JA REVIÎ
ROTVVÂNÂ
abonamentul :	POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
In RotuAiiia un 811(48 NUMERE), io lei
,, şease luni.................6 ,,
In toate ţftrile uniune! poştale un au 12,, m „ tf „ şease luni 7,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢI V Bulevardul Penlinand, 55 — Bucureşti
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR :
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UN NUMĂR.
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principale librării şi la depozitarii de ziare din ţaţă
Preţul anunţurilor pe ultima pagină »/« pagină 10 lei.
No. 19.
DUMINICĂ, 19 SEPTEMBRE 1910
Voi. 8.
S UMĂRUL
NOU TĂŢI:
Cronica politică : Conlucrarea paiiidelor conservatoare. — Mortalitatea copiilor. Un raport important al d-rului Serbulescu din Craiova.
CEŞTI UNI ACTUALE;
C. Rădulescu-Motru. Sofismele democraţiei în învăţământ.
LITERATURĂ:
Bjornsterne Bjornson. Enitjmă.
Mihail Burileanu. Hoţul.
ŞTIINŢĂ:
I.	Petrovici. Câteva reflecţii despre număr.
ŞCOLARE:
>
Pană Popescu. Examenul de absolvire în şcoa-lele secundare.
NOTE SI DISCUTIUNT:
.» *
Consj', J. Fjjqmjka. -slmiului diu, călătorie. Boden-
bach-Elveţia Saxonă-Dresda.
NOUTĂŢI
Cronica politică. Conlucrarea partidelor conservatoare.
Vor conlucra? Nu vor conlucra? Ghicitoarea aceasta preocupând pe mulţi, este Breşe că şi versiunile asupra deslegării ei să nu lipsească.
Iată versiunea cea mai logică,—şi în consecinţă, probabil cea mai puţin împărtăşită.	■
Intre două partide dc oposiţiunc,—partide serioase, negreşit,—o conlucrare nu se poate slabili pe simpla dorinţă
de a grăbi venirea la putere, ci pe unul din următoarele două motive :
Sau partidul de la guvern a săvârşit, ori este pe cale de a săvârşi, o mare greşală politică, şi opoziţia să crede obligată să o împedicv ;
Sau partidele de opoziţiune au căzut de acord asupra unei reforme imperioase, la care partidul de la guvern se opune. Tcrtium nou ilalur, cum zic manualele dc Logică
Care din aceste două motive se poate invoca în sprijinu conlucrării pe viitor a celor două partide conservatoare conservator şi conservator-democrat, astăzi în opoziţie?
De al doilea motiv nu ştiu să ii fost până acum vorba. Rămâne primul : greşala politică.
La un asemenea motiv a făcut, în adevăr, alusie d. Al. Iîădărău în discursul său pronunţat la -IIuşi. Dânsul a denunţat ţării abuzul pe care îl comite guvernul liberal monopolizând instituţiunile de credit spre folosul partizanilor politiei. După d. Rădărău, ziarele partidelor de opoziţie au atacat cu multă vehemenţă partidul liberal, şi cu deosebire pe şeful lor, pe aceiaş temă. Dar constitue el oare abuzul denunţat de d. Bădărău, o greşală de o aşa gravitate, tn cât pentru înlăturarea ei să lic ncvoe de o conlucrare a partidelor?
Mulţi cred, negreşit, că da. Fruntaşii celor două partide de opoziţie, cred însă că nu, căci altfel ci, individual, nu ar continua să dea concursul lor liberalilor.
Deci în direcţia indicată de d. Bădărău nu poate li găsit motivul.
Să-l găsim atunci în legile nechibzuite, votate de partidul liberal, şi în special în legea prin care se desfiinţează contenciosul administrativ ?
Aceste legi Insă nu s'au votat, decât graţie compromisului- faert~st»btlff intre partidul liberal şi partidul conservator de sub şefia d-lui P. P. Carp !
