NOUA REVISTA R O MÂNĂ ^ ABONAMENTUL: (48 numere) In Komflnin uu an..........io lei ,, şease luni..........6 ,, , !p tnoie{firile uniunei poşlnlc un an ta ,, m , „ „ şeaselttni 7 ,, POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ DIRECTOR: REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bulevardul Pcrdinand, 55. — Bucureşti C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI ARTA UN NUMĂR: 25 Bani Se găseşte cu numărul la principale librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagină 1 |a pagină : 10 lei. ii No. 4. DUMINICĂ, 2 MAI IQIO Voi. 8. SUMARUL NOUTĂŢI: f Bjoernstjerne Bjoernson. —Revista Revistelor. POLITICA: C. Rădulescu-Mutru. Ziua. de 2 Mai. GESTIUNI ACTUALE: . A. I). Xenopol. Oraşul Darohoi. (Cu prilejul conferinţei mele) G. Aslan. Citind „Universul'1. LITERATURĂ: Vasii.e V. IIaneş. Poetul Sorim. N. Pora. „Boem". EOLKLOR: Th. D. Spf.ran ţia. Boari şi. Ciocoi. NOTE SI DISCUŢI UNI: * * Du. G. Prelungirea vieţii. A. G. Ionescu-Ioan. Căsătoria. NOUTĂŢI ţ Bjoernstjerne-Bjoernson I A murii şi Bjoernsljerne-Bjoernson ! Suni scriitori in literatura apusană a căror nume, de mult, ne-au devenit tot aşa de dragi ca şi numele celor mai iubiţi dintre literaţii noştri. Printre astfel de scriitori este şi Bjoern-stjerne-Bjoernson! lbsen şi Bjoernson sunt doi stâlpi pe cari se reazemă literatura norvegiană contemporană. Ei au făcut mai mult, ei au făcut ca această literatură să fie o literatură europeană, a tuturor. Nuturei îi plac contrastele. Prin aceste contraste ea se susţine, prin ele se crează puterea ti. lbsen — a fost un nihilist adânc, un nimicitor al totului. Bjoernson — a fost prietenul omenirei, apostolul, avocatul ei. El n’a cunoscut numai durerile, nodreptăţiile persecuţiile la cari era supus în ţara sa, proletariatul, —Bjoernson a fost socialist— el a voit să ştie şi a ştiut nedreptăţile nu numai ale clasei sociale pe care o apără, dar a ştiut nevoile tuturor popoarelor asuprite, prigonite nedreptăţite. A apărat pururea pe cel slab, pe cel obijduit în contra celui tare şi nemilos. N’a fost chestiune politică în care să nu fi luat apărarea celor nedreptăţiţi. S’a pronunţat pentru Boeri, pentru Slovaci, pentru Macedoneni şi astăzi cuvintele lui de protestare contra samovolniciei maghiare sunt în mintea fiecărui Român şi vor rămâne in sufletul fiecărui, care ştie la ce este expusă viaţa, limba şi tradiţia românească de dincolo de Carpaţi. Dacă lbsen poate fi comparat cu o noapte întunecoasă, cu o zi disesperat de tristă de toamnă, Bjoernson a fost o zi de primăvară, o zi senină şi de promisiuni frumoase. * ’ * * Bjoernsljerne-Bjoernson ! In limba norvegiană numele acesta însemnează : Steaua ursului şi fiul ursului. Doi urşi inlr’un singur nume. Cunoscând viaţa, operile lui şi activitatea sa politică, numele i se potriveşte de minune. Bjoernstjerne-Bjoernson ! Ceva puternic, sănătos, amintesc silabele acestea. Ţi se ridică în faţă, munţii acoperiţi de stejari eterni, fiordurile măestoase, înconjurate de stânci îngrozitoare. Şi pare că un torent cade din piatră în piatră, spumegând, vibrând, şuşotind. Se grăbeşte torentul spre marea imensă şi n’are timp să se oprească, are atât de lucru de făcut pe lumea aceasta, şi e vesel, că i-a fost dat o soartă aşa de frumoasă. Bjoernson n’a suferii cum a suferit lbsen în copilăria şi tinereţea sa. Prin obârşia lui şi prin condiţiile sociale în care a trăit, toată viaţa ţării sale, l’a învăţat să muncească. Nepot de plugar şi fiu de pastor, iată toată genealogia lui. Bunicul a semănat pământul, tatăl a înălţat sufletele enoriaşilor săi. Ei au pregătii terenul pentru nepot, care a căutat să semene idei noui şi să ridice inimile concetăţenilor săi. ✓ * * * încă în 1872 Bjoernson era cunoscut nu numai în Norvegia dar în întreaga Europă. Toţi însă credeau că el nu va mai produce nimic. Bjoernson abia însă începuse să lucreze şi repeta zilnic «Trebuie să lucrăm.» Mişcarea romantică, căreia Victor Ilugo îi dăduse o glorie aşa de mare, mergea spre declin Ştiinţele naturale cu metodele ei exacte se repercutaseră şi in literatură, creând curentul naturalist. Viaţa, adevărul, realitatea... Studiarea omului, sludiarea societăţii, chestiile sociale, cereau deslegarea lor—iată cari erau problemele literaturii. Bjoernson avea atunci 40 de ani, vârstă la care alţi scriitori 42 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ îşi încheie dacă nu activitatea lor literară, cel puţin cercul des col htrii talentului lor. Dar Bjocrnson nu s’a născut degeaba norvegian încăpăţânat. Şi a repetat lozinca Iui «trebuie să lucrăm». Şi ru s'a dat la o parte ca la 40 de ani să înceapă a citi. Danvin, Spencer, Mill, au devenit autorii lui favoriţi. A citit şi pe Taine, a învăţat pe Mas Muller, a urmărit pas cu pas evoluţia ştiinţei şi lileralurei europene. A trecut trei ani, şi în JR75, când nimeni nu se mai aştepta să vadă ceva nou eşind din mintea lui Bjocrnson, el a apărut cu Falimentul, piesă cu lotul în spiritul vremii. Oameni contemporani, chestiuni contemporane, nevoi contemporane. După Falimentul a urmat Redactorul, în care era zugrăvită lupta partidelor politice din Norvegia. * * * A trecut încă un sfert de veac. Sfârşitul anului 1900. Bjorrnson era greu bolnav. Toate Norvegia era îngrijită de soarta scriitorului ei iubit. In jurul patului său sunt adunaţi toţi membrii fami'iei sale. Medicii, ca ultimă resursă, recomanda o călătorie in Europa. Se socotesc câte zile, şi poate chiar câte minute i-au mai rămas de trăit. Şi in timpul acesta pe scenele teatrelor din Norvegia şi apoi pe ale acelor din Germania, se joacă cea din urmă piesă a lui: *Când înfloreşte vinul tânăr», ultimile scene au fost scrise poate intre atacurile hoalei sale. * Aşa a fost Bjoerndjerne-Bjoeinson. Aşa a fost în copilărie, în adolescenţă, în maturitate, la bătrâneţe. - Exemplu admirabil de seninătate, de iubire de viaţă. Numele lui Bjoernson nu e un nume norvegian — ele un nume universal. Numele lui Bjoernson e simbolul muncei, a dragostei şi credinţei înlr’un viitor mai bun al tuturor cari sufer şi au suferit vr’odată. Pentru popoarele mici, pentru popoarele asuprite, numele lui va rămâne sfânt. Şi când un popor ca al nostru are cea mai bună parte a populaţiei sale sub puterea altora, numele lui e şi mai sfânt şi mai drag nouă. El va trăi mereu în mintea noastră. ' LEANDRU * * + Revista Revistelor. Revue de Roumanie, Mart. D. Z. Arbore începe interesante cercetări asupra contribuţiunii pe care au adus’o oamenii de origină românească la civilizaţiunea rusă. Intre aceşti oameni, d. Arbore enumeră pe P. Movilă, Anlioh Cantemir, Dnmitraşcu Cantemir, Herasco ete. Un documentai studiu al d-lui N. Apostolescu despre Maurice Barrhs. Cronica politică, teatrală, artistică, etc, Revue de Roumanie se prezintă bine şi răspunde unei necesităţi simţite de toţi. Viaţa Românească, Martie, D. llie Birbulescu, profesor la Universitatea din Iaşi, îşi începe cronicele uliii lumea balraniră». In prima cronică se vorbeşte de Serbia şi Munlcnegiv. D. llie Birbulescu apreciază fo vrie favorabil starea culturală a Serbiei: «Nu odată am auzit spunându-se şi susţinându-se la noi că Serbia fc în descompunere, fiindcă pătura cârmuiloare a ei ar fi egoistă şi coruptă. Exemplul acestei corupţii şi începutul descompunerii îl văd c°i mai mulţi în omorârea Regelui A’exan-dru Obrenovici şi în nescai intrigi militariste ale ofiţerilor in-tronatori ai dinastiei Karageorgevici. De aceia nu odată am auzit spunându-se la noi că nici nu treime să ne gândim la legături politice cu Serbia, fiindcă niciodată nu am putea să avem sprijin dela o aşâ slabă ţară, nici la Dunăre, nici în chestia maccdo-româuă. «Nu s’a băgat de seamă însă, că această gândire a noastră nu e rezultată dm cunoaşterea sufletului real şi a energiei adevărate a Sârbilor, ci că ea e numai efectul sugestionării ce s’au priceput să opereze în noi neprietenii sau duşmanii acestui popor: Auslriacii de o parte, şi Bulgarii de alta. «Dar, pentru cei ce cunosc viaţa acestui popor din însăşi manifestarea ei, iar nu din spusele sau scrisele altora, lucrul stă cu totul altfel; căci ea nu apare nici aşa de coruptă şi nici in descompunere». D. A. Philippide continuă interesantele sale rercetări *un specialist român la Lipsea». De cercetările d-lui Philippide leagă şi P. Niconor el Co. «câteva reflecţii» în Miscellanea. N'avem nici o simpatie pentru modul cum P. Niconor et Co. îşi exprimă părerile sale în rubrica Miscellanea, dar de dala aceasta nu ne putem opri a recunoaşte că dreptatea este de partea lui Nicanor. Afacerea cu dicţionarul Academiei, care a fost luat dela A. Philippide pentru motive neserioase, şi s’a trecut pe deasupra lui O. Densuşianu, lui Sextil Puşeariu, este o afacere... cel puţin, regretabilă! Academia ar trebui să facă excepţie. Viaţa socială. Aprilie. D. Totna Draga in eoneluziunea studiul său asupra votului universal în România, face mai întâi apologia violenţei şi apoi adaogă cuvinte de dispreţ pentru burghezia, care conduce astăzi politica românească: «Bu'ghczia noastră capitalistă şi politician! va râde de sigur citind rândurile acestea. Pulbere aruncată în vânt: îşi va zice ea. Iar asasinii miilor de ţărani, de acum doi ani, voradâoga: să cuteze muncitorii satelor şi ai oraşelor să smulgă prin forţă votul universal! Tunurile cu tragere repede stau gata să-i tri-meată pe lumea cealaltă, unde îi aşteaptă toate drepturile! «Dar, să nu se uite că şi tunurile au stăpânii lor. Că oligarhia, sălbatecă şi fahfaroană, de azi, e urmaşa, sau a acelei boerimi viteze din trecutul ţârei, care veşnic trădâ pe Domn, dând fuga la duşman, sau a plevei Fanarului, vcslită prin bărbăţia ei. Că, pe vremea răscoalelor din 1907, asupritorii fugeau mâncând pământul dinaintea ţîrănimei neînarmate, cum sar şoarecii din moară în flăcări. Iar boerimea cea îndrăzneaţă a oraşelor, la vestea, neîntemeiată, că flămânzii şi împilaţii luaseră drumul spre capitalele judeţelor, îşi şi pornise bagajele în străinătate. Şi oricine s’a apropiat de vreunul din polilicianii noştri cu vază, la puţin timp după răscoale, s’a putut convinge de groaza ce cuprinsese pe paraziţii noşlrii în faţa potopului ţărănesc. «Să nu se uite mai ales, că nu e burgli -zic în Europa mai slab organizată şi mai puţin solidară decât a noastră. Iu lipsa de îndrăzneală şi de spirit de jertfă a clasei noastre muncitoare, stă toată puterea ei». 