-ordinar, chiar pentru regimul nostru constituţional, tactica urmată până acum de bărbaţii politici cari aparţin partidului liberal.
Prin publicitate, aceşti bărbaţi afirmă, că partidul lor n’a pierdut încrederea ţării, -ceva mai mult: că în momentele actuale partidul liberal este singurul partid de guvernământ. In vorbirile lor zilnice însă, aceiaşi bărbaţi răspândesc pretutindeni vestea că partidul liberal se va retrage de la guvern şi va fi înlocuit prin partidul de sub şefia d-lui P. P. Carp!
Se înţelege, că anunţând înlocuirea partidului lor'prin partidul d-lui P. P. Carp, ei micşorează prin aceasta verosimilitatea noutăţii, cu toate acestea, fie cât de micşorată
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
4*
verosimilitatea noutăţii, este lotuşi ne mai pomenit ca membrii unui partid de la gfivern să-şi surpe ei însăşi autoritatea lor morală.
dare să lie explicarea acestei tactice exlra-ordinare ?
Dacă nu voim să alergăm la ipoteza unora, că în ţara noastră opinia publică nu contează de loc, şi că guvernele vin şi pleacă după hatârul Suveranului, — ipoteză care sco-boară viaţa noastră politică la viaţa politică a Bulgariei, şi pe Suveranul nostru la Regele Ferdinand, llegclc Rătăcitor de pe la Curţile Kuropei, — nu rămâne de cât o singură explicare,'şi anume:	,
Partidul liberal, — cu toată iubirea sa de putere,— ar consimţi să plece dc la guvern, dacă ii se dă în schimb, ca răsplată, asigurarea că va li înlocuit cu un guvern P. P. Carp. Un guvern P. P. Carp ar li un interimat al guvernării liberale, şi se înţelege că un asemenea interimat ar prinde foarte bine organizării partidului liberal.
Sub un guvern Carp treburile liberalilor vor merge înainte, şi îndepărtarea lor, propriu zis, dc putere, ar Ii de scurtă durată. Sub un guvern P. P. Carp va guverna tot d.
I. Brătianu ; ba încă el va guverna fără să aibă neplăcerile guvernării.	•
De aceea şi tactica aşa de extra-ordinară in aparenţă.
Liberalii, ei însăşi, răspândesc vestea venirii la guvern a d-lui Carp, şi se declară gata să plece, câl timp această veste prinde. Se ivesc însă dificultăţi la venirea d-lui Carp la guvern, şi se sporesc şansele venirei la putere a celuilalt partid, a partidului d-lui Take Ionescu, atunci politicianii liberali îşi aduc aminte de practica constituţională şi de dreptul lor dc a rămâne la putere, şi in consecinţă repede un comunicat prin presă că guvernul liberal rămâne.
Nimic dar extra-ordinar în tactica liberalilor. Ea se rezumă într’o socoteală foarte simplă:
Liberalii au tot interesul să plece de la putere, dacă succesiunea lor se asigură partidului de sub şefia d-lui P. P. Carp. Ei au tot interesul să stea la putere, dacă succesiunea lor cade partidului conservator-democrat.
De aci aparenta lor contradicţie. Ar voi să şi rămână şi ar voi să şi plece, fiindcă nu sunt siguri cine va veni la guvern după ei.
Deschiderea Parlamentului va grăbi desvăluirea acestui echivoc.
C. R.-M.
f Gheorghe Panu.
Cu moartea lui G. Panu pierdem pe cel mai bun ziarist pe care l’a avut până astăzi publicistica noastră.
G. Panu a fost magistrat, avocat şi om politic; el ar fi fost numai ziarist, dacă profesiunea aceasta i-ar fi dat independenţa materială.
Din nenorocire profesiunea de ziarist, mai ales în timpurile când a început G. Panu, este la noi o profesiune de poet, ' ca să nu ziceni, mai trivial, de lăutar.
G. Panu, cu toată inteligenţa sa, şi cu toată cultura pe care şi-o câştigase în mod auto-didact, a avut o slabă influenţă asupra spiritului public, în ţară. Afară de 2—3 ani, când prin Ziarul Lupta el a dus campania în contra regimului Ion Brătianu (din 1885 — 1888) în restul timpului articolele sale politice au avut puţin răsunet; ele erau citite şi admate în cercurile restrânse ale intelectualilor şi prietenilor.
Pricina nereuşitei lui G. Panu trebuie căutată în existenţa presei salariate de partidele politice. Această presă a înăbuşit toate încercările ziaristice ale lui G. Panu. Fiind-eă această presă de partid există, de aceia n’a putut să existe o presă independentă în care el să-şi găsească locul care i-se cuvenea.
Neputând sta în propria sa redacţie, din cauza lipsei de mijloace materiale, el a fost silit să ceară găzduire la câte un bogătaş politician..
Anii câţi i-a petrecut el prin redacţii străine, au fost nu numai pierduţi dar şi plini de amărăciune.	.
După G. Panu rămâne un început serios de lucrare pe terenul istoriei proprietăţii rurale. Să sperăm că se vă găsi cineva care să continue această lucrare şi să o ducă la un
Pentru „Luceafărul“.
Ga răspuns, la răspunsul dai de revista „Luceafărul* unui cititor din Bucovina (tocmai din Bucovina!), cum că eu aş li înşelat buna memorie a d-lui redactor, — şi cât p’aci să 'nşel şi punga,— trimiţându-le spre publicare o nuvelă, care a mai fost publicată odată, — să-mi dea voie d-1 redactor să mă explic şi eu:
Adevărat, „Prea sus" s’a tipărit întâi in răposata „Falanga" prin luna Februarie a. c., însă din cauza unei încurcături tipografice a văzul lumina cam nepieptănată şi prea încurcată: ceea ce a făcut pe ciocârlie şi pitpalac să riposteze, ş1 odată cu ele m'a călcat datoria, ca tată bun ce criun, să ripostez şi eu. Atunci d. M. Dragomirescu, proprietarul „Falangei" m’a mângâiat c’o s'o tipărim încă odată... Dar ce să vezi!... nu trece mult şi ii vine gustul revistei să-şi dea ortul popii, şi şi-l-a dat... Morţii nu ne putem împotrivi.
Aslă-vară, prin luna Iulie, îmi făceam şi eu, ca ori-ce om necăjit, câte-va zile de vacanţă la mănăstirea „Almaşu". Alături de biserică, mă fericise Dumnezeu cu o livadă de toată frumuseţea. Flori: mândreţe; mirosuri: bunătăţile lu-mci. Intr’o dimineaţă stăteam răsturnat în fân. Se ridicase soarele de vre-odouă suliţi şi o căldură dulce se revărsa în jurul meu. Pe când mă căsneam eu să-mi culeg gândul, ră-văcit cine ştie pe unde, şi să-l aduc acolo în frumuseţile acelea, ce să văd: ceva cenuşiu busneşte din burueni şi începe să cânte. Cine credeţi că era? — Ciocârlia... Se înalţă pasărea, cântă mereu şi se sue, în rotocoale, rotocoale... Când am pierdut-o din ochi, auzii la spate: mau-inau, ' inau-mau, pitpalac, pitpalac... Am sărit în sus. Ia uite mă, — îmi zic, — ciocârlia şi pitpalacul meu... Tii da’ frumos cântă acum... M'am făcut şi eu năzdrăvan şi le-am prins din zbor. Le-am aşezat una în dreapta şi alta în sh'mga şi le-am poruncit să-mi cânte... Ce credeţi că ini-au cântat bietele pasări şi au bătut din aripi şi şi-a arătat fiecare ce are mai frumos şi cum e îmbrăcată... Aşa e mă, — mi-am zis, — tipograful de la răposata, şi-a cam bătut joc, mi-a schimonosit pasările, le-a mai tăiat aripele, le-a ciuntit pe dincolo, le-a dat cu boia pe dincoace; ba, cred, că s’ar fi făcut foc pitpalacul, din voinic mândru ce c' el, să audă că Fa făcut femee.. Şi după ce le-am ascultat glasurile, le-am luat seama şi am văzut că sunt îmbrăcate tocmai cum le stă bine,—şi nule mai găsesc nici un cusur, — am dat drumul pasărilor şi le-am zis: Dragi păsărele, să ştiţi că nu vă schimb numele de la botez, tot pe acela vi-1 las, fiindcă mi-e drag mie. Şi acum „Prea sus" înălţaţi-vă cât veţi putea, în ciuda celor car^n’au aripi şi să vă coborâţi dincolo peste Carpaţi, în grădina „Luceafărului" că şi acolo e livadă cu floricele... Şi s’au dus păsărelele, ca două nevinovate, cu sufletele curate şi vesmintele îngrijite... Iar stăpânii grădinii, oameni ospitalieri şi dornici de feţe frumoase şi glasuri dragi, — le-a primit cu braţele deschise.	•
Cititorul bucovinean, fiindcă fusese aşa de amabil, ca să trezească memoria, d-lui redactor, trebuia să se ostenească, unu din doi, ca: pe lungă numele din botez, să ia şi păsărelele din răposata şi să le pună alături cu cele din grădina luminată, şi după ce se uita mult la ele, să-şi zică: Mă, seamănă, ori nu seamănă?... Nu prea seamănă... astă-lantă e bcarcă, asta n’are-glas, aici sunt florile mai înviorate, dincolo s’au uscat... Şi tot aşa până băga de scamă că: tăcerea e ca mierea......................................
Aşa stau lucrurile cu gluma mea,—cum o numiţi d-v.—
domnule Tăslăuanu.	„
.	I. Chlru-Nanov.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
43
rom ECOURI DIN LUMEA
b—=====—= INTERNAŢIONALA
Şcoala lui Tolstol
. Să ne îndreptăm câte-va clipe către ideile generale mai însemnate, ’ce reies luminoase din opera apostolului dela Iasnaia-Poliana, care zilele acestea şi-a luat drumul nemurirci
Tolstoi se apropie aşa de mult de Rousseau al Franţei, încât mai toate ideile acestuia din urmă se găsesc adoptate şi in parte complectate de cel dintâi. Apropierea lor adesea ori se confundă.
Glasul lui Rousseau: începeţi a ~>ă studiu mai bine elevii, cuci de sigur nu-i cuiuaşleţi de loc şi reveniţi la natura, este însăşi glasul rcinoit al lui Tolstoi.
De aceia vom zice: Tolstoi a cugetai la o educaţie naturală şi în acelaş timp negativă, negativă întru cât omul nu trebue să influenţeze asupra copilului cu idei proprii.
Meritul lui Tolstoi este însă mare în ce priveşte problema educaţiei în general, pentru că o ridică la un principiu social. Mai mult, întreaga ccsliunc socială, pentru el, nu este alt-ccva de cât o ccstiune de educaţie. Cu alte cuvinte: rezolvaţi cesliunile de educaţie şi a-ţi rezolvat cestiunile sociale.
Dacă atât de legate găseşte Tolstoi cestiunile educaţie* de cele sociale, să vedem în ce constă această educaţie ?
Dela început, Tolstoi se declară contra progresulu ştiinţei, contra experienţei altora, ca unile ce nu folosesi ţăranului, — căci de ţărani şi de educaţia lor s’a îngrijii La ce folos să înveţe copilul despre telegraf, drum di fier şi tipar, dacă nu se va folosi de ele ? Copilul ca ş; ţăranul au nevoie de libertate, căci de ea se poate folosi
Plecând dela acest postulat, găseşte că educaţia di astăzi merge pe calc greşită, nenaturală. Dela început şi până la sfârşit, o deformare a naturii fizice şi morale. Copilul are nevoc de mişcare, educaţia îl strânge, îl leagă, îl pune in faşă şi în urmă în reguli.
Când se face mai mare este dus printre străini. Familia îl părăseşte, şi tocmai familia este în măsură de a-i da o educaţie naturală şi nici decum străinii. Apoi i se dau cunoştinţe de tot felul, cari nu-i sunt de nici un folos pe de o parte, iar pe de alta i se dau fără a se cunoaşte realitatea intimă a vieţii, făcându-se din şcoală
0	„muncă silnică1*, şi din cea mai de respectat vârstă o tristă aducere aminte.
De aceia, sistemul propus de Tolstoi este uii sistem bazat pe cunoaşterea intimă a sulletului copilului. Nu este obază nouă, dar este susţinută cu căldură, şi este pusă ca o condiţiunc esenţială ce trebue să se ceară oricărui pedagog. Tolstoi aruncă săgeţi otrăvitoare în toţi îmăţătorii, cari din necunoaşterea naturii copiilor şi respectarea lor, se pre -,inlă ca nişte tirani ai lumei antice. Copilul arc o personalitate. Cine caută să batjocura un copil, în credinţă că acel copil nu simte, se înşeală amarnic. Copilul va urî cu înverşunare nu numai pe „tiran11 dar chiar îi va urî şi ştiinţa pe care a reprezintat-o.
Tolstoi găseşte într’o stare de inferioritate pe învăţători şi de aceia îi povăţueşle că multe ar putea să înveţe dela copiii, mai ales In predarea materiilor de învăţământ şi în metoadcle întrebuinţate.
Reduce apoi rolul învăţătorului la acel de informator. K mai bine să întrebe copilul şi să răspundă învăţătorul, decât invers. Şi tiind-că reduce întru atât rolul învăţătorului, dând naturii sulletcşti a copilului un rol mai intens, pune mare preţ pe educaţia pe care copii şi-o fac ei între ei, în chip
1	eciproc,
Se revoltă aproape asupra acelor învăţători cari se forţează să Tacă din copii cu naturi diferite, nişte creaturi la fel cu ci: asemeni în gândire şi în acţiune.
Cu privire la metoadele de învăţământ se ridică împotriva meloadelor mecanice. Acestea fac pe copii fiinţe artificiale şi apoi de dragul aplicării meloadei se învaţă lucruri ştiute odată şi se pierde o vreme preţioasă, ca vremea fericită a copilăriei.
Relativ la şcoala de astă-zi şi la dascălii ei, nu-i rămăsese lui Tolstoi decât să zică :
Dumnezeule, in ce mâini laşi sufletele, care trebue deş-„voltate.	~
Tolstoi a trecut dela teorie la practică. In 1861, îl găsim învăţător la Iasnaia-Poliana, la şcoala înfiinţată de el, cu 40
-J- Leo Tolstoi — Apărătorul ţărănimei ruseşti, mort zilele acestea.
copii de ţărani, băeţi şi feti din satele depe^domeniul său. Mai târziu găsim ca învăţătoare şi pe liica sa. care l’a urmat in viaţă atât de aproape. După planul şi metoda nouă s’a înliinţal în Rusia alte vre-o 10 de şcoli. Şcoala lui Tolstoi n'a durat mult; după vre-o 3 ani, şcolarii se împrăşliară la munca câmpului.
Aici iu şcoală copiii se instruiţii ei între ei. căci, zicea Tolstoi, nu este învăţător mai bun de cât însuşi copilul.
La şcoală veneau când puteau şi când voiau. Pe cei întârziaţi nu era cine să-i dojenească. Şi cum să lie pedepsiţi pentru întârziere, când acasă nu au ceasuri! Gei veniţi înainte să intre învăţătorul aşteptau în grădină, pe scări, unii jucându-se, alţii citind sau scriind. Fi nu au cărţi şi nici
44
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
grije de lecţii. De ce nevoie ca şcolarii să (ie preocupaţi de ziua de mâine şi de ceea ce au să facă la şcoală ? De ce nevoie copilul încă din frageda copilărie să (ie supus la respectarea unor reguli, cari constrâng viaţa şi Ie ieau libertatea?
In clasă copiii stau pe unde vor. Când unul nu este atent nu [trebue să i se facă observaţii. Neatenţiunea are alte cauze decât acele închipuite de învăţător.
Dar iată că se face o tăcere adâncă. învăţătorul povesteşte sau citeşte. Şi pe cât de.încordată li era activitatea şcolarilor la joacă, pe atât li-e de încordată acum atenţiunea la cele ce se spune. Lecţia e ca o plăcere, ca o adiere caldă, ca o lumină fermecătoare. Câţi din pedagogi nu ar dori cu toată forţa de care dispun să aibă o asemenea atenţiune!
Şi zi cujzi, cu cât copilul înaintează în studii devine mai ordonat, delai.sine şi fără mijlocitori.
In chipul acc;la, Tolstoi a predat in 'şcoala sa : citirea scrierea, caligrafia, istoria sfântă şi cea rusească, desemnul după natură şi cel liniar, cântul, aritmetica, conversaţii asupra ştiinţelor naturale şi instrucţia religioasă.
Şcoala 1 ii Tolstoi a lost departe de a fi închisoarea in care disciplina ridicolă şi omoritoare să predomine mai mult ca respectul pentru copil. In ea s'a redus programa şcolară la strictul necesar şi a format pe copil în sensul de a avea simţ de observaţie mai mult decât erudiţie. Şi când observaţia are întâetate memorizării, se înţelege că folosul practic al şcoalei nici nu poate li comparat cu şcoala a cărei învăţământ este o chestiune de memorie.
Ori câtă critică i s’ar aduce şcolii Iui Tolstoi, oricât s'ar spune că s'a exagerat lipsurile şcoalei de aslă-zi, va rămâne cu toate acestea multe idei ca învăţămintele durabile în practica şcolară.
Gr. A. Tabacaru.
Cea mai ingenioasă ttiaşină de scris este
„YOST“
Singura care scrie fără panglici
MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mal multe culori.
BUCUREŞTI
Colea Victoriei IN o. 34.	TELEFON
* CABINETUL MEDICUL MODERN f
PENTRU BOHLE DE PIEPT Şl STOMAC $
AL	VI
Dr. f. MITULESCHJ	|
Fost colaborator Ia INSTITUTUL KOCN (Berlin) şl Asistent la l-a clinică 3 medicală a PROF. LEYDEN din Berlin	^
SPECIALIST IN BOALE DE PIEPT ŞI STOMAC
(ADULŢI ŞI COPII)	S
Instalaţie speciali pentrn examinarea cn „RflZElE R0ENTIN6CN * .	.	.	aDilcarea ELEeTKieiTt.ŢFl	5
.	.	,	UMBliAŢIl, Bfil Şl MH5H6IU EI1EETR1C $
Laborator Special pentru analize de URINÂ, SPUTĂ, etc.
