NOUA REVISTA
ROMÂNĂ '
ABONAMENTUL:
In România un an (48 NUMERE). 10 lei ,, şcase luni ....... 6 ,,
In toate ţările uniune» poştale un an 12 ,, n 1	11	11 şeaseluni 7 ,,
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
AR I A .1 ' v3U N NUMĂR:
25 Bani
SegJtfeMecii numS rrtţfcrlii şi la dej
din
numărul la principale depozitarii de ziare din tară
JfV	—
rfeţttl anunţurilor pe ultima pagină Ma pagină : 10 lei.
No. 6.
DUMINICĂ, 16 MAI 1910
Voi. 8.
S U MAR U L
NOUTĂŢI:
Feminismul vechiu şi feminismul nan. Conferinţă, de d-l C. Bădidescu-Motru. •— Mir iţă. Poem eroic de Duilin Zamfirescn.
GESTIUNI ACTUALE:
G. Murnu. In chestia catedrei de arheologic.
PSIHOLOGIE:
N. Zaharia. Amorul şi Nebunia.
LITERATURA:
A. Kark. Laleaua.
STI IN TE FI LOLOGICF.:
V. Yîkcvjl. Din graiul popular al judeţului Mehedinţi.
NOUTĂŢI__________________________
Feminismul vechiu şi feminismul nou, conferinţa de d.
Rădulescu-Motru.
Cu ocaziunea serbării date de Societatea Gthninul cultural in ziua de 9 Mai cor., la Ateneu, d. Rădulescu-Motru a ţinut o conferiuţă asupra pretinsei inferiorităţi a femeii, în care se rezumă mişcarea feministă contimporană.
0 inferioritate nu se poate susţine, a zis d. Metru, de cât prin o comparaţiune care are In vedere îndeplinirea unui ace-laş scop în viaţa socială. Femeia poate fi inferioară bărbatului sau şi bărbatul inferior femeii, dacă amândoi sunt constrânşi la îndeplinirea aceluiaş scop, căci atunci este posibilă compa-raţiunea. Dar dacă femeia are de îndeplinit un rol şi băibatul un altul, atunci comparaţiunea nu mai este posibilă şi deci nici afirmarea unei inferiorităţi sau superiorităţi nu se mai poate susţine.
In principiu, crearea a două fiinţe deosebite în sex, dintre cari una inferioară, pentru realizarea unui scop, pe care Tar puteâ îndeplini şi una singură, contrazice concepţiunea pe care ne-o facem noi in genere despre rostul naturei. Din cercetările tuturor ştiinţelor rezultă mai curând, că natura nu-şi risipeşte forţele în mod inutil. Crearea unei fiinţe—dublură— ar fi, în principiu, o mare inutilitate...
Greşeala feminismului de odinioară era tocmai că admitea o asemenea mare inutilitate, şi in consecinţă susţinea concurenţa femeii ca egală In funcţiune cu bărbatul.
O laJleclare mai îndelungată,— şi pe care a făcut’o, li tbuc să o recunoaştem, to.-mii femeia,—ne duce la convingerea contrară. Femeia uu este creată pentru îudrpliuirea aceleiaşi funcţiuui sociale ea şi bărbatul. Dar atunci este funcţiunea, pe care o are de îndeplinit bărbatul, mai superioară funcţiunei femeii ? O altă greşeală care dacă este mai scuzabilă, nu este totuşi mii puţin o mare greşeală. Funcţiunile sociale, cale sunt necesare, nu sunt intre ele superioare şi inferioare, ci sunt toate de o potrivă de impoitante. Numai între funcţiunile cari nu sunt necesarele poate stabili gradaţiuui de inferioritate, căci pe aceste le poţi închipui ca existând şi neexislând, fără ea totalitatea, adică viaţa socială, să se resimtă de presenţa sau absenţa lor. Dar funcţiunea socială pe care o are femeia de de îndeplinit in societate este din categoria celor ce se pot închipui ca existând sau neexistând? Numai punerea întrebării şi este de ajuns a arăta cât de absurdă este ipoteza unei inferiorităţi.
Femeia diferă de bărbat prin anumite însuşiri fiziologice şi sufleteşti, acesta este primul adevăr. Al doilea adevăr este: cu Însuşirile pe cari ea le are, femeia devine aptă de a îndeplini şi în societate o anumită funcţiune pe care nu o poate îndeplini fiinţa care nu are însuşirile ei. Şi al treilea adevăr este: din momentul ee femeia constitue o jumătate a omenirei, funcţiunea ci socială nu poale fi secundară sau interioară, ci de-o potrivă de necesară ca a bărbatului.
Acestea sunt adevărurile cari conslituesc baza feminismului nou.
Oare sunt însuşirile ce deosibesc pe femeie de bărbat ?
D. Rădulescu-Motru, după o amănunţită desvoltare, le rezumă astfel : Femeia este dominată de instinctul maternităţii, şi din această cauză viaţa ei sufletească este mai apropiată de viaţa speciei omeneşti. Ea este puţin inclinată spre o bruscă schimbare a deprinderilor câştigate. Odată ce sunt formate anumite deprinderi, ea le păstrează îndelung. Ea este în copilărie mai precoce ea bărbatul, dar tocmai această precocitate o face m .i târziu să fie mai conservatoare. Sufletul femiii este apoi mai puţin expus la regresiunea atavică. Intre femei, sufletele criminale şi degenerate sunt mai rare.
Faţă de femeie bărbatul reprezintă elementul care dă varia-hilitatea cvoluţiunei sufle teşii a speciei. Mintea bărbatului este mai înclinilă spre inovaţiuni. Vâitejul speculaţiunilor abstracte, care duce departe, şi care uneori chiar pune în opoziţie pe iadivid cu interesele totalităţii, pe bărbat îl ademeneşte mai mult. Itiovaţiunile in sufletul bărbatului se prind mai uşor, graţie logicei sale ţesute de abstracţiuni; dar şi atavismul tot la bărbaţi găseşte mai multe victime. Cu un cuvânt, sufletul femeii, prin însuşirile sale, asigură vieţii sociale o funcţiune
7 4
Noua revista romanX.
de continuitate şi durabilitate în progres, pe când sufletul bărbatului asigură vieţii sociale funcţiunea variabilitâţii atât de necesară adaptărilor in viitor.
Dar este oare cu putinţă o viaţă socială, fără ambele aceste funcţiuni? Evident că nu.
Să lăsăm dar la o parte întrebarea inferiorităţii, sau a superiorităţii unuia dintre sexe şi să ne punem o altă întrebare cu mult mai logică, anume: sunt statele noastre moderne aşâ de bine constituite, în cât să asigure ambelor sexe o egală activitate socială? Oferă statul modern condiţiunile necesare pentru a pune în valoare însuşirile sufletului femenin? De sigur că nu. Statul nostru păstrează într’însul încă multe elemente din trecut; el este un produs al istoriei şi uu al idealului.
Condiţiunile prin cari se favorizează bărbatul în organizarea statului sunt: războiul, munca intermitentă a vânatului şi a cucerirei prin mâna armată. Condiţiunile cari favorisează pe femeia în organizarea stalului sunt: pacea, munca uniformă in agricultură şi industrie. Cu cât un stat face mai desrecurs la război cu atât iulăuntru lui situaţiunea socială a femeii este mai jos ; cu cât un stat este mai îndelung in pace, cu atât el pregăteşte ridicarea socială a femeii. Statul agresiv are nevoie de bărbaţi; rtatul paşnic are dcopo rivă nevoie de femei ca şi de bărbaţi, şi de aceea el este egalitar pentru ambele sexe. Statul modern păstrează încă mult din agresivitatea de odinioară şi de aceea el nu face o parte egală femeii în îndeplinirile funcţiunilor sale. De altfel, statul modern este lipsit încă de multe funcţiuni pe cari ar trebui să le aibă un stat viilor. Funcţiunile culturale, de educaţiune şi de protecţiune pentru muncă, statul modern d’abia începe să şi le dea de acum înainte: şi tocmai in îndeplinirea acestor funcţiuni stă mai ' ales destoinicia femeii.
D. Rădulescu-Motru termină prin a arătă că în şcolile stalului nu se ţine seamă de însuşirile sufleteşti ale femeii, şi se dă fetelor, de regulă, aceeaşi educaţie ca şi bărbaţilor. Această neţineie în seamă înseamnă însă o mare desavantajare făcută ftmeii. Şcoala viitoare trebue să ţină seamă de însuşirile sufleteşti ale femeii, adică de mijloacele de perfecţiune pe cari le puue însăşi natura la dispoziţia educatorului.
Căminul cultural este o instituţiune de educaţiune pentru fete, in care se ţine seamă de însuşirile sufletului femenin şi de menirea pe care o are femeia în societate, de aceea se cuvine să o sprijinim după toate puterile noastre, încheie d. Motru.
A. C.
Miriţă, poem eroic, de Duiliu Zamfirescu.
D. Duiliu Zamfirescu a citit zilele trecute într’unadin şedinţele Academiei ultima sa producţiune literară: Miriţă, poem eroic.
Potrivit părerilor pe cari şi le-a exprimat anul trecut d. Zamfirescu despre origina şi firea neamului românesc, în Miriţă, se oglindeşte calităţile politice şi războinice ale Românului.
Subiectul poemului este acesta :
Un Ban al Severinului—din timpurile de demult,—primeşte solia unui Crai unguresc, prin care acesta cere de soţie pe fiica Banului, pe Margbita, sau altfel declară răsboi :
Că din ţara ungurească Craiul nemeşilor scrie Pergamenă lâtinească Către faţa lui domnească Şi-i trimite o solie.
Nepotul iubeşte pe Margbita, dar ca Român, strănepot al lui Trajan, el este înainte de toate ca mult simţ politic. De aceea, din sfătuirea ce are loc între unchiu şi nepot nu va eşi o hotărîre necumpănită, ci o hotărîre cumpănită, aşa cum este mai bine pentru popor. Banul, înainte de a fi tată, şi Miriţă, înainte de a fi iubitul Margliitei, sunt amândoi oameni politici—descendenţi ai iluştrilor cuceritori ai luinei.
«Din ţara ungurească «Trimite Craiul ştire «Pe boabă lătinească «Cu miez de înrudire.
«Ne cere mâna Craiul «Domniţei noastre scumpe...
«— Ni s’amărăşte traiul «Şi visul ni se rumpe.
«Dar ce putem Noi face «Când astfel Preacurata:
Să ai răsboi or pace - De-ţi dai or nu-ţi dai fata.
«Plugarul nu mai ponte «De-atâtea angarale...
«Ce zici ?	'
«Supunem toate . «înţelepciunii tale».
Miriţă se uită la dânsul adânc Şi fulgere trec între unchiu şi nepot:
«O Doamne, să iau pe Margbita ’n oblânc Şi Oltul să-I trecem la Unguri înuot.
Miriţă va duce dar el singur pe Marghitn peste Olt la peţitorul Crai. Oltul însă, care n’a avut de unde moşteni un simţ politic, împedică această hotărîre. Apa lui umflată de ploaie.....
Apa duduie ca vântul,
Apa zguduie pământul,
Apa li se urcă ’n râu Dela glezne pân’ la brâu,
Şi, talaz peste talaz,
Dela brâu pân’ la grumaz.
Miriţă izbuteşte totuşi să treacă Oltul, dar vai! ducând în braţele sale pe Margbita moartă.
Voinicul îşi simte grumazul, în sânge,
Ca ’n cerc ’ncleştat:
Cu braţe de ghiaţă copila îl strânge,
Iarochiulei tânărîce-acum nu mai plânge,
Ca ’u plumb e turnat.
S’adună oştenii şi ’n braţă ridică Frumosul ei trup,
Când falduri de aur din creştet îi pică,
Şi prinse ’n inele de za de lorică Itt bucle se rup.
«E moartă!» s’aude prin tabără glasul, «Domniţa s’a dus !...-» .
întinse ’s pe masa din cortul regesc Hlamide cu steme ducale;
Făclii pe la colţuri din flăcări clipesc;
Tămâia dă miros de jale.
Mai alb decât luna de Mai apunând,
Stă trupul fecioarei, în somnul Eternelor umbre, iar sufletul blând
L’att dus Heruvimii la Domnul.
Pe recile tâmple, sub părul bălai,
Mai tremură par’că-o lumină: Fiorul iubirii din luna lui Mai
A frântului crin pe tulpină.
«Noi îţi cerem, Doamne, ţie,
Pentru fiul Nostru, Noi -Pe Margbita de soţie ;
De ne-o dai, pace să fie,
Iar de nu ne-o dai, —răsboi».
Planul politic couceput de unchiu şi nepot este aşa dar nimicit de fatalitate.
In faţa moartei se deşteaptă acum ura între prinţul peţitor şi Miriţă.
Banul trimite să caute pe nepotul său, pe Miriţă, îi cere sfatul.
«Miriţă, vremuri grele «Trăim de un cârd de vreme.
căruia	Semeţi, cu inimi învrăjbite
Ei se privesc şi se măsoară Ca două acuile cumplite Ce vor să ’nvingă sau să moară :
NOUA REVISTA ROMANĂ
75
Şi în ura lor se simbolizează ura dintre neamul băştinaş şi neamul venetic, între Român şi Maghiar.
—	«Eu sunt Maghiar, iar tatăl meu
*	E Arpad, cel fără prihană ;
—	«Iar eu sunt eu,—un puiu de Zmeu «Hrănit de-o acuilă romană.
