NOUA REVISTA
ROMÂNĂ
ABONAMENTUL:
In Roniftuia un nn (48 NUMERE). 10 Ici ,, şcase luni . .	. .	6 ,,
In toate ţările uniunei poş1 ^ an 12 ,, Ir ’nni 7
POLI
REDACŢIA ŞT ADMI Bulevardul Fcnlinanri,
ha
-xicureşt!
No. 20.
TICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR :
C. R ADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
DUMINICĂ, 26 SEPTEMBRE [9 IO
UN NUMĂR.
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principal librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ullima pagină */« pagină io lei.
Voi. 8.
SUMARUL
NOUTĂŢI :
Kc libris. Materialismul istoric.—Părerea unui elev de liceu in cestiunea evreiască. — Teatrul Modern. Compania dramatică Davila. Intre Culise, dramă in patru acte de II. de liothschild.
GESTIUNI ACTUALE:
C. Rădulescu-Motru. Sofismele democraţiei în învăţământ.
N. Em. Teoiiari. Asupra împăcării conservatorilor.
LITERATURĂ :
Găuri ele D’Annun/.io. Bestii...
ŞCOLARE:
Fir. D. Speranţă. Raport asupra învăţământului.
Maria C. Buţureaxu. Scoli menajere, agricole si horticole pentru femei.
ŞTII NT A:
* »
Eugen Mălinescu. Asupra interiorului pământului.
NOTE Şl DISCUŢIUNI:
C. R. IU. lămuriri pentru ,.Facla".
N. Şr!•:făxescu-1acrnt. In chestiunea convenţi-nnci iurco-românc.
NOUTĂŢI
Ex libris. Materialismul istoric.
Domnul Eugenio Hignano, directorul mărci reviste internaţionale de sinteză ştiinţifică „Scientiuu din Milano, revistă ce apare în Milano, Paris, Berlin şi Londra în cele palru limbi ale civilizaţiei mondiale, a publicat nu de mult, în 1908 un foarle interesant studiu asupra malcrialismutui istoric în care desvollă păreri noui şi originale asupra valorii acestei concepţii pentru ştiinţa sociologică.
l)-sa arată marca contrazicere a doctrinii marxistă care pe de o parte susţine fatalitatea neînlălurabilă a desvoltării
economice, care ar determina toate celelalte forme de mai nifeslări, şi pe de altă pune ea lege lupta între clase, care ar face să prepondereze una sau alta din ele în poziţie economică. Dacă mersul desvoltării economice este fatal, atunci cum ar putea el fi modificat prin lupta între clasele sociale ?
1). Hignano arată Toarte bine eă în dcsvoltarea socială, un alt factor decât cel economic, acel juridic, ideia dreptului, joacă un rol cel puţin tot atât de mare, şi după cum acest factor juridic sprijină mai mult pe o clasă sau pe alta, el dă acesteia ponderesa numai pentru a triumfa în lupta economică. D. Hignano ar li trebuii însă să adaoge că, factorul juridic este de caracter murul şi eă deci propăşirea omeniri, atârnă mai ales de ideia morală.
A.	D. Xenopol.
Părerea unui elev de liceu ?n chestiunea evreiască.
Primim din Iaşi următoarea scrisoare pe care o reproducem întocmai:
Domnule Profesor!
Iertaţi-mi îndrăsncala de a voi să-mi afirm şi eu părerea într'o ecstiunc aşa de importantă, cum este cestiunea evreiască. N’aş li avufo, dacă n'aş li fost oare-cutn provocat de articolul pe care l'a publicat un coleg al meu într'o altă revistă. (Revista Democraţiei Române, 12 Septembre).
Colegul meu semnează: un elev de liceu evreu. Eu suni lot elev de liceu, dar român, din moşi strămoşi.
Ce susţine colegul meu, evreul ?
Transcriu cuvintele lui:
„S’ar puica face un roman psichologic interesant, des-rriindu-sc viaţa elevului de liceu evreu. Plin de optimism la început, ele se sbuciutnă puţin, pentru a cădea în pesimismul cel mai înverşunat. Nu se poate situaţie mai îngrozitoare decât a sa. De se întâmplă să se vorbească în clasă despre evrei, el trebue să suporte povara privirei a 60 de perechi de ochi dispreţuitori, cari (in cu lot dinadinsul să-i amintească ireparabila crimă ce a comis-o: de a se fi născut evreu. Situaţia e şi mai îngrozitoare în şocictăţile literare şi ştiinţifice şcolăreşti. Ar vrea şi el să se manifeste în toate direcţiile culturci româneşti, ar vrea şi el să-şi exprime admiraţia şi entuziasmul pentru eroii cari şi-au dat viaţa spre binele neamului românesc, dar pretutindeni întâlneşte aceiaşi ochi cari îi amintesc că locul lui nu c acolo."
După această descriere, să întreabă colegul meu, ce pot deveni mai târziu elevii evrei, şi răspunde: Unii socialişti, alţii sionişti, toţi fără ideal!
„Nenumăratele respingeri dela viaţa culturală românească i-au făcut pesimişti, sarbăzi, oameni fără ideal, despărţiţi de viaţă, cari au putere de muncă, dar nu pol să şi-o exercite în direcţia în care le e chemarea, au voinţă dar le e tocită. Dintre aceştia, o parte va formă cohortele intelectualilor evrei de mai târziu, cari n’au nici un scop în viaţă decât acela de a trăi, iar o altă parte va umplea rândurile burghezimei celei mai declasate,"
m
NOUA REVISTA ROMÂWÂ
Jii
întreg articolul său este o tânguire, de la început şi până la sfârşit.	"
Concluzia este o jale curată:
„Şi această situaţiune e, în trăsături generale, aceiaşi la toate liceiele din ţară. Judece acum ori-cine, dacă această situaţie e avantagioasă chiar pentru români, judece ori-cine dacă o reabilitare morală nu e cel puţin tot atât de folositoare ca egalizarea de drepturi.“
N'u contrazic pe colegul meu în ceea-ce priveşte istorisirea faptelor. Aşa este. Viaţa pe care o găsesc elevii evrei în liceu este adesea ori nesuferită.
Dar a cui este vina?
Eu cred că vina este a lor, şi numai a lor.
Elevii evrei sunt, în majoritatea cazurilor, mai mult de cât fricoşi, ei sunt laşi, în acea ce priveşte apărarea ideilor şi credinţei lor. Din lipsă de curaj ei se prefac chiar că admiră şi iubesc lucruri pe cari noi simţim bine că nu le pot suferi. Nu odată am auzit pe colegii mei evrei lăudând pe d. duza. De ce? Ca să cerşească bunăvoinţă noastră, a celor Români.
Ei bine, laşitatea lor ne asmute pe noi Românii să le facem viaţa nesuferită!
Aducem o acuzare în contra lor; ridem de cine-va pe care ştim bine că ei îl admiră, dintre ei nu se ridică nici unul ca să ne răspundă franc, şi cu convingere. Toţi tac şi să codesc.
Eu pe omul fără curaj nu-1 pot suferi. Fac deosebire între curaj şi obrăznicie. Şi aşa cred că sunt şi cei-l'alţi coleg Români.
De ce nu ne batem noi joc de elevii de alte naţionalităţi? Fiind-că aceştia, bine sau rău, ştiu să ne răspundă. Evreii nu răspund nici odată. Trebue să se găsească tot unul dintre noi Românii, care să le ia apărarea, când noi ne prea întrecem cu gluma.
Părerea mea este, că acela care nu ştie respinge, cum se cuvine, injuriile şi acuzările ce i se aduc, acela îşi merită soarta.
Sfîrşind, aş avea un sfat de dat colegului meu evreu din Ploeşti, care să tânguieşte atât de jalnic : să citească „Xcanuil Românesc“, care se tipăreşte pe aproape de dânsul. Căci această foaie trăieşte din laşitatea evreilor şi nu din curajul Românilor!
Acesta este adevărul.
15 Septembre.	Cu tot respectul,
Un elev de liceu, român
Teatrul Modern. Compania dramatică Davila. — Intre Culise, dramă in 4 acte de H. de Rothschild.
Compania dramatică Davila a deschis Vineri 17 Sept., în noua sa_ locuinţă, Teatrul Modern, înoit şi frumos gătit, stagiunea teatrală a anului accsLuia cu piesa La Rampe a lui H. de Rothschild, multi-milionar, medic, filantrop şi scriitor-dilettante. Ni se pare că de data aceasta alegerea nu a fost tocmai fericită; cu toate slăbiciunile piesei, am putut constată încă odată frumosul rezultat pe care-1 dă sforţarea artistică a acestei viteze companii dramatice. Drept vorbind piesa nu se poate spune că e rea; cusurul ei este că prea e qnelconque, prea seamănă mult cu acele mediocre piese franţuzeşti, care se fac cu duzinile, atât pentru consumaţia pariziană, cât şi pentru export. Asemenea piese au succese trecătoare, fac serii, dar pentru arta adevărată nu însemnează nimic; ceea-ce le salvează este numai o excelentă interpretare. Trupa d-lui Davila este în stare să salveze lucrări şi mai slabe.
Când s’a jucat anul trecut la Paris, piesa lui Rothschild a făcut oarecare vâlvă, nu atât din pricina calităţilor dramatice, cât din pricina persoanei autorului, foarte cunoscut în uncie cercuri pariziane. Se pare că este o piesă cu cheie: personagiile ar fi copii directe de pe oarecare personalităţi din lumea teatrală pariziană. Tocmai această intenţie de
pamflet, în lipsa unui puternic talent, contribuc in mare parte la slăbiciunea piesei. Autorul a vroit să zugrăvească o viaţă aparte, aceea care se petrece înlre culise, în lumea de actori şi actriţe, de directori si impresarii, de autori dramatici, cu prilejul aventurei unei femei din lumea mare întâmplător intrată în acea viaţă. D-l de Rothschild are o ciudată şi cam simplistă concepţie despre această lume: nu găseşte într'insa nici o fiinţă de treabă, nici un om de omenie, — afară de eroina principală, care la dreptul nu face parte din acea lume; toţi cei-l'alţi sunt sau cabotini, în înţelesul cel mai rău, sau oameni de nimic. De aceea, ceea-ce în intenţia autorului ar li fost o satiră, a ieşit numai o caricatură.
Fabulaţia dramei e simplă. 0 femee din lumea mare Madeleine de Saint-Vanor, amorezată de teatru, dar mai ales de actorul Claude Rourgueil, care a iniţiat-o în arta dramatică şi în cealaltă, îşi părăseşte bărbatul şi lumea în care trăise până atunci, ca să intre în lumea mai fascinantă a teatrului. Ca actriţă — acum o chinină Madeleine (irandier — are mari succese. Dragostea ei pentru Rourgueil i-a dat chiar şi talent. Ea sucscsul ei contribuie desigur şi curiozitatea lumii aţiţală de scandalul acestei escapade. Dar tocmai succesele ei ii aduc nenorocirea. Rourgueil nu era firea aleasă şi nobilă în care crezuse Madeleine, eră numai un cabotin, tot ce poate li mai cabotin. Succesele amantei sale, angajamentele cu onorarii fabuloase il întunecă: i-se pare că el rămâne pe al doilea plan, că tot interesul publicului merge spre Madeleine ('irandier; înambiţia şi invidia lui de actor se topeşte toată dragostea ce avusese pentru femeea ce se sacrificase pentru el. De aci răceala lui şi în urmă ruptura, sfâşietoare pentru biata femee. Dar sfârşitul piesei e cam melodramatic, (iu ajutorul lui Pradcl, scriitorul pieselor cu succes pentru Madeleine, el însuş amorezat de dânsa, amanta părăsită isbuleşlc să mai aducă odată pe Rourgueil la ea acasă, sub pretextul de a studia împreună un rol înlr'o piesă nouă. Madeleine văzând zădărnicia tuturor silinţelor ei de a recăpăta dragostea lui Rourgueil, repetând în faţa Iui scena finală a piesei, în care eroina părăsită se sinucideâ, se otrăveşte dcabinelea.
Piesa a fost superior interpretată. D-na Lucia Sturza (Madeleine (irandier) a repurtat un nou şi foarte meritat succes. Nobilă distincţiuuc, graţie, pasiune, toate (şi la locul lor) au fost în jocul d-sale. In special scenele linale din actul al Ill-lea şi IV-lca, le-a susţinut cu o forţă care a făcut admiraţia tuturor. D-l Bulandra (('.laude Rourgueil) a făcut ceva frumos din rolul cabotinului; s’ar putea chiar spune că apus prea multă dislincţiune; pentru că d-sa este atât de simpatic, nu a isbutil să-l facă pe Rourgueil prea abject. Un joc foarte just au avut, în roluri mai lăturalnice, d-nii Bullinsky (Pradel), Slorin (Saint-(’.lair), Manolescu (Nerondc), (ionslantiniu (Chalman). 0 interesantă apariţie în rolul foarte episodic dar foarte concentrat jucat, al unui actor bătrân, şiret, care cerşeşte bilete de favoare şi împarte laude, a fost aceea a d-lui Davila: d-sa ne-a arătat încă o faţă a puternicului său talent.
Lazăr Cosma.
Bibliografi.
Lupu Diehter, Chestiunea evreiască. Caracterul fi soluţia ei Bucureşti, 1910. Preţul 1 leu.
A. Schopcnhaucr, Durerile hunei, (trad. Bibi. I,unicii. 15 b.)
Maxim (îorki, Din jertfele iubirei, {trad. Bibi. I,unicii. 15 b.)
Dr. Vladimir (ihidioncseu, Moderne pădatioijische Slromun-gen in Frankrcich. (Pădagogischcs Magasin No. 111). Langen-salza 1910. Preţul 2 M.40 Pf.
Petru Vulcan, Ion liănescu, fost primar al oraşului Constanta■ Constanţa, 1910.
A. Luncă-Lando, Filozofia marxistă. Iaşi, 1910.
Dr. P. Zosin, CAle-va consideratului pentru libertatea de cuqelare. Iaşi, 1910. Preţul 50 bani.
Pamflete socialiste. Xo. 1. Socialismul român, observajii critice. Iaşi, 1910. Preţul 25 bani.
