NOUA REVISTA
R OMÂNĂ
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
ABONAMENTUL:
In România mi an (48 NUMERE). 10 lei
,, şcase luni........6 ,,
In toate|ârile uniune» poştale un au 12 „ m •	11	,, şcaseluni 7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, S5. — Bucureşti
APARE IN FIECARE DUMINICA
DIRECTOR:
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA I)IN BUCUREŞTI
UN NUMĂR:
25 Bani
SogUseştecu iitnn&nijl la principale lîhrftrii şi la depozitarii de ziare din ţafă
Preţul anunţurilor pe ultima paginâ pagină : 10 lei.
No. 7.
DUMINICA, 23 MAI 1910
Voi. 8.
SUMARUL
NOUTĂŢI :
Turburările din sânul Bisericii. — D-l X. Iorga la Academie. — Din neregularităţile ce se petrec la Ministerul de Instrucţie. Examenele de capacitate de limba franceză.— Ex libris. Statistica generală. Metodologia statistică de d. Stanislas Cihoski.
CKSTfUNI ACTUALE:
C. 1) 1 mitkicscu-Iaşt. Către tinerimea universitară. Radu N. Mandrea. Decăderea religiei în România.
ŞTIINŢE SOCIALE:
1). Dragiiice-scu. Ştiinţa şi Democraţia.
LITERATURĂ:
Ion Cii.ru-Nanow In ajun.
Nicolae Pura. întârziaţii...
şcolare: :
C. V. Bujureanu. Sistemul şcoalei din Mannhcim.
NOTE: SI Dl SCU TIU NI:
> .. •
N. Şteeăniîkcu-Iacint. Ura în potriva capitalu-hdui străin.
NOUTĂŢI
Turburările din sânul Bisericei.
Turburările cari sc petrec de eâlva limp în sânul li sericei noastre suni pornite din o singură cauză, — pe care toţi o ştiu, şi pe care totuşi put'iii vor să o icounoasiă: —lipsa de autoritate a Sf. S-nod.
Sf. S nod al bisericei autocefale romane nu mai are nici o autoritate astăzi, fiindră P. S Prelaţi cari il consliluesc, au cheltuit aceistâ autoritate în potriviri de interese personale. Cu ocazia votării legii consistoriului bisericesc s’au cheltuit ullimile firimituri de autoritate ce mai rămăsese.
In faţa nnui Sinod fără autoritate, oricine se poate ridica şi aduce acuzări. Cu alăl mai mult un om cu sufletul neprihănit, cum este P. S. Episcopul de Roman.
Pentru n înfruntă şi sdrobi acuzările ce i se aduc, Sf. Sinod, .neputincios prin sine, aleargă la puii rea laică a d-lui ministru de culte şi instrucţie publică. Din această pricină si-tua|iunea Sf. Snod devine încă şi mai şubredă. Un ministru laic nu poale împrumută Sinodului prestigiul de care acesta are nevoie. Un ministru laic, când iulervine, aduce ru sine şi mai mare vrajbă; mai ales când minis'ru este un om de temperamentul d-lui Spiru Ilaret.
Turburările produse până acum sunt regretabile, dvsîgur, dar nu sunt încă de natură să sguduie aşezământul nostru bisericesc. Dară Sf. Sinod va şti să-şi recucerească din autoritatea pe care cu atâta uşurinţă a cheltuit-o, atunci va ieşi biruitor; şi pacea va domni iarăşi in Biserică. 'D..că însă Sf. Sinod va avea reaua inspiraţie ca să apeleze la puterea executivă a ministrului, sau să amâne la indefinit o soluţie, atunci putem prooroci de pe acum că turburările actuale nu înseamnă decât un slab început. Măsurile pe caii le va lua ministrul ILiret ne vor duce cu siguranţă la o criză serioasă în Biserica noastră.
*
* *
D. N. Iorga la Academie.
A fost o vreme când marea muncă pe care o depunea d. N. Iorga, ca istoric, era apreciată şi lăudată de toată lumea. In acea vrtmo încă Aoa/Iprnia română s’a arătat nedreaptă către d. Iorga şi i-a refuzat intrarea în sânul ei.
Acum opinia publică s’a schimbat fată de acelaş d. Iorga.
Cercetătorii mai noi în ale istoriei au dovedii că munca d-lui Iorga este, — cel puţin, — în total «Je refăcut» ; fiindcă lot ce a scris acest istoric este fără fundament obiectiv. Despre meritele pe cari le-ar fi având d. Iorga in afară de domeniul istoriei, nu vorbeşte nici un om serios- Totuşi acum găsişte Academia momentul să-i deschidă porţile intrării!
Să sperăm că nouile ocupaliuni pe cari i le va impune Academia, — şi deli cari nu se va sustrage noul academician pentru temeinice motive, — vor reduce mult din vremea pe care o pierdea d. Iorga cu ştrengării politice.
A. C, C.
*
* *. ■
Din neregulnrităţile ce se pe* rec Ia Ministerul de instrucţie.
Examenele de capacitate de limba franceză.
Sunt mai bine de zere zile de când presa dă amănuntele cele mai neplăcute ru privire la examenele de franceză pentru catedrele de ş:oli profesionale şi de externate.
Din nenorocire, toate amănuntele sunt perfect exacte şi poate că e pentru întâia dată când se vede un examen {inul în a-tari conditiuni.
Ne explicăm Îndată:
1. Programul, care trebuiâ publicat cu mai multe luni înainte de t'nerea examenului a şi fost publicat Intr’adevăr în
90
NOUA REVIRtX ROMÂnX
Monitorul Oficial în mai multe numere cu începere dela 22 Aprilie 1909.
La 1 Mai s’au început examenele, iar cu câte-va zile mai înainte, în Buletinul Oficial al Ministerului Instrucţiunii din 15 Aprilie, se publicau o serie de «instrucţiuni» cari alcătuiau în realitate Un nou program. Căci se înlăturau dela examinare toţi autorii francezi—dela Corneille până la Sully Prud-liomme—, autori ceruţi de program şi lăsaţi la o parte numai în ultimul moment. In schimb se introduceau probe din «lumea afacerilor» despre cari programul nu pomenise absolut nimic.
In fine, istoria literaturii franceze cerută în mod desvoltat de program e redusă prin aceste «instrucţiuni» la simple cunoştinţe de liceu spre marele noroc al celor cari n’aveau pregătirea îndestulătoare.
E o călcare de lege aceasta, şi, e destul de limpede ces-tiunea spre a mai insista asupră’i.
2.	Prin aceste «instrucţiuni» se spune că la proba a treia scriptică se acordă numai 45 de minute candidatelor pentru a face traducerea din româneşte în franţuzeşte, fără dicţionar. Gazul n’are altă nsemnătate decât că la examenele de capacitate ale profesorilor de liceu, li s’a acordat trei ore şi dicţionar.
3.	Proba a treia scriptică s’a dat cu iscălitura deschisă ceeace a putut constitui o cheie pentru cunoaşterea celorlalte lucrări cu numele închis.
4.	Examenul oral de cunoştinţe gramaticale s’a ţinut cu uşile închise, nepermiţându-se publicului intrarea în sală.
5.	Articolul U din regulamentul pentru numirea profesoarelor la şcolile secundare spune că prezenţa preşedintelui este totdeauna necesară. Prezidentul comisiunii acesteia însă a lipsit aproape dela mai toată seria a treia unde se dau trei note de traducere, pentru gramatică şi de conversaţie.
6.	S’au admis la aceste examene candidate cari n’au licenţa şi nici ehiar bacalaureatul, după cum s’a făcut cunoscut domnului Ministru, prin petiţia înaintată de către un grup de candidate, zilele trecute. De şi artic. 4 din regulament cere ca toate actele candidatelor să fie depuse la Minister cu cel puţin o lună înainte de începerea examenului, totuşi s’a văzut faptul următor: Domnul preşedinte a vestit pe unele candidat p e5.fi pre7i'nfp actele după probele insciiptice.
Acestea sunt în rezumat călcările de lege şi de regulament
mul lâuiuitlv Dlv> mu fuol uJuow Im v>uuuţliu^a aulontSţll
superioare şcolare şi aşteptăm să vedem măsurile cari se vor lua pentru cassarea acestui examen, care pare ţinut numai pentru a se călca legile şi regulamentele cari trebuiau cunoscute. Contenciosul nu mai există astăzi; totuşi, noi credem că dacă ministerul învăţământului public nu va bine-voi să ia în de-aproape cercetare plângerea făcută şi să vadă până unde s’a putut merge pe calea apucată, apoi şi tribunalele obişnuite pot să judece paguba morală şi materială adusă candidatelor nedreptăţite, prin nerespectarea legilor: Ar fi un lucru neplăcut, o spunem cu toată sinceritatea, dar absolut trebuitor dacă lucrurile vor rămâne in starea lor de astăzi.
Credem însă, că faptele întâmplate nu au fost cunoscute la timp de către autoritatea şcolară, alt-fel examenul acesta trebuia oprit din primele zile cu toată nervozitatea de care da dovadă un membru al comisiei în momentele în cari candidatele cereau domnului preşedinte amânarea unui examen al cărui program fusese schimbat in ajun. E o cestiune de în-naltă moralitate şi de simplă pedagogie ca exemplele de corectitudine să vină de la cei de sus. De ce se cere pedagogia în toate părţile, de ce se vorbeşte mereu de educaţie, de întărirea caracterelor, când chiar in momentul oare-cum solemn al depunerii unui examen, care va introduce în învăţământ pe viitnirele educatoare ale tinprimei, exemplul care li »i> d-1 pe|e
nerespectul legilor, hunul plac al celor puternici, dispreţul muncii serioase şi cinstite? Dacă legile şi regulamentele nu mai au valoare în anumite momente e bine să se spună şi am vrea să ştim dacă azi e unul din acele momente....
ZOE N. T. APOSTOI.ESCU
* *
*
Ex libris. Statistica generală. Metodologia statistică de d. Sta-
nislas Cihoski, profesor Ia şcoala superioară de ştiinţe de stat.
D. Stanislas Cihoski a publicat de curând o carte tratând despre Statistica generală şi în special despre Metodologia statistică. Această lucrare e rezumatul prelegerilor pe cari d-sa le face despre acest subiect la şcoala superioară de .ştiinţe de stat şi este consacrată, după cum spune autorul, elevilor săi.
Credem insă, văzând enorma cantitate de lucrări statistice şi diverse monografii cari se publică dela un rând de vreme la noi, că lucrarea d-lui Stanislas Cihoski e bine venită pentru toţi acei cari se îndeletnicesc, fie din plăcere, fie obligaţi, cu statistica.
A aduna anumite date, a strânge un material special pentru a demonstra un adevăr oarecare social, şi a corela aceste cifre între ele spre a da un întreg, nu e un lucru aşa de uşor. Şi cu toate acestea majoritatea lucrărilor statistice făcute la noi, au fost executate de oameni cari n’au avut cunoştinţa cea mai elementară a ştiinţei statistice. Nu mă gândesc, bine înţeles, la toţi învăţătorii, notarii, preoţii, diferiţi agenţi fiscali şi sanitari, cari au adunat materialul, dar vorbesc de însăşi aceia cari au primit şi au elaborat datele culese.
De aceea cartea d-lui Cihoski e bine venită. Inlr’o formă concisă, clară, sunt expuse rând pe rând toate lucrurile absolut necesare spre a fi ştiute de un slatislician. D-sa nu neglijează nimic: după ce face un scurt exposeu istoric al acestei ştiinţe, neuitând de a ne vorbi şi de primele lucrări statistice dela noi, cari se urcă chiar până la 1859,—un episcop catolic a făcut la acea dată o descriere amănunţită a Moldovei—d. Cihoski se ocupă cu definiţia şi obiectul statisticei.
Ga in mai toate ştiinţele şi aci găsim o mare controversă în ceeace priveşte definiţia acestei ştiinţi şi limitele în cari ea se poate învârti. Totuşi se ajunge la o medie care face din statistică studiul cantitativ al fenomenelor nelipice, considerate în masse, adică e o ştiinţă care se ocupă cu unităţi asemănătoare în ceeace priveşte unele caracteristice generale acelei clase, dar diferite prin o mulţime de caractere secundare.
Autorul dă numeroase şi variate exemple,—cari constituesc valoarea didactică a lucrării şi în acelaş timp fac.mai uşoară citirea cărţii,—atât in ceeace priveşte leguimapu accoloi ţliint*», precum de asemeni intrând in fondul însăşi al lucrării Metodologia statisticei poartă pe cetitor pis cu pas prin toată calea necesară înjghebării unei statistice conştiincioase. Găsim in acest mare capitol al acestei ştiinţe tot ce trebuie unei lucrări: chipul cum se alege şi se adună datele, cum trebuie să se facă anchet* le şi monografiile; cum trehuiesc, odată adunate aceste date, să fie prelucrate. Autorul n’a neglijai şi partea relativă Ia matematica aplicată statisticei, explicând în-tr’un chip uşor această parte aridă a subiectului.
Cartea d-lui Cihoski umple un mare gol în literatura noastră economică şi cum spuneam mai sus, e o carte absolut necesară tuturor acelora cari din obligaţie sau din plăcere se ocupă cu această ştiinţă. Ea este indicată şi fiecărui om inteligent care voeşle a pricepe mecanismul, nu destul de uşor, al unei statistici şi a’l face să vadă că statistica nu este, după opinia unor zeflemişti, în stare a proba lotul şi că pentru a proba ceva are nevoie de legi, de calcule, do o anumită normă care trehurşte, ştiinţa : Statistica fiind o ştiinţă foarte serioasă.
pa. t. n.