—	«Aici, eu am venit întâi
«Şi pentru doi, Carpaţii-s mici;
—	«Eu nu ştiu ce au făcut ai tăi:
«Eu n’am venit, că sunt de-aici.
«Eu sunt de-aici, cum sunt copacii «Şi muntele şi bolovanii,
«Şi de-am rămas una cu -Dacii
•	Şi una, apoi, cu Romanii,
«E că mi-au înţeles aleanul
«Şi gândul ce muncesc voinicul,
«Că eu, aici, sunt pământeanul,
«Iar tu, Maghiar, eşti veneticul !»
Şi prinşi acum de toată ura Ce din părinţi le umple gândul, îşi caută căutătura Şi sabia, să-i treacă rândul.
Lupta între ei începe; lupta sângeroasă şi crudă, din cale afară de crudă.
Poetul descrie mai întâi cele două tabere ; pe cea maghiară şi pe cea română.	....
Adâncă pe rânduri şi slută Ia chip,
Grăbit, călărimea s’aşterne Pe drumul de urme rămas pe nisip
Al corbilor groaznicei ierne.
In goana lor, caii s’avântă ca ’n zbor,
Cu nări înroşite de sânge,
Şi tremură muşchii pe coapsele lor,
Piciorul subţire se frânge.
Un urlet răsună. Se văd de pe mal Venind pe nisipul de aur Magnaţii, în frunte cu Prinţul regal,
Călare pe calul său graur.
Aşa este tabăra maghiară. In cea română fierbe dorinţa de răzbunare contra Maghiarilor :
In zadar încearcă Domnul să-i întoarne pe la vetre;
Ei sunt liberi Cneji de plai...
Şi vorbesc unii cu alţii: «O să-i prindem, măi cumetre, «Şi-o să le umplem cu pietre «Ţeasta capului pocită, mâncătorilor de cai*.
Dacă pentru a desfăşura însuşirile politice ale neamului nostru, poetul n’a găsit împrejurări destul de feri ite, şi soarta i-a fost duşmană ; — pentru desfăşurarea însuşirilor războinice însă, poetul este la largul său. In versuri frumoase ni se descrie lupta dintre cele două armate; o luptă atât de sălbatică, în cât cu greu îi rom găsi perechea în literatura Iuinei întregi.
Din fund de zmărcuri şi din cătini,
Ca din pământ, de odată sare Mulţimea îndelung trudită,
Urlând de dor de răzbunare;
Şi cu topoare şi cu suliţi,
Cu buzdugane şi cuţite,
Desface ţestele la Unguri
Şi crucea pieptului la vite.
Cu Ncgoiţă, Cap-de-piatră,
Ce şi-a adus şi lăutarii,
Sar din Zărneşti toţi năişorii.
Şi ies din groape ferentarii.
Iar Negoiţă prinde boul,
Inpinge’n el, care pe care,
Ii frânge gâtul sub cerbice
Şi-l grămădeşte pe spinare.
Dela Bălăci, vine viteazul
Cu capul negru pe stindarde;
Pe Zaboslau îl vede’n apă
Şi’n sfârcul biciului îl arde.
Se dă afund Secuiul buhoş,
Dar Bălăceanu-1 împresoară Şi când se’ncearcă să mai iasă,
Cu scara şelii îl omoară.
Dar dintr’odată se descinde,
Pe rânduri, armia română,
Şi din ndânc, o mogâldeaţă,
. O suflă vântul şi o mână.
S’aude vuet de departe
Şi ropot şi şuerătură,
De par’că zmeii de prin peşteri S’au învrăjbit acum de ură.
Miriţă vine din afunduri
înfipt pe şargul-năzdrăvanul;
Cu stânga ţine strâns dârlogii,
Cu dreapta ţine buzduganul.
Când dă la pod, în ungurinte,
Ca trăznetul, fără de veste,
De peste tot ţâşneşte sânge
Şi zboară creierii din ţeste.
El intră ca un vânt de moarte Prin procleţii fără de lege,
De-ajunge să atingă ’n ciapcă Zărpalele noului Rege.
Şi când ridică buzduganul
Şi-l prăbuşeşte pesle ele,
Se sfarămă şi trup şi zale
In patru mii de bucăţele.
Grozavă urlă fiara’n codru
Când pajura îi fură puii,
Şi marea, când o sparge vântul,
— Dar mai grozav urlă Secuii:
S’aruncă patruzeci de-odată
Pe unul singur, să 1 răpună,
Dar şargul se zmunceşte’n lături Şi buzduganul îi detună.
Atunci, mulţimea rupe podul.
Miriţă, sprinten, sare’n apă,
Dar paloşele taie calul
Şi fruntea omului o crapă.
Iar bietul şarg, cu şale rupte Şi nări tăiate cu cuţitul, îşi caută din ochi stăpânul,
Răsuflă greu, şi-şi dă sfârşitul.
S’aruncă’n goană Lehăcescu	.
' Cu volintirii din Tilinca,
Şi din Bălaşinţa, voinicii,
Izbesc pământul cu opinca,
Şi s’ar să scape pe Miriţă
Călări pe stârvuri smreduite,
Dar apa, beată de-atât sânge,
Nu-i mai cunoaşte, şi-i înghite.
Sălbăticia nu împedică totuşi ca poezia luptei să fie frumoasă.
Pline de avânt sunt mai ales următoarele versuri :
Sună goarnele pe dealuri, sună buciumul prin văi,
Dela coasă, dela târlă, tot Românul se adună.
Duce vântul până’n peşteri chiotele de flăcăi ;
Codrul tremură din ramuri; cornul sună şi jar sună:
*Mâi pescar ce dai cu plasa, la ostreţ, când apa creşte «Şi prinzi fetele ia horă mai uşor decât prinzi peşte;
Pogonar, ce prin podgorii cât îi ziua nu mai taci,
Că doar dragostea de viţă moştenit-ai dela Daci;
«Tu, ce paşti buhaii noaptea, la întâiul sfert de lună «Şi ţi strângi pletele pe creştet ca o falnică cunună;
■-Măi plugar, cu spete late şi chimirul lat la brâu,
•	Ce de-abia te vezi călare prin mănosul lan de grâu ;
«Măi, Insaţi-vă de glume, şi de muncă, şi de horă,
«Că vă chinină peste graniţi glas de tânără suroră.
< Ridicatu-s’au din stepe hoardele de căpcăuni
•	Şi călări pe deşelate, vin sălbatecii de Huni ;
« Se aude prin poene ropot de alergătură,
«Greul celor ce duc oastei zaliareâ şi băutură..
«Mâi, săriţi cu mic cu mare, măi voinice, mâi burlace,
«Şi lăsaţi-vă de pază câinii singuri la otace.
Poemul Miriţă are în concepţiunea sa o notă deosebită de poemele cu subiect popular şi istoric pe care le avem până astăzi în literatura noastră. Din Miriţă lipsesc cu desăvârşire accentele plângătoare şi revendicările cu caracter social pe cari le găsim în poeziile unui G. Coşhuc şi Oc-tavian Goga. D, Duiliu Zamfirescu a şi dorit probabil să se deosibească de aceşti din urmă poeţi. Dacă ar fi să credem şoptelor, dânsul a voit chiar să dea un poem opus doinelor către care se îndreptă până acum aproape exclusiv geniul poeziei noastre populare.
A reuşit d. Zamfirescu ?
După părerea noastră d. Duiliu Zamfirescu a scris un poem frumos, dar poemul său nu ne face să uităm farmecul poeziilor unui Coşbuc şi unui Goga.
l'T.. ANDREI.
76
NOUA REVISrĂ ROMÂNĂ
CEŞTI UNI ACTUALE
ÎN CHESTIA CATEDREI DE ARHEOLOGIE')
S’a găsit de cuviinţă ca numai decât după necrologul ce se face profesorului Teoliari Antonescu în Convorbiri Literare (Ianuarie 1910) să se publice, ca «un omagiu adus memoriei» răposatului, un raport prin Care acesta, acum un an, aprecia în faţa senatului universitar din Iaşi unele lucrări ale mele prezintate la concursul pentru catedra de arheologie dela Universitatea din Bucureşti. întrucât regretatul profesor, cu toată provocarea ce i-a făcut-o un prieten al meu, n’a găsit cu cale sau, cel puţin, n’a stăruit în decurs de un an să dea publicităţii raportul său, mi s’a părut că e bine şi normal ca răspunsul meu să fie adresat aceluiaşi senat universitar din Iaşi, către care s’a adresat şi raportul în chestiune Şi aceasta ştiam că era să aibă loc în anul curent, când urma să se pue din nou pe tapet chestia numitei catedre. Aşteptam cu nerăbdare acest moment pentru a face întâmpinarea cuvenită şi a da deplină satisfacere profesorilor cari mi-au preţuit altfel activitatea şi ni-au cinstit cu încrederea lor.
Acum însă, când dispoziţia răposatului a fost călcată printr’un procedeu dc-o impietate care a revoltat pe toţi oamenii de bine şi cu bun simţ; când cineva, cu necliibzuinţa omului care nu are nimic de pierdut, crede că mă poate răpune cu glontele unui mort, socotesc că nimeni nu-mi \a tăgădui dreptul de a-mi apără în publicitate cinstea ca şi roadele muncei şi jertfelor mele.
Ştiu, poziţiunea mea e delicată. Fiecine înţelege scăderea ce am eu faţă de un protivnic care abia deunăzi a închis ochii şi a cărui moarte, mulţumită unor prieteni şi binevoitori ai săi, i-a învăluit amintirea într’o aureolă de impersonalitate şi superioritate faţă de cei vieţuitori; de asemenea cunosc îndatorirea morală ce avem către cei duşi, în deosebi noi cei ce ne ocupăm cu clasicismul şi purtăm greaua sarcină a vestitei porunci: de mortuis nihil nisi bene. Le ştiu toate acestea şi cu regret, cu sincer şi adânc regret, mă văd silit să răspund în public şi astfel să încredinţez pe fiecare, că prin publicarea raportului amintit nu s’a adus şi nil s’a căutat a se aduce un omagiu, ci o insultă memoriei răposatului profesor.
1) Articolul de faţă a f ist însoţit de următoarea scrisoare:
' Stimate D te Director,
D. I. Bogdan, decanul Facultăţii de Litere, rugat fiind de mine, a binevoit să înmâneze d-lui Director al „Conv. Literare" n aturalul articol al meu spre a-! publică drept răspuns la o critică apărută în aceiaşi revistă.
D. S. Mehedinţi, după afirmarea d-lui 1. Bogdan, a primit articolul şi a făgăduit că-l publică „fără măcar să-l citească". întrucât insă, din motive pe cari nu le cunosc, d-sa nu s’a putut ţine de cuvânt, mă văd acum nevoit să vă rog pe d-voastră, ca în numele adevărului şi dreptăţii, să binevoiţi a însera articolul meu în revista ce conduceţi.
Mulţuniinduvă de mai naiule pentru bunăvo'nţi, rămân cu profund respect
Coleg G. Murnu.
Chestia, cum sper că vor învedera-o rândurile ce urmează, e aproape absolut personală. Ştiinţa e numai un paravan. Intenţia lui T. A., din motive pe cari nu vreau să le discut, a fost de-a lovi în mine astfel încât să pierd orice simpatie din partea colegilor săi. Efectul acesta era uşor de dobândit. In senatul universitar din Iaşi nu eră nimeni care, ci 1 puţin momentan, putea controla zisele sale, căci nu crâ nici un specialist în arheologie, afară de el. Pe cât ştiu, unii dintre membrii acestui senat, şi cei mai apropiaţi de această disciplină, şi-au declinat competinţa. Şi T. A., stăpân pe situaţie, a îndrăznit să-i mistifice Căci raportul său cu critica aspră ce-mi adresează nu-i decât o încercare deghizată de a-i mistifica. Sarcina mea de a dovedi aceasta nu e grea. Argumente hotărîtoare ne procură însuşi raportul amintit. Yoiu lăsa să vorbească faptele pe rând.
Chiar în prima ocupaţie bate la ochi un fapt, care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei criticului meu: E vorba despre ilustraţiile lui Prcller, introduse de mine în lliada >, traducerea mea. După T. A., aceste ilustraţii nu redau sau redau greşit anticitatea, şi eu, reproducându-le pentru ilustrarea textului, arăt neştiinţă în materie de arheologie.
Din aceasta, mai întâiu, reiese că T. A. n’avea cunoştinţă suficientă de istoria artei moderne, pe care un arheolog clasic (condiţia o pune marele A. Furtwăn-gler) e ţinut mai mult sau mai puţin s’o ştie. Preller e un pictor german, care a studiat temeinic monumentele artei clasice; pe lângă aceasta, ilustraţiile sale homerice sunt considerate ca clasice. Iar dacă eu le-am reprodus în «lliada», e din două motive: întâiu cel estetic (o spun în prefaţă, lliada, p. XI;, şi al doilea cel materia], căci îl costă mai puţin pe editorul meu, care nu putea face cheltueli mai mari pentru editarea cărţii mele. Că n’am făcut-o din neştiinţă ca arheolog, cum pretinde T. A., o dovedeşte faptul că pe lângă cele 6 ilustraţii de Preller, am dat în «lliada 12 frize (câte una în capul fiecărei rapsodii), toate împrumutate după clasice opere antice, din care parte se referă nemijlocit la luptele eroilor homerici. Ba mai mult: am dat şi o reconstrucţie a «palatului homeric»!!
Şi aceasta o tace T. A.; această tăcere e de prisos s’o comentez; ea vorbeşte de1 a sine.
