NOUA REVISTA
ROMÂNĂ 4
ABONAMENTUL
POLITICA, LITERATURA, Ş TIINŢA ŞI ARTA
In Komftma tiu nn (48 NUMERE). 10 lot
,, şease luni.......... 6 ,,
In toate ţările uniune! poştale un an 12 ,, „	,,	„	„ şcase luni 7
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
RIîmCŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Kerdinand, 55 — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UN N U M A R.
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principale lit -ăiii şi la depozitarii de ziare din ţară
Freţul anunţurilor pe ultima pagină */« pagină îo lei.
No. 23.
DUMINICĂ, 17 OCTOMBRIE 1910
Voi. 8.
SUMARUL
NOUTĂŢI :
Cine vine la putere.. . — Comemorarea lui Francisco Fc.rrer.—Ex libris : Generalul H. Bonnal, Psihologia militară a lui Napoleon. — O polemică umoristică : Cah aiul!
POLITICĂ:
A. I). Xenopol. Schimbarea guvernului.
CEST JUNI SOCIALE:
O. Asi.an. Ce este Sociologia ?
Octav Minar. Laşitatea contimporană.
LITERATURĂ :
Harat.amb Lecca. Gânduri.
N. Zaiiarta. Pesimismul lui Traian Demetrescu. Guy de Maupassant. Moşneagul.
MEDICINĂ:
Dr. Leon Vaian. In jurul unei descoperiri. CRONICA MILITARĂ:
George V. LIaneş. Manevrele mari.
NOUTĂŢI ~
Cine vine la putere—
L'11 cititor cure semnează „sincer democrat" ne adresează aceste rânduri:
Domnule Director,
Deltt Severin la Dorohoi lumea se întreabă: cine vine la patere ?
Permiteţi ca un sincer democrat, să-şi dea şi el părerea. sau mai inăală să-şi arate preferinţa.
După mine, partidul indicat să vină la putere esle acela de sub şefia ă-lai /’. P. Carp; fiindcă acesta este an partid slab, şi in arelaş timp este un partid conservator.
Fiind un partid slab, partidul de sub şefia d-lai Carp va intimida mai puţin pe cetăţeni in alegeri, şi astfel el va contribui indirect la afirmarea cducaţiunei cetăţeneşti. Un gu-
vern Carp ar fi cea mai preţioasă experienţă in politica ţării noastre, căci el ar fi primai guvern ce va cădea in alegeri.
Apoi, fiind conservator, partidul d-lui Carp, in calitatea sa de partid la guvern, va sili partidul conservator-democrat să nu mai fir democrat cu rezerve, ci democrat înaintat.
Democratizarea partidului conservator-democrat va atrage după sine, şi o mult dorită schimbare in conducerea partidului liberal!
Prin urmare, ţoală suflarea democrată a acestei ţări să aibă o singură lozincă: Vrem un guvern V. P. Carp!
D-l Carp s'a lăudat odinioară că a guvernat fiind in opoziţie. De astă dală, dacă va fi la guvern, se va putea lăuda, cu drept cuvânt, că aducând pe conservatori la putere, el a dat cel mai însemnat sprijin la întărirea democraţiei!
Pentru ileslegarea şaradei „cine vine la putere", ţinem coloanele deschise.
Ar 11 de dorit, ca un cititor care cunoaşte istoria Portugaliei, să ne informeze cum se petrecea în această ţară schimbarea guvernelor sub Mantiei II.
C.	R.-M.
Comemorarea lui Francisco Ferrer.
Cu prilejul împlinirei unui an de la executarea lui Francisco Ferrer a apărut şi în limba română o traducere după broşura publicată de „comitetul de apărare al victimelor represiunei spaniole" şi în care se face apologia lui Ferrer.
Traducerea esle procedată de următoarea prefaţă, pe care credem interesant a o împărtăşi cititorilor noştri.
„In seara de 13 Octombrie st. n. 1909, bătrânul Paris al „marei Revoluţii, veşnica Romă, care de două ori s’a „liberat de sub împăraţi şi papi, liberala Anglie, filozoafa „Germanic, nealârnata'Relgie, popoarele Europei şi republicana Americă, înlr'un cuvânt toată lumea civilizată a „rămas încremenită. Francisco Ferrer, fondatorul Şcoalei „Moderne" din Barcelona, editorul raţionalist, directorat rc-„vislci „Ecoie Renovee", preşedintele" Ligei internaţionale „pentru educţia raţională a copiilor", a fost împuşcat de catolica monarchie spaniolă.
„Da, în veacul al XV Riserica catolică a chinuit pe Jcan „IIuss, Savonarole şi Geromc de Praga; în al XVI, pe Etien-„ne Doici şi Vanilii; în al XVII, pe Giordano Bruno; în al „XVIII, pe cavalerul de la Rarre. Dar de două secole, Eu-„ropa intelectuală şi civilizată crezu închisă pentru totdeauna „era rugurilor şi chinurilor pentru crima gândirei. De „aceea ea s’a cutremurat de indignare şi înţelese prin protestarea sa vehementă, să-şi manifeste atotputernica ei „voinţă de a pune piedică proeclelor nesăbuite ale lumei „monahale." Ea strigă prin vocea milioanelor de oameni că memoria lui Ferrer va ii răzbunată, că opera lui va fi con-
32i
Noua revista romana
tinuală, şi că de aci înainte, e aproape ziua când sărmana Spanie, analfabetă şi superstiţioasă, va li in sfârşit liberată pentru totdeauna de inonarchii ei atât de catolici, precum şi de popii ei.
Iată de ce publicăm această broşură, nu ca un omagiu tradiţional acordat dispăruţilor cari merg încet pe calea uitărei, ci ca o manifestare a recunoştinţei noastre şi recunoştinţei anticipate a generaţiilor viitoare, către acela care va trăi în veci pentru emanciparea popoarelor şi blestemul opresorilor lor.
In ţara noastră, executarea lui Forrcr s'a comemorat prin întruniri de protestare, convocate de cercurile socialiste, la cari au participat — spre onoarea lor — şi câţi-va intelectuali, de sigur însă nu din acei farisei cari sunt legaţi şi târâţi de meschinismul politicei româneşti.
Cât priveşte de vre-o mişcare raţionaliştii, nu există sau aproape nu există în România. La Iaşi numai — mulţumită curajului şi energiei depuse în acest timp de clericali/.m, de 11-1 l)-tor Thiron. profesor la Universitatea de acolo, s'a înliinţal o „Asociaţie naţională a Liberei Cugetări. Monismul haeckelian, „Raţiunea".
In Rucurcşli, in urma propagandei subsemnaţilor, e pe cale să se infiinţeze asemenea un cerc.
In curând va apare o revistă raţionaliştii la care vor colabora somităţi ştiinţifice române şi străine.
Traducătorii.
Bucureşti, Septemvrie, lillt).
E.rlibris: Generalul II. Bonnal — Psihologia militară a lui Napoleon (traducere de Georţjc U. Ilaneş).	*
Traducătorul, un tânăr sublocotenent crede că subiectul acesta _arc să mulţumească pe toţi şi are să le arate cu prisosinţă că şi ştiinţa militarii are multe, foarte multe părţi interesante, cari ar prinde de minune pentru aşa zisele cu-noştinţi generale".
An cu an, lună cu lună, Ceneralul Bonnal urmăreşte des-voltarea sufletului lui Napoleon in legătură cu vicaţa, din anul 1785, când ca locotenent se distinge în cariera lui militară. Fusese atras în Franţa încă din 1789, de politica revoluţionară.
Napoleon îşi formase priceperea sa înaltă din o sumedenie de cunoştinţe:
„In Septembrie 1780, când avu primul concediu de un semestru pentru Corsica, Napoleon luă cu el o ladă de cărţi, printre cari operele lui Plutarch, I’laton, Uicero, Cor-nelius N’epos, Titus Livius şiTacitus, traduse in franţuzeşte precum şi operele lui Montaigne, Mon lesquieux şi Raynal Concediul prelungindu-i-se cu şase luni, anul întreg pe care-1 petrecu în ţara lui natală îl întrebuinţa citind pe scriitorii vechi şi moderni, nu pe răsfoite, ci cu tocul în mână, însemnând ideile cari îi atrăgeau în deosebi atenţia.
Napoleon a putut deci să-şi formeze o doctrină filozofică în legătură cu războiul.
Această doctrină nu şi-a formulat-o, dar o avea in el, şi cu ajutorul ei şi-a făcut o ideie generală despre războiu, considerat ca unul din mijloacele principale ale activităţii omeneşti", (pag. 8).
Chiar dela asediul Toulonului (1793) .se arată în el convingerea, căpătată de sigur din citirea autorilor vechi, că pentru a învinge trebue să concentrezi mijloacele de acţiune asupra unui punct ales în aşa fel, încât căderea lui să aducă izbânda deplină".
După Napoleon „pentru afacerile militare, publice şi administrative, trebuie o gândire puternică, o analiză adâncă şi facultatea de a putea fixă mult timp aceleaşi obiecte, fără să te simţi obosit".
„Ceeace caracterizează spiritul lui Bonaparte e puterea şi statornicia atenţiunii sale. Foaie să stea 18 ore necontenit
la lucru, la acelaş lucru... N'am văzut niciodată spiritul său obosit. .. Niciodată n'a fast om mai întreg în cciace făcea şi nu şi-a împărţit mai bine timpul între ocupaţiunile pe cari le avea; niciodată n’am văzut spirit mai înduplecat în a respinge gândirea ce nu-i venea în ziua şi în ceasul anumit, nici mai aprins în căutarea ci, mai îndemânatec în urmărirea ei şi mai dibaciu în fixarea ei, când sosise momentul să se ocupe de ea", — scrie contele Roedcrcr în 1801.
întreaga fasciculă e atrăgătoare prin interesul ce ni-1 deşteaptă figura sufletească a lui Bonaparte. Iar pentru faptul că s'a ales o aşa de frumoasă pagină din importantele studii ale Generalului'Bonnel, suntem recunoscători traducătorului, urându-i să continue a se ocupa in direcţiunea aceasta.
A. V.
O polemică umoristică: Cahalul 1
Ce o li însemnat, istoriceşte, Canalul, este aproape peste putinţă să mai ştim astăzi; aşa de mult au fost tălmăcite şi rcstălmăcite textele cari făceau aluzie la C.alial.' Cel mai specialist istoric în ale cullurei evreeşti, cu greutate iţi va spune ceva lămurii despre el; ceilalţi nici vorbă, nimeni nu ştie nimic.
Dar intr'un înţeles umoristic, nllăm ce este Cahalul dela d. A. C. Cuza, profesor universitar....
Cahalul, după d. Cuza, este o organizaţie secretă pe care şi-au dat-o evreii (cu zeci de secole înainte), în scopul de a ucide pe cele-I'alte popoare! Adică, cele vre-o zece milioane de evrei, câte sunt aproximativ pe suprafaţa pământului, au gândul ascuns de a ucide pe cele două miliarde de fiinţe omeneşti cari aparţin restului de popoare, pentru a rămâne ci, evreii, singuri în viaţă, popor ales al lui leho-va ! Sau, cu privire la Ţara Românească: Cahalul, e ste organizarea distrugerii celor şease milioane de Români prin cele 2—3 sute de mii de evrei !
O aşa laudă a pulerei pe care ar li având'o in sine e-vreimea, nici cel mai habotnic evreu n'ar avea îndrăzneala să o exprime, fără ca să se teamă de vizita unei comisinni medicale !
O exprimă insă cu o perfectă seninătate de conştiinţă d. ('.uza.
In ce scop ?
Să bage frica în Români, probabil.
D-le Cuza! Românii nu sunt un neam de ţigani ca să se sperie cu aşa gogoriţe ! Numai pe ţigani îi bagi cu o minciună in groaza morţii !...
Neamul Românesc, după spusa istoricilor, se (rage din voinici ostaşi! Nu ?
Dacă d-la, d-le Cuza. eşti in adevăr naţionalist, precum îţi zici, sugerează mai de grabă curaj Românului, iar nu umbla cu sperieturi!