-----	r a
Consultnţiunl In toate zilele de II Pentru săraci, bolnavi de piept la 9—iz a. m. şi	gratis Marfea şi Sămbăta de la M
4'li—7'/* P- m- precis. 3—4'/, P- m. precis.	7/
|| LA INSTITUTUL de BINE-FACERE ţj
jjjjj STRADA COVACI, 19 (Etaglul 1).	— Telefon 19/58 — |
POLITICĂ DE CĂFENEĂ


ÎNTRE DO! CER PIŞTI
—	Ce mai aşteptăm P Nu * i/enlm ta putere P
—	Eşteptăm să sosească J(~ conu Petrache de la l//ena
ca să dăm un banchet în onoarea lui... FortunescuI E)poi luăm puterea...
SZJ88KS


NOUA REVISTA ROMÂNĂ
45
CEŞTI UNI ACTUALE
IN CHESTIUNEA CATEDREI DE SOCIOLOGIE
Zilele trecute a venit în discuţia senatului universitar, atât la Bucureşti cât şi la Iaşi, lucrările şi meritele candidaţilor ce s’au prezentat pentru ocuparea catedrei de Morală şi Sociologie, la Universitatea din Bucureşti. Această discuţie a fost lungă, laborioasă, animată, şi desigur obiectivă şi profundă, după cum o cereau împrejurările de loc şi solemnitatea momentului. Dar ori cât va fi de lungă, laborioasă şi obiectivă discuţia, sau poate tocmai de aceia, rezultatul ei a fost nedumerirea, ezitarea, amânarea, şi ca să-l caracterizăm exact: negativ. Nici unul din candidaţi n’a putut să atragă asupra-şi majoritatea absolută a voturilor, pentru ca discuţia senatului să dea un rezultat pozitiv. Unul a întrunit şapte vaturi, eventual ar fi putut avea 8 sau 9; un altul a întrunit numai patru voturi; şi alţi doi candidaţi—căci patru solicitatori erau în concurenţă—n’au mai fost puşi în discuţie, găsindu-se că lucrările lor sau erau prea streine de obiectele catedrei vacante, sau erau cu totul neîndestulătoare. Discuţia s’a învârtit, deci, împrejurul celor dintâi doi candidaţi, adică împrejurul tezelor şi concepţiilor cu care se prezintă fiecare.
Rezultatul acestor discuţii lungi şi mai ales modul cum s’au prezintat cele două rapoarte, cari recomandau fiecare pe câte unul din cei doi candidaţi sunt foarte semnificative şi interesante. Aci s’a oglindit desăvârşit însăşi starea contradictorie, în care se înfăţişează, cu deosebire astăzi, ştiinţele etico-sociale. Nedumerirea, ezitarea senatului universitar de a recomanda, îşi are de sigur germenul şi explicarea în chiar nedumerirea şi nesiguranţa acestor ştiinţe, mai mult decât în lipsa de diferinţă între meritele candidaţilor. Căci între lucrările ce ei au prezintat, deosebiri foarte sensibile erau în favoarea celui care a obţinut voturile cele mai multe.
Ceeace, însăT, a caracterizat şi discuţia şi rapoartele prezintate de membrii comisiunii, este negarea reciprocă, negarea impetuoasă, dintr’o parte mai ales, a meritelor celuilalt candidat. Şi, lucru straniu, negarea dârje, impetuoasă s’a îndreptat în potriva acelui candidat ale cărui merite erau mai obiectiv şi mai manifest dovedite. Aceasta este în adevăr şi situaţia tragică în care se sbate ştiinţa socială contimporană chiar dela apariţia ei.-
Cum în această ştiinţă nu încape nici măsură, cum ea nu comporta nici experimentele, cari pot la urma urmei să forţeze convingerea, efortul se cheltueşte aici pe un teren alunecos, nestabil, nesigur şi aproape perfid. Ştiinţa socială şi etică tratează: sentimente, interese, aspiraţii, idealuri, adesea prejudiţii şi superstiţii colective sau individuale, şi ea nu poate fi făcută decât din afirmări şi tăgăduiri. O afirmare,
ori cât de îndreptăţită ar fi ea, şi uneori cu cât va fi mai îndreptăţită are ca întregire, ca ecou fatal o negare, şi această negare este cu atât mai energică cu cât mai nedreaptă, spre a equilibra nedreptatea ei. Conflictul de interese se traduce în conflict de concepţii şi de ipoteze, şi afirmaţia unei teze atrage necesar cu sine negarea aceleaşi teze. Legea imitaţiei şi a opoziţiei universale, formulată de nemuritorul Tarde, domneşte aci în mod suveran şi efectul guvernării ei este continua oscilare, opoziţie şi nedumerire în acte şi convingeri, în realitatea socială ca şi în teoria ei ştiinţifică. ■
Complexitatea vieţii din societăţile noastre moderne, contradicţiile diferitelor ei curente şi aspecte, se oglindesc cu necesitate în literatura sociologiei contimporane. Avem aproape tot atâtea teorii, teze şi concepţii asupra societăţii, câte şcoale şi câţi sociologi au scris şi au studiat societatea. Aceste concepţii pot fi vecine, paralele, tangente, ori cum ar fi ele se, păstrează izolate într’o atitudine exclusivă. Aproape nici una nu ţine socoteală de celelalte pe care le întâlneşte în cale; mai de multe ori, dacă nu le combate, le consideră nule şi neavenite. Rar, foarte rar, apare aici sau colo, vre-o concepţie mai sintetică, şi încă de o sinteză care seamănă a eclectism, atât de disparate se înfăţişează diferitele teze pe care ea încearcă să le contopească. Şi astfel ştiinţa sociologiei este frământată de disensiuni, tăgăduiri exagerate, ezitări şi nedumeriri, cari se prelungesc până în detaliile ei, şi până chiar în amănuntele vieţii sociale concrete. Discuţia în jurul catedrei de sociologie, de care ne ocupăm aici, este întocmai un strop microcosmic de viaţa socială în care se răsfrânge toată nedumerirea şi contradicţia ce agită şi viaţa macrosmică a societăţii şi opoziţia şi negaţiile cari frământă literatura sociologică contimporană. De aceea, pe un sociolpg avizat, de loc nu-1 va surprinde discuţia agitată ce s’a făcut în jurul catedrei de sociologie, nici chiar atunci când această discuţie îl privea. El ştie din ştiinţa lui că aşa trebuia să se întâmple, şi nu va crede, ca profanii, că aceste lungi discuţii ar fi avut ca motiv interese streine de ştiinţă, combinări şi intrigi, simpatii sau antipatii personale. El ştie că în acest fel de împrejurări nu are cuvânt decât convingerea dreaptă şi dezinteresată, grija de a se alege candidatul cel mai pregătit şi me-ritos, într’un cuvânt dreapta solicitudine pentru ştiinţa şi instruirea studenţilor, cum şi pentru faima şi progresul universităţilor noastre.	.
Astfel fiind, putem aştepta, cu toată încrederea, momentul când va veni din nou în discuţie ocuparea acestei catedre. Până atunci, candidaţii vor mai munci, vor mai publica, munca şi meritele lor vor eşi în evidenţă şi mai bine,—precum şi în sociologie, unele concepţii finesc prin a se impune,—şi deliberarea imparţială şi dreaptă a senatului universitar va hotărî care dintre dânşii să fie recomandat.
I). Drăgliicescu.
NOUA REVISTÂ ROMÂNA s
4ft
CRITICA ŞI LITERATURA
CRITICII NOŞTRI: Dl M. DRAGOMIRKSCU
I
Cu cât numărul cărţilor de cetit creşte, cu atât rolul criticului devine mai precumpănitor. Ca să fii în curent cu tot ceeace se publică acum, ar trebui să răs-foeşti o bibliotecă în fiecare săptămână. Criticii înlătură aceasta dificultate, cel puţin în parte. Ei citesc pentru noi ; ei se informează, culeg, rezumă şi nu ne prezintă decât florile din abondenta produc-ţiune a zilei. Articolul criticului mai prezintă şi alte înlesniri: nu este plicticos. El păstrează totdeauna ceva din accentul, mişcarea şi ondulaţia convorbirii şi nu reţine, din fiecare subiect, decât ceeace are mai însemnat şi viu, înlăturând astfel fie oboseala, sur-menagiul, fie lenea, fie sforţarea noastră de a ceti.
Pentru aceasta, fireşte, se cer oarecari însuşiri. Se cere în prima linie o sensibilitate delicată, ca să poţi prinde gândul, bucuria, tristeţea, tonul şi semitonul unui suflet, vibrările lui particulare, noui, cari, adesea, pot să nu semene cu cele cunoscute. Fără sensibilitate nu poţi să cunoşti nici timiditatea unei inimi, nici visările nedesluşite, nici suferinţa domoală, nici durerile cari tac şi nu se tămăduesc. Dar aceasta tot nu e destul, căci criticul este dator să mi le arate şi mie, cetitorului, şi să mi le arate în aşa chip, încât eu, deşi mai puţin sensibil, deşi mai puţin cult decât dânsul, să-l pot totuşi urmări şi pricepe, ca să rămân cu o lecţie, nu zic de morală, dar de artă, de simţire frumoasă, înaltă, estetică. De aceea, pe lângă sensibilitate, criticul trebue să mai aibă şi o vie putere de reflexiune. Una fără alta nu poate face un bun critic; amestecate, da. Dela raportul acestui amestec, după cum una sau alta preponderează, atârnă şi felul, natura, modul de a fi al criticului.
La noi critică fac mulţi: D-nii Iorga, Densuşeanu,
M.	Dragomirescu, Ibrăileanu, Bogdan-Duică, Mehedinţi, N. 1. Apostolescu, Chendî, Izabela Sadoveanu, Lovinescu, Tăslăuanu, Sanielevici, Rodion, Caion, V. Savel etc. Citez aceste nume după cum îmi aduc întâmplător aminte, fără nici un gând de clasificare şi fără pretenţie de a le fi numit pe toate. Despre criticii mai vechi, ca d-nif Maiorescu şi Gherea, am vorbit altădată. Despre d-riii Iorga şi Ovid Densuşeanu am vorbit în Convorbiri Critice, iar despre d-na Sadoveanu şi d. Chendi, în chiar coloanele acestei reviste. Până acum n’am spus încă nimic, tocmai despre criticii cei mai militanţi, cari stau în fruntea discuţiilor noastre literare de azi şi cari, ori ce s’ar zice, exercită o serioasă influenţă asupra publicului cititor. Aceştia sunt d-nii M. Dragomirescu, G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu.
A vorbi de critici este periculos. In adevăr, artiştii, nuveliştii, romancierii, dramaturgii îndură mai totdeauna pasiv, atât critica severă, cât şi lauda bi-
nevoitoare. Nu doar că n’ar putea răspunde—Sadoveanu a dovedit d-)ni Sanielevici că da,—dar aceasta le-ar lua neîndoios timp şi i-ar distrage dela principala lor preocupaţie. Criticul, dimpotrivă, poate să răspundă oricând. Răspunsul, pentru dânsul, este un exerciţiu, un prilej de a-şi ascute armele de, cari are nevoe în îndeletnicirile profesiunei sale însăşi, şi de cari tu, uneori, te poţi isbi fără; măcar să te gândeşti. De pildă, dacă eu aş avea imprudenţa să aleg şi să scot în volum, ceeace am publicat prin di- ’ ferite reviste, volumul meu ar fi expus să fie apreciat nu după ceeace ar conţine el, ci după ceeace am scris eu despre critic. Uite, de asta e primejdios să vorbeşti despre critici, şi bine fac deci, artiştii, nuveliştii, romancierii, poeţii că tac şi nu răspund la aprecierile, favorabile sau nefavorabile, ce se emit asupra operei lor.
Criticul, contrar artistului, atacă şi este atacat. Ba, într’o privinţă, şi până la un anume punct, s’ar putea spune tă un critic, cu cât este mai hărţuit, cu atât el parcă trăeşte mai mult. Dovadă d. M. Dragomirescu, împotriva căruia şi pene de seamă şi pene mărunte şi peniţe mărunţele se simt obligate, dar serios obligate! să-şi exercite meşteşugul lor.
Pricina? Pricina stă în faptul că d. M. Dragomirescu este înainte de toate un temperament. EI n’a putut suferi să fie elevul supus al cuiva, nici chiar la început. Părerile lui, bune, rele, sunt ale lui şi numai ale lui. De aici supărarea.
Când d. Gherea şi cercul Contemporanului au încercat să pună stăpânire pe întreaga noastră mişcare literară, d. Dragomirescu s’a ridicat şi a înfruntat curentul. El a arătat că pretinsa critică ştiinţifică de pe vremuri, departe de a fi obiectivă după cum pretindeau partizanii ei, caută, tocmai, să înlăture tot ceeace nu convine unor anume vederi, pe care le punea sub ademenitorul înveliş al cuvântului Ideal, Când Viaţa Românească, mai târziu, vine cu poporanismul ei poruncitor, d. Dragomirescu iarăşi se ridică şi prin revista sa Convorbiri critice, readuce lucrurile la adevărata lor valoare.
Atitudinea literară a d-lui Dragomirescu s’a definit mai întâi cu prilejul studiului său asupra lui Eminescu. Cei dela Contemporanul adoptase teoria că personalitatea artistică, nu este adevăratul om, nu este omul, aşa precum este în realitate, ci aşa cum ar dori el să fie. Pentru a putea cunoaşte artistul aşa cum este el în realitate, criticul ştiinţific ne dă indicaţii asupra caracterului lui, asupra heredităţii, modului de traiu, asupra relaţiilor, ne descrie deosebitele momente ale activităţii sale sociale şi artistice,—ne dă, adică, istoria analitică a unui om şi a vieţii lui în decursul activităţei sale artistice. In această istorie analitică, găsim adevărata explicaţie a personalităţii unui artist. Eminescu bunioară, în realitate, prin temperament, ca om adevărat, a fost optimist,—ca artist însă, el a fost pesimist, şi aceasta din pricina împrejurărilor prin care a trecut. Ceeace a făcut pe Eminescu pesimist, a fost faptul
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
.47
că a trăit în mediul conservator, fără ideal, al Con~ vorbirilor. Dacă Eminescu ar fi trăit în alt mediu, în al poetului-artist în politică C. Rosetti de pildă, el ar fi rămas optimist şi ar fi ajuns un poet cu mult mai mare decât este. Criticii noştri ştiinţifici nu se opresc însă aici, ei precizează şi mai de aproape cauzele pesimismului lui Eminescu. Publicând scrisori autografe, ori citindu-Ie în conferinţe publice, ei trag încheerea că pesimismul lui provine din lipsa de bani, de caic suferea în mijlocul amicilor săi literari, bogaţi dar fără inimă, şi că nebunia lui, n’ar fi decât o consecinţă a muncii silite la care aceeaşi amici îl supuneau, pentru a-l face să-şi câştige hrana.
D-l Dragomirescu a combătut cu putere aceste afirmări cari micşurează pe Eminescu. Din acea figură înaltă, a căreia înţelegere senină se ridică de-asupra existenţei omeneşti; şi a căreia compătimitoare melancolie se restrângea deopotrivă asupra soartei ce, cu aceiaşi neîndurare apasă şi pe sărac şi pe bogat, şi pe împărat şi pe proletar, ei au făcut un om de rând, pe care nevoile existenţei, stomacul, viaţa fizică, bunul trai, sunt singurul stăpân. Pesimismul lui Eminescu nu este nici o urmare a mizeriei, nici o urmare a lipsei de ideal, ce ar fi domnit în cercul Convorbirilor literare, căci „aşa numitul său pesimism se ivise cu toată puternicia înainte de a intra în atingere cu acel cerc. Venere şi Madonă, Mortua est şi Epigonii, în cari se cuprind idei şi simţiri, pe cari Eminescu va continua să le aibă în toată cariera lui literară, sunt scrise la Viena, pe când nimeni din cercul Convorbirilor, nu-1 cunoscuse".
D-l Dragomirescu apără cercul Convorbirilor şi de învinuirea, că ar fi stat nepăsător faţă de Eminescu. „Eminescu, zice d. Dragomirescu, a produs atât cât complexul organizaţiei sale sufleteşti şi trupeşti i-a permis: proporţional cu timpul cât a lucrat (11 —12 ani)v a produs tot atât dacă nu şi mai mult, decât mulţi autori mari ai lumei, iar în ce priveşte calitatea, sunt rari poeţii, cari, într’un număr egal de bucăţi, să fi ajuns perfecţiunea de mai multe ori. In aceasta şi în alte multe privinţe e mult superior lui Lenau şi Heine, despre care compatrioţii lor fac atâta caz. Amicii lui literari, în această activitate relativ fecundă, l’au ajutat ori de câte ori ajutorul lor nu izbea direct în sentimentele lui de independenţă morală. Câte odată au trecut poate măsura convenabilă, dar ori de câte ori se întâmpla aceasta, Eminescu opunea o negaţie, pe care ar fi cu greu să n’o respecţi."
II
Cu prilejul acestei discuţiuni, d. Dragomirescu S'e ridică la nişte consideraţiuni generale cari prevestesc atitudinea sa literară de mai târziu. Critica ştiinţifică, am spus, acordă o influenţă covârşitoare împrejurărilor externe. Personalitatea artistică nu este omul adevărat, ci omul cum ar dori el să fie. Opera de artă, deci, constitue numai partea superficială,
întâmplătoare din om, pe care împrejurările o pot negreşit schimba. Pentru d. Dragomirescu, dimpotrivă, personalitatea artistică, este aceea care conţine partea reală, adâncă şi esenţială a-omului, aceea în care se află întrupată existenţa aşa precum o vede şi o simte artistul în momentele lui de claritate sufletească, aceea care-cristalizează, fără constrângere, convingerile, aspiraţiile şi simţirile sale. Din toată activitatea omenească a unui artist, numai acea parte ce constitue personalitatea artistică, conţinută în operele de artă, numai ea singură străbate şirul veacurilor şi se impune generaţiilor viitoare.	■	•.