Acum mai departe.
Autorul raportului atacă două din lucrările mele: Portretul elin, studiu iconografic din arheologia clasică, Buc. 1908, şi Monumente antice din Roma, descriere şi impresii, Buc. 1908; le atacă numai pe ele, fiindcă de bună seamă le va fi crezut ca mai atacabile sau, mai bine zis, fiindcă aici se găseâ în adăpostul oricărui controll).	*
Şi ce ne spune el despre ele? Că «sunt lipsite de originalitate, sunt pline de greşeli de fapte şi judecăţi,
1). Restul aclivităţii mele pe terenul studiilor clasice, el, fireşte, îl trece cu vederea. Aşa, bunăoară, nu consacră nici un cuvânt lucrării mele „Arheologia clasică şi rostul ei la noi" (Buc. 1908), ca şi polemicelor stârnite de ea. Eră vorba despre concepţia disciplinei ce însuşi reprezintă şi despre activitatea arheologică a lui AI. Odobescu. T. A. e’â dator să-şi spue cuvântul într’o chestie de cea mai mare importanţă, căci a fost in joc însăşi ştiinţa arheologiei şi viitorul ei la universităţile din ţară.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
77
şi că reproduc vorbă cu vorbă cuvintele altor autori fără să-mi dau osteneala să-i citez*.
Ca să ajungă Ia aceste concluzii, T. A. a trecut cu vederea sau a spicuit intenţionat câte ceva din cele ce am spus eu destul, de lămurit şi pe larg în prefaţa celor două cărţi ale mele şi apoi, tot intenţionat, a confundat cele două cărţi, deşi sunt deosebite ca intenţie şi cuprins.
Întâiu să luăm Portretul elin... Această scriere, care tratează una din cele mai grele probleme din arheologia elină (c vorba despre concepţia portretului omenesc în arta elină, concepţie întemeiată atât pe isvoarele literare cât şi pe monumentele păstrate din vechime) e întâia lucrare de întregime, mai cuprinzătoare, asupra acestui subiect. Până acum acesta, în ensemblul său, n’a fost tratat decât de Foerster într’un discurs al său (1882), care astăzi e atât de învechit, încât abia poate fi citat; şi apoi, mai târziu, de cunoscutul arheolog Fr. Winter (1894) într’o teză de doctorat de câteva zecimi de pagini—o privire repede şi greşită din mai multe puncte de vedere. De atunci chestiunea portretului elin n’a fost atinsă decât în treacăt, fie în manuale de arheologie (cfr. spr. ex. M. Collignon, în Ilistoire de la sculpture grecque), fie în articole sau monografii ce tratează portrete sau puncte izolate din iconografia elină.
Deci o lucrare de sinteză sau (cum zic în Portret, p. 4) o nouă încercare întemeiată pe studiul prop'riu şi cu folosirea critică a materialului de până acum, o încercare mai multilaterală şi mai adâncită a chestiunii, mi s’a părut că 11’ar fi lipsită de interes, mai ales că putea umple un gol în arheologie. Dorinţa şi hotărîrea mea a fost să fac o lucrare mare şi s’o public într’o limbă străină. Dar împrejurările materiale şi studiile mele nu mi-au dat răgaz ca să-mi înfăptuesc planul în proporţiile concepute de mine.
Pentru aceasta trebuia, în primul rând, să vizitez mai multe muzee europene, unde se găseau exemplare de portrete eline — aceasta n’am putut s'o fac, căci se cercau cheltucli prea maţi şi vreme de mai mulţi ani. Că scopul meu a fost acesta, se poate încredinţa oricine, văzând imensul material ce l’am la mine în manuscris (cum se poate controla). Au fost studii premergătoare cari m’au costat timp preţios şi îndelungat. Numai silit de împrejurări şi având în vedere publicul nostru, am redus proporţiile lucrării şi am dat, aşa zicând, un rezumat dintr’însa, rezultatul cercetărilor mele.
Aceste toate le spun pentru edificarea multora şi mai ales pentru înţelegerea mai bună a celor ce urmează.
T. A. îmi contestă originalitatea. Pentru a convinge pe colegii săi despre aseasta, el citează rezultatul la care am ajuns cu privire la concepţia portretului din epoca aşa zisă arhaică, ceeace formează partea întâia a scrierii melc.
După T. A. lucrul e simplu de tot: înainte de Winter (1894) a domnit părerea că n’au existat portrete în această epocă, ci numai imagini tipice; Winter a combătut această idee şi a căutat a dovedi că au fost adevărate portrete şi atunci ca şi mai târziu; dar au venit alţii cari au făcut să se revie la ideia anterioară.
Intru cât acum şi eu admit că portretul arhaic este o icprezintare tipică, adversarul meu declară că n’am adus nimic nou; ba chiar mă învinueşte că în această privinţă nu fac decât reproduc pe I. Lange (Darstellung des Menschen, 1899). Că m'am folosit de această importantă lucrare, o vede şi cetitorul, fiindcă pe I. Lange îl citez. Că «l-am reprodus; însă, este o acuzaţie gravă, care rămâne să fie dovedită — căci T. A. nu citează nimic pentru a’şi susţine acuzaţia. Fu am această carte (e una din cele mai frumoase din câte s’au scris vreodată pe terenul artei antice), şi fiindcă poate cetitorii n’o au, le-o pot împrumuta şi ’i rog să citească paginile respective, şi anume p. 34. Oricine va vedea că acolo nu e vorba de tipuri sau de reprezintări tipice, ci numai de figuri ideale. Lange, cu alte cuvinte, în reprezintaţiile artistice ale Elinilor, când e vorba de chipul omului, constată concepţii ideale ca rezultat al «voinţei idealiste», care, după el, stă la baza artei eline.
Deci nici vorbă de ceeace susţine autorul raportului Mă învinueşte chiar că copiez şi notele din josul pa-ginelor lui Lange. Ca săsevază cât este de tendenţios,e destul să spun că acele note cuprind citaţii de pasaje din autori clasici, pasaje ajunse locuri comune la arheologi, citate şi răscitatc de zecimi de ani, mai cu seamă de când le-a pus la îndemâna tuturor cartea prea cunoscută a lui Ovcrbeck, «Schrifquellcn >. Socqt prin urmare că aveam şi cu dreptul să citez câteva din aceste pasaje, fără a fi acuzat că le copiez» tocmai din Lange.
Cum că acest învăţat danez n’a tranşat definitiv chestia portretului arhaic grecesc, dovada e că se mai revine şi acum asupra lui de către arheologi eminenţi (cum e,bunăoară, S. Reinach, Lechat, Kekule, prof. din Berlin, e încă şi azi de părerea lui Winter). De aceea am ţinut cu dinadinsul să intervin şi eu în această chestiune şi nu unilateral, cum a făcut-o Lange (căci pentru el motivul că Grecii n’au creat portrete în epoca arhaică e numai idealismul, am văzut-o mai sus), ci îmbrăţişând complexul chestiunii şi tratând o — pe cât mi se pare mie — din toate punctele de vedere, aşa cum se poate constata în capitolul amintit (p. 19—46).
Ca rezultat personal al studiului meu este că am stabilit concepţia istorică a portretului arhaic; am admis că el e tipic, o reprezintare tipică, ce c drept, dar nu m'am mărginit a repeta concluzia predecesorilor mei, ci am făcut aprecieri şi distincţii înlăuntrul acelei reprezintări şi am arătat că anumite figuri ce datează din epoca arhaică sunt mai puţin tipice şi deci sunt, după concepţia vremii, portrete, le-am putea numi portrete profesionale sau sociale (în contrast, bunăoară, cu tipul cel mai abstract din reprezentările omului în arta elină, acel al atletului) şi am susţinut că un fenomen analog se poate vedea şi în arta medievală. Tot odată am justificat, pentru întâia dată, psihologiceşte, tradiţia literară, care crede în existenţa portretului adevărat în această epocă (p. 37—39).
Mai mult încă: în toată această lucrare a mea străbate o vedere unitară istorioă-artistică de o importanţă generală, care, după mine, explică mai bine decât oricare alta, concepţia portretului unei epoci : e momentul psihologic amintit mai sus, ’ ^evoluţia vizuală ; pe lângă simţul realist», care trebue să prezideze într’o e-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
7«
pocă pfentru a putea da naştere portctrului în înţelesul propriu al cuvântului.
Pentru aplicarea şi susţinerea principiului meu am aruncat chiar o privire retrospectivă istorică-artistică asupra portretului; de aceea am precedat capitolul cel dintâi al cărţei mele cu un fel de prolog, în care am atins portretistica anterioară celei eline, şi anume portretul egiptean. Cu acest prilej, bazându-mă pe principiul menţ’onat mai sus şi aducând o serie de argumente, am susţinut probabila neexistenţă a portretului propriu zis în arta egipteană (vezi la mine p. 14—17 ; cfr. p. 26 — 27).
Dar aici îşi schimbă atitudinea criticul meu. Dc unde până acuma susţinea neoriginalitatea mea, printr’un uimitor volte-face, mă atacă pentru absoluta originalitate («această idee, zice A. T., mărturisesc, n'a fost rostită de nimeni până la d-sa», p. 101). Dar această constatare o face bucuros, pentrucă că după el ar fi un semn de câtă neîndestulătoare pregătire am eu pe a-ceşt teren» sau un semn «că nu cunosc problemele, pe cari le tratez sau le-am studiat pe jumătate».
Această acuzaţie e de-o gravitate extraordinară şi trebuia susţinută cu argumente serioase, altfel risca să fie taxată de calomnie. Procedeul lui T. A. însă a fost al unui învăţăcel, nu al omului de ştiinţă. Pentru a mă combate (şi era ocazia să spue ceva dela dânsul), repetă lucruri arhicunoscute după Perrot şi cheamă în ajutoru-i mărturia neexprimată a altor arheologi în privinţa portretului egiptean. La dreptul vorbind, toate argumentele şi părerile privitoare la portretul egiptean se pot reduce la paginele consacrate acestuia de către cunoscutul arheolog francez G. Perrot (Histoire de l’art. voi. I, p. 63 ş. urm.) Spusele francezului au fost primite pe urmă fără discuţie. Dar cum o parte din părerile lui Perrot despre arta egipteană au fest contrazise cu succes de critica întemeiată a lui I. Lange, am crezut şi eu la rândul meu de cuviinţă să revizuesc spusele celui dintâi despre portretul egiptean şi la urmă să mă îndoesc de existenţa portretului propriu zis la Egipteni. Şi că n’am făcut-o aceasta din «lipsă de îndestulătoare pregătire» şi din «necunoştinţa problemelor ce tratez», cum insinue T. A, ci absolut conştient şi după o pregătire serioasă, dovadă e că combat argumentele lui Perrot (p. 14) şi aduc altele cari, după părerea mea, «slăbesc foarte mult credinţa, că contemporanii simpli ai piramidelor au vrut şi au fost în stare să rezolve o problemă din cele mai delicate şi grele» (p. 16). Că am cugetat mult şi am căutat să-mi dau seama bine de ceeace spun, mai e o altă dovadă: Am la mine în manuscris un întreg capitol privitor la portretul egiptean, şi-l ţin la dispoziţia celui ce vrea să controleze adevărul ziselor mele.
T. A., în loc să încerce o respingere a argumentelor mele arătând eventual netemeinicia lor, a căutat a mă descreditâ naintea colegilor săi invocând păreri învechite şi aproape banalizate. Chestia, aşa cum am pus-o eu, nu este însă istorică-culturală cum o socoteşte T. A. după Perrot (Conv. Lit. p. 102), ci istorică-artistică şi filozofică! Dar acest punct de vedere fundamental din lucrarea mea, adversarul meu, urmându-şi sistemul, l’a trecut cu vederea dinadins mulţumindu-se
a atinge unele lucruri, pe care cu totul greşit le-a socotit ca mai concludente pentru ilustrarea tezei ce’şi pusese.
In prefaţa mea dela «portretul elin» se vede bine că n’am început operă de dănimare, ci de construcţie. Era lucru firesc să mă folosesc dc lucrări anterioare, şi acestea le-am citat pe toate. După ce le citez, autorul raportului (care le citează după mine) crede că nu le-am citat destul de des, dar se fereşte a ne da un exemplu spre a’şi întemeia această învinuire. înţeleg să mă acuze că am ascuns pe autorii consultaţi şi folosiţi de mine. că n’am vrut să-i citez, dar odată ce i-a.n cjtat şi declar că m’am folosit de ei, cred că nu-şi mai poate avea loc nici o bănueală de necinste.
Dar cum am spus, nu acesta a fost scopul raportorului. Nemulţumit cu ceeace a raportat până aici, începe îndată a generaliza şi a da proporţii fantastice acuzărilor sale gratuite, adecă nebazate pe nici un fapt, pe nici o citaţie (Conv. l.it., p. 100—101). Că autorul e foarte puţin convins şi sigur de adevărul spuselor sale, ne-o, probează în modul cel mai evident incoherenţa şi contradicţia, cu care îşi închee aceste acuzări (vezi p. 101); căci pe deoparte mă învinueşte că «nu este la mine o idee, un argument, care să nu fie împrumutate», iar pe de alta, că numai ^uneori sunt împrumutate». E o atât dc colosală distanţa dela ^uneori» până la «toate- ! Dar ceeace e mai ciudat şi totdeodată mai caracteristic, este concluzia finală, mărturisirea preţioasă a criticului, când, răsturnând tot ce clădise până aici, ne spune că «ne este cu desăvârşire cu neputinţă să-l învinuim de plagiat sau copilit» (16. p. 101)!!