Vor li de sigur şi printre Români câţiva fricoşi, cari la citirea bazinului cu Cahalul, au să tremure de frică, dar majoritatea râde...
Dar dacă aţi pune Cahalul in versuri? V’aţi războit în versuri, d-le Cuza, chiar cu Dumnezeu; de ce nu v'aţi război cu Cahalul ?
Aşa ceva ar li mai potrivit pentru puterile D-voaslră!
Verax.
Bibliografie.
Ion Andrciu, Creolii de mir iu Sfântul Sinod. 1910 Floeşti.
Dik şi Mow b'ancisco I'errer, viafa şi opera lui. Buc. 1910.
Preţul 10 bani.
I. C. Muntcanu, Xafionalizarea comerciului şi industriei.
Calaţi 1910.
Cil începere de la 26 Oclnmbre viilor, Redacjia şi Administrai ia revistei se va nuilâ în Pasagiu 1 Soc. Imobiliare No. ,‘î (Intrarea prin Calea Victoriei No. 60).
POLITICA
SCHIMBAREA GUVERNULUI
Din toate părţile se aud svonuri de schimbarea guvernului, svonuri, cari pot fi până la un punct întemeiate. E vorba cum să se opereze această schimbare în chip constituţional? Căci este timpul, ca viaţa constituţională, care până acuma a fost la noi mai mult o aparenţă, să devină a realitate.
Care e jocul după care se schimbă guvernele în statele în adevăr constituţionale? In ele guvernul este totdeauna reprezentantul voinţii momentane a poporului şi este dat de majoritatea corpurilor legiuitoare. Aceste corpuri sunt la rândul lor reprezentantele voinţii majorităţii poporului, consultate în momente de criză, aşa eă guvernele sunt emanaţiunea în al 2-lea grad al voinţii poporane.
Capul Statului are însemnatul rol de a pune în mişcare aceşti factori, cari dau la lumină cugetul obştesc. El nu determină însă niciodată schimbările, ci aşteaptă ca indicarea acestor schimbări să vină dela opinia publică. De aceia în statele constituţionale schimbarea ministeriilor nu porneşte dela capul statului, ci este oarecum impusă de schimbarea opiniei publice.	.
La noi în ţară se petrec lucrurile tocmai pe dea’n-doasele.
Schimbarea conducătorilor statului se face de Rege şi lucru mai straniu este că această iniţiativă este impusă şi cerută cu stăruinţă Regelui de partidele politice.
De îndată ce un partid s’a întârziat prea mult la . guvern, partidul advers cere numai decât capului statului să schimbe cârma. Nu numai atâta, dacă înţelepciunea lui îl împingea la păstrarea mai departe a unui guvern, lozinca până mai deunăzi era de a sili pe monarch la schimbare prin mişcări de stradă. Acuma pare a se fi renunţat la acest sistem dăunător ţării, dar s’a iscodit acum un altul: dreptul oarecum al fiecărui partid de a alterna la guvern la sfârşitul unei legislaturi de patru ani.
Prin acest sistem se lasă conducerea ţării în mâna capului statului. El chiamă la guvern pe cine crede ; guvernul îşi alcătueşte Camera după chipul şi asemănarea lui şi ţara se schimbă deodată din liberală în conservatoare şi din conservatoare în liberală ; ba acuma corpul politic fracţionându-se în mai multe partide, s’ar putea întâmpla ca coloraţia ţării să împrumute mai multe din văpselele curcubeului.
Este de netăgăduit însă că de câtva timp se petrece în sânul corpului electoral o adâncă şi însemnată prefacere, mai ales subt efectul votului secret, creaţiunea cea mai de seamă a neuitatului ministru liberal Va-sile Lascăr.
Guvernele nu mai stăpânesc aşa de pe deplin colegiile electorale precum s’a văzut lucrul în alegerile parţiale, făcute în timpul din urmă şi în care foarte adeseaori guvernul a eşit învins. Va să zică este o
tendinţă netăgăduită a naţiunii de a dobândi oarecare neatârnare în conducerea destinelor ei şi nu se mai poate spune că soarta legilor stă în mâna acelora, ■cari deţin puterea.
Această prefacere îmbucurătoare trebue numai decât ajutată şi sprijinită, dacă voim ca statul nostru să ajungă în adevăr un organism, în care libertatea şi egalitatea să nu fie numai nişte firme înşelătoare.
Cum ar trebui deci să se proceadă la schimbarea actualului guvern? Nu credem că ar fi nimerit ca să se retragă cabinetul liberal, fără nici o indicaţie a organului legiuitor al ţărei, cu alte cuvinte nu ar fi indicat ca ministerul să-şi dea demisiunea cât timp funcţionează Camerele actuale, întrucât nu există nici un motiv legal şi nici un motiv politic, care să îndreptăţească îndepărtarea guvernului. Să înţelege că o demisie a ministerului nu s’ar putea realiza, aecât în urma unei indicaţii a palatului, şi tocmai ceiace este de nevoe pentru îndrumarea adevăratului sistem constituţional este de a scoate schimbarea guvernelor din mâinele capului statului şi a o da naţiunii.
Suntem deci de părere că alegerile cele nouă pentru viitorul parlament trebue să fie făcut de guvernul actual, bine înţeles cu condiţia expresă ca să se lase acestor alegeri deplină libertate, pe lângă garantarea lor prin secretul votului. In asemenea condiţiuni şi ţinând seamă de rezultatul alegerilor parţiale de până acuma şi de nemulţumirea cu conducerea ţării din partea guvernanţilor de faţă, dacă ar ieşi, nu o majoritate opozantă, dar cel puţin o însemnată minoritate, atunci ar fi o indicaţie îndestulătoare pentru retragerea guvernului.
M.	S. Regele ar avea atunci indicat din partea (arii partidul căruia ar trebui să-i încredinţeze conducerea trebilor; căci din minoritatea cea însemnată va fi probabil mai numeros unul din cele două partide conservatoare şi atunci Regele ar fi silit să cheme la guvern pe şeful acelui partid conservator, care a trimes mai mulţi reprezentanţi în parlament în opoziţia, ce-ar fi determinat retragerea.
Altfel, dacă se lasă schimbarea guvernului la arbitrul Regelui sistemul constituţional va rămânea totdeauna o parodie în ţara noastră, căreia ar fi mult de preferat un absolutism pe faţă.
A. 1). Xenopol.
CESTIUNI SOCIALE
CE ESTE. SOCIOLOGIA?*)
Termenul sociologie, creiat de Auguste Comte pentru a desemna ştiinţa societăţilor, este întrebuinţat astăzi în toate 1 im bel e popoarelor culte, cu toate criticele ce i s’au adus din cauza formaţiunei lui vi-ţioase, fiind compus dintr’un cuvânt latin şi unul grec. Insă termenul de sociologie morală, adoptat
’). Introducerea la lucrarea noastră de Sociologie morală ce va apare in Studii filosofice.
324
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
de noi în studiul Experience el Invention en Morale, are nevoe de a fi justificat. L’am admis, pentrucă arăta că ştiinţa moralei e o parte din sociologie—ceace caracterizează în mod precis natura, obiectul şi metoda acestei ştiinţi spre deosebire de încercările care s’au făcut pentru a constitui ,,o morală ştiinţifică", ,,o morală pozitivă",. „o morală independentă" sau „o morală naturală". Atributul de „morală" pe care-1 aplicăm acestei părţi din sociologie, se rapoartă, evident, la obiectul ei—iar nici de cum la însăşi ştiinţa, căci nu se poate închipui o sociologie imorală. Cei ce au criticat „inovaţia" noastră, uită că se zice: ştiinţe fizice, naturale, medicale, fără de nici un echivoc.
Ce este sociologia?—Pentru a lămuri această noţiune, pe care foarte mulţi o întrebuinţează, dar puţini o înţeleg, d. Bougle presupune că face o excursie într’un orăşel de provincie, Saint-Pol. Intrând în vorbă cu locuitorii acestui orăşel, sociologul este izbit mai întâi de asemănarea lor: toţi au acelaşi accent în vorbire, idei generale şi credinţe comune şi aproape aceleaşi moravuri. Intr’un cuvânt au un aer de familie, care îi deosebeşte de locuitorii celorlalte oraşe şi constitue caracterul celor din Saint-Pol.
Dar ei prezintă şi deosebiri între dânşii, după profesia fiecăruia şi, în genere, după micele societăţi din care fac parte. Unul e lucrător, altul militar, altul preot. Chiar şi acel fără de nici o profesie tot face parte din mai multe cercuri sociale, dacă nu din „Societatea de emulaţie", cel puţin din cercul vânătorilor sau al clienţilor cafenelei, pe lângă cercul familiei respective. Nimeni nu trăeşte izolat.
Sociologul se interesează, prin urmare, de toate fenomenele, care nasc din contactul indivizilor. Câmp. de cercetare foarte vast, căci cele mai multe din felurile noastre de a simţi, gândi şi lucra îşi găsesc explicarea în societăţile din care participăm. Cutare locuitor din Saint-Pol nu s’ar îmbrăca cum se îmbracă, n’ar avea admiraţie pentru catedrala oraşului său şi dispreţ pentru Parisieni, dacă n’ar fi călugăr din Saint-Pol. Aşa dar, de câte ori, pentru a ne explica însuşirile externe sau sufleteşti ale unui individ, cercetăm raporturile sale cu alţi indivizi, facem sociologie.
Această cercetare presupune însă o prealabilă cla-sificaţie a tuturor formelor sociale, precum şi a influenţei pe care o exercită fiecare din ele asupra indivizilor, ce o compun. Intr’adevăr, dacă observăm deosebitele activităţi omeneşti—moravuri, coduri şi monumente, dogme—vom constata că variază după formele sociale, adică după cum societatea în care le observăm e mică sau mare, omogenă sau eterogenă, organizată sau nu, etc. Cu alte cuvinte, vom constata că fenomenele religioase, morale, juridice, economice şi estetice variază în raport cu forma societăţilor.
De exemplu, câte particularităţi ale vieţei economice din Saint-Pol nu se explică prin caracterul lui de orăşel! Munca e puţin împărţită între meseriaşi ; acelaş lucrător e cismar, pantofar şi cârpaciu—sau fierar, lăcătuş şi potcovar. Negustorii sunt deaseme-
nea puţin specializaţi: fiecare vinde „de toate". Une ori ei sunt înlocuiţi chiar de producători, cari vin în piaţă să vândă direct consumatorilor. Cum se explică acest fenomen, dacă nu prin faptul că într’un orăşel nevoile locuitorilor nu sunt atât de numeroase nici atât de variate, încât să determine o împărţire a muiicei? lată dar că se constată o legătură constantă între forma socială costituită de o populaţie densă şi fenomenul economic al diviziunei muncei.
Influenţa pe care o exercită forma socială asupra moravurilor, deşi e mai greu de observat, e tot aşa de reală. Saint-Pol n’ar oare moravuri de orăşel ?
Faptul că locuitorii săi se cunosc unii pe alţii şi îşi supraveghează reciproc purtarea până în cele mai mici amănunte, nu se datoreşte împrejurărei că sunt puţin numeroşi? lată dar încă o constatare sociologică ; anume: cu cât un grup social e mai mic, cu atât prescripţiunile pe care le impune indivizilor sunt mai numeroase, mai amănunţite şi mai imperioase.
Sociologia se ocupă prin urmare să clasifice formele sociale şi să studieze efectele lor asupra fiecărui gen de activitate omenească (morală, religioasă, economică, etc.). Ea mai caută să descopere cauzele formelor sociale, adecă întrucât rasa şi solul, nevoile, gusturile, sentimentele şi ideile oamenilor modifică forma societăţilor, din care fac parte.
Pentru a lămuri şi mai bine punctul de vedere sociologic, să-l comparăm cu punctul de vedere geografic. Geografia descrie şi clasifică formele pământului (piscuri, platouri, basenuri) ; caută urmările lor (adecă explică cum ele determină aşezarea locuitorilor) şi însfârşit cauzele formelor terestre (pentru ce s’a constituit cutare munte, cutare curs de apă).