NOUA REVISTA ROMÂNA
_ CEST1UN1 ACTUALE
CĂTRE TINERIMEA UNIVERSITARĂ1 2)
Înalt Prea Sfinte,
Domnule Ministru,
,	Onorată adunare,
După tradiţia introdusă, deschidem solemnitatea de astăzi în al XV-lea an al fiinţării acestei instituţiuni cu o mică cuvântare.
Se întâmplă faptul că pe lângă cei 15 ani de existenţă a acestui institut, se împlinesc 12 ani de funcţionare a mea ca Rector al Universităţii şi ca Protector, prin îngăduirea Suveranului, al acestei instituţiuni.
Voiu căuta, în cuvântarea mea, să ating două puncte: unul,— rolul pe care îl are Universitatea, principial, în mişcarea de vieaţă a unui popor; —şi alături de acest punct, voiu zice câteva vorbe despre modestul rol care mi-a fost dat să-l îndeplinesc în timpul celor 12 ani de funcţionare.
Astăzi, onorat auditor, este lămurit, nu mai trăesc popoarele şi nu mai pot nădăjdui la viitor decât cu o singură condiţie, să se găsească la înălţimea culturii timpului. Prin cultură pricepe să preţuiască adevăratele isvoare de puteri şi morale şi materiale ale unei ţări, prin cultură se deprinde a şti să stoarcă din aceste puteri tot ceeace trebue pentru prea mărirea unui popor în viitor.
In această mişcare culturală factorii cari lucrează sunt foarte mulţi; dar la vârful piramidei, în fruntea acestor factori stă, în înţelesul modern, Universitatea.
Ce este o universitate ?
Singur titlul,. etimologiceşte, vă lămureşte că este vorba de strângerea la olaltă a tutulor cunoştinţelor unui moment dat, a tutulor elementelor de cultură.
Mi-aduc aminte că citeam în tinereţe o dare de seamă despre călătoria unui francez prin Germania, pe la jumătatea veacului al XlX-lea s) In trecerea lui prin Berlin, Matter spune, între altele, că se găsesc la Berlin treizeci până la patruzeci de oameni, cari, luaţi la olaltă, ştiu tot ce se ştie în lume şi tot ce s'a ştiut vr'o dată.
Cred că pot aplica această formulă a lui Matter, cercând să rezum într’o frază înţelesul adevărat al unei Universităţi.
Dar o Universitate nu este numai o catagrafiare, o înregistrare de cunoştinţe dela un moment dat, ea este o forţă vie care pune în mişcare vieaţa culturală, cultura însăşi.
Prin urmare, principial, rolul universităţii nu este numai să stăpânească rangul cultural la care mentalitatea s’a ridicat într’un moment determinat, dar să ţină în toate aceste elemente—vie—posibilitatea pentru a duce cultura mai departe, primo, şi al doilea, pentru a stoarce din acestea tot ce frebue stors pentru binele poporului la care fiinţează.
Există o datorie a tuturor celor cari alcătuesc o
1)	. Discurs rostit la a XV-a aniversare a Fundaţitinii Universitare Ca rol I.
2)	Matter.— De l’^tat moral, politique el Iilteraire de l’AHeniagne.
91
universitate, profesori şi studenţi la o laltă, generaţii ce se strecoară unele după altele. Şi într’o parte şi într’alta există datoria de continuitate, voiu să zic de păstrare a bunelor tradiţii, accentuez a bunelor; şi există în acelaşi timp a doua datorie: de a căuta continuu să folosească de momentele cari îngădue putinţa de a trece mai departe, posibilitatea progresului.
Ambele trebuesc împăcate.
Şi atunci întrebarea este: care este signatura care distinge activitatea universitară de întreg restul celorlalte activităţi? Signatura activităţii universitare, am zis-o şi cu alte ocaziuni, stă în metodă. A studia nevoile reale ale vieţii şi din punct de vedere social, şi din punct de vedere al culturii generale, şi din punctul de vedere al desfăşurării vieţii naţionale, a le vedea cari sunt şi a căuta apoi, după metodele ştiinţeii cari sunt soluţiunile ce trebuesc şi pot fi date, după puterile de cari dispune ţara într’un moment determinat. Iată signatura care distinge în mod caracteristic activitatea unei universităţi de restul activităţilor vieţii omeneşti. In alte direcţii ale vieţii poate fi şi empirism, încercări îndrăzneţe ; dincoace trebue acea combinare de care am vorbit: păstrarea bunelor tradiţii, păstrarea a ceeace este bun câştigat, combinarea succeselor dobândite şi în acelaş timp avântarea spre succese viitoare.
Dar atunci vine a doua întrebare: In ce condiţmni îşi poate îndeplini o universitate rostul acesta în viaţa socială ?
Sunt numai două condiţiuni principale: libertatea de muncă şi al doilea mijloacele de a lucra, dotaţia.
Fără aceste două, o universitate nu poate trăi decât cu numele; poate să fie catagrafiare de cunoştinţe, mai mulţi reprezentanţi pot să dea chiar rezultatele muncii lor, comunicându-le altora, — şi cu toate acestea nit sunt încă acea forţă vie şi reală care trebue să pue în mişcare întreaga, viaţă naţională, căci acesta este adevăratul rost al un oi universităţi.
Domnii mei, mi-aduc aminte de primul meu discurs dela 1884 în parlament. Făceam observaţia, că cu închirierea unei case şi cumpărarea unei mese şi câtorva scaune şi numirea unui profesor, încă nu s’a deschis o şcoală.
Voiam subt această formă scurtă să dau critica lipsei de dotaţie a şcoalelor; unul din punctele esenţiale ale discursului meu de atunci era tocmai: lipsa de dotaţie şcolară: case închiriate la întâmplare, inapte pentru serviciu; lipsă de mobilier; despre aparate didactice., nici vorbă.
Mi-aduc aminte, domnii mei, pentru că a fost fericit acest moment în care am ridicat chestiunea, guvernul lui Ion Brătianu de pe atunci, a luat act. Puţin după aceea a venit la ministerul instrucţiei d-1 Sturdza şi atunci s’au votat acele atâtea milioane pentru construcţii şi dotarea şcoalelor; de atunci a început perioada de construcţiuni şi de înzestrare a şcoalelor cu material didactic.
Din aceasta a rezultat construirea Universităţii din Iaşi; a rezultat construcţiunea câtor-va institute de aci, ca cel de bacteriologic, facultatea de medicină şi'deasupra tutulor a rezultat actul înaltului Protector al în-
92
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
văţământului superior, actul înfiinţării acestei Fundaţiuni.
Am spus-o întotdeauna, onorat auditor, acest institut universitar este adevărata mâna dreaptă în pregătirea studenţimii; ajutorul lor la munca pe care trebuc sa o desfăşure, cu materialul ce se pune aici la dispoziţie, adăpostul pentru studiu ce se da aici, este unul din factorii principali cari înlesnesc munca tincrimei universitare.
*
* *
La 1898 s’a votat legea învăţământului secundar şi superior sub imperiul căreia suntem încă.
Am avut fericirea să fiu în parlament şi să contribui cu modestele mele cunoştinţi şi cu înrâurirea ce puteam avea asupra majorităţii şi chiar a minorităţii din parlamentul de atunci pentru ca să înlesnesc votarea acestei legi a învăţământului. Mai mult do cât atât. Mi-a căzut tot mie sarcina ca să iau situnţiunea do Rector al univershăţii din Bucureşti şi timp de 12 ani să contribui în a înlesni aplicarea acestei legi a învăţământului superior.
Evidentă este întrebarea : ce se cuprinde eseu ţi d pentru învăţământul superior în această lege?
Erau, D-nii mei, trei puncte esenţiale: era o fracţiune de autonomie; aceasta în raport cu libertatea de care vorbeam că trebuc asigurată unei universităţi pentruea să-şi poată desfăşura activitatea în condiţiuni prielnice. Fracţiunea de autonomie garantată prin acea lege era atât în desfăşurarea activităţii, întrucât priveşte dezvoltarea şi organizarea lecţiunilor, cât şi în ce priveşte recrutarea corpului didactic. Era în acelaş timp inaugurarea de lucrări practice prin crearea de seminarii, conferinţe etc. cari urmau să fie organizate şi înzestrate mai târziu — fiind numai prevăzute în lege ' S’a făcut mult în această privinţă; trebuc să hdaog însă, că rămâne încă mult mai mult de făcut. Aşi putea zice: că s’a făcut mult în raport cu ceeace a fose; dar încă puţin în raport cu ceeace mai trebuie.
Dar o observaţie am dreptul să fac.
Când am intrat, acum 12 ani în conducerea administraţiei Universităţii din Bucureşti, mulţi din colegii de pe atunci nu erau convinşi de punctele esenţiale ale legii din 1898, în ceeace priveşte mersul învăţământului superior. A trebuit să înregistrez, după 12 ani, cu deplină satisfacţie, faptul—că colegii mei erau mai calzi, după 12 ani, în apărarea fracţiune! de autonomie prevăzută în lege, — mai calzi chiar decât mine.
Acest fapt este dovada că faptul bun în sine şi-a produs rodul imediat în convingerea celor cari lucrează.
Acest rod imediat este o garanţie pentru viitor, garanţie în sensul că nu numai D-v., studenţii, vă schimbaţi dela un an la altul, dar şi corpul didactic, prin legile fatale ale naturei, se reînnoeşte— şi tocmai de aceea vorbeam la început de păstrarea bunelor tradiţii, combinată cu ideea de progres. Ceeace experienţa a dovedit că duce la bune rezultate şi înlesneşte îndrumarea spre viitor — trebuie păstrat, ca o garanţie a solidităţii progreselor viitoare. Tinerimea trebuie să se păzească — în neastâmpărul năzuinţelor de progres continuu — de ispita de a sacrifica totul în favoarea unei încercări noi.
*
* *
Domnii mei, este cert că în toată această mişcare a învăţământului superior din ţara românească se da-toreşte o parte foarte mare Suveranului acestei ţări. In genere, suveranii germani, istoriceşte, au dat dovadă că au înţeles în totdeauna rostul Universităţii prin protecţiunea directă care le-au acordat-o. Suveranul României, originar de acolo, Român prin excelenţă, prin întreaga lui activitate, n’a lăsat nici o ocazie pentru ca să nu dovedească deplina lui solicitudine şi să nu întindă înalta Lui protecţiune asupra Universităţii. Cum ziceam, institutul în mijlocul căruia suntem, este una din dovezile vii de grija ce M. S. Regele poartă învăţământului superior.
Când constatam că s’a făcut ceva în învăţământul superior, ziceam, că s’a făcut mult în raport cu ceeace a fost, dar observam în acelaşi timp, că ceeace s’a făcut este puţin în raport cu aceea ce mai trebuie; căci Universitatea are încă l'psuri imens de mari şi ca locul, şi ca dotaţie, şi ca situaţ:e materială.
Atunci, nu ne rămâne decât să ne îndreptăm privirile spre viitor, şi le îndrept mai întâi către Înaltul Protector al învăţământului superior, dorindu-i prelungirea vieţii, pentru ca să poală să-şi desăvârşească tot mai mult opera pentru care a lucrat o viaţă întreagă; în al doilea rând, mă uit la tinerii mei colegi, profesori şi tinerime universitară. Ceeace ce noi am putut face a n făcut ; şi câte picături de putere de muncă ne vor mai rămâne, vom continua de a face; dar opera întreagă, pentru mai departe, cade pe mâna generaţiilor tinere de profesori, cade pe mâna generaţiilor tinere ce sunt azi pe băncile Universităţii. Este o legătură strânsă—şi este o fericire, că în ţira românească este aşa—între Universitate şi tot restul învăţământului. Aici se prepară învăţământul secundar, în combinare cu el se prepară celelalte ramuri ale învăţământului, elementar dela sate.
Prin urmare, direcţia, fie de jos în sus, fie de sus în jos, ca să poată merge pe linia continuităţii, trebucşte o lucrare armonică a tuturor factorilor învăţământului; toţi trebuc să lucreze spre aceiaşi ţintă, Universitatea. Aceiaşi metodă ştiinţifică cu care am început, convingerea în unitatea de plan şi metodă riguroasă, rezemată pe studiarea de fapte şi posibilitatea de realizare, să călăuzească generaţiile tinere pentru viitor.
închei, urând, în numele învăţământului înalt al ţării vieaţă lungă M. S. Regelui, spre fericirea acestei ţări; urez vieaţă lungă, lungă în decurs de veacuri Dinastiei Române, dorindu-i să fie însufleţită de aceleaşi porniri pe cari le-a accentuat prin practica Domniei Sale, timp d aproape jumătate de veac M. S. Regele.
Trăiască Maiestatea Sa Regele ! Trăiască Dinastia românească!
C. Dimi i kf.scu-Iaşi.
Rectorul Universităţii
BIBLIOGRAFII
Dr. G. Robin. Trucarea la slut a institut iuuii orbilor « Vatra Luminoasă» şi urmările ei. Bucureşti 10!0.
M. W. SchrolT, JJilder uns liumănien, iibersetzmigm aus I-Slavici mul M. Demelrcscu. Bucureşti. Prăţul 1 leu.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
93
DECĂDEREA RELIGIEI ÎN ROMÂNIA
Sub imboldul unor înalte sentimente de credinţă, Doamnele române din toate păturile ţării, s’au ridicat spre a cere înlăturarea unui preot catolic, vinovat de a fi bârfit biserica noastră pământească.
Admirând cu toţii aceas'ă frumoasă mişcare a femeilor româno, nu ne putem totuşi împiedica să ne întrebăm dacă prin înlăturarea unui singur preot străin, starea de lucruri s’a îndreptat şi biserica noastră a fost scăpată de uneltirile catolice.