NOtIA REVISTA ROMÂNA

GESTIUNI ACTUALE
SOFISMELE DEMOCRAŢIEI IN
inVăţămAnt
IV
A doua sofismă. Idealul unui bărbat de stat, bine intenţionat pentru democraţia, cere nu numai ca să se mijlocească egalitatea cetăţenilor în faţa legei şi a condiţiunilor de existenţă, ci să se mai şi orânduiască pe cât se poate o armonie între interesele, mai mult încă, între conştiinţele cetăţenilor! Egalitatea poate să fie mijlocită prin constrângere câte odată ; pe aceasta nimeni nu o doreşte. Adevărata egalitate democrată este aceea care să înfăptueşte prin bunăvoinţă tuturor, prin solidaritatea între conştiinţe. Şi ca idealul să fie şi mai complect, adăogăm: în vederea unui scop naţional. Acum suntem dar înţeleşi asupra idealului ce avem de urmărit. Vrem o democraţie, conştientă de sine şi naţională. Toţi bărbaţii de stat bine intenţionaţi pentru democraţie nu pot avea un alt ideal. In primul rând, un bărbat de stat aşa de democrat cum este d. Spiru C. Haret, nu poate avea un altul!
Idealul democraţiei conştiente de sine, şi naţionale, este însă efectul pe care vrem să-l dobândim ; ne trebuie acum cauza care să-l producă. Cauză îi poate fi şcoala. Un bărbat de stat democrat, când ajunge ministru de instrucţie, nici nu poate gândi la altă cauză, înainte de a gândi la şcoală. Să vedem însă ce şcoală. De aci începe din nou prejudecata şi cu ea sofisma, după tipul celei precedente. Şcoala care va avea să mijlocească armonia între interesele cetăţenilor şi să formeze conştiinţa naţională a acestora, nu poate fi lăsată pe seama particularilor, căci particularii nu înţeleg nici interesele supenoare ale neamului şi nici chiar armonia posibilă a intereselor lor proprii, ci această şcoală trebue să rămână la dispoziţia statului, fiindcă statul prin bărbatul bine intenţionat care îl reprezintă, ştie ce vrea, şi ştie unde vrea să ajungă.
Şcoala pregătitoare pentru democraţia viitoare trebue să înfăţişeze în ea însăşi, în chip manifest, armonia de mai târziu pe care o aşteaptă democratul.
Prin combinarea orelor şi a programelor de clasă, prin supravagherea vigilentă a ministrului de instrucţie publică, să înceapă în minţile şi sufletele micilor copii o pregătire armonioasă, ca un ciripit de pasări nevinovate, care apoi să sfârşiască la maturitate într’o dispoziţie armonioasă pentru măreţe fapte cetăţeneşti.... Aşa raţionează democratul sofist. Vrei să te faci bine la ocliiu, raţionează baba din sat, apoi spală-te cu floarea buruenii în care se vede icoana ochiului sănătos, şi îţi va trece!
Din nenorocire pentru noi aşa raţionează şi d. Spiru C. Haret, ministru nostru de instrucţie publică.
Neîncrederea sa în învăţământul particular este în deobşte cunoscută. Printr’un vechili proiect de lege adus în parlament, (în urmă retras) dânsul voia să desfiinţeze acest învăţământ aproape cu totul. Acum manifestă din nou dorinţa să vină cu un alt proiect De sigur, ideea neisbândită altă dată îl persecută şi acum. D-l Haret nu va avea linişte până ce nu va vedea întreaga organizaţiune şcolară transformată în-tr’un monopol de Stat! Atunci raţionamentul său, de bun sofist democrat, va fi împăcat pe deplin: cetăţenii români îşi vor primi învăţătura numai dela Stat; şi Statul (=d. Haret) va şti să pună în învăţă-
tura predată de şcolile sale toată armonia şi tot naţionalismul care trebuie...
Realitatea însă este departe de a corespunde raţionamentului acestei de a doua sofismă, întocmai cum a fost departe şi de raţionamentul primei. Şcoala monopol oficial este tot aşa de puţin spre folosul claselor de jos, cum este şi şcoala egalitară.
Şi iată cauzele adevărate pentru ce.
Şcoala monopol,—ca ori şi ce monopol de altmin-treli,— nu poate ţine seamă de toate cerinţele lumei. Un popor este un organism în curs de desvoltare, cu foarte multe trebuinţe, şi încă cu şi mai multe aspi-raţiuni. Clasificarea lor, şi tot este greu de făcut, necum armonizarea lor după un plan ideal. In teorie, negreşit, se vorbeşte de o armonie, dar în practică coexistenţa trebuinţelor şi a aspiraţiunilor se manifestă prin luptă şi prin durere. Fiecare membru al societăţii vrea înainte de toate asigurarea existenţei sale, fără să se preocupe de armonia existenţei sale cu a altora. Pentru această asigurare el întrebuinţează toate mijloacele pe cari natura şi mediul social îi le pune la dispoziţie. Calităţi fisice şi morale; virtuţi moştenite, sau învăţate pe urmă dela alţii; capital de ori şi ce fel, de care el poate dispune ; în sfârşit, cu toate el caută să facă faţă lupte: în care îl pune viaţa. Intre aceste mijloace, şi mijlocul cel mai principal poate, este şi pregătirea sistematică a însuşirilor sale sufleteşti; armătura culturală a omului, care se dobândeşte prin şcoală. Prin această pregătire sistematică dată de şcoală se asigură individul mai bine decât prin altceva, fiindcă această pregătire este nu numai o bogăţie adunată, şi care nu se poate pierde, ci este şi o bogăţie cu veşnic spor. Dintre toate bogăţiile, ea este cea mai solidă. Dar ori şi câtă valoare ar avea pregătirea şcoalei, în definitiv ea nu poate fi scop, ci totdeauna rămâne un mijloc. Scopurile sunt puse de viaţă nu de şcoală. Non scolae. sed vitae! Şcoala rămâne totdeauna instrumentul artificial, adică instrument creat de om ; instrument care poate ajunge foarte perfect, dar care nici odată nu poate fi aşa de perfect ca să facă inutilă alegerea scopului. Şi scopul îl dă viaţa, prin multiplele sale năzuinţe ; viaţa infinită în toate direcţiunile. De aceea stăpân peste şcoală rămâne pe veci pulsul vieţii, înveţi la şcoală nu pentru ca să fii învăţat, ci pentru a pricepe mai bine viaţa ; pentru a te folosi mai bine de pulsul vieţii, care bate în tine şi în jurul tău.
Acum să revenim la şcoala monopol de Stat.
Pretenţiunea Statului, de a avea el singur şcoli, pe ce să întemeiază?
Pe argumentele pe care se întemeiază ori şi ce monopol în genere.
Cele de paradă sunt următoarele. Statul este singur în măsură, prin mijloacele materiale de care dispune, să dea o şcoală bună. Adică Statul, în stil comercial, este mai în măsură să dea o marfă bună şi nu fal-şificată.
Negreşit într'o privinţă aşa e, dar cu o mare res-tricţiune şi anume: Statul dă o marfă relativ bună, dar o marfă uniformă ; el nu poate să dea fiecăruia ce-i trebue, ci dă aceea ce poate el impune mai uşor, şi mai ales aceea ce crede el că este mai de folos. O şcoală ideală, bună pentru oricine nu există ; prin urmare Statul trebue să aleagă între şcoalele care corespund la scopuri diferite. Bogatului îi trebue o şcoală care să-l ajute să devină funcţionar, şi pentru aceea el va prefera şcoala unde instrucţiunea memoriei ocupă primul plan, şi pe aceasta o va cere Statului ; săracului însă îi trebue o şcoală în care fiul său să poată câştiga, nu atât cunoştinţe de memorie, cât deprinderi solide, cari să-l apere de alcoolism şi
276
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
de lene, şi, în consecinţă va cere Statului altfel de şcoală! Orăşanul, prin organizaţiunea vieţii lui, poate da copilului un început de educaţie în familie, şi de aceea va dori ca şcoala să înceapă dela vârsta de şapte ani, pe când ţăranul, a cărui familie nu poate să contribue aproape cu nimic la educaţiunea copilului, va dori ca şcoala să înceapă mai de vreme, ca să sfârşească mai de vreme! Un cetăţean are pe copilul său precoce, şi dispus spre carte, celălalt cetăţean nu, deşi amândoi doresc să profite de şcoală ! Un copil este sănătos şi alt copil este bolnav; un copil este equilibrat sufleteşte, altul este desequili-brat; un copil n’are nici un talent deosebit şi este mediocru în toate ; altul are talent special într’o direcţiune şi este înapoiat în altele... Cine face şcoală specială pentru fiecare? Statul? Dacă cerinţele ar fi mai puţin multiple; dacă scopurile la care răspunde existenţa şcoalei, ar fi, bunioară, uşor să se prevadă, cum sunt scopurile la care răspunde existenţa chibritelor, atunci da, am înţelege ca Statul să-şi ia asupra lui monopolul şcoalei, cum şi l’a luat pe acel al fabricaţiunii chibritelor! Dar este acelaş caz? Este scopul şcoalei tot aşa simplu, cum este şi scopul chibritului, pe care ori şi ce inginer mecanic îl poate concepe?
Poate dispune Statul de un buget suficient de mare pentru a face faţă la toate cheltuelile, pe cari multiplele şi variatele creaţiuni şcolare i le va impune?
Numai pusă întrebarea şi ori şi cine simte abera-ţiunea răspunsului afirmativ. Monopolul implică limitarea scopurilor la care şcoala va trebui să răspundă. Experienţa vieţii te îndeamnă să fugi de cariera de funcţionar, sau de avocat, şi să cauţi o pregătire în altă direcţiune, totuşi tu trebue să te resemnezi şi să mergi la şcoala Statului care te duce tocmai spre această carieră! Deasupra orcărei experienţe personale şi deasupra ori-cărei năzuinţe is-vorîte din mijlocul vieţii reale, şcoala monopol are pretenţiunea să ridice o singură dogmă infaibiIă: „Statul ştie tot“, „Statul vede tot“. Mai bine ca Statul nu pot să vadă şi să ştie toţi particularii la un loc!
Aşa să fie oare? O parte dintre democraţi, anume socialiştii sindicalişti sunt foarte departe de a atribui Statului atâta înţelepciune! Democraţii-socialişti sunt din principiu chiar duşmanii organizaţiunii de Stat, aşa cum o cunoaştem noi astăzi!
Dar sa zicem că socialiştii exagerează. Se poate însă susţine serios infaibilitatea Statului în materie de organizare şcolară? Nici odată. Se poate susţine cel mult, că Statul este dator să meargă paralel, sau chiar să concureze uneori iniţiativa particulară, dar nici odată să o desfiinţeze pe aceasta din urmă şi să facă din şcoală un monopol al său oficial. Căci dacă sunt anumite şcoli, cari corespund la scopuri permanente, deci bine cunoscute şi pe cari Statul le poate îngriji mai bine decât particularii, în schimb sunt şi şcoli, cari corespund la scopuri impuse de schimbările vieţii sociale, şi a căror importanţă Statul nu este în măsură să o cunoască decât târziu. Aceste din urmă şcoli mai legate de pulsul schimbător al vieţii de toate zilele, trebuesc lăsate pe seama iniţiativei particulare, căci iniţiativa particulară este mai adaptabilă trebuinţelor, care se ivesc după o zi pe alta, de cum poate fi Statul. Pentru ca un gen nou de şcoală, sau chiar o metodă nouă de învăţământ, să fie adoptată de Stat trebue vreme îndelungată, căci aci Ia Stat trebuesc să se consulte între ei toţi aceia cari au influenţă şi autoritate. De aceea este un fapt bine dovedit de istoria pedagogiei, că mai toate reformele mari şcolare sunt venite pe drumul iniţiativei parti-
culare. La şcoala sa particulară şi nu la şcoala Statului a lucrat un Pestalozzi.
Monopolul nu numai că limitează scopurile la cari corespunde şcoala, dar limitează aceste scopuri în mod tendenţios. Şi cu această constatare ajungem la paguba ce i se aduce cetăţeanului din clasele sărace.
Ce tip de şcoală preferă Statul? Ce crede Statul important? Ce marfă vinde Statul, ca să vorbim în stilul comerţului monopol?
Statul vinde marfa, pe care el o poate cumpăra-ieftin, şi care în acelaşi timp îi aduce lui cel mai mare profit. Cel care perde mai mult din acest târg al Statului, este săracul, căci el plăteşte mult, şi primeşte în schimb lucru prost. Aşa se întâmplă de alt-mintreli totdeauna cu marfa monopolizată de Stat. Pentru sărac să destină marfă ieftină şi proastă.
Spre exemplu: Statul are să aleagă între o şcoală care dă educaţia deprinderilor de muncă, şi o şcoală care dă numai o memorizare papagalicească de cunoştinţe ; pentru cea dintâi însă, el are nevoie de oameni speciali şi cari nu se pot improviza, pentru cea de a doua el nu are nevoie de oameni speciali, ci poate întrebuinţa pe declasaţii burghezii, şi pe toţi neastâmpăraţii guralivi; pe caic din aceste două şcoli o va alege Statul? Va alege pe cea de a doua, fiindcă este mai ieftină. In consecinţă va improviza ca educatori pe toţi aceia cari ştiu numai să îndruge la vorbe, şi cari nu au nici o virtute Ia muncă. Va face şcoli de cultură papagalicească.
Profita-va săracul din asemenea şcoli? De loc. Ce poate profita săracul din vorbe? Vorbele sunt bune să le ştie acei ce trăesc din vorbe; săracul, el tră-eşte din munca braţelor sale! Aceste braţe sunt însă neglijate de şcoala Statului, fiindcă nu este cine să le dea deprinderile bune.
Şi nu numai deprinderile bune pentru braţe, ci toate deprinderile utile pentru viaţa săracului sunt . neglijate de Stat în folosul câtorva deprinderi de lux, uşor de format, după tipicul cărţilor.’Săracul învaţă să citească şi să scrie... ca şi cum cititul şi scrisul ar fi în sine un scop şi nu un simplu mijloc pentru a trăi. In loc ca cititul şi scrisul să fie ca o complectare a multor altor deprinderi câştigate mai înainte, ele rămân singure, ca o pălărie frumoasă pe un corp despuiat. Copilul săracului învaţă afară din şcoală: să fure, sa mintă, să dea cu pietre în călători, să se poarte în sfârşit ca un sălbatic, şi în şcoală el învaţă citi şi socoti...
Dar atunci Statul să înceteze cu şcolile? Nu, Statul să nu înceteze de loc, ci numai, înainte de a învăţa pe alţii, să înveţe el cel dintâi a cunoaşte nevoile la care şcoala trebue. să corespundă. Şi pentru acest scop el este dator să lase liber şcoalele particularilor, fiindcă între aceştia este mai multă probabilitate să fie cunoscători de trebuinţele celor săraci şi mulţi decât sunt între acei ce se află în solda Statului. Statul să vină pe urmă şi să sistematizeze încercările particularilor. El are mijloace multe şi poate face mult, dar nu suprimând, ci luând pildă dela acei ce se devotează de voie bună, şi din vocaţia sufletului lor, carierei învăţământului! In special Statul să-şi rezerve pentru sine în organizaţiunea învăţământului numai şcolile, cari necesitează cehltueli materiale multiple, şi a căror scop este bine cunoscut. Şcolile însă în cari cheltuelile sunt de natură sufletească, adică unde se cere iubire şi devotament pentru copil, pe acestea să le lase celor cari sunt dela natură dispuşi să facă asemeni cheltueli! Statul să nu suprime aceia ce el nu poate avea!