După cum dar, a se pune din punctul de vedere geografic înseamnă a observa formele terestre, urmările şi cauzele lor—tot astfel, a se pune din punct de vedere sociologic înseamnă a observa formele sociale, urmările şi cauzele lor.
Aşa, de pildă, servindu-ne de excursiunea d-lui Bougle, a face sociologie, înseamnă a clasifica deosebitele cercuri sociale din Saint-Pol, a observa efectele pe care le produce fiecare din ele asupra vieţei locuitorilor şi însfârşit a cerceta în mentalitatea acestor locuitori cauzele cantităţei şi calităţei grupurilor din care fac parte.
Istoric.— După cum a existat o meteorologie populară cu mult înainte ca savanţii să fi studiat fenomenele atmosferice—tot astfel există de mult, ca să zicem aşa, o sociologie populară. In aforismele diferitelor popoare, în maxime şi proverbe, în legendele şi literatura populară se găsesc o sumă de generalizări (grăbite şi naive desigur) asupra fenomenelor sociale. Iată proverbul latin, produsul unui minunat dar de observaţie: „Senatores boţii viri, senatus autem mala bes(ia“ (Senatorii luaţi în parte sunt oameni de treabă, dar senatul întrunit e ca o fiară). Nu este acest proverb expresiunea unei constatări adevărate, anume că întrunirea mai multor oameni la un
NOUA REVISTA ROMANĂ
325
loc schimbă starea lor de spirit, le exaltează unele facultăţi şi comprimă altele?
Dar în zilele noastre, câţi nu fac sociologie, fără să-şi dea seama? lată, de pildă, un cetăţean liniştit care, eşind la plimbare, dă peste un grup de manifestanţi. Ii urmează de curiozitate. La un moment dat însă se trezeşte vociferând împreună cu dânşii. Ei încep să arunce cu pietre. Le dă şi el ajutor. După ce intervine poliţia sau armata şi-i împrăştie, cetăţeanul nostru, fie că e dus la „interogator"*), fie întorcându-se acasă, îşi revine în fire.—„Bine frate se întreabă el, uluit, eu am fost acela care am făcut atâta gălăgie, care a aruncat cu pietre într’o statuie? Nu, nu se poate, îmi eşisem din fire, nu eram eu în toată firea mea; după cum mulţimea manifestanţilor mi-a mânat corpul, tot aşa mi-a mânat şi mintea". Raţionând astfel, cetăţeanul nostru a constatat, fără să ştie, un fapt social. In domeniul social, ca şi în celelalte domenii cucerite de ştiinţă, intuiţia spontană a omului simplu a deschis calea cercetărilor ştiinţifice.
Scăpărarea acestei intuiţii spontane a luminat o o întreagă regiune neexplorată până acum. Prin analogie numai putem să ne dăm seama de imensitatea ei. Dacă un grup de manifestanţi, adunaţi la întâmplare, dacă o societate atât de incoherentă şi atât de efemeră exercită o aşa de mare influenţă asupra individului—cât de imensă, cât de complexă, cât de puternică trebue să fie atunci acţiunea pe care o exercită o societate mare organizată, naţiunea de exemplu, din care facem parte?
Că nu simţim această acţiune, nu e un motiv să ne îndoim de existenţa ei. Nici presiunea atmosferică n’o simţim decât atunci când se schimbă brusc şi totuşi ea ne apasă pe umeri cât timp trăim. Tot astfel şi presiunea socială. Din primul până la ultimul moment al vieţei noastre trăim în societate şi sub influenţa ci. Cetăţeanul, al cărui exemplu l-am luat, atribuia mulţimei la care se asociase un moment schimbarea ideilor şi deprinderilor sale; dar oare aceste idei şi deprinderi sunt exclusiv aic sate? Nu s’au format şi ele în societatea cea mare şi stabilă în care trăeşte dânsul?
Multe alte împrejurări şi fapte au contribuit la constituirea sociologiei. Peste putinţă să le înregistrăm pe toate. Menţionăm în treacăt că romancierii, autorii şi criticii dramatici s’au aventurat adesea în domeniul sociologic, iarăşi numai la licărirea intuiţiei spontane. Deasemenea şi istoricii, chiar şi acei care îşi propuneau să evite orice explicaţiuni, lăsând „să vorbească faptele singure**.
Guizot explică caracterul feodal al seniorilor din evul mediu, prin faptul că ei trăiau izolaţi, în grupuri mici. Celebrul istoric generalizează chiar această explicaţie, afirmând, că: „de câte ori un om e pus într'o anumită situaţie, partea din natura lui morală ce corespunde acestei situaţii se desvoltă neapărat în
UT. admirabila monografie a d-lui' profesor Molru: Psihologia martorului.
el".Tocqueville arată că forma democratică a socie-tăţiei influenţează nu numai ideile politice, dar şi credinţele religioase, viaţa economică şi domestică, ba şi gusturile literare ale membrilor săi. Renan, pentru a explica de ce vechile cetăţi au fost mai opresive decât imperiul roman, invoacă o lege sociologică : „o putere absolută e cu atât mai supărătoare, cu cât se exercită într’un cerc mai restrâns".
Chiar şi istoricii cei mai sobri, care se tem de generalizări şi n’au altă ambiţie decât să nareze cât mai exact faptele petrecute, nu se pot abţine dela orice explicare. D. Langlois, care consideră generalizările ca nişte microbi introduşi în încheeturile operei istorice, arată că perfecţionarea instituţiunei monarhice a urmat „legea naturală" a diviziunei muncei. D. Chuquet „constată" că tăria armatei revoluţionare provenea din entuziasmul poporului—constatare, care e în acelaş timp o explicare. Nici nu s’ar putea altfel, căci simpla înregistrare a faptelor istorice n’ar avea nici un înţeles şi nici un folos. Iată dar cum şi pe această cale elita intelectuală a omenirei a fost condusă să-şi pună chestiuni sociologice.	.
Gf. Aslan.
LAŞITATEA CONTIMPORANĂ
Nimic nu poate indispune pe un „suflet mare" decât ipocrizia societăţei în care trăeşte.
De aici revolta sufletească care izbucneşte şi care tinde să zdrobească această mască diabolică, creată cu scopul pervers de a distruge tot ce e mare, tot ce e mai frumos pe lume, un suflet de artist!
Încercarea acestor „suflete mari" de a se lupta cu „imposibilul", în dorul triumfului cugetărei şi al artei, pentru cari sufletele lor au fost create, e o greşeală pe cari o fac mai toţi oamenii aceştia.
U11 artist trebuie să-şi creeze un interior sufletesc, care să-l ascundă de ironia, batjocura şi laşitatea contimporană !
Un artist trebuie să trăiască într’o lume întocmită de dânsul spre a fi fericit!
Un artist nu poate să fie un luptător, el întotdeauna e un învins!
La acest duel pe cari marii cugetători îl au cu spiritul societăţei în care trăesc, asistă şi un public dezinteresat care aplaudă, dar care nu voeşte să devie arbitru. Aceşti indivizi sunt prea mici la suflet, prea inculţi: ei nu dau, nici nu primesc sfaturi. Ştiu să lovească, fără să fie văzuţi ; să linguşească şi să înalţe prin laude mediocrităţile. Ei formează cea mai nenorocită şi mai numeroasă familie din societate. Nu pot fi goniţi, căci trăesc sub cupola laşităţei contimporane, cu scopul meschin de a ucide tot ce e mare, tot ce e frumos pe lume, un suflet de artist!
Sub impresiunea acestor gânduri pesimiste, am recitit din nou scrisoarea pe care d-1 Maiorescu a trimis-o regretatului publicist eşan, profesorul Gruber.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
326
Un suflet mare, un gânditor original, ucis de timpuriu de microbul laşităţei contimporane! Voia să fie un luptător, dar firea lui idealistică n’a putut să reziste realităţei, învingerei.
Amărât, zdruncinat de o muncă intelectuală încordată, îiîtreabă printr’o scrisoare pe d-1 Maiorescu, ce să facă.
„Starea mea, scrie dânsul, e asemănătoare cu a unui om supărat şi obosit care rătăcindu-se prin un câmp spinos nu se poate pune să-şi iee liodină, căci spinii l’ar înţepa, dar nici nu ştie în care parte să apuce, să-i fie drumul mai scurt, spinii mai rari, pentru a ajunge la înverzită pajişte, unde odihna şi bucuria îl aşteaptă. D-Voastră ce mă îndemnaţi să fac?"
D-I Maiorescu, care avea o deosebită dragoste pentru spiritele mari, nu putea să nu sprijine cu sfatul său pe bietul Gruber. Din Bucureşti, îi trimete o scrisoare în care îşi face „autobiografia" sa, stilizând într’o gândire superbă, loviturile ce le-a dobândit din partea laşităţii contimporane. E o pagină sinceră, rară în literatura noastră, de unde reapare figura senină, aproape genială a filozofului, care a ştiut să apere o clipă sufletele desmoştenite de vitrigia vrem ei.
„Iubite Domnule Gruber, ce să-ţi răspund şi mai ales să te sfătuesc?■■ Ştii ca şi mine că fiecare dă sfaturile cam după felul său; dar o întrebare, dacă felul meu se potriveşte cu al D-tale.
O desnădăjduire ca acea care respiră din buna D-tale scrisoare îmi e ceva necunoscut în toată viaţa mea sufletească. Am venit din streinătate cu o licenţă şi un doctorat, dar fără nici un ban şif ără sprijin. După 8 luni de aşteptare în absolută calicie, m’au numit supleant la tribunal cu 233 fr. pe lună, şi eram şi căsătorit. S’a întâmplat pe urmă să mă numească profesor la Universitatea din Iaşi; rni-au făcut apoi procese peste procese, m’au dat afară, in'au numit iar la loc, m’au dat in judecată ca ministru, ajunsesem în toamna 1876, după ieşirea din minister şi sub acuzare şi cu o avere de minus 300 galbeni, aproape de scufundare cu o nevastă şi o fiică pe răspunderea conştiinţei. Dar nici o secundă nu am fost descurajat. Am lucrat mai departe ce am putut şi unde am putut, şi astăzi mă văd iar înfiripat şi aproape asigurat în existenţa materială şi a mea şi a familiei. (Are dreptate d-1 Maiorescu, dar cât priveşte loviturile laşităţei contimporane ele s’au urmat, neputându-le învinge nici un titan ca D-sa ; lovitura nedemnă a ministrului Haret e încă în mintea tuturor). E vederat o chestie de primitivă organizare nervoasă, care în această privinţă se traduce la mine în două formule: 1) sub toate împrejurările, în toate locurile, e materie de lucrare îmbelşugată, o lucrare oarecare de folos general trebue făcută sau continuată ori unde, ori când şi ori cum 2) nici o părere a altora despre mine, nici o complicare de evenimente externe, nimic din ceea ce atârnă direct dela mine nu mă atinge adânc.
Ce aşi face eu în locul D-tale? Mi-aşi zice: am studiat pentru un concurs de limbele slavone cât
putea un om in aşa scurt timp şi am izbutit a avea o notă bună la concurs, deşi bursa a luat-o altul. Ca încredere subjectivă însă în capacitatea mea de lucru acest timp a fost de folos ; sunt în stare a lucra şi a produce în capul meu o sinteză luminată asupra unei materii întinse de studii. Acest fapt intern este lucru principal, externele sunt secundare. Cu această capacitate de a lucra mă voiu apuca acum de ceea ce mă îndeamnă spiritul meu (nu trebuinţele externe) să fac, sigur fiind că în un mod sau în altul şi adese de unde nu te aştepţi pentru orice adevărată lucrare izvorâtă din măduva unui cap omenesc vine neapărat răsplata internă şi externă.
Filozofie?—Filozofie. Limbele slavone? Limbele slavone. Cele romanice? Fie cele romanice. Geografia şi Etnografia?—Fie şi aceste. Numai punctul de gra-vitaţiune al inteligenţei mele să mă atragă acolo. Acolo aşi lucra şi dacă aşi da de ceva dela mine conceput asupra acestei materii, aşi scrie şi aşi publica şi aşi discuta şi mi-aşi concentra asupra acestui interes impersonal toată viaţa mea intelectual-abstractă.