De adăogat nu mai am nimic, căci, după această declaraţia care este a neputinţei dezarmate naintea adevărului, nu mai încape îndoială, lumină e făcută, şi chiar mai multă decât ne-am fi închipuit. Cinstea lucrării mele e salvată fără voia criticului. Nu zic: lucrarea mea va fi având scăderi şi lipsuri, şi cu aş fi fost cel dintâi care să le recunosc, dacă mi s’ar fi arătat cu bunăvoinţă şi bunăcredinţă. Dar aceasta nu s’a făcut: adversarul meu n'a vrut să’i recunoască nici un merit şi a condamnat-o sumar — motiv îndestulător pentru ca, din capul locului, să’i punem intenţia la carantină.
Că altfel argumentează şi judecă un spirit neprevenit, reese în chip convingător din aprecierea făcută în scris asupra aceleiaşi lucrări din partea unui coleg şi amic al său, cunoscut ca critic obiectiv în materie de estetică şi filozofie (şi nu strein de arheologie): «Lucrarea D-lui Murnu (^portretul elin»), zice acesta, nu e o simplă compilaţie, ci este o lucrare de o sinteză a cercetărilor făcute de deosebiţi arheologi. Intr’însa găsim la fiecare pas critica autorului care expune, combate, alege, întemeiază şi formulează din deosebitele păreri ale arheologilor, şi toate acestea făcute într’o formă care arată cât de stăpân este pe subiectul său şi cât de personal ştie tl să privească lucrurile. Ele dau dovada unui spirit bogat, ascuţit în observaţie, fericit în sinteză, cult şi cu un talent mai presus de orice îndoiala» (pasajul se poate citi în raportul rectoratului din Bucureşti adresat ministerului).
Acum să trecem la critica Monumentelor». Pentru a exclude orice neînţelegere, mi se va îngădui să citez explicaţiile date de mine în prefaţă:
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
79
Ele sunt «un fel de Introducere la răspândirea cunoştinţelor asupra antichităţilor greco romane.
«Nu e nevoe să spun că sarcina nu mi-a fost cu totul uşoară. Pentru a strânge şi a condensa într’un număr de capitole rezultatele mai sigure ale cercetărilor ce s’au făcut, de peste un veac încoace, asupra monumentelor antice din Roma, a trebuit să consult izvoare multe şi deosebite cari nu sunt la îndemâna tuturor. Dar nici aici rolul nu mi-a fost pasiv, căci nu m’am mărginit a însemna pomelnicul unor date cunoscute, ci am căutat, pe cât am putut, să’mi dau seamă de toate cele, să le descurc din iţele încâlcite ale labirintului savant şi mai ales să le însufleţesc de cele mai multe ori, cu impresiile mele proprii precum şi cu lămuriri istorice şi istorico-artistice ca şi printr’o formă cât se poate mai clară şi comunicativă. Se înţelege, într’o materie ca asta înaintaşi străini nu mi-au lipsit... Dar fiecare din ei tratează lucrurile din punctul de vedere sau după cerinţele cetitorilor către care se adresează şi care sunt ai patriei sale, în primul rând... Paginele ce- urmează sunt scrise anume pentru cetitorii români, întâi pentru tinerimea studioasă şi apoi pentru un public mai mare. De aceea şi economia cărţii, gruparea materiei şi tratarea ei, e alta... 'Ţinta mea de căpetenie e să aduc cetitorului un folos, ca să zic aşi, practic... Dacă ea va isbuti să însuflc cetitorilor mei dragostea de a cunoaşte Roma şi comorile-i străvechi şi dorul de a o vedea sau hotărîrea de-a luă drumul spre dânsa, munca mea va fi cu prisos răsplătită® (p. ii —12).
Din acestea se vede uşor ce am vrut şi cum am procedat. Luând ca punct de plecare date cunoscute» şi împletindu-le pe acestea cu mărturii din autori clasici şi cu impresiile ce mi-a sugerat autopsia, am alcătuit 12 capitole relative la monumentele cele mai de seamă moştenite în stare mai bună sau mai rea dela Roma veche. Ca un exemplu mi-au servit mai ales două cărţi ale înaintaşilor străini», cunoscutul arheolog Petersen şi Bertaux, de cari însă mă deosebesc fundamental în punctele relevate de mine în prefaţă. Deci după toate aceste şi în urma declaraţiilor mele precise, chestia pusă de criticul meu a fost ai totul deplasată, căci nu de originalitatea datelor fundamentale era vorba, ci de siguranţa izvoarelor consultate şi folosite de mine, de soliditatea cunoştinţelor mele, de metoada şi compoziţia mea şi cu deosebire de aprecierii'' estetice a diferitelor monumente şi poziţiuni ale Romei. De a-semenca o comparaţie între manualul meu şi alte manuale analoage străine (cum sunt cele citate de mine) şi-ar fi avut foarte bine locul în critica sa, căci nu cred că concluzia ar fi fost cu totul în paguba lucrării mele, bine înţeles în căzui când autorul n’ar fi fost prevenit. Dar el nu vrea să ştie de toate acestea şi interverteşte chestia spre a’şi putea justifică teza—şi aceasta cât se poate de superficial. Decât nici aşâ n’a fost original. Căci înainte de dânsul se găsiseră alţii interesaţi s’o facă, publicând un pamflet murdar, la care din nenorocire am fost nevoit să răspund. Răspunsul meu a mulţumit pe toţi—dovadă că, deşi a apărut în ajunul discuţiilor asupra catedrei amintite, pamfletul n’a fost luat în consideraţie, căci fiecare a înţeles că el se datora unor interese personale jignite. Ba chiar un pro-
fesor universitar a înfierat într’o revistă procedeul blamabil al acelor cari au căutat a influenţă prin acest mijloc ordinar opinia profesorilor în ajunul de a se ocupa acea catedră.
Totuşi T. A., ca şi când n’ar fi cunoscut răspunsul meu (probă că nu aminteşte cazul) în raportul său, nu face decât să repete unele acuzaţiuni ale pamfletului. Faptul acesta şi ceea ce rezultă din spusele sale mă face să cred că n’a citit lucrarea mea—cel mult a spicuit-o. Căci din cele 12 capitole ale mele el atinge numai câteva puncte din capitolul 2 şi 5. Nu vreau să repet aici tot ce am spus în răspunsul meu, căci ţin să rămân înlăuntrul faptelor, care singure ne interesează.
Ziceam în prefaţă că am tratat monumentele romane din punct de vedere al cititorilor români. T. A. mă în-vinueşte că nu m’am ţinut de cuvânt, de oarece atunci când e vorba de Forul şi Columna lui Traian «spun puţine» lucruri şi acestea «după alţii». Că nu spun puţine lucruri, cititorul o poate vedea comparând manualul meu cu a lui Petersen şi Bertaux—cu cârd are cea mai mare analogie. Cel dintâi nu consacră Forului şi Columnei lui Traian decât vreo 4 pagini, iar al doilea, pe cât mi-aduc aminte, şi mai puţin. Eu i-am consacrat 18 pagini (p. 144—163). Am dat întâia dată într’un manual de felul acesta cea mai întinsă descriere asupra columnei lui Traian.
Dacă am făcut-o după alţii», adică am luat datele dela unul sau altul, e indiferent, de îndată ce mi-am propus a nu da decât date cunoscute, rezultatele cercetărilor altora *).
Ştiu care-i supărarea criticului meu ; este că, vorbind despre Columna lui Traian, n’ani făcut un studiu comparativ între bazareliefurile acestei columne şi ale monumentului dela Adam-Clissi.
El o cere aceasta dinadins (p. 101), fiindcă astfel aşi fi avut ocazie să citez părerile sale rostite în această privinţă într’o lucrare a sa despre care voiu vorbi mai la vale. Mai întâi, nici cadrul lucrării mele, nici locul nu-mi permitea să fac alăturarea cerută. Apoi cât priveşte rezultatele la cari ajunsese '1'. A. în studiul său, am de făcut rezervele mele, cum se va vedea când voiu reveni asupra acestui punct.
Toi aceasta se mărgineşte toată critica de fapte cu privire la Monumente:. Ba m’am înşelat: mai e ceva care, după criticul meu, face parte din «greşelile şi mai grave», din care însă nu citează decât unul singur. Din răstălmăciri şi apropieri de texte streine şi unele din «Monumente», el ajunge la concluzia bizară, că eu nu cunosc înţelesul unor termeni arhitectonici întrebuinţaţi de mine. Căci, minunea minunilor, prin bolţi albiate traduc nemţescul Kreuzgewolbc, pe când el însuşi vede că eu întrebuinţez expresia «boltă crucişă», expresia înadins făcută de mine (ca mai scurtă şi potrivită) în 1
1) Că T. A. a urmărit efectul şi nu a ţinut seaină de mijloace, se vede şi dintr’un alt pasaj, unde mă învinueşle, că vorbind despre bazilica lui Constantin, am „copiat" planul ci după Huelsen. Fi eşte, nu era să mă pun cu ca să fac din nou un studiu asupra planului bazilicei.
Trebuia să-l redau după cineva, fie acesta Huelsen sau altul; era destul ca acel cineva să fie o autoritate.
Dar iu această privinţă T. A. n’arc nimic de obiectat, şi atunci ce rost are acuzaţia?
8o
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
lcc dc boltă în cruce cum de obieeiu se traduce în româneşte, voutc d'aretc sau Kreuzgewolbe. Eu am îndrăznit a introduce termeni tehnici mai româneşti (bunăoară imidurare=cncastrer, grindiş=Gcbălk, en-tablement, v. p. 50) şi nu cunosc un termen cunoscut şi înţeles de copii!! T. A. recunoaşte că aceasta e o «observare de mică însemnătate:', şi totuşi nu se sfie-şte a mă acuza, pe baza ei, de insuficienţa studiilor mele.
Că scopul pentru care am scris «Monumentele» a fost ajuns şi că munca mea în contra părerii celor răuvoitori n’a fost zadarnică, mă îndoesc mai puţin acum de cât la întâia lor apariţie sub formă dc corespondenţă publicată în * Luceafărul» din Sibiu. Despre primirea lor neaşteptat de bună în Ardeal, am mărturia scrisă a redactorilor acestei reviste. Am informaţii sigure, că chiar în Bucureşti erau anumite persoane culte cari urmăreau cu interes articolele mele. Acestea şi alte aprobări din graiu viu dela prietenii culturii româneşti m’au încurajat într’atât, că, în locul altor lucrări, cari ar fi interesat prea puţin sau ar fi lăsat rece publicul nostru, am preferat să dau lu lumină articolele mele în-tr’un volum, sigur fiind, că dragostea şi entuziasmul cu care am vorbit despre rămăşiţele gloriei romane puteau da un mai mare şi mai spornic îndemn la studiul antichităţii clasice decât oricare umilă migălealâ savantă. Şi în socoteala mea mi se pare că n’am greşit. Această dragoste şi acest entuziasm au avut efectul lor asupra multora. Cunosc persoane cari, după citirea cărţii mele, au luat drumul spre Roma. Chiar dăunăzi îmi scria un bărbat bine cunoscut că rândurile mele i-au stârnit în suflet o neînvinsă dorinţă de a vedea Roma. Dar mai mult decât oricare apreciere rostită în public mă satisface şi mă încurajează cuvintele veneratului academician şi scriitor 1. Xe-gruzzi. Cu simţul său ncgreşelnic de artist şi cu îndelungata sa experienţă de scriitor şi cititor, d-sa vorbind despre cartea mea a declarat în şedinţă plenară a Academiei, că deşi studii asupra acestei materii s'au făcut de către numeroşi istorici şi arheologi din cei mai celebri, totuşi el (autorul) a ştiut să imprime articolelor sale un caracter original, care le face foarte interesante» (Anal. Academiei "Rom. scria 11, form. XXXI, 190S—1909, n. 1S1).
*
* *
Aş avea multe de spus în privinţa criticei lui T. A. şi a publicărei ei într’un moment iarăşi cu dinadinsul ales. Cazul e foarte elocent şi inspiră o mulţime de reflecţii, dar reflecţii puţin îmbucurătoare pentru cine munceşte cinstit. De aceea aş fi tăcut şi de astădată, precum am tăcut multe, căci nu e felul meu nici să trăesc din gâlccavă, nici să nîă înalţ pe ruina altora.
Fiindcă însă e vorba să mă apăr — să-mi apăr nu numai munca, ci şi viaţa mea şi, mai mult decât viaţa, cinstea mea — voiu merge mai departe şi voiu face cu acest prilej o întrebare ce fatal mi se impune.
Oare, făcând abstracţie chiar dc toate cele spuse, avea T. A. dreptul să mă judece aşa de sus şi cu atâta asprime şi intransigenţă?