Dar cu libertatea învăţământului particular să poate
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
277
periclita bunul mers al Statului! Se poate. înainte însă de a şti dacă libertatea învăţământului particular periclitează mersul bun al Statului, este ceva mai inportant de ştiut şi anume: dacă Statul periclitat este în adevăr Statul celor săraci şi mulţi listatul maghiar, bunioară, este periclitat de libertatea învăţământului confesional românesc! Este el însă Statul celor săraci şi mulţi?
Şi Statul românesc,—Statul pe care îl apără d. Spiru C. Haret în contra libertăţii învăţământului particular,—este el Statul celor săraci şi mulţi? Ştie Statul d-lui Haret să dea săracului şcoala care îi trebuie acestuia? De unde această infailibilitate decretată în favoarea Statului?
Altă dată era biserica, care pretindea că ştie ce fel de învăţătură trebue cetăţeanului! Acum, în locul ei, a rămas Statul! Stăpânii s’au schimbat; mentalitatea lor însă a ramăs aceiaşi!
V.
Să încheiam.
Ambele sofisme sunt deopotrivă de dăunătoare învăţământului public, şi cu deosebire învăţământului dela care îşi aşteaptă cei de jos ridicarea lor.
Săracul nu se înalţă maimuţărind pe cel bogat; ci se înalţă devenind destoinic în ocupaţiuniie lui. Şcoala egalitară, departe de a fi de folos săracului, este pentru acesta o perdere de vreme şi o amăgeală.
Şcoala monopol de asemenea este abuzul săvârşit de acei cari deţin puterea Statului în paguba acelor cari nu au această putere.
Ambele sofisme au aparenţa de a fi favorabile democraţiei, în realitate însă ele sunt cele mai serioase pedice care se pun în calea democraţiei. Egalitatea şi armonia intereselor cetăţeneşti nu se produc din egalitatea şi armonia artificială pe care le decretează prin lege cel dintâi bine intenţionat, cum nici sănătatea săteanului nu vine din leacurile băbeşti, ci egalitatea şi armonizarea intereselor, dacă sunt să se producă, se vor produce mai curând din adaptarea şcoalei la scopurile vieţii. Şcoala cea mai bună este aceea care are în vedere interesele copilului, iar nu utopia democratică din capul ministrului şcoalelor! Acei, cari adoptă raţionamentul din cele două sofisme, nu iubesc democraţia, sau dacă o iubesc, au credinţa că democraţia se identifică cu persoana lor.
Această din urmă ipoteză, explică şi până la un oarecare punct, pentru ce ambele sofisme au * fost aşa de călduros îmbrăţişate de către d-1 Spiru C. Haret, ministru actual al şcoalelor.
C.	Rădulcscu-Mo
ASUPRA IMPĂCĂREI CONSERVATORILOR
N’a fost şi nu este chestiune mai discutată decât aceea a împăcărei celor două partide conservatoare. Se împacă? Nu se împacă? Dacă da, cum şi ce fel va fi această nouă împăcare? Iată întrebările ce curg din gură în gură, regulat, neîntrerupt, dela ziar la ziar, dela partizan la adversar, dela adversar la partizan, de un an şi mai bine, dacă nu chiar de doi.
Scolastica evului mediu n’a întrebuinţat mai multe argumente subtile pentru a explica natura esenţii divine, decât întrebuinţează presa noastră de toate colorile pentru a explica natura şi felul acestei împăcări. Fi-va ea o concentrare, o conlucrare, ori o fuziune ca altă dată?
Răspunsul cel mai sigur este tot cel care se desprinde din istoria faptelor însăşi.1 Fuziune a mai fost,
se ştie ; ea n’a durat nici cel puţin un an întreg. Şi ruptura n’a fost provocată de un accident subit extern sau de o schimbare de front neaşteptată în politica noastră internă. Nici criza financiară care bântuia atunci ţara fără întrerupere de aproape doi ani, nici incidentele regretabile Ia cari au dat naştere aplicarea pripită a legii ţuicii, n’au avut o înrâurire decizivă asupra votului Camerei dela t2 Fevruarie 1901. Cauzele sunt altele, ele au fost analizate, la vreme, în chiar coloanele acestei reviste.
Reamintesc câteva din ele:
„Fuziunea, cu tot entuziasmul cu care a fost salutată de o fracţiune a partidului, a fost numai la suprafaţă ; aşa cum s’a făcut, ea nu putea să nu nemulţumească pe corifeii în contra şi pe deasupra capetelor cărora ea se proclamase, precum si pe acei membrii ai partidului cari nu pot nrimi să fie trecuti ca o zestre a cutărui mijlocitor de matrimonii politice".
Procedeul întrebuinţat Ia facerea fuziunii a fost pripit, el se reduce numai Ia expediente:
„Cabinet de fuziune, întrunirea cluburilor, contopirea ziarelor, fără să ţină seamă de susceptibilităţile atinse, de amorul propriu al miniştrilor eliminaţi prin surprindere. Aceasta era o gresală neertată. Dacă autorii fuziunii s’ar fi mulţumit de o cam dată să o proclame şi apoi să caute a o cimenta prin fixarea unui program de guvern, ea ar fi fost o realitate. şi după dânsa nutea uşor să urmeze o combinaţie ministerială mai potrivită cu noua situaţie a partidului. In acest caz, nici unul din miniştrii de atunci nu s’ar fi lăsat să fie orbiţi de pasiunea puterii întru atât. încât să nu vază binele ce ar fi rezultat dintr’o unire reală, profundă, sinceră, a tuturor elementelor conservatoare. Aşa cum s’a făcut, în nrină si fără precauţiunile necesare, fuziunea coorindea în sine sămânţa unei dezbinări inevitabile1)".
Astăzi, ştiu, nu tocmai de fuziune este vorba, ci de o ^.concentrare" sau „conlucrare". Concentrarea însă nu este decât o expresie nouă care, în ultimă analiză, tot fuziune însemnează. Concentrarea nu se poate concepe fără o fuziune a cluburilor, a tuturor cluburilor, ceeace, acum, ar fi foarte greu de îndeplinit.	' **'
Intr’adevăr, dună crearea noului partid conserva-
tor.	fiecare ramură! a continuat să se organizeze si să se întărească în parte, căutând a câştiga şi a înscrie câţi mai mulţi partizani. In iudetele unde organizaţia veche s’a scindat, rândurile rărindu-se, s’au deschis o midţime de locuri însemnate, cari au fost apoi ocupate de oameni de mâna a doua. Iar acolo unde un partid nu avea organizaţie, a trebuit, fireşte, s’o creeze, dar nu arareori—s’o inventeze. Şi astfel, azi. au răsărit din belşug preşedinţi şi vicepreşedinţi inventaţi, cari vor neapărat să-şi păstreze, dacă nu nresedentia sau vicepresedenţia, dar cel nuţin o situaţie politică la care înnainte nici n’ar fi visat. Şi aceasta în dauna elementelor de valoare, serioase şi muncitoare, dar mai modeste.
De aci va rezulta o serie de nemulţumiri, cu mult mai însemnate decât cele din prima fuziune, fiindcă şi forţele ce astăzi stau faţă în fată, sunt mai însemnate. Nici unul din cele două partide nu poate fi comparat cu vechiul grup de sub şefia d-lui Carp. Atât conservatorii carpişti cât şi conservatorii democraţi sunt cu mult, cu foarte mult mai tari, mai numeroşi si mai bine organizaţi decât vechiul grup junimist. Anihilarea unora în profitul altora, de bună voe, nu li se poate cere.
1) Noua Revistă Română. 15 Martie 1901.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
278
De aceea, şi într’o parte şi în alta, alături de un curent de împăcare, mai există un altul protivnic, cu caractere diferite, după partid. Carpiştii bunioară, o parte din ei cel puţin, între care şi d. Carp, sunt convinşi că puterea li se va da lor, prin drept de vechime. De ce, atunci, ar mai împărţi-o cu alţii? De aici intransigenţa.
Ba, în ceea ce priveşte pe d. Carp, mai sunt poate şi alte motive. D-sa, personal, în această campanie, nu are ce să piardă, oricare va fi sfârşitul. Dacă socotelile vor eşi cumva gre,sit, d. Carp va muri de sigur, politiceşte, dar va trăi omul, omul dintr’o bucată, cu aureola de a fi rămas el, cineva, în vârtejul tuturor evenimentelor strecurate. Acum, dacă aureola
va costa viaţa unui partid—asta nu-1 importă.
•
La conservatorii democraţi chestiunea se pune altfel. Ei n’au vechimea, dar au forţa, forţa reală şi în numele ei, pe cale legală, îşi ridică acum preten-ţiunile:	'
„Tocmai fiindcă îmi dau seama că s’a deşteptat opinia publică—a spus şeful conservatorilor democraţi la congres—vreau ca în ea să pătrundă convingerea că în statul nostru actual sunt deajuns căile legale ca să se satisfacă toate dorinţele legitime. Eu nu voiu să se întoarcă combinaţiile politice aşa încât lumea să creadă că pe căile legale nu se poate nimic. O astfel de credinţă ar stârni o aşa turburare sufletească încât eu m’aş îngrozi de urmările ei. Şi dacă, d-lor, un lucru ca acesta la care nu mă aştept, care în ce mă priveşte sunt sigur că nu are să fie, dacă un lucru ca acesta totuşi s’ar întâmpla, noi tot la postul de luptă am rămâne. Când cineva a ridicat steagul pe care Fam ridicat noi acum doi ani şi jumătate, moare cu steagul în mână, dar nu-1 lasă niciodată."	'
Conservatorii democraţi au avut în aceşti doi ani din urmă succese electorale neobişnuite în viaţa noastră politică, la guvern fiind partidul liberal, adică partidul cel mai numeros şi mai reputat în materie de alegeri, cu atât mai uşor vor dobândi deci succese, zic ei, sub un eventual guvern Carp, şeful neavând nici mare practică, nici popularitatea electorală necesară. Această credinţă e împărtăşită nu numai de massă, dar şi de şef, de d. Take lonescu, care are răspunderea situaţiunii şi care, prin urmare, trebue să-şi cântărească bine cuvintele. Iată. într’adevăr, ce spune dânsul, într’unul din discursurile sale:
„D-l Carp nu poate să facă alegerile în această ţară! Dacă d. Carp ar încerca să facă alegerile, lupta noastră de până acum ar fi floare la ureche pe lângă lupta pe care am da-o".
La obiecţia că odată cu puterea d. Carp va câştiga . mulţi partizani, se poate opune faptul că la conser- -vatorii democraţi sunt mulţi entusiaşti, cari iubesc lupta pentru luptă, mai mult chiar decât puterea în- ; săşi. Numai aşa se explică uimitoarea creştere a acestui partid în atât de scurt timp. Mai există apoi ceva—o credinţă, care nu trebue eliminată din calcul : credinţa că d. Carp, singur, nu poate sta mult timp la putere. Justificată sau nu, eu nu am căderea să o judec, dar ea există şi va avea urmări hotărî-toare, căci nimic nu te îndărăbniceşte mai mult decât credinţa. Ea este flacăra care aprinde, crează, ea dă încrederea, forţa şi izbânda în cazurile grele. De ce—îşi va zice alegătorul solicitat de un asemenea guvern—să viu pentru cinci sau şase luni cu d. Carp, şi să nu rămân unde mă găsesc, în opoziţie, dar de unde, cu ai mei, deşi ceva poate mai târziu, pot să viu cel puţin cum se vine, de-abinelea.
Aşa dar, în ce priveşte succesiunea la putere, con-
vingerea, care determină şi atitudinea politică a celor două partide conservatoare, stă astfel: De o parte credinţa că puterea li se va da lor, carpiştilor; dincolo, credinţa că prin luptă o vor lua ei, tachiştii. De o parte, deci, aşteptare, cu explozii intermitente de impacienţă ; dincolo pregătire sistematică.
In timpul din urmă s’a pus în discuţie încă o formulă: conlucrarea. Aceasta însemnează că tratarea se va face dela partid la partid, fiecare înţelegând a-şi păstra individualitatea sa proprie, unindu-şi forţele numai în vederea realizării unui program de mai în-nainte stabilit. Pe lângă program, care e chestiunea de căpetenie, fireşte, se mai ridică însă una de ordin practic, care are totuşi însemnătatea ei.
Prin conlucrare, am spus, fiecare partid înţelege să-şi păstreze individualitatea sa proprie. Cu cluburile din provincie, însă, cum rămâne? Vor „conlucra" şi ele, păstrându-şi înnainte individualitatea, ori se vor contopi? Vom avea, adică, de sus şi până jos, două partide diferite, cu vieaţa, cu organizaţia şi cu felul lor de a fi, ori vom avea un amestec de o formă cu totul nouă: conlucrare la centru, fuziune în provincie?
Iată atâtea chestiuni pe cari fruntaşii ambelor partide ar trebui să le introducă în calculul lor. Chestiuni mici, într’adevăr, dar cari nu sunt mai puţin hotărâtoare pentru reuşita unei politici. Nimic mai uşor decât a aşterne pe hârtie o lungă serie de deziderate legislative; principalul însă este ca ele să nu rămână un bilanţ al viitoarelor falimente guvernamentale. Pe lângă priceperea problemelor ce izvorăsc din cursul normal al vieţii publice, conservatismul nostru mai are de restabilit şi comunitatea de spirit a tuturor membrilor săi, care mai degrabă decât identitatea înşelătoare a formulelor, dă partidelor forţa şi cohesiunea lor.
A face să se respecte legile, a menţine ordinea materială, este o îndatorire elementară pentru orişice guvern, asupra căreia nici nu e nevoe, cred, să stăr ruesc. Dar asta încă nu e totul, un guvern trebue să mai dea şi impresia autorităţii, a cărei acţiune să se resimtă în toate serviciile publice, în toate organele politice, făcându-le să funcţioneze normal, fără şovăiri, regulat. Pentru aceasta, însă, se cere nu numai disciplină, dar şi o bună armonie.