Viaţa mea de interes personal aşi face-o dependentă de acel centru abstract, absolut dependentă. Cine m’ar iubi ar trebui să mă iubească în această dependenţă, pentru acest caracter al meu intelectual —cu totul în afară de situaţia mea externă. Şi numai pe un aşa om, fie femeie, fie bărbat, l’aşi iubi şi eu. Să iubesc eu o femeie, care nu m’ar iubi în aşa mod sau care m’ar iubi mai puţin, este pentru mine ceva inimaginabil. S’ar oţeli în mine o rezervă de mândrie, care m’ar impetri. M’aşi duce la vânătoare exclusiv după lucrurile mele interne, nu m’aşi duce niciodată la vânătoare după cele externe nici după alţi oameni. Atunci vin ele şi ei la mine, nu eu la iele şi la ei.
Aşa aşi face eu, aşa am făcut şi aşa am izbutit. Vorba franceză: Je suis â qui m’a compris. S’.il n’a pas voulu on pas pu me comprendre, qu’il s’en aille. S’il m’a compris et s’il est venu â moi tel que je suis alors c’est bien et alors je me dornic tont en-tier 'et sans reserve. Je me doime sans reserve â Ia femme qui m’a compris et m’a voulu tel que je suis interieurement ; je me donne au cerele literaire qui m’a admis tel que je suis ; je me donne â mon pro-fessorat, tout entier, et tel que je suis sans regar-der plus loin et surtout sans regarder aux circon-stances exterieures.
Eşti profesor de geografie şi poţi da lecţii private, ai o pâne şi o ciorbă şi un stânjen de lemne. N11 mori de foame. E destul pentru aţi concentra mintea la lucru şi destul pentru a lua femeea care o iubeşti, acolo în Iaşi în coliba D-tale, nu pentru plimbări la Viena sau la Lipsea sau pentru funcţii mai înalte.
Dacă nu te iubeşte (Gruber a fost nenorocit şi din pricină că femeea pe care a iubit-o, a avut un suflet prea mic, cerând ca dânsul să fie numai decât profesor universitar, apoi îl va lua de soţ!) aşa cum eşti, acolo unde eşti—qu’elle s’en aille.
Eu personal te cred capabil de filozofie şi dacă te
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
32/
trage inima, apucă-te de ea ; iubirea studiului acesta însuşi este însă lucru principal. Concursul e lucru secundar. Dacă e vorba de concurs (încă odată: lucru secundar) fii practic, lasă Lipsea şi pe Wundt. Cere dela cineva caietele lui Crăciunescu, ca să cunoşti zama lungă şi insipidă a filozofiei oficiale dela Sorbona de pe timpul lui Napoleon al II 1-lea. Ceteşte şi „Fouillee Histoire de la Pitii" şi „Ex-traits des grands phjlosophes". Psicliologia şi Estetica lui Crăciunescu—dragă Doamne! Are să-ţi fie examinator! Asta nu e filozofie, asta e concurs de filozofie. Filozofia, o ştii ca şi mine, n’are a face cu capete de alde Crăciunescu şi Leonardescu, nici cu concursuri academice. Acea o vei studia după concurs, în odaia D-tale, în concentrarea minţei D-tale, la lampa izolată a încântătoarelor şi întăritoarelor medi-tări singuratice. Locke atunci, apoi Hume, apoi Critica raţiunii lui Kant, apoi Auguste Comte şi în fine Mill şi Herbert Spencer.
Dar asta atunci, nu acum. Acum fleacuri de concurs. Dar în toate aceste şi mai întâiu de toate: liniştea D-tale şi simţimântu! de siguranţă internă. Rămâi în laşi ; nu te lăsa pe povârnişul slăbitor al schimbărilor de loc — Veneţia, Berlin, Lipsea.... be-tises tout cela.
In laşi în strada Ghica-Vodă 24 e omul ; acolo trebuie să facă ce poate şi-i şi în Veneţia şi-i şi însurat şi-i şi în Lipsea, şi ca profesor de geografie şi ca profesor de filozofie la Universitate tot omul din strada Ghica-Vodă 24 rămâne. Căci aproape nimic nu-ţi pot da împrejurările externe; eşti ce eşti în tine însu-ţi. Aşa cum eşti ţi-ai câştigat simpatii, ale luî Odobescu, ale mele, ale lui Urechie (sit venia verbo). Aşa cum eşti studiază, scrie, publică, pregă-teşte-te la concurs şi dă cu piciorul în restul lumei. Al D-talc devotat T. Maiorescu. 10 Noembrie 18S7.
*	t
Rândurile psihologice din scrisoarea d-lui Maiorescu, pun într’o lumină mai vie efectul laşităţei contimporane. Pentru vremea în care trăim, sufletele amărâte ar trebui să iee ca model spovedania marelui filozof.
laşi.	Octav Minai'.
LITERATURA
GÂNDURI
Se laşa noptea. Geaba caal Lucea/anil; c-n deal; s'ascunde.
II cbeamă-ncel, de nu ştiu unde, Tril-ciripirea unui flaut.
Din linda-n care dorm zefirii,
Mă uit la cer, mă uit in spăl iu ; încerc să sorb cu-aprins nesaliu Secreteie Xen 1 ărgi 11 irii.
Şi, — pe când stoluri de himere
I)esipierdăloare-mi poartă gândul Prin Imposibil, inlorcându-l Beat de iluzii efemere, —
Sus, luna searbădă şi rece,
Cu veşnicu-i surâs obraznic,
Xn ştie prin ce sbucium groaznic întreaga mea fiinţă trece.
Haralamb Lecca.
PESIMISMUL LUI TRAIAN DEMETRESCU
I
Intr’un articol din ziarul ,,Opinia"J)— de altfel, scris cu multă pricepere şi bun simţ — cronicarul literar al acelei gazete numeşte pe Traian Demetrescu decepţionist şi susţine că duiosul literat n’a fost pesimist.
„Spuneam mai sus—continuă dânsul—că el [Traian Demetrescu] n’a fost un pesimist propriu zis şi credem că afirmaţia noastră se poate susţine. D. Za-haria, fiind de părere contrară, ne spune (pag. 16)a) că „sentimentele de care a fost copri.nsă întreaga viaţă a poetului sunt: frica de moarte şi setea de iubire şi de fericire“. Spaţiul nepermiţându-ne de a discuta acum această chestiune mai pe larg, ne mulţumim a spune că tocmai caracteristica aceasta a sa ne dovedeşte cu prisosinţă că el n’a fost pesimist.
„Având frică de moarte, iubia fără îndoială viaţa şi un om care iubeşte viaţa nu poate fi pesimist. Setea de iubire şi de fericire ni-1 arată ca pe o fiinţă pornită cu încredere, cu sinceră speranţă în bunurile acestei lumi ; relele ei trecătoare, mizeriile pe care a fost nevoit să le îndure din cauza împrejurărilor, l-au deziluzionat—în firea sa el însă avea o mare doză de optimism. D. Rencioiu ni-1 descrie ca pe „o fire entuziastă şi nobilă, de o veselie foarte comunicativă". Prin urmare, Tr. Dem. în lupta vieţei a fost un blazat din cauza temperamentului său şi a extremei sale sensibilităţi".1 2)
Incontestabil că nimeni nu se naşte pesimist; el devine. Iar pentru ca să devie, trebue să fie predispus la aceasta.
Toţi văd relele vieţei, însă nu toţi le simt în a-acelaş fel de grad.—Pesimistul prin temperament este caracterizat prin excesivă sensibilitate la durere. Traian Demetrescu a căzut în pesimismul la care a fost predispus prin temperamentul său, dupe cum singur o recunoaşte.
Care sunt trăsăturile caracteristice ale unui temperament pesimist? Mai întâiu—dupe cum spuserăm —o exagerată susceptibilitate, adică o simţire de o delicateţe bolnăvicioasă. Pe aceasta Traian Demetrescu a avut-o, dupe cum singur mărturiseşte: „Intre lucrurile din natură şi inima mea sunt legături atât
1)	' Ziarul .,Opinia" din laşi. 21 Sepl. 11)10.
2)	. N. Zaharia, — Traian Demetrescu. Viaţa, temperamentul, scrierile şi personalitatea sa artistică. Buc. 1910.
32S
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
de profunde, încât nu rare ori o frunză căzând, un buchet de flori veştede, m’au făcut 'să sufer mult.
„De sigur o mare parte din pesimismul unui om provine şi din această excesivă sensibilitate fa(ă de lucrurile din natură. Ele te mişcă, te preocupă, te neliniştesc. Din această cauză, adese-ori, sensibilitatea atinge un grad de desvoltare aproape maladiv“').
Un alt semn distinctiv al temperamentului pesimist este scepticismul, adică îndoiala, neîncrederea fie în oameni, fie în viitor. La Schopenhauer ea mergea până acolo încât se confundă aproape cu mania persecuţiei.
Anexietatea, care este tot o formă a îndoelii, eră starea lui sufletească permanentă. „Când nici o grije nu mă preocupă, sunt chinuit de gândul că trebue să se întâmple ceva, care deocamdată îmi este ascuns/' 1 2)
Iar în altă parte, sombrul filosof german spune: „Când nu sunt îngrijorat de nimic; atunci, atunci mai cu seamă am cele mai mari temeri".
Traian Demetrescu nu a fost bănuitor până în acest grad, însă şi la dânsul se observă o stare afectivă bolnăvicioasă. „In totdeauna —spune dânsul—m’am îndoit de liniştea şi fericirea cea mai sigură. O nenorocire, o decepţie, o turburare cât de adâncă, mă găsesc mai prevenit decât fericirea cea mai mică. O iluzie nouă, o speranţă, un vis de noroc, mă turbură. Deziluziile şi scepticismul îmi sunt prieteni vechi; cu ei trăesc mai liniştit".3)
„Pentru ce ne gândim uneori la moarte, când suntem prea fericiţi? E ciudată această stare sufletească: de a te simţi puţin trist, tocmai pentrucă eşti fericit. Niciodată n’am gustat fericirea curată, fără amestecul unei alte sensaţii. Totdeauna mă neliniştea presentimentul vag, că după sfârşitul unei fericiri urmează părerile de rău sau îndoiala".4)
Din aceste mărturisiri reese că la Traian Deme-trescu se petreceâ ceeace se numeşte asociaţia prin contrast. In sufletul său se produceă ciudatul fenomen psihologic, ca o stare de fericire In loc să-i deştepte în minte idei adecvate, din potrivă îi evocă gânduri triste, cari contrastau cu ea.
Este psihologiceşte dovedit că, în starea normală, situaţiile vesele evoacă gânduri vesele; iar cele triste, gânduri triste. Ei bine, la Traian Demetrescu, faptul se petreceâ din potrivă. Este adevărat că împrejurările triste îi evocau idei triste, însă şi cele vesele îi evocau tot astfel de idei.
Dupe opinia noastră, acest fenomen este anormal întru cât se abate dela norma celor ce se petrec la oamenii normali.
Nu mai insistăm mult asupra acestui fapt, de oarece ne-am mai ocupat de el cu altă ocazie.5)
II.
Cum se face că Traian Demetrescu, deşi eră pesi-
1)	. Ibidem, pag. 12.
2)	. Lombroso : L’liomme de (jenie, l’oni Alean. 1889, pag. 120.
3)	. X. Zaharia, Traian Demetrescu, pag. 10.
■1). Ibid. pag. 18.