1907, 'HO Aprilie. D. 1. Gr. Pâucescu, despre campania conservatorilor de sub şefia d-lui P. P. Carp : Gând ai pretenţia să răslorni un guvern prin luptă extraparlamentară, treime să ai curajul să te prezinţi întâi în lupta legală, adică în alegerile parţiale, şi numai în numele acestor suceecc se poate admite o acţiune oricât de aprinsă în contra unui guvern pe care, în conştiinţa ta, îl crezi rău La acţiunea violentă a opoziţiei, guvernul nu are nevoie, peste lot, in tot momentul, să ameninţe cu represiunea. Toată lumea înţelege că dacă el este tare, represiunea va veni dela sine, fără de avertisment prealabil. Aşa fiind, pretenţiunca partidului conservator ca-pist, de a vroi să răstoarne guvernul prinlr’o acţiune violentă este exagerată, iar ameninţările guvernului sunt fără rost. Verax 43 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ ' POLITICA ZIUA DE 2 MAI Ziarele ne informează că în Dumineca aceasta de 2 Mai, şefii celor două partide de opoziţie vor manifesta amândoi în contra guvernului liberal prin două acte, asemănate ca formă... Şeful vechiului partid conservator, d. P. P. Carp, va asista, şi poate va şi vorbi la o întrunire în Bucureşti, în care cetăţenii, — câţi vor veni şi câţi vor voi, — adunaţi, în urma invitaţiunei tot a fl-lui P. P. (?arp, vor protesta şi vor cere alungarea partidului liberal dela guvern; iar celalt, şeful partidului conservator-democrat, d. Take Ionescu, va asistă, şi poate va şi vorbi la o întrunire îri Tecuci, în care cetăţenii, — toţi câţi vor veni şi câţi vor voi, negreşit, — adunaţi însă în vederea alegerei unui senator vor protestă în contra guvernului liberal, proclamând candidatura unui conjudcţoan din sânul partidului conservator-democrat. Tot o întrunire este şi colo şi colo; tot o manifestare în contra partidului liberal... Şi totuşi ce deosebire! D. Carp crede că întrunirea convocată de dânsul în Bucureşti este manifestarea cea mai oportună, pe care opoziţia o poate face în momentul de faţă în contra partidului liberal, şi dispreţuieşte de sigur întrunirea din Tecuci, unde dânsul nici nu opune candidat; iar d. Take Ionescu crede, din potrivă, că întrunirea din Tecuci, unde cetăţenii sunt chemaţi la urnă, este cea mai oportună manifestare în momentul de faţă, şi dis-preţueşte, la rândul său, întrunirea fără rost din Bucureşti... Simplă coencidenţă? Nu; ci două sisteme în înţelegerea dreptului de a guvernă, puse faţă în faţă printr’o coencidenţă. D-l P. P. Carp are convingerea că dreptul de a guvernă nu decurge din delegaţiunea pe care o dau cetăţenii, după anumite forme constituţionale, ci din privilegiul său de a fi fost învestit când-va ca şef de partid. Tare pe baza acestui privilegiu, d. Carp nu consimte să si scoboare până a cere o delegaţiune legală din partea cetăţenilor; dânsul, cel mult, dacă admite ratificarea sumară a acestora. O mie, două, de cetăţeni, dacă se adună la Bucureşti şi recunosc necesitatea unui guvern Carp, formalităţile sunt îndeplinite: nimic nu mai poate fi piedică d-lui Carp de a veni la guvern! Ce mai aşteaptă d. Brătianu ? Poporul vreâ pe d. Carp! Poporul a voit totdeauna pe d. Carp ! Şi dacă dreptul inprcscriptibil al acestuia la guvern a fost nesocotit până acum, este timpul ca această anarhie să înceteze! Trebue să intrăm în legalitate, adică trebue să restabilim dreptul d-lui P. P. Carp la guvern ! I.a Palat! Vrem capul d-lui Brătianu! Aşâ făceau, de altmintrcli, şi boerii cei vechi, când se frământau pentru schimbarea domniilor... Un plebiscit sumar, o jalbă în proţap, câteva bacşişuri pe deasupra, şi schimbarea de domn era gata! Ce delegaţie? Ce încredere a cetăţenilor? Mojicul n’arc drept să spună în cine are încredere! Destul că-i face bocrul cinstea să-l poftească la alaiul de recunoaştere a celor cari trebuesc să vie la putere.... D. Take Ionescu are o convingere contrară. Dreptul său la guvern se sprijină pe buleLinele de vot ale cetăţenilor, adică pe încrederea acestora. Dânsul ştie că puterea nu se mai cucereşte astăzi prin alaiuri plebiscitare, ci prin mijloacele legale permise de constituţiu-nea Ţărei. De aceea în ziua de 2 Mai d. Take Ionescu asistă şi vorbeşte la întrunirea din Tecuci, pe când d. Carp îşi perde timpul la întrunirea din Bucureşti... Din punct de vedere politic ziua de 2 Mai are dar o singură însemnătate: ea dovedeşte odată mai mult anahronismul partidului de sub şefia d-lui P. P. Carp. C. Rădulescu-Motru CESTIUNI ACTUALE ORAŞUL DOROHOI CU PRILEJUL CONFERINŢEI MELE Pentru a se aduna rămăşiţa banilor trebuitori la ridicarea în Iaşi a statuei lui Mihail Kogălniceanu, comitetul însărcinat cu această afacere a hotărât să se ţină mai multe prelegeri publice în deosebitele oraşe ale ţărei. Eu am fost desemnat a vorbi la Dorohoi şi la Craiova. Călătoria mea la oraşul cel mai nordic al României mi-a dat prilejul să fac unele băgări de seamă cari cred că nu vor rămânea fără interes pentru cititorii revistei noastre. Am plecat spre Dorohoi dela moşia noastră Drăgă-neşti, unde îmi petrec totdeauna timpul de răgaz, fiind foarte apropiată de Iaşi. Dela gara Şoldana, staţia pentru Drăgâncşti, mergi cale de 3 ore până la Dorohoi, dealungul văiei J'jiei cea altădată atât de mănoasă în ape, dar care de câtva timp scad mereu în volumul lor, din pricina despădurirci regi un ei prin care trec. Din aceeaşi cauză a secat şi marele şi altă dată vestitul şi frumosul Ezcr al Dorohoiului care înconjura oraşul şi făcea să răsară dealurile pe cari se întinde, ca o peninsulă din sinul apelor. Cu secarea acelui mare lac, s’a stins unul din produsurile cele mai de seamă ale Dorohoiului, racii săi cei mari şi gustoşi cari se transportau în toată Moldova. Această scădere a apelor din valea Jijiei este de natură a ne pune pe gânduri asupra soartei rîurilor în-tregei ţări, ameninţate de scădere şi săcătuire, din pricina necontenitei şi nechibzuitei tăieri a pădurilor. Dealungul drumului se înşiră un rând de sate, cele mai multe pe stânga, cum mergi spre Dorohoi: Rediu, Todirenii, Zlătunoaea, Truscştii, Ungurenii, Vornicenii şi altele, cari de cari mai păcătoase şi mai mizerabile ca aspect, cu casele asemănătoare unor bordeie ţigăneşti acoperite cu gunoae în loc de stuh sau trestie, fără împrejmuiri, grădini sau pometuri în jurul lor, fără ocoale pentru vite, hambare sau coşere pentru pâne, înecate în spini şi mărăcini, răsuflând din toate căminurile lor adânca mizerie a celor ce le locuesc, şi oglindind în afară trista stare economică a păturei de temelie a poporului român. Şi când te gândeşti că pe 44 Noua revista româna şubredele corpuri, adăpostite în asemenea viziuni, se ra-zimă munca ţărei, acea muncă ce produce avuţiile res-făţate în oraşele şi palatele noastre, te cuprinde o adâncă mirare, cum se poate ca o societate ce prezintă o aşa descumpcnire între puterile ei de producere şi acele de consumaţie, să trăiască, fără a se răsturna în prăpastia deschisă sul) picioarele ei! Mă gândeam la pricina dărăpănărei gospodăriilor ţărăneşti din satele ce se perindau sub ochii mei, în mişcarea pripită a trenului, şi nu o puteam afla decât în neîngrijirea şi lăcomia stăpânilor acelor sate; căci altele—puţine nu e vorba—precum Andrieşenii, Mitocul, Carasul, înfăţişează privelişti mai puţin despoiate şi chiar pe alocurca urme de o bună stare mai rostită. Nici măcar administraţia nu poate fi învinuită în întâiul loc, întru cât şi satele sărăcăcioase şi cele mai cuprinse trăesc tot sub acelaşi sistem de ocârmuire. Legănat de clătinatul mişcărei şi cu sufletul zbuciumat de priveliştea desnădăjduită a celor ce vedeam, ajunsei la Dorohoi. . Aici din potrivă fui lovit chiar dela intrarea în oraş de o întipărire foarte plăcută. In deosebire de Iaşi a cărui case mărginaşe sunt în cea mai rea stare, nespoite, neîngrijite, cu acoperământul spart sau peticit, cu gardurile rupte şi căzute, cu presurarea lor neregulată parc că ar fi căzut din poala lui Dumnezeu— acele din mahalalele Dorohoiului se înfăţişează curate, drăguţe şi îngrijite ca acele ale unui sat bine întreţinut. Dela gară, clădire mică şi de tot urâtă, urci în sus spre oraş, aşternut mai tot pe dealuri, şi cu cât te urci mai sus, cu atâta rămâi mai plăcut lovit de curăţenia, lărgimea şi buna întreţinere a stradelor, de starea de îngrijire a locuinţelor omeneşti, de frumuseţea celor câteva clădiri publice, ca Primăria, Gimnaziul, Palatul administrativ, Catedrala, biserica Sf. Gheorghe, şcoalele primare, pe lângă o mică dar prea frumoasă grădină publică aşezată pe partea cea mai înnaltâ a oraşului. Toată această bună întreţinere a oraşului Dorohoi este datorită unei luminate şi înţelepte administraţii, căci în oraşe cari nu aparţin unui siugur stăpân, buna stare atârnă în primul loc de administraţia comunală. Dar lucru mai neaşteptat încă, este că această bună îngrijire a oraşului s’a făcut numai cu veniturile lui şi fără a se recurge la vre un împrumut. Intr’adevăr oraşul Dorohoi este — mirabile dictu — poate singura capitală de judeţ din România care nu are nici un ban datorie. Este ceva de necrezut, dar e aşa. Dorohoiul se abate singur dela regula obştească a vieţii noastre publice şi private care este împrumutul: Statul în primul loc, apoi judeţele, comunele, aşeză-mintele de bine-facerc, cele mai multe case din oraşe şi aproape totalitatea moşiilor proprietăţei mari, sunt înnămolite