De un cârd de vreme vedem împlântându-sc în ţara noastră credinţe noi, biserici străine, cari fără preget dar pe tăcute s’au pus să' sape şi să sdruncine din temelie credinţa noastră strămoşească.
Şi trebue atunci să ne punem întrebarea, care să fie oare pricinile cari fac că biserica noastră, începe a fi înlocuită, ea, care timp de veacuri a rămas neclintită apărându-ne pe toţi şi fiind focarul de credinţă, de neam şi de ţară.
Pentru ca tocmai acum credinţa noastră să fie sdrun-cinală de religii străine, când biserica noastră este întru atâta susţinută de stat, când clerului i s’a dat un imbold bănesc, cum el niciodată nu a avut, vădit este că în dânsa trebue să fie un rău mare, care să o fi slăbit întru atât spre a o face neputincioasă faţă de uneltirile bisericii catolice.
Este aci o stare de lucruri pe care trebue să o_pri-vim cu deamănuntul, chestiunea religioasă fiind una din cele de căpetenie probleme din viaţa socială a ţărilor.
Religia în toate vremurile şi în toate chipurile sub care s’a arătat, a avut ca scop întocmirea unei călăuze după care omul să se poarte printre semenii săi, arătându-i binele şi împedicându-1 a face răul şi creştinismul ducând până la margini acest principiu, sileşte pe om a iubi pe semeni ca pe el însuşi, a face binele împrejur ca şi pentru dânsul.
Religia, a fost şi este focarul de morală la care toţi trebue să se adape şi în care toţi trebue să se sprijine, căci numai în credinţă găsim acea cârmă în viaţă, care ţinându-ne pe calea dreptăţii să ne facă încrezători în bine şi la adăpostul răului, alinându-ne suferinţele, întărindu-ne cu răbdare şi făcându-ne încrezători în dreptate.
Prin religie, omenirea a putut deci să propăşească, căci numai prin ca s’a putut da poporului încrederea în dreptate, făcându-i să muncească cu răbdare şi cu unire frăţească întru răsplata de pe urmă.
Ordinea şi propăşirea ţărilor a depins în cea mai mare parte de starea religioasă a poporului şi de aceia pretutindeni unde religia a pierit, morala a decăzut şi ţara şi-a văzut curând prăpădul.
Există deci cea mai strânsă legătură între religie, morală şi stat, toate mergând împreună spre întărirea ţării şi binele omenirii.
Dar pentru ca credinţa să rămână neştirbită, ca morala să fie întreţinută, este nevoie ca poporul să fie veşnic în legătură cu biserica atât prin vorbe, pre cât şi prin fapte, căci oamenii nu pot avea încredere, nu pot fi însufleţiţi în credinţă decât prin suflarea cuvântului care să-i conducă şi ^a pildelor care să-i convingă. Iată
de ce biserica a căutat în tot timpul a nu fi lipsită de preoţi, de misionari, de apostoli, cari însufleţiţi de credinţă au condus păturile omeneşti prin vorbe şi prin pilde întru întărirea credinţei şi mărirea bisericei.
A fost astfel, din veci, cea mai strânsă legătură între starea religioasă şi morală a poporului şi acea a preotului, credinţa turmei neputând vieţui decât prin însufleţirea păstorului.
Şi dacă acum vedem în ţara noastră biserica strămoşească clătinându-se şi credinţa poporului ştirbită, trebue să căutăm a vedea dacă preoţii noştri mai sunt buni păstori, dacă ei mai sunt trimişii Domnului în biserica noastră.
Căci rolul preotului este pe cât de frumos, pe atât de greu; trimisului Domnului îi se cere, spre a pliteâ conduce turma, o încredere oarbă în preceptele sfinte, prin desăvârşita nepăsare trupească şi deplina încredere sufletească.
El nu trebue să aibă în viaţă ca ţintă, decât iubirea semenilor, luminarea credincioşilor, mângâerea suferinţelor, prin căldura cuvântului şi pilda faptelor.
In religie, el trebue să se întrupească, el trebue să fie cuvântul vieţuit al evangheliei, în el poporul trebue să găsească întărirea credinţei, prin încrederea sa de apostol în a tot puternicia Domnului.
Şi dacă acum ne svârlim privirile asupra clerului nostru, cu ce întristare trebue să recunoaştem cât de departe sunt ci de menirea sfântă ce o au.
Dela obârşia de unde ei sunt recrutaţi, trebue să constatăm că tinerilor nu li se dă o învăţătură de înaltă credinţă, şcolile noastre religioase nu au ca scop de a schimba şcolarul în apostol pătruns de greaua misiune ce-i este dată de a duce turma, ci sunt nişte simple licee din cari ies preoţii precum au intrat, lipsiţi de încredere în Domnul, lipsiţi de Duhul sfânt, dar însufleţiţi numai cu ambiţia de slujbaşi doritori a fi popă, spre a-şi câştiga viaţa şi a se îmbogăţi cătând dor parohie bună şi numai fată cu zestre. Pe când bietul nostru preot din vechime, slab cărturar, dar bun creştin, cu încrederea în Domnul şi biserica lui, şi-a dus turma timp de veacuri prin vremuri do restrişte, numai cu evlavia credinţei şi sfinţenia purtării sale, preotul nostru de azi, nepăsător de toate acestea, consideră slujba sa de popă numai ca un mijloc, ţelul lui fiind îmbogăţirea personală.
Neasămănându-se întru nimic cu institutorul nostru, a cărui râvnă de muncă în toate ramurile, stârneşte mulţumirea tuturor, şi care de un timp încoace s’a pus să schimbe şi să îndrepte relelele la sate, prbotul nostru se mărgineşte numai a oficia slujbele reglementare şi actele rituale, precum un funcţionar de biurou, fără nici un dor, fără nici o credinţă în înalta sa misiune de apostol al Domnului.
Preotul nostru, neînsufleţit de nimic, se mărgineşte astfel în îndeplinirea strâmtă numai a unor îndatoriri cari nu sânt decât veştmântul religiei şi lasă în voia Domnului tocmai tot ce constitue marele rol al preotului, conducerea morală a poporului prin însufleţirea graiului şi pildele de desăvârşită desprindere trupească, care să întărească în sufletele oamenilor, gândurile de dreptate, de iubire, de cinste şi de frăţie.
94
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Căci nu prin slujbele rituale, în care se citeşte numai din cărţile sfinte, slove nepricepute de nimeni, îşi îndeplineşte preotul menirea, ci prin cuvântări, prin predici, în cari să arate poporului în limba lui, morala creştinească şi prin controlul intim al vieţii sătenilor, prin sfânta spovedanie se poate împrăştia şi întări religia.
Dar şi mai mult, pentru a însufleţi credinţa, el este dator să asculte şi să aline orice suferinţă, la el orice om să poată merge, în vorba lui sfântă orice durere să găsească tămăduire, precum în faptele lui, ori cine să găsească pilde; el trebue să fie acel luceafăr al satului la care toţi să fie aţintiţi şi în a cărui evlavie şi credinţă să găsească oamenii încrederea morală pentru menţinerea credinţei lor în Domnul.
Şi ce departe suntem de adevăr! Căci preotul nostru nu numai că nu-şi îndeplineşte îndatoririle sale curat religioase, dar mai rău el parcă, caută prin toate căile şi cu tot dinadinsul, a pune în contrazicere faptele sale cu cuvântul Domnului.
Călăuzit numai de nevoile sale trupeşti, interesat la culme, de şi slujbaş al statului, negustor, cârciumar, cămătar, dese ori alcoolic, el este totul unde câştigul este în joc, fiind chiar la nevoie unelta celor mai viclene şi mai triste fapte, cari cel mult pot servi de pildă netrebniciei omeneşti.
Iată de ce,—şi aceasta o spun cu dreptul unuia ce nu trăesc decât printre săteni,—preotul la ţară în halul în care a căzut, a ajuns a numai fi chemat decât pentru îndeplinirea unor slujbe cari se fac prin obiceiul luat şi pentru care este plătit, dar nu mai e câtuşi de puţin respectat şi iubit de ţărani, ca un trimis al Domnului în biserica lor.
Iată de ce sătenii nu mai merg la biserică, iată de ce credinţa piere la sate, iată de ce religia noastră se clatină; nu e vina bisericei, ci este vina trimisului ei a preotului, care numai numele îl mai poartă, dar necum însufleţirea şi credinţa cerută.
Bar precum religia piere, aşa cinstea se cluce; la sate încredere nu mai este, ţăranii s’au făcut pismaşi, dreptatea, respectul,*s’au dus, desfrâul este din ce în ce mai mare şi iubirea semenilor a rămasjloar în poveşti.
Săteanul nu mai are în el nici o cârmă, nici o cumpănă, căci el nu mai are credinţa care să-l întărească şi să-l sprijine; morala lui e cu totul ştirbită şi patimile unite, ura, cearta, adulterul, tot ce face desfrâul moral, s'a întins la sate, ca o mreajă care îi înăbuşe.
Şi chiar revoluţia noastră agrară nu a fost decât o pildă a lipsei desăvârşite de încredere în ci, de respect în dreptate, de abnegaţie şi de iubire creştinească ; ea ne-a arătat cât de jos a căzut morala şi cinstea săteanului, lipsit de credinţă în Dumnezeu.
. Nu numai pricine băneşti au stârnit acea mişcare, căci dacă în sufletul săteanului, mai era o licărire de credinţă, el nu făcea acel mare rău, de a prăpădi averile şi a ucide semenii săi.
Acel act de nebunie ne-a arătat mai bine ca orice că religia la noi a căzut, că credinţa a pierit, că morala este dusă şi că poporul nostru de jos, lipsit de o călăuză, esţe pe povârnişul pierzaniei şi a prăpădului.
lată ce ne explică pentru ce bisericile străine au putut să se strecoare, să ne covârşească şi să sdruncinc din temelie credinţa noastră strămoşească.
Nu numai din uneltirile lor, dar din vina noastră, credinţa străină prinde chiag ; răci acolo unde nu mai este tărie, unde credinţa în popii noştri a căzut, preotul străin, trimisul Vaticanului, cu încrederea oarbă în Dumnezeu, cu darul trupului său şi priu înalta sa cultură, se impune în faţa poporului, şi mai cu seamă în faţa păturilor mai înalte.
Este dar momentul ca, cu toţii, să ne ridicăm spre a arăta râul; este nevoie ca doamnele române să nu se mulţumească cu o mică satisfacere de vanitate omenească, prin înlăturarea unui singur preot străin ; este nevoie ca ele să meargă înainte, şi să-şi dea seama că dacă biserica noastră a fost în vremuri mare, aceasta se datora mult doamnelor noastre.
Căci prin credinţa lor adâncă, prin strânsa legătură ce aveau cu biserica şi mai cu seamă prin desăvârşitul respect ce purtau preotului şi care în toate împrejurările îşi avea locul în casele lor, misiunea lui atât de grea era nu numai uşurată, dar şi mult înălţată faţă de poporul de jos.
Cu toţii să privim deci răul şi cu toţii să muncim spre îndreptare; seminarele noastre trebue schimbate, preotul nostru trebue scos din mijlocul unde trăeşte şi rechemat în casele noastre, religia trebue reîntocmită în credinţa poporului, spre scăparea lui.
Nu trebue să lăsăm religiile străine să ne covârşească, în noi trebue să găsim mijloacele de îndreptare; căc; biserica noastră este viaţa ţării noastre, altarul sfâîit şi patria noastră a fost tot una, credinţa în Domnul şi apărarea pământului au fost singurele pavăze, cari au scăpat ţara şi neamul de copleşirile străine.
Şi când avem o biserică cu un aşa trecut de faimă şi de înălţare, când viaţa ţării noastre este datorită sfinţeniei şi credinţei strămoşeşti, datori suntem noi, urmaşii, a sări în ajutorul ei.
Biserica ridicată, morala îndreptată, temelia ţării va fi reîntocmită întru fericirea României, şi precum în trecut biserica ne-a scăpat ţara de hordele străine, tot aşa prin crucea strămoşească să scăpăm neamul şi ţara de peirea la care e dusă.
Radu N. Mandrea
ŞTIINŢE SOCIALE _
STIINI-A SI DEMOCRAŢIA1)
II
După ce am cercetat cele d’intâiu două forme ale conflictului inventat între ştiinţă şi democraţie, să examinăm acum pe cea de a treia. Dacă ştiinţa nu trebue să fie nici indiferentă, nici streină democraţiei — adică masselor populare, precum am văzut că le-ar conveni să ne-o înfăţişeze unii — poate ea să fie ostilă şi considerată ca vrăjmaşe neîmpăcată a tendinţelor democratice, cari cuceresc societăţile civilizate?
1) Conferinţă ţinută la Ateneul din Bucureşti in Martie trecut. Vezi p. I No. dela 11 Aprilie 1910.	.	•
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
95
Căci, în adevăr, în timpul din urmă, s’a susţinut foarte mult, şi adesea de oameni cu pretenţii ştiinţifice, că dacă confruntăm aspiraţiile democratice cu adevărurile descoperite de ştiinţă, ştiinţa condamnă şi veştejeşte democraţia ca pe un pericol al omenirii. Este dar de văzut dacă ştiinţa condamnă tendinţele democratice, după ce am văzut că ea nu poate fi streină, nici indiferentă faţă de massele proletare.
*
* *
Care sunt, în definitiv, aspiraţiile fundamentale ale democraţiei şi în ce -ar consta conflictul dintre postulatele sociale democratice şi adevărurile ştiinţifice?
Postulatele cele mai de seamă ale democraţiei sunt fără îndoială, tendinţa egalitară şi fraternitatea.