5). X. Zaharia, Nihilistul intelectual (in Noua Ren. Română 18 Aprilie 1910.)
mist, totuş dorea să trăiască? Explicarea este destul de logică. Se ştie zicătoarea banală a Românului că „dintre 2 rele preferi pe cel mai puţin rău".—A-cesta este cazul. Dânsul ştia ce este viaţa ; pe când moartea, din cauza misterului în care este învăluită, îl îngrozea. Aceasta nu însemnează că socotea vieaţa ca o fericire. „Să vorbim drept: în faţa morţei omul se simte laş, fricos şi-i dispar de pe buze cuvintele împrumutate dela filozofia lui Schopenhauer sau a Iui Leopordi. N’are timp să mai judece viaţa, să-i facă bilanţul mizeriilor şi plăcerilor cuprinse într’însa; fundul groapei îi apare cu veşnica-i ironie a necunoscutului, cu problematicul punct de întrebare: ce este . dincolo ?“
„După aceste cuvinte, aţi crede că socotesc viaţa ca o fericire, ca o plăcere eternă? Nu. Toţi oamenii cari au privit şi au cugetat adânc asupra vie (ci, au fost neliniştiţi şi trişti.“
Prin urmare, ceea ce-I făcea şi face pe mulţi să fie pesimişti, este tocmai frica de moarte, care pe unii mai mult pe alţii mai puţin—îi chinueşte.
Cazul acesta al lui Traian Demetrescu ne aminteşte pe acela al lui Hamlet, care cu toate că este un personaj fictiv, totuş este verosimil. Şi dezolatul prinţ al Danemarcei se teineâ de moarte,—dupe cum se exprimă în celebrul său monolog. Oare aceasta dovedeşte că iubia viaţa?
„Cine ar voî să geamă şi să asude sub povara unei vieţe istovitoare, dacă nu l-ar stăpâni temerea de cele ce poate că urmează şi după moarte.... această ţară necunoscută, din care nici un călător nu se mai întoarce? Aceasta ne încremeneşte voinţa şi ne hotărăşte a prefera relele pe care le simţim, in locul acelora pe care nu le cunoaştem?'-)
Dacă dupe aceasta am judecă pesimismul cuiva, atunci ar trebui să susţinem că nici Schopenhauer, părintele pesimismului contemporan, n’a fost pesimist; căci, cu toate că se văitâ pe toate tonurile împotriva existenţei, totuş speră să trăiască 100 de ani.
Dupe cum frica de moarte nu poate fi luată ca o dovadă că Traian Demetrescu eră optimist, tot astfel nici setea de iubire şi de fericire, de care a fost ars sufletul său, nu poate dovedi aceasta ; ba chiar din potrivă.
Dacă Traian#Demetrescu ar fi fost mai puţin setos de acestea, atunci ar fi pretins mai puţin dela viaţă şi deci ar fi fost mai puţin pesimist sau chiar de loc. Cu cât pretinzi mai mult dela viaţă, cu atât mai mult ţi se dă prilejul să fii mai nemulţumit de ea.
Că la 20 de ani dânsul se înfăţişeâ ca „o fire entuziastă şi veselă,—de o veselie foarte comunicativă",— aceasta nu trebue să ne surprinză de loc. Cine nu este astfel la aceasta vârstă? Când nu cunoşti lumea şi viaţa, ele ţi se par cu mult mai fermecătoare. Insă pe măsură ce le observi mai de aproape, farmecul lor clela început dispare treptat-treptat şi rcali-
1) . N. Zaharia, 1 raian Demetrescu, pag. 19—20.
2)	. X. Zaharia,—Sludiu asupra lui Hamlet de Shakespeare. (în Revista Idealistă. Iunie 1907).
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
329
tatea ţi se înfăţişează în toată deplorabila ci goliciune. De aici urmează decepţia, blazarea şi durerosul scepticism se constată la toţi pesimiştii şi nihiliştii intelectuali, cari sunt tot un fel de pesimişti.
In tocmai după cum sămânţa unei plante se des-voltă acolo, unde găseşte teren mai priincios; tot astfel ideile pesimiste se prind acolo, unde găsesc un temperament mai preparat pentru aceasta. Neapărat că şi împrejurările externe contribuesc în marc parte.
Cupă cum singur Traian Demetrescu mărturiseşte, firea sa delicată şi melancolică eră terenul cel mai preparat pentru filosofia pesimistă. Şi nici împrejurările n’au lipsit. Lipsa de mijloace îndestulătoare pentru existenţă, contrastul dintre dorinţele lui şi neputinţa materială de a le satisface, răutatea şi brutalitatea oamenilor: iată mai multe împrejurări chiar decât îţi trebuesc, pentru ca să-ţi atragă atenţia mai mult asupra părţilor rele ale vieţei omeneşti, decât asupra celor bune şi fermecătoare.
Dar să ne consolăm cu aceasta că dacă Traian Demetrescu ar fi fost fericit, poate că n’ar mai fi fost literat de valoare.
N.	Zaliaria
GUY DE MAUPASSAXT •)
MOŞNEAGUL
Un soare cald de toamnă cădea în ogradă pe deasupra fagilor nauţi din şanţuri. Sub iarba tunsă de limba vacilor, pământul pătruns de ploae proaspătă, era jilav şi se ’nfunda sub paşi cu un sgomot de apă ; iar copacii încărcaţi de mere îşi semănau fructele verzi-palide în şanţul verdeţei.
Patru junei tinere păşteau, legate una de alta, şi din când în când mugeau spre casă ; păsările alcătuiau o furnicare plină de culori pe gunoiştea dinaintea staulului, scârpinau, scormoneau, codcodăceau, pe când cei doi cocoşi cântau într’una şi căutau viermi pentru găinele lor, pe cari le chemau printr’un clon-cănit viu.
Îngrăditura de lemn se deschise; pe ea intră un om care să tot fi avut patruzeci de ani, dar care părea bătrân de şaizeci, zbârcit, sucit, cu pas domol şi mare, îngreuiat de povara unui soi de opinci de lemn, sabouri grele şi umplute cu pae. Braţele lui prea lungi atârnau dealungul trupului.
Când se apropie de casă, un căţel roşcat, legat de un par uriaş, alăturea de un butoiaş care îi sluj ia de coteţ, dădu din coadă, apoi prinse a mârâi în semn de bucurie.
— Taci, riuot!—strigă omul.
Câinele tăcu.
O femeie eşi din casă. Trupul ei ciolănos, larg şi turtit ca scândura, se ghicea sub polcuţa de lână care îi strângea mijlocul. O fustă cenuşie prea scurtă, îi cădea până la jumătatea picioarelor, ascunse în col-ţuni albaştri, şi purta şi ea sabouri umplute cu pae.
ÎL vezi în „Noua Revistă lîomână" (lin 16 August 1!K)!>. J'.utn să ic facă traducerile.
O cufă, albă pe vremuri, acum galbenă, îi acoperea cele câteva fire de păr lipite de cap, iar chipul ei uscat, slut, fără dinţi, avea acea înfăţişare sălbatică şi dobitocească pe care o au adesea ţăranii.
Omul întrebă:
—	Cum merge?
—	Preotu dzîce că-i pi sfârşite — răspunse femeia—că n’o s’o ducă până mâni.
Intrară ’n casă amândoi.
După ce trecură prin bucătărie, pătrunseră în odaia scundă, neagră, abia luminată de o ferestruică, dinaintea căreia atârna o zdreanţă de stambă normandă. Stâlpii cei groşi ai tavanului, întunecaţi de vremi, negri şi afumaţi, străbăteau odaia dintr’un capăt la celălalt, purtând subţirea pardoseală a podului, prin care, zi şi noapte, alergau turme întregi de guzgani.
Pe jos, pământul, ghebos, jilav, părea gras, şi în fundul odăii, patul făcea o pată pasă-mi-te albă. Un zgomot regulat răguşit, o răsuflare aspră, horcăită, şuerătoare, şi un gâlgâit de apă ca de pompă stricată, venea din culcuşul întunecos în care trăgea de moarte un moşneag, tatăl femeii.
Omul şi femeia s’apropiară şi se uitară la bolnav, cu ochii lor blajini şi resemnaţi.
—	Di-amii s’o isprăjit, — zice ginerele; — nu durează el nici noaptea asta.
—	Di la ameâză di când tot horcăie aşâ,—răspunse femeia.
Apoi tăcură. Moşneagul avea ochii închişi, chipul —ca pământul, uscat de parcă era de lemn. Gura lui întredeschisă lăsa să treacă răsuflul zbuciumat şi aspru ; şi prostirea sură se ridica pe pieptu-i la fiecare răsuflare.
După o lungă tăcere ginerele zise:
—	N’avem di cât să-l lăsăm să-şi deie duliu. Nu-i putem face nimic. Păcat numai di fasole, că-i vremea numai bună de răsădit şi mâne trebue să ni punem iar pi lucru.
Femeia păru neliniştită de vorba aceasta. Stătu puţin pe gânduri şi-apoi zise:
— Dacă moare la noapte, doar n’o să-l îngroape înainte di sâmbătă; îi ave dzîua di mâne pentru răsădit.
Omul se gândi şi-apoi răspunse:
—	Da, da, mâne o să-mi trebuiască îmbiat să poftesc lumea la îngropăciune, şî-mi trebui cin’-şăse ceasuri di Ia Tourville la Manetot, ca să trec pi la tâţi.
Femeia, după ce cugetă vr’o câteva clipe, zise:
—	Nu-s nici cinci ceasuri amu. Ai pute să’ncepi a umbla di cu noapte şi sâ faci tată partea Touri vil 1 ei. Poţi doar spune di pi-amîi c’o murit, că n’o s’agiungă el până ’n dzîuă.
Omul rămase câteva clipe nedumerit, cântărind în minte-i urmările şi foloasele acestui gând.
—	Ce-o hi, mă duc,—zise el în sfârşit.
Când să iasă, se întoarse şi, după oarecare şovăială :
— Tît 11’ai tu di lucru, măi fimeie ; ia pune nişte mere la copt, di fă patru duzini di colive mici, pen-
33°
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
tru cei oameni cari or veni la ’ngropăciune, c’o să trebuiască doar să mai prindă la putere, li încăldzî cuptoru cu cele uscături di cole di sub şopronu cel cu teascu. Îs uscate.
Şi eşi din odaie, intră în bucătărie, deschise dulapul, luă o pane de trei chile de tăiă cu îngriijre o felie, culese din adâncătura palmei fărmăturile căzute pe măsuţă şi le aruncă în gură, ca nimic să nu fie de pagubă. Apoi luă în vârful cuţitului o leacă de unt sărat dintr’o oală de pământ, unse pânea şi prinse a mânca încetinel, aşa cum le făcea pe toate.
Şi străbătu iar ograda, linişti cânele care reîncepuse a mârâi, eşi pe drumul care lungea râpa şi se îndreptă înspre Tourville.
*
Rămasă singură, femeia se puse pe treabă. Dez-văli covata cu făină şi pregăti aluatul pentru colivă. O frământă mult; o învârtea şi iar învârtea, mânuia, o sfărma, o strivea. Apoi făcu dintr’însa un bulgăre alb-gălbui, pe care-1 puse pe marginea mesei.
In urmă se duse să culeagă merele; şi, ca să nu stâlcească copacul cu prăjina, se sui într’însul cu un scăunel. Alegea fructele cu grijă, ca să nu ia decât cele mai coapte, şi le vâra în poala pestelcei.
Un glas din drum o strigă:
—	Hei, leliţă Chicot!	•
Ea întoarse capul. Era un vecin, cumătru Osime Favet. primarele, care, cu picioarele în văzduh, deasupra cărucioarei cu îngrăşăminte, se ducea să-şi îngraşe pământul.
—	Ci pofteşti, cumătre Osime? întrebă ea.
—	Moşneagu cum stă?
—	Mai-mai pi ceia lume, strigă ea. Ingropăciu-nea-i Sâmbătă, la şapte, că ni dau zor fasolele.
—	Ghine,—zise vecinul—.Noroc să de d’mnedzău. Rămâi sănătoasa.
—	Mulţămim—răspunse femeia — ; mer’sănătos.
Apoi se puse iar la cules mere.
Cum intră în casă, se duse să-l vadă pe taică-său, aşteptându-se să-l găsască mort. Dar încă din prag i-auzi horcăitul zgomotos şi monoton, şi, zicându-şi că-i de prisos să se mai apropie de pat ca să-şi piardă vremea, se puse la pregătit coliva.
