R OA\ÂNÂ
ABONAMENTUL
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
UN NUMĂR:
In Kom&ma un an (48 NUMERE), io lei
11 şease luni...........6 ,,
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
„	, »i »» şeaseluni 7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA
Bulevardul Ferdinaud, 55. — Bucureşti
APARE IN FIECARE DUMINICA
DIRECTOR:
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR I„A UNIVERSITATEA RIN RUCUKEŞLI
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principale librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină '|t pagină : to lei.
No. 8.
DUMINICA, 30 MAI 1910
Voi. 8.
S U MAR U L
NOUTĂŢI :
Situaţia politică a Românilor din Unt/aria. —
Svonul despre revizuirea Constituţiei. — Revista
Revistelor.
POLITICA:
C. Rădulescu-Motku. Tn ce putui crizei bisericeşti.
GESTIUNI SOCIALE:
N. Em. Teouaki. Democraţia şi disciplina în şcoală. .
LITERATURĂ:
N. 1. Afostoi.kscu. .. Veneţia’' în poezia românească.
NOTE SI DISCUT1UNI:
j	*
Ai- Tzigara-Samurcaş. Iarăşi phujiutul d-lui (I. Murnu.
S. Mehedinţi. 0 scrisoare.
G. Muknu. Răspuns la scrisoarea d-lui Mehedinţi.
NOUŢĂ Ţ I
Situaţia politică a Românilor din Ungaria.
Ziarul Tribuna din Arad caracterizează cu următoarele cuvinte noua siluape politica ce s’a creat Komânilor prin ultimele alegeri cari au avut loc zilele trecute in Ungaria sul) ministerul Ktiuen Hedervary:
«Ga fapt putem constata : clubul -parlamentar român poale fi considerat de desfiinţat!
«Centrul acţiunilor noastre politice trehue scos din parlament şi Îndreptat în afară, în acţiuni extra parlamentare.
«Cea mai urgentă datorie însă care se impune este a scoale la iveală, a demasca şi a denunţa lumei culte mişeliile qe s’au săvârşit. A doua, va trebui să facem o mică revizuire şi conştiinţei noastre proprii, asupra greşelilor şi a păcatelor ce s’au săvârşit şi cari încă nu pot avea drept la nici o indulgenţă.
«Mai presus de toate însă, nu ne vom lăsa cuprinşi de nici o desnădăjduire. Mişelii, ca şi cele ce s’au săvârşii, in ultima analiză, tot numai cauzei noastre pot să servească. Zeci de
deputaţi de am fi scos, ei n’ar (i putut agita prin nici o elo-cinţă chestia noastră mai bine, ca şi mişeliile acestor câtorva zile. Tăcerea în care s’au învăluit satele este mult vorbitoare. In ea se exprimă întreaga psihologie a poporului nosliu. De aceea păzesc acum jandarmii satele şi Ie vor păzi încă multă vreme.
«Pot să le păzească. Noi — vom ţine minte /»
*
* *
Svonul despre revizuirea Constituţiei.
încă dela venirea partidului liberal la guvern, se svonise despre o eventuală revizuire a Constituţiei. Atunci revizuirea se punea în legătură cu problema agrara, căreia guvernul liberal ar fi dorit—zice-se— să-i dea o soluţie mai largă decât îngăduia Constituţia în vigoare.	-
Svonul revizuirii se uitase, când zilele trecute, d-pulalul liberal, d-lG. Diamandi l'a pus din nou în eiriulaţie priulr’uu articol tipărit în Revista Democraţiei române Acum insă svonul se pune iu legătură cu dorinţa ce ar fi având’o liberalii de a introduce votul universal.
Iată cum argumentează d. Diamandi:
«Cu regimul nostru electoral, un partid nu poate face binele decât lovind In propria lui organizaţie electorală. Cu cât se încăpăţânează în bine, cu cât caută ca acel bine să pătrund! în m iss .Ie adânci ale poporului, cu atât baza pe care se reazemă organiziţia partidului, se îngustează şi fuge de sub picioare. Aceasta e adevărat pentru orice tendinţă de ordine; fie In sens conservator, fie în înţeles democratic ..
«Prin ultimele legi, foarte de interes obştesc, noi am indispus pe mulţi proprietari, pe mulţi arendaşi, pe funcţionari şi pe acel factor altă dală esenţial în alegeri: cârciumaruî. Am lovit in interesele celor puţini, dar cu vot, in folosul celor mulţi, dar fără vot.
«In afară de orice consideraţie sentimentală sau idealistă, cred eă partidul a ajuns la limita reformelor economice ce se pot face cu actualul regim electoral.
«Va putea face 1< gi practice de toate zilele, dar nu e firesc să sperăm că va putea depăşi limita organizaţiunii sale politice, limita intereselor colegiului I şi al U-lea.
«Aci nu argumentez pentru votul universal, nici nu caut să-l legitimez, mergem inlr’acolo cu paşi repezi, vrând nevrând. Vreau să arăt că partidul liberal—cu regimul electoral de azi — a atins punctul lui culminant. Pentru mine, politiceşte şi sullttişte, nu văd viitor posibil partidului libi ral, dacă nu ne hotărâm pentru votul Universal. •
«Pentru aceasta se cere revizuirea Constituţiei. Pentru acest punct de principii trehue dată lupta in potriva conservatorilor. Vom lrete acestora o haină învechită, care nc-a acoperit multă vreme, căreia ii suntem recunoscători, dar care
i oO
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
în definitiv ne strânge până Ia durere, până la îuăduşcală, până la neputinţă. Aceasta ar trebui discutat în un congres liberal.»
Argumentarea d-lui Diamandi este inpecabilă din punct de vedere formal, dar lasă foarte mult de dorit în aceea ce priveşte dovedirea materială a premiselor dela care pleacă.
D. Diamandi crede că partidul liberal a indispus pe alegătorii colegiilor electorale de azi prin legi de interes obştesc, şi că partidul liberal a ajuns la limita reformelor economice ce se pot face cu actualul regim electoral... Noi credem, din potrivă, că partidul liberal a indispus toată ţrra prin legi nestudiate în deajuns, şi că partidul liberal departe de a fi atins limita reformelor economice ce se pot face cu attualul regim electoral, nici nu a început măcar seria adevăratelor reforme economice. D. Diamandi v,de in înpolrivirea corpului electoral cauza falimentului legilor votate de parlamentul liberal, când era cu mult mai logic să vadă această cauză în însăşi lipsa de seriozitate a legilor votate!
' Dar argumentarea bazată pe interesele partidului liberal este numai un paravan... Noi bănuim că adevăratul interes care face pe d. Diamandi să pună in circulaţie svonul revizuirei Constituţiei nu priveşte întreg partidul liberal, ci numai O'fracţiune a acestui partid şi anume pe aşa zişii generoşi, recrutaţi din rândurile foştilor socialişti. Aceşti generoşi s’au arătat, tn tot timpul legiferării liberale, ca nefiind de vr’un folos pentru partid. Colaboraţiunea lor nu se dovedeşte in nici o lege mai importantă. Ei au avut toată vremea rolul muştei din fabulă ..
Acum s’ar dori o explicare la acest rol şters, pe care l’au avut generoşii, şi d. Diamandi este destul de ingenios ca să o dea. Partidul liberal n’a reuşit cu legile sale, fiindcă deputaţii cari au votat aceste legi şi între cari sunt şi generoşi, — n’au fost aleşi prin sufragiul universal...
Dacă s’ar introduce numai sufragiul universal! Şi înainte de a se introduce, el trebue să se discute; şi atunci ce ocazie admirabilă pentru generoşi ca să-şi arate... ta'cntul lor de vorbă! Intr’o Cameră de revizuire, în care discuţiunea asupra sufragiului universal ar ţine luni întregi, ce mai potrivit mediu pentru foştii socialişti!
La sfârşitul articolului său, d. Diamandi, pentru a da svo-nului o mai mare consistenţă, face aluzie şi la o posibilă înţelegere a liberărilor cu conservatorii-democraţi asupra acestui punct.
«Fără a fi indiscret, zice d. Diamandi, din sorginte cât se poate de sigură, afirm că d. Take lonescu este partizanul revizuirii Constituţiunei».
1 D. Take lonescu poate fi partizanul revizuirii Constituţiei, dar în nici un caz dânsul nu este partizanul introducerei votului universal In înţelegere cu generoşii din partidul liberal.
De aceasta, fără a fi indiscreţi, îl putem asigura pe d. Diamandi.
M.
*
* *
Revista Revistelor.
Convorbiri literare. Aprilie. D. I. A. Rădulescu-Pogoneanu publică o corespondenţă din anul 1874 intre Eminescu şi d-l Maiorescu, din care reiese că Eminescu se pregătea pentru o catedră de fdozofie la Universitatea din Iaşi.
«Eminescu n’a ajuns protesor la universitatea din laşi, cum dorise d. Maiorescu. A pierdut mult universitatea, dar cultura noastră s’a despăgubit de aceasta pe alte căi.
Nu ştim dacă Eminescu ar fi fost un bun profesor. Poate da, poate nu. Ori-cum, munca intelectuală cerută pentru elaborarea unui curs de filozofie la universitate ar fi abătut în altă parte energia şi spontaneitatea geniului său şi ar fi luat, in viaţa lui scurtă, locul acelei activităţi mai libere din care a eşit cugetarea lui de poet şi de jurnalist. Ceea ce ar fi pu-
lul face pentru cultura ţării, ca profesor de filozofic, nu ştim, şi ne putem mângâia cu ideea că în orice caz o asemenea muncă a fâeut-o cu strălucire însuşi relce-i propunea profesura dela Iaşi.
Ceea ce a produs Eminescu, nefiind profesor, nu s’ar mai fi putut săvârşi de altul; şi chiar de ne-ar fi fost dat să vină un altul mai târziu, cu aceleaşi daruri, el n’ar mai fi avut aceiaşi însemnătate istorică in desvollarea culturii neamului nostru, pe care o are Eminescu.
Ce-a rămas de pe urma acestui gând ce a atins viaţa lui Eminescu ? A rămas ceva : multe frânturi de cugetări mai întinse în caietele sale—unele, par’că, dispoziţii de prelegeri— precum şi acel fragment de traducere a Criticei raţiunii pure.
Căci acum credem a avea deslegarea acestei lucrări întreprinsă de Eminescu ; El trebue să fi început a traduce opera lui Kant îndată după întâia scrisoare a d-lui Maiorescu, în vederea unui curs la universitatea din Iaşi.
Motivele acestei propuneri: Iu răspunsul ce-1 dă d-lui M.fio-rcscu, Eminescu spune că n’ar îndrăzni să facă deocamdată decât un curs restrâns asupra vreunei scrieri a lui Kant sau a lui Schopenhauer, fiindcă în asemenea caz nu e nevoe să se depărteze mult de texl“.
Viaţa Socială, Mai. Th. Cornel interpretează într’un mod ingenios îndrumările noi in operile de artă expuse de «Societatea Tinerimei artistice».
Iată judecata sa asupra operei lui Brântuşi: Cuminţenia Pământului:
Pe Brâncuşi, unul din cei mai iubiţi, pedanlizmul critic îl discreditează, dacă aceasta se poate numi discreditare, făcând din el un «farsor» de prost gust. I se impută că nu respectă «forma» şi proporţia corpului omenesc şi că s’a întors Ia o artă arhaică al cărui sens este altul. Astfel de imputări aberative ne fac să ghicim că simbolizmul operei lui Brâncuşi n’a fost de loc înţeles. Cuminţenia Pământului este o creaţie de ideie, o simbolizare intelectuală, mai mult decât sculpturală, a primitivei aşezări, tixiri, in viaţa universală, a principiului existenţ i. Forma aceasta, care este consecinţă, indică o rusticitate naturală, pe care o oferă omul de demult, mai apropiat de pământ, decât omul modern. Simbolul, in artele plas. tice, este arta cea mai grea.
Din cauza imediatei materialităţi, care atinge mai întâi simţurile şi le impresionează ca formă şi existenţă, simbolul pierde dacă artistul n’a ştiut să distrugă forma, sau mai bine s’o reducă la cea mai esenţială sintetizare materială, spre a impune cu putere simbolizarea concepută. La Brâncuşi găsim această grijă. Opera lui este faptul unei ideizări. Forma l-a preocupat numai intru cât ea nu covârşeşte această tendinţă, şi mai ales pentru ca, prin expresia la care a ajuns, să dea mai mare intensitate acestei ideizări. Că înfiaturile, cari, în Cuminţenia Pământului, indică forma omenească, nu sunt plăcute profanilor, cari văd ca orbii: adică pipăesc, aceasta nu ne poate descuraja. Opera lui Brâncuşi se ţine printr’o corelaţie strânsă intre sensul ideei, atitudinea de repaus şi mister, Intre armonioasa îmbinare de linii domoale (braţele, picioarele şi spatele), şi constructiva poziţie a omului rustic. Acestei armonii Brâncuşi i-a dat o vervă sobră, sub cea mai desfidâtoare dispreţuire a formelor clasice. _________________________________________________Verax.
BIBLIOGRAFII
Em. Gârleanu Trei vedenii. Buc., Librăria nouă. Preţul 30 b.
G. Antoniane, Filozofia lui HenriBergson, Bucureşti, 1910 Preţul 3 lei.
Colecţiunea celor 7 volume apărute din Noua Revistă Română se găseşte de vânzare, cu preţul de lei 35, la librăria Eskenasy, Bulevardul Academiei No. t, Bucureşti.
NOUA REVISTA KOMA.VA
107
POLITICA
ÎNCEPUTUL crizei bisericeşti
Dintre toate soluţiile, cari puteau fi adoptate spre potolirea ultimelor turburări produse în sânul Bisericei noastre, Sf. Sinod a ales pe cea mai rea : pe aceea care i-a fost dictată de oamenii politici.
Regretăm această marc greşeală, dar datori suntem să o constatăm.