Credinţa mea este că nu. Răposatul avea un trecut de 16—17 ani pe terenul arheologiei. In acest interval de timp el n’a dat la lumină decât propriu zis o sin-
gură lucrare cu serioase pretenţii ştiinţifice: este Le trophec d’Adam-Clissi, Iaşi 1905 (căci «Lumi uitate», după însăşi natura obiectului ce tratează, nu e, cum a şi taxat-o un savant al nostru, decât o colecţie de rezumate sau complicaţii, cu foarte puţine excepţii; cât priveşte lucrarea sa despre Columna lui Traian, anunţată mai de mult, ea a rămas în manuscris şi valoarea ei e necunoscută1). Cel puţin e un fapt, că coroana activităţii sale ştiinţifice este tratatul său despre monumentul dela Adam-Clissi. Dacă acest tratat ar fi produs un oarecare zgomot în lumea învăţaţilor sau dacă ar fi fost apreciat cât-de-cât favorabil, atunci calea-valca: ar fi fost mai îndreptăţită ţinuta jupiteriană a criticului meu faţă de mine. Dar când el nu aduce vreo noutate de dai doamne şi cuprinde defecte şi slăbiciuni care o coboară la nivelul unei lucrări cu totul mediocre ? Ca să nu credeţi că aceasta o spun eu dela mine, voiu aminti judecata unui străin, a lui I. Sieveking, care nu poate fi bănuit de părtenire. După acest arheolog din şcoală foarte bună (vezi Berliner philolog. Wochpns-chrift, 3 Febr. 1906, p. 1 _| 7 sq.), T. A., în chestiunea monumentului dela Adam-Clissi, se alătură lui Benndorf fără a aduce motive noui (oline jedoch neue Griinde vorzubringen). El repetă numai vechile obiecţiuni ale adversarilor lui F'urtwăngler, şi acolo unde încearcă să le brodeze dela sine, o face cu puţină dibăcie (er wiederholt nur dic alten Einwănde der Gegner Eurt-wăngler’s, und \vo er dieselben selbstăndig auszuspinnen vcrsucht, gcsehieht es mit wenig Geschick).	.
Meritul lui T. A. ar fi noua rânduire a metopelor acestui monumcnt_şi alăturarea lor cu bazoreliefurile dela Columna lui Traian. In amândouă aceste încercări dovedeşte lipsă totală de vedere artistică şi seriozitate. Ca dovadă despre aceasta aduce învăţatul german planşele date de autor spre a proba asemănarea celor două monumente. Când deschizi curios aceste planşe, nu vezi absolut nirnic, atât de mici şi rele sunt ilustraţiile: (sehlăgt man begierig die Tafeln auf, so sielit mau einfach gar nichts, so klein und schlecht sind die Abbildungen'i. Cât priveşte orânduirea metopelor, S. nare nici o încredere în memoria lucrătorilor dela Adam-Clissi, pe care se bazează cercetarea lui T. A., făcută după vreo 20 de ani, de când acei lucrători au luat parte la dezgroparea rămăşiţelor trofeului dela Adam-Clissi. In adevăr, e uimitor ca după 20 de ani, vrând a găsi locul cc ocupau în preajma ruinei, cele vreo ,50 dc metope în parte asemănătoare între ele, să te adresezi unor oameni cari abia se vor fi interesat de cuprinsul figurai al metopelor.
Cât despre discuţiile şi argumentaţiile cu cari T. A. încearcă noua orânduire a metopelor, S. găseşte în ele lucruri vrednice de citit — pentru naivitatea lor- (le-sensuert — ihrer Naivităt wegen). Sau mai departe: şi tot aşa se continuă în următoarele alăturări de metope şi bazoreliefuri, sunt jucării fără nici o valoare reală- (und so geht es in den folgenden Gegeniiber-stelluugen von Metopen und Săulenreliefs; es sind Spilereien ohne wirklichen Wert). I)
I) Ştiu însă, după detaliile ce mi-a dat însuşi autorul ei mai de mult, că punctul ei de plecare e greşit ; fantazia, ca şi restul operei arheologice a lui T. A. trebue să fi jucat şi aici rolul conducător.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
8 I
Iar atunci când autorul, încheind tratatul său, ne dă o âpreciere stilistică a reliefurilor dela Adam-Clissi şi precedează această apreciere cu observaţii generale asupra artei romane, expunerea sa, după S., excelează prin confuzie şi frază» (durch Verschwommenheit und Phrasenreichtum).
Astfel judecă opera de căpetenie a lui T. A. un reprezentant al ştiinţei apusene. Şi aceasta, cum am văzut, e rezultatul unei îndelungate experienţe şi străduinţi pe terenul arheologic. Cred că un om care avea un astfel de trecut nu era deplin îndreptăţit să-şi ia aere de a tot-ştiutor în materie de arheologic şi să fie atât de necruţător faţă de unul care abia îşi începea cariera şi n’avusese încă nici timpul, nici prilejul trebuitor, ca să dea măsura întreagă a ştiinţei şi cunoştinţei sale; cu atât mai puţin, atunci când nu avea nici probe serioase pentru a ’şi «nimici > adversarul. Procedarea sa a fost greşită, dar ea nu trebue să ne mire, căci n’are nimic extraordinar în împrejurările speciale din ţară. Acestea ne dau zilnic ocazia să . citim critici nimicitoare ; publicul nostru, care ştie sau ghiceşte mai mult sau mai puţin motivele, e obişnuit cu ele şi. nu prea le ia în serios. Ceeace este mai extraordinar şi arată simptome care trebue să îngrijească pe oamenii de bine, este împrejurarea în care s’a scos la iveală critica adversarului meu.
George Murnu
Profesor suplinitor la Facultatea de litere din Bucureşti.
PSIHOLOGIE
AMORUL ŞI NEBUNIA
I
Nimic mai delicat decât sufletul omenesc. O cantitate foarte mică dintr’o anumită otravă îl face să se rătăcească; o împrejurare din viaţă, un mic accident, îl scot din starea normală, făcându-1 să încline pe panta nebuniei ori să devie chiar nebun.
Cu deosebire, pasiunile sunt acelea care-1 expun mai uşor la un asemenea pericol; iar dintre pasiuni, mai cu seamă amorul.
Cu toate că trecerea dela starea lucidă la nebunie se poate face adesea vertiginos de iute, însă dela una la alta sunt numeroase etape. Şi astfel vedem cum unii oameni, deşi s’au depărtat de starea normală, to-tuş nu s’au cufundat complect în nebunie; ei s'au oprit la una dintre stările intermediare, atât de felurite.
Este amorul o nebunie? Indiscutabil că nu. Dar e tot atât de cert, că amorul este o stare anormală, al cărei grad de exagerare atârnă de timp şi împrejurări.
Mai întâiu, în ceeace priveşte geneza lor, nu toate amorurile se aseamănă. între amorul spontaneu şi amorul reflectat, deosebirea este foarte mare. Cel din-tâiu este instinctiv. în formarea lui inteligenţa nu are nici un rol, căci nu este întemeiat pe nici o ideie, pe nici o convingere. Iubeşti fără să ştii pentru ce. Motivările vin mai târziu, după ce ai fost deja cu totul prins.
Mintea omului este aşâ făcută, încât caută să explice orice. Pe aceasta se întemeiază motivele mai mult sau mai puţin fictive ce le invoacă unii amanţi din această categorie după ce au început să iubească.
Cu totul altfel este amorul reflectat. Acesta este întemeiat pe anumite motive. Amantul ştie dela început pentru ce iubeşte; căci, mai nainte de a iubi, a constatat reale calităţi trupeşti şi, mai cu seamă, sufleteşti, care l-au captivat încetul cu încetul.
Fără îndoială că cele mai anormale fenomene sufleteşti se observă în amorul instinctiv, întrucât raţiunea' nu a jucat nici un rol în naşterea lui. Aşâ se şi explică de ce este mai instabil, căci el a fost întemeiat pe un capriţiu al momentului, care, odată satisfăcut, adesea dispare. Omul se desmeticeşte; constată poate unele defecte imposibil de tolerat or, ceeace se întâmplă mai des, se desgustă din cauza saţietăţii. El fiind întemeiat în primul rând pe plăcerile simţurilor, după ce acestea au fost satisfăcute pe deplin, ce poate fi mai firesc decât ca să piară?
11
.Adevărat că amorul nu este tot una cu nebunia, însă nu e mai puţin adevărat că au puncte de asemănare, fără ca însă aceste două stări sufleteşti să se confunde.
Caracterele de căpetenie ale nebuniei în genere, sunt două: lipsa puterii de control şi lipsa puterii de înfrănare.
Nebunul este sclavul iluziilor şi halucinaţiilor. El sau interpretează greşit realitatea sau este absolut cu totul străin de ea.
Cum debutează monomania? Mai întâiu de toate, trebue să existe o predispoziţie sufletească. Astfel, bunăoară, cel predestinat la mania mistică, înainte de a se declara boala, are o înclinare pronunţată cătie evlavie. Sentimentul lui religios este mai exagerat decât la oamenii normali. La un moment dat şi într'o împrejurare, anumită, se întâmplă să aibă o halucinaţie: să i se arate imagina lui Crist, a Sfintei Fecioare sau, în sfârşit, altceva de acest fel; să-i vorbească, să-i spue că este alesul lor, sau să-i dea anumite porunci. Odată acest fenomen patologic întâmplat, boala se cristalizează. Pivotul monomaniei este stabilit, în jurul lui, în jurul acestei halucinaţii, bolnavul întemeiază o întreagă înlănţuire de argumentări, pentru ca să probeze că este trimesul lui Dumnezeu» sau aşâ cevâ. Iluziile, de asemenea, nu lipsesc. Bolnavul nu mai este în stare să vadă realitatea aşâ cum e. Dânsul o interpretează în sensul ideiei lui fixe. încetul.cu încetul toată viaţa lui mintală este copleşită de lumea de gânduri în legătură cu credinţa lui falşe. La început, poate că mai erâ în stare să-şi ocupe mintea şi cu alt-cevâ străin de ideia lui fixă. Insă. treptat-treptat, toate gândurile lui se subsumează acestei idei. până când la un moment dat; pierde absolut cu lotul simţul realităţii; puterea lui de control este tu totul anihilată. Acest proces psihologic se petrece într'un interval de luni sau de ani.
Ajuns în acest stadiu al boalei, nebunia se dă pe
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
82
faţă; căci bolnavul, înstrăinându-sc cu totul de lumea reală, nu se mai ascunde.
Cum se petrece faptul în cazurile de amor, cu deosebire în cel spontaneu ? Ai văzut o persoană pentru întâia dată. Te-a captivat. Mintea îţi este obsedată de ea. Devii mai mult sau mai puţin incapabil de altă muncă intelectuală, căci întocmai ca o ideie fixă, imagina persoanei iubite te stăpâneşte. S’ar părea deci că este complectă identitate între această stare de amor înfocat şi nebunia cunoscută sub numele de monomanie. Totuş sunt deosebiri destul de pronunţate.
Pe când manomania este îetemeiată aproape totdeauna pe ceva cu totul nereal, pe o vedenie a minţei tale, pe una sau mai multe halucinaţii; amorul porneşte dela ceva real, însă misterios, întru cât nu-ţi esplici complect pentru ce te atrage fiinţa iubită. Ceeace se observă desîn amor, sunt iluziile, adică interpretările falşe ale realităţii. Iţi pare că persoana iubită are numai calităţi; ceva mai mult, chiar defectele ei ieau în faţa ta aceiaş înfăţişare.
O altă trăsătură caracteristică a monomaniei este desăvârşita inconscienţă a bolnavului. Monomanul este absolut cu totul convins de realitatea credinţelor şi halucinaţiilor sale. Pentru el, nebunii suntem noi.
In amor nu se observă această stare complectă de inconscienţă sau, în orice caz, nu durează la infinit. Amantul îşi dă seamă de patima cc-1 stăpâneşte, găseşte chiar că într'însa este ceva nu tocmai serios şi cu toate acestea îi este cu neputinţă să reacţioneze în potrivă-i. Insă, contrariu celor ce se întâmplă în monomanie, cu cât timpul trece, cu atât această patimă a lui se linişteşte, i se deschid ochii», şi îşi revine.—In cazurile de amor durabil, ceeace persistă sunt unei iluzii asupra persoanei iubite şi atâta tot. Dar, pe când monomanul nu-şi dă socoteală că se află în prada unor idei delirante; amantul se simte -încătuşat..' Vede absurditatea patimei sale, însă nu se poate scăpa.
Monomania progresează neîncetat sau, în cazul cel mai favorabil, rămâne staţionară într’un anumit stadiu. Amorul atinge un punct culminant dela care se calmează şi. la foarte mulţi, în cele din urmă dispare.
’ III
Lipsa puterei ele înfrânare se observă în cazurile de manie aculă (nebunie furioasă) şi în acelea de nebunie impulsivă... Bolnavul vede absurditatea ideilor ce-1 stăpânesc şi a faptelor la care se simte îmboldit, însă nu le poate înfrâna. Unul, în prada unui acces de manie acută, în timpul căreia îi eşeau din gură avalanşe de cuvinte fără nici o legătură între ele, fiind întrebat de către doctor pentru ce nu tace din gură, — răspunse: Asta se petrece fără voia mea).
La cei mai mulţi se găsesc împreunate obsesiunile cu impulsiunile. Sunt pe deoparte obsedaţi de unele idei; iar, pe de alta, simtimpulsiunea să le transforme în fapte. . După cum este firesc, această lipsă a putinţei de în-frânarc este mai mare sau mai mică. Când se află unită cu lipsa puterii de control, atunci bolnavul se află în faza cea mai acută a boalei; căci, atât în gândirea cât şi în purtarea lui predomneşte cea mai complectă des-ordino.
In amor, în ce constă această lipsă a puterii înfrânare ? Amantul, chiar dacă doreşte şi deci voeşte, nu
poate să-şi înfrâneze gândurile ce-i frământă mintea. Dânsul ar vrea să-le dea o altă direcţie, totuş nu poate, li este cu neputinţă să înfrâneze atracţia ce simte către persoana iubită. In cele din urmă, el se vede răpus şi chiar se dispreţueştc, când are convingerea că persoana către care se simte atras este nedemnă.