în datorii; şi dacă proprietatea mică a scăpat de această pecingină, aceastase datoreşte numai nealiena-bilităţei ei. Cum s’a putut săvârşi această minune în Dorohoi? Este numai fiindcă a avut norocul să aibă câţiva primari gospodari şi oameni cu durere pentru interesul public, cum este şi D. G. Marcu ce astăzi stă în fruntea comunei şi care a găsit mijlocul cel neauzit în România, de a clădi palatul Primăriei ce a costat vr’o 150.000 de lei, din economiile puse la o parte mai mulţi ani .de-arândul. Să se capitalizeze economiile pentru a se clădi cu ele palate publice, se pare, în ţara noastră, un basmu de necrezut! Realizase statul nostru în curs de mai mulţi ani câte 50.000.000 de lei excedente; dar nu s’a ştiut cum să facă îndată vestitele legi de repartiţie a acelor prisosuri de venituri, şi ele s’au răsipit ca pleava sau fumul la vânt. Nu s’a pus de o parte nici un ban alb pentru zile negre care doar în totdeauna ne pândesc în anii de rele recolte. Dar pentru ce s’ar face şi s’ar păstra economiile, când caneaua (robinetul) împrumuturilor e în totdeauna deschisă, spre marea fericire a ţărei şi a celor ce realizează aceste împrumuturi. Dar Dorohoiul este bine îngrijit nu numai în privirea stărei sale materiale. Şi mişcarea intelectuală şi economică, ivită în sinul lui este îmbucurătoare. Afară de gimnaziu şi de şcoli primare, s’a mai deschis două şcoli de adulţi, una superioară şi una comercială, în care profesori atât primari cât şi gimnaziali dau lecţii gratuit. S’a înfiinţat apoi de către cercul intelectualilor din Dorohoi un Ateneu sub preşidenţia d-lui Gh. Burghele, care ţine în fiece an conferinţi publice răspânditoare do idei. Casa d-lui Burghele este un adevărat muzeu de artă. Se va ridica prin subscrieri publice un bust lui Mi-hail Kogălniceanu, asupra căruia d. Burghele a scris mai multe lucrări precum şi a timpului în care a trăit marele bărbat. Un cor minunat, sub conducerea d-lui G. Posluşnicu, unul din cei mai buni elevi ai lui Gavril Muzicescu, de neuitată memorie, cultivă muzica şi este întreţinut pe cheltuiala primăriei care dispune pentru el prin budget de 8.500 de lei pe an. S’a înfiinţat de vrc-o 3 ani o cooperativă românească de consum în acest centru, în care numai 1 k al poporului este românesc iar 3li străini, şi cooperativa merge tot propăşind. Are acuma, pe lângă băcănie, un otel şi un restaurant românesc în care mi s’a dat banchetul în onoarea conferinţei ce am ţinut. A. D. Xf.nopol CITIND «UNIVERSUL» Mulţi citesc jurnale ca să-şi omoare timpul. J.c citesc între două feluri de mâncare, la restaurant, sau ca să adoarmă. Un ziar de informaţie, ce mare lucru ! Cinci parale.—Şi totuşi cât material de studiu, câtă învăţătură se cuprinde în aceste foi volante! Am lăsat din mână «Universul»—şi de sigur aş fi avut aceiaşi impresie, dacă aşi fi citit orcare alt ziar de informaţie: «Dimineaţa» sau «Minerva». Câte întâmplări şi câte reflecţiuni 11c pot deştepta : Sinuciderile, pe cari unii le citesc cu lăcomie, ca să-şi satisfacă nevoia de emoţiune, iar alţii le trec cu vederea—sinuciderile pot forma obiectul multor probleme sociale, psihologice şi morale. Care sunt cauzele sinucidcrci ? Mizeria ? Boala ? Suferinţa morală ? Desnădejdea ? Adesea vedem în ziare dându-se ca explicaţie neurastenia. Evident, o soluţie prea simplă. Fapt e că sinuciderea e contagioasă. După o sinucidere senzaţională urmează neapărat o alta, dacă nu mai multe a doua zi. In Paris îi trece prin minte unui englez să se scape de viaţă în mod original: aruncau- NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 45 du-se do pe puntea din Buttes Chilii mont. Parcul, eu o poziţie pitorească, situat pe nişte vechi cariere, având un lac artificial alimentat de canalul St.-Martin şi boschete răcoroase, nu predispune de loc la gânduri triste ; dar ziarele au .exploatat cu lăcomie întâmplarea englezului : şi-au umplut coloanele cu descrieri şi impresii, au dat fotografia locului, etc. Urmarea fu că ciudatul exemplu al englezului a găsit atâţia imitatori, încât poliţia a trebuit să iâ măsuri câtva timp, punând un păzitor pe acea punte. Dar la noi în ţară, cine ştia de staţia 15. M. ? De când cu nenorocita de Jeana Cristcscu,atâţia desnădăjduiţi au ales această staţie, pentru a-şi pune capăt zilelor, încât au făcut-o celebră. Contagiunea sinuciderei îmi pare în afară de îndoială. Intr’o conferinţă ţinută acum 12 ani la Ateneul din Bucureşti, propusesem ca să se interzică dările de seamă asupra sinuciderilor. Mor ning Herald a luat iniţiativa de a nu mai publica asemenea ştiri. Ziarele noastre n’ar consimţi să facă acelaş sacrificiu dintr’un motiv umanitar ? Fiindcă veni vorba de contagiunea morală, îmi amintesc că ea se manifesta acum câţiva ani cu aceiaşi constanţă la incendiatori. După un incendiu mare ale cărui cauze rămâneau necunoscute» şi a cărui «victimă» era asigurată, trebuia să urmeze neapărat a doua zi alte incendii. O circulară trimeasă parchetului, spre a se pune mai multă stăruinţă în anchetarea cazului şi-a atins în mare parte scopul dorit. Ziarele ne dau adesea ştiri despre procesul d-nei Tarnowska. Ce felurite probleme se pot pune şi cu această ocaziunc! Mai întâi problema responsabilităţii inculpatei. Medicii examinatori (presupun că au examinat-o) o declară isterică şi «prin urmare îi atribue o răspundere ' diminuată*. Chestiune cât se poate de interesantă. Şi cine ştie dacă însăşi medicii, punând acest diagnostic, n’au fost influenţaţi de d-na Tarnowska sau de prietenii săi? Un jurat şi-a pierdut minţile pentru dânsa şi uitându-şi de datoria sa de judecător, caută pe faţă s’o scape de pedeapsă. Altă problemă socio-morală. De remarcat în acest proces mai e faptul că complicii d-nci Tarnovska sunt oameni inteligenţi sau, în tot cazul, instruiţi. Cum se face dar ca ei să se fi lăsat cu atâta uşurinţă seduşi de o femee ? Cum s’au putut ei hotărî să se mânjească de sânge, pentru a satisface capriţiile unei femei ? Aşa de şubredă e inteligenţa omului, atât de superficială e acţiunea ci asupra purtării noastre? Toată instrucţiunea, pe care au primit-o aceşti oameni timp de 2o ani, n’a avut nici o înrâurire asupra caracterului lor moral? Instrucţiunea şi desvoltarea inteligenţei n’au nici o influenţă asupra caracterului ? Curios şi trist în acelaş timp e patima cu care publicul urmăreşte acest proces şi indulgenţa pe care o are pentru inculpată. Fiindcă e din lumea mare, fiindcă s’a făcut atâta sgomot în jurul ei şi fiindcă, poate, e frumoasă, publicul o simpatizează şi o iartă. Se repetă cazul d-nei Stcinheil. Slăbiciune morală, care dă de gândit. Dar câte învăţăminte nu se pot scoate dintr’un jurnal ! lată neînsemnata rubrică «întâmplări din capitală». Aproape nu e zi să nu vorbească de vreun accident. Unele accidente au loc, ce i drept, din cauza oboselei, dar multe se datoresc neatenţiunei sau lipsei de gândire. Pare curios, dar am observat că puţini domni ştiu să se dea jos din tramvai în mers. Puţini de asemenea ştiu să traverseze calea Victoriei. Chiar descoperitorul radiului, Curie, cu toate cunoştinţele lui de mecanică, face greşeala să traverseze strada în grabă şi găseşte astfel o moarte grozavă sub un camion încărcat. Totuş nu trebue multă reflecţiune ca să-şi dea cineva seama că nici calul, şi cu atât mai puţin conducătorul unui automobil, nu poate feri pe un pieton agitat. Cine merge, din contra, cu pasul măsurat şi se opreşte la nevoe în mijlocul străzei, poate trece nevătămat printre oricâte trăsuri şi automobile. Cu toate accidentele pe cari ziarele le înregistrează cu ocazia manifestaţiilor de stradă, totuşi se găsesc întotdeauna o mulţime de curioşi, cari îşi expun pielea pentru o cauză pe care deseori nici n’o cunosc. înghionteli, pumni de jandarm, copite de cal, capete sparte : numai pentru a-şi satisface curiozitatea sau nevoca de emoţîunc. Graţie acestei trebuinţe psihologice a mul-ţimei, protocolul e dispensat să mai organizeze mani-festaţiuni la primirea vreunui suveran străin: se găsesc destui de alde gură-cască, care îndeplinesc cu prisosinţă acest oficiu, cu toate pericolele ce le prezintă. Graţie aceluiaş fapt, partidele politice pot organiza ma-nifestaţiuni «grandioase» sau gălăgioase, fără prea multă cheltuială. Ce lipsiţi de creştere şi de reflecţiune sunt oamenii aceştia! Îşi expun pielea şi demnitatea fără de nici un rost, fără de nici un folos. Nu simt cât e de umilitor să se amestece într’o ceată de ale cărei scopuri habar n’au, sau care în tot cazul le sunt indiferente ! Trec în pagina IV-a a «Universului» şi încă găsesc materie de discuţie. Nu mai vorbesc de marile anunţuri, cari dovedesc cât de sugestionabilă e mulţimea cititorilor, cu toată enormitatea sau ridicolul ce cuprind unele din ele. îmi arunc ochii pe «mica publicitate* şi iată ce văd: „ Tânăr licenţiat în drept oferă 200 lei aceluia care îi procură postu. Câte lucruri nu spun aceste două rânduri! Ce simptom grav al organismului nostru social! Va să zică acesta e marele progres pe care l'ain făcut! Pe vremea Turcilor se vindea tronul ţării la mezat, iar acum se vând funcţiile. Preţul cumpărării unei funcţii variază: atâtea voturi în colegiul I, cutare servicii făcute în opoziţie, atâta sumă oferită unei persoane cu trecere, cutare grad de rudenie cu deputatul X, sau însfârşit — ultima modă — căsătoria cu o domnişoară având «influenţă politică*. Cunosc un tânăr, căruia i s’a oferit mâna unei domnişoare cu asigurarea că imediat după căsătorie va fi numit într’un post cu 500 lei lunar. Amabilul peţitor, uitând că funcţiunile sunt ale Statului, iar nu ale familiei în chestiune, argumenta că «avantajul» oferit echivalează cu 120.000 lei zestre. Şi într’adevăr, 6.000 lei salariu anual reprezintă venitul de 5°/0 a capitalului menţionat. Se vede că această ultimă creaţiune a moravurilor noastre politice a intrat în obiceiu, de oarece au