Oamenii politici au în cele mai dese cazuri interese opuse intereselor pe cari în momentele critice le au oamenii Bisericei; şi totdeauna oamenii politici nu înţeleg că au datoria să servească şi alte interese în afară de ale lor proprii. Aceasta nu numai la noi ci ori şi unde aiurea.
Faptele cari au agitat Biserica noastră în zilele din urmă, siyit cunoscute în deajuns. Câţiva preoţi au adus înaintea Sf. Sinod acuzări grave de imoralitate îndreptate în contra chiar a I. P. S. S. Mitropolitul Primat. Un episcop a reeditat apoi aceleaşi acuzări, alăturându-le la acuzarea de erezie pe care o ridicase încă mai de mult. Aceste acuzări sunt tipărite în jurnale; produc emoţie şi discuţie publică. Unii blamează eşirea acuzatorilor, iar alţii le ţin partea. Dar toată lumea se întreabă : ce este adevărat din toate acestea ? Este la mijloc o uneltire criminală pusă la cale în contra Bisericei noastre, sau ne găsim înaintea unui act curagios pornit din inimi curate şi generoase ?
Sf. Sinod avea să ne aducă răspunsul la aceste întrebări ; avea datoria şi interesul să dea un răspuns lămurit.
Suprimarea discuţiei nu vine nici odată în folosul ins-tituţiunii bisericeşti, căci discuţia care nu se face la lumina zilei nu este mai puţin vie şi plină de consecinţe, când se face pe ascuns. îndoiala, cum ştim prea bine, este moartea credinţei religioase, şi îndoiala se produce totdeauna când discuţia se suprimă.
In viaţa cealaltă a politicei laice discuţia se poate suprima adesea ori fără să aducă grave consecinţe, fiindcă viaţa aceasta se alimentează din altfel de interese de cum se alimentează viaţa religioasă. In politica laică interesele sunt mai puţin profunde, dar în schimb sunt mai numeroase, şi discuţia suprimată într’o chestiune poate fi îndreptată în spre altele: şi cei mai îndemâ-nateci oameni politici excelează tocmai în arta de a produce o diversiune dela discuţia care le este supărătoare.
In viaţa religioasă însă nu este cu putinţă diversiunea, înaltul Prelat care prezidează Sf. Sinod nu este un oare care preşedinte de Cameră, căruia să i-se poată aduce acuzări de ori şi ce natură, şi care să poate fi cu toate acestea acoperit sau uitat prin artificiul diversiunilor, ci el este în cugetul credincioşilor reprezentantul Bisericei adică lumina sufletelor. Un preşedinte de Cameră poate aduce servicii reale în politică, ori cât de bine l’ar şti lumea că este păcătos la suflet, dar un înalt Prelat nu poate fi în acelaş caz: păcatul lui nu trebue să-l bănuiască măcar credinciosul! Altfel în sânul bisericei pe care el o păstoreşte, se deschide drum hulei şi batjocurei.
In viaţa politică a lumei laice, se mai pot apoi suprima duşmanii, cum se suprimă şi discuţia lor, prin ameninţare. Un acuzator inoportun poate fi la rândul său a-
cuzat, iar publicul, pus să judece, pierde răbdarea şi trece la altele. In viaţa religioasă însă duşmanul suprimat devine martir, iar acuzarea adusă contra lui este considerată, cu anticipare,ca o calomnie care cere reparaţiune.
De toate aceste adevăruri n’a voit să ţină seamă Sf. Sinod al nostru ! Procedarea sa faţă de acuzările precise ridicate de către Episcopul de Roman şi de către ceilalţi preoţi, n’are nimic într’nsa din caracterul sfânt al vieţii bisericeşti ci este o copie servilă a obişnuitelor proccedeuri politice. S’a suprimat discuţia; s’au condamnat acuzatorii cei mici fără a fi judecaţi, şi s’a înşeenat în contra lor tot felul de mişelii ; acuzatorul cel mare a fost lăsat în pace; s’a pus la calc o vizită regală pentru a produce diversiune; s’au spălat pe mâini membrii Sf. Sinod întocmai cum fac oamenii politici cari se simt că nu sunt la înălţimea problemelor ce au de rezolvat ; şi s’a mai decis încă redactarea unei enciclice către credincioşi!—probabil în stilul în care funcţionarii din ministerul d-lui Haret obişnuesc să redacteze comunicatele lor de polemică prin Monitorul Oficiali
In toate aceste acte ale Sf. Sinod noi nu vedem nimic din darurile Sfântului Duh, cu cari ar trebui să fie înzestraţi apostolii Bisericei lui Christ, ci vedem mai curând abilitatea politicianului adus la strâmtoare; calcul şi potriveală de azi pe mâine: vedem prea bine politica d-lor '. I. Brătianu şi Spiru Haret, nu vedem însă o soluţie demnă de Sf. Sinod !
Şi este regretabil, foarte regretabil.
In ţara aceasta, unde toate sunt cu putinţă; unde caracterele se înmlădie ca şi firele de răchită ce cresc pe marginele Dunării, mai persista totuşi în sufletele multora o credinţă, anume că : în afacerile hisericeşti nu toate sunt cu putinţă, şi că aci cine îndrăzneşte să facă potriveli dă peste o stâncă de granit. A dispărut acum şi această credinţă. La Sf. Sinod, ca şi peste tot locul, vântul intereselor vremelnice culcă la pământ şi tradiţie şi demnitate personală. Biserica lui Christ este condusă în România de cel dintâi politician improvizat ministru de culte; acesta judecă ce este conform şi ce nu este conform cu sfintele canoane; acesta este în măsură să ia sub aripile sale protectoare pe cel mai de sus preot al ţărei !
Ce umilinţă pentru Sf. Sinod, şi ce descurajare pentru drept credincioşii Români!
In Ţara Românească, din anul 1910, toate acestea sunt îngăduite sub pretextul că ele sunt cerute de « raţiunea de Stat». Nici noi nu ne îndoim că o «raţiune de Stat» trebue să existe, pentru ca cea mai înaltă autoritate a Bisericei noastre să ajungă a fi aşa deîn-genuchiată ; dar în acelaş timp ţinem să amintim că de câte ori,—în viaţa popoarelor,— raţiunea de Stat a dictat în afacerile spirituale, turburările din biserică nu s’au potolit ci mai rău s’au aţâţat.
Dacă noi, Românii, vom face excepţie dela această constatare istorică, aceasta nu va fi o probă de netemeinicia constatării istorice, ci o probă de superficialitatea credinţei noastre religioase.
Pe această superficialitate a credinţei noastre au contat probabil şi acei oameni politici cari au constrâns pe membrii Sf. Sinod să abdice dela autoritatea lor, în chipul cum au abdicat.... A înghiţit el Românul multe, de ce dar n’ar înghiţi şi începutul unei crize bisericeşti ?
C. RĂDULESCU-Motru.
io8
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
CESTIUNI SOCIALE
DEMOCRAŢIA ŞI DISCIPLINA IN ŞCOALĂ
I
Afirmarea că învăţământul secundar trebue să se dezvolte paralel cu viaţa socială şi cu progresele ştiinţei, a devenit aproape o banalitate. Asupra acestui punct toată lumea e de acord. îndată, însă, ce eşim din sfera generalităţilor, limbele se încurcă. Propunerile rămân adesea inaplicabile şi, chiar de se aplică, rezultatul este departe de a fi satisfăcător. Aceasta, fiindcă nu se ţine în deajuns seamă nici de datele psihologiei, nici de deprinderile moştenite, vechi, etnice nici de capacitatea, de măsura în care elevul poate să-şi apropieze cutare sau cutare reformă.
învăţământul secundar, în toate statele, conceput şi organizat din capul locului pentru aristocraţia nobilă sau burgheză, îşi propunea înainte de toate să ascută, să lustruiască spiritul prin mijlocul marilor civilizaţiuni grece şi romane. Astăzi, se înţelege, scopul este altul: pregătirea terenului, îndrumarea spiritului către o mai serioasă înarmare pentru lupta vieţii, care din zi în zi devine tot mai grea. In locul patriotismului vag, abstract, al cultului nemăsurat pentru faptele trecutului, şcoala trebue să pună altceva mai concret, mai în de aproape legătură cu nevoile momentului. Ce nevoe are ţara mea în ceasul de faţă? Ce fel de oameni, ce fel de caractere no trebuesc ca să putem preîntâmpina acele nevoi ? Iată întrebările de căpetenie la cari este ţinută să răspundă şcoala secundară de azi.
Problema caracterului, a educaţiei morale, capătă un rol din ce în ce mai precumpănitor, pe măsură ce ideile şi principiile democratice se răspândesc mai mult. Părerea d-lui \Y. '1'. Ilaris, cel mai înalt funcţionar la departamentul instrucţiei din Statele Unite, este simptomatică: «Şcoala americană, zice el, se sprijină pe principiul că educaţia morală e mai însemnată decât educaţia intelectuală. Guvernământul de sine, care este baza instituţiilor noastre politice, trebue să devie şi baza vieţii noastre individuale. Dar acest guvernământ şi acest control de sine nu.sunt nişte daruri pe cari zânele le pun la capul copilului în leagăn, ca în poveste. Ele sunt o lungă obişnuinţă, rezultatul unei lupte stăruitoare împotriva dorinţelor şi a pasiunilor. A face din şcolar un individ înzestrat cu independenţă morală, ’â-l pune în deplină stăpânire de sine însuşi — iată ţinta hotărî-toare a oricărui educator*.	.
Alături de oamenii politici, cari iau deadreptul parte la frământările vieţii sociale, observăm că şi psihologii, deşi lucrând în alte domeniuri, pe alte căi, şi cu alte metode, — ajung totuşi la acelaş rezultat. E de ajuns să răsfoeşli Logica pasiunilor sau Problemele de psihologie afectioă ale lui Ribot, care rezumă şi comentează ultimele date asupra sentimentelor şi pasiunilor, pentru a vedea cât de puţin pot ideile, instrucţia propriu zisă, faţă de atâţia alţi factori numeroşi ce stau sub pragul conştiinţei noastre.
F.moţiunile, pasiunile, toate sentimentele, îşi au izvorul în condiţiunile biologice şi sunt expresia a ceeace este
mai intim şi înnăscut în no:, a vieţii aşa numită vegetativă. Sentimentele nu pornesc dela acordul sau dezacordul ideilor noastre, dela abundenţa sau sărăcia lor, ci dela o obârşie mult mai adâncă, dela complexitatea, dela temperamentul, dela diateza noastră însăşi. Sensibilitatea nu derivă din inteligenţă; inteligenţa se suprapune numai sensibilităţii şi aceasta răsună necontenit în ea. Viaţa afectivă apare chiar dela început; viaţa intelectuală apare tocmai în urmă, ca o expresie mai mult sau mai puţin delicată, mai mult sau mai puţin precisă, mai mult sau mai puţin analitică, mai mult sau mai puţin abstractă, a celei dintâi. Inteligenţa nn este decât o desfăşurare splendidă, orbitoare, a forţelor adânci şi surde ce zac în viaţa noastră afectivă.
Inteligenţa nu ne dă sentimentele; ea numai ia cunoştinţă de ele şi le exprimă. Ideile n’au putere; ele primesc puterea dar nu o dau. Spiritul este totdeauna instrumentul inimei. Se constată totuşi că, la un oarecare grad de cultură, inteligenţa ajunge de asemenea o forţă. Explicaţia o găsim într’o frumoasă observaţie a lui Faguct: inteligenţa ajunge neîndoios o forţă, când ea însăşi ajunge o pasiune. Marele intelectual este un pasionat. Dragostea de adevăr se desprinde de viaţa afectivă, trece pe primul plan, devine precumpănitoare, absorbantă, porunceşte conduitei, dictează şi coordonează acţiunile. Cazul însă, este rar, el nu trebue generalizat. Mai ales când e în joc educaţia mulţimei, a masselor, cari abia dacă ating treptele mijlocii ale culturii.
Fiindcă inteligenţa nu este un izvor sigur de acţiune, fiindcă mărimea cunoştinţelor nu implică în sine şi mărimea sufletească, urmează, fireşte, că educaţia intelectuală trebue să se subordoneze educaţiei sentimentelor, a celor ce stau în legătură cu voinţa mai ales. Căci voinţa, se ştie, este o putere dela care atârnă toate hotărîrile noastre; în ca reşeade caracteristica, forţa şi valoarea personală a unui om. Caracterul a ajuns astfel un centru, în jurul căruia gravitează întreaga viaţă şcolară. Aceasta trebue să pregătească înainte de toate spiritul de autonomie, de independenţă şi de responsabilitate, fără de care o democraţie nu va putea să dăinuească. Dacă asupra scopului, toată lumea este aproape de acord, asupra mijloacelor de cari trebue să se servească şcoala, părerile sunt încă împărţite. Formarea caracterului, însuşirile morale, recunoaştem că sunt indispensabile — răspund partizanii clasicismului — dar ele nu se pot obţine decât prin ajutorul literaturilor antice. Dimpotrivă, ripostează moderniştii, literaturile antice moleşesc caracterul, ele nu dezvoltă spiritul de iniţiativă, voinţa, forţa, etc. Şi discuţia va continua de sigur încă multă vreme, până ce experienţa va statornici, în mod definitiv, cari sunt metodele cele mai bune.
Disciplina, care este un -capitol numai din ştiinţa educaţiei, neapărat că trebue să se adapteze şi ea noilor cerinţi. Astăzi, autoritatea nu mai poate fi considerată ca unicul principiu al ordinei şi disciplinei. Lumea morală s’a prefăcut, servitorii şi stăpânii, muncitorii şi patronii, copii şi părinţii, guvernaţii şi guvernanţii, nu mai sunt uniţi între dânşii prin aceleaşi legături ca în vechime. Toate raporturile sociale şi-au schimbat caracterul. In ordinul civil şi religios ca şi în ordinul politic,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
109
ideia emancipării generale şi a independenţei reciproce se impune moravurilor, obiceiurilor, pătrunde în instituţii, hotărăşte în legi.