Artistid, mulţumită activităţii sale sufleteşti spontane, care îşi are izvorul în elementele ascunse ale conştiinţei noastre, poate, tocmai, să contrazică influenţa împrejurărilor externe. Un om care trăeşte în nişte condiţii mizerabile de viaţă, poate totuşi să rămână vesel ori senin, în virtutea acelei activităţi sufleteşti, pe care noi am numit-o spontană. Cei ce posed o asemenea activitate sufletească sunt stăpânii împrejurărilor externe, şi formula activităţii lor nu se poate descifra din studiul acestor împrejurări: ea este conţinută în adâncurile nepătrunse ale substratului lor sufletesc.
Aceasta în ceeace priveşte artistul. Să vedem concepţia d-lui Dragomirescu despre opera de artă.
Cunoştinţa noastră despre lume se prezintă cu două feţe deosebite, implicându-se însă una pe alta. Este mai întâiu cunoştinţa intuitivă a lucrurilor, adică cunoştinţa directă, prin care noi cunoaştem ceva numai prin simpla lui prezentare, prin percepţie, când lucrul ne apare ca un tot sintetic, ca un coglomerat de diferite senzaţii: văz, gust, miros, pipăit, consistenţă etc. In al doilea rând mai putem avea o cunoştinţă analitică, când subsumăm atât obiectul cât şi părţile lui sub noţiunile şi relaţiunile de relaţiuni pe cari le avem formate din alte experienţe. In acest caz obiectul cunoştinţei este descompus şi fărămiţit în judecăţi, sub cari impresia intuitivă primă dispare.
' In cunoştinţa analitică, fiind nevoiţi să trecem cu atenţia dela tot la o parte şi dela parte la alte părţi ale totului, sentimentul cuprins într’o percepţie, se nimiceşte la fie ce moment pentru a fi înlocuit cu sentimentul tot atât de trecător al percepţiei sau reprezentării următoare, aşa că nu se poate ajunge la o unitate omogenă de sentiment. In cunoştinţa intuitivă, atenţia se revarsă de o potrivă asupra tuturor senzaţiilor ce compun un obiect, care apare astfel clar şi neturburat pe fondul nostru sufletesc, fiindcă percepţiile simple, noţiunile sau judecăţile, pe cari noi le-am învăţat dela alţii, nu mai intervin pentru a ne dizolva întregul. In acest caz avem o percepţie complectă, însoţită de o unitate omogenă de sentiment.
Din reproducerea unor asemenea percepţii complecte, răsar operele de artă. Dacă reproducerea este superioară, în faţa ei suntem mişcaţi în acc'.aş mod, ca în faţa unui lucru care există. In acest înţeles, opera de artă este o existenţă.
48
NOtJA REVISTĂ ROMÂNĂ
„Intre operele de artă, zice d. Dragomirescu, şi legile universului la care ştiinţa ajunge prin analiză nu e nici o deosebire: şi unele şi altele sunt deopotrivă de eterne, şi unele şi altele cristalizează sub două modalităţi distincte esenţa universului, aşa cum se răsfrânge în conştiinţa noastră. Operele de artă ale unui Shakespeare, Phidias, Michel Angelo, Renr-brandt sunt, în ordinea conştiinţei sintetice, tot atâtea reprezentări esenţiale ale existenţei, precum legile mecanicei şi astronomiei, în ordinea cunoştinţei analitice, sunt formulările unei părţi din relaţiunile esenţiale ce constitue aceeaşi existenţă: şi unele şi altele sunt deopotrivă de incapabile de a mai evolua ; şi unele şi altele participă din acea imutabilitate, caracteristică lucrărilor esenţiale şi permanente".
După ce am văzut deosebirea dintre personalitatea omenească şi personalitatea artistică, după ce am văzut şi ce înseamnă opera de artă, uşor piitem înţelege acum ce poate şi ce nu poate face o critică. Critica ştiinţifică caută să explice în mod cauzal operele de artă prin ceeace se numeşte personalitatea omenească, adică prin modul de a simţi, cugeta şi lucra al artistului în viata sa de toate zilele precum şi prin împrejurările liereditare, sociale şi naturale, care în chip mijlocit sau nemijlocit au contribuit la desvoltarea acestei vieţi. Explicaţia aceasta a operei de artă prin modul de a simţi, cugeta şi lucra al unui artist în viata sa ele toate zilele, adică în viaţa sa practică, constitue însă, numai o explicare prin derivaţie, care nu are nimic a face cu explicarea cauzală.
„Noi susţinem, zice d. Dragomirescu, că aceste împrejurări nu pot explică în mod cauzal personalitatea artistică ; că ele sunt numai nişte concomitenţe întâmplătoare ale altor împrejurări hereditare, naturale, sociale, cari cu adevărat cauzează personalitatea artistică. Noi susţinem, că o operă de artă nu poate răsări, decât numai dacă unele (şi nu oricare) con-diţiuni interne hereditare se întâlnesc cu unele (şi nu oricare) condiţiuni externe şi sociale; şi că prin urmare, că toate celelalte împrejurări, în afară de acestea, nu pot fi considerate decât, cum ar zice Stuart Mill, ca nişte condiţiuni negative, cari contri-buesc la ivirea efectului tocmai prin nelucrarea lor".
Artiştii, într’adevăr, sunt nişte individualităţi unice. Fiecare dintre ei are nişte calităţi esenţiale, originale, pe cari le deosebim prin simţiri, iar nu prin-tr’un act al inteligenţei analitice şi pentru exprimarea lor nu e posibil să găsim cuvinte. Melancolic e şi Heine, e şi Lenau, şi Leopardi şi Eminescu, dar esenţa fiecăruia e particularitatea acestei melancolii. Dacă doi poeţi ar fi cetit pe Schopenhauer, în aceleaşi condiţiuni, oare la acelaş rezultat ar fi ajuns? De sigur că nu. Deosebirea între ei ar face-o nu doctrina lui Schopenhauer, precum între Eminescu şi Ca-ragiale n’ar face-o doctrina politică a conservatorismului, ci chipul lor propriu de a pricepe prin simţire lucrurile.
Dar artiştii, ne spune d. Dragomirescu, sunt unici
nu numai în privinţa calităţilor lor esenţiale, dar şi în chipul cum aceste calităţi se comportă faţă de împrejurările în care trăesc. Legile generale de activitate;—cari pentru un om obişnuit ne permit cu oare care siguranţă, să deducem din felul său de a fi felul cum personalitatea sa va lucra în cutare împrejurare,—când e tvorba de un artist, nu ne mai pot servi la nimic. Căci fiecare artist răspunde la impre-siunile de afară în felul său şi din această pricină ei sunt cu neputinţă de a fi însumaţi într’o lege generală şi deci ştiinţifică.
In atitudinea literară de mai târziu însă, a d-lui Dragomirescu, pare a se găsi o contrazicere. Iată, într’adevăr, ce spune d-sa cu privire la critică, în revista pe care o conduce (Octomvrie 1909):
„După ultimele progrese făcute în literatura generală, descrierea unei opere de artă poate să fie făcută aproape cu aceiaşi preciziune ştiinţifică ca şi aceea a unei materii sau fiinţe din natură. Sunt anume puncte de vedere strict determinate din care punându-te poţi deosebi cari sunt însuşirile esenţiale şi accidentale ale unei opere de artă şi pe' baza lor poţi da o descriere cu adevărat, ştiinţifică a ei. Această nouă metodă de descriere este adoptată pe dea ’ntregul de critica raţionalistă pentrucă e singura care-i măreşte autoritatea de adevăr; dar, prin de-finiţiune, această metodă, fiind pedant-ştiinţifică, prea rece, prea greoae, prea lipsită de orice agrement literar, repugnă cu desăvârşire criticei impresioniste, care, în mod esenţial, şi în orice înţeles am lua-o, caută mai întâi de toate să placă, şi este şi rămâne un gen literar".
Contrazicerea, însă, dispare, dacă ne gândim că aici d. Dragomirescu vorbeşte de operă şi nu de artist. Talentul, personalitatea artistică nu pot fi în-• destulător lămurite prin simple descrieri a mediului intelectual sau social, a heredităţii, a relaţiilor de tot soiul prin cari au trecut, fiindcă individualităţile, contrar omului comun, deşi puse în condiţii identice, reacţionează în mod cu totul diferit. Nu tot aşa se întâmplă însă cu opera de artă. Pentru opera de artă, se poate pune la îndemâna cititorilor mijloace cari să-i aducă, în afară de bunul plac al criticului, la aceleaşi rezultate ca şi ale lui. Şi cari sunt aceste mijloace?
„Este mai întâi descrierea operei de artă, în aşa fel încât cititorii să vază că criticul nu numai n’a neglijat nici una din însuşirile pe care înşişi întâmplător le vor fi observat, dar în acelaş timp le-a şi coordonat astfel între dânsele că cu o singură privire le putem cuprinde pe toate şi putem avea astfel, nesilit şi integral rezonanţa sentimentală a operei. Aceasta însă nu se poate obţine decât având, pe lângă o mare experienţă şi o naturală pătrundere psi-cologică, o bază obiectiv ştiinţifică şi deci controlabilă, pentru deosebirea însuşirilor esenţiale de cele neesehţiale ale unei opere de artă. Iar deosebirea acestor note, prin simpla inspiraţie a criticului, ori cât de simplificată şi reliefată ar fi prin icoane li-
\
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
49
terare, nu constitue nici o garanţie de adevăr. Inspiraţia şi intuiţia în ştiinţa modernă, nu sunt metode de cercetare ştiinţifică. Ele pot crea ipoteze, dar greutatea de adevăr ce o pot avea unele din aceste ipoteze nu provine dela însăşi punerea lor în relief, ci dela verificarea lor în mod migălos prin metodele deductive şi experimentale ale ştiinţei. Al doilea mijloc care dă cititorilor garanţia adevărului în critică este subsumarea deosebitelor observaţiuni u nor principii estetice obiective, adică de mai înainte admise. Cititorii sunt liberi să creadă ce-or vrea, dar când o observaţiune a criticului este întemeiată pe un principiu superior, ei nu pot fi liberi în aprecierile lor, ei trebue să se supună autorităţii acelui principiu pe care nu-1 pot nega. El, deşi poate fi profund subiectiv în impresiunile sale, nu iese înnaintea cititorilor cu subiectivitatea sa, ci cu o judecată al cărui mecanism ei îl pot verifica şi al cărui temeiu le este totdeauna prezent".
111.
Această atitudine a d-Iui Dragomirescu, i-a îngăduit să pună problema poporanismului, cea mai discutată azi dintre toate, în adevărata ei lumină.
Poporanismul, după d-sa, este substratul cel mai solid al unei literaturi şi cu deosebire al unei literaturi primitive ca a noastră. El constă în a nu des-preţui nimic din ceeace a putut răsări ca fond sau ca formă, ca concepţie, ca stil, ca limbă din sânul poporului. De aici nu urmează însă, că tot ceeace ni se prezintă sub denumirea aceasta merită rang în literatura bună. Literatură bună ne vor da numai anumite temperamente, cari sunt împinse în mod firesc, prin o necesitate oarecum superioară, de a lua drept obiect al inspiraţiei lor vieaţa oamenilor din popor, vieaţa celor umili.	.
Manifestarea lui atunci este energetică şi tot atât de preţioasă ca şi manifestarea oricărui fel de artă. Scriitori de temperament sunt Slavici, Popovici-Bă-năţeanul, Agârbiceanu, Coşbuc, Sadoveanu şi nu Spi-ridon-Popescu. Când scriitorul este lipsit de această însuşire, ori câtă caznă, şi-ar da, opera sa nu va fi o operă poetică, ci retorică, şi va dispare odată cu moda. Poporanismul unor astfel de scriitori este ten-denţionist, iar criticii care-1 provoacă şi-l susţin, în-cliee d. Dragomirescu: „plutesc Ia suprafaţă odată cu moda cutăror idei, sentimente, tendinţe şi forme de artă, dispar odată cu dânsa, fără a fi făcut alt serviciu decât de a fi punctul de raliare nu atât al celor cu talent, cât al celor fără talent, cari cred, că e destul să satisfaci cerinţele momentului, pentru ca să trăeşti în sufletul generaţiilor".
La obiecţia că vieaţa ţărănească nu se află niciodată luată ca material în cele mâi înalte inspiraţiuni cunoscute ale poeziei omeneşti, d. Dragomirescu are un răspuns care merită a fi relevat.	■
Acest material, zice d-sa, de abia de vre-un secol încoace a dobândit deplină împământenire în cetatea
artei, iar acordurile pe care, de pildă, scriitorii ruşi le-au putut scoate din el, în acest scurt timp, este o suficientă garanţie de ce se va scoate dintr’însul în viitor. De altminteri, faptul că eroii marilor opere epice, cum e lliada, Odisea, Cântecul Nibelungilor nu au pasiuni mai complicate decât le poate avea astăzi un om din popor ; faptul că un întreg gen literar, pastoralele lui Teocrit, îşi trage toată puterea tocmai dela redarea în mod artistic a vieţii simple şi primitive dela ţară ; faptul că în poezia poporană, produs al vieţii ţărăneşti se pot găsi accente atât de negrăit de frumoase cum sunt acelea din Mioriţa; faptul că în literatura noastră s’a putut scrie câteva schiţe cu un colorit tragic adevărat antic, cum este, bunăoară Fefeleaga lui Agârbiceanu,—toate aceste fapte şi încă altele cari s’ar mai putea aduce în spri-jen, îndreptăţesc pe d. Dragomirescu să respingă cu succes obiecţiunea, ca neîntemeiată.
D-l Dragomirescu nu este un critic de curent, adică un critic care să cţară dela scriitori nu numai idei, sentiment, energie şi putere artistică, dar şi anume idei, anume sentimente, .anume energie şi chiar anume artă. Critica sa respectă întreaga autonomie sufletească a artistului, care nu este ţinut decât să dea perfecţiune în expresiunea sentimentelor lui de natură estetică, oricare ar fi ele. D-sa, deasemenea, nu pune temei nici pe farmecul literar, pe talentul de expunere, pe graţia şi bogăţia cu care criticul ştie să-şi concretizeze părerea lui. Aceste însuşiri sunt negreşit însemnate dar nu indispensabile pentru a prinde şi lămuri ideea esenţială a unei opere. Cu ajutorul lor poţi să enunţi frumos o părere, o impresie, poţi să câştigi şi să deschizi perspective neaşteptate, în care personalitatea criticului se reliefează şi trece pe primul plan, devenind astfel mai importantă decât însăşi opera de analizat: D-l Dragomirescu nu aleargă după asemenea perspective şi păreri insinuante—insinuante prin formă, prin mijloace literare; d-sa, pe cât subiectul o îngădue, caută să dea părerilor sale un fundament raţional, înteme-indu-se nu pe impresii, ci pe argumente «coase din doctrinele estetice sau literare admise.
Aceasta îl face să aibă o complectă libertate de spirit în aprecierea operelor. Pe când alţii privesc opera literară dintr’un anume punct de vedere, adesea strein de literatură şi de artă, şi-şi dau verdictul după simpatiile şi antipatiile lor practice sau teoretice, d. Dragomirescu o priveşte numai ca operă şi o 'judecă ca atare, după sinceritatea, originalitatea şi perfecţiunea artistică ce conţine în ea. O operă poporanistă de pildă, va fi totdeauna inferioară pentru d. Duiliu Zamfirescu fiindcă, după d-sa, viaţa poporului nu conţine destule elemente inspiratoare de înaltă poezie. D-l Dragomirescu nu cercetează subiectul, materialul, căci nu materialul importă în artă, cât mărimea şi tăria sentimentelor întrupată într’însul. Omul ,ori unde ar fi, e om, şi împrejurările în care s’a născut nu-1 pot 'transforma în esenţa lui, şi nici viaţa aristocrată nu poate face delicat un temperament
5°
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
brutal, nici viaţa înjosită, nu poate nimici delicateţa sufletească cu care un biet sărman s’a întâmplat să vie pe lume. Criticul, deci, nu trebue să despreţu-iască principial o operă de artă pe cuvântul că întrebuinţează material din viaţa ţărănească, ci trebue să cerceteze mai întâi dacă ea este rezultatul unei sincere, adânci şi îndemânatece pătrunderi a acelei vieţi şi dacă, fiind astfel, ea reprezintă sau nu o nouă armonie a sufletului omenesc.
Se zice că critica d-lui Dragomirescu e pedantă, că prea se simte „profesorul" în ceeace d-sa scrie. Mie ,aici, mi se pare că se face o confuzie: se ia convingerea drept pedantism. A afirma un lucru cu putere şi a stărui apoi în afirmarea ta, apărând-o, fiindcă o ştii şi dreaptă şi întemeiată—nu înseamnă a fi pedant. Pedantul, de obiceiu, face mare caz de ştiinţa lui ; pentru fiecare detaliu el îţi dă o monografie ; pentru fiecare părere el îţi face un istoric. El nu-ţi spune un cât de mic şi neînsemnat lucru, fără a aminti şi a-şi asocia în acelafş timp şi pe Greci şi pe Romani şi pe moderni.. Cugetarea lui începe totdeauna dela Adam. D-l Dragomirescu dimpotrivă, se mărgineşte la operă şi numai Ia operă, pe care o studiază şi o explică cu ceeace găseşte în ea şi citând numai din ea.
In articolele sale de critică dramatică, e drept, „profesorul"—se simte. Dacă ţinem seamă însă, că d. Dragomirescu se ocupă numai de ceeace se joacă pe scena teatrului nostru naţional, ar fi şi greu, dacă nu imposibil, să fie altfel. Teatrul nostru naţional fiind subvenţionat de Stat, e dator să ţie seamă, măcar în parte, şi de dorinţele statului, care, fireşte, nu înţelege—şi bine face—să ajute ori şi ce fel de petrecere. Să se petreacă, de sigur, dar să se petreacă în mod ceva mai deosebit, mai înalt, introducând în petrecere şi elemente cu caracter estetic, dacă nu numai decât moral,—asta pretinde Statul.
Dacă privim chesţiunea din acest punct de vedere, criticul dramatic, vrea nu vrea, trebue să facă pe „profesorul". Cum să nu faci pe profesorul când vezi jucându-se traduceri cari stâlcesc nemilos limba română? Cum să nu faci pe profesorul, când vezi că unul mănâncă silabe, că altul nu ştie să umble, să intre, să iasă şi să se prezinte pe scenă? E o datorie de bun român de a urmări şi aceste manifestări ,de a lua cunoştinţă de ele, ori cât de modeste ar fi, de a da poveţe şi a contribui la îmbunătăţirea condiţiilor lor de progres.