început să se facă asemenea oferte şi prin gazetă. In «Universul » cu data de 14 Aprilie a. c. (ediţia de Mol- 4<5 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ dova) sub rubrica cereri şi căutări de posturi; (sic) citesc: „Domnişoară drăguţă, serioasă, 2200 venit, doreşte căsătorie situaţie bună, putând înainta prin protecţie Omit adresa domnişoarei, căci cred că cititorii acestei reviste nu înţeleg să facă în felul acesta nobilul pas al căsătoriei — şi închei, întrebându-mă : să facem haz sau să ne întristăm ? G. Aslan LITERATURA POETUL SORICU Cântecul robiei grele Nu-1 cânta nici tatăl meu; El nu s’a ştiut supune; Cum voiţi să ştiu şi eu ? (Cântec vechi)* sau : Şi ce nenorocit rosti cuvântul Că neamul nostru merge spre peire ? (Cântec valah) Această nobilă şi virtuoasă încredere în sine, acest optimism nu se manifestă numai în această parte a sufletului său; ea îi este generală, respiră pretutindeni... Sunt scriitori din a căror producţiune poetică poţi să extragi un suflu unitar, să urmăreşti pas cu pas cum se desvoltă sentimentul propriu operii lor, să stabileşti în această desvoltare diferitele momente de nuanţare ale sentimentului specific, pe care să-l poţi dintr’o privire defini ca şi o linte ale cărei amptitudini sau scăderi se urmează cu mai multă sau mai puţină regularitate. Lucrarea aceasta are evident o importanţă deosebită pentru cazurile când opera aleasă pentru o asemenea analiză oferă nu crâmpeie sau reminiscenţe de poet liric, nedefinit şi uşurel, ci un suflet mai puternic, mai adânc şi ca atare mai caracteristic. In categoria poeziilor de asemenea natură intră opera d-lui I. U. Soricu, care, dacă din motive de sectă literară a fost prea cultivat de unele reviste şi unii directori literari şi prea contestat de altele şi de alţii, privit din punctul de vedere obiectiv şi deasupra con-sideraţiunilor de partide literare, poate să ne ducă la o seric de impresiuni şi aprecieri, conducătoare toate la un ansamblu caracteristic, al unui suflet unitar, puternic şi ales. Apărută la revista Semănătorul şi Luceafărul poezia d-lui Soricu se înfăţişează dela început ca ecou al unui suflet plin de căldură şi energie, un suflet care n’aveâ să-şi impute nimic, pe care nu-1 opriâ nimic dela năzuinţa lui spre o viaţă de visare şi de bucurie. Originar de peste munţi, trăindu-şi primii ani ai înflo-rirei talentului său pe băncile unui liceu românesc de acolo, nu puţin loc a ocupat în simţirea sa grija şi preocuparea de acel ideal, pe care l-au cântat aţâţi poeţi ai Ardealului. In pornirea energiei talentului său, pus în serviciul acestei cauze sfinte, poetul ne apare tumultos, cu fruntea sus, apărând un crez firesc al neamului: Ai mei n’au ştiut sclavia... Legea lor? Natura-mamă, Ea i-a legănat la sân; Sfântul soare le-a fost jude, Cartea legii, cer senin... Sus în munţi ayură templu; Preot, codrul; cântăreţ Bucium întrerupt de freamăt, Tulnicul sunând semeţ. Al meu e răsăritul cu focul lui prea sfânt; Al meu este apusul cu scumpul lui veşmânt, Al meu e visul tainic al liniştitei seri Şi vuetul puternic al turburatei mări, A mea este iubirea şi dorul e al meu, A mea este cântarea, al meu e Dumnezeu. (Fragment) Iar când în lupta vieţii şi mai ales a tinereţii iubirea plină de foc i-a consacrat o vreme sufletul lui sincer unei fiinţe iubite fără să-i fi dat răsplata unei sincerităţi depline, când îşi vede visul spulberat de «trădarea» concretizată în chipul ce şi-l alesese a-1 iubi, cântă şi slăvi, aceeaş putere isbucneşte în valuri de turbare : De mă întreb de gândul în minte-ţi zămislit, Nu blestemul, nici ura pe buze mi-au venit. Ci milă mi-i de vasul atâta de frumos Că-1 poartă-o cârmă slabă, ducându-1 tot mai jos. E mila uşurinţii, cu care tu te ’ncrezi... Uşor vor da uitării povestea că ai fost Şi gândul meu de-apururi găsi-va adăpost La cei mânaţi de visul eternei frumuseţi, Cu ochi scăldaţi în lacrimi de dorul unei vieţi... (Non omnis mortar). Şi iarăşi astfel optimismul sufletului său tânăr învinge perfidia şi trădarea cătând tot mai sus pe treptele seninei inspiraţiuni a poeziei. Dar ajunge un moment când lumea i-aduce aminte şi poetului că e om şi ca atare e supus, câteodată, mâi mult ca alţii, decepţiilor vieţii; atunci iubirea de altădată i s’aratâ în toată goliciunea ei falsă, credinţa i se spulberă ca orice princip fără temei, năzuinţa către sfere necunoscute e curmată de realitatea crudă cc-1 împrejmuie... Atunci sufletu-i se potoleşte, raţiunea ia locul emoţiunii, lumea simplă din împrejur, aşa cum e, i se pare suportabilă şi în durerea după clipele perdute regăseşte mângâcrea . vieţii prezente... Vieaţa-i trecută i-apare ca o poveste mângâietoare: Şi-aici în cuibu-mi singur, e pace, e lumină, Şi focu arde ’n sobă cu flacăra lui plină, La pălpâitul leneş cu-atâta drag ascult, Şi parcă-mi vine ’n minte un cântec de demult, Ca o 130veste blândă, pierdută în zări... . (Domnu Profesor) NOUA REVISTĂ ROMANĂ 47 Are nostaligia locurilor şi lucrurilor copilăriei ... Iu zări de-albastru splendid văd munţi în veci albiţi Şi brazii verzi pe coaste şi piscuri risipiţi; Pădurea mea iubită doineşte blând, uşor, Şi de-aş uitâ de toate... de munţii mei mi-i dor. . . (idem) Şi când în «coliba sărmană», unde totul e trist, unde cavalul de lângă icoană a amuţit de jalea iubirei fără de noroc», când pe culmea verde printre talţmgele care plâng nu răsună decât sfântul psalt, cântecul privighetoarei lângă mormântul dragostei... - Şi brazii verzi îşi clatin capul / Prieteni primitori de veşti Şi par a întreba cu milă: — Undc-i crăiasa din poveşti ? (Pe la coliba mea) Iar când în căsuţa-i caldă, la masa-i .tovarăşe de cântece senine» se regăseşte din gânduri în gânduri copil, cu comoara de visuri curate, câtă bucurie îi copleşeşte sufletul, şi cât nu se lasă dus în acea lume de mulţumire şi de desfătare... Dar deodată... Tresar... Aud afară glasul cucernicei copile, Cu ruga ci umilă îmi turbură gândirea Cu-al ei potop de visuri, ce şi-au curmat urzirea Icoane rupte, şterse, în noapte cufundate, In faţa lor, eu tremur, simt inima-ini cum bate. E amintirea ’n sară spre mine călătoare, Cu vechea ei poveste venind să mă ’mpresoare Şi-mi răscoleşte rana uitată de demult Şi-mi bate ’n poarta minţii. Dar nu o mai ascult... If prea tristă povestea... Sau : Ta cc-am mai învia clipita In care ’n faţa ta am stat Atunci când mă ’ndreptâ ispita Spre poarta primului păcat ?... (Singurătate) Din întreagă această nouă viaţă de linişte, de sacrificiu al întregului său suflet, din hrana gândurilor îndoliate s'a renăscut par’că un nou suflet, o nouă poezie, în care din nou găsim pe poetul primelor timpuri, tot aşâ de senin, de idealist... Veştejită ’n vale pică Frunza de arin Vine toamna, frunza pică, Demonică, Demonică Ramură de crin! . Numai dorul cătră sară, (rândului meu sol, Vine dorul trist spre seară Şi-l trimet ca să dea iară l.umilor ocol. (Cântec de toamnă) ■ Vasii.e V. IIaneş «B O li R U» Aşa îl pomenise de mult. Nu ştia nimeni bine unde şade, ce face, şi ce-1 aduce, din două ’n două zile, cu o regularitate de ceasornic, prin mahala. Nici de ce, de la o vreme, de pe la sfârşitul lui Septembrie, nu mai s’arată până pe ’mprimăvărate, când înfloresc caişii Poate că stă în casă, în vremea aceea şi îşi caută de bătrâneţe, poate iar că se duce p’aiurea, cum se zice că fac bourii, cei d’o seamă cu el, de se tolăneşte în soarele dulce din altă ţară, departe...—în vreme ce pe aici e ger, mânia lui Dumnezeu. Se mai spunea că el ar fi avut copii, că i-au murit de mici, şi la urmă i-a murit şi femeia. Si de atunci ar fi rămas cu o scrânleală la minte, şi din sminteala lui i-a venit o dragoste nespusă de copii, de focu ce-1 ardea pe suflet, săracul Iar dc atunci, e mult, aşa l’au pomenit toti... Cum se ivea în colţul uliţei celei mari, un fior străbatea par’că din curte în curte, şi se întindea în toată mahalaua, de la un capăt la celălalt. De pe toate străzile şi ulicioarele, năvăleau copiii, ca furnicile, eşindu-i îtmainte cu o gălăgie ce ridica mahalaua în picioare. Unii mai măricei se repezeau în calea lui, alţii mai. mici, abeâ de o şchioapă, se împiedicau alergând şi ei, bâzâind de frică să nu le iea alţii înainte. Mici şi mari, ţipau toţi cât îi lua gura: «Bo-eruu ! boemul», de credeai că cine ştie ce se petrece. Femeile îşi lăsau şi ele lucru, sj arătau în poartă, vesele de fericirea prichindeilor. — IIci! bucuria lor cu «boeru» ăsta! Şi căutau fericite la copiii ce roiau în jurul lui, a-pucându-1 care de baston sau de pulpana hainei albe dc dril, cc-i cădea până la genunchi, care umblând vesel alături de «boeru», şi căsnindu-se să meargă în pas cu el. El, înnalt şi îmbrăcat de sus până jos în alb, cu barbă mare stufoasă şi albă ca şi hainele — de îi lumina şi mai mult chipul blajin, se uitâ blând la copii, mângâindu-i pe toţi cu o privire duioasă. Iar ochii lui negri, coprinşi de umbra pălăriei cu margini mari şi de toropeala pleoapelor 'obosite, îi sclipeau dc bucurie, acopcrându-i pe toţi deopotrivă cu privirilc-i de bunic—o dragoste nespusă în care învăluia tot poşidicul mahalalei. Şi cum mergea încet, prin mijlocul uliţei, înconjurat de copii, şovăind la tot pasul şi proptindu-se în baston, de părea că-şi pipăie mereu calea cu vârful băţului, par’că era un sfânt întors iar pe lume ca să călăuzească copiii. Iar soarele învăpăiat al dimineţei de vară aşterneâ asupra lui şi asupra copiilor o aureolă, ca aceea aşternută de zugravi împrejurul sfinţilor din icoane. In vremea asta alte cârduri de copii sosesc de peste tot. Desculţi, cei mai mulţi cu capetele goale şi cu părul cârlionţat, alţii pe jumătate goi, sau cu cămă-şuţa eşită din pantaloni la spate, toţi vin într’o goană ' lăsând joacă, tot, baltă. — «Boemul bocruu'» 48 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Iar alţii, ne mai având vreme să o ia cu el alături, se duc mai nainte