Cele întâmplate în Germania acum de curând, cu prilejul manifestaţiei muncitorilor pentru votul universal, sunt o vie dovadă despre emanciparea spiritului obştesc. Respectul Germanului pentru reprezentanţii autorităţii publice era proverbial. Spir'tcle cele mai înaintate, revoluţionare chiar, se supunea, adesea fără voe, ca împinse parcă de o necesitate atavică. Corpul căpătase atât,de mult obiceiul supuncrci că gândirea, or cât ar fi fost ca de liberă, nu putea să-l scape de această servitute. Germanul ţine numai la libertatea intelectuală; de rest nu se ocupă. Faptul a izbit şi pe D-na de Stael, care l-a semnalat în cunoscuta sa scriere V Allemagne:
■ Natura guvernământului în Germania este aproape în opunere cu luminile filosofice ale Germanilor. De acolo vine că ei unesc cea mai mare îndrăzneală de gândire cu caracterul cel mai supus.
lată un exemplu: Nu mult după închiderea incidentului marocan, Rebel, la o întrunire publică, atingând între altele şi politica externă, spune că Germania a fost prea agresivă faţă de Franţa în această afacere. Ofiţerul de poliţie, care asista ca de obiceiu în tribună, la întrunire, se ridică şi învită pe Bebel să schimbe subiectul. Rebel măsoară pe întrerupător cu o privire de dispreţ şi de mânie, dar nu răspunde nimic. Avu un moment de şovăire înainte de a reîncepe vorbirea, apoi deodată, luând un pahar cu berc-şi ridicându-1 înspre ofiţer zise: Prositl (In sănătatea d-tale). Şi bău paharul până’n fund. Mulţimea, care rămăsese liniştită în momentul întreruperei, izb-.rmeşte în râs.
Dacă asemenea lucru s’ar ti petrecut în Italia, Franţa, sau chiar la una din întrunirile noastre, ar fi scăpat oare ofiţerul poliţienesc numai cu atât? Cu prilejul ultimelor mectinguri însă, atitudinea masselor germane s’a schimbat. Atât la Berlin cât şi provincie au izbucnit grave îticăerări între poliţie şi manifestanţi, încăcrări de aşa natură, că ele însemnează un fenomen nou pentru viaţa publică a imperiului german.
Toate aceste lucruri au contribuit, fireşte, să atragă atenţia pedagogilor asupra disciplinei şcolare, care nu trebuc să se mulţumească numai cu simpla păstrare a ordinei, ci să caute în acelaşi timp să formeze şi pe viitorul cetăţean, deprinzându-1 sistematic şi din vreme' cu noile condiţii ale vieţii.
Disciplina, ne spune pedagogia modernă, urmează să fie liberală pentru a ne deprinde înainte de toate cu practica libertăţii. Pentru multă lume însă, disciplina şi libertatea sunt două noţiuni opuse. Dacă ar fi aşa, cum disciplina însemnează ordine, ar urma că societatea modernă, atât de pasionată pentru libertate, este fatal osândită la dezordine, adică la ruină. Căci nu c nimeni naiv să-şi închîpue că întărind disciplina autoritară în şcoală, s’ar potoli prin aceasta dragul ţării de libertate. Dacă încercarea de a păstra o disciplină de fer în şcoală, în opunere sistematică cu moravurile şi instituţiile unei ţâri, ar fi cu putinţă, rezultatul n’ar fi nici decum cel aşteptat, de oarece pasiunea pentru libertate a izvorât tocmai din pricina regimurilor prea autoritare. Nu rămâne deci, decât un singur mijloc, acela de a
întrebuinţa disciplina însăşi la educaţia libertăţii, de a obţine adică prin practica ei o ordine mai conştientă, năuntrică, prin urmare mai adâncă, mai durabilă.
In disciplina liberală, supunerea trebue să fie înainte de toate voită. A te supune de bună voe, a face eeeacc trebue pentru că aşa trebue, a iubi şi a păstra ordinea chiar când nu este nimeni care să te supravegheze, — iată însuşirile de căpetenie ale unui om înlr’adevăr liber, însuşiri pe cari trebue să le cultivăm neapărat din şcoală, adresându-ne judecăţii elevului, conştiinţei lui, pe măsură ce el se dezvoltă.
Supunerea voită mai are alt bun : dezvoltă sentimentul responsabilităţii ; căci, în caz de greşală, răspunderea cade mai mult asupra ta însuţi, decât asupra aceluia ce ar fi trebuit să te supravegheze. Orice bun educator trebue să ţintească a face prezenţa sa inutilă. «Scopul educaţiei, a zis Guizot, este de a învăţa pe om să se ridice singur, atunci când alţii vor înceta să-l mai ridice*. De aici osândirea tuturor mijloacelor mecanice sau josnice, ca lovirea, spionagiul, pârâtul ridicat la rang de principiu, ameninţările excesive, făgăduinţele. In educaţie nu trebue adoptat decât ceeace ridică. A pune înainte teama, care deprimă; interesul, care înjoseşte, a face adică pe cineva să tremure sau a-1 reduce prin fâgădainţi, nu însemnează a-1 educa. Ceeace interesează mai mult în educaţie nu este atât ceeace face elevul, cât mai ales motivele pentru cari se supune, maximele de conduită la cari el se opreşte. Un tânăr bine păzit, diferă aşa de mult de un tânăr bine educat' că el poate sfârşi prin a fi chiar contrariul acestuia din urmă, dacă are necontenit nevoe de pază. Şi aceasta este de un vădit interes pentru o societate democratică, unde toţi au dreptul să facă legi, şi unde frâul, constrângerile exterioare, fizice, lipsesc sau sunt reduse într’o largă măsură,
II
Am citat mai sus un aforism de Guizot: v.Scopul e-ducaţici este de a învăţa pe un om să se ridice singur, atunci când alţii vor înceta să-l mai ridice;'. Ca cineva să se poată însă ridica singur, are nevoe de iniţiativă, de anumite însuşiri personale, pe cari şcoala trebue să le aibă neîndoios în vedere. Iată poveţele pe cari ni le dă în această privinţă Greard, într’un memoriu al său asupra disciplinei:......... ■
■ Să ne folosim de toate aptitudinele morale ce se întrevăd în conştiinţa unui copil, să-i arătăm direcţiunile, cele bune ca şi cele rele, să-l deprindem a vedea clar în spiritul şi inima lui, a fi sincer şi drept; să-l îndemnăm a face prin purtarea lui, practica oarecum a hotărîrilor sale; re^ulelor ce i s’au dat, să se sub-stitue cu încetul acelea pe cari şi le dă singur, disciplinei din afară să-i succedeze pe nesimţite disciplina din lăuntru; să-l emancipăm, nu dintr’o dată, că în vremea veche, dar zi cu zi, desprinzând, la fiecare progres, câte una din verigile cari leagă raţiunea lui de raţiunea altuia. După ce a fost ajutat astfel ca să intre în el însuşi ca stăpân, să-l învăţăm a se şi desprinde de el însuşi, a se judecă şi conduce, după cum ar judecă şi ar conduce pe alţii; a-i arătă în sfârşit, de-asupra lui, ideile mari de datorie, publică şi privată,
I JO
NOUA KKVISIĂ ROMÂNA
cari se impun condiţiunei sale omeneşti şi sociale».
D-l C. Rădulescu-Motru pune problema, mi se pare şi mai lămurit :
«Dacă nu putem să întindem organizaţia şcoalei asupra vieţii reale şi întregi a elevului, atunci să introducem viaţa reală şi întreagă a elevului în organizaţia şcoalei, adică, să dăm elevului chiar în şcoală posibilitatea ca să se dezvălue până în adâncul sufletului lui... Elevul să înveţe nu privind cu ochii la ceea ce facem noi, ci să înveţe din efectele faptelor sale însăşi; să înceapă a se cunoaşte chiar din şcoală ca. fiinţă întreagă socială, şi nu ca o fiinţă trunchiată, potrivită unei vieţi convenţionale. întocmai cum el învaţă a vorbi de nvc, corectându-şi şi îndreptându-şi treptat imaginile de articulaţiune la imaginile acustice verbale, tot aşa să înveţe în şcoală a-şi adapta fapta la cunoştinţa teoretică.. Elevul care din şcoală s’a deprins să asocieze fapta la cunoştinţă, acela şi-a câştigat şi mijlocul de a putea aceea ce voeşte . (Puterea sufletească).
Din cele spuse de (ireard şi d. R.-Motru rezultă că educaţia nu se poate sprijini numai pe principiile deduse exclusiv din desvoltarea funcţiunilor raţionale, ea trebue neapărat să facă o cât mai largă parte metoa-delor scoase din experienţă. Copilul să fie privit ca o fiinţă activă, nu receptivă,—cu alte cuvinte, să i se dea prilej de a lucră singur, nu să asculte multe, totul atârnând dela regimul la care a fost supus în decursul formării personalităţii lui.
Regimul, modul de viaţă în şcoală, iată adevărata disciplină care pregăteşte moravurile. Când moravurile pe cari voim să le formăm trebue să corespundă libertăţii, disciplina cea mai exactă nu preţueşte nimic dacă este mecanică şi fără suflet, dacă porunceşte acte fără a vorbi inimei şi raţiunei, dacă mlădiază sau zdrobeşte voinţele şi nu le cucereşte. Impunând tuturor re-gule strict necesare, disciplina liberală trebue să caute a face ca ele să fie înţelese şi iubite, ca acei asupra cărora se aplică, să devie ei însăşi păzitori. Ea se sprijină nu pe teama de pedepse, ci pe simţul ordinei, pe sentimentul cinstei, al cinstei personale, sau cinstei colective.
Practica disciplinei devine însă de tot grea când clasele sunt prea încărcate de elevi. Diversitatea temperamentelor, mişcările tumultoase la cari este supusă de obiceiu orice mulţime, constituesc cea mai mare piedică pentru păstrarea unei bune ordine. Aceleaşi fiinţe luate în massă se conduc cu totul altfel, decât luate izolat, una câte una. fiindcă în primul caz se produce o serie cu totul nouă de forţe şi de influenţe. Intr’un me-. diu prea dens, ordinul este totdeauna nesigur, îndemnurile la bună voinţă mai puţin ascultate, concesiunile spiritului de libertate, prin urmate, mai anevoe de a-cordal, căci e greu, dacă nu imposibil, pentru a păstra o unitate de direcţiune, să fii ferm şi îngăduitor totodată. Cum ai putea să-ţi îndrepţi suficient atenţia că. tre evoluţia intimă a fiecărui caracter, când îţi trebue atât de multă pentru a menţine ordinea exterioară, cel puţin, când te izbeşti de imposibilitatea materială dea cunoaşte, măcar sumar, pe toţi elevii ? Dificultăţile de cari se izbeşte profesorul când are a face cu clase prea numeroase, au fost semnalate între alţii, şi de Bain :
«Un singur om în faţa unei mulţimi, zice el, este totdeauna la poziţia periculoasă. Orice individ care nu este decât o unitate în mijlocul unei masse îmbracă un caracter nou. Pasiunea antisocială sau răuvoitoare, plăcerea de a triumfa, care nu există la individul ce se gă seşte în prezenţa altuia mai puternic decât dânsul, se deşteaptă şi se aprinde când se simte susţinută de către alţii. De câte ori un atac general devine cu putinţă, autoritatea omului izolat nu cântăreşte decât prea puţin lucru».
Adolf Mathias, în pedagogia sa practică, — pe care ministerul instrucţiunii a avut buna inspiraţie să o traducă şi să o distribuo gratuit membrilor învăţământului secundar—recunoaşte de asemenea dificultăţile ce are de preîntâmpinat disciplina liberală, când populaţia şcolară este prea mare. El se ridică mai ales împotriva pretenţiei de a dezvolta individualitatea cu orice preţ, aceasta fiind spre dauna spiritului de ordine însuşi, atât de trebuitor societăţii.
«Adeseaori înrîuririlc domoale nici nu sunt de ajuns, zice el; o mână puternică trebue să se aşeze asupra tuturor, ca să-i ţie uniţi în ascultare, linişte şi rându-ială. Băeţii sunt din fire destrămaţi şi excesivi, de aceea nu trebue să ne ferim de frâu şi zabale. Disciplina lăbărţată în şcoală şi clasă este cea mai mare nenorocire pentru tinerime. Ea se întinde ca o pecin-gene, asupra întregului fel de a lucra in învăţământ. Cine a zis că sămânţa tuturor virtuţilor şcolăreşti sunt supunerea şi sârguinţa, a spus un cuvânt foarte adevărat şi adânc, în care se cuprind toate virtuţile cetăţeneşti, pentru că respectul de lege şi de orice sfântă rânduire este temeiul f ricirei şi propăşirei publice.
S’au auzit însă plângeri, că şcoalele noastre, cu numărul lor mare de elevi, cu materiile lor bine determinate şi cu educaţia lor severă, lasă, relativ, puţină libertate pentru desvoltarea studiului de predilecţie individuală şi că ele îngustează şi păgubesc individualitatea şcolarilor. Dar cei ce s’au plâns au uitat că paguba— dacă va fi într'adevăr remarcabilă—se compensează printr’o întărire a sentimentului de datorie în elev. Nu se bagă de seamă că această şcoală opune individualismului falş, răsfăţului uşuratic şi îngăduelilor nechibzuite ale părinţilor, un zăgaz preţios, fără de care societatea de astăzi şi-ar eşi diu toate ţâţânele ei. Imperativul categoric, care zoreşte pe elev să înveţe ce trebue să înveţe şi care-1 sileşte să se poarte cum trebue, înrâureşte şi simţul de datorie al timpului nostru; chiar în acest timp cultura viguroasă a individualităţii ar fi darul cel mai problematic ce i l-am putea da ti-nerimei la pornirea pe drumul vieţii practice, către viitor .
După cum vedem, Mathias este pentru o disciplină mai severă, mai autoritară. El şi-a scos observaţiile din lumea ţării sale, unde mai mult decât în orice altă parte domneşte acel admirabil spirit de ordine, care a contribuit la ridicarea puterii morale şi economice a poporului german.