Teatrul nostru naţional, dac| nu poate să atingă multiplele sale scopuri, trebue să atingă cel puţin unul: să deprindă urechea românească cu o vorbă curat românească. Asta în prima linie cere d. Dragomirescu, cu diferite prilejuri şi în diferite forme. Cea mai elementară condiţie spre a avea o adevărată emoţiune estetică, e de a nu fi rău impresionat de partea materială în care e întrupată concepţia artistică, în cazul nostru, limba. Limba unei opere dramatice, zice d. Dragomirescu, „poate fi lipsită de calităţi remarcabile de armonie, dar nici într’un
caz nu trebue să fie nearmonică". In ceeace priveşte felul pieselor, pe scena Teatrului Naţional se poate reprezenta Ia urma urmei orice fel de drame şi comedii, chiar cu situaţiuni riscate, cu o singură condiţie însă: „să se vadă că toate acestea au o semnificaţie adâncă şi sunt semnul unei reale concepţiuni. Să se vadă că ele nu sunt reprezentate pentru ele, ci pentru ca să pună în relief o idee superioară".
In spiritul acesta d. Dragomirescu analizează un mare număr de piese originale şi de traduceri, iar consideraţiunile la cari se dedă cu privire la artişti, sunt de cel mai viu şi mai actual interes. Toţi artiştii noştri, Notara, Liciu, Livescu, Soreanu, Bulandra, Bre-zeanu, P. Manolescu, d-rele Ventura, Voiculescţj, Agata Bârsescu, etc., precum şi artiştii streini de seamă, cari au jucat pe scena Teatrului Naţional, ca Novei Ii, de Max, Sarah Bernhardt, rând pe rând, sunt studiaţi şi caracterizaţi. Articolele asupra lui No-velli, asupra lui de Max, analiza jocului lui Notara în Hamlet, comparativ cu acela al regretatului Gr. Manolescu şi altele, pot fi date ca pilde ale genului. Cu aceste însuşiri, cele două volume ale sale de critică dramatică, rămân până în prezent, cel mai complect şi mai bun izvor de informaţiuni asupra mişcării noastre dramatice din ultimul timp.
D. Dragomirescu scrie mult şi dintr’o dată. Din această pricină ideile sale nu se prezintă în totdeauna în mod sistematic. începe cu o idee,, trece la alta ; în decursul scrisului prezentându-i-se însă şi alte puncte de vedere, d-sa reia prima idee şi o dezvoltă iarăşi, cu argumente noi, de unde şi impresia de prolixitate. Ar fi şi greu, dacă nu imposibil, să nu se întâmple aşa, date fiind împrejurările în cari scrie d. Dragomirescu. Să mă explic.
Să luăm o revistă cu suprafaţă,—Viata Românească de pildă. Aici, pe lângă comandant, d. Ibrăileanu, mai sunt o mulţime de caporali, vagmaiştri şi furieri, cari fac critică : I. S; H. S; O. B; D. C ; M. C; A. T; G. Pj M. J; 1. L. etc. Iniţialele luate numai din două numere. La Convorbiri critice, critica şi re cenzia-critică o face întreagă d. Dragomirescu. Când migăleşti un articolaş două, trei săptămâni de zile, evident că poţi să scrii mai îngrijit. Un director de revistă care publică un articol la 10 luni, dacă nu încă şi mai rar, fireşte că e ţinut să pue în frazele sale, nu numai formă, critică, stil, dar şi imagini, comparaţii, pompă, humor etc. Nu putem pretinde aceasta d-lui Dragomirescu care este un luptător de fiece moment. Dealtminteri, la dreptul vorbind, d-nii Dragomirescu şi R. Motru sunt singurii noştri directori de revistă, cari atacă făţiş toate chestiunile zilei şi dau viaţa efectivă revistelor lor, nemulţumindu-se, ca foarte mulţi alţii, numai cu rolul unor simpli şi obişnuiţi secretari de redacţie.
Adversarii d-lui Dragomirescu se opresc numai la mărunţişuri. Ei culeg de aici, de dincolo, o contrazicere, o scăpare de vorbă—şi gata zeflemeaua. Şi zeflemelele curg, curg, căci, reuşite sau nu, de câte
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
51
ori le faci, ai iluzia de a fi un om de spirit. Şi mulţi mai au, Doamne, nevoe de asemenea iluzii! E şi asta o consolare.
In discuţiile mai serioase însă, lucrul merge ceva n\ai greu. Experienţa a făcut-o d. Lovinescu care, printre tinerii noştri de azi, nu este un fite-cine. In polemica sa asupra criticei impresioniste, nu d. Dragomirescu a fost învinsul. Mai pot da şi alte exemple. D. Em. Gârleanu de pildă, pentru Viata Românească era un scriitor sec, lipsit de orice culoare, „banal ca stilul unei gazete zilnice sau afectat, teatral, cu expresii căutate şi pretenţioase ce jignesc gustul şi paralizează emoţia". In aceeaş vreme d. Dragomirescu susţine tocmai contrariul: d. Gârleanu e un scriitor sobru, cu bună putere de analiză, are colorit în stil şi destul simţ artistic în compoziţie. Volumul Nucul lui Odoboc i-a dat în urmă deplin câştig de cauză. Altă dată a susţinut pe Cerna, în vremea când poetul încă nu-şi făcuse drum ; acum apără pe d. Dragoslav.
D. Dragomirescu 11’are, de sigur, nici vibrarea nervoasă a unui Iorga, nici superba ironie a unui Maio-rcscu, în schimb el este înzestrat cu multă pătrundere, cu fermitate şi cu o nevoe intimă de a lupta, a explica. Din lecturile şi reflexiunile sale el a scos câteva principii, pe cari le aplică şi în cari crede cu tot dinadinsul—lucru nu tocmai obişnuit în epoca aceasta de comună indiferenţă. Nu are graţia stilului, nu are imaginaţia metaforică, dar nici nu umblă după originalitate cu orice preţ. Pentru dânsul, albastrul în locul roşului, nici roşul în locul albastru-lui; nu face pe idealistul cu realiştii, nici pe realistul cu scriitorii idealişti. D. Dragomirescu se află cu desăvârşire sub stăpânirea hotărâtă a judecăţii, care în orişice lucru ţinteşte să desluşească şi să prindă inultipli 1 ile condiţiuni ale adevărului,—de aceea, se vede, el nu poate, ori lui nu-i place, ca altora, să scrie râzând şi în glumă, afectând cu orice prilej manierele omului de lume.
Cu aceste însuşiri, cu experienţa sa, cu bunele şi
relele sale, d. Dragomirescu aduce literaturii române reale şi însemnate servicii, mult, o ! mult mai însemnate, decât unii preasărbătoriţi ai presei.
X. E111. Tcoliari.
FARUL SANGUINARELOR
Noaptea asta n’am putut să dorm. Se înfuriase mistralul şi glasul lui ce izbucnea neîncetat m’a ţinut treaz până la ziuă. Fâlfâindu-şi aripele-i ce vâjiau ca un crivăţ, toată moara pocnea ca frânghiile unei corăbii. Olane împrăştiate sburau de pe acoperişuri. In depărtare pinii deşi care acopăr colina se clătinau şi ifremătau în umbră. Te-ai fi crezut în mijlocul mării....	'
Asta mi-a amintit de odată neuitatele mele insomnii de sunt vre-o trei ani de-atunci, când locuiam farul
Sanguinarelor, tocmai colo, pe coasta corsicană, la intrarea golfului Ajaccio.
Ia un colţişor şi ăsta, pe care mi-1 găsisem eu destul de drăguţ ca să visez şi să stau singur, lnchipuiţi-vă o insulă roşcată şi sălbatică la privire ; farul la o margine, la alta o veche turlă geno-veîază unde, pe timpul meu sta un vultur. Dedesupt, la malul apei, un lazaret în ruină, copleşit din toate părţile cu burueni; apoi văgăuni, . mărăcinişuri, stânci mari, câteva capre sălbatice, căpriţe corsicane sburdând, cu coama în vânt, în fine, sus, sus de tot, înconjurată de un pâlc de păsări de mare, locuinţa farului, cu o tindă înaltă şi largă de zid alb, pe care păzitorii se plimbă dela un capăt, la altul, poarta verde în formă de ogfvă, turnuleţul de fier şi deasupra felinarul cel mare cu laturi care străluceşte în soare şi face lumină chiar în timpul zilei... Asta-i insula Sanguinarelor, aşa cum mi-a venit în minte astă noapte, ascultându.-mi pinii vâjiind. Aci, în insula asta încântătoare mă închideam câte-o dată, când aveam nevoe de un aer liber şi de singurătate, înainte de-a avea moara mea.	^
—	Ce făceam?
—	Ce fac şi aci, mai puţin chiar. Când mistralul sau tramontanul nu sufla prea tare, mă duceam să mă aşez între două stânci la nivelul apei, în mijlocul goenlanzilor, al mierlelor, al rândunelelor, şi acolo şedeam aproape toată ziua în acea nemişcare şi mo-leşeală minunată pe care ţi-o dă priveliştea mării. Cunoaşteţi, nu-i aşa, această plăcută beţie a sufletului? Nu gândeşti, nu visezi nici atâta. Toată fiinţa te părăseşte, îşi ia sborul, se împrăştie. Eşti pescă-relul care se abate din sbor, stropul de spumă care pluteşte în soare între două valuri, fumul alb al acestui vapor care se duce, pescuitorul ăsta de mărgean cu pânzele roşii, această boabă de apă, acest fulg de nor, ori ce afară de tine însuţi. Oh! Câte ore-n’am trecut, în insula mea, de somn nelămurit şi de pierdere de sine L*
In zilele de furtună, nu era de stat la malul apei, eu mă închideam în curtea lazaretului, o curticică melancolică, plină de rosmarin şi pelin sălbatic, şi aci, trântit lângă peretele vr’unui zid vechi, mă lăsam copleşit pe încetul de un aer nelămurit de pustiire şi de tristeţe care pătrundea cu soarele în chichineţele de piatră deschise în lături ca nişte morminte vechi. Din când, în când, un ciocănit în poartă, o lovitură uşoară în iarbă... Era câte-o capră care venea să pască la adăpost de vânt. Văzându-mă, neştiind ce să facă >se oprea şi rămânea nemişcată înaintea mea, speriată, cu coarnele înainte, privindu-mă ca un copil....
Pe la cinci, trimisul păzitorilor mă chema să iau masa. Atunci rupeam din mărăciniş o crenguţă, de-abia agăţându-mă de-asupra mării, şi mă înapoiam încet către far, întorcându-mi capul la fiecare pas împrejurul acestui orizont nesfârşit de apă şi de lumină care părea că se măreşte pe măsură ce urcam.
Sus era minunat. Şi acuma văd încă. sofrageria a-
52
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
ceasta frumoasă, cu lespezi mari, cu căptuşală de stejar, cu ciorba de peşte fumegând în mijloc, uşa dată de perete, cu prispa albă în faţă şi tot apusul care se resfrângea.... Păzitorii erau acolo gata de masă. Erau trei, un Marsiliez şi doi Corsicani, toţi trei mici .bărboşi, cu aceeaşi faţă închisă, brăzdată, aceeaşi manta de păr de capră, dar la chip şi la suflet cu totul altfel.
In felul de traiu al acestor oameni se ghicea numai decât deosebirea a două rase. Marsiliezul, meşter în toate şi harnic, totdeauna grăbit, totdeauna neastâmpărat ,alerga toată insula de dimineaţa până seara, găsindu-şi de lucru prin grădină, la pescuit, adunând ouă de paseri, afundându-se în mărăciniş ca să scoată vre-o capră pe cărare; şi totdeauna pregătit pentru vre-un mujdei sau vr’o ciorbă de peşte.
Corsicanii, ei în afară de slujba lor nu mai făceau absolut nimic; ei se socoteau drept funcţionari şi-şi treceau tot timpul zilei în bucătărie jucând nesfârşite partizi de scopa, pe care nu le întrerupeau decât ca să-şi aprindă pipele, cu un aer grav, sau să hăbu-cească cu foarfecele frunze mari şi verzi de tutun aşezate în palmă....
In colo, Marsiliezul şi Corsicanii, toţi trei oameni cum se cade, simpli, naivi şi foarte îndatoritori pentru musafirul lor, cu toate că, la drept vorbind, trebue să le fi părut un domn nemai pomenit....
Gândiţi-vă numai! să vii să te închizi în far de bunul tău plac! Pentru ei care socotesc zilele atât de lungi şi care sunt atât de fericiţi când le vine rândul de mers pe uscat....... In anotimpurile bune, feri-
cirea asta le vine în fiecare lună. Zece zile de uscat pentru treizeci de zile de far, aşa-i reglementu ; dar iarna cu timpul urît nu mai face nici un ban reglementul. Vântul suflă, valul creşte, Sanguinarele sunt albe de spumă, şi păzitorii de serviciu rămân prinşi două-trei luni la rând, câte-odată chiar în împrejurări groaznice.
„Iată ce mi s’a întâmplat mie, domnule,—îmi povestea într’o zi bătrânul Bartoli, în timpul mesei,— iată ce mi s’a întâmplat, sunt cinci ani de atunci, chiar la masa asta unde ne aflăm, într’o seară de iarnă, ca acuma.
In seara aceia nu eram decât doi în far, eu şi un tovarăş, căruia îi zicea Tcheco.... Ceilalţi erau pe uscat, bolnavi, în concediu, nu mai ştiu.... Isprăviserăm masa foarte liniştiţi.... De odată văd că tovarăşul meu se opreşte din mâncat, mă priveşte o clipă cu nişte ochi, doamne! şi buf! cade pe masă, cu braţele înainte; mă duc la el, îl scutur, îl chem :
Hei! Tche !.... Măi! Tche !...
„Nimic! era mort... vă daţi seama cum mi se făcu inima în mine! Rămăsei peste-un ceas aiurit şi tremurând înaintea acestui cadavru, apoi de-odată îmi dădu prin minte: „Dar farul!" De-abia avui timpul să mă urc şi să aprind o lampă. Noaptea şi sosise... Ce noapte, domnule! Marea, vântul, nu mai aveau glasul lor obişnuit. In fiece clipă îm/ părea că mă chiamă cineva pe scară..... Afară de asta, nişte friguri,
o sete! Dar nu m’aşi fi scoborât odată cu capul.... prea îmi era frică de moarte. Cu toate astea, în zori, mai prinsei niţică inimă. Aşezai tovarăşul pe patul lui ; un cearşaf de-asupra, o rugăciune, acolo, şi apoi repede la semnalul de alarmă.
Din nefericire, marea era prea ridicată ; aşi fi putut să chem mult şi bine, nimeni nu venea.... lată-mă singur în far cu bietul Tcheco, şi Dumnezeu iştie pentru cât timp... Credeam să-l pot ţine lângă mine până la sosirea vaporului! dar după trei zile nu se mai putea.... Ce era de făcut? să-l dau jos? să-l îngrop? Stânca prea era nemiloasă, sunt atâţia corbi pe insulă. Era păcat să 1 e dau pradă pe bietul creştin. Atunci mă gândii să-l scobor într’o despărţitură a lazaretului. Asta îmi luă o după-masă întreagă. Tristă corvoadă! şi apoi până să-mi iau inima în dinţi. Uite, domnule şi acuma când scobor în partea asta a insulei, după-amiaza pe timp de furtună, îmi pare că simt mereu mortul în spinare".
Bietul moş Bartoli! Ii curgea sudoarea pe frunte numai gândindu-se.
Mesele noastre treceau aşa povestind până târziu: farul, marea, istorisiri de înecuri, istorii de bandiţi corsicani. Apoi, cu apropierea serii, păzitorul primului sfert îşi aprindea lămpuşoara, îşi lua pipa, plosca, un Plutarc gros cu marginele roşii, întreaga bibliotecă a Sanguinarelor şi se furişa afară prin fund. După un moment, în tot farul era un zuruit de lanţuri, de macarale, de greutăţi de ceas care se ridicau.
Eu ,în timpul ăsta, mă aşezam afară pe prispă. Soarele, lăsat de mult, scobora către apă din ce în ce, mai repede ducând cu el tot orizontul. Vântul se răcorea, insula se făcea violetă. Pe cer, aproape de mine, trecea o pasăre mare: era vulturul din tyrnul genovez care se întorcea.... Din ce în ce ceaţa mării se îndesea. In curând nu se mai vedea decât tivul alb de
spumă care împrejmuia insula...... De odată deasupra
capului meu, ţâşnea un val de lumină plăcută. Farul era aprins. Lăsând toată insula în umbră, raza strălucită cădea în larg pe mare, şi eu eram acolo perdut în noapte sub aceste unde de lumină care de
abia mă atingeau în trecere............ Dar vântul
se făcea şi mai rece. Trebuia să intru. Pipăind, închideam poarta cea mare, puneam drugii de fier; apoi, tot pipăind apucam scăriţa de fontă care tremura şi zăngănea sub paşii mei şi ajungeam în vârful farului. Ei, aci, ce să zic, era lumină.
Inchipuiţi-vă o lampă „Cârcel" uriaşă cU şase rânduri de fitiluri în jurul cărora se învârteau pe încetul laturile felinarului, unele având o groaznică lentilă de cristal, altele dând spre un geamlâc mare neclintit care adăpostea flacăra de vânt. Când intram mă orbea. Toate alămurile astea, toate reflectoarele astea de metal alb, zidurile astea de cristal încovoiate în-afară care se învârteau pe nişte cercuri mari albăstrui, toată strălucirea asta, toate pâlpâirele astea de lumină, mă ameţeau o clipă.
Apoi, încetul cu încetul, ochii mi se deprindeau şii mă aşezam chiar la picioarele lămpii, lângă păzitorul
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
53
care îşi citea Plutarcul lui, cu voce tare de frică să n’aţipească....