Iată de ce, „a răsturna pentru a răsturna", nu poate să fie o soluţie satisfăcătoare. Nu-i de ajuns să izbuteşti a răsturna pe liberali cu orice preţ, mai trebue să ştii ce poţi face tu, după răsturnare. După patru ani de guvernare liberală, dacă vine un. an de convalescenţă conservatoare, nu văd unde ar fi profitul conservatorilor, jl văd însă foarte bine—pe al li., beralilor.
i	N. Em. TeoharI
LITERATURA
B E S T I I . . .
Pălălaia turbure a nămiezii bătea în curte ridicând de pe ziduri, fereşti, de pe pietre o pâclă de aburi tremurători ce oboseau ochiul şi îngreunau răsuflarea. Era o namiază de cuptor, plină de aburi furtu-noşi: pe cerul alburiu nu se zărea soarele ; se desfăceau numai fâşii largi de lumină, fâşii de culoarea arămii.
In curte viaţa era stinsă. Vre-un curcan sta ţeapăn, neclintit pe labe, printre oasele goale, de parcă era împăiat... Şi încolo, afară, câmpia nesfârşită gălbuie,
NOUA REVISTA ROmÂnX
279
plină de tăcere şi toropeală, într’o parte,—într’alta o limbă de mare, mai albă decât cerul, departe.
Şi Nora, sub cerdac, spăla rufe; îşi vâra braţele vânjoase în răceala apei aceleea uleioase scotându-le acoperite de clăbuc; foţele îi săltau Iovindu-se de pept: toată bogăţia aceea fericită de carne răbufnea printre veştminte cu un miros acru de năduşeală. Câte odată ea sufla în clăbuc ca să vadă oglindită în albăstreala apei faţa aceea largă, cârnă, şi ochii căprii.
Se înnălţă, dreaptă, lipindu-şi degetele muiate de fruntea înfierbântată, cu un suspin de sfârşeală.
—	Nu ţi-e somn, tată?—îi zise socrului care sta lungit, la spate, trăgând din pipă.
Omul nu răspunse. îşi simţea limba grea şi coclită ca de friguri şi în el simţea o înfiorare, o nelinişte ciudată, de pare că îi intrase în sânge ceva rău, o otravă, ceva ce îl ardea şi îl toropea mai tare ca arşiţa.	'
Pufăi trei, patru fumuri îmoutnate: fumul îl înfăşură de tot, ca o ceaţă, apoi se desfăcu încetişor. Iar femeea care era ocolo, aplecată iarăş pe albie, frecând rufele. Pâcla grea înnăbusea; nu se auzea decât gâlgâitul apei şi răsuflarea adâncă a spălătore-sei, o răsuflare de junică sătulă, pe care omul o privea cu nesaţ, petrecut de svâcniri şi mici fiori pofticioşi. Ochii îi stăteau aţintiţi pe ciorapii Norei, căzuţi până la glesnă lăsând goală pulpa plină: doi ochi boboşaţi, verzui, cari dispăreau uneori sub pleoape ca nişte ciorchini de struguri în apa turbure.
Nora întorcându-se, îi întâlni privirea; şi o petrecu un fior. Insă simţea trecând prin toate vinele o is-bucnire de sânge rău. în faţa chipului acela puternic încă al socrului—în mijlocul căldurei aceleea ce apăsa trupul şi aţâţa poftele.
—	Unde e Rocco?—întrebă omul, cu glasul gâtuit, apropiindu-se.
—	Colo, la seceriş...
Şi Nora arătă câmpia învăpăiată ce părea un pustiu fără margini.
♦
Rocco secera, secera. Secera lovea spicele înnalte cu aceias iregularitate de isbituri, ca şi cum oboseala nu i-ar fi învins braţul niciodată. Pământul ardea de-desupt, spicele răspândeau aburi înnăbuşitori ; văzduhul împlâclit apăsa pieptul, îngreuna creerul ca o răbuvneală grea de împuţiciuni. Şi el secera, cu ochii păinjeniţi de strălucirea necontenită a secerei, cu mâinile umflate de părea că voiau să se abată, acolo, fără.să-şi dea seamă.ajuns aproape nesimţitor chinului acela aproape uitând că mai trăeşte.
Câmpia se întindea departe în undelarea largă a vântului ; nu se mai sfârşea câmpul ăla, spicele abia secerate creşteau la loc. Alţi secerători, ici şi colo. se străduiau înnainte tăcuţi, fără nici un cântec, fără nici o vorbă. Numai Corco avea totdeauna o melodie în gură, o melodie alcătuită din trei sunete, tristă, ca o tânguire de caval, o melodie prinsă cine ştie de unde, cine ştie dela cine.... Se asemăna cu un acompaniament funebru ; în sunetul ei viaţa celorlalţi se cheltuia ca şi tăişul secerei, fără de repaos.
Când soarele murea în aburii viorii şi ţărcaţi spre munte şi începeau câinii să latre în depărtare, Rocco se ducea Ia nevastă-sa, prăpădit, şovăind, cu muşchii copţi parcă pe oase, cu ochii tot păinjeniţi. Ză-ria înnaintea lui, în aer, largi dungi galbene jucând, pierind.
Şi cum ajungea Nora îi întindea o strachină de fiertură pe care o hăoăia fără să-şi ridice ochii, cu lăcomia unui câine flămând. Nici nu se uita la femeea
aceea plină de tinereţe şi de pofte, femeea aceea cu pântece zămislitor şi cu ţâţele doldora de lapte. El nu simţea mirosul sănătos al . cărnurilor acelea în fierbere. Vedea mereu dungile galbene înnaintea ochilor; cădea, acolo, într’un colţ, pe pat, ca o bestie sfârşită, şi adormea. Cărămiziu, de o culoare ca acea a aramei vechi, cu o basma legată împrejurul feţei, de parcă ar fi avut răni, cu şmocuri lungi de păr năclăite de năduşeală şi căzute pe fruntea îngustă şi pe gâtu-i de broască ţestoasă... Urît. Uh!
«
In seara aceea se întorcea de-a lungul ţărmului celui năpădit de plante sălbatice, să respire măcar un pic de aer de mare. Pe cerul senin, verzui, se înălţa luna nouă. Era într’o Sâmbătă din Iulie.
Se întâlni cu tatăl său, care sta neclintit, cu luleaua în gură aşteptându-I să-i aducă câştigul.
—	Bună seara, tată.
—	Bună seara. Dă ’ncoa.
Rocco scoase din buzunar o mână de gologani. Apoi o luară în tăcere spre casă, tatăl înainte fumând, fiul în urmă ca un câine nemernic.
Nora când îi văzu venind împreună se turbură de tot, o cuprinse o spaimă şi se îngălbeni... Rocco se apropie de masă cu mersul nesigur al unui orb, căs-când ochii aceia cenuşii, ca şi cum ar fi vrut să prinză lumina şovăitoare a asfinţitului. Era prostit de foame şi de soare: muncea din zori până ’n noapte ca şi un bou la jug, pentru ca tatăl să se îngraşe de lene fumând şi bând puţinul acela ; muncea fără să crâcnească, fără să aibă nici o dorinţă, fără să blesteme, aşa, ca un bou înjugat, pe ogoarele altora. El n’a-vea decât secera şi sapa şi două braţe ce nu se oboseau niciodată.
Avea şi o fată, o copilă de trei ani, grasă, aproape înăbuşită de grăsime, cu părul bălai şi lins, cu doi ochi ce se deschideau în albiciunea obrazului, ca două flori de azur în lapte—doi ochi mereu miraţi când se aţinteau pe el.
EI îmbucă fiertura şi se aruncă pe pat; însă mâncarea aceea pe sponci, înghiţită, îi făcea rău, fiori îl petreceau până la oase şi setea îi ardea gâtlejul. Stete, totuşi, nemişcat, cu ochii căscaţi fără să vadă decât necontenitele pălălăieli şi cercurile de foc miş-cându-se în întuneric.
In besna aceea nu deosebi umbra tatălui care trecea prin odaie desculţ, desbrăcat, gâfâind şi tremurând de poftă, şovăind cu mâinile înfiorate spre a da de trupul Norei, nu auzi ţipătul copilei care în vis simţise apropierea nesigură a mâinilor acelea...
Mica ferestruică era deschisă: năvălea înnăuntru vuetul prelung al mării şi mângâierea îmbălsămată a nopţii cu lună.
*
In zori Rocco se scutură de amorţeala-i bolnavă. II obosea şi sculatul: avea în cap o buimăceală, o greutate nemaipomenită, şi pe faţă mici pete roşii. Luă secera şi porni spre câmp, în vreme ce genunchii i se îndoiau Ia tot pasul.
Câmpia dimpreujr se pierdea în albiciunea dimineţii ; marea lua o culoare uşoară vânătă. Printre plantele sălbatice cânta câte-o pasăre.
Ajunse la ogorul lui, desfăcu secera, însă puterile i se s'tinsera toate de odată şi răbufni în ţărână pe brânci.
—	încă unu!—zise Corco printre dinţi, oprindu-se din cântec.
* ’
Erau seninele grozave ale tifosului. Stătea acolo,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
’8o
lungit în culcuşul lui tată-său, sfărâmat, cu trupul flcoşcăit, acoperit de-o năduşeală grasă, cu pântecele supt ca un burduf, cu chipul pământiu, cu nările uscate, cu ochii cuprinşi de un văl mucos, asemenea aceluia al unei oi moarte. In gura negricioasă îi bolborosea un murmur neînţeles.
—	Nora!—murmură odată.
Insă nimeni nu se apropia. In odaia aceea întunecoasă, scundă, înăbuşitoare de miros omenesc, el simţea că putrezeşte încet, încet, el simţia putoarea leşului lui, ca în mormânt.
Ce nopţi, ce nopţi lungi de agonie!... In odaia vecină, nevastă-sa veghia prăpădită, strângând ţoalele pe ea, cu gura încleştată de plâns, cutremurându-se când auzea o tânguire amarnică, un horcăit, un ţipăt.
Mustrarea de cuget o chinuia ; şi cu toate acestea, când socru său cu degetele sgârcite îi pipăia sânii ea se lăsa în voia mângâierii aceleea, fără să se stăpânească, cu un suspin de poftă neînvinsă, ca şi o căţea îndrăgostită.
*
Cu toate acestea odată se răsvrăti.
—	Ce vrei cu mine?—întrebă pe omul acela cu.o voce spartă ce părea că iese diritr’un gâtlej găurit; ridicându-se pe pat şi dându-1 îndărăt cu pumnii strânşi. Ce vrei? Tu eşti dracu?
El nu răspunse, nu se împotrivi; voi să fugă repede. Trecu prin odaia lui Rocco, cu părul sbârlit; se repezi afară, nebun de spaimă. O luă dealungul ţărmului şi apoi se pierdu în câmpia ce dormea sub bătaia lunei. Miorlăiturile pisicilor îndrăgostite îl făcură să-i îngheţe sângele.
Gabriele D’Annunzîo Din italieneşte de Nicolac Pora
ŞCOLARE
RAPORT ASUPRA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
D-l Take Ionescu, şeful partidului Conservator-democrat, la congresul
de astă vară, mi-a făcut onoarea să mă numere între membri Comisiunii pentru cercetarea învăţământului.
Subsemnatul prezint acestei onor. Comisiuni.caobol.schitaderaport de faţă
Ca să-ţi faci o ideie de ce este învăţământul nostru, dacă cercetezi legile şi regulamentele respective; dacă iei informaţiile posibile şi apoi cercetezi datele statistice, făcând socotelile trebuitoare, găseşti următoarele — după statistica anului 1906/907, cea mai nou apărută:
învăţământul primar rural
De-o bucată de vreme activitatea învăţătorilor a început să fie îndreptată în afară de şcoală. Aceasta te face să crezi că, până acum, în şcoală s’a făcut tot ce a fost de făcut; că învăţătorii nu mai au ce să facă în şcoală şi de aceea s’a căutat să li se dea de lucru în afară — activitate extra-şcolară.
Iată însă ce găsim în şcoală:
1) In 1907 No. copiilor în vârstă de şcoală e de: 808.636
Din aceştia s’au înscris în şcoală:
438.809
Deci au rămas neînscrişi:
369.827
Adică neînscrişi sunt aproape de '/*■
Şi a fi înscris nu însemnează încă a fi în şcoală, pentru că mulţi din cei înscrişi rămân numai cu înscrierea, căci se înscriu dar nu urmează la şcoală; iar numărul celor neînscrişi creşte pe fiecare an, pentrucă populaţia creşte. Aşa:
2)	Sporul anual de copii (băeţi şi fete) în vârstă de şcoală e aproape de: 30.000; aşa:
In primă/ara lui 1906:	779.257 copii
»	»	» 1907:	808.636	»
diferenţa: 29379 copii adică aproape: 30.000.
3)	Sporul de înscrieri în şcoală o de aproape: 10000. Aşa:
In	1905.906 au fost:	428.887	înscrieri
»	1906/907 »	»	438.809	»
deci diferenţa	de:	9.922
adică aproape	10.000
4)	Sporul ele neînscrişi e de aproape 20.000 pc ain Astfel:
In anul 1907 avem	369.827 neînscrişi
»	»	1906 ,»	350.370	»
deci diferenţa 19.458 neînscrişi adică aproape 20.000 de neînscrişi pe fie-care an.
Aceşti 20.000 odată rămaşi neînscrişi, trec în numărul analfabeţilor, căci nu vor mai avea prilej să se înscrie. Ast-fel chiar dacă creşterea populaţiei s’ar mărgini numai la acest număr — tot am avea pe fiecare an un isvor destul de însemnat de analfabeţi.
5)	No. total de neînscrişi, atât 1906 cât şi în 1907, . a fost, faţă de înscrişi, aproape jumătate. Aşa avem:
In 1906: 428.887 înscrişi şi 350.370 neînscrişi
3 1907: 438.809	»	» 369.827	»
6)	Din cei 438.809 înscrişi în 1907 au urinat în şcoală 269.097 şi 169.713 n’au urmat.
7)	S’au promovat 238.848 băeţi şi fete.
8)	Au absolvit 24.897 băeţi şi fete; 20.462 de băeţi şi 4-43.5 de fete.
9)	Populaţia rurală e de 5,510.038. Deci No. absolvenţilor este de 5ouo/0oo adică de cinci la mie.
Acest cinci la mie este însemnat chiar în statistica ministerului.	*
Cifra aceasta atât de mică de absolvenţi arată că cifra promovaţilor nu e cifra la care nc-am gândi, adică nu e cifra promovaţilor dinlr'o clasă, ci e suma, tuturor promovaţilor din toate clasele.
10)	No. şcoalelor de toate felurile (de băeţi, fete şi mixte) ^au fost în 1907 de 4079.