Ideile umanitare se răspândesc tot mai mult, autoritatea forţei brutale de sigur a scăzut, metodele mecanice dispar. Din nenorocire, desvoltarea acestei tendinţe aduce cu sine o moleciune, o lăbărţare a disciplinei. Constrângerea exterioară încă n’a fost înlocuită prin-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
I I I
tr’o obligaţie interioară; nicăeri nu întâlnim ceva care să stimuleze la supunere, la stăpânirea de sine, aceste virtuţi pe cari vechea disciplină, cu toate cusururile ei, ştia să le întrebuinţeze cu folos la formarea caracterului. John Stuart Mill a prevăzut răul ce rezultă din schimbarea bruscă a metodei: «Aplaud, zice el, căderea sistemului tiranic de educaţie de până acum. Cu toate acestea el avea valoarea sa: reuşea să dea copiilor unele obiceiuri. Cel nou, după cât se pare, va forma o generaţie de oameni, cari nu vor fi în stare să se pună cu curaj la un lucru neplăcut».
Răul semnalat de Mill nu este închipuit. Disciplina liberală a alungat vechile metode, dar ea încă n’a reuşit să dea rezultate tocmai satisfăcătoare, fiindcă n’a reuşit să creeze o obligaţie, o constrângere lăuntrică, în locul celei exterioare pe care tinde să o suprime acum.
Urmează de aici că trebue să ne întoarcem la vechea disciplină care se sprijinea mai mult pe sentimentul fricei ? De sigur că nu. Am semnalat toate neajunsurile disciplinei liberale, pentru a nu cădea în greşeala de a o' privirea făcătoare de minuni, pentru a nu-i pretinde mai mult decât poate ea da; cunoscându-i lipsurile, mai uşor ne vom putea orienta în practică. Vechea disciplină ar fi şi imprudent de aplicat de acum încolo, pentru că însuşi spiritul elevilor se opune la aceasta:
Mulţi educatori, zice Koerster, directori de internate în deosebi, oameni cu experienţă, mi-au mărturisit că vechea disciplină a devenit cu totul ineficace, fiindcă elevii lor astăzi sunt psihologicele foarte diferiţi de acei din generaţiunile trecute. Mersul general al ideilor inspiră—chiar în clasele inferioare—o nevoe atât de mare de independenţă, un sentiment aşa de pretenţios pentru onoare, încât metoda represiunilor prea aspre duce la cele mai neaşteptate insubordonări, liste evident că pentru a restabili ordinea, educatorul trebue să se folosească de acest sentiment, iar nu să-l înăbuşe; de aceea, cu toate rezervele şi criticele ce se aduc şcoa-lelor americane, noi avem mult de învăţat de acolo.»
Acest spirit de independenţă care se simte până şi la elevii mici, vine din afară, din atmosfera socială pe care a creat’o diferitele instituţii libere, dela viaţa de toate zilele, în mijlocul căreia trăeşte copilul. El nu întâlneşte în casă autoritatea pe care a întâlnit’o predecesorii săi din generaţiile trecute. Atunci era un singur stăpân, puternic, cu autoritate, ale căruia porunci nu se discutau: tata. Astăzi, în casă, sunt doi stăpâni: tata şi mama. Fiecare vrea să comande, fiecare vrea să-şi impună vederile, prin vorbă, prin discuţie, cel mult prin ceartă ori budare, nici într’un caz prin forţă, Acelaş lucru în societate. Înainte morala civică se putea rezuma în cuvintele: «să te supui stăpânirei*. oricare va fi fost ea. Acum. însă, supunerea nu mai poate avea caracterul acesta mecanic, automatic, nediscutat. Supunerea trebue să fie interioară, să rezulte adică clin consimţimântul încontinuu reînnoit al individului, căruia eşti ţinut să-i dovedeşti că autoritatea se exercită realmente în vederea binelui comun.
IIT
Un minimum de disciplină autoritară, de constrângere silită, exterioară, va fi totuşi de nevoe încă multă vreme, poate totdeauna. Determinarea acestui minimum este o problemă foarte grea. A spune că şcolarul trebue tratat întocmai ca o persoană pentru a-i inspira, res-pectându-1, respectul persoanei sale, -însemnează a rosti o foarte frumoasă povaţă; rămâne de văzut însă, până la ce punct se poate pune şi în practică.
Se uită adesea că în şcoală nu ai a face cu indivizi, ci cu colectivităţi. O clasă de elevi este o lume, unde se stabilesc neîndoios moravuri, tendinţi şi o opinie publică proprie acelei lumi. Dacă din această lume nu reuşeşti să formezi o societate, ea devine mulţime. Dacă nu reuşeşti să o organizezi, ea va trăi în tumult, în dezordine, cu o viaţă nesigură, unde va pătrunde negreşit şi va circula acel primejdios spirit anarhic, care distruge sau asimilează orice individualitate aleasă.
Se laudă adesea seriozitatea pregătirei în şcoală, emulaţia ce se iveşte; nu se pomeneşte însă şi de primejdia la care este expus caracterul aici, prin uşurinţa şi frecvenţa cazurilor de minciună, a înşelătoriei, prin acea aprinsă ambiţie a arivismului care încolţeşte şi între elevi. Camaraderia nu are o acţiune morală bună, decât numai atunci când se găseşte sub privi-gherea cugetată a profesorului sau când • este inspirată direct de dânsul. Dacă nu, ea ajunge un focar de germeni periculoşi, un prilej de corupţie în massă.
Viaţa în comun este primejdioasă nu numai din pricina acţiunei necontrolabile a massei asupra individului, dar şi din pricina obiceiurilor ce elevii capătă unii faţă de alţii. Un educator englez a spus cu foarte multă dreptate, că morala care se formează în şcoală, într’un grup de elevi, este asemănătoare cu morala triburilor sălbatece. Faptul se constată în numeroasele cazuri de răzbunare şi de punere la index . Am fost întrebat adesea, scrie Arnold, de ce numesc eu colegiile focare de viţiuri. Dar nu însemnează a nutri viţiul, când înlezneşti copilului să piardă principiile cinstite ce a învăţat acasă, când îl deprinzi cu altele mai josnice şi perverse, când îl faci să piardă pudoarea, respectul de adevăr, inima bună, pentru a-1 scoate apoi laş, falş şi grosolan?;;.
Din ce)e. arătate până aici, se vede destul de lămurit că, în şccală, ca şi în societate, massa are o foarte mare influenţă asupra individului. Prima preocupare a disciplinei moderne trebue să fie, deci, aceea de a organiza massa, de a o ridica la conştiinţa responsabilităţii, de a întruni şi a orienta spre bine, toate influenţele puternice ce emană din propriul ei fond.
După Gustav Latison, cea mai bună pregătire pentru disciplina socială este aceea care va deprinde pe elev, chiar din şcoală, cu practica asociaţiunii. Elevii să-şi facă regulamente, să-şi aleagă şefi, să se supună regulamentelor şi şefilor ce şi-au ales singuri. Prin represiunea aspră din partea elevilor înşişi, cari n’ar tolera nedreptatea, înşelăciunea sau neglijenţa, ei s’ar deprinde să-şi îndeplinească îndatoririle la cari sunt supuşi, ale funcţiunii lor, s’ar deprinde cu alte cuvinte să coopereze în mod leal pentru binele comun.
I ! ’
NOUA KKVISIA ■HUMANA
vAutorităţile şcolari1, zice el, temându-se in mod burghez de ideea coaliţiunilor, ar trebui să se obiş-nucască a avea de condus colectivităţi, a guverna mai puţin direct individul decât a regula mersul nsocia-ţiunilor, a considera diferitele grupări ca nişte intermediare, menite să transmită impulsia membrilor săi .
ŞcoalaL cu alte cuvinle, trebuc să fie .organizată după modelul unui stat democratic, administrat şi condus de persoane de încredere, alese de către membrii săi — totul, se înţe’egc, sub controlul unui director suveran. Intr’o grupare şcolară, elementele rele vor tiraniza totdeauna pe cele bune, reducându-le la tăcere,— dacă se dă însă sentimentului general al clasei, forme regulate, se va înlesni mult tendinţa elementelor bune, leale şi de ordine, de a se împotrivi, de a eşi la iveală, de a se manifesta. In chipul acesta, sentimentul responsabilităţii se poate închega până şi în naturile cele mai puţin sigure, mai molatice, şovăelnice.
Am arătat mai toate argumentele ce se pot aduce în sprijinul disciplinei liberale, precum şi câteva din principiile călăuzitoare pentru traducerea ei în fapt. Dacă ne gândim la tot ce s’a scris în privinţa aceasta, nu ne putem opri de a constata că avem prea multe abstracţiuni, prea multe generalităţi şi foarte puţine date concrete. E uşor lucru să vorbeşti în termeni vaporoşi, despre voinţa, personalitatea sau libertatea omului; în natura acestuia, însă, sunt atâtea contraste neaşteptate, încât de multe ori descoperi, spre marea ta surprindere, că, voind să emancipezi o parte, reduci pe cealaltă în sclavie.
Cărei părţi din noi să-i dăm mai multă libertate? Există vreun mijloc sig-ur pentru dezvoltarea persona-lităţei, a voinţei, a iniţiativei? Vrei de pildă să cultivi o inteligenţă de savant; începi de timpuriu prin a lămuri elevului legile naturei, ferindu-l pe cât se poate de plăsmuirile artei sau de emoţiunile religioase. Vrei, dimpotrivă, să cultivi un suflet de preot, refaci atunci această educaţie deaîndoasele, îl supui la emoţiunile religioase şi-l fereşti de curiozitatea ştiinţifică. Vrei, în sfârşit, să cultivi un talent de artist, îi exercitezi, fireşte, imaginaţia, pentru că arta este produsul acestei facultăţi. Rezultatul? Copilul crescut cu gândul de a ajunge om de ştiinţă, iese un fel de papagal al ştiinţei, care este lipsit uneori de cel mai elementar bun simţ, dacă nu este chiar un fanatic distrugător; viitorul preot iese un necredincios, iar viitorul artist un diletant fără talent.
Xu este unul, zice d. Rădulescu-Motru, care să-şi datoreze mărirea sa mijloacelor artificiale pe car ile-a găsit în şcoală. Spiritele cari încep prea de timpuriu să creadă că toate în lume se explică uşor, sunt tocmai acelea cari mai târziu nu vqr da nici o explicaţie nouă la cele existente; dimpotrivă, des este cazul celalt: din spirite puţin încrezute ies liberii cugetători şi marii filosofi ai lumei. Este «le altminteri ştiut faptul, de către toţi acei ce urmăresc istoria culturii omeneşti, că cei mai geniali fruntaşi ai cugetării europene au crescut mai toţi în şcolile teologice. De altă parte, este iarăşi cunoscut faptul, că spiritele cu adevărat religioase şi cari au contribuit la ridicarea prestigiului bisericii creştine, n’a fost acelea cari au fost pregătite în şcoală inadins pentru acest rol, ci acelea cari s’au format sin-
gure, şi adeseori după o pregătire ştiinţifică >. (Puterea sufletească).
Acelaş lucru se poate spune şi despre disciplina liberală. In ea, pe lângă foarte multe lucruri bune, se găsesc şi multe altele dăunătoare, fără rost, neraţionale. In şcolile americane, de pildă, alături de un simţ foarte preţios despre responsabilitatea şi iniţiativa personală, se întâlneşte un respect exagerat şi primejdios pentiu capriciu, cult, care, sub cuvânt că răspunde spiritului democratic al timpului, va sfârşi, dacă va continua mult tot aşa, prin a determina însăşi moartea adevăratei democraţii.	'
In America, ne spune Eoerster, sunt şcoli cari n’au disciplină aproape de loc, cari îngădue copiilor să facă aproape tot ceea ce vor şi cari, tolerând toate slăbiciunile şi năzbâtiile elevilor, pun înainte, ca scuză, desvol-tarea personalităţii. Unii profesori americani împing atât de departe preocuparea de a face totul atractiv, încât transformă şcoala înţr'un fel d«; grădină, unde jocul pare fi unicul imbold al activităţii şcolăreşti.
Lucrurile din America sunt totdeauna judecate după eeeace au văzut europenii cari au călăt«?rit pe acolo. Să ne gândim însă, la ce se întâmplă în propria noastră ţară, când vine vre-o misiune străină, vre-un profesor sau vre-un călător mai cu vază. El este în deob-şte bine primit şi-i înlesneşte accesul diferitelor noastre instituţii. înlesnirea însă este aşa înjghebată, că profesorul va vizita numai ceea ce noi avem mai bun. Dacă ar dori să viziteze un liceu din capitală, de pildă, dânsul va fi dus la Lazăr, şi nu la Mihai, al căruia local nu nc-ar face, de sigur, cinste. Şi tot aşa şi cu celelalte lucruri. De aceea, pentru a căpăt i o idee justă despre rezultatele disciplinei americane, e bine să cercetăm şi impresiile unui American asupra disciplinei europeneşti.
O asemenea impresie instructivă, căci porneşte dela un om foarte cult, o întâlnim în notele d-lui M. Barrett Wendell, dela universitatea din llavard. In 1904, universitatea aceasta a desemnat pe d. Barrett Wendell ca să vie în Franţa şi să ţie mai multe conferind la Sorbona şi la universităţile din provincie, asupra Ame-ricei. Lucru pe care l-a făcut şi d. A. D. Xenopol, cu privire la România, acum trei sau patru ani. Observaţiile sale au fost culese şi reunite într'un volum, tradus nu de mult şi în franţuzeşte, şi având ca titlu : La France cVaujourd'hui. D-l Barrett Wendell studiază amănunţit toate moravurile din Franţa, rămânând uimit mai ales de seriozitatea şi simplitatea naturală a burgheziei franceze, de cinstea ei intelectuală, de spiritul ei de ordine, de uşurinţa cu care se adaptează la nevoile vieţii—descoperiri cu totul contrarii ideilor ce d-sa îşi făcuse mai înainte. Despre instrucţia şi disciplina ce se păstrează în liceu, el este de asemenea entuziasmat. Asupra membrilor învăţământului secundar. d. Barrett are două rezerve de făcut: întâi, că sunt prea puţin solidari şi prea mult doritori de a se strămuta la Paris, ca şi când provincia i-ar înăbuşi; al doilea, că prea se ţine seamă, la înaintare, de notele politice». Ca pregătire, însă, ei sunt incomparabil superiori colegilor lor din America.