Afară, întuneric şi abiz. In cerdacul strâmt care împrejmueşte geamlâcul, vântul aleargă ca un nebun, urlând. Farul pocneşte, marea se ridică. La marginea insulei ,pe stânca dela ţerm, vâslele fac un sgomot ca de detunătură.... Câte odată un deget nevăzut bate în geamuri: vr’o pasăre de noapte pe care lumina o atrage şi care se izbeşte cu capul de sticlă. In lampa farului strălucitoare şi fierbinte ,nu s’aude decât pâlpâirea flacărei, sgomotul uleiului care se scurge, lanţul care ţăcăneşte regulat; şi o voce închisă care mormăeşte citind viaţa lui Demetrius din Falera. !...
La miezul nopţii, păzitorul se scula, arunca o ultimă privire pe fitiluri şi ne dădeam jos. Pe scară întâlneam tovarăşul de al doilea sfert care se urca fre-cându-se la ochi ; i se da şi lui plosca, Plutarcul... Apoi, înainte de-a ne aşeza în pat, intram o clipă în camera din fund, plină de lanţuri, de greutăţi, de rezervoare de cositor, de frânghii şi acolo, la lumina lămpuşoarei sale, păzitorul scria în condica farului totdeauna deschisă:
Miezul nopţii. Marea rMicată. Furtună. Vase in larg.
A. Daudet.
{Trad. do M. Cruceanu)
CEASORNICUL
I
Tic tac, tic tac!	.
Noaptea, în tăcere şi singurătăte e dureros să auzi ceasornicul cu eleganţa nepăsătoare: loviturile sunt monotone şi matematic de egale; ele măsoară neîncetat acelaş lucru: mişcarea neîntreruptă a vieţii. Intunerecul şi somnul învălue pământul ; totul tace; numai ceasornicile arată, reci şi sonore, fuga secundelor.... Pe cadran, acul umblă, şi, fără întoarcere viaţa se micşorează cu o secundă, cu o infimă parte din timpul care e dat fiecăruia din noi, cu. o secundă ce nu va reveni niciodată. De unde vin secundeb şi unde dispar ele? Mister! Mai sunt multe cestiuni fără răspuns, cestiuni şi mai însemnate şi de desle-garea lor depinde fericirea noastră. Cum să trăeşti, cum să fi trebuincios vieţii, cum să nu pierzi orice credinţă şi dorinţă, cum să lucrezi pentru ca o secundă să nu dispară fără să fi mişcat sufletul şi inima? Ceasornicul va răspunde la aceste întrebări? Ceasornicul a cărui mişcare n’are sfârşit, ce va spune el ?
II
Tic tac, tic ţac!
Nu e nimic în lume mai neîmpăcat ca ceasornicul; el răsună nepăsător în clipa naşterii şi în clipa când smulgi cu nesaţiu florile visurilor tinereţii. Când veţi
horcăi în faţa morţii, ceasornicul va număra cu un ritm liniştit şi aspru secundele agoniei voastre. In numărarea lui rece, va toca ceva atotştiutor, ca o oboseală de a mai şti. Niciodată nimic nu-1 mişcă. Ele nepăsător, şi dacă vroim să trăim, trebue să ne creiăm alte ceasoarnice, pline de sensaţii şi gândiri, pline de acţiuni, ca să înlocuească aceste ceasoarnice obositoare, monotone, cari răsună rece, fără de greşeală şi fac să moară sufletul de lâncezeală.
III
Tic tac, tic tac!
In mişcarea neîncetată a ceasornicului, nu e deloc * punct fix. Ce înţelegem prin prezent? După o secundă se naşte alta care împinge pe întâia în prăpastia necunoscutului.... Tic, tac! Şi sunteţi fericiţi! Tic, tac! Şi iată că se revarsă in inima voastră otrava durerii care poate să rămână în voi tot timpul vieţii, dacă nu vă daţi osteneala să umpleţi fiecare secundă cu ceva nou şi viu. Suferinţa e seducătoare ; ea e pentru voi un privilegiu periculos ; noi nu căutăm de loc în general, alt drept superior demnităţii omeneşti. Suferinţa e pretutindeni. Ea ne atrage atât de uşor încât nu atrage aproape deloc atenţiunea nimănui. De aceea ea nu merită întru nimic osteneala de a o iubi. Trebue să-ţi umpli sufletul cu preocupări mai originale, mai preţioase, nu-e adevărat? Suferinţa e un bun depreciat. Nu trebue să te plângi de viaţă nimănui ; cuvintele de mângâiere nu cuprind decât foarte rare ori ceva ce omul caută în ele. Viaţa e mai întreagă şi mai interesantă când omul luptă contra a ceia ce îl împiedică de a trăi. In luptă, orele plictisitoare şi neliniştite trec repezi, nezărite.
IV
. /
Tic tac, tic tac!
Viaţa omului e ridicul de scurtă. Cum să trăeşti? Unii se îndepărtează cu îndârjire dela viaţă, alţii i şe consacră pe deaîntregul. Primii, la sfârşitul vieţii, vor fi săraci cu spiritul şi cu amintirile ; ceilalţi, bogaţi în toate acestea. Şi unii şi alţii vor muri, şi din nici unul, nu va rămâne nimic, dacă nimeni nu dă vieţii, fără gând ascuns, inima şi gândirea sa. Şi când veţi muri, ceasornicul va număra, vecinie neclintit, secundele agoniei voastre—tic, tac! In timpul acestor secunde se vor naşte alte fiinţe, mai multe poate într’o secundă, şi nu veţi mai fi! şi nimic nu va rămâne din voi în viaţă, afară de corpul vostru care va puţi! Mândria voastră nu se revoltă în contra acestei crea-ţiuni automate care vă aruncă în viaţă, apoi vă smulge dela ea—şi nimic mai mult? întăriţi deci amintirea voastră în viaţă, dacă sunteţi mândrii şi dacă vă revoltaţi contra subordinării voastre tainelor timpului.
Gândiţi-vă la rostul vostru în viaţă; s’a făcut a cărămidă, a fost ţintuită într’o clădire, apoi s’a prăfuit şi a dispărut..... E trist şi banal să fii o cără-
midă, nu e aşa? Nu-i semănaţi deci, dacă aveţi o
54
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
inimă şi un spirit şi dacă voiţi să gustaţi ore bune, vii, pline de senzaţii şi de gândiri.
V
Tic tac, tic tac!
Dacă socotiţi însemnătatea voastră după mişcarea nesfârşită a ceasornicului veţi fi doborâţi de con-ştinţa nulităţii voastre. Cum vă revoltă nulitatea aceasta! Cum excită în voi mândria, cum resimţiţi duşmănie în contra vieţii care vă umileşte, cum îi declaraţi răsboiu! In numele cui? Când natura l-a lipsit pe om de însuşirea de a merge pe patru labe, ea i-a dat să poarte o cruce: idealul! Şi din acest timp, el tinde, conştient, instinctiv, către mai bine. Faceţi ca această tendinţă să fie voită, învăţaţi pe oameni să înţeleagă că adevărata fericire stă numai în voinţa de a lucra pentru mai bine. Nu vă plângeţi de neputinţă, nu vă plângeţi de nimic. Singurul lucru care v’ar putea aduce plânsul vostru, e compătimirea, pomana celor săraci cu duhul.
Toţi oamenii sunt la fel de nenorociţi, dar acela care se împodobeşte cu nenorocirea sa e şi mai nemernic. Aceia cari au mai multă sete decât ceilalţi ca să atragă asupra lor atenţiunea, sunt mai puţini demni de ea. A înainta întotdeauna e scopul vieţii. Fie aceasta o sforţare, şi atunci, va fi în ea ore de frumuseţe curată.
VI
Tic, tac, tic, tac!
— De ce lumina e dată omului căruia calea îi e închisă şi pe care ai înconjurat-o de întuneric? întrebă pătrânul lob pe Eternul.
Azi ,nu mai e nimeni atât de îndrăzneţ ca să-şi amintească că oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, creaţii după chipul şi asemănarea lui ; nimeni nu va mai vorbi lui Dumnezeu ca Iov. In general, oamenii se preţuesc puţin azi. Iubesc puţin viaţa şi de altfel se iubesc ei înşişi cu neştiinţă. Şi apoi, le e frică de moarte, cu toate că nimeni nu poate să se ferească de ea. Neînlăturatul e legea tuturor. Căci din momentul când omul e pe pământ, omul moare. E timp să se obicinuiască cu asta. Conştiinţa datoriei împlinite poate să nimicească frica de moarte, şi drumul vieţii onest bătut asigură nu sfârşit liniştit.... tic tac.... Şi pentru om alte ore vin, orele când viaţa omului e judecată, orele neîngăduitoare.....	-
VII.
Tic, tac, tic tac!
In realitate, totul e destul de simplu în această lume plină de contraziceri, de minciuni şi de patimi. Şi totul ar fi şi mai simplu dacă oamenii s’ar pătrunde unii pe alţii şi dacă fiecare ar avea un adevărat prieten.
Omul singur, chiar dacă e mare, e cu toate acestea
prea puţin. E nevoie ca să se înţeleagă unul cu altul, căci toţi vorbim mai puţin clar decât gândim. Omului îi lipsesc cuvintele trebuincioase ca să deschidă inima lui înaintea celorlalţi, şi de aceea înaltele gândiri de seamă, gândirile adânci asupra vieţei dispar fără să lase urme, căci, în momentul voit, nu s’a găsit forma potrivită pentru a le exprima. O gândire se naşte, e o dorinţă sinceră să o întrupezi în cuvinte, în cuvinte hotărîte şi clare, dar cuvintele nu sunt.
Mai multă atenţiune pentru gândire!
Ajutaţi-o să producă ; ea vă va plăti totdeauna osteneala voastră. Pretutindeni şi în orice, e gândire. Chiar în găurile pietrelor, puteţi s’o citiţi, dacă doriţi. Dacă am voi, am fi stăpânii vieţii, şi nu sclavii, ca acum. E deajuns să avem dorinţa de a trăi, conştiinţa mândră a puterii noastre, şi viaţa ne dărueşte ore frumoase, pline de manifestări de putere sufletească surprinzătoare prin nobleţă faptelor—ore mari.
' \
VIII.
Tic tac, tic tac!
Trăiască vitejii ,cei cu spiritul puternic, oamenii cari slujesc adevărul, dreptatea, frumuseţea! Noi nu-i cunoaştem pentrucă sunt mândrii şi nu cer răsplată ; noi nu vedem cu ce bucurie înflăcărează ei inima lor. Luminând viaţa cu o lumină strălucitoare, silesc pe cei orbi să vadă ei înşişi. Trebue ca orbii să vadă, ei cari sunt atât de numeroşi, trebue ca fiecare să vadă cu groază şi desgust cât e viaţa de grosolană, nedreaptă şi îngrozitoare.
Da, trăiască acela care e stăpân pe dorinţele sale!. Lumea întreagă e în inima lui, toată suferinţa lumii umple sufletul său. Noroiul şi răutatea vieţii, minciuna ei şi cruzimea ei sunt duşmanii lui ; toate orele lui, el le întrebuinţează cu dărnicie ca să lupte, şi viaţa lui e plină de bucurii violente, de frumoasă iritare, de înverşunare mândră  Nu te cruţa ! E cea
mai frumoasă, cea mai înaltă înţelepciune de pe pământ.
Da, trăiască acela care nu ştie să'se cruţe! Sunt numai dotîă forme de viaţă: putrefacţia şi combustiu-nea. Fricoşii şi nesăţioşii să aleagă pe întâia ; cura-gioşii şi mărinimoşii, pe a doua. Fiecare din aceia cari iubesc frumuseţea, măreţia, le văd desluşit.
Orele vieţii noastre sunt ore searbăde şi plicticoase ; să le umplem de fapte frumoase, fără să ne cruţăm şi atunci vom trăi ceasuri frumoase, pline de o emoţie veselă, pline de o mândrie arzătoare! încă odată: Trăiască omul care nu ştie să se cruţe.
Maxi ni G o r k i
tTrnd. do O. lîticăr)
BIBLIOGRAFII-::
O.	Trafali, Lcs nioimmcnls roumains Paris Leroux 1910.
Isidor 1. Birnberg, Introducere la studiul prejudecăţilor Buc. 1910.
Petre I. Rădulescu, Raport ţiencrul asupra invăţămănlului primar din jud. Olt făcut la încheierea anului şcolar 1909— 1910 Buc. 1910.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
55
ŞTIINŢA
O MICA DISCUŢII:: FILOZOFICĂ
In revista Studii Filozofice voi. V, fascicula 2, D-l Marcel T. Djuvara publicând o lucrare cu numele „Metoda inductivă şi rolul ei în ştiinţele explicative" se ocupă incidental (şi nu prea) de un studiu publicat de mine, cu un număr în urmă, în aceiaşi revistă, intitulat „O nouă metodă inductivă", despre care şi cititorii „Noei Reviste Române" au luat cunoştinţă printr’un referat al d-lui D. Drăghicescu.
Cu o excesivă politeţă franceză (articolul D-lui Djuvara soseşte din Paris), d-sa afirmă despre inovaţiile cuprinse în studiul meu, in a căror exactitate nu crede, că le-a salutat totuş cu plăcere. Dar de sigur nu un schimb de politeţă banală, mă va face să spun la rându-mi că am citit cu plăcere întâmpinarea sa, ci alte două motive deosebite. Intâiu m’am bucurat văzându-1 că recunoaşte lămurit că ideile din studiul meu sunt în parte nouă ; al doilea prin faptul că a supus discuţiunii aceste idei. Pentrucă dacă idealul ultim îmi este desigur şă le văd aprobate şi împărtăşite, mă pot mulţumi deocamdată cu idealul mai mărunt, dar totuş onorabil, să le văd discutate, fie chiar pentru a se ajunge la alte concluziuni. De sigur e 'mare lucru să ai copii încoronaţi, dar în orice caz e-o mângâiere să vezi că nu sunt morţi!
D-l Djuvara îmi aduce mai multe obiecţiuni. In replica aceasta voiu căuta să limitez discuţia la strictul necesar. Pentrucă de^i nu este afirmare a d-sale pe care să n’o cred contestabilă în cel mai înnalt grad, îmi vine greu să întind discuţia prea departe, de oarece cam ştiu din experienţă, că orice întindere, prea mare, la astfel de chestii abstracte, diminuează considerabil şansele de a găsi cititori. Imi voi apăra numai acele puncte esenţiale cari formează temelia construcţiei melc de atunci, acele puncte a căror exactitate este indispensabilă şi tot odată suficientă desfăşurării principale de idei.
Ce am susţinut eu, ce contestă D-l Djuvara?
Eu am susţinut că în diferitele succesiuni de cauze şi efbcte,—unele efecte subsistă cauzelor ce le-a produs, iar altele nu subsistă. Pe temeiul acestei distinc-ţiuni a efectelor, am formulat o nouă metodă inductivă (aceasta era inovaţia). Valoarea inovaţiei mele putea să fie în două moduri atacată. Sau arătân-du-se că chiar admiţându-se distincţia de mai sus, aceasta nu atrage o metodă inductivă cu adevărat nouă, după cum crezusem eu ; sau arătându-se că distinc-ţiunea de bază nu este valabilă, şi atunci toată construcţia mea rămânea în aer, în cel mai bun caz o speculaţie interesantă, dar inaplicabilă în practică, ceva similar—păstrându-se toate proporţiile—cu geo-metriile neeuclideane.
Această a doua cale o alege D-l Djuvara. D-sa . tăgădueşte că distincţia între efecte care subsistă şi care nu subsistă cauzelor ce le-a produs, ar fi o distincţie valabilă.
Eu am aflat-o întâia oară în Logica lui Lotze, ce e dreptul fără exemple concrete, dar categoric afirmată. Am găsit eu însu-mi mai multe exemple, din diferite domenii, şi am avut simţimântul că poate fi luată ca un punct solid de plecare, pentru construcţia ce am făcut. D-l Djuvara atacă două din exemplele aduse de mine, şi trebue să mărturisesc că a atacat tocmai pe acele în care eu am pus mai multă încredere.
Eu găsisem distincţiunea de mai sus concretizată în psihologie în exemplul următor: „O senzaţie cauzează o imagine memorială dar nu este necesară şi menţinerii sale". Prin urmare imaginea este un efect care subsistă cauzei sale. Pe de altă parte „excitaţia produce o senzaţie şi este necesară menţinerii sale". Prin urmare senzaţia nu subsistă cauzei producătoare.
Ce zice D-l Djuvara? Nu e nevoe, zice, de o astfel de distincţie! In ambele cazuri lucrul se petrece Ia fel. Cu propriile sale vorbe: „Senzaţia a fost cauza care a provocat imaginea memorială, adică o schimbare a stării de conştiinţă. Această imagine odată provocată constitue o nouă stare a conştiinţii şi va persista atâta vreme, până ce alte cauze vor interveni şi vor face să dispară, sau să se modifice imagineaIată acuma cum stau lucrurile dincolo, iarăş cu vorbele proprii ale d-!ui Djuvara. „Exci-taţiunea consistă într’o schimbare a stării nervoase, care la rândul ei provoacă senzaţia; aceasta se va menţine cât timp va persista modificarea stării nervoase. Odată însă ce starea nervoasă va reveni la vechea ei constituţiune, adică când va înceta excitarea, evident că va înceta şi senzaţiaŞi apoi D-l D. conchide: „Se observă în ambele exemple că pentru a le explica, nu e nici de cum nevoe de a introduce două feluri de cauze" (pag. 172). Dacă d-l D. a vrut să afirme prin aceasta că nu e exactă distincţiunea între efecte cari subsistă cauzei şi efecte ce nu subsistă—ceeace e acelaş lucru cu a spune, că sunt cauze necesare menţinerii unui efect iar altele nu—afirmarea sa devine extraordinară. Pentru D-l D. nu există deosebire. Dar pentru Dumnezeu cum nu există? Nu spune însuşi D-sa că imaginea memorială persistă „până ce alte cauze vor interveni" pe când senzaţ/a persistă, spune tot D-sa „până când va înceta excitarea". Apoi toată lumea vede că nu e tot una. Pentru dispariţia imaginei trebue să vină cauze anulatoare, altfel ar dura la infinit cu toate că fenomenul ce l’a provocat (senzaţia) a încetat de mult; pentru dispariţia senzaţiei e suficientă încetarea fenomenului ce l’a produs (adică excitarea). Şi nu pot pricepe cum d-l D., expunând lucrurile aşa cum le-am expus cu, semnalând şi D-sa distincţiunea, la urmă n’o vede, şi în concluzie spune cu totul alta decât trebuia să spue. Copiii când încep să citească au de multe ori lucruri amuzante. Silabisind de pildă v-i-n, când e vorba să citească cuvântul întreg, citesc „masă".