Când amorul se află unit cu gelozia—ceeace se întâmplă foarte des—atunci amantul lipsit de putinţa în-frânării devine un om periculos, în anumite împrejurări. Aceasta este starea în care amorul se aseamănă mai mult cu monomania.
IV
Că amorul nu este tot una cu nebunia, faptul este indiscutabil. Că amorul poale pricinm nebunie, de asemenea este foarte adevărat.
Aceasta se întâmplă, când nu este satisfăcut şi când este întrerupt brusc.
Când amantul este deja predispus şi când se află sub stăpânirea acestei grozave pasiuni, nu-i trebue mult să încline spre panta nebuniei.
In stadiul acut al amorului, sufletul se află în cea mai mare încordare. Nu există persoane mai susceptibile decât amanţii. LTn gest, un cuvânt, în fine cel mai neînsemnat fapt din partea persoanei iubite nu le scapă neobservat. Pe de altă parte, sunt de un exagerat optimism, căci totul li se pare uşor de îndeplinit. Dânşii îşi crează o lume de vise, care îi îmbată şi-i face să vadă realitatea în trandafiriu.
lnchipuiţi-vă că atunci, când se află sub stăpânirea acestei beţii, întemeiată pe o fericire prezentă sau pe speranţa uneia viitoare,—persoana iubită moare, îi părăseşte sau li se opun obstacole neînlăturabile. Hi bine, această trecere bruscă dela o stare de beatitudine la alta diametral opusă ei, nu poate fi îndurată fără pericol de către oricine.
Ea produce acea criză sufletească numită dezolare, în care durerea este ajunsă la paroxism şi din care unii es prin sinucidere, iar alţii îtiebuuesc. Bolnavul pierde cu totul simţul realităţii, căzând întruna din variatele forme ale nebuniei. Câtă deosebire între mentalitatea lui din timpul amorului şi acea din timpul nebuniei! Atunci poate că interpretarea lui era întru câtva falşe, însă numai cu privire la persoana iubită; acum el nu mai poate controla nimic, nu-şi mai poate da seamă de nimic. El divaghează.
Alieniştii au constatat, că nebunia provenită din amor este aproape totdeauna incurabilă. Sau observat unele cazuri de vindecare sau ameliorare la melancolici, când li s’au dat putinţa să iubească din nou persoana de care fuseseră despărţiţi.	.
După cum se ştie, o cauză foarte deasă a nebuniei este durerea morală. Dar, ce durere morală poate fi mai mare, decât aceea provenită dintr’un amor nenorocit?
Când nebunia are o cauză materială (alcoolism, sifilis, etc.), poate fi adesea mai uşor de vindecat. Când însă provine dintr’o cauză psihologică şi anume dintr'o pierdere ireparabilă, e firesc ca ea să persiste.
Şi poate că e mai preferabil, ca omul să nu-şi mai dea seamă de nimic, decât să fie veşnic copleşit de sfâşietoarea durere a unei pierderi ireparabile.
12/iv. 1910.	N. Zaharia.
83
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
LITERATURA
LAI.]-: A [J A
Amatorul de lalele ajunse la o floare înaintea căreia se opri cu un surâs nespus; arătând-o cu gestul, — dar fără a vorbi, — unul din vizitatori întrebă dacă această lalea n’are un nume ca celelalte.
Stăpânul lalelelor puse un deget la gură, cum ar fi făcut Harpoerate, zeul tăcerii; — apoi zise :
—	Priviţi, ce bogăţie de colorit, ce formă, ce crestături, ce înfăţişare, ce puritate de desemn, ce curăţenie de linii! E o lalea fără defecte.
—	Şi cum îi zici ?
St... E o lalea care, ea singură, valorează cât tot restul colecţiunii mele. Nu sunt decât două pe lume la fel, domnilor.
—	Dar numele ei ?
—	St... Numele ei..., nu pot să-l spun fără să jignesc
onoarea. Aşi fi foarte mândru şi foarte fericit sa-i spun numele, să-l rostesc cu vocea tare, să-l scriu cu litere de aur deasupra corolei ei măreţe; e un nume cunoscut şi respectat...
—	Fie-mi ertat, domnule, nu stăruesc... Se pare că aceasta e de domeniul politicei. Poate că c numele vreunui surghiunit; nu vreau să mă compromit... De altfel, noi nu împărtăşim, poate, aceleaşi păreri...
—	Ba de loc, domnule ; numele acesta n’are de aface cu politica; dar, am jurat pe onoare să nu fac cunoscut adevăratul ei nume; ea e aici incognito, sub cel mai strict incognito. Poate c’am vorbit chiar prea mult... Dar, cu toată lumea, — cu oameuii pentru cari n’am stima ce mi-o inspiri dumneata, — nu merg aşa departe ; nici nu spun că e o lalea, regina lalelelor. Trec înaintea ei cu nepăsare, o nepăsare prefăcută, îţi dai seama.
O numesc Rebeca, dar acesta nu e numele ei adevărat....
Amatorii plecară, şi eu cu dânşii; dar mă întorsei a doua zi, şi îi zisei:
—	Dar, în sfârşit, e oare o taină într'adevăr îngrozitoare ?
—	O vei vedea numai decât: laleaua aceasta, pe care vom continua s’o numim Rebeca, crâ în stăpânirea unui om care a plătit-o foarte scump, mai cu seamă că, ştiind de existenţa alteia în Olanda, el plecă s’o cumpere şi o nimici sub picioarele sale, pentru ca a sa să devie unica. In fiecare an, ea excita invidia numeroşilor amatori, cari veneau să vadă colecţiunea sa; în fiecare an el avea grija să distrugă muguraşii cari se formau în jurul cepei şi cari ar fi putut s’o reproducă. Eu, domnule, nu îndrăznesc să-ţi spun cât îi oferisem pe unul din aceşti muguraşi pe cari îi pisa în fiecare an într’o piuliţă; aşi fi dat averea mea, aşi fi compromis viitorul copiilor mei. Nu mai priveam colecţiunea mea, cele mai frumoase lalele ale mele nu mă puteau mângâia de a nu avea aceea.... pe care nu trebue s’o numesc.
In zadar, amicul meu, — trebue să numesc astfel un
om care mă lăsa să pier fără de milă?—în zadar, amicul meu îmi zicea: «vino s’o vezi cât vei voi». Mă duceam. Mă aşezam înaintea ei ore întregi. Nici odată nu eram lăsat singur cu ea; le-ar fi fost frică, fără îndoială, de pasiunea mea. într’adevăr, aşi fi furat-o, poate, aşi fi stropit-o, poate, cu o substanţă vătămătoare, ca să piară. Cel puţin ea n’ar fi fost, — şi n’aşi fi avut remuşcări. Când Gyges omorî pe Candaule, pentru a-i luâ soţia, toată lumea învinovăţea pe regele Candaule, care voise ca ea să fie văzută de Gyges eşind goală din bae. N’are decât să nu arate laleaua. Ajunsei la o dezasperare atât de mare, că un an nu plantai lalelele mele, scumpele mele lalele. Grădinarul meu avu milă de ele, şi poate şi de mine, şi ţăranul, — i-o iert, căci le-a mântuit, — le plantă la întâmplare, pe un pământ obişnuit.
—	Dar, însfârşit, cum ai pus mâna pe acea lalea?
—	Iată cum... N’am imitat cu totul pe Gyges; cu
toate că amicul meu nu s’a arătat mai delicat decât Candaule; dar, cu toate acestea am făcut o crimă..........
...Am pus să se fure un muguraş. Candaule avea uit nepot... Acest nepot, care aşteaptă totul dela unchiul său, care e foarte bogat, îl ajută să sădească şi să răsădească lalelele lui, şi admiraţia ce are pentru aceste plante e prefăcută, căci nu o are, nenorocitul! dar fără de care unchiul său n’ar îndură măcar prezenţa lui. Unchiul e bogat, dar nu e de părere ca tinerii să aibe mulţi bani... Nepotul făcuse o datorie, care îl neliniştea mult... Creditorul îl ameninţă că se va plânge unchiului său. El îmi vorbi şi mă rugă fierbinte să-l scot din încurcală. Fui crud, domnule: am refuzat pe loc. Simţeam plăcere exagerând mânia unchiului său dacă ar afla de nesocotinţa sa. Descurajându-1 cu totul, îi zisei:
—	Totuşi, dacă voeşti, îţi voiu da banii de care ai nevoie.
—	Ah! strigă el, îmi scapi viaţa.
« — Da; dar cu o condiţie.
—	Cu o mie, dacă voeşti.
—	Nu, numai cu una. îmi vei da un muguraş dela... laleaua în chestiune.
El şovăi îngrozitor la propunerea mea.
—	Unchiul meu mă va alunga, strigă el: mă va alungă şi mă va desmoşteni.
—	Da, dar el nu o va şti; pe când el va şti, fără îndoială, că ai făcut datorii.
« — Dar dacă ar afla-o vreodată!
—	Numai să nu i-o spui tu....
—	Dar, dumneata...
«In fine, chinuiam, înspăimântam pe bietul tânăr; el făgădui că-mi va da un muguraş când se vor răsădi lalelele; dar ceru jurământul meu să nu rostesc nici odată numele... aceleia pe care o numesc Rebeca, şi să-i dau un alt nume pânăla moartea unchiului său.
In schimbul făgăduelei sale, îi dădui banii de cari avea nevoie. De atunci, am ţinut amândoi jurămintele noastre; avui laleaua şi nu o numii nimănui. întâia oară când ar înflori aici, la mine, fiind a mea, unchiul veni să vadă lalelele mele. Aceasta e o politeţă ce şi-o fac unul altuia, după cum ştii, amatorii. El o privi şi păli.
— Cum îi zici acesteia? îmi zise el cu vocea schimbată:
84
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
— Ah! domnule, îi puteam plăti tot, cc m’a făcut să sufer. Puteam să rostesc... numele pe care nu-i ştii... Mi-am adus aminte de făgăduiala mea da onoare, şi nepotul era lângă noi; el mă privea cu spaimă şi zisei:
«— Rebeca.
Cu toate acestea, el găsi că are asemănări cu laleaua sa. De altfel a rămas preocupat; a lăudat mult restul colecţiunii mele. A revenit a doua zi, apoi a treia zi, apoi în fiecare zi, atâta timp cât a fost înflorită; apoi a isbutit să se înşele singur; a crezut că vede între Rcbeca şi... cealaltă..., deosebiri închipuite. Şi, zise numai:
«— Seamănă puţin cu... o ştii dumneata.
«Ei bine! domnule, am, azi, laleaua pe care am dorit-o atât de mult, şi nu sunt fericit. La ce îmi foloseşte' aceasta dacă nu o pot spune nimănui!
Unii amatori aproape că o recunosc; dar sunt silit să tăgăduesc; şi nu întâlnesc unul destul de sigur de el ca să-mi zică:
—	Eşti un mincinos.
îndur în fiecare zi sbuciuinări Înspăimântătoare; aud, aici, făcându-se elogiul lalelei pe care o am ca şi el.
Când sunt singur, mă desfăt; o chem pe numele ci adevărat, la care adaug epitetele cele mai gingaşe. Acu câteva zile avui puţină plăcere; am pronunţat numele acesta, numele acesta tainic, tare, înaintea unui om. Dar n’am călcat jurământul meu; omul e surd de n’audc tunul.
Ei bine! aceasta nfa uşurat puţin, — dar nu cu desăvârşire. Nu se ştie că am.... floarea.... Haide.... ai milă de mine,—jurământul mă copleşeşte. Jură-mi pe onoare, la rândul dumitale, că nu vei repeta ceeace îţi voiu spune.... Iţi voiu spune atunci adevăratul ei nume,— adevăratul nume al Rebechii, a acestei regine travestită în grizetă. Jurământul dumitale, pentru dumneata, nu va fi greu de păstrat; dumneata nu vei avea de luptat ca mine. Domnule, c înspăimântător, dar doresc ca omul acesta, acest Candaule, să fie mort. să pot zice sus şi tare că o am.... Haide, fă-mi jurământul ce-ţi cer .
îmi fu milă de el, şi îi făgăduii solemn că nu voiu repeta numele faimoasei lalele.
Atunci, cu o expresiunc de mândrie de netradus, atinse planta cu bastonaşul său şi îmi zise:
—	Iată...
Dar Ia rândul meu, sunt leg'at de un jurământ; nu pot spune numele pe care el fu atât de fericit să-l pronunţe.
Credeţi că se născocesc astfel de lucruri?
Al.I’HONSE Karr
(Trad. de /. Rucăr).
BIBLIOGRAFII
Dr. Fr. Opppnlirimer, Colonizări’ coopera tivii in Valentina, (cu o introducere de 1 B. Bro incr) Buc 1910. I’r ţu! 15 bani
K.	Lovinrscu, Critice II, Bu ■. Socec, 1910. Pr- ţnl Li li.
G. Tulovranu, Albastru (poizii), Buc. Minervn, LI 1.
Ah Şmoiţ. Pttro/ul Jioniiiniei şi primejdia carUlnlui, Botoşani, 1910.	■
ŞTIINŢE FILOLOGICE
DIN GRAIUL POPULAR AL. jUDEŢULUI MEHEDINŢI ‘
De puţină vreme a început să se dea şi la noi o atenţie meritată graiului popular. Filologii noştri au întreprins călătorii şi au încurajat cercetări în deosebite judeţe ale ţării cu gândul de a avea la îndemână un material cules în mod conştiincios, pe baza căruia să se cunoască şi viaţa şi graiul ţăranilor. Pe calea aceasta, filologia a scăpat de nesfârşitele combinaţiuni şi speculaţiuni, cari preocupau pe cei de altă dată şi a intrat în domeniul realităţei. Astăzi, nu ne mai putem mulţumi cu ceea ce se cerea înainte vreme, fiindcă altfel se înţelege studiul limbei şi cu totul alte servicii suntem în drept să aşteptăm dela filologie.