Societăţile atinse de raza democraţiei aspiră la o nivelare progresivă a deosebirilor economice, sociale şi politice, cari se stabilesc de obiceiu, în mod factice, între membrii aceleiaşi societăţi. Rostul democraţiei este să doboare barierile politice şi sociale, să răstoarne zăgazurile cari fac să se adune prea multe forţe economice în anume puncte şi să se împuţineze şi să dispară cu totul în altele. Intr'un cuvânt menirea democraţiei este să stabilească între oameni o equitabilă egalitate de condiţiuni favorabile desvoltării tuturor.
Insă acestei tendinţe egalitare democratice i se împotriveşte, după părerea unora, adevărul descoperit de ştiinţă că fiinţele vieţuitoare se diferenţiază, se ine-galizează, pe măsura în care ele se desvoltă şi progresează, şi că această diferenţiare se întemeiază pe legea biologică a eredităţii. Prin urmare, tendinţa egalitară a societăţilor democratice se izbeşte ca de un zid de granit de aceste două legi biologice inexorabile: legea diferenţierii şi legea eredităţii. Egalizarea democratică este o rătăcire. Societăţile ce apucă această cale sunt condamnate să degenereze şi să dispară, dat fiind că legile progresului sunt tocmai diferenţierea şi ereditatea diferenţierilor. Democraţia dacă nu este o absurditate, este un act de sinucidere pentru o societate. Triumful ei ar însemnă înfrângerea celor mai vădite legi ale ştiinţei biologiei.
Ştiinţa în esenţa legilor ei este, deci, anti-democra-tică. Departe de a îngădui formele sociale democratice, ea le condamnă şi în locul lor indică şi impune formele aristocratice. Căci dacă legea eredităţii calităţilor câştigate este adevărată — şi azi nimeni nu mai cutează a o tăgădui — consecinţa acestei legi este cât se poate de clară şi vădită. Această consecinţă este, pentru societate, un regim de clase sociale, de caste chiar, bine definite şi lămurit limitate,’şi deosebite între ele. Progresul societăţii va fi deci în funcţiune de di-ferenţiarea ei în categorii diferite de cetăţeni. Categorii diferite cari vor constitui tot atâtea bariere de netrecut, ce trebuesc să fixeze, prin naştere, destinele fiecărei fiinţe omeneşti. In acest regim, fiecare membru al societăţii n’are decât drepturile şi datoriile clasei căreia aparţine prin naştere, şi ideia de egalitate a oamenilor între ei este o imposibilitate de fapt, o cliimeră.
Fireşte, ceeace se presupune, în această ipoteză, este că însuşirile morale şi intelectuale, pe cari le câştigă o fiinţă omenească, fiind pusă în condiţiile favorabile
ale unei clase sociale privilegiate, se transmit dealungul generaţiilor şi, acumulându-se, perfecţionează şi rafinează pe membrii - acelei clase sociale. Acest câştig moral şi intelectual se poate păstra, fixa şi adăogâ numai în cazul când clasa socială, fie ea nobilime sau burghezie, i se păstrează privilegiile. De îndată ce ai căuta să atingi aceste privilegii şi să apuci pe calea rătăcită a egalizării, progresul cel realizat deja este ameninţat, iar pentru viitor, orice perspectivă de perfecţionare este tăiată. Egalizând, desfiinţând castele şi clasele sociale, faci imposibilă diferenţierea şi, deci, ereditatea calităţilor câştigate în condiţii privilegiate. Cu aceasta ai pus stavilă progresului. Democraţia va fi, aşa dar, negarea ştiinţei şi un pericol pentru progresul omenirei.
Aceasta pare în adevăr, a fi, după unii, concluzia la care ajunge ştiinţa biologiei. Şi totuşi în opinia publică, în ţările civilizate, păreri contrarii foarte puternice, tind să predomine pe fiecare zi tot mai mult. Noi suntem obişnuiţi a gândi tocmai contrariul: Că adică, democraţia este rezultatul progresului, şi la rându-i nu poate fi decât o condiţie de progres pentru omenire. Şi tocmai regimul castelor şi claselor sociale privilegiate şi inegale, ni se pare o stare înapoiată sau de regres a societăţii şi o condiţie de regres, un obstacol pentru progresul omenirei.
Acest mod de a vedea şi de a gândi ne pare aşâ de legitim, şi este aşa de răspândit azi, în cât, în loc să ne îndoim de temeinicia lui, ne vine mai curând să supunem la un examen critic legile biologice menţionate, şi, mai ales, concluziile ce se trag din ele, cu privire la societate şi la oameni, deşi aceste concluzii păreau aşa de sigure şi aşa de vădite.
Este adevărat că legea transmisiunii ereditare este ceva definitiv câştigat pentru ştiinţa biologiei. Dar această lege biologică definitivă^ nu este exactă decât în anume limite. Or cât ar fi ea definitivă, nu este ceva absolut, ci, tocmai, ca orice lege ştiinţifică, are limitele şi restricţiile ei legitime. Transmisiunea ereditară este sigură, când este vorba de însuşirile specifice ale unei fiinţe. In limitele precise ale calităţilor specifice, legea eredităţii este aproape absolută. îndată ce scăpăm de aceste limite precise, puterea acestei legi se clatină, se micşorează şi ajunge să dispară cu totul, pe măsură ce ne scoboram dela calităţi şi însuşiri specifice, câştigate însă profunde, constante şi importante, către însuşiri câştigate mai superficiale şi temporale, sau chiar efemere.
Pentru a înţelege acest lucru, simplul bun simţ al unei inteligenţi oneste este destul. Când a suferit cineva, în viaţă, o modificare organică profundă, spre pildă o leziune, o alterare gravă a organismului, din cauză de boală, sunt multe şanse ca aceste modificări să se transmită generaţiei viitoare. Leziunile produse de alcoolism, alterarea produsă de sifilis, boalele ftisicc şi epileptice sunt însuşiri cari, din nefericire, este aproape sigur că se transmit prin ereditate. Ele se înscriu adânc în constituţia noastră organică şi au ecou în tot organismul nostru, de aceea ereditatea lor este fatală.
Gândiţi, însă, că este tot aşa cu însuşirile pozitive
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
96
de altă natură, cu calităţile morale şi intelectuale, câştigate? Se transmit ele cu aceeaşi necesitate şi cu aceeaşi siguranţă? Ei bine, nici de cum, şi aci este tragedia şi perfidia acestei legi a eredităţii biologice. Se transmit şi se acumulează dealungul generaţiilor, pe lângă însuşirile specifice, numai însuşirile câştigate defavorabile, şi cari sunt o calamitate pentru omenire: boalcle şi uzura vitală sub toate formele ei. Şi, din potrivă, tot ce este perfecţionare mintală şi morală, tot ce este însuşire favorabilă şi de preţ n’are destulă putere şi profunzime pentru ca să se poată fixa în şirul generaţiilor. Şi aceasta este aşa de firesc şi aşa de uşcr de înţeles. Talentul matematic, cunoştinţele matematice, fineţea coloristică a ochiului, îndemânarea jocului de scenă, bogăţia cunoştinţelor istorice sau juridice, sunt acquiziţiuni cari nu scoboară mai jos de straturile păturii corticale. Equivalentul lor fiziologic se fixează în cerebru, în creer, şi de acolo ca atare nu exercită vre-o influenţă profundă asupra constituţiei organismului. O simplă leziune cerebrală le desfiinţează, fără ca de lipsa lor, organismul să sufere în cquilibrul lui. Totul se reduce la o superficială modificare a substanţii cenuşii din emisferele cerebrale, cari n’are decât un ecou foarte indirect şi foarte îndepărtat cu constituţia noastră fiziologică. In aceste condiţiuni, transmiterea lor ereditară este o imposibilitate. De altfel, este aşa de vădit. In ce priveşte cunoştinţele ştiinţifice câştigate, ele sunt aşa de fragile, fixarea lor în organismul nostru este aşa	de superficială şi	nesigură, aşa	de efemeră,	încât
noi	înşine	le perdem	din memorie.	Cu atât mai	puţin
am	putea,	deci, să le	transmitem, prin ereditate,	la copiii	noştri.	Dacă nu se pot ele fixa	şi păstra în	inter-
valul propriei noastre vieţi, cum v’aţi putea închipui că o să se poată transmite generaţiilor viitoare?
De unde urmează că legea eredităţii biologice, adevărată pentru însuşirile specifice şi pentru cele câştigate, însă profunde şi constante, este falşă cu privire la însuşirile câştigate şi superficiale cum sunt calităţile morale şi intelectuale, şi atunci, veţi înţelege d-v., foarte bine, că ştiinţa biologiei, cu o astfel de lege,- nu se poate opune democraţiei. Legea eredităţii biologice nu condamnă postulatul egalitar al democraţiei, pentru a-celaş motiv că ea nu justifică şi nu încurajează deloc regimul aristocratic. Căci dacă nu se transmit perfecţiunile intelectuale şi morale câştigate, atunci nici regimul de clase sau caste sociale nu se întemeiază pe legea eredităţii biologice. Şi apoi raţiunea de a fi a castelor, rolul privilegiilor lor de a creea calităţi cari să se moştenească, este şi devine o înşelăciune şi o erezie.
Prin aceasta cred că am făcut, cu succes, dovada negativă că legea eredităţii biologice nu condamnă aspiraţiile egalitare ale democraţiei. Ei bine, cu acelaş succes cred că vom putea face acum dovada pozitivă că legea eredităţii biologice justifică democraţia şi pledează în favoarea postulatelor ei egalitare.
Dacă este adevărat că o marc desvoltare intelectuală, o bogăţie de cunoştinţe câşLigate sunt modificări organice cari nu se scoboară mai jos de pătura corticală, cari adică rămân superficiale şi fragile în structurai orga-nizmului, apoi un lucru este iarăşi constatat ca adevă-
rat şi fatal: desvoltarea prea mare a vieţii intelectuale duce foarte des la sterilitate. Deobicciu, marii savanţi, filosofi şi înţelepţi, nu lasă urmaşi, sau sunt puţin prolifici, sau progenitura lor se prezintă Î11 condiţiuni organice precare. Se pare că viaţa intelectuală, excepţional desvol-tată sterilizează sau consumă rezerva vitală şi micşorează procreaţia. Aşa fiind, urmează că regimul claselor sociale şi al castelor, regimul aristocratic, care vocşte să fixeze, în limitele unei clase sociale, superioritatea intelectuală, politică şi socială, face cel mai prost serviciu claselor superioare însăşi, căci le expune, cu siguranţă, degenerării şi dispariţiei premature.
De altfel, această consecinţă s’a verificat mai în toate societăţile cu regim aristocratic. Aristocraţiile închise, nu pot persevera. Clasele sociale devenite caste degenerează, se epuizează, şi, dacă nu sunt alimentate din afară, se degradează şi pier. De unde, dar, se vede foarte uşor că legea eredităţii biologice, departe de a conserva însuşirile mintale şi morale câştigate, are un efect contrariu : ea distruge sau înfrânează procrearea şi, de cele mai multe ori, chiar când aceşlc însuşiri ar deveni transmisibile, irom'a soartci face că ele n’au cui fi transmise» căci persoana care le-a câştigat nu procrează: Ceca-ce dovedeşte că regimul aristocratic, este condamnat de ştiinţa biologiei. Aristocraţiile nu se menţin de cât în măsura în care năzuesc să se democratizeze, în măsura în care vor face, cum se întâmplă în Anglia, un loc din ce în ce mai mare principiului egalitar, democratic. Căci în acest caz, castele rămân deschise şi clasele superioare se pot alimenta cu materie biologică din clasele situate mai jos. Şi această pătrundere a elementelor din clasele inferioare în cele superioare, este prima formă a tendinţelor egalitare. Este bine îitţeles că dacă, în loc de regim aristocratic, avem o societate egalitară democratică, superioritatea morală şi intelectuală este accesibilă deopotrivă tuturor membrilor societăţii, şi viaţa minţii are atunci un mult mai bogat stoc de materie biologică de consumat. In acest caz, fireşte, ea va fi mult mai abundentă, mai exuberantă. Şi iată cum democraţia, fiind de fapt produsul unui adevărat progres al omenirei, este, la rându-i, condiţia cea mai sigură, condiţia indispensabilă a progresului omenirei.
îj:
* *
Aşa fiind cu aspiraţiile egalitare ale democraţiei, să vedem acum, dacă tendinţele umanitare de fraternizare şi de solidarizare dintre cei tari şi cei slabi, tendinţe cari caracterizează tot atât de mult societăţile demo-
t
cratice, sunt sau nu condamnate de legile ştiinţei.
C'ecace, în adevăr, distinge azi societăţile democratice, este simţul de ocrotire pe caro cei tari şi bogaţi îl acordă celor slabi şi învinşi, interveni rea în favoarea celor desarmaţi în lupta vieţii; solicitudinea pentru cei nevoiaşi, respectul datorat de o potrivă persoanei omeneşti, ori în ce situaţie s’ar afla ea; îndulcirea loviturilor soartei; recunoaşterea demnităţii omeneşti în toate e-xemplarolc speţei umane ca oameni. Or, în faţa acestor înalte şi nobile sentimente umanitare ale democraţiei, se erijează ameninţătoare legile descoperite de Daruin. Adevărurile biologice, pe cari ni le a pus înainte acest mare învăţat englez, ne arată că concurenţa şi lupta
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
97
pentru viaţă stăpâneşte peste tot lumea animalelor şi că progresul 'formelor de viaţă nu se poate obţine de cât prin selecfiunea naturală care se operează de la sine prin supravieţuirea celor mai tari şl distrugerea celor slabi ş'i desaruiaţi. Toată complexitatea formelor . de viaţă, toate însuşirile şi progresul realizat pe scara speciilor animale sunt determinate, pe lângă ereditate, de legea selecţiunii naturale. Or democraţia modernă, cu tendinţele ei umanitare, cu intervenţiile ei în favoarea celor slabi şi ocrotirea celor învinşi, vine să răstoarne legile naturale, cari guvernează viaţa speciilor. Democraţia ar fi, astfel, o îndoită aberaţie, o cale de două ori greşită, care va duce la degenerarea speciei umane şi la tăierea oricărui progres pentru viitor.