Să mă ierte D-l Djuvara, dar situaţia sa e identică.
56
NOUA REVISTA ROMANA
Să trecem acum la cel de-al doilea exemplu contestat de D-l D., luat din Mecanică. Eu afirmasem că pe când mişcarea rectilinie a unui corp subsistă la infinit cauzei ce a produs-o, mişcarea curbilinie încetează odată cu forţa ce a cauzat-o, şi pentru ca să dureze are nevoe de continua asistare a acelei forţe externe. Cum mecanica e o ştiinţă de raporturi mai simple, pusesem pe acest exemplu un foarte mare preţ. După ce D-I Djuvara face un lung ocol prin Mecanică şi vorbeşte de mai multe noţiuni, probabil nu atâta pentru a dovedi că eu nu cunosc această ştiinţă, cât pentru a arăta că o cunoaşte D-sa,— conchide iarăşi că distincţiunea făcută de mine „este nu numai inutilă, dar chiar greşită şi protivnică con-cepţiunilor fundamentale ale ştiinţelor inatematico-naturale". (p. 173).
Concluzia după cum se vede e categorică, tranşantă, îmi vine să zic triumfătoare. Dacă ar fi să fie pusă pe muzică de sigur că ar alcătui o partitură de trompetă.
D-l Djuvara s’a străduit să arate că distincţia făcută de mine e inutilă, chiar greşită. Eu mă voi mărgini, pentru a face discuţia mai concretă, să arăt că încheerea D-sale, e absolut şi regretabil presump-ţioasă. Pentru aceasta voi cita câteva rânduri caracteristice, ce le-am găsit posterior elaborării studiului meu, în Mecanica lui Macii, care e de sigur unul din cei mai autorizaţi reprezentanţi ai acestei ştiinţe, şi despre care ar veni greu să se spue—chiar dispunând de suficienţa d-lui Djuvara,—că nu cunoaşte concepţiile fundamentale ale ştiinţelor matematico-naturale.
Mach este, se ştie, adversarul noţiunilor cauză şi efect, cerând să fie înlocuite în ştiinţă prin noţiunea de „funcţie". Fireşte nu la dânsul ne-am fi aşteptat atuncia să găsim vorbindu-se de efecte care subsistă şi efecte care nu subsistă. Cu toate acestea punân-du-se un moment în locul acelora care acceptă ideia de cauză şi efect (deci a mai tuturor oamenilor de ştiinţă), arată că în Mecanică, odată admiţând acele . noţiuni, nu s'ar putea socoti ca un principiu constant „că efectul unei cauze persistă"... „Propoziţia contrară „cessante causa, cessat effectus" este tot aşa de valabilă, fiindcă dacă se numeşte „efect" viteza dobândită, cea dintâi propoziţie e valabilă (adică efectul persistă) ; dacă numim „efect" accelerarea, atunci a doua propoziţie este acea corectă". (La Me-canique. trad. franc. E. Bertrand. p. 135) Va să zică Mach recunoaşte lămurit că ori cine admite în ştiinţă noţiunile de cauză şi efect, trebue să recunoască cel puţin în Mecanică, efecte care subsistă cauzei (cum e viteza dobândită) şi efecte care nu subsistă (accelerarea). Şi evident, amândouă putând reprezenta schimbări faţă de ceeace a fost, pot să fie, ambele, numite efecte. Numai respingând complect ideia de cauză şi efect, vor cădea fireşte dela sine şi acele distincţiuni; altfel ele rămân în picioare. Exemplul de Mecanică adus de mine în lucrarea citată, ca o pildă a acelei distincţiuni, este
altul decât acel adus de Mach ; dar faptul că acest învăţat nu se opreşte asupra aceluiaş caz, îmi convine şi mai bine, fiindcă mai întinsa posibilitate de exemple este o garanţie şi mai mare de exactitatea acelei diviziuni.
De nu m’ar fi învăţat D-l Djuvara cu concluzii surprinzătoare, cu încheeri ce nu es din premise, ci din mânecă, l’aş lăsa să conchidă singur. După pildele avute, voi conchide însă tot eu:
Distincţiunea efectelor cari subsistă cauzei şi a acelor care nu subsistă, iar ca urmare, deosebirea între cauze ce sunt necesare menţinerii efectului şi acele ce nu sunt necesare, se poate susţine şi cu temeiuri serioase şi cu referinţă la autorităţi necontestate. In orice caz nu se poate socoti ca o rătăcire subiectivă a autorului acestor rânduri, nici productul unei ignorări a „principiilor fundamentale din ştiinţele ma-tematico-naturale", principii pe care D-l Djuvara îşi închipue a fi stăpân. Şi fiindcă a venit vorba de ştiinţa D-lui D., îmi voi permite să adaug că, ceeace I’a făcut să argumenteze aşa de slab şi să se încurce aşa de rău, a fost incapacitatea de a se limita la punctul de discuţiune, amestecarea inutilă şi periculoasă a tuturor noţiunilor de mecanică, şi a unor puncte de vedere foarte variate, numai din dorinţa de a desfăşura erudiţie, de a dovedi că ştie carte. Fireşte nobilă şi frumoasă ambiţiune, dar plătită prea scump cu sacrificiul oricării argumentări valabile. Aşa de pildă când era vorba de mişcarea rectilinie, despre care spuneam că e un efect ce subsistă cauzei producătoare (forţa ce l’a pus în mişcare), nu trebuia de loc să atingă chestiunea, cu totul de altă ordine, de-a se şti anume cine e primordială, în mod absolut, mişcarea sau repaosul, şi conchizând că este mişcarea, să susţină pe urmă că nu se poate vorbi de Ioc de o cauză a mişcării rectilinii (p. 174) Toată discuţia noastră se mărginea şi trebuia mărginită la punctul de vedere empiric, unde repaosul e socotit ca starea, proprie a corpurilor, unde în orice caz există corpuri în repaos care pentru a fi puse în mişcare e nevoe de o forţă externă, care e astfel cauza acelei mişcări. Orice amestec de priviri superioare sunt totdeauna rău venite. O fi ştiind şi altă lume carte, fără să caute a-şi desfăşura în orice chestie toată ştiinţa. Limitarea la chestiune, aceasta nu a ştiut s’o aibă D-l Djuvara.
Fireşte aş putea să-i spun că D-sale personal i-ar fi fost utilă şi-o altă limitare. Să se fi mărginit la problema titlului lucrării sale, şi să n-o complice c’o discuţie care se leagă aşa de puţin de tractarea sa (deşi ar fi putut să se lege mai mult c’un alt fel de tractare) încât a separat-o de aceasta printr’o linie de despărţire. Ar fi avut pe lângă avantajul unei expuneri mai unitare, pe acel al lipsei unei polemici, pe care o cred deşartă. Dar acestea, cum zic erau, avantajele sale. Ale mele fireşte au fost cu totul altele,—dar nu-mi închipui că D-l Djuvara s'a gândit să scrie în interesul meu.....
I.	Petrovici.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
57
POLITICA SANITARA
LEACUL SATELOR
Fără să mai vorbesc despre dezastrul, pe care îl fac boalele şi în special cele molipsitoare la sate, dea-drep-tul, să-mi fie permis a cerceta în treacăt cestiunea infirmeriilor de izolare, cestiunea desinfecţiunei la sate, importanţa farmaciei rurale şi rostul agenţilor sanitari.
In lipsa baracelor de izolare sau a infirmeriilor rurale combaterea boalelor contagioase la sate se face cu multă greutate; adesea trece timp prea mult dela ivirea epidemiei până să se poată găsi şi amenaja o căsuţă şi ea destul de improprie pentru izolarea şi tratarea bolnavilor. De regulă se utilizează pentru izolare case ruinate, lăsate în părăsire.
Dacă din întâmplare autoritatea comunală ochieşte vre-o locuinţă convenabilă, proprietarul ei, în general, refuză să o pue la dispoziţie pentru mai multe motive:
Teama că chiria localului în lipsă de fonduri nu va fi plătită regulat.
Prejudecata destul de puternică, că boala adusă în casă vine cu nenoroc în toate.
Frica de a nu se încuiba molima în casă, lucru pe care îl găsesc justificat faţă de mijloacele insuficiente, cu care se face, sau mai bine zis cu care nu se poate face desinfecţiunea la sate.
Faţă de aceste neajunsuri şi faţă de importanţa netăgăduită a izolării în materie de boale contagioase se impune ca să se organizeze în fiecare comună rurală câte o baracă sau infirmerie de izolare, anume construită, economicos clădită şi bine întreţinută.
Cât priveşte desinfecţiunea, fără să fiu exagerat, propun ca şi populaţiunea rurală să beneficieze de progresele ştiinţei şi s’o înzestrăm cu aparate sistematice pentru desinfecţiunc, repartizate pe grupuri de comune şi încredinţate unor mâni pricepute.
Văruirea pereţilor de teama jandarmului, fierberea rufelor, — pe care s’o spunem, ţăranca aproape niciodată no realizează, fiindcă din obicinuinfă nu ştie să (iarbă albiturile—ea le spală numai cu apă rece,— nu ajung să oprească extensiunea unei epidemii.
Sunt atâtea lucruri molipsite, care scapă văruirei şi apei fierte chiar de ar fi întrebuinţată şi care nu pot fi desinfectate în cazuri de boală de cât cu ajutorul unor aparate speciale, cum ar fi etuvele.
Desinfecţiunea riguroasă a locuinţelor şi obiectelor contaminate sau presupuse se impună, altminteri izolarea exclusivă a bolnavilor nu poate garanta de fel oprirea epidemiiler.
Mai mult încă, nu în toate boalele molipsitoare putem să izolăm. Aşa de exemplu contra tuberculozei care este destul de molipsitoare şi care s’a încuibat până în ultima cătună, nu putem să luăm măsuri silite pentru izolarea bolnavilor, cum o facem în scarlatină bunăoară. Ei bine, tuberculoza cu toate acestea ar putea să fie stăvilită în progresul ei cotropitor interve-
nind desinfecţiunea locuinţei şi tutulor obiectelor molipsite, desinfecţiune care faţă de moravurile poporului nostru, repet, nu se poale realiza complect de cat cu aparatele pe cari ni le pune la dispoziţie ştiinţa.
Paralel înzestrărei satelor cu infirmeriile de izolare şi aparatele pentru desinfecţiune se simte nevoia urgentă ca să se organizeze în mod real farmacia rurală, care cu toate sforţările binevoitoare ale Direcţiei sanitare, în lipsă de fonduri suficiente, este încă sărăcă, cioasă şi se aprovizionează greu. Uneori sunt luni întregi când un sat întreg, impaludat şi rău nutrit n’are un gram de chinină sau o doză de sare amară, ca să nu mai vorbesc de alte medicamente.
Dar pentru ca ţăranii să beneficieze de farmacia şi infirmeria sătească şi pentru ca ideia desinfecţiunei şi izolării bolnavilor contagioşi în conştiinţa lor să ia forma unei necesităţi, iar nn a unei prigoniri şi pentru ca să aibă încredere mai mare în medicină de cât în descântece se impun oare care modificări în situaţi unea aparatului sanitar şi deocamdată vorbesc numai de corpul agenţilor sanitari.
Agenţii, sanitari ca să corespundă chiemării lor ar trebui să-şi întregească pregătirea lor din şcoală, pregătire care, recunosc, este serioasă, prin stagii regulate şi mai îndelungate pe la diferite servicii spitaliceşti unde să lucreze, nu numai să privească.
Să fie retribuiţi mult mai bine de cât azi, când au 60 lei lunari, din care trebue să-şi plătească deplasările.
Numărul lor să fie mărit în aşa fel ca în fiecare sat să funcţioneze câte unu. Astăzi ei nu pot să prididească; fiind puţini li se încredinţează prea multe comune risipite pe raze de kilometrii, aşa în cât ei îşi pierd vremea pe drumuri.
Admirabila instituţiune a agenţilor sanitari nu va da foloasele, la care ne aşteptăm de cât atunci când agentul sanitar va fi legat de comuna sa, pe care să n’o părăsească nici un moment luând măsuri de igienă şi poliţie sanitară, îngrijind pe unii din bolnavii încredinţaţi lui de medic, dând primele ajutoare în cazuri ur-dente şi sfătuind neîncetat.
Să nu uităm că astă-vară holera venise să dea mâna cu boalele, care de şi ne seceră nu ne mai sperie, boale care desigur au invitat-o să viziteze, ţara românească pe timpul primăverei. Un motiv mai mult ca pe lângă înmulţirea posturilor bacteriologice în ţară, despre care voi vorbi în curând, să înfiinţăm infirmerii rurale de izolare, să Înzestrăm satele cu etuve şi să înmulţim numărul agenţilor sanitari.
Pentru toate acestea şi pentru multe alte îndreptări, conducătorii noştrii şi reprezentanţii poporului să găsească şi chiverniseală şi bani, căci naţiunea pierde atâtea energii, care se sting cu zile, în timp ce s’a făcut prea multă politică.
Dr. lancu Jiann.
Colecţiunea. primelor opt volume din Noua Revistă Română se găsesc de vânzare la Administraţie, pe preţul de 5 lei volumul.
58
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
NOTE ŞI DISCUŢIUNI
CAZUL DRĂGHICESCU
Primim următoarea scrisoare :
Not'mbrie 1910.
Comuna Stăucuţa, jud. Brăila.
Stimate Domnule. Molru,
Citesc că domnul Drăghicescu nu a fost recomandat la catedra de sociologie din Bucureşti, sub cuvânt, între altele, că lucrările domniei-sale ar fi socialiste. După câte ştim, d-1 Drăghicescu nu face politică propriu-zisă. Rămân deci numai leoriîle sale. Intru cât mă priveşte sunt departe de a-le împărtăşi. Odată am avut chiar plăcerea să-i arăt în public părerea mea, opusă domniei-sale.
Dar de aci, până a primi să ni se impue un fel de a gândi în ştiinţă, de voim să fim profesori, este mult!
E destul de rău că universităţile noastre nu sunt autonome; e destul de rău că la noi profesorii universitari cer catedrele, pe când aiurea ei sunt chemaţi; e destul de rău, că trebue, odată învăţătura terminată, să ne închinăm, de multe-ori, înaintea politicei spre a putea trăi. De vină este în mare parte ţara, care fiind, prea mică şi prea incultă nu oferă un câmp de muncă destul de mare, aşa ca intelectualii să-şi poată câştiga viaţa, adresându-se de-a dreptul cititorilor. Este destul de rău, de greu, să ne simţim atât de singuri printre ai noştrii!
Mai trebuia să vie şi — un profesor universitar să ne spue că nu ajunge că ne plecăm mândria înaintea mai marilor zilei, dese-ori necompetenţi, mândria, forma vieţei noastre, ci că trebue să ne croim şi leoriile, idealul nostru după o anumită orânduială, să ne ucidem cu totul, dacă voim să ni-i se îngădue să ne practicăm meşteşugul, să avem din ce trăi ?
Un profesor universitar să ne-o spue aceasta ? Un profesor, un învăţat! ? Să nu ne fie deci îngăduit să sperăm măcar, că şi în ţara noastră, sufletele, cultura se vor putea libera odată de sub stăpânirea politicei, a formelor acesteia şi că şi la noi omul va sfârşi prin a înţelege, simţi că statul, instituţiile, politica zilei sunt numai mijloacele idealului, nu scopul ultim al acestuia,— că înăbuşirea unor teorii, unor idealuri, în vederea men-tinerei formelor actuale de stat înseamnă numai apărarea unui echilibru superficial, dăunător, pe când instituţiile adevărate nu pot eşi de cât din întretăerea, în câmpul posibilului, a luluror aspiraţiilor unui popor? Nu vom înţelege noi nici odată că adevăratele forme de stat au nevoe, spre a putea trăi, de un ţesut de gânduri, aspiraţii, teorii, idealuri ? Gânditorii neamului nostru nu vor putea vorbi ei nici odată între ei şi ei cu toţii sufletului întregului popor, fără mijlocirea pân-darilor unor bunuri moarte, furate de aiurea ?
Noi, Românii, ne plângem mereu, că trăim în mijlocul formelor, şi totuşi ucidem sufletele, viaţa viitoare,
începutul instituţiilor de mâine, credinţele noastre cele nouă ori-unde le găsim !
In sfârşit, domnul Xenopol, care a vorbit la Paris, şi care ar fi putut vorbi la Berlin, la Roma, la Berna, la St. Petersburg chiar, cum a putut domnia-sa, păzitorul ordinei, sta acolo alături de revoluţionarii universităţilor din aceste locuri ?...
Primiţi, vă rog, domnule Director, asigurarea deosebitului meu respect.
V. I. Barbut,
Doctor in filosofic, licenţia! in ştiinţe sociale.
IN CHESTIA JUBILEULUI
UNIVERSITĂŢEI DIN IAŞI.
.» »
Admirabilul articol al D-lui profesor Dr. I. Simio-nescu de la Universitatea din Iaşi, merită toată atenţia şi e venit la timp. N’am nimic de adăugat sau de ob-jectat asupra conţinutului acelui articol.
In calitate de fost elev al acelei Universităţi mă simt obligat însă, a face oare cari adăugiri la cele relatate de d. prof. Simionescu. Cu drept cuvânt d-sa termină articolul d-sale cu următoarele cuvinte: < Cine se cade să o apere şi să-i dea putere de cât foştii ei elevi ?■■>
E mai bine de un an de când printr’o scrisoare m’am adresat fostului meu Profesor onor. D-1 Dr. Bogdan, Rectorul Universităţei din Iaşi, în care preconizam un program întreg pentru jubileul de 25 ani al Facultăţei de «medicină ce coincide cu jubileul de 50 ani al acelei Universităţi. Tot odată am publicat în ziarele Adevărul şi Dimineaţa în cursul lunei Februarie 1910, o scrisoare relativ la serbările jubiliare ale Universităţei Ieşiane.