de-a dreptul sub umbrarul din faţa cârciumei, unde ştiu că se opreşte «boeru». Şi ţipând în-tr’una de spintecă văzduhul, «boeruu! boeruu!», îl adastă acolo, sburdând de bucurie. încet, încet, cu oştirea de copii în preajmă, luminat de un zâmbet tot aşa de senin ca şi al mititeilor ce i se ţin de pulpană, bătrânul se apropie, intră sub umbrar. Acum tot umbrarul cârciumei e un furnicar de copii. Cinci pici se reped şi-i aduc din prăvălie scaunul cel mai bun, un scaun roşu, vechi, de lemn, cu un spătar lat, frumos înflorit cu galben. Şi picii se icau la ceartă: — Lasă-mă! io îl duc! ■— Ba io! — Ba io! Şi, neizbutind nici unu să descleşteze mâinile celorlalţi de pe scaun, îl aduc câte şi cinci, purtându-1 mai mult pe sus, ca pe un trofeu. Ştiu ei ce-i aşteaptă! «Boeru» se opreşte binişor îşi scoate pălăria din cap de i se vede chelia năduşită, le ia scaunul din mâini şi, zâmbindu-le blajin, le mângâie la câte şi cinci capetele ciufulite. . Picii râd, nu mai pot de mulţumire... Ca nişte puişori de rândunică, veseli, când vine rândunica la cuib cu ciocu plin. Şi «hi! hi! hi!,..» râd mereu, iar râsul argintiu se întinde, până ce încep să hohotească toţi, de se desface o armonie de râsete ce-1 face şi pe moş să râdă, lăsându-se pe scaun şi ştergându-şi chelia cu o bazma. Şi râzi, şi râzi! - Cârciumăreasa,— o fernee bondoacă, grasă şi roşie ca focu la faţă—stă în pragul prăvăliei şi vorbeşte prin semne cu vecina de peste drum. E veselă că ştie ce alişveriş o aşteaptă. Se ştie socoteala. Cum se face niţică tăcere, după ce se mai potoleşte râsul, toţi ochii, deschişi mari, caută la «boem». Iar el rosteşte răspicat: — Ei, câţi sunteţi ? O nouă zarvă. — Unu! doi!., patru!., zece! doispre... Şi se încurcă cel care numără. — Stai mă! Nu aşa!—strigă altu mai răsărit, şi începe el numărătoarea, socotind câte doi, până se încurcă şi el. «Boem - îi împăcă: — Văz eu că nu vă înţelegeţi... Şi, către cârciumăreasă: — La toţi câte un fişic! Strigătele vesele încep iarăşi şi, zuzuind ca nişte bondari, dau toţi buzna în prăvălie, de-1 lasă pe moşu aproape singur. Dar o fetiţă cu ochii albaştri şi cu părul galben ca mătasea, de pe genunchii «bourului», depănându-i barba, îLîntreabă: — Stafidee ? Daa ? Şi dă să alunece de pe genunchii moşului, să dea şi ea fuga după cei ce îşi iau fişicurile. -- Da, stafide! zice moşu vesel, şi o sărută pe păr, pe frunte, dându-i driimu. Rând pe rând ies acum din prăvălie, ronţăind stafidele şi năutu- din fişicurile galbene. S’apropic iar de «boeru». In faţa lui stau smirnă cei cinci purtători ai scaunului, aşteptându-şi rându. «Boeru' îi vede cum aşteaptă, stând ca pe ghimpi, lăsându-le gura apă, când aud plescăiturile şi ronţăclile celorlalţi. Şi strigă cârciumăresii: — Aici, afară, la voinicii, zece fişicuri! câte două de fie-care ! In sfârşit, răsplata! Picii cu scaunu îşi iau porţia dublă, şi liâpâie şi ci stafidele şi năutu cc li se cade. «Boeru» se uită mulţumit la toţi, scoate o pungă verde, strânsă cu două inele de aur, şi cliiamă iar cârciumăreasa: • — Câţi sunt ? Iar femeia, voioasă : • — O sută paşopt, «boerule! Moşu trage un inel şi deşartă banii de argint în palmă. Nici un pici nu mai ronţăi. Toţi, cu ochi miraţi la palma «boerului», par’că spun, «Ce de bănet! — El ia trei patace şi le întinde femeii : — Ei! O sută cinzeci de flăcăi şi fete mari! Să trăiască! — Şi ’mneata «boerule». Să ai parte deci! Moşu se scoală încet după scaun, îşi potriveşte, bine în cap pălăria şi porneşte binişor, pipăindu-şi calea cu vârful băţului. Iar pe lângă el aceiaşi escortă veselă, aceiaşi gloată de prichindei gălăgioşi ce mestecă la stafide şi năut şi se luptă, îmbrâncindu-se, să fie cât mai aproape de el. O oştire veselă, după izbândă, mândră să stea lângă comandant. Şi într’o lărmuială zglobie de glasuri se ridică iarăşi strigătul acela de triumf: ( boeruu ! boeruu !..* ce trezeşte mahalaua din toropeala nămiezii. Şi cu acel strigăt de victorie alaiul trece încolo, până s’apropie de «Grădina icoanei», locul ştiut de despărţire. Moşu face semn cu bastonu şi o birje de la colţ vine în trap. Pleacă apoi, făcând cu mâna la copii, însoţit de acelaş vuiet de glumă, «boeruu! boeruu!» pe care îl aude până trece de colţ. Iar ceata se desface, cârduri cârduri— cei mititei ţi-nându-se de mână câte doi-trei să nu se piarză—şi cu aceleaşi priviri de pasări ce sboară la cuib, o iau spre casă—ducând prin toate curţile sgomotul şi veselia.1) Nicolae Pora 1) Din volumul „Din alle vremuri" care apare astăzi în Editura Dibliotecei pentru toţi. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ ' 49 FOLKLOR BOIERI SI CIOCOI > ELUGUŞOR, COLINDE ŞI CÂNTECE HAIDUCEŞTI. Cuvintele boier şi ciocoin sunt astăzi sinonime, reprezentând amândouă acelaş lucru ca şi preot şi popă, comersant şi negustor, arhiereu şi vlădică; cu deosebire numai că boer e mai de cinste decât ciocoi, precum preot mai de cinste decât popă, comersant decât negustor, arhiereu decât vlădică. In loc de boier şi ciocoiu se întrebuinţează şi arendaş, proprietar, şi câteodată şi mai ales de mult cuvântul bogat. Iată din Graiul Nostru: — Pă vremea aia îmi spunea tata că arăndaşu scotea pă ţăran la muncă ca pă vite... Dacă lipsia vr’unu din sat, cân venia îl ducea la curtea boerului. Teleorman-Poroschia ')■ — Dă la Cuza a venit comându ăsta şi ciocoii s’a făcut mai răi do cum a fost şi-a ajuns vremea să dăm două părţi ciocoiului şi una nouă. • ’ Teleorman-Poroschia 2). — Giagârtu era boer mare, care întrecea pe toţi în boerii... Când a luat-o boeru era înainte de libărtate... El era om mai tare ca toţi boerii... Boer Giagârtu avea milă mare dă noi... Cât a auzit boeru dă păţania mea a chemat pă popa Marin şi i-a zis : du te popo, la Li-sandrica şi cumpără-i reţică (reţină) că moare rumânu... Pă dată a venit şi boeru... Teleorman-Poroschia 3). — In urma lui Ştirbei-Vodă a venit Cuza, care era pneten bun cu Desin din Brânceni şi s’a vorbit amândoi ce să facă, ce să dreagă, să facem oştirea noastră ca să mergem la ciocoi să dăm pământ la ţărani şi s’a făcut bolintiri... ... Dacă a trecut şapte zile pă Desin l-a închis boerii şi Cuza a mers înainte cu domnia. Teleorman-Poroschia «). — Pă vremea aia era oamenii supuşi arândaşului... ei, negustori bulgari s’au unit să nu intre ciocoi între ei.... Teleorman-Atârnaţi 5 *). — Nu se poate în altă parte ciocoi ca la noi. Bulgarii n’au ciocoi. El pleacă, al dracului dă gras, d’a-colo şi vine la noi şi munceşte. Da noi, dă primăvara până iarna, la ciocoi: fă-i zile, fă-i arătură. Vlaşca-Chiriac f>). — Asta-i moartea noastră arindaşii. Vlaşca-Comana 7). — Erau boeri de neam care nu plătiau bir, creau sudiţi austrieni, ăştia plăteau un galben pe an la conţu nemţesc. Şi boerii aveau robi ţigani. Şi Cuza i-a pus la bir pe toţi, şi pe boeri şi pe rumâni şi pe ţigani.... Aşa a făcut Cuza atunci, dar n’a putut trăi mult din pricina boerilor căci le-a luat moşiile. Prahova- Isvoară8). — Nu ştiu cine era domn p’atunci; mi-e teamă că era unu Caragea; ăla a vândut robi pă ţigani la boeri... ________________ Prahova-Cer aşu9). I) I pag 141. 2) Ibid. 142.3) 1 143, 144. 4) Ibid. 145. 5) 149. 6) I, 162. 7) Ibid. 166. 8) Ibid. 178. 9) 176. — O venit anu trecut o cocoană dă la Bucureşti cu premaru şi cu siglitaru di-o strâns ţoale d’ale noastre, cică să le ducă la dispoziţie (expoziţie) să le vază boerii, adică cum ni-i portu nostru p’acilea. Ilfov- Văleni-Burioşi ') — Cu boierii trăim greu dă tot, ne dă câte doo pogoane dă loc, în parte: unu al meu şi unu al boerului... Şi dijma este în parte cu arindaşu. llfvV-Berceni *). — Pă cer se schimbă ceru dă se face un drum, să numeşte că e drumu robilor. Ala-i drumu nostru, c’am rămas noi robi la boeri. Ilfov-Bcrceni 3). — Eu îs plugar, azi cu mă duc la boeri şi mă ’n-voesc—dijma una şi una ; după cum ni-om putea ’nvoi. Ilfov Berceni- Dobreni — Greu, tată, greu dă tot era pă vremea Turcilor!... Plăti am dajdie cinci sfanţi la sfert pă an. Plătiam şai-zăci dă lei claca la ghionoile dă arândaşi, şcoglii-i-ar coţofenile.. . — Drept om a fost (Cuza) şi tare mândru erea ’n hainele lui dă domn, cu apoleturi... Şi n’a trecut mult şi spurcaţii dă ciocoi l-a mâncat fript, mânca-i-ar răz-niriţa să-i mănânce. Jalomiţa-Vaidomir *). — Că vezi dumneata, ciocoii atunci era dă mai multe feluri: unii boeri dă neam, alţii postelnici şi unii mazili. Dă childă, vorghesc eu cu dumneata, dacă vreai să iei boeria, o plăteai cu bani şi nu mai plăteai ghir şi nu făceai nici miliţie. Şi trebuia să stai naintea boerilor smirna şi stârciai căciula sup supţioară dă crăpa. Dă cân cu libertatea a căzut boeriile. Ialomiţa-Malieri 5). — Clăcuiam la procliietar două zile pă hieşte care săptămână... Dam dijmă din zece una, adică nouă la om ş-a d’a zecea la ciocoi... Ialomiţa-Maltezi % — Boeri era p’atuncea unu ghinărar Mavru.... lor-dochiţă Zapciu care avea nevastă pă fata lu boer Ispas.... Jiuzăiu-Mizil 7) — La noi a fos boeri dă neam mazili.... Buzău- Vintileanca s) — Ce păţea gheţii Rumâni ’nainte d’a hi el domnitor (Cuza). Ciocoii erea mai mari.... gheţii oameni făceau toată noaptea dă caraule la casa ciocoiului.... Numai ce ne pomenim într’o zi c’a dipişat Cuzea ’n toată ’mpărăţia să se dezroghiască oamenii dă la ciocoi. Ehe ci chef pă capu nostru!.... Şi spunea ce-o să-i sune gliiata schi narea boerului d’acu ’ncolo. Buzâu-Largu a) — Popa Iordache în vorgliirile lui cu tata ne spunea că la vremea d’apoi o să iasă boeri al glii cu ciocu dă hier care-o să ciocănească lumea ca ghionoile copacii. Tata l’a ’ntrebat ce sunt boeri alghi ? 1) 187. 2) 189. 3) 190. 4) 196. 5) 201—202. 6) 202—203. 7) 218. 8) 219. 