Ce ar fi, spre pildă, dacă, într’un câmp de experienţă biologică, cum ne oferă pretutindeni natura, o speţă, în general mai slabă şi mai imperfectă, printr’o inter-venire artificială, ar fi pusă în condiţii de egalitate cu o altă speţă mai tare, şi ar trebui să trăiască în contul acesta, în loc să fie lăsată de a fi devorată şi prin urmare, distrusă de aceasta. Firesc ar fi, spre exemplu, să ajuţi şoaricilor să mănânce pe pisici? In cazul acesta particular ştim că se procedează contrariu. Dar în general, dacă cel forte n’ar triumfa asupra celui slab şi nu l’ar distruge ca să rămâe el singur stăpân pc- terenul luptei, se pare că nu s’ar putea realiza nici un progres. Fie, spre pildă, o altă formă a selecţiunii şi luptei pentru viaţă. Iată mai multe girafe într’o stepă, în care nu cresc decât rari arbori cu tulpine 'nalte. Fste firesc ca, din turma de girafe din stepă acea care va tivea superioritatea unui gât mai lung, va reuşi mai bine, va prospera; iar cele cari, din întâmplare, vor fi avut gâtul mai scurt, vor trebui să moară de foame, căci cele cu gâtul lung vor fi mâncat toată frunza arborilor înalţi, la care numai ele puteau ajunge.
Necesitatea concurenţei este aci inevitabilă, şi este fatală consecinţa: supravieţuirea şi propăşirea numai a girafelor superioare. Alături de sclecţiunea naturală, avem rezultatele selecţiunilor artificiale, prin cari crescătorii de vite îmbunătăţesc şi perfecţionează speţele folositoare, alegând şi cultivând exemplarele cele mai perfecte sau folositoare şi distrugând pe celelalte.
De unde reese vădit că sclecţiunea operată de concurenţa de luptă destructivă, prin supravieţuirea celor tari şi dispariţia celor inferiori, această seleeţiune, fie artificială, fie naturală, este cel mai mare şi cel mai eficace motor til progresului. Şi dacă este aşa, atunci democraţia, cu tendinţele ei umanitare şi părtinitoare pentru cei slăbişi învinşi, democraţia este un pericol pentru progres. Ştiinţa darwiniană o condamnă, şi promovează, în locul ei, regimul aristocratic. Democraţia ar fi, astfel, o cauză inevitabilă de degenerare pentru omenire. Singur regimul răsboinie, militar şi aristocratic, aplicând raţional şi cu sânge rece legea selecţi unei în societate poate să ne salveze de pericolul democraţiei.
A trata pe oameni ca pe animale, cu regimul aristocratic al selecţiuuei artificiale, este, însă, o concepţie care ne revoltă adânc. Lumea civilizată de azf este aşa de pătrunsă de tendinţele umanitare, de solicitudine şi de compătimire pentru cei slabi, de respectul egalei
demnităţi a tuturor fiinţelor omeneşti fără destincţiune încât şi-aici, decât să renunţăm la aceste nobile porniri, suntem mai dispuşi să tratăm cu oarecare rezervă şi scepticism suficienţa legilor darwiniene. Sunt, oare. legile lui Darwin atât de exacte cum se pretinde? Au ele ca urmare inevitabilă progresul speciilor? Să luăm sclecţiunea aşa cum se operează ea în cele două cazuri de concurenţă vitală arătate, şi să vedem dacă rezultatul acestei selecţiuni este un progres. Fie mai întâi spre pildă, cazul girafei. Ca girafa care învinge şi su-pravieţueşte într’o stepă, trebue să aibe gâtul mai lung, aceasta este cert. Dar a avea gâtul mai lung este oare un bine, un progres? Aceasta nu este de loc cert. Cel puţin eu n’o cred, sau cred că chestia în sine a avea gâtul lung sau scurt este cel puţin indiferentă. Fie acum alt caz. Jnchipuiţi-vă un lup şi un miel, puşi în condiţii identice, închişi într’un ciair, însă separaţi şi puşi în siguranţă unul faţă de celalt. Lăsaţi-i acolo 2—3 luni de zile. Ce se va întâmpla ? Mielul erbivor va paşte, va creşte, va prospera iar lupul va muri de. foame, ce dovedeşte aceasta ? Dovedeşte aceasta că lupul este inferior mielului ? Aceasta n’o puteţi spune, că dacă vă veţi închipui pe acelaşi lup şi pe acelaşi miel în alt loc, pc malul unei ape, spre pildă, D-v. ştiţi bine, că chiar dacă mielul ar fi câţi-va metrii mai de vale, lupul tot va găsi pretext că i-a turburat apa şi-l va sfâşia.
Probează, oare, această din urmă întâmplare că lupul este superior mielului ? Nici de cum. Nici într’un caz, nici în altul, sclecţiunea aceasta, supravieţuirea celui mai puternic nu este de loc o cauză de progres. De unde se poate uşor deduce că sclecţiunea naturală nu este totdeauna făuritoare de progres şi formele vieţii. Şi, încă, este întrebare dacă sclecţiunea naturală aduce vreodată vre-un progres, vre-o perfecţiune.
Din potrivă. Se pot cită foarte multe cazuri, în cari selecţiunea naturală aduce vădit regres şi degenerare. Toate cazurile de parazitism sunt de acest fel. Parazitul în lupta cu animalul, pc corpul şi în detrimentul căruia el trăeşte, se dovedeşte a fi mai bine înzestrat decât acesta, de oare-ce îl învinge, se nutreşte din el. şi adesea reuşeşte să-l răpue. In această categorie de animale, intră, precum este prea bine ştiut, râia; cunoscutele insecte cari trăcsc pe toate animalele şi pe unii oameni.
Multe din aceste parazite a fost vreme când ele au trăit prin ele înşi-le. împrejurările luptei pentru viaţă au făcut, însă, aşa că această luptă a luat forma pa-razitizmului. Din acel moment, aceşti cuceritori, deve niţi paraziţi, degenerează văzând cu ochii. Organele lor de luptă şi de rezistenţă, devenite acum inutile, se a-trofiează. Structura corpuhii lor, din complexă, să simplifică şi devine rudimentară. Ele ajung în aşa stare, că dacă lc-ai mai pune să trăiască prin ele înşi-le, sunt necapabile şi mor.
Aş putea să amănunţesc şi mai mult descrierea fenomenelor ce se petrec cu parazitismul animalelor, însă mi-esle teamă să nu se facă de D-v. confuzie, şi să credeţi că vorbesc de cele ce se întâmplă cu aristocratismul social. In aceasLă ocazitine,"scopul meu nu este să fac critica regimelor aristocratice. Adevărul este însă,
98
NOUA REV1S1Ă ROMÂNĂ
că în societăţile cu regim aristrocratic, cu caste sau cu clase sociale închise, lucrurile se petrec întocmai ca la paraziţi animali. Nobilii, de obicei, oameni cari au învins şi cucerit în lupta pentru viaţă, în a doua sau a treia generaţie, perd calităţile de atac şi rezistenţă, însuşirile lor se atrofiază şi ei devin incapabili de a trăi prin ei.
Trebucşte o întreagă organizare socială, care să-i păstreze într’o viaţă artificială şi precară. Deci, întru cât se poate zice că ştiinţa condamnă democraţia şi pledează îu favoarea aristocraţiilor, acum suntem luminaţi ; aristocraţia îşi găseşte justificarea ci în ştiinţa biologiei, şi anume în capitolul care tratează despre Paraziţi.
Să rămâie însă bine ştiut că parazitizmul aristrocratic ca şi cel animalic, nu poate aduce nici un progres, şi că consecinţa lui fatală este incapacitatea şi regresul. Intr’un, cuvânt, deci selecţiunea naturală, dacă nu se dovedeşte că determină progresul speciilor, este foarte evident că destul de adesea determină degenerarea lor.
Dar atunci ce anume poate determina progresul şi propăşirea speciilor ? Ca să răspundem, amintim în treacăt că lupta pentru viaţă, iea adesea ori, forma unirii, cooperării pentru viaţă. Această luptă se transformă într’o adevărată solidaritate. Distrugerea celor slabi devine solicitudine pentru ei Şi se poate ca progresul să fie mai repede urmarea cooperării şi solidarităţii decât a luptei destructivc. Nu mai este aci timpul şi locul să desvoltăm această ordine de idei. Destul să spunem că în societăţile democratice regimul luptei pentru viaţă este acesta din urmă: cooperarea şi solidaritatea, cari am văzut că iau forma sentimentelor nobile—însă, totdeauna nu ale nobililor—de umanitate şi compătimire activă. Şi dacă este adevărat că cooperaţia nu selecţiunea naturală aduce progresul, D-v vedeţi foarte bine că ştiinţa biologiei nu condamnă democraţia ci pare mai curând a o justifica.
Şi cu toate acestea, un lucru este cert: nu ştiinţa biologici trebue să dea certificat de conduită societăţilor democratice, ci sociologia ştiinţa societăţii. Căci în natură sunt mai multe compartimente de fenomene, sunt mai multe caturi în natură, şi în fiecare cat sau compartiment sunt legi şi regulamente speciale, potrivite locului şi fenomenelor de acolo. Ştiinţa biologiei nu poate să dea decât indicaţii, norme, pe cari societatea nu poate, nu trebuie să le neglijeze, dar ce are ea să facă, pozitiv aceasta trebue să i se prescrie de ştiinţele sociale.
Acum este adevărat că ştiinţele sociale n’au făcut prea mari progrese. De aceia, prescripţiile lor sunt cam nedefinite, cam crepusculare. Şi tocmai pe această împrejurare se întemeiază şi confuzia aristocratică şi tendinţa aceasta de a pune ştiinţa în potriva democraţiei.
Cea ce până acum este cert, este că ştiinţa, voim să zicem în deosebi ştiinţa socială a eşit şi a prosperat din desvoltarea mişcărilor democratice, din apusul Europei. Fie care progres democratic este un progres al ştiinţei sociale. Ar trebui, deci, aşteptat să ajungem a avea o ştiinţă socială sigură şi matură pentru a ne da bine seama dacă ea este în contra democraţiei şi pentru aristocraţie. Insă, atunci, de sigur, că aristocraţiile vor fi dispărut de mult.
’	D. Drăghicescu.
LITERATURA
ÎN AJUN
Pe la toacă a început să fulgure. Pământul este uscat şi zăpada se prinde. Fug d’adura fulgii mai afânaţi, iar pe buza şanţului se urzeşte o orbotă albă. Dinspre capul satului, pe uliţa mare, vin vorbă două femei. Amândouă sunt îmbrăcate cu scurteici lungi. Cea ma' tânără mută legătura pe mâna dreaptă.
—	Cumpărai şi eu covrigi să am diseară! Ce o să fac!.... Odată când aveam făină, coceam câte două cuptoare de colindeţi! Acum nu mai avem!... E un an şi mai bine de când n’am mai văzut alba în căpistere!...
—	Ba eu chip, — îi luă vorba baba Drăgana, — am mai păstrat vreo doi pumni de făină, mai mult pentru ziua asta marea!... Aşa am pomenit, să nu mă treacă nici odată fără colindeţi !...
Lelea Tudora dete din cap:
—	Cine n’ar vrea să facă!... dar dacă nu e!.. Copiii mei au şi uitat cum o fi coaja de pâine!... Mămăligă şi iar mămăligă!...
Baba Drăgana lăsă ochii în jos.
—	Poţi să ai orice Tudora!... dacă nu e sănătate în casă....
—	Ce mamă Drăgană, — c’aduseşi vorba, — aşa că c bolnav băiatul Anghelinci ?!...
—	E rău de tot! Fusei la popa să vie să-i mai citească şi moliftele lui Sfântu Vasile!... poate i s’o alege!...
—	Şi ce are soro ? !...
—	Dumnezeu ştie Tudoro!... că noi nu mai ne pricepem!... Uite de astă vară, pe vremea ariei, dormeam cu toţii afară, pe prispă, şi Florică s’a sculat ca copilu... să se ducă în colo... N’a făcut doi paşi în bătătură şi-l auzim ţipând. Căzuse grămadă şi îi luase trupul dela brâu în jos!...
Oftă bătrâna şi îşi mai strânse scurteica la piept.
—	Toată vara şi toată toamna s’a văitat de şale bietul copil!... Şi de vreo două săptămâni l-a trântit la pat!...
—	Nu i-aţi făcut nimic mamă Drăgano?!...
—	Da pe unde n’am fost Tudora! I-am descântat, i-am vărsat cos’toru în apă neîncepută, adusă dela trei fântâni în cumpăna nopţii, — şi nimic!
—	O fi dat în argintul viu!... Luă vorba iar lelea
Tudora.	.
—	I-am descântat şi d’asta!... Ba am fost şi la Măgură, la ăla care ghiceşte în palmă; câte buruieni nu nu ne-a dat!... I-a descântat şi cu rădăcină de tărtă-cuţă ruptă din vreju care înfloreşte întâi, — ce-că mai bună ca aia, nu se poate! Am plămădit-o în rachiu de drojdie şi i-am dat-o să bea! Crezi că s’a priceput cu cu ceva? Nu!—Dar ce nu i-am dat! Şi sânge de nouă fraţi.