Atunci, de unde să ne vină motivul conlucrărci ?
Xi-1 va aduce dibăcia politicianilor din culise !
Mulţumim. Dacă a fost o cauză puternică care a ajutat partidul conscrvator-democrat să ajungă la tăria lui de astăzi,—apoifaccasta ni sc pare că a fost tocmai voinţa, exprimată în toate ocaziile de către fruntaşii acestuia, de a renunţa penlru .totdeuuna la combinaţiunile de culise, rotnbinaţiuni cari nu-şi au rostul de cât în partidele aşa zrse istorice!
O intrigă de culise a despărţit acum doi ani partidul conservator în două. Jumătatea cea tânără a lui a crescut de atunci inlr'aiâta, că nu mai poate să încapă din nou în cadrul vechilor culise.
C. R.-tn.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
258
-	---------1--:	------- -	-- -	- f----------- -
Mortalitatea copiilor. Un raport Important al d-rului Serbulescu din Cralova.
D-rul I. Serbulescu, fost medic stagiar în serviciul Profesorului Pinard dela Maternitatea din Paris, şi astăzi medic comunal in Craiova, a publicat acum de curând în Monitorul comunal al acestui oraş, un foarte important raport despre cauzele mortalităţii copiilor mici in Craiova şi combaterea lor, raport care poate li generalizat pentru toate oraşele ţării, de oarece condiţiunile mortalităţii copiilor sunt la noi peste tot locul aceleaşi. Atrăgând atenţia asupra acestui raport,extragem din el următoarele:
După ce d-rul Serbulescu constată, că aproape jumătate din suma totală a morţilor înregistraţi de statistica oraşului Craiova, o formează numai copiii până la 5 ani, examinând cauzele mortalităţii aşa de exagerate găseşte că „peste 41.5°,0 din copii au sucombat numai din cauza lurburărilor digestive, iar restul de ,48,5% represintă mortalitatea provenită din toate afecţiunile celorlalte sisteme ale organismului".
Eminentul doctor găseşte apoi că în Craiova numărul copiilor (sugaci) cari mor este de trei ori mai mare ca in Franţa, şi dacă cercetăm cauzele morbidităţii aceste, vedem că la origină sunt afecţiunile tubului digestiv.
„De ce turburările digestive sunt aşa de funeste şi consecinţele lor aşa de frecuente, este uşor de imaginai.
„Din momentul naşterei, copilul işi schimbă toate condiţiunile de viaţă. Perfect protejat până acum el devine expus : mnma îi procură direct alimentele indispensabile creş-terei, infunzându-i-le fără ca el să facă cea mai mică muncă ; acum, din pasiv ce era, devine activ; el este obligat a lupta atât cu neajunsurile externe cât şi cu cele /nterne pentru a-şi putea continua firul vieţii. Aproape incomplcct des-voltat, mai cu seamă cu privire la organele digestive, el trebuc să facă un continuu apel tocmai la aceste organe, a căror funcţionare predomină la orice nou născut.
„Natura însă orândue.şte lucrurile de aşa fel, ca această situaţie precară să-i fie mult ameliorată; ea produce în mai melele mamei liquidul necesar, compus în aşa chip în cât să reprezinte singura substanţă prielnică desvoltărei lui De aci urmează o regulă fără escepţie, anume că:
„Copilul se naşte cu dreptul la laptele mame), lege care astfel formulată este înscrisă pe unul din păreţii sălci de prelegeri a Clinicei Hau-de loque din Paris.
„Violarea acestei legi atrage după sine o serie de inconveniente, care dacă se perpetuă, tinesc prin a desfiinţa mai în totdeauna copilul.-
„Turburările digestive la copiii nutriţi la pept de mamele lor, atunci când se manifestă, datorate mai în totdeauna imprudenţei, sunt în genere uşoare şi trecătoare; la copiii nutriţi de doici sunt mai frequente şi mai durabile; iar la cei căror li se face o alimentaţie artificială, turburările sunt foarte dese, aproape continui şi de cele mai multe ori mortale".