Coborîrea la graiul viu şi interesul de a’l cunoaşte în toată întinderea vieţii româneşti va face să avem în scurt timp lucrări, cari- vor trece din mâna specialistului la toţi cărturarii ce se vor simţi legaţi prin rostul lor de traiul celor mulţi. In publicaţiile Societăţii filologice poate găsi oricine lucruri care să-l intereseze în direcţiunea ce şi-a ales şi cu cât lucrările se vor înmulţi cu atât filologia va aduce mai mari foloase.
In paginele ce urmează dau un număr de cuvinte auzite în judeţul Mehedinţi. Ceea ce m’a hotărît să le public este interesul ce mi s’a părut că prezintă, de oarece unele sunt cuvinte vechi, de domeniul dicţionarului, arătate ca foarte rari sau chiar dispărute din grai. Pe de altă parte, am auzit altele cari se dedeau ca rostindu-se numai în Ardeal sau în Banat. Dacă se simte nevoia să se facă cercetări pe regiuni, am crezut că e bine să notăm ce întâlnim în calea noastră, pentru ca în cele din urmă, să se cunoască puterea de întindere şi de viaţă a cuvintelor în lupta lor unele cu altele.
In explicarea cuvintelor, am păstrat felul de exprimare al ţăranului, am reprodus cât se poate de exact vorbele lui. Aceasta am făcut-o şi în interesul cunoaşterii puterii de înţelegere şi de comunicare a ţăranului.
A
Acirâ, vb. A aşteptă: îl acirează să vină. A asculta la uşa, la fereastra cuiva: cineaciră acolo? Adâmiţă, sf. Nâditură (înnăditură) de lemn la orice vas, la orice lucru : fam spus că u'ai aşăzat bine adămiţa.
Adăorâtă, adj. De-a două oară; vitregă: mamă adăto-rătăi; cum să aibe grijă, cln'e mamă adăorâtă. Agur, sm. Pământ; Bucate: u’am lo în âguru mieii nimic; am muncit Io in âguru mieii .şi tu bagi vitile ’n lei.
Ajunâ, vb. A nu pune gura pe nimic, a nu mânca ui-mic: Vincrla am ajunat todeauna.
Alăuzît, adj. Prostit : Dc-atunci /-aşa alăuzît.
Albete, sm. Partea albă dintre scoarţa şi inima unui copac.
Albî, vb. refl. A se lumina de zi: să albeşte de zîiîăt Alunei, sm. Horă ’n două părţi.
85
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
_________I______________
Amaneturi, sn. Acareturi: are sumă de amaneturl pingă (pe lângă) casă.
Amnărît, adj. Călit, beat : nu vest că 7 amnărit cum trebue ?
Amoi, adv. La muiat: le laşi (rufele) amin de sara până dimineaţa şi e destul.
Apă-botează, Sf. Bobotează.
Aplecătoare, adj. sf. Oaie căreia i-a murit mielul ei şi i-se dă altul să sugă.
Aralîc, sn. Rost: mă, io-ţ făcui aralic de loaş boii, eşti bun de adălmaş. Ajutor : îţ făcui aralîc să găsăşti ce căutai. Loc: ia mai daţi-văi în lături, faceţi aralîc.
Aret, sn. Locul dimprejur: tot ăretu spitalului era plin de lume; ăretu căisîl; s'adunară tot ăretu aici. Arete, sm. Berbec, ţap de prăsilă.
Arcerî, sn. Cura pentru ascuţit: ia dă arceriu tău să-mi ascut bricin.
Ariuş. adj. Măr care se coace de S.'im-Petru. Armăcsâr, sm. Armăsar.
Armîg, sm. Armăsar.
/'rsît, adj. Blestemat, afurisit: fire-ai arsîl, să fii. Arşlfe, sf. Piele de miel pentru căciuli.
Artuţî, vb. A prinde într’un colţ: artufăsc vita ş'o prind.
Astrucămînt, sn. Acoperişul porţii, al casei. Aşteâmătu. adv. Furiş, pe urma cuiva: m'am loat aş-ieămătu după iei şi l'am prins când a pus mâna să fure.
Aşteta vb. A aşteptă: toată noaptea l'a aştetat jindaru. Ateiâ, vb. refl. A se dezbrăca: atei-te şi te culcă. Azm, adj. Acru: castraveţi azmi, varză azmă.
B
Bârbur, sm. Partea de jos a limbii cuţitului, securii, berdii.
Bârdăş, sm. Barză.
Bădlce, sf. Clopoţel: ai uitat să pui bădice la cai.
Băla, vb. A mângâia.
Bărnăuz, adj. Om fără căpătâi, fără nici o treabă, un gură-cască: umblă toată ziua bărnăuz şi munca o bate Dumnezeu. _
BerbecârT, sm. Cojoc lung cu lâna mare.
Berbeniţă, sf. Vas de lemn pentru pus brânza când se sărează.
Bobâlă, sf. Ce se depune pe fundul butoiului din vin sau oţet: n'a mai rămas decât nişte bobălă. Bdghiie, sf. Claie mică fără ţapă.
Brădoanîe, sf. Vas mic de lemn.
Brucl, vb. A ghionti, a ghioldi, a îndemna: ce mă bruceşti aşa?
Brucdnî, sm. Ac încovoiat la un capăt pentru prins conciul.
Buî, vb. A trece apa cu furie, a navali.
c
Căldări, vb. refl. A se cocli.
Călin, sm. Pom care face boabe mărunte, vinetc-roşii nu se mănâncă.	.
CănoanTe, sf. O cană mare.
Căprăreaţă, sf. Loc de păscut caprele.
CăsoanTe sf. Loc pentru adăpostul albinelor, stup.
Căşlţă, sf. Zăbală la gură.
Cătămui, adj., adv., sb. Murdar, negru : umbli cu cămaşa cătămui; mai lapădă cămaşa de pe tine că s'a făcui cătămui de când o ţii; spală-te că-tămuiule.
Cebălui, vb. A strica ceva, a-şi bate joc de cineva : vezi c'ai cebăluit-o? să fi auzit cum m'acebăluit!
Cetină, sf. Brad.
Chîordiş, adv. Cu coada ochiului: să uită chiordiş la mine şi nu i-am făcut nimic.
Chlşiţă, Chişlţă, vezi Căşiţă.
Cîâgăr, sb. Oţet de prune.	,
Cîamur, sn. Pământ muiat cu apă şi amestecat cu pae-pentru tencuit.
Cihoaîe, sf. Acioaic, tuci.
Cioareci, sm. Ciorapi de dimie cu găitane pentru femei,
Cioloboacă, sf. vezi Bobală.
Ciornoclâv, adj. Bolnav: ani fost tot ciornoclâv.
Ciornoiâ. vb. refl. A se face ceva pentru întâia oară : nu să ciornoiască casă ca a noastră până ci-tunci (comp. ciornă).
Ciorobâriţe, sb. pl. Furcile carului.
Ciric, sn. sfert.
Cîrcioabă, sf. Insectă pe găini, pe păsările de curte în general.
Cînepişte, sf. Locul de pe care s’a tăiat cânepa.
Ciublă, adj. sf. Vas de pământ spart la gură: lapădă dubla aia, ce-o mai ţii.
Ciubli, vb. A sparge gura unui vas de pământ (oală, ulcior).
Cochinte, adj. Scump, zgârcit: ce cochinte, cin’ s'a-propie de el ?
Corniţe, sb. pl. Codiţele pe cari le împletesc fetele la ţară.
Crăţ, sm. Opreg încreţit.
Cuîb, sn. Cuibar pentru păsările de curte.
Cujmă, sf. Pătură.
Cum în expresia adverbială nici de cu mu cum ului — de loc, cu nici un preţ.
Curcubătări, adj. Mere mari, galbene, cu picăţele albe.
Curelnic, sn. Coteţul găinilor.
Cur!! vb. imperat. Aleargă!
D
De-afetea, adv. Degeaba, în zadar: vorbeşti de-afetea.
De-arânga, adv. Răsturnat pe un cot : Ce-m stai de-arănga şi io lucru ?
Demulcîor, adv. Cam de mult.	•
Dîabiâuo, adj. adv. Puţin.
Diată, sf. Hârtie în care scrie cât are fiecare copil după moartea părinţilor.
Dîlmân, sn. Loc ridicat.
Dîlmină, sf. Loc ridicat.
Dogodi, sb. refl. A se afla: nu s'a (logodit pân' acu.
Dolină, sf. Luncă frumoasă, verde.
Doloji, vb. refl. A se deprinde, a se deda, a se învăţa : ne mai dolojirăm puţin ; suntem mai dolojiţi.
Dom ăi, vb. A convinge.
Dorîngă, sf. Culme, (băţ, prăjină) legată în tinda rasei, atârnă ţăranii haine, pături.
86
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
/
Drâghişca, Drăghisce vorbo întrebuinţate ca glumo, ca păcăleală: ei, draghişca că-ţ dau ceva.
Dric, sn. ITotar, slog.
Droance, adj. Prune mari, albo-gălbui.
Dunărînţu sb. Vântul care bate dinspre Dunăre.
Duruţ. sm. Coş de răchită, în formă de con, cu fundul intrat înăuntru şi găurit, pentru prins peşte.
E
Erîişe, adj. Mere lungueţe, acrişoare, se coc de Sf. Ilie.
F
Fălds, sn. Folos.
Fîerotină, sb. pl. Felurite lucruri vechi de fier.
Forună, sf. Coşul casei.
Frîmbiîe, sf. Jurubiţă: am făcut-o de Mi frîmbii .şi to’ să rupe.
G
Gâdină, sf. Cioară.
Gâzi, sb. pl. Sărbători rele de lupi, se ţin pe Cârnelegi; nu se lucrează de teama lupilor.
Gâji, vb. I. A face drum prin noroi, a face parte prin zăpadă: măi găjeşte şi tu, că io nu mai potgăji. II. A se da la o parte, a face loc. când e prea multă lume adunată undeva.
Gemărlui, vb. A i se apleca cuiva a face gâlci de greaţă.
Gheorâ, vb. A desface boabele de pe porumbi.
Gherebeată, sf. Beregată.
Ghereş, adj. Pestriţ, bălţat: cal ghereş.
Ghijî, sb. pl. Foi de porumb.
Ghijâ, vb. A desface foile de pe porumbi.
GhTol, sn. Legătură de mai multe şiruri de mărgele.
Gînjî, sb. pl. Lemne noduroase.
Gîrbiţă, sf. Pielea care atârnă la gâtul boilor.
Gîrcă!6d, sn. Nodul gâtului.
Gîrlân, adj. Fără căpătâi, copil care stă toată ziua pe drumuri şi pe gârlă (la scăldat).
Glămife, sf. Movilă.
Godănâc, adj. Sfredeluş, care se vâră în toate.
Gddelui. Par’că : godelui i ar fi mai ghine.
Goldpî, adj. Prune de toamnă, fără os.
Goloprijniţă, sb. Coropişniţă.
Govl, vb. A stâ fetele pe lângă mireasă: au govit toată noaptea.
Grol, vb. A călca: vitele gr oaie porumbii, vitele au groit pământul.
Gubâv, adj. Bubos, cu fel de fel de bube.
Guler, sn. Batistă sau fâşie.de pânză, la unul din colţurile căreia este legată o lumânare, se dă de pomană pentru morţi. De obicei la un colţ este legat şi un bănuţ. Vezi Pocneaţăt, Pogneată, Pomneată.
Gută, Gutu în expresiunile: Băut şi roşii ca gutu; mă făcui gutu (gută) de apă.
H	,
Hâmeş, adj. Lacom, adună dela unul şi dela altul.
Hibă, sf. Lipsă, habar: n'am hihă de el.
Hilicî, interj. Pentru oprirea viţelului dela vacă.
Hilicî, vb. A opri viţelul să mai sugă.
Hildân , sn. Cămaşă de cânepă pentru ciobani.
Hâpini, sb. pl. Gropi mari pe şosea.
Hudă, sf. Gaură în gard, în pod.
Hurdî, sb. pl. Piatră măruntă.
Hurui, vb. a măcinâ mare făina.
I
leftâ, vb. refl. A se afla, a se ivi: nu s'a ieftat pân' acu cu nimic.
lgllce, sb. pl. Aglice, flori galbene pe munte.
I lizî, vb. refl. A se hlizi, a râde mereu : ce te dieăşti aşa ? Inigfel, sm Negel.
IrigM, sn. Groapă cu apă, crov.
î
împle, vb. A umple.
împovoia. vb. A împleti nuele printre parii gardului;
am împovoiat gardit. împrilăstit, adj. Rău, blestemat, încărcată, adj. însărcinată.
încărnâ, vb. refl. A prinde carne pe el: s'a mai în-cărnat puţin.
îndemână, vb. A împrumuta; să mă îndemîni cu cinci lei.
înflintâ, vb. A împlânta.
învăruichi, vb. refl. A se face veri, a se face fraţi de cruce.
•	J
Julumi, vb. A înşela.