Lelea Tudora care ascultă, mai schimbă iar legătura.
—	Dacă o fi dat în hora şoimanelor, mamă Drăgano!... De ce nu vă duceţi la Chivuleasa, că aia e meşteră de aşa ceva!.. Al lui Mânjitu ştie tot satu cum ajunsese, că par’că era un sfânt, — şi' nu l’a făcut ea bine! Ai văzut că şi-a venit omu în fire acum!
Baba Drăgana oftă.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
99
—	Ce Sti-ţi mai spui Tudoro... n'am adus şi pe Chi-vulcas.i într’o noapte! T-a descântat şi cu os de broască scăpată din gura şarpelui de flăcău curat, i-a făcut şi ca scăldături — tot nimic!.. J-a legat şi la stele! — degeaba. Dacă n’are leac, — n’are! Şi bătrâna îşi şterse ochii cu mâneca scurteicii.
Deteră după aria boemi ui şi nu se mai văd femeile, nici gura nu li se mai aude. Prin sat lumea umblă forfota, ca în ajunul Crăciunului. Cari trec drumul dela cârciumă cu câte un şir de covrigi la subţioară, cari cu plosca plină de vin. Atâta barem, la o zi mare, dacă nu şi-o mai îndulci omul amarul. Pe uliţă mai Se aude câte un- scârţîit de car când şi când, iar flăcăul întârziat la buturugi, zoreşte mânzaţii. In răspântii se tot sfătueşte o ceată de băeţi.
—	Pe cine luăm mă în locul lui Negrilă?.. Ce că nu mai merge cu noi! Se duce cu alde Ivancea!
Umil mai răsărit, încălţat cu opinci noui şi cu no-jiţa neagră rânduită pe obiala albă,—învârti în mână băţul de jugastru şi cu măciucă la cap.
—	Şi dacă n’o mai merge, -jaf în ciuperci! Mai bine.
Am Lămas opt inşi, — tot unu şi unu.
—	Mi-a spus şi mie, — mai grăi altul din ceată,— că o să vedem noi la noapte, de ne-o întâlni ei!..
Costică se învârti pe călcâe şi mai răsuci odată băţu.
—	Să ne întâlnească, dacă le dă mâna!.. Păi nu ştiu eu cine sunt în ceata lor! Al lui Stravrei, Schiopu lui Bălan, Mâtâcu Blegulesei, Grecii, Molea a lui Ghindoc,.. şi care mai e?!.. Cocoşatu lui Berghean!... Apoi asta e ceată mă?!... Când s’o face spre ei cineva, fug de rup pământul...
Ridicară cu toţii beţile.
—	Să vie la noi dacă îi ţin curelele!...
Cele două femei se ivesc după colţul ulucelor boe-reşti. Lelii Tudorii iar i se înţelege vorba.
—	La daruri n’aţi căzut cu el mamă Drăgano ?!..
—	Da n’am fost la Sfânta Vineri de trei ori!. Dacă n’are noroc! — n’are! Aşa o fi rânduită biată fi-mea!.. să nu-i trăească copiii! Din cinci, n'a avut parte de nici unul!... Şi ce băeat se făcuse! Până astă vară era sănătos ca piatra! Par’că erâ casa mai plină!... Băiat mare, a împlinit la sfântu Nicolae zece anişori.., Acum să-l vezi nu-1 mai cunoşti, a rămas numai pielea şi osu !...
Când ajunseră femeile în-dreptul-cetei, băeţii se uitară unul la altul şi mai mult din ochi îşi şoptiră:
—	De Florică al lui Tudorache, ce ştiţi mă?!..
Costică lăsă capul în jos.
—	E bolnav săracu !... Cc-am mai vorbit astă vară amândoi de colindeţi! De atunci ne gândeam cum să mergem !
Toţi tac. Costică răvăceşte zăpada cu băţul şi tot cu ochii în jos.
—	Să veniţi şi pe la Florică maică, — rupse tăcerea gura mamii Drăganii, — veniţi să vă vază şi el.
Costică o întrebă pe bătrână.
—	Cum îi mai e mamă Drăgano?!...
—	Rău măiculiţă!... fusci la popa!...
Băieţii se uitară unul la altul şi fiecare înnecă un oftat în gât. Femeile se depărtară. Babei Drăganii i se mai auzi odată gura.
—	Să veniţi maică!...
i
Târziu ridică Costică ochii.
—	Să mergem pe la P'lorică, mă fraţilor!... Ce mai ne jucam amândoi... Să mergem!...
I	se sfărâmă o lacrimă între gene şi iar lăsă capul în jos.
S’au împrăştiat tovarăşii tăcuţi, mai mult prin semne s’au înţeles unde să se întâlnească. Par’că lc-a pierit tot curajul... Costică se duce încet cu băţul târâş prin zăpadă. Nu mai e ăla de adineaori, voinicu şi curagiosu!... Ce-o fi în sufletul lui!... numai el ştie!... Şi nu-1 lasă gându: A venit popa! Când vine popa la un bolnav, o rău!... Aşâ ştie el.... Şi s’au jucat amândoi,... s’au prins fraţi de cruce... Bătcau perii vara şi furau pepeni din bostanu sârbilor... Şi aşâ repede se îmbolnăvi!... Până acasă s’a dus Costică tot înlr’un gând...
Ninge de nu se mai vede om cu om. S’a întunecit de tot. Pe la ferestre licăresc ici colea luminele; pe la câte o vatră dudue vâlvoarea şi se ia la luptă cu vântul care dă năvală pe uşă. La fântână tot se mai aude scârţâitul cumpenii şi cum se prelinge apa încet pe ţurţur; iar pe albul zăpezii se zăreşte în lumina vreunei ferestre câte o fetişcană cu doniţele cu apă, înotând prin nerneţi.
Când ajunse baba Drăgana acasă, Anghelina sta tot lângă copil.
—	Ce face popa mamă, vine?!...
—	Aşâ spuse, că m’ajunge de pe urmă!...
Bătrâna stătu şi ea pe marginea patului.
—	Ia spune Florică bătrânichii, ce te doare?
II	mângâe pe frunte.
—	O să te faci sănătos şi să te duci cu băieţii la colindeţi!... Am vorbit cu ei să vină să te ia maică !...
Florică deschide ochii mari, par’că ar vreâ să spună cevâ, dă să ridice capul, dar nu poate. Anghelina vâră mâna sub pernă, îl mai saltă în sus şi îl sărută pe frunte.
—	Să duce bătrânica mâine, — îl mângâie iar Drăgana, — să-ţi cumpere sorcovă!... Ţi-a făcut tat-tău bici, să te duci cu pluguşoru la Sdnvăsii!... Ia spune maichi, ce te doare?!...
Bolnavul tace. Par’că ar vreâ să zâmbească câte odată, când îi spune bătrânică-sa de băieţi; dar se porneşte tuşea şi îl înăbuşe. Anghelina îl ridică în sus şi îi ţine. capul în poală, până îl mai slăbeşte blestemata de tuse.
In curte se auzi lătratul câinilor. Până să iasă baba Drăgana afară, popa loniţă fu pe prispă.
—	Bună vremea tată!
—	Sărut mâna părinte!
—	Mă, mă, ce viscol se puse!... Ne speriasem c’o să vină moş Crăciun cu barba neagră!
Părintele trânti de câteva ori cişmele grele pe prag, scutură căciula de zăpadă în tindă,— şi intră în casă-Florică deschise ochii, îi roti împrejur, rămase cât-va cu privirile ţintite asupra popii,—apoi îi căzură pleoapele îngălbenite şi închise ochii blajini. Părintele se uită la băiat şi îşi aruncă privirile şi spre femei.
—	O să se facă sănătos! Aşa sunt copiii!... te miri din ce se îmbolnăvesc!...
Apoi se apropie de pat.
■ Măi Florică, ia scoal că ţi-am adus ceva bun !...
IOO
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
turtă d’aia care îţi plăcea ţie, când veneai la biserică cu bătrânică-ta! Scoal cu tata!...
Bolnavul nu vru să mai desehiză ochii.
Tudorache a isprăvit cu roboteala pe afară şi-a intrat şi el în casă. Stă cu spatele rezemat de sobă, cu căciula în mână, şi se uită când la popa când la băiat. Tatăl ia seama cum se uită preotul la bolnav şi privirile i le cântăreşte...
Până aduse baba Drăgana ceaşca cu vin, popa şi-a pus patrafirul şi a şi început să citească din carte. Toţi stau cu frunţele plecate şi ascultă. Preotul zice repede şi mărunt. Rar se aude câte un: «Doamne milueşte» şi atunci face cu mâna semnul crucii, deasupra cescei, unde a pus şi o fărâmă de prescură; cei din prejur se închină şi ei... După ce a citit cu patrafirul pe capul bolnavului, popa luă din ceaşcă, cu linguriţa, anafura şi cu o picătură de vin. Baba Drăgana saltă capul băiatului.
— Aide, flăcăul bătrânichii, scoală să beai vin d’ăsta bunu dela taica popa! Scoală, c’o să-ţi dau nuci şi covrigi, mulţi,... mulţi,., un şir întreg-!.. Când or veni bă-eţii, traista ta să fie plină !..
Florică dă să se ridice când aude de băeţi, dar dea-bia poate să se misce. Părintele îi răstoarnă lingura pe gât. Bolnavul înghite şi strănută; iar baba Drăgana îi ţine mâna la gură să nu scuipe sfânta grijanie..
A plecat popa loniţă. In casă tac toţi,—par’că le-e teamă să-şi mai ridice ochii unul spre altul. Câte şi trei sunt aţintiţi cu privirile asupra băiatului. Anghclina nu-şi ia mâna de pe fruntea lui. Deasupra icoanei arde încet candela, deabia se simte când pâlpâie; de trosneşte feştilei mai tare, bolnavul tresare, îl îneacă tuşea iar, s’aduce de mijloc, şi par’că i se rupe ceva în coşul pieptului. Pisica de alături se trezeşte şi ea curmă torsul, îşi întoarce capul şi ascultă,—apoi iarăşi închide ochii,., şi iarăşi toarce...
Păzesc părinţii pe bolnav, o clipă nu-1 lasă din ochi. Orice tremurare de ploape, de buze, orice înghiţitură mai în silă, ori înăbuşală, — îi face pe cei dimprejur să tresară, şi să le sece inima. O aiurare a băiatului, o contenire a răsuflării, îi înlemneşte pe părinţi şi le îtighiaţă sângele în vine. Dar câte închipuiri şi câte vedenii nu le trec prin minte celor cari aşteaptă!... Anghelinei, pe la o vreme din noapte, i se îngreuiară ploapcle şi o ajunse oboseala. Cu mâna tot pe fruntea băiatului,—a închis ochii... Şi faţa bolnavului se îngălbeneşte niţel câte niţel, până se usucă,... apoi rămâne ca o coajă,... răsuflările numai se simt şi ochii se închid... Vine o fenice albă,... încă una,... apoi alta, şi un copil drăgălaş, cu privirea blajină,., ba e înger, — sboară în sus... In urmă vine un cosciug,... popi, plân-sete,... lume multă... Viscolul se umflă în geam şi sgu-dui ferestrele în ţâţâni. Anghclina scoase un ţipăt şi luă mâinele băiatului într'alc ei.
—	Florică!... Puiu mamii!... Ce maică?!... Doamne!... Sărută băiatul şi o podidi plânsul. Baba Drăgana mai udă buzele lui Florică cu niţel vin, din cel sfinţit de popa. Bolnavul clefeti do câteva ori şi înghiţi în sec.
—	Ţine-ţi inima acuma, ce o să faci!... Nădejde la Sfântuleţul de sus!... Mai luaţi scama, că mă duc să scot colindeţ'le !...
Bătrâna aprinse un crâmpei de lumânare şi ieşi la vatră.
Ce anevoie trece vremea când aştepţi ceva! Clipele sânt ani şi noaptea veac. Tudorache aşteaptă ceva, dar parcă îi e frică să se gândească la ceeace aşteaptă...
Aşteaptă o clipă care întârzâie, care se scurge aşa de încet, şi totuşi e atât de aproape la fiecare tresărire.,. Când suspină bolnavul, tatăl suspină şi el, îi trece şi lui o răcoreală prin trup şi simte că i se strânge şi lui ceva în piept, — atunci deschide ochii mari... Băiatul tot se căsneşte,... clipele tot rar se numără,... şi răsuflarea din urmă tot întârzâie... Doamne!... dar dacă n’ar veni clipa aceea?!... Dacă ar întârzia de tot?!... Să fie să se adauge zile de unde sunt prea multe, acolo unde se topesc,—Tudorache ar rupe din viaţa lui,... i-ar da băiatului tot sufletul lui, toate zilele, — că el are multe,... prea multe,... nu-i mai trebuie... Aşa se gândeşte tatăl şi par’că se învârteşte toată casa cu el...
Când a podidit-o plânsul pe Anghclina. lui Tudorache i s’a topit o boabă de lacrimă între gene, — şi a ieşit afară...
Nu mai ninge. Vântul a îngenat. E trecut de miezul nopţii. Ane satu de strigăte, cântece, şi câinii nu mai tac pe la copca cu pac ; iar pe uliţi e gălăgie mare şi glasuri de caval... Tudorache stă rezemat de stâlpul prispei, cu capul gol şi cu pieptul desfăcut. 1 a îngheţat sudoarea pe frunte, dar sângele îi arde în vine ca un jăratec... Îşi prinde capul între palme şi oftează «Doamne!... cinci!... barem unul!! ... Îşi frânge mâinile şi iar oftează, cu ochii în jos : Aşa o fi fost» !.. Plânge ca o femeie...