Regret că n’am la îndemână ziarele, pentru a putea reproduce ideile ce le am formulat atunci, pe cât îmi e posibil, îmi amintesc c’am rugat ca să se constitue ' un comitet festiv de organizare, şi între altele am cerut publicarea unei scrieri festive, în care—în special pentru facultatea de medicină al căreia elev am fost — să se publice istoricul acelei Facultăţi, biografia foştilor şi actualilor profesori, elevii eşiţi din acea Facultate, lucrările lor inaugurale şi posterioare pe terenul medi-cinei, concursurile trecute de unii din elevi şi felul cla-sificărei, poziţia şi rangul social ocupat de fiecare elev în societate etc.
Şi această lucrare desfăcută la medicii din ţară desigur c’ar fi adus un venit frumos din care s’ar fi putut constitui primul fond al doctorilor. Iniţiativa n’a lipsit, dară desigur că nu poate veni dela un provincial, şi credeam cu siguranţă că la Iaşi se va constitui acel comitet, în centrul universitar: dar cu regret.
Foştii elevi ai acelei Universităţi au fost cu desăvârşire neglijaţi, nici unul n’a fost înştiinţat ce rol li s’au hărăzit cu ocazia serbărilor jubiliare, timpul serbărilor se apropia, şi nimeni nu primea vre-o invitaţie nici particulară nici pe cale de publicitate.
Ştiu că la toate serbările jubiliare se face apel nu numai la actualii studenţi, ci şi la cei eşiţi din acea
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
59
şcoală, la Iaşi contrariul s’a întămplat: şi aceasta e ceva c'in multele pricini ce au ţinut în o mare rezervă pe foştii elevi ai acelei Universităţi. Nimenea şi sub nici o formă, pe cât ştiu, nu s’a adresat foştilor elevi ai acelei Universităţi.
Un singur lucru putem afirma, că contactul sufletesc între foştii elevi şi profesorii dela acea universitate, dacă e slăbit, nu e dispărut în totul, lipseşte numai scânteia pentru a reaprinde în noi focul sacru cu care am fost alimentaţi pe timpul studiilor. Vie iniţiativa — de ori şi unde—şi sunt sigur că nici unul dintre acei ce au trecut pe la acea Universitate nu se vor da în lături, Indică-ni-se datoria noastră şi sunt sigur că se va face faţă imediat tuturor cerinţelor. începutul îl şi consider ca făcut de către D-l Profesor Dr. Simionescu. II rog să persişte în el, şi să continue mai departe, restul cu siguranţă va veni.
Tg.-Ocna, 31 Oct. 1910.	Dr. Sp.
IN CEŞTI A PLAGIATULUI
D-LUI LOVINESCU
Domnule Director,
In revista Dv. din 24 Octombrie 1910, d-l E. Lovi-nescu, docent de limba română la Universitatea din Bucureşti, sub titlul: Procedee literare : D. G. Ibră-ileanu şi alţii... se încearcă să răspunză unor articole pe care subsemnatul le-a publicat în ziarul «Acţiunea» sub titlul «plagiatul en gros, al d-lui E. Lovinescu».
Pentru ca să nu mai fie nevoe de revenire mai în urmă, mă simt dator a da aci oare-cari explicaţiuni pentru cititorii acestei reviste.
In luna Septembrie a. c., îmi cade în mână manualul pentru limba franceză, alcătuit de d-l E. Lovinescu şi destinat elevilor din clasa II gimnazială. Nu e nevoe să arăt acum prin ce împrejurări reuşesc să constat că această carte «didactică» e o reproducere a unui manual similar, adoptat în şcoalcle franceze din Paris şi datorit profesorului A. Rame.
Am crezut atunci că e o datorie pentru mine, ca pe de o parte să previn pe profesorii de limba franceză asupra valoarei lucrărei d-lui Lovinescu, iar pe de altă parte, ca profesionist, mânuitor al codului penal, să denunţ celor în drept delictul ce constatam şi atunci am pus pe 2 coloane o mică parte din «bucăţile de lectură intuitivă» pe care d-l Lovinescu le luase deantregul de la d-l A. Rame. A trecut vreme de atunci şi d-l Lovinescu n’a zis nimic şi eu aşteptam, nu răspunsul d-sale ci pe acela al d-lui Rame, ca să desăvârşesc cea de a doua datorie a mea : sezisarea instanţelor judecătoreşti, pentru nesocotirea dreptului de proprietate.
Pe neaşteptate apare răspunsul d-lui Lovinescu, pentru justificarea deplină a «prea meritatului titlu de plagiator»... după propria credinţă a d-sale. Şi ce zice d-l Lovinescu ? Că eu, semnatarul articolelor din ziarul «Acţiunea» nu sunt autorul adevărat al lor ; că cel care a scris acele articole e un interesat şi că fapta d-sale nu constitue un plagiat şi, ca o consecinţă firească, eu,
sau autorul adevărat al acelor articole, nu ştim ce însemnează plagiat şi nici în ce constă originalitatea cărţilor de lectură.
Deşi la afirmaţiunea dintâi, n’ar trebui să răspund cu prea multe detalii, ţin totuşi să spun pentru cititorii şi prietenii cari mă cunosc, că nici odată nu mi-am împrumutat numele, şi că tot ce am semnat, studii sau articole de gazetă, erau ale mele, şi dacă d-lui Lovinescu i s’a părut curios că plagiatul d-sale a fost descoperit şi dat la iveală de un avocat, atunci îl rog să afle, că cel ce a semnat articolele din «Acţiunea ■ ca avocat, nu este numai licenţiat în drept ci şi licenţiat în litere, din ţară însă, care n’a fost de loc în străinătate. Autorul articolelor din «Acţiunea» are, spre deosebire de d-l Lovinescu, altă ideie despre respectul dreptului de proprietate literară, ori-cum ar fi ea, şi n’ar fi consimţit nici odată ca alt-cineva să scrie articolele şi el să le semneze.
Deci nu e nevoe de declaraţie solemnă pentru stabilirea paternităţei acelor articole: ele sunt concepute şi scrise de mine şi persoanele de cari vorbesc în articolele mele—profesorul care mi-a trimis manualul d-lui Lovinescu, într’un scop binevoitor d-lui Lovinescu şi profesoara franceză— n’au avut alt amestec de cât acel pe care l’am arătat în ziarul «Acţiunea».
Trebue să adaug de asemenea că nu există nici un interesat materialmente în cauză: eu nu sunt autor de manuale didactice; prietenul meu, care mi-a trimis cartea d-lui Lovinescu, n’are nici el intenţia de a se deda la asemenea speculaţiuni, iar profesoara franceză cu atât mai puţin.
Rămâne acum să ne ocupăm special de răspunsul d-lui Lovinescu cu privire direct la plagiat. Sunt dator însă de la început să mărturisesc că, impresia ce mi-a rămas după citirea răspunsului său este că, sau d-sa este de o naivitate tot aşa de mare ca şi situaţiunea pe care o ocupă azi în învăţământul secundar, sau că d-sa socoteşte pe toată lumea cealaltă, de o naivitate mai mare de cât aceia ce o găsim în lumea basmelor. Ori una ori alta, căci numai un om cu o asemenea mentalitate este în stare să scrie ceea ce a scris d-l Lovinescu în desvinovăţirea sa: «Originalitatea cărţilor de lectură nu stă în bucăţile de lectură (ce circulă de la un neam la altul), ci în melod şi în economia materialului întrebuinţat într’un manual, zice d-l Lovinescu, adăogând — şi-i mulţumesc pentru aceasta, — că-mi va pune la îndemână alte 30—40 bucăţi de lectură pe care le-a luat pe de-aîntregul din alte cărţi de lectură franceze sau germane». Foarte comod şi foarte practic; ca la Paris, unii intelectuali destoinici, dar săraci şi fără situaţii, muncesc şi lucrează pentru cei cari plătesc şi obţin diplome academice pentru orient. Eu muncesc, îmi storc mintea, combin şi alcătuiesc o carte didactică şi un străin vine, ia de-a gata ce am lucrat şi sub pretextul comod al metodei şi economiei materialului şi după un plan zis original mă reproduce şi eu care am muncit şi cel ce desveleşte procedeul, suntem nişte necunoscători, ignoranţi cari nu pricepem ce însemnează originalitatea şi metoda didactică.
6o
NOUA REVISTA ROmÂnX
Cred însă. că, spre fericirea acestei ţări, nu sunt mulţi aceia cari preţuesc în acest fel operile didactice şi nu le consideră originale când sunt alcătuite aşa cum sunt manualele d-lui Lovinescu.
Explicaţia pe care încearcă să o dea d-1 Lovinescu nu poate să fie primită, iar comparaţia ce vrea să o stabilească d-sa cu manualele de limba română, în care a reprodus poesiile lui Eminescu, provoacă râsul şi cel mult milă pentru ccl care vrea să explice în acest fel o faptă urâtă.
Nu-mi vine să cred că în mod sincer şi convins d-1 Lovinescu, socoteşte că nu e plagiat când iei ilustraţia şi textul pe dea’ntregul a bucăţilor de lectură, ce reprezintă gândirea proprie a autorului unui manual similar cu acela pe care tu îl alcătuieşti cu munca altuia, căci atunci oricine ar putea deveni prin asemenea procedee autor de manuale didactice. Mentalitatea aceasta ar fi primejdioasă şi sunt sigur că cel dintâiu care s’ar revolta ar fi d-1 Lovinescu, care s’ar fi grăbit a denunţa opiniei publice, pe colegul care adoptând părerea sa de azi, ar lua din vre-un manual original în adevăratul sens al cuvântului al d-lui Lovinescu, ilustraţiile şi textul şi ar face o carte de lectură, pe care ar prezinta-o sub eticheta sa.
Ar fi cu totul alt-ceva dacă d-1 Lovinescu ar fi reprodus, de pildă, bucăţi de lectură din literatura franceză a unor autori ale căror nume, cunoscute în literatură, ar figura şi în josul bucăţilor reproduse şi dacă aceste bucăţi s’ar găsi şi într’o altă lucrare similară ; dar să iei din lucrarea d-lui A. Rame nu numai 30 de ilustraţiuni dar şi explicarea lor întocmai cum o dă d-1 Rame, să mă ierte d-1 Lovinescu, nu pot înţelege unde este originalitatea pe care d-sa o atribue manualului său şi pentru care mă mustrează că nu i-am gâ-sit-o împreună cu comisia instituită de ministerul instrucţiei publice. Operaţiunea săvârşită de d-sa este şi rămâne un plagiat care, spre mulţumirea d-lui Lovinescu, s’ar putea numi original... fiind-că n’a mai fost încercat până acum.
Şi mai nainte de a încheia, îmi veţi da voe Domnule Director, să amintesc d-lui Lovinescu, pentru viitor, că dreptul de proprietate literară este garantat şi de legile ţârei noastre, şi că o convenţie cu Franţa şi Italia, garantează şi drepturile autorilor francezi în ţara noastră şi că sprijinit pe textele respective chestiunea plagiatului de care m’am ocupat, nu poate fi socotită ca terminată.
Mulţumindu-vă de buna-voinţa ce-mi veţi acorda, reproducând rândurile de mai sus, vă rog să primiţi asigurarea distinsei mele stime.
Ilie Nicolescu
avocat, licenţiat în litere.
TRIBUNA CITITORILOR
Domnule Director,
Eu sunt un elev din clasa Vl-a modernă dela un liceu din Capitală şi avem la limba română cartea D-lor A. Lupu-Antonescu şi Petre Ilaneş, de care se ocupă 1). Nicanor în Viaţa Românească (Septemvrie 1910) socotind-o ca o „antologie politică1*. Fiindcă în acea apreciere se amestecă şi numele elevilor, vă rog să-ini permiteţi să-mi dau şi eu părerea.	'
Se zice că în acel manual se tipăresc „o sumă de discursuri politice datorite exclusiv membrilor partidului con-servator“ şi că prin urmare „într’o discuţie contradictorie între elevi, prevăzută de program, se va găsi un şcolar care, în numele ideii liberale* va ataca însuşi manualul aprobat de minister...
Am cetit cartea şi mărturisesc că, plăcându-mi n'ain găsit vr’un punct de acuzare sau vre-un pasaj asupra căruia să mă cert cu colegii mei. Se vorbeşte şi pe la noi prin clasă de lachişti, carpişti, brătienişti, fiindcă se spun atâtea în jurnale. Ce vrei? Un jurnal de informaţie tot trebue să ceteşti ; apoi prin alte ziare, ca „Voinţa Naţională* se publică şi articole de ştiinţă interesante şi romane celebre de ale lui Sienkievici şi Tolstoi, cari merită cetite. Fără să vrei apoi, alli şi despre certurile politice. Dar in cartea noastră de română am cetit la discursuri pasagii din Tilu Maiorescu, despre care chiar tata mi-a spus că e un om mare şi că vorbeşte admirabil ; din A. Xcnopol despre care iar aşa am auzit că e un mare istoric şi orator, fără să ştiu, mărturisesc, dacă e conservator, naţionalist sau altfel; din ilihai Kogăl-niceann despre care am învăţat şi la istorie in clasa IV-a şi despre care profesorii ne-au vorbii cu atâta admiraţiune ; din Delavrancca, care e cel mai mare orator al nostru; din Vasile Roarescu, care a ţinut nişte discursuri splendide cu prilejul Unirii Principalelor; din mesagiile M. S. Regelui; din Al. Odobescu, un mare scriitor din care mai cetisem câte ceva.
Am întâlnit şi nume de oratalori, despre care nu mai auzisem nimic precis; Barba Catargiu, Lascăr Calargiu, Alexandru Lahovari. Cum ni se explică în carte, se vede că aceştia au fost oameni mari ai trecutului, cari au contribuit foarte mult la binele ţării; dar nu ni se spijne că sunt liberali, conservatori sau altfel şi nici din ce am cetit n’am dedus unanţa lor politică. Chiar despre Lascăr Calargiu am cetit in cartea noastră un discurs foarte înălţător, de admiraţiune, semnat de Ar. Filipescu. Am văzut în Viaţa Românească că despre acesta se spune „fugosul şef al Capitalei*. Eu cred că c o greşeală, fiindcă în cartea noastră nu se spune absolut nici un cuvânt despre I). Filipescu.
Pe urmă, eu cred că o carte făcută de 1). Lupu-Anto-nescu, inspectorul general al învăţământului, ştie ce să aleagă ca să cetească elevii. Mărturisesc că, de data asta, Viaţa Românească pe care o cetiam cu plăcere şi interes, mi-a făcut impresia că vorbeşte cu răutate. Mi-e teamă ca, eu elev, să nu pierd din simpatia mea pentru această revistă mai mult decât ceeace îmi place şi câştig din cartea noastră de română.
Un elev de liceu.
jfî apărut:
Biblioteca editată de „Noua Revistă Română“
No. 1. în zilele de anarhie de C. Rădulescu-Mofru.
„ 2. Bufleiul neamului nostru de C. Rădulescu-Motru.
„ 3. Contractul de muncă de Dem. Negulescu.
........ PREŢUL UNUI NUMĂR 15 BANI -■■■■ —
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
\
61
TE&TRU-nUZlCb
In revista ardelenească Luceafărul (N-rul 22, 1910) găsim o reeensie a d-lui II. Ghendi despre drama in 4 acte, Bes-lia a d-Iui Gh. Diamaiuli. Reccnscntalul dă şi informaţia că Bcsliu a apărut in Bucureşti într’un volum 8° de 170 pag.
Noi n’avem cunoştinţă de apariţiunea volumului d-lui Diamandi. Intr’un articol publicai în Revista Dciu. Hem. să zice numai că „va apare în curând". Dar de sigur, că volumul, este apărut de vreme ce d. Chendi a putut să-şi reproducă după el anumite scene.
Faptul in lot cazul e surprinzător. Bestia crea anunţată in repertoriul Teatrului Naţional. Se mai joacă ? Nu se ' mai joacă? Sau Directorul Teatrului Naţional aşteaptă să auză ce spune critica despre piesele originale româneşti tipărite in volum, şi pe urmă să le joace ca vechituri?
Datoria de cronicari ne obligă să reproducem din citatele d-lui Chendi,, lăsând asupra sa întreaga răspundere, următoarea scenă caracteristică :	.
Zinca, cucoană bătrână de neam boeresc.
Xincla, fica sa, damă de lumea nouă şi femcnislă.
Grigorc, bărbatul Ninctci.
Zinca (mama Ninclei). Ninelo, de ce nu faci copii.
Xincla (suspină). Nu ştiu !
Zinca. Nu vrei, sau nu poţi ?
....Bunicul tău, postelnicul Gheorghe, a avut doisprezece copii. Bunicul tău de pe mine, vornicul Constantin, a avut opt copii. Eu am avut nouă...
Xineta. Pe atunci!...
Zinca. Pe atunci erau vremuri grele. Când Buşii, când Nemţii. Ba Turcii, ba Tătarii călcau Moldova în lung şi în lat. Puţini scăpau de foc şi sabie. Muriau cu sutele copiii şi bieţii strămoşi plodeau ca să fie urmaşi, să nu se piardă sămânţa neamului.'
Xincla. Eu nu mă gândesc la neam... Nu pot!
Zinca. Taci nu-i adevărat. .Toţi strămoşii noştri au fost plodoşi. Eu nu ştiu ca româncă să fi zis „nu pot“.
Xinela (încurcată). Bine mamă, dar te mai gândeşte şi la mine. Durerere, oboseală, grijă, trup schilodit !...
Zinca. Pe-a mea lege nu eşti fata mea ! Ce mândrie mai mare decât să dai viaţă? Doamne, doamne. Femeie, fii mai darnică cu trupul tău. (Pauză). Dă-ţi drumul ;dudue, fă prunci!...
Grigore (se apropie de ea). Iubita mea, să uităm micile noastre neînţelegeri şi să ne explicăm prieteneşte. Totul nu este sfârşit intre noi. Suntem tineri, putem fi încă şi amanţi- şi prieteni. Ninelo, un copilaşi! (O ia de mână).
Xineta (rece). Ce neputinţă!
Grigore. Eşti bolnavă?
Xincla. Nu mai pot să am copii.