Invălea merele, unul după altul, într’o foae subţire de aluat, apoi le inşira pe marginea mesei. După ce făcu patruzeci şi opt de gogoaşe de astea, aşezate câte o duzină în rând, una după alta, se gândi să gătească de cină şi acăţă ceaunul deasupra focului, ca să fiarbă cartofele; că se gândise că-i de prisos s’a-prindă cuptorul chiar în ziua aceia, când avea toată ziulica de mâne pentru a isprăvi pregătirile.
Omul ei se întoarse pe la vr’o cinci. Cum trecu pragul, întrebă:
—	Isprăjitu-s’o ?
—	Ba nu încă—răspunse ea; tât mai horcăie.
Se duseră să-l vadă. Bătrânul se afla în aceiaşi stare, cu totul aceiaşi. Răsuflarea lui răguşită, regulată ca mişcarea unui ceasornic, nu se făcuse
nici mai grăbită nici mai domoală. Din două în două clipe ea se repeta schimbându-şi sunetul,- după cum aerul intra sau eşia din piept.
Ginerele se uită la el şi zise:	.
— O să s’fârşască, nici n’îi şti când, ca o lumânare.
Se întoarseră în bucătărie şi pe tăcutele se puseră să cineze. După ce înghiţiră ciorba, mai mâncară o felie de unt cu pâne, apoi, după ce spălară blidele, se întoarseră în odaia în care moşneagul trăgea de moarte. .
Femeia, ţinând în mână o lămpiţă care fumega, o plimbă dinaintea chipului lui tătână-său. Dacă nu răsufla, l’ar fi—nici vorbă—crezut mort.
Patul celor doi ţărani era ascuns în celălalt capăt al odăii, într’un soiu de înfundătură. Se culcară fără a scoate o vorbă, suflară în lampă şi închiseră ochii. Curând două feluri de sforăituri, una mai adâncă, alta mai subţire, întovărăşiau horcăiala neîntreruptă a bolnavului pe moarte.
Guzganii alergau prin pod.
Bărbatul se trezi, cum prinse a se crăpa de ziuă. Socrul tot mai trăia încă. Neliniştit de tăria moşneagului, el îşi zgâlţâi nevasta.
—	la-n-ascultă, Phemio, nu vra să-şi deie dubli, şi pace. Ci-i di făcut?
Ştia că fcmeia-i bună de sfat.
—	Nici vorbă că până ’n sara n’o s’o ducă, răspunse ea—. N’are di ci -ţi hi teamă ; că chiar de-o hi aşa, doar nu s’a ’mpotriji primarele ca să-l îngropăm mâni ; că pentru moş Renani, care o dat ortu pochii tocmai in vremea sămânatului, cum di-o dat slobozănie?
Omul fu convins de dreptatea acestui cuvânt, şi pleacă la câmp.
Nevastă-sa puse la copt coliva, apoi făcu toate treburile casei.
La amează, moşneagul tot nu era încă mort. Oamenii tocmiţi cu ziua la răsăditul fasolelor, veniră cu toţii să-l vadă pe moşneag, care întârzia să-şi dea sufletul. Fiecare zise câte o vorbă, apoi plecară la câmp.
La şese, când se întoarseră dela muncă, moşneagul tot mai răsufla încă. La urma urmelor ginerele începu să se înspăimânte:
—	(îi ui facem noi amil, Phemio?
Nu mai ştia nici ea ce hotărâre să ia. Se duseră să-l găsească pe primar. El făgădui c'o să ’nchidă ochii şi să deie voie să se facă a doua zi înmormântarea. Vraciul, la care se duseră, se prinse şi el, pentru a face un bine lui badea Chicot, să pue pe certificat data morţii cu o zi înainte. Omul şi femeia se întoarseră acasă liniştiţi.
Se culcară şi adormiră ca în ajun, amestecând puternica lor răsuflare cu răsuflarea mai slubă a moşneagului.
Când se treziră, tot nu era mort.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
33 t
*
Atunci se simţiră sdrobiţi. Stăteau la căpătâiul moşneagului, privindu-1 cu neîncredere, de parcă ar fi vrut omul să le joace un renghiu, să-i înşele, să-i necăjească, aşa din plăcere, şi le era ciudă pe el, mai cu seamă din pricina vremei pe care îi făcea s’o peardă.
—	Ci ni facem, mai femeie?- întrebă ginerele.
Nu ştia nici ea ce, şi răspunse:
—	Măi că mare bazaconie!
Nu mai puteau acum înştiinţa pe cei poftiţi, cari aveau să sosească peste puţin. Se hotărâră să-i aştepte ca să le lămurească treaba.
Pe la vr’o şapte fără zece sosiră cei dintâi. Femeile, în negru, cu un văl lung pe cap, sosiau cu înfăţişarea tristă. Bărbaţii stingheriţi de surtucul lor de ştofă, păşeau mai hotărâţi, vorbind de afaceri.
Badea Chicot şi cu • nevastă-sa, înspăimântaţi, îi primiră cu desnădejdea în suflet; şi, deodată, în aceiaşi clipă amândoi, apropiindu-se de cei dintâi sosiţi, prinseră a plânge. Spuneau cum devine lucrul, îşi povesteau încurcătura, dădeau scaune, mergeau de ici-colo, cereau ertare, vroiau să dovedească că toată lumea ar fi făcut ca dânşii, vorbeau fără a mai conteni, ajunşi deodată vorbăreţi şi nelăsând pe nimeni să le răspundă.
Mergeau dela unul la altul:
—	Cui ar hi trecut prin minte? Nici nu-i lucru cu crezare să hi durat aşa di mult.
Lumea, zăpăcită, cam amăgită în credinţa ei, ca omul căruia îi scapă un chef, nu ştia ce face, şedea sau stătea în picioare. Câţi-va vrură să plece, dar badea Chicot îi reţinu:
—	Ori cum, oameni buni, hai să’mbucăni ceva. Femeia a făcut nişte colivă ; doar n’om da-o la câni.
La vorba aceasta feţele se luminară. Oamenii începură să vorbeaslă încet. Ograda se umplea puţin câte puţin ; cei dintâi ajunşi povesteau treaba celor nou-sosiţi. Se auzeau şoapte, gândul colivei înveselea toată lumea.
Femeile intrau ca să-l vadă pe bolnav. îşi făceau semnul crucii, aproape de pat, murmurau o rugăciune şi eşiau. Bărbaţii, mai puţin doritori de această privelişte, aruncau aşa o privire dela fereastră, deschisă.
Lelea Chicot da lămuriri.
—	Iaca două dzâle că-i aşa, nici mai mult nici mai puţân, nici mai sus nici mai gios. Ia, o pompă la care s’o isprăvit apa, şi pace.
*
După ce toţi îl văzură pe moşneagul trăgând de moarte, se gândiră la de-ale gurii ; dar, cum erau prea mulţi ca să ’ncapă în bucătărie, scoaseră masa înaintea pragului. Cele patru duzini de gogoaşe gălbioare, aşezate în două blide mari, îţi făceau poftă de-ţi lăsa gura apă. Fiecare întindea mâna ca să şi-o ia pe a lui, temâudu-se ca nu cumva să nu fie prea puţin. Dar mai rămaseră patru.
Badea Chicot, cu gura plină, zise:
—	Di ni-ar vide, moşneagu, i-ar-hi oare cum; că straşnic îi mai plăceu, când trăie, săracul
—	N’o să mai mănânce el de-amii ’nainte,—zise un ţăran tânăr şi vesel—. Hie care la rându Iui, ca la moară.
Vorba aceasta, departe de a-i mâhni pe oameni, îi înveseli parcă. Acum era rândul lor să mănânce din gogoaşe.
Lelea Chicot, mâhnită de atâta cheltuială, tot se ducea în pivniţă s’aducă cidru. Ulcioarele umblau şi se goleau unul după altul. Oamenii râdeau acum, vorbeau tare, prindeau a striga cum se strigă la un ospăţ.
Deodată, o bătrână care -rămăsese lângă bolnav, reţinută de o nesăţioasă frică de lucrul acesta care avea să-i-se întâmple curând şi ei, se ivi la fereastră şi strigă cu glas ascuţit:
—	S’o dus! S’o dus!
Toţi tăcură. Femeile se sculară repede, ca să se ducă să-l vadă.
Intradevăr, era mort. Încetase de a mai horcăi. Bărbaţii se uitau unii la alţii şi, nu prea în apele lor, plecau ochii. Nu sfârşiseră de mestecat coliva. Îşi alesese rău vremea ticălosul ista.
Chicoteştii nu mai plângeau acum. S’a isprăvit; erau pe pace. Spuneau mereu:
—	Ştiam noi că treaba asta nu putea zăboji atâta vreme. Dacă cel puţân să putea hotărî, moşneagu, pentru as’ noapte, nu mai aveam tată asta bătae di cap.
Dar în sfârşit, s’a isprăvit. II vor îngropa lu-nia,—atâta tot,—şi-or mânca gogoaşe cu prilejul acela.	L '
Oamenii plecară, vorbind despre întâmplare, mulţumiţi c’o văzură şi pe asta, şi-apoi că îmbucară şi ceva.	• *
Şi după ce omul şi femeea rămaseră singuri, faţă ’n faţă, ea zise, cu chipul zgârcit de năcaz:
—	Şi-amu mai trebue copt iar patru dudzîni de gogoaşe de celea. Dacă să pute el mima hotărî as’ noapte...!
Şi bărbatul, mai resemnat, răspunse:
—	N’ar mai hi chip să-i ţii chiept, dacă se’ntâmplă treaba asta în tâte dzâlele.
.	Guy (le Maupassant
(traci, de Matei Rusu).
MEDICINA
IN JURUL UNEI DESCOPERIRI
Am venit cam târziu, însă glasul meu nu e încă cel de pe urmă. S’a discutat mult, şi s’au scris articole cu duiumul cu prilejul recentei descoperiri a lui Ehrlich, şi de bună seamă că nu va mai trece vreme multă până să se clarifice pe deplin terenul, şi toată lumea să-şi deie socoteală de imensele foloase cari le aduce această fericită descoperire. Căci fără nici o îndoială că există o mulţime infinită de
332
NOUA REVISIĂ ROMÂNĂ
nefericiţi, mai mult sau mai puţin conştienţi de. ameninţătorul gest al săbiei lui Damokles care li-i atârnată de-asupra capidui. Bolnavii cari au inteligenţa deschisă şi cari îşi dau seama de soarta lor ştiu consecinţele ades fatale ale sifilisului, ştiu că tabesul, paralizia generală sau alte boale fără leac îi aşteaptă, după cum un fir de iarbă este menit ca să fie strivit de piatra care cade după legile gravităţii.
E aci locul de amintit, că vechiul tratament anti-sifilitic iodomiercurial, dă de multe ori faliment. Sunt indivizi refractari acestui tratament şi la cari boala perzistă cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună.
Şi de fapt, lucrul nu e atât de simplu după cum s’ar părea la prima ochire. Nu trebue să uităm că în primul rând sifilisul e o boală care nu se opreşte la individul care a câştigat-o. E o boală care depăşeşte domeniul medicinei şi intră în acel al sociologiei. E poate aceia care, mai mult decât oricare alta, nu iartă greşelile părinţilor „până la a treia şi a patra generaţie". Spectrul eredităţii nu e nicăeri mai ameninţător ca aici. Urmaşii nu degenerează numai fiziceşte, ci moraliceşte. Găsim toate gradele de degenerare, până la produsul final al criminalului născut. Se ’nţeleg dela sine, primejdiile mari pentru viitorul societăţii.
Când e vorba de ţara noastră, problema sifilisului e şi mai complicată decât aiurea. In ziua de azi, nu mai este nevoie ca ţăranul să lase coarnele plugului şi să se ducă să capete sifilisul în armată.
L’a căpătat de mult, din leagăn, dacă nu cumva s’a născut cu el în sânge. Şi cântecul vechiu, aproape banal, al ignoranţei unui popor întreg din umbra satelor, se împrospătează. Grosul populaţiunei este incult. Omul sănătos nu ştie a evita contactul bolnavului contagios, şi nici bolnavul ca să-şi cauţe de sănătate.