Peste drum strigară cu «bună dimineaţa ». Tudorache îşi veni în fire, şi se şterse la ochi cu mâneca flanelii,— tocmai acum simţi că i s'a încleştat spatele. Când intră în casă, detc cu ochii de lumânare,—arde îndelete şi cu flacăra dreaptă.. . I-a pierit şi lacrămile şi glasul ... A căzut grămadă pe pat. Anghclina îşi smulge păru şi nu mai arc nici ea glas... Baba Drăgana le ţine curaju.
—	Ce-o să faceţi!.. ţineţi-vă inima!.. Acum să vă rugaţi la Dumnezeu pentru ăl care vi l-o da!...
Tudorache săltă fruntea şi privirile i se împletiră cu ale nevesti-sei...
Ceata cu moş ajunul a intrat în curte... S'a oprit pe prispă, nici n’a strigat *bună dimineaţa . Pe fereastră se zăreşte lumânarea aprinsă. Baba Drăgana auzi câinii şi deschise uşa.
—	Veniţi în casă maică, veniţi să vă dau colindeţiL
Anghclina isbucni iar în plâns.
—	Florică maică!... au venit băieţii să te ia !..
Toţii şi-au scos căciulile şi stau neclintiţi, împrejurul
patului... Bătrâna veni dela vatră cu colindeţele în şorţ.
—	Costică maică, ţine colacu ăsta, să-i fie lui Florică... v’aţi jucat amândoi,... şi sunteţi de-o seamă !...
Băiatul se şterse la ochi cu căciula. Baba Drăgana îi vârâ ca colacu în traistă...
Care cum iese afară îşi pune căciula în cap. Tocmai în drum când se strânseră câte-şi opt tovarăşii,— se uitară unul la altul,— în ce parte să apuce !... Costiţă îşi încheie zăbunul la piept şi iar se ştersela ochi.
—	Eu, nu mai merg fraţilor!... mă duc acasă!...
,ol0. Mai	Ion Chiru-Nanov
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
IOI
ÎNTÂRZIAŢII...
Vechea casă a Rrădenilor se ivea de departe, albă, înconjurată de misterul desişurilor ce o făcea să pară şi mai albă—ca o arătare din alte vremi. Şi niciodată nu străbăteâ cineva drumacul ce ducea spre uitata casă boerească, printre cele două şiruri de plopi.
Iar cei ce durase o viaţă întreagă acolo, în mijlocul dumbrăvei singuratice, de mult nu mai cugetau să-şi părăsească viaţa tihnită, ca nişte păsări solitare, cari, din cuibul lor pitit sub slraşina stâncilor, se uită cu nepăsare la încleştările valurilor ce se sbuciumă departe, dedesubt.
De mult nu le mai are de ştire nimeni. Şi de mult nu li se mai pomeneşte nici numele şi nimeni nu-şi mai aduce aminte de ei—biete fărâme dmtr’o lume dispărută.
Închişi în zăgazurile singurătăţii, acolo, departe de vuietul vieţii, ei îşi duc viaţa de altă dată, învăluiţi de amintiri scumpo, de par Vă şi ei ar fi nişte moaşte ale timpului îngropat.
In neştire o iau spre colţul iubit, salonul amintirilor, în care îşi regăsesc fâşii din viaţa lor. Abia mişcân-du-se, de teamă par’eă să nu deştepte pacea încăperilor adormite, pătrund în salon, se aşează pe câte un jilţ, unu lângă altul, în faţa chipurilor celor stinşi.
Dărui alb, feţele lor galbene, smochinite, împrăştie o atmosferă de cucemtcie în care par’că pluteşte vraja unui cântec bătrânesc, de demult...
— Ţi-aduci aminte!.., şopteşte bătrânul, ridicându-şi privirile spre o pictură veche, gălbejită şi brăzdată de cutele vremei ca şi chipurile lor.
Bătrâna nu rosteşte nimic, oftează numai, acoperind cuvintele tovarăşului ei de viaţă cu acea expresie a sufletului în care tânjeşte regretul celor ce au fost.
Privirile stinse li se întâlnesc şi mâinile uscate li se apropie, fără voie; apoi împreunându-şi-le pe pept, ca în somnul fără de sfârşit, încremenesc aşa, ceasuri întregi, ne mai spunându-şi nimic, alunecându-le privirile obosite pe câte un lucruşor, înfiorându-se câte odată de cine ştie ce clipe de bucurie sau durere, legate de sfintele semne evocatoare.
Deodată pacea aceasta de criptă e turburată. Svon de glasuri argintii, paşi vioi şi râsete vesele străbat încăperile, pătrund până în salonul uitaţilor. Nepoţeii s’apropie de bătrâni, tăind liniştea cu ciripitul lor nevinovat.
Iar bătrânii se deşteaptă, ies din piroteala lor şi deschid braţele, înfiorându-se şi ei de freamătul acesta de viaţă. Şi privirile le alunecă pe fereastră, afară, spre stejarul i.riaş, care îşi apleacă braţele seculare într’o mişcare de disperare şi ocrotire,-ca un fel de «veniţi, veniţi, că nu m.ii am mult...»
Copiii sar din braţe în braţe, gângurind crâmpee din micile lor gânduri — vorbe pe jumătate rostite, lipsite de înţeles, şi totuşi, atât de bine înţelese de bătrâni.
Chipurile galbene, brăzdate de cute, se apleacă pe obraz.urile trandafirii, buzele uscate se lipesc de părul auriu acoperind în sărutări ciripeala aceea... «bunicu-ţulc! bunicuţo!»
Copiii se mai liniştesc şi îşi găsesc de joacă într’un
colţ când se iveşte Nathalia, sora lor mai mare. Fata îşi pleacă uşor capul simţind buzele de moaşte ale bătrânilor lipindu-se de fruntea-i marmoreană. Apoi trece serioasă, la unul din pianele aşezate unu lângă altul, ca şi jilţurile bătrânilor, şi degetele-i subţiri încep să alunece vioaie, dibace, răsfirând arpegiile, desfăcând gamele.
Bătrânul se uită rugător la tovarăşa i încremenită pe scaun ca şi el. Şi ca se ridică, s’apropie de celălalt pian, în vreme ce copila îi cată în ochi întrebătoare. Apoi, în acclaş acord pornesc, încep să cânte bunica şi nepoata.
E o pagină veche abea înţeleasă de copilă, care se luptă din greu cu cantilena monotonă, plină de tristeţă ce o înfioară pe bătrână.
Mâinile tinere par nişte aripi albe, ce aleargă pe ivoriu, fără să întârzie prea mult pe el; în vreme ce degetele osoase, galbene, tremură şi se lipesc tot mai des de clape. De o parte coardele vibrează pline de viaţă, în tonuri calde, diafane,—de altă parte coardele cuprinse de letargie, abia desmorţite, scot sunete uscate încărcate de mohorala unei păreri de rău fără de margini, ca un preludiu al morţici.
Şi armonia aceasta ciudată dintre viaţă şi moarte deşteaptă încăperea, prin care forfotesc parVă (susurări de glasuri, şoapte cc-i fac pe copiii să iasă din salon, adevărate efluvii de armonii din altă lume.
Colindă glasurile tainice şi tremură înainte melancolica cantilenă, iar bătrânul îşi pleacă capul şi mai mult pe piept, cu ochii pe jumătate închişi, răpiţi de o zare necunoscută.
Şi când foile răsfoite continuă parcă şoaptele tainice ce tremurau pe sub boitele vecliei încăperi, bătrânul îşi vine în fire, îşi ridică fruntea rostind :	-
—	Cântaţi-mi iară, ştiţi_
Şi bătrâna şopteşte copilei :
—	Ştii, cântecul acela...
O melodie de demult, de o jumătate de veac uitată, o romanţă de care abea de-şi mai aduc aminte unii, precum abia îşi mai amintesc puţ'ni de bătrânii izolaţi. Şi cântecul se deşteaptă sfios din paginele galbene strecurân-du-sc prin degetele tot atâta de galbene ale bătrânei.
Iar notele capătă un fel pe farmec din alte vremi> cuprinse de o sonoritate de durere vagă, ce umple de pustiu sufletul copilei încremenită la pianul de alături.
—	Tu nu cânţi Natalio !
E atâta părere de rău în cuvintele bătrânului, atât de mult se simte copila răpită şi ea de vraja amintirilor ce stăpânesc sufletele bătrânilor, că fără să-şi dea seamă îşi apleacă sufletele spre melodia acea uitată de toţi, unindu-şi glasul licăritor, înfierat cu acordurile uscate din ce în ce mai slinse ale pianului.
«Numai noi de mai rămânem,
Numai noi...»
Se desprinde cântecul înainte, lot mai potolit, tot mai încet, copleşind cu tristeţea lui pe bătrâni, făcân-du-i să se piardă în lumea amintirilor.
Mâinile au încremenit pe clape, împreunându-şi par’că gălbejala lor mortală cu aceea a ivoriului; capul bătrânului s’a aplecat şi mai mult în jos şi numai glasul argintiu al copilei sună înnainte, limpede.. «Numai noi».
Apoi se stinge tot. Se pierde şi ultima notă de viaţă
I 02
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
cu care a înfierat copila încăperea tăcută, iar bătrânii, din nou alături în zilţuri, din nou rămaşi singuri, uitaţi ca într’o criptă, îşi îndreaptă privirile spre chipurile celor adormiţi.
Şi în tânjeala aceasta a lor, în întreaga lor înfăţişare, mai dăinue ceva din freamătul refrenului acela «Numai noi.:» ce-i face să încremenească iarăşi ca nişte moaşte.
Şi în lumina asfinţitului ce tremură printre crăcile uriaşului din bătătură şi se răsfiră în dungi triste pe chipurile din păreţi, copiii se strecoară în salon, se apropie din nou de bătrâni, se lasă să fie cuprinşi de braţele lor uscate.
Iar la cuvintele abia rostite de copii la ciripitul acela al vieţii, bătrânii răspund cu sărutul lor ca o binecuvântare, ca şi încordarea crângilor uriaşului ştejar care îşi scutură ultimele frunze, sub cele din urmă licăriri ale asfinţitului.
’	Nicolae Pora
ŞCOLARE
SISTEMUL ŞCOALEI DIN MANNIIEIM
Cauzele nesuccesului şcoalei nu trebuesc căutate totdeauna şi numai la învăţători ori la şcolari, ci şi în însăşi organizarea ei. Se ştie că unul din inconvenientele cele mai mari, şi din pricina căruia şcoala nu-şi poate îndeplini misiunea faţă de toţi şcolarii, este diversitatea aptitudinelor lor. Răul fundamental chiar, am putea zice, constă în faptul de a îngrămădi, într’o singură sală şi pe seama unui singur învăţător, prea mulţi copii cari prezintă considerabile diferinţi de aptitudini în desvoltarea fizică, intelectuală şi morală.	'
Din pricina acestei procedări, învăţătorul, fiind obligat de a lucra cu cei mai mulţi, cu mijlocia, neglijă extremităţile, adică pe copiii cari sunt prea puţin dotaţi cu calităţi şcolăreşti sau mai mult de cât majoritatea. Vorbim de şcoalele din oraş, cari au câte un învăţător de fiecare clasă şi lăsăm la o parte pe cele de la ţară, care au câte un învăţător pentru mai multe.
Pentru ca învăţătorul să poată trage mai mult folos de pe urmele muncii lui, ar trebui ca elevii clasei ce conduce el, să fie de o egală desvoltare la toate obiectele de învăţământ şi de o egală putere în ceea ce priveşte aptitudinele sufleteşti, mai cu seamă sufleteşti, fizice şi morale pentru ca învăţătorul să nu fie împiedicat sau hărţuit de atâtea temperamente câte sunt astăzi în clasele noastre adeseori prea numeroase. Toată lumea pedagogică stărue pentru restrângerea numărului elevilor de fiecare clasă până la 20—25. Dar aceasta ar reclama cheltueli prea mari din partea statului, cea ce, faţă de împrejurările în cari trăim, nu-i dispus să facă. In loc de aceasta, atunci, am crede că mai de grabă am fi mai folosiţi, din toate punctele de vedere, dacă s’ar stărui pentru omogenizarea claselor; căci, cel puţin întru cât mă priveşte, mai mult folos aş putea aduce unei clase mai numeroasă, dar omogenă, de cât uneia mai restrânsă, dar cu elevi prea deosebiţi inte-lectualieeşte.
Pentru a preîntâmpina acest rău, .şcoala nonă se serveşte de clase, aşa zise mobile. Aicea fiecare copil este aşezat la fiecare obiect în clasa care convine mai bine studiului său de desvoltare. Aşa că, în aceste şcoli, se poate vedea deseori un copil la un obiect într’o clasă, sau la alt obiect, în alta. Cu chipul acesta, clasele devenind mai omogene, nici învăţătorul nu-şi pierde timpul cu şcolarii prea slabi, nici şcolarii cei buni nu-s prinşi de descurajare din pricină că au fost părăsiţi de învăţătorul lor.
Al XVII congres al societăţii pedagogice din Elveţia franceză, ţinut la Geneva în Iulie 1907, discutând chestiunea examenului şi a promovărilor, a atins şi chestiunea sistemului şcoalei din Mannhcim, pe care l-a admis în principiu. Congresul dela Leipzig l-a admis în totul.
*
* *
Dar în ce constă acest sistem?
Pentru a preîntâmpina răul care isvorăşte din prea marea diversitate a aptitudinelor şcolarilor, autoritatea şcolară din micul orăşel german dela îmbucătura Nec-karului cu Rinul, a stabilit, încă din 1899, un nou sistem de organizare şcolară.