11)	împărţind No. elevilor care au urmat în şcoală la No. şcoalelor avem :
269.096 : 4.079 = 65 ori 66 adică vin câte 66 de elevi de şcoală.
12)	împărţind pe şcoli No. absolvenţilor, avem: 24.897 : 4.079 = 5 ori 6 absolvenţi.
Pricina pentru care No. absolvenţilor este aşa de mic, ori, mai bine, pricina pentru care urmează atât de puţini copii, e că anii de şcoală sunt prea mulţi şi programele prea încărcate cu obiecte a căror folos poporul nu-1 înţelege şi de care n’are nevoe.
Văzând că copiii învaţă ce nu le trebue, ori mai bine că nu învaţă ce le trebue, nu-i mai lasă să meargă la şcoală. Grosul populaţiunii şcolare rurale este în clasa I şi II; din clasa III începe a se rări cu totul.
13)	împărţind sporul anual de copii, pc şcoli, după proporţia actuală de 05 elevi de şcoală, ar trebui în fiecare an, ca să se acopere sporul, să se deschidă câte 462 de şcoli rurale, al căror numai peisonalul îti-văţătoresc ar costa vr’o 400.000 lei.
14)	Ca să ai şcoli pentru toţi copiii în vârstă de şcoală, adică pentru restul de 369.827 neînscrişi în şcoală, cir trebui, după această proporţie, pe lângă şcoalele existente şi pe lângă adaosul de mai sus de 462 şcoli pentru sporul anual, să se înfiinţeze încă: 5690 şcoli rurale, al căror personal ar costa aproximativ: 5,690.000 lei anual.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
28l
iş) Pentru ca pc viitor să poată intra în şcoală toţi copiii în vârstă de şcoală şi presupunând că am reduce şcoala^ la durata de trei ani, nc-ar trebui:
a)	In anul I pentru cei S08.G30 copii în vârstă de şcoală: 12440 şcoli: Scoţând însă cu nedrept cele 4.070 şcoli existente, pentru că ele sunt pline de şcolarii actuali, ne rămân ; 8.361 şcoli.
b)	în anul al Il-lea: 12.4440 şcoli;
c)	anul al IlI-lea încă 12.440 şcoli, fac în total: 33.241 şcoli. Socotind câte 1000 de lei de şcoală anual, ne trebue pe an, pentru şcoalele rurale pentru plata învăţătorilor: 33,241.000 lei: aproximativ Treizeci şi trei de milioane, plus că ne-ar trebui şi vr’o 33.000 de învăţători, care nu se pot găsi aşa de repede, căci trebue formaţi.
Aci ar fi să ne întrebăm : oare când ne lipsesc şcoalele şi învăţătorii, trebue oare pe cei care-i avem să-i scoatem din şcoală, să-i trimitem la activitatea extra-şcolară ?
învăţământul primar urban.
Despre învăţământul primar urban ideea liberalilor este că s’a făcut mai mult de cât trebue, că s’a făcut chiar lux, adică avem prea multe şcoli şi prea mulţi institutori.
întrebăm cifrele — statistica Ministrului din 906,907.
1) No. copiilor în vrâstă de şcoală e 118.130 (băeţi şi fete).
Din aceştia s’au înscris în şcoală:
o o v	1 43 433 băcti
73.828 din care H 7 r r . •
/3	_ I 32-376 fete
Deci au rămas neînscrişi:
1; 8.139 75.828
42.311 neînscrişi.
NB. Din aceşti neînscrişi în şcoalele publice trebue scos un mic număr care învaţă în şcoli particulare şi în familii; aceasta însă numai în oraşele mari: Bucureşti, Iaşi, Craiova, Brăila şi Galaţi.
In şcoalele particulare au fost înscrişi:
23.225 (băeţi şi fete) iar promovaţi
14.270	»	»	»
Scăzând particularii din No. celor neînscrişi avem 43.311 neînscrişi 23.223 particulari
20.086 neînscrişi.	•
Avem deci 20.086 copii din oraşe neînscrişi în şcoală, adică 1/5 din No. total al copiilor din oraşe un intră în şcoală.
2.	Sporul anual de copil în vârstă de şcoală e de: 4.596 (băeţi şi fete), adică aproape: 4.000, adică a 4-a parte din cei cari nu sunt înscrişi. Astfel pe fie-care an, din populaţia orăşăuească rămân între analfabeţi un No. de vr’o 25.000, cu tot luxul de şcoli urbane !...
3.	No. absolvenţilor din şcoalele urbane ale Statului
au fost de 9.684 şi anume: { 5-949
J ?	l 3-735 fete
No. total al absolvenţilor este a 12-a parte din No. copiilor în vărstă de şcoală, la oraşe, adică 11 părţi din copiii în vârstă de şcoală, de la oraşe, nu pot absolvi nici cursul primar, cu tot luxul de şcoli urbane,,
4.	No. şcoalelor urbane în 1907, a fost' de: 384.
împărţind No. copiilor în vârstă de şcoală la No. şcolilor, vine:
^	1 1S.139 : 384 = 307 sau 308
vine câte 307 sau 308 copii de fiecare şcoală.
De aci se vede că No. şcoalelor e prea mic pentru populaţia şcolară, o şcoală neputând cuprinde aţâţa copii, ci 200— 240 cel mult.
Aceasta mai arată că cei 42.311 copii neînscrişi, nici n’au avut unde se înscrie, căci spre a se înscrie, ar fi trebuit să se pună în fiecare şcoală încă cel puţin câte 112 copii, peste cei ce sunt. Şi aceasta nu se poate nu numai pentru că nu încap, ci şi din cauza distanţei, căci nu poţi face pe copiii dintr’o localitate să se ducă aiurea unde ar fi încă ceva locuri.
Pentru cei 42.311 copii neînscrişi, ar mai trebui încă vr’o 211 şcoli, socotind câte 200 şcolari pe şcoală.
Aceste 211 şcoli socotind numai câte un institutor, de fiecare, şi câte 2.400 lei un institutor ar costa;
506.400	lei adică l/3 milion. Plus 55.200 lei pentru sporul anual de 23 şcoli, fac:
5064004-55.200=561.600 lei, plus că ne trebue şi cei 211 institutori.
5.	No. Institutorilor în 1906 era de 1385 bărbaţi şi femei.
Adăogând şi pe cei 211 care ar mai trebui cel puţin, am avea: i385—j-211 = 1596 institutori.
Insă aceşti 1596 de institutori sau cifră rotundă 1600 institutori vor fi deajuns numai pentru anul I când s’ar băga în şcoală toţi copiii în vârstă de şcoală; iar pentru anii următori trebue alt număr de institutori.
Astfel în anul al II-lea vom avea din nou : cei 118,139 copii plus 20.000 sporul anual total 138.139
Câte 200 de şcoală, ne-ar trebui pentru toţi aceştia: 690 de şcoli şi după proporţie încă vr'o 2.488 sau 2.500 institutori.
Iu anul al Ill-lea ne vor veni încă odată cel puţin cifra de 138.139 de copii, prin urmare încă odată 690 de şcoli şi încă odată 2.488 de institutori.
Recapitulând şi punând numai plata institutorilor de
2.400	lei pc an, unul (adică â 200 lei pe lună şi punând şcoala primară numai de 3 ani, am avea:
Anul I:
1596 institutori a 2.400 lei, fac 3.830.400 lei Anul al II-lea:
a)	1.596 Institutori = 3,830.400 lei
b)	2.500	»	= 6,000.000 »
total 4.096	»	= 9,830.400 lei
Anul al III-lea :
rt) 1.596 Institutori = 3,830.400 lei
b) 2.500	»	= 6,000.000 »
c) 2.500	»	= 6.000.000 »
total 6.596	»	= 15,830.400 lei
6.	împărţind No. absolvenţilor actuali la No. şcoalelor găsim: 9.684: 3S4 = 25 sau 26; găsim 25 sau 26 absolvenţi de şcoală. Aceasta arată că şi aice ca şi la şcoala rurală copiii nu stau până Ia absolvire, ci pleacă înainte de a isprăvi şcoala, pentru că părinţii nu mai pricep folosul şcoalei.
Trebue deci şi aci descărcate şi modificate programele şi iinpuţinaţi anii de şcoală.
Cheltuelile şcoalei primare elementare
Reducând cursul primar la 3 ani, dar păstrând organizarea de azi, dacă am pune în şcoli pe toţi copiii în vârstă de şcoală, după 3 ani de funcţiune, am ajunge la un budget în care numai plata învăţătorilor şi a institutorilor s’ar ridica la:
33,241.009 lei la învăţători şi 15,8^0.400 »	» institutori
total 49,071.400 lei
adică cursul primar elementar va costa — plata personalului singur, aproape 50 milioane.
La această sumă ajungem dacă reducem anii dela 5 la 3 la şcoala rurală şi de la 4 la 3 la cea urbană.
283
NOUA REVISTA ROMÂnX
Dacă am păstra numărul claselor de azi, atunci ar trebui încă vr’o 25 de milioane pentru şcoala rurală (2 clase a câte 12,444.000 lei clasa) şi 6,000.000 pentru o clasă de la şcoala urbană, adică în totul:
50.000.	00 o
25.000.	000
6.000.	000 81,000.000
81 milioane cel puţin.
Şi această cifră se cere numa’ica să punem în şcoală pe toţi copiii în vârstă de şcoală.
Prin urmare ori trebue să dăm această sumă, ori să modificăm organizarea învăţământului, ori să renunţăm de a vârâ în şcoală pe toţi copiii în vârstă de şcoală. Vom urmă.	Th. D. Speranţă.
ŞCOLI MENAJERE, AGRICOLE ŞI HORTI-*	COLE PENTRU FEMEI.
Până în timpurile actuale, singur învăţământul clasic domnea în toate instituţiile pentru educarea ti-nerimei. Astăzi însă, nevoile traiului pe de o parte şi trezirea conştiinţelor pe de alta, fac pe toţi a-şi îndrepta privirile către partea practică. Şi reforme din ce în ce mai folositoare tind a lua locul idealismului la care stăpânirea celor morţi ne-a adus.
In afară de aceste, experienţa a convins pe toată lumea că aptitudinile speciale ale femeei, o fac să exceleze în industrie şi comerţ şi că ea departe de a fi concurenta bărbatului, nu poate fi decât cel mai bun ajutor al Iui.
Aceste considerente au făcut ca educaţia profesională a femeei să ia cât mai multă estindere şi să se facă în condiţiunile cele mai prielnice. Licăriri fericite s’au văzut încă de pe Ia jumătatea secolului trecut; dar un avânt mai pronunţat nu a fost decât acum câţiva ani. Astăzi ţările înaintate se întrec în înfiinţare de tot felul de şcoli profesionale pentru femei.
La început învăţământul casnic a fost obiectul a-tenţiunei celor civilizaţi. Instrucţia menajeră fu inaugurată în Belgia 1844. In 1865 se înfiinţa lângă Christiania prima şcoală de menaj. In 1866 la Bres-lau se făcu o alta pentru fetele burgheze.
Englezii au onoarea de a fi popularizat practica culinară introducând în studiile şcolare economia domestică şi lucrările gospodăriei, graţie mişcării fe-meniste.
Germania care are reputaţia de a poseda cele mai bune gospodine, avu prima şcoală de bucătărie în 1878. In 1880 Elveţia înfiinţa asemenea o şcoală de bucătărie. Iar în Helsingsfors în 1S91 se făcu o şcoală pedagogică de bucătărie.
In America dela 1S85 se înfiinţară mai multe şcoli de gospodărie ; iar pe lângă fiecare şcoală primară superioară o clasă de bucătărie. Tot aici este şi Asociaţia naţionalii de economie casnică pentru propagarea principiilor de ştiinţă casnică.
La Londra există o şcoală Normală de bucătărie.
Marele femenist D-rul Playfăer creă „colecţia alimentară“ prin care se arăta compoziţia şi transformările succesive ale produselor alimentare. Aci veniră femeile scandinave şi americane ca să studieze bazele învăţământului culinar. Anglia e ţara care are cele mai multe şcoli de gospodărie. Introducerea învăţământului casnic în şcolile lor primare se dato-reşte femeilor, care au luat parte în consiliile de instrucţie.
In Canada franceză e numai o şcoală de gospodărie. In provinciile engleze învăţământul casnic e complect şi se practică dela şcolile primare superioare până la Universitate, care dă un titlu special în ştiinţa casnică. In Ontario toate şcolile normale au cursuri normale de ştiinţa aceasta nouă—ştiinţa casnică. Universitatea din Taranto dă titlu de doctor şi în această ştiinţă.	'
La Paris sunt 30 de clase de gospodărie. Şi e un curent mare, care favorizează şi caută a generaliza educaţia casnică.
Germania posedă multe şcoli de gospodărie casnică. La Berlin sunt cinci şcoli de bucătărie. La Mannheim în toate şcolile superidare fetele primesc învăţământul bucătăriei. Şcoalele din marele ducat Baden sunt organizate în spiritul cel mai modern, căutând a da copilului cunoştinţi positive şi o iscusinţă experimentală, de care va avea nevoe în existenţă.
In Austria sunt multe şcoli de gospodărie casnică.
Ungaria are 4 şcoli de gospodărie; are cursuri de bucătărie şi în programul şcoalelor învăţământul casnic face parte integrantă din programa de studii.
Belgia are multe şcoli de gospodărie şi e singura ţară, cu şcoli speciale destinate fetelor după clase şi aptitudini. Aici totul variază după importanţa instrucţiei, întinderea materiilor programului, durata studiilor, în sfârşit şcoala e după circumstanţele şi nevoile locale. In Congo belgian sunt şcoli de gospodărie, în care negresele învaţă a coase la maşină şi toate lucrurile din casă pentru a face din ele tovarăşele folositoare indigenilor crescuţi în civilizaţie.
Olanda are 16 şcoli de gospodărie.
Suedia—precursorul progresului pedagogic—a făcut din lucrările de gospodărie una din ramurile pro. gramului. La şcolile de gospodărie de aici se face mâncare pentru copiii dela şcoala primară. La Stock-liolm este un curs de bucătărie şi gospodărie foarte serios organizat. Inovaţiile şcolare, care de 2 secole vin din Suedia se datoresc femeilor emancipate, care caută să-şi întrebuinţeze libertatea şi instrucţia lor cât inai mult pentru îmbunătăţirea soartei fetelor, fac bucate ce se împart gratuit elevilor.
In Norvegia de asemenea la şcoalele primare se fac bucate ce se împart gratuit elevilor.
Danemarka are 5 şcoli de gospodărie. Femeile daneze au creiat cu propriile lor spese cursuri de seară.