Dintre observaţiile d-lui Barrett Vendell am reţinut
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
[3
în deosebi două, cari se găsesc în strânsă legătură cu subiectul ce nc preocupă. Una este privitoare la elevi. «Elevii, zice el, sunt de o inteligenţă sprintenă, serioşi într'un grad că par’că roşeşti în ascuns că ai tăi sunt aşa de uşuratici comparaţia, de o energie intelectuală mai presus de orice imputare». Cealaltă e privitoare la naţiune. Deşi Franţa este naţiunea cea mai centralizatoare, şi ca administraţie şi ca instrucţie, aptitudinea indivizilor este totuşi surprinzător de variată.
Să cercetăm, acum, şi rezultatele disciplinei engleze.
De câte ori avem nevoc să dăm pilde despre o dis. ciplină riguroasă, bine organizată, obişnuit ne gândim la Germania. Eroare. Ţara cea mai bine disciplinată nu este Germania, ci Anglia, ne spune Raymond Recouly1 *). In Germania disciplina este exterioară; dincolo, interioară, invizibilă, dar foarte puternică. Ea exercitează o constrângere individuală şi aspră, care nu îngădue individului să-şi dcsvoltc liber gusturile, aspiraţiunile sale personale, cari lucrează, chiar dela început, ca să prefacă, să modeleze aceste gusturi şi â'spirâţiimi după un anume tip social. Toţi Englezii sunt croiţi la fel; o sumă de tradiţiuni vechi şi tenace le-au făurit un acelaş fizic, un acelaş moral. Ei se îmbracă la fel, simt la fel, gândesc la fel.
Personalitatea britanică, social vorbind, este una dintre cele mai caracteristice, mai hotărâte şi mai viguroase. Ea rezistă la toate dificultăţile şi la toate climatele. Chiar şi femeia are ceva din caracterul acesta naţional puternic. Când o Germană ia un Francez, zice Recouly, ea devine franceză în curând; când o Engleză ia un Francez, nu numai că rămâne engleză, dar adesea comunică bărbatului obiceiurile, felul de viaţă britanic».
Dacă se consideră însă nu totalitatea ci indivizii, aceştia, în înţelesul obişnuit al cuvântului, nu au o personalitate proprie. Oamenii cari alcătuesc media, contra Francezilor, nu diferă unii de alţii, ei sunt toţi formaţi după unul şi acelaş calapod.
Observaţiunile lui Raymond Recouly nu se aplică, bine înţeles, decât massei; în toate ţările şi în toate timpurile, oameivi de geniu sau oamenii numai de talent, au ştiut să se emancipeze într’o largă măsură de sub influenţa covârşitoare a mediului.
Care este închcerea ce se desprinde dc aici ? Că educaţia liberală nu trebue socotită ca un panaceu infailibil pentru formarea personalităţii ; că disciplina liberală, mediocru aplicată, poate să dea şi chiar dă rezultate mult mai rele — unele şcoli din America de pildă — decât o disciplină autoritară tot aşa de mediocru aplicată.
(Sfârşitul în No. viitor)	N. E\I. lEOlIARI.
BIBLIOGRAFIE.
Ultimele volume «părute din Bih ioleca «Lumm» : 11. L. ToUlos Există Dumnezeu t 12 Coust. Miile, Rochiei Catiţei.
43. G. IGilulescu-Molni, Sufletul neamului nostru.
44—45. H Hei ne, Amintiri Duioase
46. .I.-tl Roussriiu, Libertatea — şi altele
LITERATURA
«VENEŢIA» ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ
Vestita cetate, a cărei frumuseţe şi faimă le-au cântat poeţi fără de număr, pare a fi mişcat pe scriitorii noştri, abia în a doua jumătate a veacului trecut.
Legăturile ţărilor dunărene cu Veneţia sunt totuşi străvechi. Pe vremea lui Litean-Vodă, corăbiile de mare cari înaintau până la Ncdcia-cetate, ca să încarce sare, erau veneţiene ')• In graiul lor, Aurarii din Gorj, păstrează şi azi cuvinte din dialectul veneţian, ca sugrunde [sotogrondal] şi colie [colia],a)	-
La 1359 Veneţîenii se plâng împotriva Genovezilor cari le puneau piedici la cumpărarea de grâu în portul Chiliei şi mai departe pe ţărmii Mării Negre3 4).
Pe vremea lui Ştefan cel Mare, prietenia cu «regina mărilor» era oficială din partea statului moldovenesc, şi viteazul Domn intră într’un fel de raporturi mai mult decât intime cu Senatul veneţian, după cum se vede lucrul din interesantele Documente descoperite în ar-chivele Veneţiei dc regretatul Exarcu. Ştefan cere Senatului veneţian să-i trimeată un medic care să-i îngrijească rana căpătată la asediul Chiliei l).
Din documentele culese de Marino Sannto, putem urmări mersul boalei marelui voevod. In 1502 Ştefan era îngrijit de medicul Veneţian Muri ano, care trimite pe Dcmetrius Purcîvii în Italia să aducă medicamentele trebuincioase, după cum se vede din scrisoarea Voe-vodului moldovean către Dogele Leonardo Laurcdano, datată din Suceava, 8 Decembrie 1502, şi primită la Veneţia la 16 Februarie t5035). După moartea lui Mu-riano, tratativele cari se urmează, aduc în Moldova pe Girolamo da Cesena, care asistă la ultimele momente ale marelui Domn 6 7).
Soli moldoveneşti se duseră la Veneţia nu numai sub Ştefan ci şi sub Bogdan. Trimişii stau la masă lângă Doge, ei privesc la strălucirea veselă a balurilor mascate, se minunează de focurile de artificii cari ţâşnesc luminoase spre frumosul cer de noapte al Italiei, ci văd din luntrea lor cum inelul de legătură cu Marea bogăţiilor cade din mâna încercată a Dogelui şi se pierde în adâncuri. Dar Vistierul, Stolnicul, Pârcălabul, întorşi acasă, nu aduc cu dânşii nici un meşter, nici un fel nou de podoabe, nici o datină nouă de înfrumuseţare’)».
Dar la 1517 Neagoe Basarab trimite prin Ragusa la Veneţia pe medicul său Ieronim Matievici care se întoarce aducând postav de aur, mătăsării şi juvaiere 8)»,
1 şi 2) B. P. Hasdeu, Etym. M. Romaniae, t. IV. Negrit-Vodă,
1898, § 30. Nedeia Celafe şi Vermeghia, pp. CXXXV sqq.
3)	N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, 1900, p, 99.
4)	Gion, Doftoricescul meşteşug in trecutul Ţărilor române, iu Revista Nouă, An. IV, No. 11 — 12, Febr. — Martie 1892, p. 493, şi A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, t. 11, op. II, III* 2, p. 405.
5)	Exarcu, apud. I icot, Chronique de Mo/davie par Gi. Urechi, Paris, 1878, p. 214
6)	Gion, Loc. cit., p. 493.
7)	N. lorga. Negoţul şi meşteşugurile in trecutul românesc, Nucii -reşti, 1906, p. 29.
5) Ibidem p. 30.
1)	Raymond Recouly. En Anglelerrg.
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
I [4
lucrate de maeştrii ilustrei republici. Chiar în unele inscripţii din acea epocă se observă un început de influenţă veneţiană în majusculele cu totul elegante înviate de Renaştere ').
Raporturile dintre Ţările Româneşti şi Veneţia devin din ce în ce mai de seamă. Nu mai e vorba doar de comerţ, de afaceri medicale ori de politică: 11 Ve-rouese, marele pictor veneţian era cunoscut la curtea lui Alexandru-Yodă, fiul lui Mircea Ciobanul; şi Maria Vallarga, cumnata Domnitorului, aflătoare la mănăstirea San-Maffio, la Murano, lângă Veneţia, îi comandă anumite portrete în 1573, după cum se vede din scrisorile eia).
Petru Cercel, Domn al Ţării-Româneşti, poet italian şi mare gentilom la curtea lui Henric al III-lea, regele Franţei, e primit la Veneţia—după detronare—în chipul cel mai strălucit1 2 3). Dar visătorul frate al lui Mi-hdi Viteazul nu ne-a lăsat nici un vers în care să cânte momentul acela.
Veneţienii sărbătoresc pe elegantul voevod, care tre-bue să-i fi încântat cu firea lui. Dacă «afabilitatea sa, plină de graţie, manierele sale elegante, cunoştinţele sale întinse şi variate, elocinţa-i puternică—care după mărturia unui contimporan lega şi strângea în perpetuă servitute ca printr’un lanţ inimile celor ce-1 ascultau,—frumoasele lui poezii care ştiau să încânte sufletul cel italian al Caterinci de Medicis ') i-au atras favoarea lui l lenric al IM-lea şi al mamei sale, se poate închipui cum ştja el să subjuge pe italienii cei zvăpăiaţi.
In cele două domnii ale lui Petru Şchiopul şi sub lancu Sasul, un fost agent diplomatic al Veneţiei la Constanlinopole, anume Bartolomeo Bruţii, albanez de origină, ajunge boer mare în Moldova şi încearcă a introduce catolicismul5 6).
Vasile Lupul mărită pe fiica lui Ruxandra, cu Am-brosio Grillo, fiul prietenului său Antonio Grillo, mare dragoman al ambasadei veneţiene din Constau ti nopol. Ruxandra e viitoarea soţie a lui Timuş, fiul hatmanului căzăcesc8).
Nenumărate sunt legăturile dintre Veneţia şi ţările române. Influenţele însă nu sunt prea mari: Sprijine de ordin tipografic; imitarea aşa ziselor fondachi la clădirea hanurilor de pe vremea lui Şerban Cantacu-zino 7); tineri trimişi la învăţătură artistică în Veneţia de Brâncoveanu 8); influenţe ciilturale asupra câte unui Român; ca Radu Mihnea, ori asupra celor 12 fii de boieri trimişi după 1774 de Constantin Mavrocordat la
1)	lbidem, pag. 30.
2)	N. Iorga, Contribuţiuni la Istoria Munteniei\ 1896, p. 14 sqq. şi Gion, istoria Bucureştilor, Bucureşti 1899, Frumoasele arte la Buru-reşti până Ia 1800, pp. 513—514.
3)	Gr. G. Tocllescu, Monografia lui Petru Cercel, in Columna lui Troian, 1874, No. 2 sqq.; Gion, Ludovic al XiV şi Constantin Brâncoveanu, 1884, pp. 23, 30—31, 34 ; A. D. Xenopol, istoria Românilor, t. III, 1890, pp. 23 sqq.
4)	Gr. G. Tocilescu, Petru Cercel în Columna lui Traiau, 1874, p. 29. Citat de A. D, Xenopol, ist. Românilor, t. III, 1890, p. 26.
5) B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, t. I, 1878, XXXI, p. 182 183.
6) M. I. Căprescu, Relafiunile dintre Mathei Basarab şi Vasile Lupul, 1889, pp. 63-67, 73-77.
7)	Gion, istoria Bucureştilor, pp. 479, 481.
8)	Idem, ibidem, p. 519,
învăţătură l)—cam astea sunt în rezumat legăturile — afară de cele comerciale—cari au avut un răsunet în ţările române.
Veneţianii se interesau însă mai de aproape de cele petrecute în Moldova şi Ţara-Românească decât Românii de cele aflătoare pe ţărmurile Adriaticei. Rapoartele baililor publicate de Exarcu în Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie *) a neuitatului Tocilescu, sunt o dovadă puternică de acest interes. Chiar medicul Muriano nu se poate opri de a nu face o dare de seamă cu privire la starea economică a ţării: «El paese si e fruttifero ct amenissimo e ben situado, habondante de animali e de tutti fruti, da oio in fora formenti se semena de april e de mazo e rachoiese de anosto e de septembrio; vini de la sorte de Friol; pascoli perfeti. a) etc. Spunea omul ce vedea mai de seamă în juru-i.
Ambasadorii veneţieni la Constantinopole descriu Dogelui, detronarea şi torturile lui Constantin llrânco-veunu, ei se interesează de aproape şi de rostul moştenirii nefericitului Domn 4).
Aloise Mocenigo şi Andrea Memmo spun, în scrisoarea din 26 Maiu 1714 şi pricinile prigonirii 5), iar cel din urmă descrie în chip patetic scena chinuirii familiei voevodului român. Egli e tutti gli altri sono stati crudclmcnte tormentali e cib che sorpassa ogni genere e forse ogni esempio d’immanitâ, il Padre alia presenza delle moglie e de’figli, i figlioli alia prezenza de Padre et della Madre . °) Ii ceva mai mult decât tonul unui simplu raport diplomatic în vorbele astea şi chiar în întreaga scrisoare.
Toate legăturile şi cunoştinţele acestea n’aii fost însă de loc un isvor de inspirare poetică. Trebuia să treacă zeci şi sute de ani, să vină influenţa romantică a veacului trecut, pentru a răscoli imaginaţia poeţilor noştri, pentru a înfăţişa Veneţia ca o cetate din basme.
Alccsandri e unul dintre cei mai d’intâi admiratori ai ci. Dar Veneţia e numai un motiv pe care el avea să brodeze teme de iubire:
Când noaptea în tăcere, la ora ce sad tină A dogilor vechi umbre pe maluri şovăind,
Gondola, leagăn dulce, ne primblă împreună Pe luciul lin al mării în care alba lună Cu stelele voioase se scaldă strălucind,
Atunci din umbra deasă ce doarme’ntre canaluri,
Din lampele aprinse în boitele cereşti,
Din turnuri, din palaturi ce triste zac pe maluri,
O tainică armonie pluteşte printre valuri, T)
este vocea Veneţiei cernite care îndeamnă la iubire.