După acest sistem, şcoala cuprinde 3 serii de clase: O scrie A destinată pentru copiii normali cu 7—8 ani de studiu, a doua B pentru intermediari cu 6—7 ani de studiu şi a treia C pentru copiii anormali cu 4 ani de studiu.
In seria II se trimit copiii slabi, cari după o şedere mai scurtă sau mai lungă în aceste clase zise de repetiţie, intră în seria normală şi termină studiile, ori intră în seria anormală. Programa claselor de repetiţie formează un tot, cu deosebire că e mai puţin desvol-tată decât cea din clasele cari formează seria normală.
Toţi şcolarii intră în clasa inferioară a seriei normale. La finele anului, acei cari au fost recunoscuţi ca slabi, cari rămân repetenţi, sunt trecuţi în Bl sau dacă sunt din cale afară slabi, în C. La finele anului al II-lca, copiii din seria B, cari n’au răspuns bine la examen, se pun în scria C, iar ceilalţi intră în anul al II-lea a seriei normale. Un al treilea grup este format din copiii cari trebuesc menajaţi, cari nu trebue supuşi la aceleaşi sforţări ca şi copiii normali. Aceştia vor merge în Bti, unde se întâlnesc cu elevii clasei a 11 normală, cari sub vechiul regim, trebuiau să ră-mâie repetenţi. In acelaş chip se face promovarea în lini, Brv...
Elevii claselor de repetiţie, cari trebue ca şi cei din clasele normale, să frecventeze şcoala până la 14 ani, pot să fie în urmă cu un an, doi, sau trei. Ei trebue cu toate acestea, ca eşind din şcoală, să aibă o sumă de cunoştinţi formând ,un tot. In acest scop au fost instituite clasele finale, Fv1, Ev2, Fvi, Evil, cari servesc în acelaş timp şi de clase de repetiţie pentru <■-levii cari vin din clasa V şi VI normală. Dacă eşind din Biv, şcolarul n’are decât un an pentru a termina şcoala, el sfârşeşte timpul sau în Fv1; dacă are doi, intră în Fv2 şi sfârşita în Fvi; dacă an trei, din l'vi trece în Evil. Toate aceste clase sunt cu sfârşit de studii. Câteva exemple:
Elevu A este un copil bine dotat şi sănătos. El va
NOUA revtstX ROMÂnA
103
promova regulat în seria normală şi va termină şcoala cu clasa VIII.
Elevul B, cam delicat, intră în şcoală la 7 ani. El trece toate clasele normale dela I-VIT, dar termină studiile în 1—VII.
Elevul C, este anemic, rău nutrit, puţin dotat, s’a arătat nedestoinic pentru scria normală. La finele anului 1 el a trecut în clasa de repetiţie B, şi contiuă în această serie pânăla Fvn.
Elevul D. este delicat. Acasă nu se ocupă nimeni de el. După un an de clasă normală, el intră în clasa de repetiţie Bl, dar şi aici arătându-se nedestoinic intră în seria elevilor anormali, unde termină timpul său de frecventare.
Elevul E, este bine dotat, dar în timpul anului clasei I normale, se îmbolnăveşte şi trebue să întrerupă şcoala. La începutul anului II el intră în B i, dar după un trimestru el poatre trece în a doua clasă normală, unde regăseşte pe camarazii anului precedent şi termină studiile în a VIII normală.
Elevul G. în timpul clasei III normale cade bolnav şi lipseşte de la şcoală 3/4 din an. La începutul anului al IV, este primit în Bni. Se observă atunci că e cam surd după scarlatină. El va continua chiar în seria B şi va trece succesiv în Bin, Biv, Fvl, Fv2 şi va termina şcoala în Fvii.
Şi aşa mai departe.
Asupra acestei instituţiuni s’a discutat mult. I s’a obiectat greutatea învăţătorului de a se pronunţa asupra aptitudinelor fiecărui şcolar. Apoi şcolarii cei buni nu vor mai putea excita ambiţia celor mai slabi. In fine, în clasele de repetiţie, tot se vor găsi elevi mai tari şi mai slabi. Afară de acestea mai sunt obiecţiuni şi de un alt ordin, cum de pildă este faptul de a sili pe şcolari să treacă într’o clasă care poartă un renume rău. In teorie însă, procedarea este admisă şi practica a dat bune rezultate.
C. V. Buţureanu
Institutor-Iaşi.
NOTE Şl ~ DlSCUŢUJNr
URA ÎMPOTRIVA CAPITALULUI STRĂIN
Faţă cu «ura> manifestată în mod oficial la noi, în timpul din urmă împotriva capitalului străin, e bine să ne dăm seama cu atât mai mult că am afirmat *) nevoia capitalului străin într’o anumită măsură—ce temeiu poate avea şi cum ar putea fi justificată.
Pornirea împotriva capitalului străin la noi s’ar părea că poate fi justificată pe două motive: un motiv de ordin naţional şi altul de ordin economic.
In ce priveşte primul motiv nu vom mai insista, de oare-ce există l) temeiul practic în virtutea căruia s’ar putea creia o industrie naţională alături chiar de capitalul străin, pe care învestindu-1 în marile noastre industrii ; rămâne doar să fim atât de pricepuţi a-1 întoarce în favoarea intereselor noastre. Ar mai fi de adăogat numai, că, pentru ajutarea micilor industrii şi a industriei casnice, am avea nevoe de înfiinţarea unui
I) Câte-va consMeraţiiini asupra reformei industriale. ■ Noua Revistă
pir,.-.,.,	ş/iom
Credit Industrial, care să poată înlesni micilor industriaşi sumele necesare înfiinţării şi prosperării industriilor lor. Faţă cu aceste măsuri, primul motiv nu ar mai fi de natură a ne îngriji atât.
Celde al doilea motiv, care s’ar părea că ne mai poate îndreptăţi în pornirea împotriva capitalului străin, este de domeniul concepţiunilor socialiste.
Potrivit acestor concepţiuni, importarea capitalului străin în scopul de a fi întrebuinţat la înfiinţarea marilor industrii, concordă cu crearea proletariatului industrial, cu distrugerea micilor industrii şi proletarizarea micilor industriaşi; în sfârşit, cu toată mizeria proprie industriilor mari din Occident, la care noi am putea adăoga şi toate consecinţele politico-sociale ale acestui proletariat, precum sindicalismul, socialismul, etc.
Şi aceasta, însă, e tot o chestiune de îndrumarea şi administrarea acestor industrii. Căci, întru cât priveşte înlăturarea posibilităţii de distrugerea micilor industrii, măsurile arătate vor fi de natură a le încuraja şi creia chiar, necum de a le ruina. Rămânând de discutat doar chestiunea proletariatului, care fatal s’ar întemeia odată cu avântul marilor industrii.
In această privinţă nimic mai logic decât ca odată cu introducerea capitalului străin şi prin urmare cu formarea industriilor mari să se introducă şi mijloacele de ajutarea lucrătorilor industriali cari dăinuesc în ţările de origină ale capitalului împrumutat, prevenind prin măsuri bune şi favorabile cauzei lor răul ce ar putea decurge din speculaţiunea care fatal ar trebui să urmeze
Unul dintre aceste mijloace este şi introducerea contractului colectiv de muncă, care dă rezultate fericite în ţările industriale şi care la noi ar mai avea importanţa că constituind o piedică la micşorarea salariului lucrătorilor din fabricele mari ar stânjeni mult concurenţa pe care alt-fel, în starea actuală de lucruri, ar putea să o facă marile industrii micilor industrii şi industriei casnice.
Un alt mijloc mai îndepărtat şi mai ideal poate, ar fi înfiinţarea de cooperative de producţiuni industriale, întemeiate pe instituţiuni de Credit, create în acest sens în proprietatea însăşi a producătorilor. Idee care natural că e îndepărtată de concepţiunile noastre şi mai cu seamă de iniţiativa noastră, dar care totuşi nu este întru nimic imposibilă.
In tot cazul nu vom putea trece peste consideraţiunea că situaţiunea ţării noastre precum şi legăturile noastre cu Statele întocmite pe felul de producţiune actual, ne obligă ca faţă cu evoluţia dela care nu ne putem sustrage, să intrăm în concertul general, să primim prin urmare în măsurile arătate capitalul străin, învestindu’l în industriile noastre mari cu prudenţa pe care ne o indică interesele noastre proprii, precum şi experienţa ţărilor cari ni’l preconizează.
In aceste înprejurări ura împotriva capitalulului străin rămâne nejustificată şi sub acest al doilea motiv, cu atât mai mult că consecinţele sale le va putea aduce eventual şi capitalul naţional. Numai când criticele aduse capitalului în genere de către Marx şi şcoala marxistă vor căpăta o bază reală, numai atunci ne vom putea dispensa de capital. Atâta vreme cât vom trăi în societatea capitalistă va trebui să cedăm într’o măsură înţeleaptă trebuinţelor vremei.
'	’ N. Ştefănescu-Iacint
104
NOUA- REVISTĂ ROMANĂ
yt apar ut;	"
Biblioteca editată de „Noua Revistă Română“
No. 1. In zilele de anarhie de C. Rădulescu-Motru.
„	2. Bufleiul neamului nostru de C. Rădulescu-Motru.
„	3. Contractul de muncă de Dem. Negulescu.
-	PREŢUL UNUI NUMĂR 15 BHNI	---
(IN DEPOZIT LA LIBRĂRIA LEON ALCALAY. BUCUREŞTI).
I
H5IIPiiBCailQgdnaiElB151nsiBn3iisîiBiîalicaBnaia[BJBl51iaiBl51!iaiBrailcngtialiciiBtnillBia51
VIILE	1
DUILIU ZAMFIRESCU
~~	2, STRADA ZORILOR, 2 =
Palatul Muntelui tio L’iotsito
TEJLKl'ON IS'o. (»7
Vinuri de cea mai superioară calitate
i
Ht
1
| LOCAL DE CONSUMAŢIE
BSewieiu la tlomioiliu
—
| Angrosiştilor li se acordă rabat
gpaţifiaHi!iiB|?i||ciiBTOiHlsiiBiaiiciiâmlliaiBE3ilcnBng|li^BE3licîiBii3iBfBl!ia
i

DC
Boalele Intestinului
A Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria i Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
POALELE CE PROVIN DIN Infecfiimile intestinale;'
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LAOTOFEEMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. R0B1N
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
Un.flacon 2 lei. in provincie contramandat 2,50 Oei-eţi prospecte gratuite
FDCFE
t
Editeurs ■
ZANICHELLl de Bologna, ALCAN de Paris, ENGELMANN de Leipzig, WILLIAMS et N0RGA1E de Londres.
99
SC1ENTIA
99
REVUE INTERNATIONALE de SYNTHESE SC1ENTIF1QU E.
Direction: 6. BRUNI -fi. DI0NI5I — f. ENRIQUE5 fi. 6IHRD1NH — E. RISHHNO
4 numeros pir an, de 280—30J piges chacun.
Ou sc plaiut de plus cn plus des etrets dc la spccîalîsnliou a outrance ă laquelle Ies liomincs des -ciclice sont comlamncs. Seient*a a fondde cu vuc de iiMiwchaluueer ccs fAcheux ef-fels, Klle public des articlcs qui se rapportcnt aux branchesdi-verscs dc la recherclie tli£orique, depuis Ies Matli£matiques jus-qu’ă la Sociologie, ct qui tous sout d’uti iutdrOt gdntfriil: cile permet ainsi & ses lectures do se tenir au courant de l’ensvm-ble du inouvement scieuUfiquc conteiuporaiu.
Scieniia, qui est dans sa qualrii-mc aim^e d’existencc, a con-quis du premier conp la faveur du inotide savant, grAce îl la collaboratiou qu’clle s’est assur£e des autotitds scicutifiqucs lcs plus {*minentes de i'Kurope etde l’Amerique. Klle a publit, oulre Ies articlcs de sos dîrecteurs : MM. Bruni, Enriques, Dionlsl Rig. nano, des travaux de MM. Poincară, Picard, Tannery Vo, erra, Boutroux, Borel, Fabry, Zeuthen, Zeeman, Arrhenlus, GeorgesDar-wln. Lowet, Ritz, Seetiger. Soddy, Ostwald, Wallerant, Lehmann, SchiapareMi, Ciamician, Raffaele, Foă. Hober, Galeotti, Ebsteln, _ Demoor, Ashor, Frederlcq. Lugaro. Delage, Caullery, Rabaud. JETi Driesch, Wiessner, Haberlandt. Bohn, Ciapjr&de, Janet. Rey, Plkler JŞx Cunningham, Westermarck. Kidd, Landry, Vlltredo Pareto, Achille Y§ Loria, Sombart, Carver, Oppenhefmer, Melllet, Bortkiewicz, Rlcco-
tbono, Phllippe Sagnac, Salomon Rcinach, Simmel, Scialoja. ctc.
A pai'tir de Janvier 1909 Scieniia joint au texte principal, portant Ies articlcs dans la Jangue de leurs auteurs, 1111 stipp-ldinciu avcc la triiiiHOtioii fravîilMMletouH 1<»h	ii1 emaiuls, angiulH ct itulicus.
Klle est ainsî acccssible h quicouque connalt la seule languc franyaise.
fj)	Prix de V abonnement .*
t25 francs. — 20 mk., — 20 sli.
Direction et R£daction : Milan, Via Aurelio Saffi, II
Ciocolata si Cacao ZatttStCKO
Sunt preferate de cunoscători
ATJîKlC'r HA Klî. Ibieuroşli 8tr* iN'iimu-l'onipiiiu 7.