9) 226—227, NOUA REVISTĂ ROMANĂ 50 El spunea c'o să să se rădice din săraci boeri şi ăia o să hie răi. Buzău-Oileş ti. ') — Boerii cei mari nu i-am apucat eu. Covurlui-Galaţi -) — Vinia boeriu şi-ţi lepădă banii acasă.... Covurlui-Smuls 3) — Da grâu nu sămănăm că nu-i pământ şi n’avem sămânţă, numai la boer e. Tecuciu-Lieşti 4) — Apăi liinc’a vinit boeri aicea mulţi, a venit greci... Tecuciu Lieşti :') Acu cât luom locuri de la boari d’eştia, ni le dă ’n muncă. Tecuciu-Matca — Cuza o’ntrebat pi boari: cam cât pământ ar trebui pentru ţărani?... Tccuciu-Gohor 7 8) — Nu suntem daţi la boar, nici cktcaşi nu suntem.... ‘ Tutova-Bălăbătieşiifi) — Atunci ne scutia boem gitili pe moşie.... chiar şi boerii unbla cu andree. Tutova-Popeşti (Tuleşti) 9) — Insuram un fecior, îndată i da pământ boeriu.... Cuza o dat la toţi, da boerii o făcut aceia. Ş’aista domn ar hi făcut ceva, da n’o. putut de rău boarilor, i-o fos frică să nu meargă pe urma Cuzii, că pe el l'o nenorocit. Cred că boerii i-o făcut ce i-o făcut, de-o murit el aşa degrabă Bacău-Letca I0) — Slujăsc la un boer să ţii copchiii. Roman-Morcni 11) — Era boer bun, bun o fos conu Alisăndrîi.... O fus boer cinstit, di treabă. Roman-Bărticeşli l2) — Lemnele, pământurile le-o luat jidovii, boerii, şi noi şedcm... vai di capu nostru. Vaslui-Deleni n) — Dacă ai o gită ceva, nu s’o ţii ? Li ţinem la boer şi plătim di vaca cu lapte douozcci di lei. Vaslui-Moara Grecilor u) In locurile citate mai sus se vede că aceiaşi oameni sunt numiţi când boeri, când ciocoi, cu deosebire numai că cuvântul boer se întrebuinţează şi când se vorbeşte de bine şi când se vorbeşte de râu; iar ciocoiu când se vorbeşte de rău. In poezia populară veche: pluguşor şi colinde găsim numai cuvântu1 boer, luat numai în înţelesul cel bun. Aşa după G. Dem. Tcodorescu. In plugul: _ Bună vremea la fereastră, - ' La boeri ca dumnea-voastră. pag. 141. Dar nu curgea făină curată, Ci aur şi mărgăritari, . In curţile dumnea-voastre boeri mari pag. 143. Noi, boeri, am mai ura Dar ne e d’om însăra....... .Ş’avem să trecem.... __ Munţi înalţi şi ’nlunecoşi Rămâneţi, boeri, sănătoşi. pag. 143. In colinde: Bună vremea în casă Boari, dumnea-voastră . pag. 18. Bună vremea inlrastă casă La boeri ca dumnea-voastră pag 19. Vă sculaţi, sculaţi, boeri, Florile dalbe. • pag. 21. La mulţi ani cu bine Şi cu sănătate, Boari dumnea-voastră, pag. 26. In mulţi ani cu sănătate La boari ca dumnea-voastră pag. 2 7. Sănătate în casă ' Boeri dumnea-voastră. pag. 28. Bună vremea’n casă Boeri dumnea-voastră. pag. 28. Bună vremea ’n ceste case La boeri ca dumnea-voastră. pag. 32. . Bună seara în ceste case La boeri ca dumnea-voastră pag. 33. Bună vremea ’n cute case La boeri ca dumnea-voastră. pag. 30. Iar acest boer din casă Din casa lui cea frumoasă. pag. 40. Sănătate ’n ceste casc • La boeri ca dumnea-voastră pag. 55. Sănătăţi în casă Boeri, dumnea-voastră. pag. 76. In poezia populară nouă, în cântecele haiduceşti găsim cuvântul ciocoiu luat în înţelesul cel rău. Tot în aceste cântece găsim şi cuvântul bogat luat în înţeles rău. 1) 242. 2) 320. 3) 336. 4) 386. 5) 387. 6) 391. 7) 399. 8) 410. 9) 422. 10) 429. 11) 476. 12) 479. 13) 486. 14) 491. NOUA REVISTĂ ROMANĂ 51 După. G. Dem. Teodorcscu : In doina Haiducului -. Pus-am cruce satului Şi coadă băltacului Că am gândul ciracului Asupra bogatului Bată-te crucea bogat... Să trag brazda dracului Din marginea Satului La uşa bogatului pag. 289. In Birul greu: Unde merg şi orice fac Eu de ciocoiu nu mai scap. pag. 290 In Tancul Jianul-. Eoicică usturoiu, Usturoiu în patru foi Bată-te crucea ciocoiu De te-oiu prinde în ■sat la noi, Să-ţi dau măcinici să te moi. Unde văz ciocoiu pe drum. Să iau puşca să-l împuşc, Să-l lovesc unde mi-1 doare: La netezul părului Unde-i păs ciocoiului Frunzuliţă lemn uscat, Aoleo, ciocoiu bălţat, Sunt trei ani de când te cat... pag. 292 — 293 In Haiducul: Trecui Oltul jumătate, Ciocoii mă ’ntrebă de carte Eu lc-arăt flinta la spate Să citească de se poate. Eu le spui că este goală Dar ciocoii fug să moară Eu le spui că este sacă Dar cioco fug de crapă. Flinta în spate nu mi-e plină Dar ciocoii fug de mine. pag. 293 In Ciocoiul: Foae verde usturoiu Olco-leo, spurcat ciocoiu ... pag. 295. In Ciocoiului: Oleo-leo spurcat ciocoiu Uite ’n sat la noi tc-aştept, Mă lovesc cu pumnu în pept, Ca pe un lup să te jupoi Dela baltă până la munte Să picnim ciocoiu în frunte pag. 296. In Ciobanul: Foae verde usturoiu Decât slugă la ciocoi Mai bine cioban la oi pag. 298. Felul acesta de a se întrebuinţa boer în poezia veche: pluguşor, colinde şi ciocoiu în cânticele haiduceşti sau în aşa numitele doine haiduceşti ori voiniceşti îl găsim în toate colccţiunile. Să se vadă astfel pag. 17, 94, 188, 287. 325, 415. 496. 007. 5°9, 5>b 548, 549> 55* d'n Graiul Nostru şi pag. 246, 250, 251, 255. 258, 259, 260, 261, 285, 286, 289, 291, 292 din Doinele lui V. Alexandri ediţia din 1867. întrebarea este însă: pentru ce poezia populară face această deosebire în întrebuinţarea cuvintelor boer şi ciocoiu ? Răspunsul firesc, se înţelege, e următorul: Când vorbeşti omului de bine îi zici pe nume şi-i spui vorbe frumoase; când eşti supărat şi-i vorbeşti cu necaz îi arunci vorbe rele, supărătoare. Dar vine atunci întrebarea: Pentru ce astăzi poporul amestecă boer cu ciocoiu, vorba bună cu cea de ocară ? Ori ce se înţelege prin ciocoiu? Ce vrea să zică ciocoiu? de unde vine vorba ciocoiu ? Dicţionarele noastre eşite la lumină până acuma, nu ne lămuresc întru nimic. Glosarul lui Laurian şi Mas-sim zice că: ciocoiu este un masculin din cioacă, format ca şi vulpoiu. broscoiu, muscoiu, etc. din vulpe, broască, muscă“ şi ajunge că ciocoiu vrea să zică cioroiu iar ciocoiu gulerat, care se întâlneşte de pildă, în Alexandri. Doina XXIII, însemnează cioroiu bălţat dela cioară bălţată.. Dar ce înţeles ar avea ciocoiu bălţat în doina lui Alexandri, când această doină glăsueşte astfel: — Măi mojice, tu eşti beat. — Latră, ciocoiu gulerat Că eu astăzi n’am mâncat. Dacă s’ar înţelege: __ Latră, cioroiu bălţat S’ar înţelege că îl face ţigan, căci cioară bălţată şi cioroiu bălţat se zice numai ţiganilor. Poporul numeşte gulerat şi guleraţi mai ales pe poliţişti, pe acei cari sunt în slujba ocârmuirei, pe cei ce au sgardă, mai ales guler roşu. Gulerat însemnează însgărdaţi, tnsgărduiţi cu sgardă. Gulerat se apropie întru câtva de francezul mou-chard—espion de la police. Un astfel de înţeles are: ciocoiu gulerat din doina lui Alexandri. Ciocoiu gulerat însemnează agent al ocârmuirii vitrigi care caută să facă rău oamenilor — ţăranilor. D-l. A. Philippide ne dă pe ciocoiu ca o formaţiune onomatopeică sau din ciocoiu '), dar nici aceasta nu ne luminează. Răposatul Nicolae M. Philimon n’a fost filolog, dar 1 1) Istoria Uuibei Române p. 87, 182. 53 NOUA REVISTĂ ROMANĂ a fost un om care ştia româneşte. In romanul său Ciocoii vechi şi noi nc-a pus sub ochi icoanele stărilor prin care trecea ciocoiul dela început până la culmea cinstei la care se ridică; iar în prologul acestei scrieri ne dă caracteristica ciocoiului. Spicuim câte ceva din această pagină pe care cu toţii am citit-o şi putem s’o mai citim: ( Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om vc-« nai, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la bar-«barie şi dotat de o ambiţiune nemărginită...., ( Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi -ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti, este mai totdeauna «casa bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul umilit şi «cere a servi pe bocrul pentru o bucată de pâine, o «cameră de dormit şi un vestmânt ca să se apere de «asprimea frigului... Ciocoiul îşi începe uneori cariera «dela postul de rânclaş, iar alteori dela lacheu ce se pune în coada «trăsurii boarului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boer. Şi «cu toate că unii şi alţii îi zic în deriziune boer făcut, copii lui însă devin boeri şi fii de boeri..» Descrierea aceasta a lui Philimon ne arată transformarea omului, transformarea reală a omului de rând în boer. Dar întrebarea e de unde-i vine acestui om numele de ciocoiu ? Doamne! Nu e nimenea Dumnezeu să le ştie toate fără a le cercetă şi încă fără a le cugetă pe deplim totuşi când cercetarea este anevoioasă când trebue să ţină mult, nu c un păcat de a spune mai din nainte cecace ţi se pare, rămânând ca în urmă să se îndrepte de va fi vr’o greşeală. Adeseori o părere spusă chiar greşită poate să fie de folos pentru cercetările următoare ca să le îndrumeze. A-ţi spune părerea este o îndrăzneală pe care adeseori o plăteşti scump, totuşi presupunerile, ipotezele îndrăzneţilor împing la cercetări şi la discuţii din care esc lumina. Din tăcerea învăţaţilor cuminţi nu ese nimic. Părerea mea. până la cercetări speciale, este că cuvântul ciocoiu este englezescul: Jochey care pronunţat cum îl pronunţă englezii: Giochii, poporul nostru l-a înregistrat, l’a auzit şi l-a reprodus, adică l-a potrivit: ciocoi. Zic l-a potrivit, pentru că aşa zice poporul că le potriveşte şi chiar le potriveşte. Şi le potriveşte din-tr’odată, cu toptanul, nu cu deamănuntul, după fonetică. Aşa potriveşte poporul toate cuvintele străine pe cari le primeşte în limbă şi face din : tranvai-traivan, din trotoar-trotal, din hosentruger-cosondraci din iahr-markt-iarmaroc, poate şi din băchlein-Balilui etc. Dacă aceasta este origina cuyântului ciocoiu, atunc ciocoiu însemnează slugoiu, parvenit de cea mai proastă specie. Şi dacă acest parvenit este cum îl arată N. Philimon, om fără scrupule, fără milă, răpitor şi nedrept, se ’nţelege că poporul, mai ales acel care suferă dela el, nu va putea decât să-l urască şi să nu uite că nu c decât un slugoi. Şi dacă după cum ţine minte poporul şi cum am văzut în Graiul Nostru boerii cei vechi şi buni, adevăraţii boeri a fost înlocuiţi cu parveniţi de aceştia, cu ciocoi, e firesc ca poporul să-i facă şi pe boeri tot o apă cu ciocoii pentru că nu putea să mai ştie care mai e boer adevărat. E foarte firesc deci, ca în cântecilc haiduceşti iznovite în contra asupritorilor să se întrebuinţeze cuvântul