1)	N. Iorga, Istoria Literaturii Române în secolul al XVIII, t. II, 1901, p. 119.
2)	Anul II, 1884, voi. III, pp. 83-88, 175 -208; pp. 353-370; voi. IV, 1885, pp. 601—629.
3)	Cf. Emile P.'cot, Chronique de Moldavie par VrMii, p. 215.
4)	C. Exarcu, Documente istorice inedite descoperite in Archivcle din Veneţia, în Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie a lui Tocilescu, An. I, 1883, voi. II, pp. 142 — 176.
5)	Loc. cit., p. 143.
(I) Ibidem, p. 143.
7)	Veneţia, 11 Septembre 1846, Palatul Benzomes, Veneţia.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
"5
Tot aşa în 0 seară la Lido, l) poetul ia martoră cetatea cea vestită la fericirea lui, cerându-i ca să zâmbească printre lacrimile ei, Biondineta, Gondoleta, Barcarolă veneţiană sunt poezii uşoare în care poetul Lăcrimioarelor îşi cântă tot plăcerile lui. Abia dacă în La Veneţia mult duioasă are câteva note de admirare pentru cetate, în afară de plăcerile cari-1 leagă de ea.
întâiul poet care înnalţă un imn în cinstea Veneţiei cernite este Mihail Zamfirescu în poema sa Irena. Doi îndrăgostiţi într’o gondolă. O noapte cu cerul senin Cântece îndepărtate. Inspirat de tabloul pe care-1 are înainte-i, poetul opreşte, pentru o clipă, descrierea şi povestirea pentru a se îndrepta către însăşi Veneţia. Dacă ţinem socoteală de epoca la care scria Mihail Zamfirescu, precum şi de înfăţişarea limbii celor mai mulţi poeţi de atunci, versurile închinate Veneţiei apar ca dintre cele mai distinse. După ce ne pregăteşte printr'un fel de introducere în care vedem că
Veneţia tăcută în umbra serii deasă Părea că e castelul feeric, răpitor In care ’şi-au azilul visările d’amor —
poetul îşi începe cântarea propriu zisă prin versul Veneţie tăcută, a undei fidanţată
şi continuă prin descrierea învăpăiatei dragoste pe care o inspiră celor visători «timpii înfloriţi.» ai vitezei republici. Chiar azi e plină de farmec pentru poet:
E noapte, şi pe cerul albastru luna plină Trecând cu maestate, reflect’a sa lumină Pe domele măreţe... E totul adormit...
Dar negrele gondole, ca umbre rătăcite,
Apar, trec pe canalul tăcut şi liniştit Şi poartă duc cu ele fiinţe fericite
Gondolierul cântă romanţa lui de dor Şi ale lui accente echou în depărtare,
Cu aripele sale le duce către mare.
Şi după ce tabloul devine din ce în ce mai tainic, mai feeric, poetul îşi dă, deodată, scama de realitate :
Dar azi suspini în doliu, feerică cetate!
Nici cântul, nici sărutul n’animă sânul tău,
Şi nimeni nu mai vine din clime depărtate S’adoarmă ’n voluptate cântând amorul său...
Veneţie frumoasă, erai invidiată.
Azi plângi şi a ta frunte, în loc să poarte flori Sub vălul de durere se înclină desolată,
Şi limpede unde ce-o dată repeta
Un cântec de mărire, azi plâng căderea ta!2;
Şi vocea cântăreţului par’că se înalţă mai emoţionată, mai vibrătoare.
Prin epoci ilustre m’afund cu al meu cânt o spune el; dar întunericul de tot felul, care’l înconjoară, simte că-i doboară puterile. Atunci lirismul acesta, nemeşte-
1)	Oct. 1840, Veneţia.
2)	Mihail Zamfirescu, Cântece ţi Plângeri, Irena.
şugit, se isprăveşte pentru a face loc din nou poves-tirei.
Eminescu, în vestitul lui sonet la Veneţia, inspirat de cele 14 sonete ale lui Platen ori din versurile scriitorului italo-austriac Gaetano Cerry a), şi chiar din traducerea franceză a lui N. Martin 3 4 5), plânge şi el viaţa cea stinsă a falnicei Veneţii.
Interesant e să se ştie că poeţii aceştia cari cântă splendoarea ori decăderea puternicei cetăţi de odinioară n’au văzut-o încă în momentul când o-descriu. Despre Eminescu, cel puţin, lucrul se ştie cu siguranţă. *) Era dar o teză romantică aceasta. De altfel, însuşi Alfred de Musset publică ale sale Contes d’Espagne et d'Italie, între cari intră şi Venise, înainte de a cunoaşte Italia; aşa în cât, peste câtva timp, simte nevoia de a se duce să vadă cum sunt locurile pe cari le-a descris».6)
Toţi, sau aproape toţi poeţii români, o să aibă drept temă principală în zugrăvirea ori în admirarea Veneţiei, starea de decădere, neputinţa de a-şi recăpăta faima de odinioară.
Când Evangelistul San Marc, pare a crede că Bu-centaurul
Venind de pe oceanuri gândi-se-va să-l scape,
atunci leul îi arată ce-i scris în cartea veciniciei: < Pax-tibi Maree», spune un poeL dintre cei mai distinşi6).
Domnul I laralamb Lecca zugrăveşte în Vendetta 7) o scenă din vremea cea strălucită, în versuri de o frumuseţe aleasă, pline de o viaţă adevărat italienească. Dragostele aprinse; ochii spioni de pretutindeni ; splendorile balurilor şi furia răzbunărilor se succed şi se în-lănţuesc cu multă artă. In Carnavalul Venezsiei e povestirea unei drame şi al unui triumf. E tot în epoca de înflorire.
Pe vremea când era stăpână, când întunericul uitării
Nu se întinse pe lagune, — Venezzia nu — ’ngenuchia
Decât Madonei. 8)
Şi Madona îi da în totdeauna biruinţa, cum ia dat-o şi în ziua pe care de atunci o prăznuesc prin serbări publice şi prin veseli', locuitori Venezziei.
Dar poetul trebuia să aibă şi nota care plânge mărirea stinsă. Intr’un sonet, el ne spune cum:
Venezzia, stăpâna mărci, regină astăzi detronată, .
îşi plânge, tristă, pe caraluri, mărirea stinsă din trecut
Şi după ce zugrăveşte părăsirea din ziua de azi, pieirea palatelor străvechi, iarba care năvăleşte pe lespezi, rosteşte îngândurat:
Şi tot ce vezi se ruinează, ca o avere fără rost.
Iar când s’o prăbuşi sub valuri cetatealui Othello-Maur,
Corăbiile au să ’ntrebe: < Veneţia, unde-o fi fost?..
1) l J. Grama], Mihail Eminescu, Blajiu, 1891. pp. 152 — 162.
•'2) Cf. prefaţa d-lui 11. Cliendi la M. Eminescu, Literatura Populară, 1902, p. XVII.
3)	Cf. ale noastre Studii, I, 1904, p. 37 şi L’/n/tuences des Romau-tiques franţais sur ta Poesie roumaine, P ris, 1909, p. 400.
4)	N. Petraşcu, M. Eminescu, 1892, p. 57.
5)	L6on S6che, Alfred de Musset, t. I. Paris, MCMV11. p. 42.
0) Duiliu Zamfirescu, Alte Orizonturi, 1894, San Marc.
7)	Sexta, 1901.
8)	Secunda, 1898.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
I 16
Pe când gondola cea neagră luneca pe Canaluri, un alt poet, care venise în Veneţia ca să găsească alinare durerilor, arc într’un moment părerea că e întins întru n coşciug şi Charon îl duce către lumea cealată. Dar prima impresie e cea aşteptată: De admiraţie nespusă :	.
Veneţia! — Gondola neagră Descrie pe canal un arc,
Plutind sub raza pală a lunci	,
Spre marmorele lui San-Marc.1 2 3 4 1)
E rar ca un poet român să fi cântat Veneţia în tonul unei bucurii depline. In Noaptea Veneţiană a domnului Macedonski nu e nici o notă tristă; din potrivă, întreaga poezie e plină de o mulţumire adesea-ori vecină cu gluma. Măsura versului ajută mult la o asemenea înfăţişare, chiar în descrieri:
.	Noaptea lină
S’a întins;
Luna plină S'a aprins;2)
Cercetătorul tutulor poeţilor admiratori ai Veneţiei, fără a uita pe prozatorii • noştri cari au descris-o sau arătat-o ca un isvor de inspirare, va găsi drept notă predominantă: melancolia, tristeţea doborâtoare faţă de amintirea unui trecut pe care foarte mulţi şi-l închipue aşa cum îi călăuzeşte fantazia lor.
Românii din veacurile trecute au fost în mai strânse legături cu minunata cetate a lui San-Marc, mai ales dacă socotim greutăţile cari se împotriveau la o comunicare îndemânatecă, decât sunt mulţi din cei de azi. Totuşi literatura noastră nu sa îmbogăţit în epocile de atunci. In veacul care se duse era însă cu neputinţă unui poet, ori de ce neam ar fi fost el, să nu simtă încln’puirea-i mişcată de poezia romanticilor, cari vedeau în Veneţia ca şi în Orientul, pe care cei mai mulţi nu-1 cunoşteau, isvoare puternice pentru poezia admiratoare de locuri tainice, depărtate, deosebite mult de ce se vedea în jur.
Atunci Porţia lui Musset nu se putea să nu inspire pe Mihail Zamfircscu în a sa Trena, August von Pla-ten şi alţii se cuvenea să încânte pe Hminescu. Oraşul trebuia să fie plâns ca o ruină.
Ar fi interesant însă de ştiut impresia făcută asupra poeţilor noştri cari vor fi văzut Veneţia după ce — întocmai ca Musset—au descris'».
Azi Veneţia e frumoasă în felul ci: ca un muzeu ; şi rămâne distinsă prin însăşi firea ei de oraş fără de păreche. Ea a pierdut însă nu numai splendoarea împărătească din trecut ci şi înfăţişarea de oraş părăsit.
După fiecare călătorie am văzut că Veneţia se îngraşc, ea aşa de uscată şi de sărară altă dată >if) zice un admirator al ei. Totuşi dacă omul care se duce în cetatea Dogilor nu uită că a venit acolo într’un fel de pe-lerinagiu, el nu bagă în seamă nici gara, nici pe acel «vaporetto> care străbate canalurile în ciuda gondo-
1)	Haralamb O. Lecca, Octava 1904, Venezzia.
2)	Radu D. Rosetli, Din Toate, 1905, Veneţia.
3)	A. Macedonski, Poezii, 1882, Noaptea Veneţiană.
4)	Barrds La Mort de Venise, p. VI.
licrilor, nici chiar bărcile-aulomobil cari au început să se ivească ici şi colo. Călătorul care vrea să vadă Veneţia cea frumoasă trece peste toate aceste modernizări ale ei. El se gândeşte la trecut şi la tot ce rămâne.
Depărtarea, care poetizează totul, e însă în orice caz mai favorabilă poetului liric. Un archcolog, un iubitor de artă, un artist ori un poet de felul lui Gautier sau 1 leredia pot găsi în orice clipă un motiv do poezie chiar în Veneţia de azi. E îndoelnic însă dacă ea ar influenţa la fel pe un scriitor de genul lui Musset.
Poeţii noştri, cari s’au inspirat, mai toţi, din citiri, ar putea să se folosească şi azi de chipul acesta de a’şi hrăni imaginaţia. Aşa, de pildă, Venise an XVIII Sfecle a domnului Philippe Monnier, apărută acum trei ani, e o lucrare care ar desfăta pe cel mai distins poet ca şi pe cel mai ştiinţific istoric. Sunt părţi cari par adevărate imnuri în cinstea Veneţiei de odinioară.1)
Dacă poeţii noştri Vor continua să zugrăvească în versurile lor trecutul Veneţiei, poate că va veni un moment în care vor cânta şi timpul în care Ştefan Cel Mare, Petru Cercel ori Brâticoveanu, cunoşteau faima regatului adriatie.
N. I. APOSTOI.ESCU
NOTE Şl DISCUŢ1UN1
IARĂŞI PLAGIATUL D-LUI G. MURNIJ
Prin articolul său din ib c. al acestei reviste, d-1 Mumii revine din nou asupra chestiei catedrei de archeologie
De astă dată însă părăsind terenul ştiinţific, d-sa, pozând în victimă, caută să-şi apere nu numai munca, ci şi viaţa şi, mai mult decât viaţa, cinstea (p. 88).
Astfel pusă, chestiunea capătă dela sine o importanţă mult mai mare; ia proporţiile unei probleme de înaltă morală socială. Căci desigur că mai presus de valoarea operei unui scriitor stă, şi trebue să stea neapărat, cinstea autorului. Lucrările lui —ori cât de însemnate sau neînsemnate sar părea pentru moment,—sunt totuşi numai relative şi susceptibile de perfecţionări şi întregiri în decursul vremei.
Nimeni nu poate reclama dela fiteşicarc numai lucrări desăvârşite, — capo d'opcre. Cea ce însă se impune, chiar celui mai modest scriitor, este cinstea. Fără de ea nu sc concepe lucrare ştiinţifică. Ea singură precumpăneşte aşa de tare toate celelalte însuşiri, încât chiar opcrilc de valoare pierd însemnătatea lor, când nu s clădite pe baze cinstiie.
Condiţiile esenţiale ale ori cărei lucrări sunt dar probitatea, cinstea autorului şi veracitatea aserţiunilor
1) Iată un mic pasagiu din introducţie, unde vorbele „Alors, cile avait ele si grande“ revin ca un refren :
„Alors, cile avait ete si grande. Elle avait ele si grande (|uaud elle plantait Ies pilolis cu chantant, quatid elle amenait Ies ancres en chantant, et qit’elle partait pour l'cspace comme potir Pavenir. De temps h autrc, au soinmet du Campanile dresse comme un mit de navire, la vigie jetait son cri, Ies cloches de S. Niccolo du Lido se rnet-taient â chrnter. et â l’horizon apparaissaient Ies galeres triompliales.?