Grigorc. Imposibil!
Xincla. Dă-ţi scama, Grigore, că fiecare om e stăpân măcar pe trupul său. Chiar şi o femeie. Ascultă eu nu mai pol avea copii. Sunt operată!...
Grigore (rămâne trăsnit). Ai dat fierului ce aveai mai sfânt în tine: puterea de-a crea. Te-a părăsii taina vieţii. Ce a rămas în tine... O fiinţă ciuntită, fără inimă, fără cuget, fără germenii tainici... De ce te-ai măritat ?
Xincla. Nu recunosc această lege. Nu recunosc instituţia care mă dă bărbatului. Nu vreau să fiu o prostituată binecuvântată de preot şi de primar.
[nstilutul Filantropic Xajional va (ine Duminică 21 Noern-brie 1910,. orele 2 '/t p. in., o Şedinţă Publică a Institutului în Palatul Ateneului Român.
Programa :
I.	Graiul Românesc (Cum să-l apărăm), conferinţă rostită de domnul Barbu Păltineanu, membru de onoare al institutului. '
II.	Piese Corale executate de membri, înainte şi după conferinţă, piese cari vor coprinde şi muzică, ce pentru întâia oară va ti produsă în public, cum este şi piesa corală scrisă de d. Ion. Costescu directorul institutului asupra poeziei de mai jos, concepută din inspiraţia unui atât de fericit avânt patriotic :
CU NOI E DOMNUL SFÂNT !
La noi e cei'.senin Şi codri ver^i pe dealuri Şi poaiTargi»! pe valuri Pârâul cristalin.
In scumpa noastră ţară Sunt cuiburi de eroi Şi cei răi o să piară Căci Domnul e cu noi!
Copii noi toţi avem Un scump şi. mare nume Români suntem şi ’n lume Româui a trăi vrem !
AI nostru graiu răsună Ca glasul cel ceresc Nu-i glas pe lume dulce Ca graiul românesc !
La Nistru la Carpaţi La Tisa turburată Privirea noastră cală Spre fraţii turburaţi . . .
O mare Românie Va fi acest pământ
'	Cu noi este putere
Cu noi e Domnul Sfânt!
(L. V. Soricu)
Preţul Locurilor; 1 leu stal III2 lei stal II3 lei stal I;— 4 lei un loc rezervat în avanscenă sau în lojă;— 10 lei loja rândul al doilea; şi 15 lei loja rândul întâiu.
Biletele se găsesc de vânzare la sediul institutului, Slr. Comei No. 88, zilnic, între orele (5 şi 9. p. m. şi în ziua şedinţei la Cassa Ateneului.
Extract diu statutele institutului :
Ari. 2. Scopul acestui institut este:
a)	Să cultiva frumosul, moral, regiositatea, patriotismul, sentimentul naţional şivelelalte sentimente înalte in sufletul membrilor săi, prin practica cântului corul şi prin recrea-ţiuni cu orice altfel de artă, ce nu ese din cadrul ideii de bine, frumos şi de înaltă educaţiune.
b)	Să deprindă pe membrii săi cu cea mai strictă idee de ordine, de punctualitate şi de cinstire a cuvântului dat.
c)	Să pregătească membrii, cari vor fundă mai târziu sec-ţiuncle filiale, pendinte de institut, în alte localităţi din ţară sau din străinătate.
d)	Să întreţină un număr oarecare de tineri la studii în-nalte in ţară dau în străinătate.
ci Să contribue la realizarea ideii de unitate culturală a tuturor românilor, precum şi la apărarea neamului, contra oricărui element cotropitor, care pe nesimţite şi în taină, sau făţiş, ar cercă să-i surpe dela temelie vitalitatea, aser-vindu-1 11c prin propaganda subersivă de slăbirea credinţii, a religiozităţii, şi a patriotismului, lie prin orice alt mijloc de vicierea moralului şi de primejduirea sănătăţii sale fizice.
Verax.
62
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
FINANŢE Şl CO FIERT
Curentul de federalizare în mişcarea noastră cooperativă.
— Pilda din Dolj —
Organizaţia cooperaţiei săteşti in Itomânia prezintă multe lacune. I’e întinsul ţărci sunt răspândite astăzi peste 3200 bănci populare şi alte cooperative in comunele rurale; acestea însă nu au nici un organ central propriu, care să îndeplinească in totul rolul de supraveghetor şi organizator potrivit nevoilor crescânde.
In afară de Casa Centrală a băncilor populare,— o instituţie curat de stat — şi cele câte-va plăpânde federale regionale, cooperaţia sătească nuc îndrumată de aproape, nu e înzestrată cu o oijganizaţie centrală a ci.
Casa Centrală este o întocmire excesiv de centralizată, iar federalele regionale in fiinţă sunt prea plăpânde, pentru ca să poată face faţă tuturor necesităţilor.
Necesităţile cooperaţiei săteşti sunt de ordin financiar şi educativ-adminislraliv.
Controlul exercitat de stat, prin Casa Centrală, nu poate ti atât de eficace — iar controlul federalelor regionale, pe ţinuturi prea strâmte nu are autoritatea cuvenită şi nu impune, deci, respectul cerut.
Nevoile financiare, prin însăşi organizaţia jalât de centralizată a Casei Centrale — nu sunt de asemenea pe deplin satisfăcute
Nu mai vorbim că propaganda şi opera de educaţie în mişcarea cooperativă, care astăzi se exercită aproape numai de instituţia statului, a rămas cu mult înapoi,— faţă de es-tinderea cooperaţiei.	•
Rămâne de făcut aproape totul în această direcţie. v.
Cu siguranţă, din aceste nevoi reale şi din asemenea convingeri, a luat fiinţă de curând federala băncilor şi cooperativelor din judeţul Dolj.
Şi nu este de mirare că tocmai judeţul Dolj, acel care e mai puternic in cooperaţia sătească — întru cât priveşte puterea bănească a băncilor populare — a fost leagănul celei d'intâi federale judeţene.
In Dolj sunt 150 bănci populare cu un total de fonduri de 0—7 milioane lei... Puteri materiale, care pol sluji, dacă sunt bine îndrumate, a săvârşi minuni întru organizarea creditului popular şi educarea claselor de jos.
Această federală este expresia curentului către o nouă organizare a cooperaţiei săteşti, — o organizare bazată pe principii cooperative —conducerea mişcării prin ca insăşi — faţă de organizarea centrală, — chemată în viaţă de inter-venţionismul din cooperaţie.
Epoca intervenţionismului motivată până în prezent, e acum pe punctul de a fi in declin-întru cât din mai multe părţi ale ţării se manifestă şi dorinţa şi destoinicia mişcării de a se conducea ea prin ea — în folosul ei şi pentru apărarea adevăratelor ei interese,—intereselor sociale şi ideale, nu a intereselor politice şi materiale.
Să sperăm că noua federală, înfiinţată de 40 bănci populare, răspândite în ţinutul Doljului, cu un capital de peste 2Va mii. lei — va li în stare să concentreze cu vremea toate puterile cooperaţiei din judeţ şi să dea imbold întru înfăptuirea altor alcătuire asemănătoare.
Totul atârnă de conducătorii ei, să excludă orice politică de partid şi să vadă numai de satisfacerea nevoilor cooperaţiei.
Federalizarea e mântuirea adevăratei cooperaţii in România.	3	0)
APOSTOL D. CULEA
Institutor la Şcoala de Aplicaţie a Şcolii Normale „C. Negri" din Galaţi.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL DESPRE NATURĂ
== în şcoala primară =
Orice incufător Irebue să fie un observator şi un cercetător al naturii.
Diesterweg.
PREŢUL LEI 3,50.
fr1 **-	M—
D00Q0C
E5CZ3C

I CONT!
DIN ROMÂNIA
DICŢIONAR BIOGRAFIC
Sub conducerea d-luf
= TH. CORNEL =
HPRRE ÎN MOD PERIODIC
PARTEA ÎNTÂI
SOCIETATEA.—POLITICA.—CORPUL ADVOCAŢILOR. MAGISTRATURA. — ŞTIINŢELE Şl ARTELE. - AGRICULTURA.—ÎNVĂŢĂMÂNTUL.—FUNCŢIONARII SUPERIORI PUBLICI Şl PARTICULARI. — BINEFACEREA Şl OSP1TAL1ZAREA.
BUCUREŞTI
«I, STRADA COMETA, Ol
R1
DC
2ZDOOOOC
DC
r?.

NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
63
BULETIN BIBLIOGRAFIC
Alexandru Vitianu, Băcănie (versuri). Buc. Preţul 2 lei. Aposlol I). Culca, învăţământul despre natură in şcoala primară. Vălenii de Munle. Preţul lei 3, 50.
Analele Academiei Romane:
Voi. XXXII.—MAnoriile Secţiunii Istorice lei 14.—
Ştiri despre veacul al XVIlI-lea în ţările noastre după corespondenţe diplomatice străine. 1700—1750, de X’.Iorga. —50 Arhiva secatorilor din Chişinău şi ocupaţia rusească dela 1806—1812. ^
III.	Amănunte asupra Moldovei dela 1808 la 1812, de Radu Rosei ti lei 1,60.
IV.	Amănunte asupra Ţării-ltomâneşli dela 1808 la 1812, de Radu Rosetti. lei 2,- •
Despre clementele cronologice în documentele româneşti de iY. Docan. —,50.	'
Partidele politice în Revoluţia din 1848 în Principatele Române, de A. I). Xenopol. —,60 Studii privitoare la numismatica Ţării-Româneşli. I. Bibliografie şi documente, de Ar. Docan 1,20,
Ştirii despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre după corespondenţe diplomatice străine II. 1750—1812 de N. larga. — ,80.
Conflictul dintre guvernul Moldovei şi mănăstirea Neamţului.
I. înainte de 1 Iunie 1858, de Radu Rosetti. lei 1,60. Marele spătar Ilie Ţil'escu şi omorârea lui Miron şi Veli-şco Coslin, de I. Tanoniceanu. —,50 Luptele de la Ogrelin şi Teişani din zilele de 13 si 14 Septemvrie 1602 (7111) de General P. V. Năsturel —,50.
Conflictul dintre guvernul Moldovei şi mănăstirea Neamţului II.	'
După 1 Iunie 1859 de Radu Rosetti lei 1.50 Din amintirea unui boer Moldovean din jumătatea întâi a veacului XIX. Dimitrie Ghiţescu, 1814—1878, de A. D. Xenopol —,70.
„Doamna lui Iereinia Vodă“, de N. Iorga. lei 1.— Sociologia şi socialismul, de A. D. Xenopol —,20 Despre metoda în ştiinţe şi in istorie, de A. D. Xenopol —20 Ţara Severinului sau Oltenia, deDr. At. M. Marienescu —50 „ XXXIII.—Desbaterile Academiei în 1910-1911 {Sub presă). „ XXXIII.—Memoriile Secţiunii Istorice (Sub presă)
Francisc Răkoczy al II-lea, învietorul conştiinţei naţionale ungureşti şi Românii, de X. Iorga —,40
• -
Samarul Revistelor:
La Revue du Mois ; Directeur: lîmile Borel.
Sonnnaire (10 Novembre 1910):
Charles Andler Les opinionS sociales de Nietzche (18761882).
A. Detivuf. I.a Telegraphie sans (ii dirigee.
Lucien March. Inferlilite el puericulture.
Pierre Salel. Les Savants et le Pragmatisme.
./. Lescojfier. Pour lire Bjornson.
Felicien Challage. La politique exlcrieure du Japon modern
Ghronique :
Jules Sageret. Au Balcon: Malhereax lespaciliijues !
Andre Fontaine. Beaux-Arls: L’Allcmagne au Salon d'Au-lomne.
Maxime Le rog. Questions Sociales: l'nc pensee de La Bruyere.
Daniel Bellel. Sciences Appliquecs: Le moleur tonnant â bord des grands navires.
M. Dumonl. Varietes: Jules Renard.—Souvenirs des a-nnees de lycec
Le mouvcmenl des idees (livres et revues) :
Sciences biologiques.
Philosophie.
Actualites et Varietes.
„Scienliau Rivista di Scienza.
Sommario Analitico (Ultimul No.).
F.	Severi. Ipotesi e reallâ nelle scienze geometriehe. (Hy-potheses et realite dans les scipnces geometriques).
A. S. Eddington. Star-Streains. (Les courants stellaires).
O.	Cluvolson. Duerfen wir die physikalischcn Gesctze auf das' Universum anwenden?. (Peut-011 appliquer les lois de la physique â tont l'univers ?).
R.Abegg. Chemischc AITinităt, Valenz und das naliirliche System der Elemente. (L’aflinite chimique, la valencc et le systemc naturel des elements).
A. Bethe. Neuere Vorstellungen iiber die Natur der bio-elektrischen Strome. (Les idees modernes sur la nature des courants bio-electriques).
R. Maunier. La sociologie franpaise contemporaine.
G.	Mazzarella. L’etnologia giuridica, i suoi inetodi, i suoi risullati. (L’ethnologie juridique, ses methodes, ses resullals)
Ch. Guignebert. Les origines chretiennes.
/•’. Enriques. II pragmatismo. (Le. pragmatisme).
Analisi criliche di E. Borel. Elements de la theorie des probabilites.
(U. Amaldi). M. Landrieu. Lamarck, le fondateur u trans-formisme.
(II. PieronJ. G. Bohn. La naissance de l'intelligence, (O. zur Strassen).
G* Dwelshauvers. La synthese mentale (A. Rcg).W. Lexis. Abhandlungen zur Theorie der Bevolkcrungs und Moral-statistik (C. Bresciani-TurroniJ. A. Sohni. Storia del diritto italiano (G. Xolpe). G. Bouasse. Bachot etbachotage (F. Enriques).
Rassegna di Fisica di E. de Baillehache. (Les unites elec-triques).
Rassegna di Biologia di E. S. Russell. (Evolulion ou epi-genese ?)
Rassegna di Economia di A. I.andrq. (Revue annuelled’e-conomique).
Rivista delte■ Rivisle. Notizie.
La Administraţia revistei, în Pasagiul Soc. Imobiliare No. 3 (Intrarea prin Calea Victoriei G0 şi Str. Academiei 19, se găsesc de vânzare pentru cititorii noştri cu preţ scăzut:
Colecţiunea volumelor apărute din Noua Revistă Română:
Volumele I—IV (Prima serie) cu 5 lei volumul. Volumul V—VIII, 3 lei volumul.
Volumul IX (în curs de apariţie). Abonament anual 10 lei.
Din Studii filosofice voi. I, lei 5.
Voi. II—IV, 3 lei fiecare volum.
Voi V (în curs de apariţia), lei 6.
Puterea Sufletească de C. Rădulescu-Motru (scriere premiată de Academia Română), Lei 6.
Biblioteca editată de Noua Revistă Română, 15 bani volumul. Au apărut până acum:
No. 1. In zilele noastre de anarhie de C. Rădulescu-Motru.
No. 2. Sufletullneamului nostru deC. Rădulescu-Motru.
No. 3. Contractul muncei de D. Negulescu. .
Cultura română şi politicianismul (ediţia IlI-a Socec) de C. Rădulescu-Motru cu *75 bani (în loc de lei 1,50).
Poporanismul politic şi democraţia conservatoare de C. Rădulescu-Motru. Preţul 50 bani.
64
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
(r

G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI. — STRADA LIPSCANI, 26
MAGASIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA
Lânuri pentru rochi: Ilommesponvon, cheviotte gros-cote etc.,
Postavuri in toate genurile.
MÂTASARIE
Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc Taffetas din fabrica Bonneţ culori şi negre. Atelier special pentru rochii şi confecţiuni.
PÂNZĂ RIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsets Tricotate. Ciorapi .şi Batiste.
CORSETE
Dantele toichon şi broderii veritabile
Qs
Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri gala şi după comandă
PREŢURI FIXE ŞI MODERATE -------------
GEE
SANATORIUL
Dr. GEROTfl
i
CONSTRUIT ŞI MONTAT
Special pentru tratamentul boalelor chirurgicale	,
OPERAŢIUNI $1 FACERI Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/44
DC

Boalele Intestinului
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema'şr toate
POALELE CE PROVIN DIN IIIÎ6C|)UI16le lllt65tiliaIC j
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN	I)
LACTQFERMENT	L
(Bulion paralactic)	,
Aprobat de Cons. Sanitar Super.
Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROBIN
5, Str. 1. C. Brătianu 5. — Telefon.
lin flacon 2 fel- In provincie contramandat 2,50 Cereţi prospecte grotulto irî) _	^ '	. .dti	>- H~>-=	•" >-— fp
fB.re.re.rerefHJBjeia.rersia srsisrsiSts.'siF3
VIILE
DUILIU ZAMF1RESCU
2, STRADA ZORILOR, 2
X^a.1 ntul Muntelui do Pictate
TELEFON No. 25 97
Vinuri de cea mai superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
I-	Serviciu In. domiciliu
| Angrosiştilor ii se acordă rabat
(
u
„ Să nu lipsească din nici o casă-------
Fpanzbrannlwein „Dr. KONYA
Fricţiune întăritoare pentru musculatura, infailibilă contra durerilor rheumatismale, la gută, lumbago şi ori-ce răceli. întreţine sănătatea, puterea şi frumuseţea corpului. — Flacon de buzunar 50 bani. Flaconul original LEI 2.
' Franzbranntwein eo Menthol
de Dr. Konya se distinge prin. puterea sa antiseptică şl răcoritoare. Ca atare este recomandat în special contra durerilor nevralgice, durerilor de cap şi contra afecţiunilor catarale.
Fu<:on de buzunar 60 bani.—Flaconul original LEI 2.25
Ir -- SE GĂSEŞTE LA FARMACII Şl DROGUERII -
feriţi-vă de imilaţiunil
|U marca „Fortuna" depusă la Tribunal şl semnătura Dr. Konya şi fiu pe gâtul sticlei.
esrs;-aisjî3isrsj csjsisusjsjsrajsrasiais
Ciocolata si Cacao Zamfir eseu
Sunt preferate de cunoscători
■ i il.^r  —     . .....        , , ...      . , i     —
AT iikkT liAEIli Ducure^tl* 6lr. Mumu-PomplUu No. 7
i^istiSisj!