„De câtva timp în Franţa, sub impulsiunea Profesorului Pinard şi a şcoalei luj, se încearcă a se reveni la alăptarea maternă. Acest mare clinician prin cursuri libere, prin conferinţe publice, comunicări la Academic şi publicaţiuni, a stabilit un curent în- acesl sens, adăogând în discuţie pe lângă un patriotism luminat şi o autoritate excepţională în materie. Curentul se resimte in toate masele societăţii franceze şi negreşit, dus peste o serie de generaţiuni, el va putea da roade temeinice.
„Dar un interes cu totul superior este a ne îndrepta privirile la straturile de jos ale societăfei, unde efectele se întind pe o mai mare suprafaţă şi consecinţele minează chiar existenţa lor.
„U11 copil trebuc considerat ca o părticică din capitalul social al unei naţiuni. FI represintă pentru viitor o serie întreagă de generaţii care, dacă nu este bine constituită,
cade în cele mai multe cazuri tot în sarcina societăţei, şi numai pentru acest motiv chiar, datoria societăţei este de a-i supraveghea şi a lua măsuri în consecinţă, când necesitatea o cere. Nu este inteligent a crede că, pe un popor care dă o recoltă din ce în ce mai mare de populaţie pe liecare an, îl aşteaptă un viitor strălucit, dacă nu se ţine seama de calitatea acestui produs progresiv.
„Fes pleuplcs Ies plus prolili(|ues soni Ies plus malheu-reux" zice d-nu Hrieux şi drept dovadă dă India, China Ilusia etc."
După ce arată şi contribuţia pe care mizeria părinţilor, o dă mortalităţii, d-rul Serbulescu trece la mijloacele de îndreptare :
„Preocupaţiunea noastră va trebui să se îndrepte asupra următoarelor trei puncte de rezolvat şi anume :
1)	A căuta în modul cel mai stăruitor şi chiar autoritar a da copilului laptele Ia care are un drept natural, adecă a-1 reda mamei după putinţă.
2)	A vulgariza prin orice mijloace la poporul de jos, acolo unde nu pătrunde litera cărţii, principiile indispensabile unei puericulturi raţionale şi practice.
3)	A ameliora după' putinţă starea economică a familiilor sărace, sau a interveni în caz de boală cât mai la timp.
Cele două dintâi să pot atinge cu succes, inlroducăndu-se şi la noi ceea ce in alte părţi a inceput deja să dea rezultate îmbucurătoare, adecă creăndn-se instituţiuni de puerieuttură sau creşe, (creches) care să pună la indemănă, pentru populaţia săracă, mijloacele materiale şi morale in vederea creşterii copiilor."
După ce doctorul Serbulescu descrie in raportul său in-stituţiuuile cari s’au creat în Franţa pentru combaterea mortalităţii la copii, dânsul încheie astfel:
„Este timpul, credem, a interveni şi noi in lupta pentru combaterea morlalităţei aşa de exagerate la copii, recurgând la măsurile încercate In alte oraşo, care lot în condiţiunile noastre au ajuns la rezultate destul de satisfăcătoare.
„Intre aceste măsuri, aTară de cele de ordin fizic, care se vor ameliora desigur cu timpul şi mersul progresului, cea mai de căpitcnie ar li crearea unei instituţiuni cu triplul scop descris in acest studiu şi anume :
„Procurarea de lapte In condiţiunile cerute de o higiena bine adaptată ; îngrijirea de copiii orfani cari actualmente sunt In sarcina Primăriei; admiterea zilnică a copiilor de lucrătoare sau de familii constatate ca sărace, după normele uzitate în străinătate ; şi instituirea unor consultaţi-uni de copii care sug, care să aibă in vedere şi educaţiu-nea necesară a mamelor în privinţa creşterii copiilor mici, Ia aceste consultaţiuni pulându-se alipi şi funcţionarea, pentru încercare, a sistemului D-rului Morel, pc care Fam putea experimenta după necesitate, cum s’ar socoti mai bine".