(P- 9)
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
117
sale. Cu atât mai mult şi fără nici-o rezervă se impune această condiţiune autorului, care năzueşte să serve de exemplu generaţiilor tinere, în serviciul cărora scrie.
Dreptate are aşa dar d-1 M. ca mai presus de toate să încerce să-şi salveze cinstea. Rămâne să vedem întru cât reuşeşte.
Ultimul articol al d-lui M. începe prin imputări aspre aduse celor cari, cu prilejul necrologului profesorului Teohari Antonescu, au publicat şi o parte din Raportul răposatului asupra lucrărilor d-lui M. Fără însă a şti că acest manuscris al lui T. A. era singurul ce se află în acel moment în Redacţia «Convorbirilor literare -, d-sa, crezâtidu-se la adăpost de ori ce desminţire din partea celui dispărut dintre noi, îşi permite tot felul de insinuări. Astfel pretinde că «dispoziţia răposatului a fost călcată... întru cât regretatul profesor, cu toată provocarea ce i-a făcut un prieten al meu (al d-lui M.) n’a găsit cu cale, sau, cel puţin, n’a stăruit îndccurs de un an să dea publicităţii raportul său .
Protestând dar contra «insultei aduse memoriei răposatului profesor ', d-1. M. adaogă că cu regret, cu sincer şi adânc regret, mă văd silit să răspund în public;- la Raportul amintit din Nr. de Ian. al «Conv. lit.
D-1 M. spune neadevăruri. Căci înainte de a se publica, ocazional, acest fragment, d-sa cunoştea învinuirile ce i se aduceau prin Raport. Dovadă: In replica sa d-1. AI. protestează la început chiar în potriva unor acuzaţiuni relative la ilustraţiile lui Preller, despre cari nu se găseşte absolut nici o menţiune în «fragmentul din Raportul lui T. A. publicat în «Conv. lit. - pag. 98 şi următoarele.
Răspunzând aşa dar la o acuzaţie necuprinsă în «Conv. lit.» se dovedeşte că d-sa a cunoscut mai dinnainte şi de aiurea întreg raportul lui T. A. De fapt el a fost publicat in extenso în «Conservatorul» din 13 Iunie 1909, pe pag. 1, sub titlul de: Raportul Comi-siutiei de cercetare a lucrărilor candidaţilor la catedra de archcologie din Bucureşti. In acel raport oficial se află şi pasagiul relativ la ilustraţiile lui Preller, la care d-1. M. răspunde, deşi nu e redat în fragmentul din Conv. lit. ■>
Din această constatare rezultă:
1.	Că publicarea raportului lui T. A. în «Convorbiri literare» nu constitue o călcare a dispoziţiunilor răposatului, după cum pe nedrept afirmă d-1 M.
2.	Că deşi d-1 M. cunoaştea încă dela 13 Iunie 1909 toate acuzările ce-i adusese T. A., totuşi d-sa nu s’a încumetat să-i răspundă decât atunci, când era sigur că nu i se poate riposta.
Procedeul d-lui M., de a fi tăcut cât timp antagonistul său trăia şi să vorbească tocmai după ce el a murit, constitue într’adgvăr «un procedeu de o impietate care revoltă pe toţi oamenii de bine şi cu bun simţ» cum însuşi exclamă d-sa.
Inconsecinţa şi mai ales făţărnicia d-lui M. se mai dovedeşte şi prin pretinsa indignare ce i-ar fi produs publicarea Raportului luiT. A. în «Convorbiri literare . Căci de unde la, început d-sa motivează răspunsul său numai ca o protestare contra «insultei aduse memoriei răposatului», uită îndată rolul ce-şi însumase,, şi termină printr’o vehementă acuzare tocmai în potriva acestuia.
Astfel d-sa găseşte cu cale să reediteze, asumându-şi, o critică străină scrisă acum patru ani înpotriva lui T. A. Dacă d-1 M. considera ca justă acea critică, nu a avut oare prilej să o pună în discuţie pe când trăia încă T. A. ? Ori crede că prin reîmsprospătarea învinuirilor produse de alţii în 1906, d-sa aduce acum un omag'u memoriei Ini T. A.
Revenind la modul cum d-1 M. răspunde criticei lui T. A., vom vedea că şi mijloacele sale de combatere şi felul său particular de a trunchia citatele adversarilor săi, constitue o contribuţie interesantă la capitolul cinstei autorului.	■
In argumentarea ce urmează mă voiu servi numai de elemente cunoscute, fără a mai aduce vreo probă nouă pe lângă cele produse şi în deajuns discutate în po-lemicile urmate din ambele părţi.
Principala acuzaţiune, ce în genere s’a adus d-lui M. este, în afară de lipsa de originalitate, faptul că s’a servit până la plugiare de autorii străini, pe cari în unele cazuri, cu îngrijire, a evitat chiar să i pomenească. Aceasta în special în lucrarea sa Monumentele din Roma»
Cât de serioasă este asemmea acuzaţii', reese din chiar ultimul răspuns al d-1 AI. din N.R. R. (p. 78 col.
II). Astfel, apărând lucrarea sa •■Portretul Elin d-sa singur declară: înţeleg să mă acuze că am ascuns pe autorii consultaţi şi folosiţi de mine, că n’am vrut să-i citez, dar odată ce i-am citat şi declar că m’am folosit de ei cred că nu-şi mai paate avea loc nici o bănuială de necinste».
Suntem de acord cu d-1 AI. Aplicând însă propriile sale principii la lucrarea sa, «Monumentele din Roma » vom vedea că bănuiala de necinste, în loc de a dispărea, se întăreşte tot mai mult. Căci acuzaţia ce i se aduce, constă nu în faptul de a fi consultat şi utilizat alţi autori, dar de a fi evitat cu anume îngrijire să menţioneze, chiar fie numai în prefaţă, numele acelor autori. Cu atât mai mult, cu cât nu numai că i-a consultat, dar i-a şi tradus în bună parte.
De această acuzare precisă şi foarte gravă d-1 AI. nu se poate dcsvinovăţi. Ea rămâne nesdruncinată cu toate ciscumstanţele atenuante ce d-sa vrea să aducă prin răspunsurile sale ulterioare.
Să recapitulam, pe scurt, faptele.
In prefaţa cărţii sale: «Alonumente antice din Roma» la p. 11 d-1 AI. afirmă: «se înţelege, într’o materie ca asta înaintaşii străini nu mi-au lipsit; ba chiar unora din ei sunt dator cu câte ceva. Dar ei nu sunt nici aşa mulţi şi mai cu scamă, aşa satisfăcători, cum s’ar crede». Dar în loc de a ne da cel puţin o înşirare a numelor acestor înaintaşi, d-1 AI. se mărgineşte a adăoga într’o notă dela aceiaşi pagină Că am exclus cu dinadinsul orice citaţie şi aparat ştiinţific de teamă ca nu cumva lucrarea mea să ia proporţii. mai mari şi să devie mai puţin accesibilă publicului .
Această temere e cu totul neîntemeiată şi ori cine pricepe că în această lungă prefaţă de 12 p., în loc de Himalaia, Goethc, Schiller şi a pasagiilor în original şi traducere a versurilor din Tannhăuser al lui Wagner, se cuvenea, cel puţin într’o notiţă, enumerarea autorilor din cari cu atâta prisosinţă a tradus d-1 AI.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
II 8
K inutil să mai insistăm asupra acestui procedeu şi să mai caracterizăm faptele. D-l Murnu se condamnă sin- . gur prin propria sa mărturisire citată mai sus. Căci «Monumentele din Roma* cad tocmai sub învinuirea de care autorul vrea să apere cealaltă lucrare a sa «Portretul elin », şi astfel numai, poate scăpă de acuzaţia că a ascuns—cu intenţiune—pe autorii de cari s’a folosit Prin urmare există şi rămâne întemeiată «bănuiala de necinste» de care se teme atâta.
Prins asupra faptului, d-l M. a încercat să atenueze în urmă dispreţul ce arată în introducere faţă de autorii—anonimi ?—cari «nu sunt nici aşa mulţi şi mai cu seamă, aşa satisfăcători cum s’ar crede». Şi în loc de a se mai făli că «a trebuit să consulte izvoare multe (adineaori erau puţine!) şi deosebite cari nu sunt la îndemâna tuturor» şi «să descurce iţele încâlcite ale labirintului savant» ţintr. p. 11), d-sa, în replică, mărturiseşte că «datele fundamentale pe cari se întemeiază • descrierea sunt strânse din diferite izvoare (Plagiatul meu p. 4); iar în N. R. R. adaugă chiar că drept «exemplu mi-au servit mai ales două cărţi ale «înaintaşilor streini», cunoscutul arheolog Petersen şi Ber-teaux» cu care, singur ne spune manualul său «are cea mai mare analogie» (p. 79).
Prin urmare acele «izvoare multe şi deosebite cari nu sunt la îndemâna tuturor» pe care, în prefaţa cărţii sale (p. 11) d-l M. se laudă «că a trebuit să consulte», se reduc acum la două manuale din cele mai răspândite! Şi deşi nu sunt decât două, totuşi d-l M. nu le-a citat "de teamă ca nu cumva lucrarea sa să ia proporţii mai mari şi să devie mai puţin accesibilă publicului!!»
Dar nici această mărturisire nu e adevărată. S’a dovedit că în afară de cei doi citaţi, d-sa a mai tradus şi din alte manuale cum d. p. din Huelsen şi Haugwitz etc.
. Corect ar fi fost ca aceste nume să fi fost citate dela început în locul notiţei în care ptomite că voiu căuta într’o ediţie viitoare (? ?) să complectez aceste lipsuri ». Lipsurile fiind simţite şi de autor, fără însă a fi împlinite, lasă să se bănuiască motivul pentru care au fost ascunse. Ele erau menite să dea lucrării, în vederea unor anumite scopuri, aparenţa unei originalităţi pe care nu o arc, deşi această pretenţie este atât de accentuată în prefaţa cărţii.
Începutul de mărturisiri, incomplete de altfel, din partea d-lui M., nu-1 scutesc însă de celelalte grave acuzări ce, înainte chiar de T. A., i s’au adus printr’un articol apărut în revista aceasta No. 14, Dec. 908 şi apoi prin broşura d-lui N. S. Ionescu, intitulată: «Plagiatul d-lu;
M.» Şi la aceasta a simulat d. M. un răspuns. Nu l’a dat însă în revistele ce-i stau la dispoziţie, ci într’o broşură nepusă în comerţ ce s'a împărţit în număr restrâns, numai celor pe cari d-sa credea că-i poate convinge. In acest răspuns însă d-sa a evitat, cu cu-noscuta-i dibăcie, să răspundă tocmai la cele mai grave acuzaţiuni şi anume la acele de plagiat. Căci cele câteva exemple trunchiate ce reproduce d-sa nu infirmă câtuşi de puţin numeroasele paralele din care se vede, nu numai că a utilizat fără a-i pomeni, dar că în multe părţi a tradus chiar ad litteram pe Huelsen şi pe Thede-nat. Şi nu numai în descrierea monumentelor, dar chiar în comparaţii şi reflexii se găsesc asemenea «potriviri»
cu textele streine, cari nu se pot explică prin veşnice «coincidenţe cum caută să se scuze d-l M.
D sa reproşează încă criticului său că din cele 10 capitole ale cărţii sale «nu atacă decât două şi jumătate» (Plagiatul meu p. 6). Cantitatea paralelelor nu arc importanţă. E destul să avem un singur exemplu de traducere făcută după un autor care nu a fost citat, pentru ca cinstea autorului să nu «rămâne mai presus de orice bănuială» după cum doreşte d-l M. (ibid. p. 4).
Din numeroasele exemple puse pe două coloane de către d-l Ionescu, reese cât de justă este critica lui T.
A., care, între altele, acuză pe d-l M. că «reproduce vorbă cu vorbă în lucrările sale cuvintele altor autori, fără a-şi da osteneală să-i citeze, crezând să ne lase cu modul acesta în suflet simţimântul că el ar fi adevăratul autor.»	_
Nevoind să introduc elemente nou| în discuţie, mă refer, ca şi T. A., la exemplele date de d-l Ionescu, şi las pe cititori să judece următoarele ciudate «coincidenţe». Intr’un singur capitol întâlnim, în afară de traducerile libere, de rezumatele cu meşteşugite înversări de fraze şi aceste traduceri ad litteram. E vorba de Vestale.
Cea care era vinovată la stingerea focului era bătută cu vergi de către marele pontifice, pe când ceeace păcâtuia trupeşte era adusă afară din oraş la campus sceleratus unde sărbătoreşte era îngropată de vie.
Murnu: Monumente antice, Bucureşti 1908.
p. 60
Eine Vestalin die das heilige Feuer erloschen liess, wurde vom P011-tifex mit Rutenstreichen geziiclitigt, liatle sie gar das GebotderKeu-schheit verletzt, so wurde sieaufdem campus, sceleratus lebendlg be-graben.
huelsen: Das Forum Romanum. Roma, 1904.
p. 162
La vestale coupable d’avoir laisse eteindre le feu sacre, etait bat-tue de verges par le grand pontife; la Vestale coupable d’avoir failli ă son voeu de chastete etait enterree vive dans le tampus sce-leraius..
Huelsen: Le Forum romain, Rome, 1906.
p. 203
sau, în acelaş capitol, la distanţă de o pagină:
„ Pieptănătura asta născută dintr’un interes practic, căci părul fals apăra adevăratul păr al Vestalelor când ele vegheau la focul sfânt, era obişnuită la mirese şi avea pentru ele un înţeles simbolic; în ea vedeau Romanii o bună prevestire, căci mireasa trebuia să aibă pentru soţul ei credinţa neşovăita ce ttveu o preoteasă Vestală faţă de zeiţă.
p. 62.