ciocoiu nu boer. Se parc însă că aceste cântece n’au întrebuinţat chiar dela început cuvântul ciocoiu. Se pare că sunt mai vechi de cât acest cuvânt, şi pe la început neavând un cuvânt aşa de potrivit, întrebuinţau termenul mai general, cuvântul bogat, bogatul. Din acest timp cred că a rămas încă în unele din aceste cântece cuvântul bogat, precum am văzut mai sus. In colecţia G. Dem. găsim o bucată intitulată: Bogatul şi săracul. Această bucată e interesantă pentru că în ea se văd figurând de-o dată cuvintele: boer, ciocoiu şi bogat şi, mai mult, se vede că bogatul e ciocoiul, iar boerul c altul cineva, deosebit de ciocoiu, este boerul cel puternic care c mai mare şi care poate pedepsi pe ciocoiu. Iată cum zice: Dar săracul nu tăcea, Cărăruea c’apucâ, La domnie se ducea, La boeri că se plângea. Şi boerii 1-ascultâ, Cercetare că*făcea, Pe ciocoiu îl pedepsii, La falangă că-1 punea pag. 2u6—2*J7. Cuvîntul ciocoiu, faţă de cuvîntul boer, este nou şi chiar nou de tot; căci nu ştiu dacă trece mult dincolo de începutul secolului al XIX. Ele intrat în limbă ca şi celelalte nume de slugi mai de lux, care ne-au venit din apus; unele ca traduceri cum c fecior dmgar-gon, altele ca potriviri, cum e: camardiner din kam-merdiener, fandeşambră din femme de chambre şi în traducere: fată ’n casă, madamă etc. Ciocoi e potrivire din jochey. Nu e uşor de hotărât când cuvîntul ciocoi a intrat în literatură, adică în felul acesta de poezie numit cântece haiduceşti, cari sunt un fel de balade satirice. Nu e uşor de hotărât acest lucru, pentru că cea mai veche este colecţia lui Alexandri—şi Alexandri cu întocmirile lui merge aşa de departe că multe din doinele lui în care se găseşte cuvîntul ciocoi sunt aproape în întregime originale. Eu personal sunt sigur de un lucru, şi anume că înainte de 1864 erau două cântece în cari se afla cuvântul ciocoi. Eram copil când am auzit aceste cântece în satul Oneş'/i, jud. Botoşani. Din unul ini-aduc aminte versurile: Decât slugă la ciocoi Ciobane Mihai . Mai bine cioban la oi Ciobane Mihai Din altul: La moară la Dorohoi Merge-un car cu patru boi încărcat cu păpuşoi NOUA REVISTĂ ROMANĂ 53 — Măi ţărane tu eşti bat. — Latri, ciocoi gulerul', Că eu azi nici n’am mâncat... Ceva din versurile acestea se găsesc şi în Doinele lui Alexandri. Se vede însă eă cuvântul ciocoiu era întrebuinţat în cântece, înnainte de a pari ţi unea colecţiunii lui Alexandri. Colecţiunea doinelor lui Alexandri, însă, cred că a contribuit destul de mult la popularizarea cuvântului ciocoiu, mai ales că mai toate cântecele haiduceşti cari cuprind acest cuvînt şi pe care le întâlnim şi în colecţiunea G. Dom. şi în alte coleeţiuni mai din urmă se aseamănă cu doinele lui Alexandri. Răspândirea acestui cuvînt se datoreşte negreşit şi faptului că se simţea nevoia de un aşa cuvînt, şi faptului că cuvîntul acesta prin forma sa onomatopeică corespundea acestei nevoi. Pluguşorul şi colindele în cari găsim cuvîntul boer sunt nişte urme de rituri magico-religioase de cari vom vorbi altă dată, totuşi ne vom opri şi aci un moment asupra pluguşorului şi colindelor, pentru altă prb cină. In pluguşor întâlnim deseori părţi ca următoarele: Noi, bocri, am mai ura, Dar ne e c’om însera Şi nu suntem de ici-colea Ci suntem dela Piteşti... sau Tot am mai sta D’am mai ura, Dar ne-i frică c’om însera Ş’avem să trecem lunci Şi văi adânci, Munţi înnalţi şt ’ntunccoşi Rămâneţi, boeri-sănătoşi... O. Dcm. p. 143 Organismul, corpul omenesc pe lângă organele cari funcţionează şi sunt în deplină dcsvoltare, are şi unele organe rudimentare sau atrofiate, cari nu mai funcţionează acum, dar care au funcţionat oarecând în vremuri. Poezia populară e şi ea un organism şi are şi ea organe sau părţi atrofiate sau rudimentare, părţi cari nu mai funcţionează acum dar cari au funcţionat odată şi au avut un rol. Formula de mai sus, care se întâlneşte astăzi în pluguşor şi care n’are nici un înţeles, trebue să fie un fel de organ atrofiat care a funcţionat odată. Astăzi când urătorul zice că să teme c'o insera, noi nu-1 credem şi nici el nu crede, pentru că deja e noapte chiar în momentul când urează. Şi când zice că stă departe şi Au de trecut stânci Şi văi adânci Şi munţi... iarăşi nu-1 credem pentru că ştim că e chiar vecinul nostru, ori cel puţin şade. în sat cu noi—căci numai rare ori şi când satele sunt apropiate, trec urătorii din sat în sat. Trebue să fi fost însă o vreme când acest lucru era adevărat. Şi dacă este aşa, atunci trebue să admitem: i) Că a fost o vreme când sătenii mergeau cu plu-guşorul la boor, adică mergeau de urau, felicitau pe boer. Zic urau pentru că zice: Am mai ura, am mai uraşi 2) Că urătorii aceştia trebue să fi venit chiar de departe, căci nu cred că puteau să glumească cu omul mare, cu boerul pe care îl urau. Şi lucrul acesta se lămureşte adese ori când se face descrierea locuinţelor: Şi de cât să înserăm Pe la curţile dumneavoastră Cele nalte Sprâncenate Şi cu lanţuri ferecate, Mai bine la boerdeeşele noastre Cele mărunţele... Şi apoi 3) de oare ce colindele se adresează şi ele la boeri, de oarece, cum am văzut, multe încliee cam aşa : La mulţi ani cu bine Şi cu sănătate Boeri, dumnea-voastră G. Dem. p. 26 sau: In mulţi ani cu sănătate. La boeri ca domnia-voastră O. Dem. p. 27 este de crezut că şi cu colindatul tot la boeri mergeau sătenii. 4) Cu pluguşorul umblau spre sară -de' oarece zic: că se tem c'or insera; iar cu colinda umblau seara de oare ce se zice : Bună sara ’n astă casă G. Dem. p. 32 se pare însă că colindătorii intrau în casă, iar urătorii cu pluguşorul stăteau afară. 5) Intr’o vreme—prin începuturi—se mergea cu uratul şi cu colinda numai pe la boeri, iar cu vremea au început să se ducă şi pe la alţi oameni şi chiar pe la săteni. Pluguşorul însă nu şi-a schimbat deloc caracterul agricol, ci a rămas povestind tot lucruri de agricultură, iar colindele pe lângă faptele religioase privitoare mai ales la naşterea lui Christ, au adaus şi unele fapte comune privitoare la profesiunea oamenilor: preot, vânător, pescar, ctc. Cu vremea apoi . au ajuns de s’au acomodat chiar cu profesiunile. Cu toate acestea un semn că mai întâi şi colindele se adresau tot la bocri, este faptul că chiar astăzi multe colinde, care se adresează la profesionişti încliee tot cu vorba boeri dumneavoastră, de pildă a se vedea In Colind de oştean # , b Sănătate ’n ceste casc La boeri ca dumnea-voastră O. Dem. p. 54 -55. In Colind de flăcău Sănătate ’n casă Boeri dumnea-voastră p. 7G 54 NOUA ItEVISTA ROMANA In Colind de fată mare La mulţi ani cu sănătate La boeri ca dumnea-voastră. p. 83 Acestea rezultă din felul cum se leagă lucrurile. Şi trebue să ţinem seamă de această legătură. Th. D. Sperantia NOTE ŞI DISCUŢIUNI PRELUNGIREA VIEŢII Sarcazmul popular poate găsi azi un nou izvor de ironie în tendinţa generală, ce se observă printre cci-cetătorii medicali, de-a găsi mijlocul să prelungească viaţa. Un om, care trebue considerat ca spiritual, a zis odată că singurul mijloc de-a prelungi viaţa, ar fi dispariţia... medicilor. Sărman, doctori! Dela Molierc încoace ei şi cu soacrele sunt eternul, nesecatul izvor al glumelor. Dar iată că, în ciuda celor cari vor să-i dea drept cauza morţii premature, doctorii s’au pus pe lucru să găsească elixirul de eternă viaţă. . Metchikoff găseşte cauza morţii timpurii în intestinul gros şi pentru că nu poate propune omenirii să-şi amputeze intestinul dela naştere, odată cu cordonul ombilical, o convinge să bea.... iaurt. Vegetarianii găsesc pricina morţii în carnea pe care o mâncăm prea din belşug: deci, război cărnii! Şi iată că un medic american, împingând până la extrem concluzia logică a premisei vegetariene, îşi scoale clienţii la păşune; iar aceştia rag de bucurie şi declară că, de când urmează regimul natural, nici părul nu le mai cade, nici dinţii nu-i mai dor şi sunt siguri că pot desfide pe Matusa-lem. Dr. Doyen, ca vechii alchimişti, dar cu mai multă reclamă ca aceştia, triturează în laboratorul său diverse substanţe, şi a început să anunţe ’şi să laude în conferinţe noul său product, mycolysina, pe care în curând îl va vinde în sticluţe, asigurându-ne tuturor adânci bătrâneţe. Cu cinci franci vqm putea prelungi viaţa unei soacre scumpe, cu zece pe aceea a unui unchiu, a cărui moştenire o aşteptăm. Iar scriitorii, poate, nu vor mai avea nevoe să dorească un loc la Academie, ca să devie nemuritori. E adevărat: murim prea repede. Flonrens, care a fost un aprig vegetarian, zice că vârsta virilă c până la 60 ani, de aici începe prima bătrâneţe, iar dela 95 ani începe abia cea adevărată. Iar pentru Buf fon bătrâneţea este un prejudiciu: «Fără aritmetica noastră n’am şti că îmbătrânim '. O sută de ani trebue să trăiască omul, după el. E foarte consolant şi, evident, nu ne facem datoria, dacă nu ajungem la centenar. Asta îmi aminteşte scena din Moliere. — Ce face vizitiul D-tale ? întreabă doctorul Tho-inas pe Lisetta. — Foarte bine. A murit. — A murit ? — Da. — E cu neputinţă, llyppocrate zice că boala lui să termină după 14 sau 21 de zile şi nu’s decât 6 de când s’a bolnăvit. Fie şi aşa. Omul trebue să trăiască una sută ani. Fi-va cu aceasta mai fericit? Deznodământul e acelaşi şi, prelungind viaţa, nu scăpăm de groaza morţii. Ye-cinicia de dincolo, ea 11c îngrozeşte. Nici măcar credinţa morţii inevitabile, nu c atât de grozavă, ca siguranţa eternei tăceri. «Nu de moarte mă cutremur, ci de vecinicia ei» zice Vlahuţă, şi are dreptate. Şi, deşi Tolstoi propovădueşte să nu ne temem de moarte, cum n’rfvem frică de somn, groaza aceasta de vecinica locuinţă, al cărui contract nu putem niciodată rezilia, ne va urmări şi ne va amărâ mereu, fie că vom trăi mai puţin, fie că, mulţumită doctorilor, vom trăi o sută de ani. «Mi-e frică de moarte, mi-e frică de... nu ştiu ce...» al lui Bvron, va fi al tuturor, chiar dacă serul lui Doyen va ajunge să ne