Statisticele spitalelor rurale ne arată că sifilisul ia proporţii îngrozitoare şi ameninţă să cotropească satele. Nu vom enumăra aci toate pricinele. Spunem numai, că ţăranul nu vrea să ştie de un tratament mai îndelungat. Dacă de infirmeria rurală, de „zăcă-toare" cum o numeşte el, are groază, se ’nţelege lesne cât de greu este ca să fie izolat pentru mai multă vreme. Medicii rurali au dat la timp strigătul de alarmă, şi acei căror li se incumbă interesele sănătă-ţei obşteşti, n’au rămas impasibili. Există un ordin special al serviciului sanitar, ca sifiliticii să fie obligaţi să steie în spital şi la nevoie să fie aduşi chiar cu forţa. Las de-oparte întrebarea dacă medicul e totdeauna în stare să descopere pe cei atinşi de sifilis, dar e trist că ne trebuesc jandarmii ca să silim sătenii să-şi caute de sănătate.
Dacă e greu de organizat lupta împotriva sifilisului, dar e şi mai penibil să ţii izolat luni de zile un muncitor sărac, adesea tată de familie, cărui îi se ruinează gospodăria, în imposibilitate de a-şi agonisi traiul.
De altfel omul din popor nici n’are încrederea în tratamentul mercurial, căci atunci când leziunile sunt
înaintate e prea târziu ca să vadă vr’un efect, iar când boala e la început, nimeni nu se sinchiseşte de ea.
Dacă sifilisul e atât de primejdios pentru populaţia noastră rurală unde-şi recrutează victimele alături de tuberculoză şi pelagră, nici starea claselor mai înalte nu e de invidiat.
Nepăsarea, fie din ignoranţă, fie mai ales din cauză că tratamentul e prea îndelungat, şi ca atare după un timp se neglijează, fie poate din jena de a-şi destăinui o boală „ruşinoasă" chiar medicului,—căci din nefericire se mai menţin o mare parte din vechile tradiţii sociale—toate aceste—contribue la consecinţele multiple şi funeste ale acestei boli.
Trebue oare să mai vorbim de armată, unde sifilisul este aproape generalizat? Adevărul este atât de dureros că nu mai este nevoie ca să adăugim o culoare sumbră, tabloului deja destyl de searbăd, pe care-1 prezintă ravagiile sifilisului în ţara Românească.
Dacă stăruim asupra acestor fapte, e ca să arătăm progresul imens care rezultă sub forme infinit de variate din descoperirea lui Ehrlich şi care este soarta rezervată acestui tratament la noi.
Marele merit al descoperirei lui Ehrlich, constă în generalitatea punctului său de vedere prin care atinge problema legăturei dintre chimie şi patologie şi va avea importanţa istorică de a fi primul cercetător pe teren biologic, care a izbutit dacă nu s’o înlocuiască, dar să-i alătureze cu succes serotera-piei, panaceului universal de odinioară,—chimio-terapia.
Legea fundamentală a chimioterapie!’ redeşteptate de Ehrlich, şi care se degajă dintr’un imens număr de fapte, ar fi: Cantitatea de reactiv chimic, care fiind introdus în organismul bolnav şi exercită o acţiune incontestabilă asupra paraziţilor cari sunt prea sen-zibili ca să nu fie distruşi, e în cantitate foarte mică, aproape neînsemnată, pentru a ataca pe acesta din urmă. Injectând „606" unui sifilitic, această substanţă chimică e capabilă de a distruge treponemele, fără a fi vătămătoare bolnavului. Influenţând cauza primă a răululi şi leziunele existente întru cât «unt vindecabile, această metodă restabileşte armonia funcţională distrusă. Şi numai prin înfrângerea definitivă a agentului cauzal al unei boli putem înţelege astăzi o vindecare desăvârşită a ei. Iată un adevăr care constitue importanţa metodei.
Acesta-i principiul chimio-terapiei aplicat în malarie de multă vreme, şi astăzi în sifilis—într’un chip atât de strălucit.	'
E o terapeutică veche-nouă triumfătoare, o chimioterapie sterilizătoare, în cea mai riguroasă accepţiune a cuvântului.
Ceiace nu s’a putut învinge cu un tratament îndelungat de ani, se câştigă în câteva zile. In marea majoritate a cazurilor o singură injecţie asigură vindecarea. Dacă ar fi numai sub acest raport, des-
Moua RevistX romanA
333
coperirea lui Ehrlich, încă rămâne o operă mare.fsŞ paratului „606 , că nu e eficace şi că e primej-
Acolo unde leziunele sunt înaintate, în cazuri de sifilis terţiar cu ulceraţii enorme, în sifilis malign precoce, rezultatele sunt uimitoare.
Copii mărunţi, palizi, flasci, cu chipul îmbătrânit, acoperiţi de erupţiuni buloase,prunci cari n’au nici vlaga de a suge, devin rumeni şi plini de viaţă în urma unei injecţii făcute mumei lor care îi alăptează.
lată taina succeselor noului remediu!
Şi de aceia, de pretutindeni, cu o ardoare fără seamă, experimentatorii, medici şi fiziologişti au pus în aplicare descoperirea lui Ehrlich. Dacă urmărim cu nepărtinire, fără idei preconcepute, ci mânaţi numai de dorul cunoaşterii adevărului, observaţiunele şi raporturile clinicienilor celor mai de seamă, ajungem în mod firesc la concluziunea că: „606“ vindecă repede şi radical sifilisul. Sunt şi cazuri fatale. E vorba de întrebuinţarea remediului la câţiva bolnavi la cari era contra-indicat şi de care lucru unii medici n’au ţinut seamă. Asupra acestor trebue să cadă responsabilitatea primejdiilor cari se impută lui „606“. . ;
Şi de altmintrelea, care-i sistemul terapeutic care nu prezintă primejdie? Cunoaşte cineva un remediu care să salveze-pe toţi bolnavii?
Care-i chirurgul,—oricât de îndemânatic ar fi el,— care să reuşească în toate operaţiunile sale, să nu risce a tăia un filet, nervos nezărit, ori să înţepe vre-un os important.
Salicilatul nu alină toate durerile reumatismale, chinina nu stăvileşte toate febrele intermitente. Şi cu toate acestea, nimeni nu e surprins de aceste ne-succese.	[
Oare trebue să fie suprimate operaţiunele chirurgicale fiindcă cloroformul dă accidente, şi să ne abţinem bunăoară de a opera o cataractă fiindcă se poate perde ochiul?
E evident, ori cât de perfect ar fi „606“ nu poate fi întrebuinţat—de-ocamdată—în toate cazurile de sifilis. Îşi are şi acest remediu contra-indicaţiunele sale. Dar întrebuinţat la locul lui, este capabil să vindece simptomele cele mai grave şi cele mai primejdioase ale sifilisului, într’un timp scurt cum nici un alt medicament n’a reuşit până în timpul de faţă.
Şi încă odată. Nu e cu putinţă, că, judecând după mărturiile unor oameni de ştiinţă cu reputaţia consacrată, a unor oameni la cari simţul de echitate nu e ştirbit, să nu fii impresionat de imensitatea operii lui Ehrlich.
Există totuşi spirite sceptice cari o osândesc pe de -a’ntregul.
De această absenţă de vederi comune, nu trebue însă să ţinem seamă, căci fiecare are dreptul să-şi aibă principiile sale şi teoriile sale.
Miile de cazuri vindecate, acestea trebue să hotărască.
Ori cum, ceia ce este curios de constatat, e netemeinicia insinuărilor cari se aduc noului tratament.
Intr’o şedinţă recentă a Academiei de Medicină din Paris, agregatul Hallopeau, a adus-învinuiri pre-
",dios, învinuiri bazate după el pe întrebuinţarea metodei în serviciile spitaliceşti din Paris.
Zgomotele cele mai fantastice au şi circulat în presă, şi nu ne este de loc greu ca să arătăm că a fost o exageraţiune tendenţioasă.
De altfel Hallopeau s’a arătat ca cel mai violent adversar al lui Ehrlich. A spus că rezultatele tratamentului sunt cadavre şi orbi.
Acuzaţiile acestea au fost spulberate în pripă de colegul său Netter, care a demonstrat cum stau lucrurile.
Dar chiar elevii lui Hallopeau, având cea mai bună bunăvoinţă din lume, nu pot lua în serios insinuările extravagante ale demondatului lor maistru. Dovadă rândurile cari urmează şi cari sunt un răspuns al d-rului Paul Salmon dela Institutul Pasteur, dat unui redactor dela „Le Journal“.
„Accidente? Habar n’am. Dacă aşi fi avut măcar „unul singur la spitalul unde practic tratamentul cu „606“, s’ar fi găsit—vă închipuiţi lesne,—suflete caritabile cari să colporteze cât mai repede noutatea.
Câte parale face afirmaţia lui Hallopeau? Doream „s-o ştiu.
„Au fost după dânsul, cazuri de moarte în serviciul lui Chauffard. L’am întrebat pe locţiitorul lui Chauffard, pe d-rul Crouzon. N’am tratat nici măcar „un bolnav cu „606“, fu răspunsul colegului meu.
„La Salpetriere, Hallopeau semnalase cazuri de cecitate. M’am dus într’acolo ca să le văd... N’am „tratat nici un bolnav cu „606“, mi s-a răspuns şi „mi s-a mai adăugat: „Ehrlich n’a voit să ne tri-„ineată tuburi pentru nervoşii noştri—de teama „unor accidente“.
„In definitiv: n-am găsit nici urmă de caz de „moarte ori de cecitate, semnalate de Hallopeau la „Paris. Totuşi, am aflat că un medic dela Saint-Louis „a întrebuinţat „606“ la un bolnav adus la spital în „coma; femeia aceasta a sucombat după 3 zile, în „urma unei hemoragii cerebrale. „606“ nu era întru „nimic vinovat. Acelaş lucru era cât pe aci să mi se „întâmple şi mie dăunăzi. Am refuzat de a face o „injecţie unui muribund; trei zile după aceasta, neno-„rocitul moare. Dacă i-aşi fi injectat preparatul lui „Ehrlich, nu eram departe ca să fiu incriminat, nu de „imprudenţa mea, ci de întrebuinţarea lui „606“.“
Am citat textual.
Scopul unor acuzări atât de contradictorii cu adevărul e uşor de ghicit. De altfel li se acordă din ce în ce mai puţină însemnătate. Atari insinuaţiuni sunt o vie dovadă de rea voinţă, iar nu de imparţialitate.
Invidia pessima, invidia medicorum, grăeşte un proverb destul de crud, şi să ertăm deci causticitatea acelor cari au ambiţia să fie discordanţi cu orice preţ.
Au existat totdeauna şi pretutindeni. Pilde de acestea găsim în istoria culturală a tuturor popoarelor. Cum n’au fost biruitori, e de pristos să mai spunem.
Timpurile sunt atât de îndepărtate, de când Pasteur cu minunatele lui descoperiri a răsturnat toată
334
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
medicina veche, stârnind o revoluţiune fără precedent în istoria ştiinţelor. Genialul savant a avut de întâmpinat aceiaşi reacţiune, a înfruntat aceleaşi atacuri. Şi în ziua de astăzi, când ideile de netoleranţă a tot ce-i strein ar trebui să dispară ca nişte umbre urâte a altor vremuri, se mai găsesc oameni stăpâniţi de vanitatea naţională cea mai ridiculă, doctrinari a unor teorii cari caută să întroneze dispreţ faţă de un remediu, sub motivul larvat, că nu poartă pecetea franceză.
Xerxes, zice-se, a pus să se bată marea cu beţe, pentru a o pedepsi că i-ar fi distrus vasele, şi bine înţeles, ca să-i taie pofta de a mai recidiva. Mentalitatea ilustrului rege ne pare astăzi cam rudimentară.
Totuşi este destul de apropiată de aceia a pontifilor ştiinţei cari cred că prin mistificări vor putea stăvili progresul.
Şi chiar dacă ar fi exacte insinuările aduse preparatului lui Ehrlich, încă nu se dovedeşte nimic.
E evident, că un medicament întrebuinţat la bolnavi la cari este contra-indicat, poate deveni primejdios. Acelaşi lurcru, dacă sunt lipsuri technice, dacă este rău maniat.