In Finlanda la Helsingsfors şcoala normală de institutoare are un curs special de economie casnică.
Asociaţia femeilor finlandeze a organizat cursuri ambulante de 6 săptămâni, după care ţărancele învaţă principiile alimentare şi fundamentale de gospodărie pentru a răspândi în toate mediurile sociale obiceiuri de ordine, curăţenie şi economie.
Islanda săracă,, dar progresistă, are şi ea şcoli de gospodărie. Această ţară nu are multe şcoli, instrucţia însă e generală, căci mamele singure învaţă pe copii a ceti şi a seri. Aici analfabeţii lipsesc.
Rusia are două feluri de şcoli: de gospodărie şi de bucătărie. Afară de aceasta aici s’au instituit şi cursuri de „administraţie casnică“.
In Statele-Unite cluburile femenine luptă mult ca fetele să înveţe toate noţiunile de artă culinară.
*
Venind la gospodăria agricolă, vedem că mai în toate ţările un marc număr de femei iau parte la lucrările agricole, la deosebitele exploataţii cum e: lăptăria, fabricarea zahărului, cultura florilor şi a fructelor—ocupaţie aşa de potrivită cu aptitudinile femeilor. Statistici recente arată că dintr’un milion
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
-’«3
de persoane ce se ocupă cu lucrările agricole, 500 mii sunt femei. Agricultura franceză ocupă mai mult de 2 milioane de femei. In Germania proporţia femeilor e de jumătate. In Statele-Unite şi Danemarka proporţia merge crescând. Numărul femeilor ce se ocupă azi cu agricultura e enorm.
Şcoli agricole există în Norvegia, Rusia, Germania care are mai mult de 20 şcoli de acestea. In Olanda sunt 15. Danemarka şi Belgia au de asemenea şcoli agricole, care pe lângă formarea profesională complectă dela ţară, caută a mai iniţia pe femei şi Ia rolul lor de educatoare. In Franţa s’a recunoscut nevoia acestor şcoli şi se caută a se înfiinţa. In Rusia învăţământul agricol pentru femee e obiectul discuţiilor de mare interes şi după hotărîrile congresului dela Academia de agricultură, Rusia va poseda şcoli de agricultură pentru femei pe baze foarte serioase. In Irlanda guvernul e pe punctul de a rezolvi în chip liberal şi progresist chestia admiterei femeei Ia studiile agricole. Austria are 14 şcoli de agricultură.
Afară de şcoli agricole propriu zise mai sunt şi şcoli de lăptărie şi de brânzărie. Astăzi nimeni nu mai consideră aceste ocupaţii ca triviale; ele sunt luate, de oameni serioşi şi conştienţi, ca ramuri a ştiinţei agricole. Suedia, Danemarka, Norvegia, Finlanda au făcut mari progrese în creşterea şi exploatarea animalelor casnice. In Belgia sunt 23 lăptării cooperative. Se ştie, că venitul Belgiei de pe lapte e de 360.000.000 lei.
Ideea de şcoli de lăptărie se datoreşte Suediei. Finlanda are 28 şcoli de acestea. Elveţia 4, dar numai cu elevi bărbaţi ; pe când în ţările scandinave cea mai mare parte sunt femei.
Unii învăţaţi exprimă dorinţa ca şcoalele superioare de agricultură să fie accesibile şi femeilor, astfel ca şi femeca ca oricare bărbat să poată fi licenţiată în agronomie pentru a fi inginer agricol. In Statele-Unite există această inovaţie. Multe fete urmează la şcolile de agricultură şi mecanică, unde sunt şi femei profesoare.
' . *
S’a constatat că şi horticultura convine foarte bine femeei, căci pe lângă stăruinţă, ea mai pune şi gust, sentiment estetic.
Prejudiţiile începând a dispărea, astăzi orice fată —despre ţările într’adevăr civilizate, e vorba—se devotează oricărei profesiuni către care se simte atrasă. Există multe şcoli horticole, după cum vom vedea, ce sunt frecventate de fete de păstori, de fete de doctori, de fete de profesori...
In Anglia şcoala cea mai bună e cea dela Swanley, în care lucrează 60 eleve pe un teren de 17 hectare, sub privegherea grădinarului şef şi a profesoarelor.
Acestea sunt femei bine instruite, femei culte—care se pricep a lucra pământul cu o exactitate ştiinţifică. D-na Jeanne de La Rive, descrie această şcoală în chip foarte sugestiv. Uniforma elevelor este o fustă scurtă de culoare cafenie cu o tunică ce se deschide pe o jiletcă albă sau verde deschis; ele mai port jambiere de piele. Acest costum e făcut în vederea libertăţii mişcărilor. Cursurile durează 2—3 ani, după care iau diploma în urma unui examen cu privire la horticultura teoretică şi practică, botanică, entomologie şi ţinerea registrelor. Tot în aceste şcoli se mai învaţă şi agricultura, lăptăria şi îngrijirea pasărilor—ca ramuri surori ale horticulturei, însă ele sunt pe al doilea plan. Unele eleve eşite din această şcoală au luat şi medalia de aur.
Absolventele devin grădinărese-şefi sau ajutoare de grădinari-şefi. In Anglia sunt atâtea parcuri şi grădini bogate încât nu-i greu de avut un loc, si încă plătit foarte bine. Multe eleve se reunesc şi-şi cumpără un teren—dacă au un capital mai mare—pe care-I cultivă ele singure punând zarzavat. Cele care se mărită la ţară după un om avut au ocazie să-şi oue în nractică cu mult ‘folos şi plăcere ceea ce a. învăţat în şcoală.
,,Unirea Internaţională agricolă şi horticolă pentru femei“ a făcut şi alte şcoli în Anglia. Scopul acestei societăţi, care-si are sediul la Londra este: de a servi de legătură femeilor din toate ţările ce ar dori să se ocupe de horticultură ; de a face cunoscute metoadele de cultură şi de a compara între ele metoadele din toate părţile; de a veni în ajutor membrelor Uniunei dându-le locuri.
In Germaniai e o asociaţie cu 240 membre. Fiecare din acestea se ocupă într’o ramură ce ţine de agricultură. Ele câştigă până la 1350 lei pe lună. Sunt 4 şcoli horticole în Germania ; cele mai însemnate sunt cele dela Marienfeld lângă Berlin şi cea din Godes-berg pe Rin.
In Elveţia societatea femeilor pentru utilitate publică fundă la Niederlenz o şcoală de agricultură şi grădinărie pentru femei pe motiv: de a scăna ţara de tributul ce-I plăteşte străinilor pentru aducerea produselor horticole; de a deschide noi drumuri tinerelor fete; cât şi pentru a pregăti femei profesoare pentru învăţământul grădinăriei. De altfel toate şcolile menajere din Elveţia cunrind şi grădinăria.
Şi într’adevăi cine a avut fericirea să vadă Elveţia uşor se poate convinge de chipul în care se cultivă acolo florile, fructele şi zarzavaturile... Visitarea pieţei în zilele de târg este o adevărată plăcere, ceea ce nu se simte în alte pieţi.
Suedia are o şcoală coeducativă cu cursuri de 2 ani. Olanda are o şcoală de grădinărie. Norvegia are
2	şcoli. Danemarka una.
In Belgia horticultura face parte din program. E şi o şcoală de horticultură Ia Anvers. Sunt şi şcoli ambulante, care merg din loc în loc unde stau câte
3	luni, şi care dau fetelor dela ţară noţiunile cele mai simple de horticultură.
Finlanda are o şcoală pentru fete şi nouă accesibile şi băeţilor şi fetelor. La Moscova sunt cursuri de horticultură pentru fete.
Australia are o şcoală. In Statele-Unite de asemenea există una.
In Franţa nu există şcoli horticole. Prejudiţiile de clasă încă domnesc; dar se caută a se înfiinţa ; căci vede toată lumea, că acolo unde sunt femei grădinari rezultatele sunt remarcabile.
înfiinţarea acestui nou fel de şcoală va contribui să transforme cu totul educaţia femeei—transformare ce va folosi nu numai sexului ci umanităţii întregi.
Bărbatul şi femeea secolului al 20-lea luminaţi şi puşi pe calea practică deopotrivă, vor mai micşora mizeria materială şi morală din societate.
Maria C Buţureami
Institutoare—Iaşi
2§4
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
ŞTIINŢA
ASUPRA INTERIORULUI PĂMÂNTULUI DĂRÂMAREA UNEI VECHI «OUAŞI-AXIOME» ŞTIINŢIFICE.
*	y
E cunoscută de toţi puterea obiceiului, mai ales în ce priveşte sentimentele, patimele ori „slăbiciunele". S’ar putea vorbi şi de o putere a obişnuinţei intelectuale.
Când o generaţiune a prins a învăţa şi a crede, din şcoli şi dela autoritatea înaintaşilor ei, o idee fundamentală ştiinţifică, aceasta să înrădăcinează în-tr’atât în spiritul ei, încât, dacă în urmă cercetările vin să infirme acel presupus adevăr, să stabilească o interpretare a fenomenului, mai apropiată de realitate, dar diferită de cea dintâi, mulţi din indivizii acelei generaţii, numeroşi savanţi printre ei, nu recunosc noua idee, dar susţin cu persistenţă pe acea veche, atât timp cât li se mai oferă subterfigii şi argumente.
Târziu abia, când toată puterea de logică ajunge de partea nouei idei, care conţine mai mult adevăr, aceşti reacţionari intelectuali trebue să cedeze. Asupra acestui fenomen psihologic, istoria ştiinţelor în secolele 18 şi 19 ne oferă tipice exemple. Să cităm în treacăt greaua luptă pe care au avut-o a duce ideile rezultate din încă recentele studii asupra constituţiei intime a materiei, fată de teoria clasică a atomului ; lupta profunde'or şi originalelor vederi ale lui Iwante Arrhenius, asupra fenomenelor de disocia-ţiune electrolitică şi ionizaţie, contra cărora la început se ridicaseră aproape toţi fizicienii.
Intr’o altă ramură a ştiinţei, neîncrederea şi greutatea ce-a avut să întâmpine teoria tetraedrică a lui Lowthian Green, relativ la adevărata formă a pământului e încă un exemplu al puterei obişnuinţei intelectuale care scoate în relief caracterul reacţionar, din fire, al omului. In fine, în legătură cu această teorie, ca având acelaşi obiect, pământul, ideile moderne şi deci cele mai probabile asupra interiorului pământului au avut de luptat mult contra ipotezei de secoli înrădăcinate, în spiritul omenesc şi care era de aceia, socotită ca inatacabilă.
Se .ştie că ideia ce şi-o făceau cei vechi despre interiorul pământului, şi care a căpătat valoare ştiinţifică prin cosmogonia lui Kant şi Laplace, era că acest interior e format din materii topite, arzânde.
In adevăr, după cosmogonia amintită, pământul după ce, rupându-se din soare, a trecut prin fazele gazoasă şi licidă, a ajuns apoi la un stadiu de răcire superficială, când a prins coajă la exterior, rămânând lichid încă la interior unde temperatura se menţinea încă destul de ridicată pentru a topi toate materialele ce existau acolo. Dovadă era că vulcanii vărsau lavă topită, din sânul pământului, dovadă faptul constatat—dar cât de „superficial", vom vedea—că în interior temperatura creşte cu adâncimea. Părea sigur deci că acest interior e topit, la o temperatură foarte mare şi în stare fluidă. Şi ideia aceasta a domnit necontestată până în a doua jumătate a sec. al 191ea.
încă din prima jumătate a secolului, fără a fi negată, ideia fluid ităţei interne, a magmei, se încurca prin cercetările făcute asupra temperaturei ce domneşte acolo în adâncimile nepătrunse ale interiorului globului pământesc. Aceste cercetări se făceau pe două căi: prin mine şi sonde,—având o valoare cu totul neegală. Prin mine, e uşor de înţeles, cât de greu era de a afla adevărata temperatură a rocei din
adâncime, la care se ajunsese; căci acea rocă îşi punea temperatura ei iniţială în grabnic echilibru cu aceia a aerului ce pătrundea din exterior, lua temperatura rocei, nu aşa cum o avea ea, în mod normal, la punctul unde se afla, dar mult mai scăzută prin contactul cu aerul, scădere ce depindea de coeficientul căldurei ei specifice. S’a întrebuinţat mai cu folos sondele, în care această eroare e mult mai mică şi rezultatele mai aproape de realitate. Cu toate acestea, chiar aceste rezultate sunt diferite între ele, din cauza naturei şi structurei speciale a rocelor în care se făceau diversele sondaje. Ca să înţelegem rezultatele obţinute, trebue să definim mai întâiu o noţiune ‘ specială: gradul geotermic. E distanţa cu care trebue să ne coborîm în interiorul pământului, pentru ca temperatura să crească cu un grad-centi-grad. Ori, după localităţi, valoarea gradului geotermic variază. Principalele sondaje din timpurile recente au fost Ia Speremberg (lângă Berlin) şi Schla-denbach (în Saxa), primul până la 1269 m. de adâncime, al doilea până la 1716 m. In fine, un al treilea sondaj, cel mai adânc, a ajuns 2003 m. în Silesia.
Valorile găsite pentru gradul geotermic în aceste trei sondaje sunt respectiv de 33 m., 36 m., şi 31 m., alte rezultate sunt şi mai deosebite. Se admite însă ca valoare medie a gradului geotermic, distanţa de 30—34 m. ; pentru această distanţă temperatura creşte îni nteriorul globului cu 1° C.—începând dela o adâncime de 20 m., până unde solul e supus fluctua-ţiunelor atmosferei înconjurătoare. Această creştere de temperatură s’a constatat exnerinientat până la o adâncime maximă de 2 kilometri. Ce înseamnă însă această distanţă faţă de 6730 klm., lungimea razei pământeşti? Iată de ce spuneam mai sus că aceste constatări sunt foarte „superficiale" (în sensul strict al cuvântului). Aşa că putem noi generaliza rezultatele obţinute pentru toată distanţa? Ajungem Ia temperatura fantastică de 20000° la centru ! De aceia s’a părut greşită o astfel de generalizare. Alţii servin-du-se de curbele reprezentative ale variaţiei temperaturei după adâncime, le-au transformat în o ecuaţie de gradul II şi de aci, printr’o nouă generalizare pripită, au dedus o creştere în interior a temperaturei până la 1600 K., de unde ar urma apoi o scădere! De sigur falş!
Mai logic e să admitem că, după ce creşte mereu până la o adâncime oarecare, temperatura rămâne în urmă constantă. Chiar aşa fiind trebue să recunoaştem că temperatura magmei va fi destul de ridicată pentru ca toate corpurile, metale şi metaloide, ce se află acolo, să fie topite, în stare fluidă.