conserve pe toţi până la centenar. Fi-va însă măcar mai fericită această omenire de centenari? La 33 ani Lubbock a putut spune că viaţa e o binefacere. Trăind până la 100 ani, nu vor apare prea mulţi pesimişti, obosiţi de -fericirea dc-a trăi ?» Pe lângă vreun bătrân verde şi sănătos la 90—1000 ani, câţi nu vor fi fricoşi, ramoliţi, tuşind, scuipând, căzuţi în copilărie, mărginiţi în egoismul şi frica de sănătatea lor, dezgustaţi de viaţă şi având groază de moarte. Şi încă cu ce preţ vom putea ajunge la centenar ! Ascultaţi sfaturile celor ce l-au apucat. Trebue să suprimăm orice complicaţie din viaţa noastră, să nu ne supărăm, să nu râdem, să nu plângem, să nu ne mâniem, să nu alergăm : nici o sforţare morală sau fizică, nici o zguduire, nici o flacără. Să ne pitulăm în colţişorul nostru şi, alungând orice chin, orice grijă, orice furtună, morală sau sufletească, orice pasiune, să lăsăm ca moartea să ne uite. «Pour vivre heurcux, vivons caches». Era uşor lucru altă dată, era uşor de îmbătrânit, când n’a fost greu de trăit. Dar astăzi, cu telefonul, telegraful, gazetele, automobilele, tramvaiurile, cu acel neînduplecat şi înfrigurat striifjgle for life, noi înghiţim distanţele şi ne apropiem mai repede de ultima staţie. Dar cel puţin trăim intens. O, Doyen ! vrei cu tot dinadisul să prelungeşti viaţa semenilor tăi ? Dar, vei putea oare pune în serul tău un dram din acea fericire, după care gonim cu toţii şi care umple o viaţă de 40 ani mai bine decât una de-o sută, terminată în nevoile, greutăţile şi decrepitudinea fatal legate de un centenar ? Ploeşti, Aprilie 1910. Doctor G. BIBLIOGRAFII • Donado da Lezze, 11 istoria turehesca (1300 — 1514), publicată, adnotată, împreună ni o introducere de Dr. I. Ursii (Ediţia Academiei Rom.) Buc. 1910. Preţul 5 lei. P. I*. iWgules.u, Filosof ia renaşterii, I. Buc. 191'). Pr< ţul 3 lei. Ivan TurgenielT, HaiigiulFaust (Biblioteca Nouă). C. V. Biiţuroanu, Curente peilagogiee. laşi 1910. Preţul lei 1.75. NOUA REVISTA ROMÂNA $5 CĂSĂTORIA1» Un deziderat ar fi, să se găsească ceva intermediar între căsătoria cum era pe vremea strămoşilor noştri şi între căsătoria liberă. Căci media nu este o prăpastie între două vârfuri, ci un vârf între două văi. Ce este căsătoria liberă? Un contract privat, care nare altă garanţie, decât înţelepciunea şi onestitatea contractanţilor. Unii zic că aceasta , ar fi o anarhie. Nu, este un ideal frumos, care însă nu va deveni realizabil, decât numai atunci când va ajunge perfectă problematica educaţiune socială a umanităţii. Şi fiindcă căsătoria liberă nu este posibilă, urrpează de aci că nu se mai poate încă modifica formula actuală a căsătoriei ? De loc. A amenda căsătoria legală, însemnează a o întări. Să nu se creadă că ar trebui să se înmulţească porţile de ieşire. Pentru moment nu trcbuc decât să se mai lărgească încă poarta de intrare, dar fără a se atinge de poarta de ieşire, cum s’a făcut. Prin modificările ce s’au adus codului nostru civil, s’au simplificat întru câtva formalităţile de îndeplinit la căsătorie, re-ducându-se în acelaşi timp şi vârsta necesară pentru consimţimântul părinţilor; s’au îngreuiat însă foarte mult condiţiuniie divorţului Da, procedura a rămas aceiaşi, dar prin publicarea în ziare a extractului grefei şi prin dispoziţiunea relativă la averea soţului contra căruia s’a pronunţat hotărîrea, nu s’a căutat a se în-greuia divorţul? S’a crezut că prin aceasta se va face o operă socială, sperându-sc în scăderea numărului divorţurilor. Cu toate acestea, nu numai că divorţurile n-au devenit mai rare, dar tendinţa e ca numărul lor să crească; statistica ne-o spune. Cauzele fiind aceleaşi, produc aceleaşi efecte. Totuşi au rămas încă multe formalităţi la căsătorie şi nu vă puteţi închipui cât este de greu a le îndeplini, mai cu seamă pentru un om din popor, pentru un om sărac. Se cer, de exemplu, acte relative la ascendenţi, pe cari chiar un om cult sau avut, dacă nu este născut în localitatea unde contractează căsătoria, şi le procură prin demersuri mai mult sau mai puţin costisitoare, dar la cari acte un om din popor, liber numai Dumineca, simplu şi fără avere, va renunţa repede, urmând de ac.i, pentru acest om, concubinagiul. Iată pentru ce, mai cu seamă la sate, e atât de răspândit concubinagiul. întrebaţi pe ţăranii, cari trăcsc astfel, de ce nu legitimează unirea lor, vă vor răspunde invariabil, că le e greu să-şi procure actele necesare şi că nu au nici banii pentru aceasta. Mai adăogaţi şi reaua voinţă a funcţionarilor, alergători după bacşişuri. Afaiă de aceasta, dacă s’a redus vârsta pentru consimţimântul părinţilor, acest consimţimânt este încă necesar. Cine nu şt;e cât este de marc numărul văduvilor, cari se opun la căsătoria fiicelor lor, pentru ca acestea să continue a îngriji de ci şi de casa lor. Gân-diţi-vă de asemeni şi la îngrozitoarea listă a sinuciderilor din dragoste, al căror contingent mai mare îl dau fetele, cari, dacă căsătoria ar fi fost mai accesibilă, ar fi devenit soţii bune şi fericite. Dar durerea tinerelor fete trece în tăcere şi neobservată, ca o Ofelie neînsufleţită şi înflorată, pe râul încet al obiceiurilor. Am făcut un început bun; să perseverăm. Numai acei rău informaţi spun că totul e perfect în institu-ţiunea căsătoriei. . Un cuvânt însă: poarta divorţului să nu se mai strâmteze. A. G. IONESCU-IOAN BIBLIOGRAFII A V. Nerson, Evreii români în seralul al XX-lea Reflec-ţiuni asupra chestiei Evreilor din România dedicate poporului român. Roman. 1010. Preţul 25 bani. G. C. Dragu, Necesitatea reformării sistemelor noastre de impozite. Discurs. Duc. 1910. G, Bucurescu, Observări asupra gimnaziilor noastre, Giurgiu 1910. Preţul 5 Parale. G. Diamandi, Tot înainte, dramă. Buc. Preţul 2 lei. D. Vasiliu-Bacău, Biblioteca naţională No. 21—2G. Preţul 30 bani. Ioan Adam, Din Viaţă (povestiri), Bibi. pentru toţi. Th. Cornel, Cântări pentru inimă (Decoraţiunea de Cecilia Quţescu-Slorck). Buc. 1910. Preţul 1 leu. V. Anestin, Ce sunt cometele? (Ilibl. Lumen). .1. J. Rousseau, Libertatea (Bibi. Lumen). A apărui în editura librăriei Socec A Go. Statistica Generală (Metodologia Statistică) de St. Cihoski, profesor la Ş-oula superioară de Ştiinţe de Stat. Preţul unui volum, 5 lei. Gli. Diamandi, Tot înainte. Dramă în i acte. Preţul 2 Iii. C. Brudariu, învăţământul poporului. Studiu social laşi 1909. Preţul 50 bani. C Brudariu, Şcoala Ţăranului. Conferinţă, laşi 1901. G. A ilari, Morala tjreaeă. Buc. 1910. Preţul lei 2.50. * * * * A apărut în „Biblioteca pentru lo(i“ Din viaţă de Ion Adam Biblioteca pentru toţi publică în număru-i din urmă, o culegere de povestiri datorite cunoscutului seriilor d. Ion Adam. In generaţia nouă de prozatori, d. Ion Adam este o figură din cele mai simpatice. Deşi e unul din scriitorii cei mai variaţi, alegându-şi subiectele din toate straturile sociale, d-sa ştie să rămână totdeauna interesant. Fie eă descrie viaţa simplă, cu sentimente prea puţin complicate, a oamenilor de la ţară, fie că redă tipuri şi scene din viaţa orăşenească ori caracterizări phisologice complicate, d. Ion Adam atrage pe cililor şi-l face să-l urmărească cu atenţie, de oarece prezintă totdeauna cuceriri noui, observaţii proprii, originale. Povestirile publicate în volumul «Din viaţă» editat de «Biblioteca pentru toţi» sunt alese printre cele mai bune ale talentatului scriitor, de aceea îl recomandăm cu căldură cititorilor noştri. Se află de vânzare la mai toate librăriile din ţară. Catalogul complect, al acestei Biblioteci pentru, toţi care cuprinde peste 500 volume alese din toate ramurile, ale Literalurei Române şi Streine, a se cerc la Librăria Editoare LEON ALCALAY — Bucureşti. Preţul 30 bani 1) Vezi şi articolul Divorţul, publicat îu nu nărui dela 11 Aprilie. 56 NOUA REVlSfĂ ROMÂNA G. S. BECHEANU & I. ILIESCU STRADA LIPSCANI, 26 STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI -3*S----- MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA ţ Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte ) gros-cote etc., şi Postavuri în toate genurile. " MATASARIE Caehemir soie, charmense, crope de chine etc. Tiif/cfrts din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni PÂNZĂRIE Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate. Ciorapi şi Batiste. CORSETE Dantele torchon şl broderii veritabile Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri ^ gata şi după comandă PREŢURI FIXE ŞI MODERATE --------------- VIILE DUIL1U ZAMFIRESCU I 1 2, STRADA ZORILOR, 2 I?nlutili Muntelui tle Pietate TELEFON No. ar»'l>7 Vinuri de cea mai superioară calitate LOCAL DE CONSUMAŢIE Serviciu lu domiciliu Boalele Intestinului DrAREEA (la copir şr adulţi), Dizenteria / Colicele, Furunculoza, Eczema şr toate | poalele ce provin din Infecţîunile intestinale SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN LAOTOFERMENT (Bulion paraiactic) Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la LABORATORUL Dr. ROB1N j)| 5, Str. 1. C. Biătianu 5. — Telefon. Un flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,50 Cci’cŢi prospecte gratuite h) —r—=:—^ IC-^-PO=---—w f? f| Editeurs: ZANICHELLI de'Bologna, ALCAN de rl Paris, ENGELMANN de Leipzig, & WILLIAMS et NORGATE de Londres. I 99 SCIENTIA 99 | Angrosiştilor li se acordă rabat | ^Bl!a|li!iiBna.lBIS151teianailcgBWlie3B!î3lB[Eîigiig|lcaBiîaiicaBiiaiEiBBail5iăiă1lgiBÎ5IBlăl5I REVUE INTERNATIONALE de SYNTHESE SC1ENT1F1QUE. Direclion: 6. BRUNI —fl. DI0NI5I —f. ENRIQUE5 II. GIBRD1NH - E. RI6NBN0 4 numeros par an, de 280—300 pige* chacun. On se plaiut de plus en plus de ets de Ia splcmlisntion h outrauce h laqnelle Ies homtues t Science sont condamncs. Scientia a £t6 fondde ert vue de conuebalancer ces făcheux ef-fets, Elle public des articles qui se rapportcnt aux branchesdi-verses de la rechercbe thţorique, depuis Ies Math£matlques jus- I>-Idment av'o<*lit tmdiudlon fia<.*HJs