Fa Craiova mai curând decât ori unde, adaogă D-rul Ser-bulcscu, se poale face un început de realizare a unei asemeni instituţiuni, de oarece comuna Craiova are in administrarea sa donaţiunea pe care a făcut'o marea lilanlropă Solia A. Cancciu tocmai pentru un azil tle copii.
Dorim copiilor săraci din Craiova norocul, ca edilii oraşului să citească într’un ceas bun raportul Doctorului Şerbul eseu !
A C C.
Colecjiunea primelor seapte volume din Noua Revistă Română se ţjăsesc de vânzare la librăria Eslcenasy, Bulevardul Academiei No. 1, pe preţul de 5 lei volumul.
Noua revista româna
’-Sg
CEŞTI UNI ACTUALE
SOFISMELE DEMOCRAŢIEI IN ÎNVĂŢĂMÂNT
I
Pentru ridicarea claselor de jos, şi cu ele negreşit pentru ridicarea poporului în totalitate, nu există un mijloc mai eficace de cum este şcoala. Prin o şcoală bine organizată putem dobândi mult, şi cu deosebire putem dobândi repede. Nici un alt mijloc nu poate fi comparat şcoalii. Avuţii căzute din cer ; izbânzi câştigate pe negândite; nimic nu ajută la transformarea în bine a unui popor, dacă acest popor nu-şi transformă în acelaş timp şi sufletul său în spre bine. Şi această din urmă transformare nu o poate aduce decât şcoala.
Toate aceste adevăruri nimeni nu le mai contestă astăzi. De aceea este o banalitate a mai repeta zică-toarea, că viitorul democraţiei stă în şcoală.
Dar nu este de loc o banalitate întrebarea pe care ne o vom pune noi acum, anume: ce fel de şcoală prieşte mai mult democraţiei? Că ori şi ce fel de transformare în bine a sufletului unui popor, aduce cu sine ridicarea clâselor de jos, şi cu aceasta întărirea democraţiei, nimeni nu se îndoeşte; dar omul politic nu se mulţumeşte cu ridicarea în genere a claselor de jos, şi cu întărirea în genere a democraţiei, ci vrea să ştie când, şi cât de repede, să vor produce aceste efecte dorite. Din momentul ce să măsură timpul, trebue să se aleagă şi felul organi-zaţiunei, cu care şcoala poate veni mai repede în folosul claselor de jos.
La această alegere încep diverginţele.
Oamenii cei mai bine intenţionaţi, adică aceia cari doresc din toată inima progresul democraţiei,n’au în totdeauna şi ştiinţa de a alege, între diferitele organizaţiuni şcolare, pe aceea care prieşte dorinţei lor ; şi de aceea în mod involuntar progresul democraţiei este ţinut în loc tocmai de către ei. Să întâmplă şi contrariul : oameni cari sunt rău inteţionaţi pentru democraţie, din cauza aceleiaşi lipse de ştiinţă, aleg dintre feluritele organizaţiuni şcolare tocmai pe a-ccea care convine mai bine democraţiei. Unii şi alţii sunt conştienţi de scopul ce-1 urmăresc, dar n’au posibilitatea să-l vadă acest scop realizat; una gândesc ei şi alta iasă în fapt. Cei bine intenţionaţi, bunioară, doresc ca fii poporului să ajungă în cel mai scurt timp ca să dispute claselor de sus locurile cele mai bune în stat, şi în vederea acestui scop organizează şcoala după un program presupus democrat, dar în urmă, dacă trăiesc până să vadă efectele programului lor de activitate, constată cu întristare că nimic din cele dorite de dânşii nu se împlinesc; că şcoala organizată după un program democrat, în loc de a ajuta pe fii poporului să se urce la locurile cele mai înalte din Stat, creiază numai un proletariat intelectual, care nu foloseşte cu nimic celor de jos. In cele mai multe cazuri, aceşti bine intenţionaţi, când ajung la asemenea constatări triste, nu vor să-şi recunoască greşeala, ci aruncă vina pe faptul că legile n’au fost aplicate în spiritul în care ei le-au conceput, şi atunci greşeala merge înainte ; dar sunt şi câteva cazuri, în cari cei bine intenţionaţi îşi recunosc eroarea, şi din momentul ce văd că rezultatele aşteptate iasă pe dos, trec la o politică contrarie; aleg organizarea şcolară pe care ei mai înainte o combătuseră.... Aceştia din urmă nu sunt cei mai de blamat; cu toate că
pe ei îi blamează lumea mai mult, acuzându-i de inconsecinţă.