„Diese recht alter-thiimliche und unbeque-me Hauben mussten die Vestalinnen zeitlebens tragen, die ubrigen Ro-merinnen nur an ihrem Hochzeitstage: desgu-Itn Omens wegen weil die Braut ihrem Mann ebenso unverbruchiich das Qeliibde der Treue haben solite, wie die Priesterin der Qottheit -.
p. 108
„Cette coifure ar-chaîque et incommode (elle n’avait d’utilite que pendant le temps ou la pretrese surveil-lait le feu sacre, car elle protegeait alors sa clie-velure veritable contre l’ardeur de la flamme) Ies Vestales devaient la porter tout le temps de leur sacerdoce. Les au-tres Romaines ne la portaient que le jour de leurs noces; «c'Hait un bon augure parce que h fiancee devait avoir pour son mari l'Mbranlable fidttite de la pretresse pour Vesta .
p. 208
Singura deosebire constă, după cum se dovedeşte, numai în faptul escluderii semnelor parantezei, şi, coace e mai grav, în omiterea semnelor citaţiunei cari, în ambele cazuri, sunt puse de Huelsen. Şi pe când capitolul învăţatului german se termină printr’o lungă în-şirare bibliografică de autori antici şi moderni, d-l M. nu găseşte cu cale să menţioneze nici chiar pe Huelsen, de care, nu poate să mai nege că, s’a servit până la plagiare.
Chiar dacă acest exemplu s’ar afla izolat, el ar fi totuşi suficient pentru a ne deştepta bănueli temeinice despre cinstea şi intenţiunile curate ale autorului ro-
NOUA REVISTA ROMÂnA
119
mân, care mai are îndrăsneala să termine prefaţa cărţii sale lăudându-se că a scris 1111 povăţuitor în mare parte mai cuprinzător şi mai deplin de cât orice altă lucrare streină.» Sărmanii savanţi streini, cari sunt astfel des-preţuiţi de cel mai aprig plagiator al lor! Adorabilă este modestia şi cinstea d-lui M.!
Dar cazul aci menţionat, departe de a fi unic, reprezintă regula generală. Cu drept cuvânt dar T. A., analizând Portretul elin , caracterizează astfel metoda de lucru a d lui M.:
«Ideia conducătoare ca şi faptele şi argumentele sunt uneori împrumutate dela un autor străin; numai rânduirea lor este alta decât le găsim la împrumutător. Dacă din întâmplare asupra aceleiaşi idei' îşi rostesc gândul lor mai mulţi autori în acelaş timp, atunci d-1
M.	potriveşte în totdeauna ca ideile şi chiar frazele unuia să fie întreţesute cu ideile şi frazele altuia, aşa încât ne este cu desăvârşire cu neputinţă să-l învi-njim de plagiat sau copiat în desfăşurarea problemei sale, cu toate că nu este idee, nu este argument care să nu fi fost împrumutat» (Conv. lit. p. 101).
Din acestea reese clar că d-1 M. uneori împrumută ideia şi argumentele dela un singur autor; alte ori de la mai mulţi autori, cari au tratat acelaş subiect. In acest din urmă caz însă, in totdeauna întreţese ideile şi frazele diferiţilor autori aşa de meşteşugit, încât în desfăşurarea problemei nu ne este posibil să-l învinuim dt plagiat sau copiat, deşi fiecare idee luată a parte este împrumutată.
D-1 M. însă interpretează cu totul altfel pasagiul lui T. A. II dăm în întregime, pentru că el ne va servi drept pildă a bunei credinţi a celui ce-şi apără cu atâta patos cinstea sa. La pag. 78, col. II. din N. R. R„ găsim următoarea argumentare:
Că autorul (T. A.) e foarte puţin convins şi sigur de adevărul spuselor sale, ne o probează în modul cel mai evident incoherenfa şi contradicţia, cu care îşi îneliee aceste.acuzări; căci pe deoparte mă învinueşte că nu este la mine o idee, un argument, care să nu fie împrumutat», iar pe de alta, că numai «uneori sunt împrumutate». E o atât de colosală distanţă dela uneori - până la «toate ! Dar ceeace e mai ciudat şi totdeodată mai caracteristic, este concluzia finală, mărturisirea proţîoaoîi u orîtîouluî, oSnd,	tot ©o
clădise până aci, ne spune că ne este cu desăvârşire cu neputinţă să-l învinuim de plagiat sau copiat.»
Confuzia o produce, după cum se vede din compararea citatelor netrunchiate, d-1 M. intenţionat, confundând ceace spune T. A. despre felul său de a împrumuta dela autori străini. Uneori, zice T. A., ia d-1 M. ideia unui singur autor; când sunt mai mulţi însă, în totdeauna ia dela toţi şi le întreţese ideile, aşa încât, în desfăşurarea problemei—numai—nir e posibil să stabileşti de unde a copiat, deşi toate părţile sunt împrumutate.
Iar după răstălmăcirea sui generis ce dă d-1 M. pa-sagiului lui T. A., d-sa exclamă radios: «cinstea lucrării mele e salvată fără voia criticului».
Noi socotim însă din potrivă că nu e deloc salvată. Plagiatul rămâne plagiat, ori cât s’ar ascunde prin res-tălmăciri ulterioare.
Prin acelaş sistem de a interverti şi încurca inten-
ţionat spusele adversarului, se apără d-1 M. şi când e vorba de fapte concrete, nu numai de interpretări. Iată un exemplu tipic : T. A. îi reproşează, cu drept cuvânt, că nu cunoaşte înţelesul nici a celor mai uzuali termeni de architcctură, pe cari caută să-i tălmăcească prin perifraze, cari nici clare, nici exacte nu sunt. Astfel, în traducerea din M ucise ti termenul «Tonnenge-wdlbe» e redat prin «bolţi crucişe» (M. p. 44) pe când în realitate acest fel de boltă nu e deloc crucişă, ci din potrivă e cilindrică sau semicirculară — voute en ber-ceau. Iar «Kreuzgewolbe = voute d’aretes sau boltă încrucişată d-1 M. traduce şi mai straniu prin «bolţi al-biate de câte trei sau patru pilaştri». Această perifrază nu însemnează însă nimic: o boltă crucişă pe trei (sic) pilaştri e o aberaţiune, zămislită de unul care nu-şi dă de loc seamă ce este o boltă «în cruce», care nu se poate propti decât numai pe 4, iar nu 3, puncte de sprijin.
La toate aceste acuzări foarte întemeiate şi foarte precise d-1 M. răspunde, luând iar tonul de magistru :
«Din răstălmăciri şi apropieri de texte străine şi unele din «Monumente», el (T. A.) ajunge la concluzia bizară, că eu nu cunosc înţelesul unor termeni archi-tectonici întrebuinţaţi de mine. Căci, minunea minunilor, prin bolţi albiate traduc nemţescul Kreuzgewolbe, pe când el însuşi vede că eu întrebuinţez expresia «boltă crucişă», expresie înadins făcută de mine...»'N. R. R. p. 79.
In felul cum escamotează răspunsul, s’ar părea că într’adevăr acuzarea lui T. A. e nedreaptă, de oare ce, după cum afirmă d-1 M„ şi d-sa întrebuinţează expresia boltă crucişă». D-sa însă intenţionat uită să adaoge că o întrebuinţează fals, căci o pune în loc de Ton-nengewolbe, pe când boltă crucişă=Kreuzgewolbe. Astfel fiind adevărul, acuzaţia lui T. A. îşi păstrează întreaga ei tărie şi ironia — cam palidă— a d-lui M. nu-1 salvează. Recunosc însă că în asemenea eschivări dela adevăr d-1 M. e maestru. Prin lungi explicaţii caută să deturneze atenţiunea dela termenul încriminat şi astfel să se strecoare. Abil o fi, dar e oare şi cinstit acest procedeu ?
încântat de victoria ce crede că a repurtat şi asupra acestui punct, d-1 M. exclamă: «T. A. recunoaşte că aceasta e o «observare de mică însemnătate», şi totuşi
itu ac aflcrţuj a mit	ptt 1 ju/lu tM, Ut» liisiUIClfcillţci
studiilor mele».
De fapt T. A. spune: «fireşte că s’ar părea că aceste observări sunt de mică însemnătate; în realitate ele ne fac să ne dăm seama de insuficienţa studiilor sale».
Din aceste exemple vechi aci din nou împrospătate numai, se vede lipsa de scrupul cu care d-1 M. inter-verteşte spusele adversarilor săi. Asemenea procedee, întrebuinţate mai ales faţă de cel de curând dispărut, ne impuneau datoria să restabilim adevărul.
S’au omis din discuţie toate aluziile personale, atinse de d-1 M. în ultimul său articol. Căci nu poate fi de nici un interes amestecul aprecierilor personale în această discuţie de fapte.
Ne găsim în faţa unui plagiat, faţă de care d-1 M. nu are nici o scuză. Pe lângă acesta se mai adaogă o sumă de greşeli elementare atât în privinţa teoriilor mai nouă în sculptura elină, cât şi asupra unor termeni
1 20
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
architectonici, cari pentru orice specialist probează insuficienţa cunoştinţelor şi pregătirei d-lui M.
Expunerea acestor fapte în adevărata lor lumină are singură interes pentru formarea convingerilor celor ce au să judece chestiunea.
Au Tzigara Samurcaş.
O SCRISOARE
Relativ la articolul „Iu chestia catedrei de arheologie" publicat de d-1 G. Mumii în No. dela 16 cor., primim următoarea scrisoare din partea d lui S. Mehedinţi, directorul Convorbirilor li etare".
Domnule Director,
In numărul dela 16 cor. al «N. R. Române», d-1 Murnu a publicat un articol însoţit de o scrisoare, unde era vorba şi de «Conv. Literare'.
Pentru restabilirea adevărului, vă rog să publicaţi în aceiaşi rubrică următoarele:
1.	Am lăsat d-lui AI. libertatea de a publica tot ce are de spus în polemica ştiinţifică cu d-1 Tzigara, redactorul cronicei artistice din «Convorbiri». Manuscriptul a fost dat la tipar, hotărându-se chiar şi litera (io nesp.) cu care trebue să fie cules.
2.	Am cerut d-lui M. să facă tot pentru Convorbiri un articol deosebit, în care să aprecieze activitatea lui T. Antonescu ca arheolog.
Tăcerea asupra acestor fapte cunoscute de mai mulţi martori şi redactarea acelei scrisori, în care se ascunde că articolul a fost luat chiar de d-sa dela personalul tipografiei, e o caracterizare suficientă a procedărilor celui ce v’a adresat scrisoarea.
Primiţi, etc.
S. AIehedinţi
a RĂSPUNS LA SCRISOAREA D-LUI MEHEDINŢI
La punctele de acuzaţie ce mi-aduce bunul şi stimatul meu amic, d-1 Mehedinţi, răspund spre lămurire următoarele :
i.	Din fericire păstrez manuscrisul meu în care se văd însemnările proprii ale d-sale: mi se cere reduco-ori-irrănlni meu dela 2 1 de riUL’ini la io; cu alte
cuvinte—cum arată dungile de culoare galbenă a d-lui Mehedinţi—scoaterea afară a 11 pagini, care fac parte esenţială din răspunsul meu la critica ce mi s’a făcut în «Conv. Literaro. Din aceasta am înţeles că d-1 M. «nu se putea ţine de cuvântul» dat d-lui I. Bogdan de a-mi publica articolul «fără măcar să-l citească», adică aşa cum l’am conceput şi scris eu, ceea ce poate să şi cădea barem ca o condescendenţă pentru un vechiu colaborator al «C.onv. Literare». Şi totuşi d-1 M. afirmă în scrisoarea sa de mai sus că < mi-a lăsat libertatea de-a publica tot ce am de spus în polemică».......
2.	In punctul al doilea s’a exprimat laconic şi trebue să-l completez pentru a fi înţeles. Când d-1 M. a văzut că mi-am retras articolul, a vrut să cadă la învoială. D-sa mi-a rupt o parte din articol sub pretext că nare legătură cu critica sau atinge «Conv. Literare» (cititorul o poate şti acum cât de adevărat e acest lucru), o parte mi-a rezerval-o pentru publicare, iar restul— cea mai mare parte, cum am văzut—îmi propunea să-l public deosebit altă dată ca studiu asupra activităţii arheologice a lui T. Antonescu. Când pui astfel de condiţii cuiva, mai ales când ai făgăduit să nu pui nici una, înseamnă că-i laşi libertatea să publice tot ce are de spus?»
3.	Să judece acum oricine, dacă eu n’avcam dreptul să-nti retrag articolul. Dreptate mi-a dat şi un prieten al d-sale, care, constatând cu regret faptul, m’a şi îndemnat ca să mă adresez acestei ospitaliere reviste. Adică şi cu şi d-sa a înţeles că d-1 M„ ţinând seamă de anumite susceptibilităţi, nu se putea ţine de cuvânt» sau nu îmi putea lăsa libertatea» să public în revista d-sale tot ce aveam de spus.
De aceea am socotit că săvârşesc un act de delicateţă faţă de d-sa scutindu-1 de stăruinţa mea inoportună şi retrăgându-mi articolul.
Dar nu l’am retras dela tipografie, cum se pretinde în scrisoare, ci mi I’am reţinut acasă, unde mi s’a trimes din partea d-lui M. cu însemnările ş; dungile trase de condeiul colorat al d-sale.
Iată faptele pe cari le tac» şi le «ascund», lucru care, după fericita şi binevoitoarea expresie a d-lui M., «e o caracterizare suficientă a procedărilor mele--.
G.	Murnu.
apărut:
Biblioteca editată de „Noua Revistă Română“
No. 1. In zilele de anarhie de C. Rădulescu-Motru.
„	2. Sufletul neamului nostru de C. Rădulescu-Mofru.
„	3. Contractul de muncă de Dem. NeguJescu.
/
------- PREŢUL UNUI NUMĂR 15 BANI ■■■■■■■■—■
9
(IN DEPOZIT LA LIBRĂRIA LEON ALCALAY. BUCUREŞTI).
AIJElOKT HA10K, IS ii<*ur<-ţt| i S(.r. IN u iii a-I Nun pil i u ?•