Nimeni nu contestă aceste axiome de un adevăr elementar.
Fapte mari, trebue observate ceva mai îndepărtat, în totalitatea lor.
Ce ar vedea un miop dacă ar ţinea cu tot dinadinsul să privească una din minunatele pânze a lui Puvis de Chavannes, stând cu nasul într’un colţ al peisajului. Ce ar rămânea din vagul crângurilor şi belşugul florilor?
Cerul albastru, pare verde, casele par verzi, fructele verzi, pretutindeni verde, o teribilă strepezeală de dinţi—vorba lui Caragiale!
De aproape, toate priveliştele dispar, figurile ţi se par prea izolate. Ceva mai departe, nuanţele prind a se închega, vezi grupul întreg, vezi un tot. Ansamblul dă viaţă tabloului.
La vindecarea sifilisului cu „606“ dacă am căuta izolate cazurile, găsim ici-colo puncte discutabile, ceia ce nu e de loc nefiresc ţinând seamă că înainte de toate suntem încă la început, deşi perioada de hezita-ţiune, de incertitudine, e trecută.
Dar strângând cazurile de vindecare, tratamentul lui Ehrlich apare ca un tratament prodigios.
Descoperirea lui „606“ marchează odată în istoria medicinei.
Multiplele rezultate, i-au confirmat un succes durabil.
Iar personalitatea ştiinţifică a lui Ehrlich, trece în rândul acelor harnici muncitori pe terenul ştiinţei, cari ştiu să-şi pună frământarea minţei pentru binele aproapelui, de oarece e vorba de o operă cu o importanţă socială nu mai puţin considerabilă, căci de ea depinde viitorul popoarelor.
Dr. Leon Vaian.
CRONICA MILITARĂ
MANEVRE MARI
Manevrele regale din anul acesta, la care au luat parte corpurile 1 şi II de armată, mi-au adus aminte de manevrele mari franceze din 190S, cu critica cărora începe generalul Bonnal „Questions militaires d’actualite" (R. Chapelot, 1909, Paris). Este o oarecare asemănare între ele, atât numai că efectivul forţelor franceze a fost îndoit.
Generalul francez, care a urmărit de aproape ambele partide, relevă cu multă dreptate acţiunile zilnice ale fiecărei unităţi şi fiecărei arme (pag. 1-67), încât poate' să conchidă, fără, a i se părea că e nedrept sau că exagerează, cu următoarele aprecieri:
„Infanteristul, dela începutul acţiunii, s’a arătat vioiu, îndemânatic, activ, neobosit. întocmai ca şi calul de pur sânge, picoteşte în repaos ; imediat ce vine o excitaţie puternică, îl vezi că se transformă.
Diviziile de cavalerie n’au făcut, ca să zic aşa, mai nimic şi faptul acesta constitue un mare pericol, fiindcă cusurul lor de a fi cu spirit muşcător, unit cu o activitate din cele mai slabe, vor da o aparenţă de dreptate detractorilor cavaleriei, când vor reînoi lupta ca să ceară să se reducă efectivul acestei arme...
„Artileria e demnă de cele mai mari elogii pentru solida ei educaţie tecluiică şi sforţările, pe cari le-a făcut de câţiva ani ca să dobândească simţul tactic... Vom avea dreptul să afirmăm superioritatea mondială a artileriei franceze".
Generalul Bonnal găseşte operaţia manevrelor superioară celor de altă dată, fiindcă s’a putut vedea o aplicare din ce în ce mai potrivită a regulamentelor ; s’a observat o desvoltare continuă în ceeace priveşte educaţia tactică ; s’a format un serviciu de arbitraj complet şi destoinic, care a putut să se pronunţe cu mai multă competenţă despre: dispozitivul general, lucrările de apărare efectuate, abilitatea ma-nevrieră a unităţilor mici şi mari, felul cum au înaintat trupele, focul mai ales al infanteriei şi artileriei, etc. In afară de toate acestea s’a dat şefilor de partide libertatea cea mai completă, numai ca să ţină seamă de situaţiile impuse de director.
Totuşi e nemulţumit de două lucruri:
a)	Tema s’a dat cu câteva săptămâni mai înainte, aşa că chiar dacă tema partidului roşu, de pildă, a fost comunicată numai ofiţerilor din acest partid, camarazii din partidul albastru, prin indiscreţiuni au
33.5
NOtfA REVISTA ROMÂNĂ
avut posibilitatea să o cunoască. In Elveţia şi Germania temele sunt trimise celor în drept cu câteva ore înainte de începerea operaţiunilor. Aceasta e o condiţiune care îngreuiază mult acţiunea, dar o aprop-pie de realitate.
b)	Operaţiile se suspendau în fiecare seară la ora şapte, ca să dea posibilitatea trupelor de a cantona. La răsboiu nu se suspendă decât în urma unui armistiţiu. In alte ţări manevrele ţin cel puţin trei zile pline, atât ziua cât şi noaptea.
.. Se face o obiecţiune foarte serioasă şi ofiţerilor superiori, cari însoţiţi de o mulţime de ofiţeri şi soldaţi călări nu stau la locul lor, ci se apropie prea mult de lanţurile de trăgători, ceeace pe adevăratul câmp de luptă n’o să poate face, deşi nici n’or să vrea. „Ce vor zice soldaţii la răsboiu, când nu vor vedea lângă ci pe generalii lor?"
O parte şi mai preţioasă, care se remarcă în această critică, e portretul, făcut dela început, fiecărui comandant :
„Directorul manevrelor, generalul Lacroix, soldat foarte viguros, luptător încercat în armata de pe Rin şi din Tonkin, înzestrat cu o ţinută frumoasă, simpatic tuturor cari îl cunosc, plin de zel şi de vioiciune, sârguitor la lucru".
Comandanţii de partide:
„Generalul Millet, infanterist bătrân din armata dela Metz, liniştit, cumpănit, robust, cu un spirit cam încet dar energic.	-
„Generalul Tremeau, cavalerist în toată puterea cuvântului, foarte muncitor şi pe deasupra om de acţiune. Sever faţă de el însuşi ca şi faţă de ceilalţi, foarte disciplinat".
Generalul Bonnal pune în evidenţă şi importanţa manevrelor mari, cu inimicul reprezentat. Se susţinea, până în ultimul timp, că sunt un mijloc de desvoltare a instrucţii tactice numai pentru coman-
damentul înalt. E drept că trupele profită puţin, se dă încă ocazia comandanţilor mai mici să conducă unităţi reale, de exemplu compania cu efectiv mai mare de 200 de oameni. Ofiţerii tineri profită şi ei sub raportul tactic; soldaţii arată ce ştiu, cât pot răbda şi cât sunt de disciplinaţi.
Un factor care ridică cu mult importanţa şi necesitatea manevrelor sunt şi numeroasele momente din acţiune, cari se aseamănă cu cele din răsboiu: „atacurile platoului, se apropie, stindardele desfăşurate, baionetele puse la armă, în sunetul tobelor şi muzicilor. Au fost un spectacol mişcător şi plin de speranţe, căci să vezi pe soldaţii noştri mici, alergând la asalt cu o îndârjire de diavol, în ciuda raniţei apăsătoare, nici nu-ţi vine să crezi că au fost sculaţi dela ora două dimineaţa şi că au suportat de atâta vreme greutăţi mari".
Toate acestea îndreptăţesc atenţiunea cu care lumea întreagă se interesează de manevrele mari.
George V. Haneş.
Sublocotenent in infunlerie.
Bibliografii
Din Iiibliolecu I.umen :
5'j_|	.	.
-‘_j' j N. Vaschide...........Psicholotjia socială: Imitaţia
55.	— Dr. N. Leon.............Monismul — şi altele
56.	— N. Gogol ...............Hatmanul şi alte nunele
57.	— A. Schopenhauer . . • . Durerile I.umei
58.	— Dr. M. Câmpeanu . . . Psichnlmjia Militarului
59.	— Maxim Gorki.............Din Jertfele lubirei
00.— P. Bujor.................Mi-a cântat eilcu'u fufă
61.— L. Tolstol...............
02. — Lessing . . ............Educaţia Omenirei .
Colecliunea primelor şeapte volume din Noua Revistă Română se găsesc de vânzare la librăria Eskenasi/, Bulevardul Academiei No. 1, pe preţul de 5 lei volumul.
jfî apărut:
Biblioteca editată de „Noua Revistă Română"
No. 1. în zilele de anarhie de C. Rădulescu-Motru.
„	2. Bufleiul neamului nostru de C. Rădulescu-Motru.
„	3. Contractul de muncă de Dem. Negulescu.
.. PREŢUL UNUI NUMĂR 15 BRNI - -----------------------
(IN DEPOZIT LA LIBRĂRIA LEON ALCALAY. BUCUREŞTI).
33&
NOUA REVISTĂ^ ROMANĂ
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26
----------------
MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA
Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, chevioţte * gros-cote etc., şi Postavuri în toate genurile.
'	MATASARIE
Carhemir soie, charmcnse, crope de chine etc. Tiifji’tas din fabrica Bonnet culori şi negTe Atelier special pentru rochi şi confecţiuni
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Căche Corsets tricotate. Ciorapi şi Batiste.
CORSETE
Dantele torchon şl broderii veritabile
Rayon special pentru Llngerie şi Trousouri
^	gata şi după comandă
PREŢURI FIXE Şl MODERATE ---------------
s
SANATORIUL
Dr. GEROTfl
CONSTRUIT Şl MONTAT
Special pentru tratamentul boalelor chirurgicale
OPERAŢIUNI şi faceri
Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TKLEFON 1/11


Boalele Intestinului
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
boalele ce provin din Inlec^tuiiele Intestinalei
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. S anticar Super. Zilnic preparat proaspăt nuaiai la
LABORATORUL Dr. R0B1N
5, Str. I. C. Biătianu 5. — Telefon.
fJl Un flacon 2 lei- In provincie contra mandat 2,50 y ( Oei*eti prospecte grutnito *
JH)
F'lelS Isnai.» lRiuisii[BIB15'l5ianaiiKiBiiaiiciiBnaia[ai5ISl?e!iaUăligatiinii:cngiîajLg~.jiiîailglBlSl
Sa
VULE	I
! DUI LI U ZAMF1 RESCU j
1 ===== 2, STRADA ZORILOR, 2 ===== |
rsisrsisisrsrsisrsisis.is: srsfsis.rsis^jf?=«
Pulivtul Jluutelui tic Piet.nto TELEFON IS'o. 25 07
Vinuri de cca mit superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu la domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat

iy
iu
Dl
ăl
ffl
ni
iii
fii
Q!
01
u
— Să nu lipsească din nici o casă------
Franzbrannlwein „Uf. KONYA
Fricţiune întăritoare pentru musculatură, infailibilă contra durerilor rheumatismale, la gută, lumbago şi ori-ce răceli. întreţine sănătatea, puterea şi frumuseţea corpului. — Flacon de buzunar 50 bani. Flaconul original LEI 2.
Franzbfanntwein en Menthol
de Dr. Konya se distinge prin puterea sa antiseptică şl răcoritoare. Ca atare este recomandat în special contra durerilor nevralgice, durerilor de cap şi contra afecţiunilor catarale. Fi»<-.on de buzunar 60 bani.—Flaconul original LEI 2.25
<---- SE GĂSEŞTE LA FARMACII ŞI DROGUERII -
Fetili-vă do imilaţiuniî
marca „Fortuna11 depusă la Tribunal şl semnătura Dr. Konya şi fiu pe gâtul sticlei.	^
Isihii laara)lELaFal&«? isiais (aţfflgisiEisIsiăiE ISffi§(grai5!	^311=31^=11^=117=1 i7=ai5=u^=i7=i|?=ii^ii7=Ji7=ri7=ii7=ii^=t7=>Uii^L
Ciocolata si Caca» Zamfif «SC
Sunt preferate de cunoscători
AI.HEHT BAER, Buonreştl. Str. Numu-Pomplllu No. ?
l?ar?3i7Ji7=»r;3rgug^rg*rgfSfSJ'S]'iHrsj!i