Ne menţinem aşa dara în vechea teorie a flttidi-tăţei? Aşa s’ar părea.
Dar să introducem acum consideraţiunea unui nou factor, neglijat mult timp: presiunea. Aceasta merge crescând în adâncime, de oarece fiecărui strat subteran i se adaogă pe lângă greutatea sa proprie, presiunea straturilor superioare; aşă că pe la vreo 7 Klm. presiunea ar fi de 200000 de atmosfere.
Această enormă presiune, la o adâncime de aproape y,0 din raza pământească, dă de gândit. Nu ar compensa ea efectele căldurei interne, care tinde la îndepărtarea moleculelor, la licefiarea lor? Adică prin enorma presiune ce se exercită asupra mate-rialurilor din magmă, n'ar fi, aceasta, pusă într’o specială condiţie de continuitate moleculară, de soliditate poate? Cine nu ştie că azi, prin presiune şi oarecari alte condiţii, se dă hârtiei o astfel de tărie încât serveşte Ia facerea roţilor de tren şi automobil?
Ideia aceasta teoretică e sâmburele nouei teorii asupra interiorului pământesc. Să vedem acum, pe scurt,
NOUA REVISTA ROMÂNA
28
0
o
probele sau motivele care au dus la adoptarea noilor idei.
1)	Încă de pe la 1863 Williams Thomson (lord Kel-vin) emitea ideia că interiorul globului nu poate fi fluid; aceasta după studiile sale asupra mareelor întovărăşite de calcule matematice, pe care nepu-tându-le aborda aci, rămâne să ne mulţumim cu autoritatea marelui fizician englez.
2)	Tot pe cale teoretică, un alt fizician, francez, Roche, a susţinut că ideia fluidităţei interne a globului nu e compatibilă cu valoarea precesiunei şi nutaţiunei actuale, idee, care, de asemenea, nu a eşit din cercul restrâns al savanţilor.
3)	Rezultate mai hotărâtoare, mai concluzive ne oferă geodesia.
Cu aparate de-o sensibilitate extremă, măsurând atracţia pământului asupra unor inasse bine determinate şi servindu-se de legile lui Kepler şi Newton fiziciani ca Cavendish, şi mai târziu d. Boys, au putut calcula greutatea pământului; aceasta e 5875 miliarde de miliarde de tone ceia ce se exprimă scriind: 5875x1021 tone. Prin măsurarea unui meridian şi apoi a razei s’a putut afla volumul terestru ; însă, după o elementară formulă de fizică (V=G.D), raportul volumului la greutate ne dă densitatea. Prin calculele făcute astfel s’a găsit densitatea medie a globului egală cu 5.5 ; c uşor de calculat densitatea medie a jnaterialelor, minerale, metale sau săruri care alcătuesc scoarţa solidă dela suprafaţă; calculul a dat cifra medie 2; uşor de văzut de aci că densitatea materialurilor din interior, din magmă va trebui să fie mult mai mare, căci numai aşa se explică faptul că, densitatea scoarţei fiind numai de 2 (şi ceva) cea generală se ridică la 5.5. Se admite densitatea internă egală cu vreo 7 ; deci o densitate egală cu a-cca a metalelor; o astfel de stare fizică, cu o atare densitate nu e de sigur fluidă ci probabil într’o stare de soliditate, de rigiditate însemnată.
4)	Acest rezultat al Geodesiei a fost confirmat apoi în chip strălucit de calculele astronomice la care au luat parte Roche, colonel Ligoudes şi alţii ; în aceste calcule, studiindu-se raporturile în care se află turtirea la poli a unei sfere lichide în rotaţie cu distribuţia materialurilor, forţa lor de rotaţie, densitatea lor, s’a constatat că pentru turtirea existentă pe globul nostru, trebue să corespundă o distribuţie a corpilor în sferă astfel încât densitatea să meargă crescând dela suprafaţă la centru: iată de ce magma are o densitate mult mai mare chiar după unele calcule, decât aceia a metalelor celor mai grele. Dar atunci se mai poate vorbi de fluiditatea magmei?
5)	Al cincilea argument şi, cred, cel' mai decisiv.
E adus de o ştiinţă tânără dar fecundă şi care stârneşte multă admiraţie pentru frumoasele ei rezultate. E Seismologia: studiul cutremurilor de pământ.
A ajuns Seismologia la frumoase rezultate de când posedă principalul ei aparat pendulul orizontal care înregistrează vibraţiunile solului, nu numai acelea din cutremurilc mari „simţite" dureros de oameni, megasismele, dar şi acele subtile vibraţiuni care a-proapc încontinuu agită scoarţa pământului, dar care tocmai din cauza fineţei lor nu sunt percepute de simţurile noastre (microsisme). După numeroase studii ale acestor vibraţiuni, ce se reprezintă prin diagrame, studiu început de Wertheim, s’a ajuns la următorul rezultat: într’un cutremur se deosebesc două faze distincte: una preliminară şi alta principală.
Faza preliminară (frissons preliminaires, în franţ.) cuprinde două feluri de vibraţiuni: unele longitudinale, care se formează dela centrul cutremurului (epicentru) şi se răspândesc dealungul scoarţei solide,
la o adâncime anumită dela suprafaţă, şi altele transversale., care se răspândesc, cum numele le-arată, transversal, străbat pământul în direcţia unui diametru, ajungând la. antepodul punctului de unde au plecat. Ele străbat deci întâiu scoarţa, apoi miezul (magma) şi în fine a 'doua oară scoarţa în polul opus al diametrului. In faza principală sunt vibraţiunile violente simţite de oameni, vibraţiuni superficiale care zgudue pământul pe o suprafaţă variabilă în jurul centrului în acţiune, lată ce ne interesează acum, după aceste noţiuni preliminare. S’a calculat vitezele cu care aleargă aceste vibraţiuni, de către Bendorff, D. Oldham şi alţii. Pentru vibraţiunile preliminare longitudinale care străbat prin scoarţa solidă a globului s’a găsit viteza medie de 6 khn. pe 1”.
Iată însă ce ne spun rezultatele lui Oldham pentru vibraţiunile preliminare transversale; socotind că ele se mişcă din centrul pământului spre exterior, dealungul unei raze, se constată aceste trei faze: a) pentru distanţa de Vio din rază viteza lor e de 15.7 klni. fi"; b) pentru distanţa dintre 5/10 şi 9/10 din rază, viteza vibraţiilor transversale scade treptat dela 15 klm., la 10 khn., pe 1”; c) în fine pentru ultima zecime (1/10) din rază, ce-a mai rămas până la exterior, viteza scade brusc până la 5 klm.,/1”!
Din aceste rezultate s’a tras concluzia existenţii a 3 straturi deosebite în adâncimea globului: unul, cel mai profund, c miezul adânc din jurul centrului (până la jumătatea razei) apoi urmează stratul intermediar între acest miez şi scoarţa solidă din afară ; după structura fizică diferită a fiecărui strat, am văzut că viteza e cu totul alta în fiecare din ele, având valoarea maximă în, stratul cel mai adânc. Făcând o simplă medie aritmetică a acestor 3 viteze succesive, găsim cifra 10 khn. pe 1” viteza medie a vibraţiilor . transversale! In 21 de minute aceste neînchipuit de repezi vibraţiuni ajung la antipozi, străbat diametrul de 12700 klm.!
In faţa acestui rezultat pozitiv al ştiinţei, concluzia logică se impune: dacă vibraţiunile longitudinale din scoarţa solidă străbat rocele cu viteza de 6 klm. pe secundă, atunci vibraţiunile transversale, care fac 10 klm., pe 1” (şi chiar 15 klm., pe 1” în stratul cel mai profund), trebue să străbată un mediu cu mult mai dens, mai rigid decât acela al rocelor solide; şi am văzut că acest mediu e însăşi interiorul globului. Căci se ştie că viteza unor vibraţiuni e proporţională cu rigiditatea mediului străbătut: şi copiii ştiu că un tren se aude venind dacă pui urechea la şinele de fier cu mult înainte ca aerul să ne fi transmis vibraţiile, căci viteza lor e mai mare prin fierul., rigid decât prin aerul fluid. Iată-ne ajunşi la concluzia că interiorul globului nu poate fi topit, lichid, pentru atâtea motive înşirate, pentrucă mai ales n'ar fi capabil de-a transmite vibraţiile transversale cu viteza fantastică de 10 khn., pe 1", când cele mai solide materiale ce cunoaştem în scoarţă abia transmit vibraţiile longitudinale cu 6 klm.,fl"; că magma e într’o stare de soliditate, de rigiditate sau de densitate, dacă voiţi, cu totul excepţională, că e mai mult chiar, cred unii, decât solidă, că e într’o stare ce-ani putea-o numi hipersoîidă şi care n’are corespondent (echivalent) la suprafaţă. Iată-ne departe de ideea clasică a interiorului fluid, arzând, în veşnică agitaţie. Dar cum se face că totuşi vulcanii varsă lavă topită, lichidă?
Iată. Hipersoliditatea aceasta a magmei interne e funcţiune de uriaşele presiuni de sute de mii de atmosfere, care o comprimă acolo, în interior, aşa că, cu toată căldura ce există în centru, păstrată din timpurile primordiale ale planetei noastre, ea capătă o
586
MOtiA REVISTĂ ROMANĂ
continuitate moleculară aşa de mare încât devine capabilă de-a propaga vibraţiile transversale cu uriaşa viteză amintită.
Când într’un punct al acestui miez solid, prin oarecare cauze greu de definit, păturile superioare şi scoarţa se disloacă, crapă permiţând aerului exterior de-a pătrunde în adâncimi, atunci imensele presiuni subterane scad considerabil prin echivalarea cu presiunea atmosferică, scădere care permite în acel loc, magmei să ia forma lichidă cauzată de temperatura înaltă de acolo şi să izbucnească prin presiunile înconjurătoare, în exterior: e erupţia lavei vulcanice, topite şi arzândă. Fie aceasta explicaţia erupţiunilor vulcanice, fie alta, geologia de azi se poate lipsi în orice caz, în explicarea acestui fenomen, de vechea idee a fluidităţii, care e după cum am văzut greşită, dar care prinsese totuşi atâtea rădăcini în spiritele oamenilor. De aceia spuneam că noile idei învingând cu greu, au dărâmat, ca să zicem aşa, o falşă quasi-axiomă ştiinţifică.
In acest rezultat vedem un frumos exemplu de coo-peraţiunea şi legătura dintre diversele ramuri ale ştiinţei, ramuri care conlucrează toate Ia un scop comun: Adevărul.
Aci Fizica şi Astronomia, cu ramurile lor Geodesia, Sismologia, au conlucrat la acelaş rezultat comun: că interiorul globului nu numai că nu e fluid, ba încă se bucură de o stare de soliditate excepţională ; aceasta o dovedesc studiul mareelor (flux şi reflux) studiul precesiunei şi nutaţiunei, studiul turtirei la poli, studiul densităţei, studiul vibraţiunilor globului în timpul cutremurilor etc. Şi încă noi n’ain făcut decât să amintim aci primele dovezi, fără a putea insista mai mult decât asupra celor din urmă,— atât cât permitea cadrul acestui articol.
(După «Cosmos* 1908-1910).
Eugen Mălinescu.
Iaşi, Septembrie 1910.
NOTE Şl DISCUŢI UNI
LĂMURIRI PENTRU «FACLA».
Revista „Facla" publică un al doilea răspuns la notiţa apărută în N. R. R., dela 5 Sept., (notiţă, în care se făceau oarecari aprecieri asupra campaniei dusă de dânsa în contra naţionaliştilor). Amândouă aceste răspunsuri cuprind însă lucruri pe care eu le ştiam ; adică, la cari, înainte de notiţă, mă gândisem că pot servi drept argumente pentru „Facla". Şi totuşi am lăsat să se imprime notiţa în cestiune, şi chiar astăzi sunt convins că n’am făcut o greşală.
Să lămurim mai bine cele scrise în N. R. R. dela 5 Sept., căci poate aşa vom ajunge la o înţelegere pe viitor.
N.	R. R., exprima regretul că Facla, care începuse ca o revistă scrisă în tendinţele socialismului ştiinţific, a sfârşit, în urma campaniei dusă în contra naţionaliştilor, prin a adopta însuşirile mentalităţii huligane.
Prin contrastul pus între tendinţele socialismului ştiinţific şi mentalitatea huligană, indicam în destul de clar, că regretul nostru se referea la mentalitatea scriitorului socialist, adică la felul său de a seri, şi nu la însăşi ideile socialiste. Perderea acestora din urmă nu ar fi fost pentru noi un motiv de regret, şi în nici un caz un motiv de a atrage atenţiunea publicului asupra polemicei din Facla.
Mentalitatea huligană apoi o ilustram prin câteva
citate luate din numerile de vară ale Faclei, şi în cari:
Dintr’unul reeşea: că greco-bulgarul d. N. Iorga este subvenţionat de societatea Zappa, din fondurile Olimpicilor.
Din altul: că d. Iorga este un fricos.
Din altul: că d. Iorga este un şmecher, care a fugit de serviciul militar.	'
In sfârşit din altul: că A. C. Cuza ar fi ţigan.
Aceste citate sunt pentru noi ilustraţiuni ale mentalităţii huligane. Căci în ce consistă o mentalitate de huligan? In împerecherea pur şi simplu de adjective, fără amestecul judecăţei logice. Omul cult judecă; huliganul improşcă cu adjective! Scriitorul cult,—şi ca acesta şi socialistul ştiinţific,—argumentează ; huliganul pur şi simplu afirmă, fără să se creadă dator să-şi dovedească afirmaţiunilc. Un polemist din şcoala socialismului ştiinţific, chiar în faţa celor mai triviale adjective aruncate de adversar, nu îşi pierde cumpătul, ci răspunde prin judecată, li zice adversarul: trădătorule! jidovitule! păcătosule!; el răspunde calm şi cu mintea limpede. El ştie că pe aceia care rage n’ai să ajungi a-1 stăpâni răgind şi tu mai tare!
După schimbarea operată Ia Facla n’avem noi oare dreptul să regretăm pe vechii polemişti?
Dar Facla ne aduce explicarea prin articolul lui Liviu: „siliţi să ne coborîm de pe terenul ideilor pe acela al persoanelor, ne coborîm în adevăr când între acele persoane este şi un A. C. Cuza. Porniţi să curăţim noroiul, în mod fatal ne vom umplea şi noi. Dar acesta e un sacrificiu pe care-1 facem şi pentru asta—nu ne sfiim s’o spunem în gura mare— merităm laude, nu dispreţ".