L
Lete, sf. Timp liber linişte : avui câta lete, am fost pe lete.
Lăurdă, sf. Un fel de salată cu foile mari, creşte pe locuri mlăştinoase.
LîcT, interj. V. Hilici.
Licl, vb. V. Hilici.
Lingurâş, sn. Limburuş.
Lioml, vb. refl. A se lipsi de ceva: mă liomesc de somn, mă liomii de el.
Lipanit, adj. Lihnit, prăpădit de foame.
Lodbă, sf, Trunchi despicat în două.
Lud, sm. adj. Copil mic, crud la minte.
Lupeamă, sb. Lupi mulţi: multă lupeamă s'adună p'aci. LupoanTe, sf. Lupoaică.
Luvâ, vb. A luă.
NI
Mandalău, sb. adj. Fiertură îngroşată cu făină; îngroşat. Mardâf, sb. V. Bobală.
Masâi, sn. Pânză de întins mâncare la oameni, când sunt la muncă ori la pomană; faţă de masă. MaştTonI, adj. Tată vitreg.
Mărţînoasă, adj. Vită căreia i-e dor de sare. Mărunţdnî, adj. Mic: puii-s cam mărunfoni. Mătuşdnf, sm. Unchi.
Migăl, vb. A migăli.
Mijgurâ vb. A începe să plouă mărunt.
Mîcluîe, sf. Loc mlăştinos, mîclos. _
Mîrmă, adj. Femee nesimţită, murdară.
Mînzăţi, vb. A nu făta în fiecare an (se zice despre vite).
i
NOttA REVISTĂ ROMÂNĂ
87
MîrtâcT, sb. pl. Crengi mari de pus pe claie să ţină fânul ; se aşează cu p.irtea cea mai groasă în jos.
Alîtcă, sf. Băţul putineiului, bădâiului.
Mîtcalău, sn. Petrecere după Paşti, numită şi Insorof.it se adună băeţi şi fete, schimbă ouă roşii între ei şi zic că s’au făcut fraţi.
Mîzgă, sf. Zamă de mesteacăn.
Modure, adj. Pestriţ: oi modiire.
Mofete, sm. Peştişor.
Mdînă, sf. Partea moale a braţului.
Molfete, sm. Brad.
Mdştină, sf. Moştenire: Pământ de moştină.
Mucorl, vb. A mucegăi: miroase a mucorit.
Muncfel, sm. Munte mic, munticel.
Murăşe, adj. pl. Pătate cu negru ; oi murăşe.
Muşină, vb. A mirosi: câinele muşină pe urma le-purului.
N
Naprdr. I. In noaptea S-tului Gheorghe se duc oamenii cu vitele în pădure de se năprerează, ca să le fie bine peste an, vitele să aibă lapte şi să se prăsească.
II.	Vremea mulsului: închisăi vacile de năprer; nu măi fac năpror; le măi mulg de năpror.
Nădâi, vb. refl. A se pricepe: Io nu mă nădăi ce-o fi, tu te nădâi ?
Năldeahdui, adv. In sus, cu urcuş greu.
Năljosului, adv. In jos, cu scoborâş repede.
Nâlvâlelui, Nălvâlile, adv.
Năplăi, vb. refl. A fi cald peste măsură.
Narâu, sn. Nărav.
Nărodoanîe, adj. Proastă, zăpăcită.
Nelfei, sn. Pâlnie mare de lemn, se pune de-asupra butoaielor.
O
Obleagă, sf. Pământ pe care-1 laşi să se odihnească un an.
Ob6d, sn. Ştiubei aşezat la un capăt al albiei de spălat; se pun în el rufele şi se toarnă leşie peste ele.
Obordc, sn. Trunchi scobit, mai larg la gură, serveşte la bătutul porumbilor.
Ochfete, sm. Un ochi de fereastră.
Odărî, vb. A şfârşi: am odorîtde arat, de cosit, de săpat.
Ogn9, sf. Gură: ogna podului.
Ojij*, vb. A pune surcele, lemne mărunte să se usuce pentru aţâţarea focului.
Oltâne, adj. Altoite: cireşe oltane.
Omorî, vb. a tăia vite: am omorit doi porci şi trei vaci.
Ormân, sn. Un fel de conac. Adăpost pentru vite.
Otic, sn. Băţ gros, pus unde se prinde proţapul de roatele plugului.
P
Paclşă, adj. Calitate inferioară de cânepă.
Paclă, sf. Pachet de tutun.
Pală, sf. Grămejoară de caier, de fân.
Pancîură, adj. Femce destrăbălată (sezice şipancîanră).
Pânzin, sm. Păianjen.
Pădlnă, sf. Groapă, crov.
Pălnmâri, sn. Sfoară, frânghie cu care se leagă caii pe câmp, la păscut.
Pălâncă, sf. Loc îngrădit pentru capro şi pentru oi.
Pătuleag, sn. Pătul pe care se aşează fânul.
Peag, adj. împestriţat, nici roş nici vânăt: cal peag.
Perpeleâc, sn. Lemn cu crengile retezate într'o parte şi într’alta, în forma unei scări, serveşte la suirea pe claie spre a luă fân.
Pipichferniţă, sf. Solniţă.
Pîlcui, vb. refl. A se aduna grămadă: oi pâlcuite.
Pîţă, sf. Carne.
P.âvie, adv. Alunecând în jos: merge plavie.
Plianit, adv. Lihnit de foame.
Plotogfele, sf. Pătlăgele.
Poacăi, vb. refl. A se astâmpăra: poacăe-te.
Poci, sb, pl. Pari cu cari ocoleşti un loc, o livadă ca să nu intre nimeni.
Poci, vb. A ocoli un loc cu pari: loc pocit.
Pocneată, Pogneată, Pomneată, sf. V. Guler.
Podvâle, sf. Lemnele pe care se aşează streazul, linul.
Pofil, sn. Pofilă, sf. Curea pe sub coada calului.
Pogâznă, sf. Pomină, minune: im rămân copiii de pogaznă.
Pogăznl, vb. refl. A se minună, a se cruci: ce văzui, mă pogăznii.
Poitră, sf. Ziua de după o sărbătoare, pe care ţăranii o prăznuesc de multe ori mai cu sfinţenie decât chiar sărbătoarea ; sărbătoarea tot mai lucrează câte ceva dar când e poitră nu pun mâna pe nimic.
Polifeznic, adj. Neted, întins: loc polieznic.
Polîmă, sf. Gând: nu are polimăde ieşit; 11’arepo-limăi să vină.
Povăzniţă, sf. Lemn gros cu multe crengi, se pune peste claie, ori în vârful ei, ca să nu ia vântul fânul.
Precup, sb. Ziua de când numai cântă cucul. '
Preduce. vb. A duce încăodată.
Pre ’ntoarce, vb. refl. A se întoarce.
Pricâî, vb. refl. A se linişti, a se astâmpăra : pricui- te.
R
Râcilă, sb. adj. Copil mic, slăbuţ, care plânge într’una.
Râmet, Rfemet, sn Zgomot: erea un rămet de lume şi de copii, de n'auziai in lături.
Râfet, sb. pl. Porumbi scurţi, rari la boabe.
Răpeguş, sn. Drum costos.
Răstoacă, sf. Abaterea apei unui râu, în urma căreia rămâne loc uscat.
Răzbună, vb. refl. I. A se îndreptă vremea: să răzbună pe cer. II. A atârnă: buze răzbunate.
Romonlţă, sf. Romaniţă.
Rofî, vb. refl. A nu fierbe bine, de ajuns: fasulea s'a rofit.
S
Săcărîşte, sf. Locul de pe care s’a secerat secara.
Săcrăţî, vb. refl. A se supără, a i se acri de ceva, de cineva: ni’am săcrăţit de-atâta dat.
Săleăn, adj. Cocoşat: am o vită săleană.
Sănune, sf. Locul unde se dă sare la vite.
Sărăcdnî, adj. Sărac: de-atunci am rămas cam să-răconi.
88
NOUA- REVISTĂ ROMÂ.NA
SărcinărT, sm. Lemn cu două trei crăngi în vârf; pun ciobanii hainele pe el.
Sărsănă. sf. Povară în traistă.
Sbicîula, vb. A usca hainele după ploaie: ne-am culcat fără să ne mai sbkîulăm.
Sbusî, vb. A stâ grămadă din pricina căldurii : oi sbusite. Scafă, sf. Strachină de lemn.
Scăpărăminte, sb. Amnar. •
Schilog, adj. Schilod.
Scâlb't, adj. Scârbit.
Scrob, sn. Amestec de tărâţe cu apă pentru scrobitul dimiilor.
Scrumb, sn. scrum.
Senic, sn. Pânză groasă din cânepa ce^ mai proastă. Sfădelnic, adj. Pornit pe ceartă.
Sfirosît, adj. Slab.
Sipidn, sm. Spion.
Sîmce’â, vb. refl. A se crăpa de ziuă: sît sîmcelă di la vale.
Sîrnic, adj. Harnic.
Sîruit, adj. îngrijit, curat.
Slădice, adj. Sălciu.
Slin, sn. Murdărie.
Smintă, sf. Greşală.
Smread, sn. Materie pe care o găsesc albinele în flori. Snovos, adj. Cel ce spune snoave.
Solârî, sb. pl. 'ţ ărani care umblă cu carele cu sare prin sate.
Stârpătură, sf. Oaie care nu fată.
Stăvi, vb. refl. A se astâmpăra: măi stă ceste-te odată.
k •
că mă ameţişi.
Stol, sn. V. Ghiol.
Străgheaţă, sf. Lapte cu cheag.
Străgheţî, vb. refl. A se închiega.
Strâpede, sm. Vierme.
Streajăr, sm. Par în mijlocul ariei.
Strălăuzît, adj. Prostit.
Strîjnic. sb. Armăsar de 2—3 ani.
Stupă, adj. Calitatea cea mai bună de cânepă. Stupină, sf. Locul de adăpost al albinelor.
Suscior, dim. Din sus: pune-l mai suscior.
Susîic, se. Năduf în piept.
ş
Şăndilă, sf. Şindrilă.
Ş&stină, sf. Loc neted, şes.
Şod, adj. Ciudat.
Şol, sn. Cană.
Ştim, sf. Lână podoasă care nu trece prin pieptene. Ştircă, sf. Băţ cu 3—4 crengi la vârf, retezate scurt, pentru amestecarea ciorbei de ştir.
Ştîup, sb. Praf.
T
Tăbărî, vd. A înăduşi: io tăbăr repede.
Taraulă, adj. Gură cască, pierde vreme.
Tăblârî, sb. pl. Contribuabili.
Tăuzî, vb. A lipsi o doagă: fugi, tăuzîtule!
Teleuţă, adj. Femee cu purtări urîte, gură de mahala. Truzmel, sn. Lemn gros adus întreg din munte. Tulujî, sb. pl. Coceni, tuleni de porumb.
T
Ţălînă, sf. Pământ pe care-1 laşi să se odihnească 2—3 ani.
Tănchlu, adj. Ţâfnos, supărăcios, sărit.
Ţărănonî, adj. Ca un ţăran, necioplit.
Tenie, V. Senic.
Ţiu, sn. Un fel de secure cu coadă pentru lucrat carele.
V
Văială, sf. Vale.
Văiugă, sf. Vale.
Vedere, sf. Lumânare: adu vederea ’ncoa.
Verdonî, adj.Verde, necopt: e cam verdoni făsuiul, Vetrlce, sf. Buruiană care seamănă la frunză cu pelinul, doar e puţin mai lungă, se întrebuinţează ca doctorie.
Vrâgniţă, sf. I. Poartă, uşă: n’ai vragniţă la casă. la bordei? II adj. Deschis, la perete: nu lăsa uşa vragniţă.
Vrîstâle, adj. sb. Lânuţă de toate culorile, amestecată
’ Z	•
Zalârî, sm. Cârligul de lemn de care se atârnă lanţul la vatră.
Zanât, sn. Obicei: tot satu cu zanatu.
Zarnă, adj. adv. Pierde vreme, hailiui: umblă zarnă pe uliţă.	■
Zatcă, sf Băţul cu care se sloboade sulul la război. Zăbăuc, adj. sb. Smintit, Spirt cu apă (basamac). Zăbilă, sf. Zăbală.
Zăpostît, sn. Lăsata secului.
7 bor, sn. Clacă.	•
Zborî, vb. A se aduna la vorbă, la sfat. Zburăturelnic, adj. Neastâmpărat. împuşcă ’n lună. Zdroburi, sm. Fărâmături la masă.
Zgaide, sb. pl. Picioare (înţeles batjocoritor).
Zgău, sn. T. Mijloc: Zgău carului. II. Adâncătură în munţi.	‘
Zgârgorit, adj. Scump, zgârcit.
Zgorni, vb. A alunga, a ’ndepărtâ.
Zgrebenţ, sb. Partea ce se lapădă din cânepă. Zgurăv, adj. Zgurav.
Zîrţă, sf. Ochelari pentru nas.
Zlâdină. adj. sb. Slăbătură: o zlădină de om.
V. Vîrcoi..
T.-Severi».	Profesor secundar
ERATĂ. No. 5 din Noua Revistă Română, apărut săptămâna trecută (9 Mai 1910), face parte din Voi. 8 şi nu din Voi. 9 cum din eroare s'a tipărit. Rugăm pe cititorii noştri să binevoiască a face această îndreptare.
AlilUCKT ItAICIt, liuirurotfH Ml.a*» IN ii msi-I Nmi pi I i i. 7.