Nu e locul aci să fac ilustrarea acestor afirma-ţiuni, deşi istoricul învăţământului în România mi-ar procura destule exemple! Mă mulţumesc, pentru acei cari voesc numai decât să aibă o ilustrare, cu o singură indicaţie: politica şcolară a d-Iui Spiru C. , Haret; bine înţeles, dacă d. Spiru C. Haret este pus între oameni bine intenţionaţi pentru democraţie! Cu ce idei a început d. Spiru C. Haret să reformeze învăţământul primar (şcoala care interesează mai direct clasele de jos), şi cu ce idei l’a sfârşit!! Odinioară, pentru d. Haret, era criminal gândul numai de a da ţăranului altă şcoală primară de cum se da oră-şanului. Fiul de ţăran trebuia, după dânsul, să intre în lupta vieţii pe aceiaşi poartă şcolară ca şi fiul de burghez.... Acum d. Haret gândeşte altfel!
Să revenim la întrebarea de mai sus.
Ce opreşte pe oamenii bine intenţionaţi, ca ei să aibă ştiinţa de a alege între diferitele organizări şcolare tocmai pe aceea care prieşte mai bine demo.raţiei?
Nu atât ignoranţa, cât falşa ştiinţă: sofismele. In materie de politică şcolară, câteva sofisme sunt aşa de înrădăcinate, în cât mai bine i-ai face pe unii bărbaţi de stat să peardă credinţa în foloasele şcoalei, decât i-ai face să piardă credinţa în adevărul unor sofisme. Acestea par clare ca lumina zilei, şi de aceea nimeni nu se îndoieşte că programul indicat de ele este cel mai bun. Aceste sofisme constituesc chiar pentru câţiva bărbaţi de stat, — miniştri de instrucţie publică, mai ales, — singurul bagaj ştiinţific cu care ei întreprind o activitate şcolară.
Care sunt aceste sofisme?
Vom studia, deocamdată, numai două ; pe acelea, cari sunt după părerea noastră, cele mai importante, şi cari aduc, prin urmare, cel mai marc rău învăţământului.
II
Spre a le cunoaşte mai bine, începem prin a des-vălui eroarea de raţionament care le dă posibilitatea să se producă, şi dela care şi împrumută ele caracterul de sofisme. Această eroare consistă în ridicarea unei prejudecăţi,— adică a unei afi.mări nedovedite, sau dovedite chiar ca neadevărată,—la rangul de principiu ştiinţific, pentru a se deduce apoi din această prejudecată, ca dintr’o premisă nediscutabilă, conclusiuni noi, şi programe de pus în practică. Din punctul de vedere al structurei formale, raţionamentul din sofismele noastre este fără cusur, toată slăbiciunea acestora stă exclusiv în aceea că în loc de premisă ştiinţifică ele au la bază prejudecăţi, care nu se potrivesc realităţii.