Această explicare o prevedeam. Şi tocmai fiindcă o prevedeam, o regretam.
Noi credem că coborîrea pe care şi-a impus-o Facla este nu numai un sacrificiu, ci este chiar declararea înfrângerei ei definitive.
In adevăr, să examinăm puţin cum stau lucrurile.
Facla şi-a propus să desfiinţeze pe d-nii Iorga şi Cuza, apostolii naţionalismului antisemit. Pentru acest scop ea a încercat să opună naţionaliştilor mai întâi argumente. Argumentele n’au fost discutate de aceştia. Facla a lăsat atunci argumentele şi s’a cobo-rît la noroi. Aşa, suntem noi jidoviţi? Taci bulgarule! Taci grecoteiule! Suntem noi internaţionalişti? Dar tu ai făcut armata, pişicherule? N’avem religie?Taci ţigane! Şi aşa mai înainte. Facla şi-a zis: nu merge cu judecata, hai să meargă cu lopata.
Şi-a zis şi a făcut rău.
Naţionalismul, aşa cum îl înţeleg d-nii Iorga şi Cuza, nu se propagă prin forţa ideilor sale, ci, din potrivă, prin posibilitatea pe care el o dă ori şi cui de a se dispensa de idei! Dacă nu eşti partizan al d-lor Iorga şi Cuza, eşti silit să judeci prin tine însuţi, sau cel puţin trebue să-ţi frămânţi mintea ca să înţelegi ce au judecat alţii în problemele sociale şi politice! Ca partizan al d-lor Iorga şi Cuza, te găseşti în perfectă beatitudine intelectuală! N’ai nevoie de nici o judecată! Cahalul să trăiască! El explică tot.
Prima şi ultima condiţie de îndeplinit, pentru a fi bun naţionalist în înţelesul lorga-Cuza, este să renunţi la ori şi ce judecată şi să nu-ţi mai oboseşti creierul. Cei dintâiu, d-nii Iorga şi Cuza îndeplinesc perfect această condiţie. Prodigioasa activitate naţionalistă pe care o depune în special d. Iorga, l’ar fi istovit de mult pe acesta, dacă ea ar fi cerut concursul creierului! Dar nu. I). Iorga îşi vede de multe alte ocupaţiuni ale sale: este bun gospodar, este bun
NtOtJA Revistă română
ii—— l------->-*u- —u.-.-*—^——--------------------------
patron tipograf, este bun profesor de istorie, nu lipseşte nici dela Academie, şi în acelaşi timp este şi naţionalist. Câtă muncă îl ţine pe dânsul naţionalismul? Mai nimic.
Aceasta este puterea de propagandă a naţionalismului d-lor lorga şi Cuza: el dispensează pe oricine de judecată. Ca naţionalist, poţi face politică şi poţi rezolva chiar cele mai grele probleme sociale la ori şi ce vârstă! Copiii din clasa I gimnazială, după citirea urnii singur număr din Neanuil Românesc, dau aceleaşi răspunsuri, în materie de economie politică, ca şi d. A. C. Cuza profesor la Universitatea din Jaşi!
Un asemenea naţionalism nu se produce prin seină-nare de idei, ci prin stârpirea ori şi cărei seminţe de idei. Dai cultura la o parte, şi ai înaintea ta sufletul atavic: cu superstiţiile lui fireşti, cu ura de tot ce e nou şi strein ; şi aci te opreşti, căci mai mult nu-ţi trebuc. Dacă este să mergi mai departe şi vrei să refaci cultura sufletului pe alt temei, atunci vezi că ai trebuinţă de multe cunoştinţe şi de multă iubire de oameni ; de aceea mai bine te opreşti. De ce să-ţi baţi tu capul cu un naţionalism raţional care să fie spre folosul tuturor? Mai bine rămâi la naţionalismul negativ care este spre folosul tău imediat! Trăiască Cahalul !
Cei ce au vreme de pierdut să se facă naţionalişti raţionali! Cei grăbiţi însă să vină după lorga şi Cuza!
Contra naţionalismului care ne dispensează de judecată, cum ai să poţi lupta? Renunţând şi tu la judecata ta? Dar atunci eşti oare sigur că vei găsi şi în favoarea ta un suflet atavic, cum sunt siguri că găsesc în favoarea lor d-nii lorga şi Cuza?
Eu cred că nu, cu toată explicarea dată de racla.
Atunci ce rămâne de făcut?
Dacă ai încredere în dreptatea cauzei tale, nu renunţa la arma ta de luptă, nu renunţa la judecată. Lasă împerecherea de epitete şi afirmările nedovedite pentru adversari! Nu te speria de succesele aparente ale acestora. Acel care nu este condus de judecată este schimbător; astăzi te huleşte şi mâine te ridică în slăvi! Singurul adversar neclintit, este acela care îţi înţelege argumentarea şi totuşi nu ţi-o aprobă.
Cu împroşcări de noroiu nu s’a câştigat nici o bătălie.
C. R. M.
IN CHESTIUNEA CONVENŢIUNEI TURCO-ROMÂNE.
Cu toată lipsa de preciziune a faptelor, presa continuă a fee ocupa de alianţa secretă turco-română; precum şi de alipirea Turciei la tripla alianţă, sau mai exact Ia politica Germaniei şi Austriei.
Ambele aceste două evenimente însă nu pot fi discutate separat, şi aceasta nu numai pentrucă marele vizir după ce ne-a onorat cu vizita sa a tratat şi cu baronul Aehrenthal, ministru de externe al Austriei, cât pentru o împrejurare mult mai serioasă, care probabil că a determinat şi mai mult, pe lângă alte împrejurări, pe Germania şi Austria nu numai să inspire României o alianţă cu Turcia, dar chiar prin aceasta să ataşeze şi pe Turcia la politica lor.
In vara anului acesta s’a încheiat cunoscuta convenţie dintre Rusia şi Japonia, convenţie care a avut de rezultat aplanarea multor dificultăţi rămase pe urma răsboiului dintre aceste puteri, dificultăţi care puteau constitui dacă nu un nou casus belii, în tot
587
cazul un mijloc de a ţine necontenit îndreptate forţele Rusiei către Extremul.Orient.
In urma încheierii acestei convenţii imperiul moscovit putându-şi îndrepta mai liber atenţiunea către slavii din Europa, incontestabil că şi diplomaţia Ger-mano-Austriacă trebuia să găsească un contra-pond la paguba ce suferea prin pierderea Japoniei, dacă nu în ataşarea directă a Turciei la tripla alianţă, de oarece la aceasta s’ar opune probabil Italia, dar cel puţin într’o convenţie turco-română care în definitiv va servi tot interesele germanismului.
Avem de relevat în această împrejurare în primul rând slăbiciunea diplomaţiei Austriace şi Germane, care nu a luat nici un fel de măsură pentru a zădărnici convenţiunea Ruso-Japoneză, interesul fiind ca Japonezii să ţină necontenit încurcaţi pe Ruşi în Extremul Orient, măsură care ar fi venit în avanta-giul germanismului şi al popoarelor neslave din sud-estul Europei cu mult mai mult decât convenţiunea turco-română.
De unde rezultă dar că svonurile de o apropiere a Turciei de tripla alianţă şi de o alianţă cu România au la bază şi această împrejurare şi că astfel nu pot fi lipsite de temeiu, cu observaţiunea că iniţiatorii acestora, trebuiau să prevadă din vreme mijloacele de diminuare a veleităţilor slavismului şi dacă erau de bună credinţă faţă cu cauza noastră, să nu ne expună prin faptul unei asemenea alianţe în primul rând pe noi la provocaţiunea acestuia. Căci, în definitiv, ce putem câştiga noi după urma unei asemenea convenţii? Drepturi pentru aromânii din Macedonia?
Constatăm însă că de aceştia s’au interesat prea puţin oamenii noştri de Stat, şi apoi sigur că ei nu vor câştiga mai mult prin faptul acestei convenţii.
E interesul de a diminua pe Bulgari venind în sprijinul Turcilor? Dar de ce atunci când a fost vorba de determinarea graniţei dintre Dobrogea şi Bulgaria, Austria a intervenit tocmai în favoarea Bulgarilor delăsându-le lor vechile fortificaţiuni turceşti?
Nu rezultă de aci intenţiunea Austriei de a ne pune în inferioritate faţă cu Bulgaria şi în tot cazul de a crea un motiv de provocare faţă cu vecina noastră care nici până în prezent nu a dărâmat aceste fortificaţiuni? Şi atunci nu avem dreptul să ne îndoim de buna credinţă a inspiratorilor acestei convenţii şi să credem că ea n’ar putea sluji dfccât intereselor politicei pan-germane cât şi acelora care caută să ne dea prilejul de a privi într’altă direcţiune decât peste munţii Carpaţi?
Dar să admitem că avem tot interesul de a reduce din veleităţile Bulgarilor. Lovind astfel alături de Turci pe Bulgari, înfrângerea acestora n’ar avea nici un ecou în inima slavismului, Rusia? Incontestabil că da. Şi atunci sigur că provocaţiunea s’ar întoarce mai de grabă tot împotriva noastră, căci nu va trebui niciodată să uităm că avem în coastele noastre pe lângă imperiul Rus şi pe cel Austro-Ungar cari la 1877 au contractat ca unul să ne ia Basarabia, iar celălalt să ocupe Bosnia şi Herţegovina.
Avem totuşi nevoe de o apropiere de Turcia. Aceasta nu însă în vederea înfrângerei Bulgarilor, ci a apărărei faţă cu Rusia. Avem apoi nevoe şi de prietenia Bulgariei şi a Serbiei şi a tuturor popoarelor Balcanice faţă cu Austria. Iar dacă vom fi atât de destoinici ca să convingem pe slavii din Balcani de necesitatea unei apropieri de noi şi de Turcia, faţă cu pericolele pangermanismului şi panslavismului, vom aduce cu chipul acesta într’adevăr reale foloase pă-cei şi statu-lui-quo Balcanic, rezultat la care în nici un caz nu vom ajunge cu convenţiunea care se discută.
M.	Şiefăncscu-Jaclnt.
288
NDtTA REVISTA ROMÂNĂ
.	,,,	....... ................... ———	..... - ...Vd .1.-1...
i
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26
---------ţ*î>------

MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA
Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi
Postavuri în toate genurile.
MATASARIE
Carhcmir soie, charmense, crcpe de chine ctc. (	'	.	.
Tti/Jcfas din fabrica Bonnet culori şi negre j Rayon special pe ruru Lingerie şi Trousouri Atelier special pentru rochi şi confesiuni ^	gata şi după comandă
------------ PREŢURI FIXE Şl MODERATE -----------------
PÂNZĂRIE
Jcrseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate. Ciorapi §i Batiste.
CORSETE
Dantele torehon şl broderii veritabile

Boalele Intestinului
i Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate |
roalelece provin din Inîecfiune’e Intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LACTOFE RMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sânii. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,50 Ooi*oţi prospecte gratuite ăl -w—<=--..	^ 11-^==
(?.
r
2, STRADA ZORILOR, 2
I^nlixtnl muntelui <lc Pietate TELEFON rVo. 25 0/
Vinuri de cca nui superioară calitate
«■1 • «
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu 1 ii domiciliu
1
I Angrosiştilor li se acordă rabat
ElBU3licndig.lBiaiafaBiaiiganraiiEiBKaiHlgiBiniiicnBnaiiiaBiaiii^iataiiKiEiiaiisniarairgi5151

'& rmniwr-nnir nfirniflnr n/fAnnnu $
$
CABINETUL MEDICUL MODERN $
PENTRU BOALE DE PIEPT Şi STOMAC $
S	Dr.	I.	MITULEHGU	1
® Fos! colaborator la INSTITUTUL KOCH (Berlin) ţl Asistent la l-a clinici & u.	medicală a PROF. LEYDEN din Berlin	4)
^ SPECIALIST IN BOALE DE PIEPT ŞI STOMAC v (ADULT! şi COPII)	7)
Instalaţie spsclală pentru examinarea cu „RAZELE R0ENT1N6BN $ {£	„	„	„	BBlIcarea ELEeTKieiTBŢFI	$
j*	„	„	„	INHALAŢII, BAI ŞI MflSflGlll ELECTRIC	|
laborator Special pentru analize de URIN/t, SPUTĂ, etc $
Ţz	  V
ConstiUnţ-iuni în toate zilele do “	'	‘ “ -,f-‘ ' *"*— ’	‘	‘
^2 la 9 —ia a. m. şi ţfl»	4'ls— "'/* P- «1 precis.
&
Pentru săraci, bolnavi de piept * • gratis Marţea şi S&mb&ta <lc la «M 3—4V» 1». m. precis.	&
li LA INSTITUTUL de BINE-FACERE ţţ
STRADA COVACI, 19 (Etogiul I).	— Telefon 19/58 — ^
llg»sir3licgBffaifBIal5lLgignoilPnBf;giltarer51l5IIBIâLuiigrei5i[gîâSl cnerraiIcneirailB^lg)
v 1 1 L E	I
DUILIU ZAMF1RESCU 1
rsisrsr&r&rs(sfsrsr3 rsrs. sfsisrsrsissjiş. Să nu lipsească din nici o casă —~~ GJ
i Franzbpannlwein „l)p. KONYA“ $
R] Fricţiune întăritoare pentru musculatură, infailibilă contra du- n] Ir rerilor rheumatismale, la gută, lumbago şi ori-ce răceli, intre- ir flJ ţine sănătatea, puterea şi frmi useţea corpului. — Flacon da m ||j buzunar 50 bani. Flaconul original LEI 2.	fjj
ffl FranzbrannLwein ea Meothol
[U de Dr. Konya se distinge prin puterea sa antiseptică şi răni coriloare. Ca atare este recomandat în special contra durerilor Jrj nevralgice, durerilor de cap şi contra afecţiunilor cataralc. . Ir Flacon de buzunar 60 bani.—Flaconul original LEI 2.25 Qj
||j	-- SE GĂSEŞTE LA FARMACII ŞI DROGHERII - |j]
ifl fcri(i-va de imifaţiuni! ^Db"ulKoSrbProarntă
nj marca „Fortuna11 depusă la Tribunal şi semnătura Dr. Q] jţj Konya şi fiu pe gâtul sticlei.	jjj
rSSJSISJSJSISJ'SJ c3JSJSJ SJSJSJSJSJSJSJ SUS
Ciocolata si Cacao ZawliriSCII
Surit preferate de cunoscători
AL.UEHT HAEH, Uuenrc^tl. Str. Numa-I'omplliu IVo. 7