In cazul special al celor două sofisme, eroarea dela bază consistă în interpretarea anteştiinţifică care să dă Iegăturei dintre cauză şi efect. Fiecare om cult ştie, că legătura dintre cauză şi efect nu este un ce lăsat închipuirei, sau ghicelei, ci că pentru a o cunoaşte este de nevoie să faci experienţe şi în tot cazul să faci observaţiuni minuţioase. Un fapt serveşte drept cauza unui alt fapt, şi acesta din urmă este efectul celui dintâi, nu pentru că aşa ne place nouă să ne închipuim legătura dintre fapte, ci pentru că aşa rezultă inductiv din succesiunea sau din coexistenţa faptelor, privite fiind acestea în modul cel mai obiectiv. Când cineva fără să aştepte experienţa şi observaţiunea, îşi închipue din cunoaşterea numai a cauzei, cum trebue să fie efectul, sau din cunoaşterea efectului cum trebue să fie cauza, şi afirmă că între cauză şi efect trebue să fie o perfectă asemănare, atunci acest cineva nu judecă propriu zis,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
26o
ci prejudecă fără să dovedească. Dacă acest cineva va ridica încă prejudecata sa la rangul unui principiu, şi va crede prin urmare că totdeauna cauza trebue să se asemene efectului, atunci va avea toate şansele să devină un sofist; un sofist, fără voie, bineînţeles.
Sofist, în acest înţeles, îi se întâmplă fiecăruia dintre noi să fie câteodată în viaţa lui,—în copilărie suntem cu toţi fără excepţie, — fiindcă prejudecata de mai sus este aproape firească minţii omeneşti, şi ştiinţa experimentală nu o alungă decât după multe greutăţi. Cele mai multe din credinţele omului ignorant se menţin graţie rădăcinilor puternice pe care le are această prejudecată: cauza şi efectul trebue să se asemene; simitia similibus, cum ziceau cei vechi. Medicina improvizată pe la sate buneoară, nu are şi astăzi alt sprijin. E bun de leac cutare buruiană, fiindcă, argumentează sofistul inconştient, cutare buruiană se aseamănă la vedere, la gust, sau la pipăit cu simptomele pe care le presintă boala aceasta, sau acea, şi între lucruri asemănate nu se poate să nu existe o relaţie. Floarea şofranului fiindcă e galbenă, e bună de gălbenare; floarea pătată cu puncte roşii este bună pentru oprit sângele din nas ; seminţele de mei păsăresc, fiindcă sunt lucioase şi tari, sunt bune pentru scos piatra dela rinichi ; iar buruniţa (euphrasia), fiindcă are pe corola s’a o pată neagră care seamănă cu pupila ochiului, este bună pentru ochi, etc. Dacă am dori să avem exemple mai frumoase pentru ilustrarea acestui gen de sofisme am recurge la raţionamentele filosofilor din diferitele epoce, neexceptând şi epoca noastră ; dar aceasta ne-ar duce prea departe. In Logica lui
J.	S. Mill să găsesc înşirate o mică parte din sofismele filosofilor; dar şi câte sunt înşirate de el sunt încă destule pentru a ne convinge de răspândirea ne care ele o au în practica vieţii.
Să venim acum la sofismele noastre.
•	' .	III
Prima. Ce urmăresc eu? îşi zice omul bine intenţionat pentru democraţie,—să-l numim de formă d. Spiru C. Haret. — Urmăresc progresul democraţiei prin mijlocirea şcoalei. In ce consistă democraţia?
—	In egalizarea cetăţenilor în faţa legei şi dacă este posibil şi în faţa condiţiunilor de viaţă .Un bărbat democrat vrea egalitatea oamenilor! Evrica! Cum trebue să fie şcoala care pregăteşte democraţia?
—	Egală pentru toţi copiii cetăţenilor: copilul dela ţară, ca şi copilul dela oraş ; copilul săracului ca şi copilul bogatului să înveţe aceiaşi carte, şi dacă se poate să stea pe aceeaşi bancă! Similia similibus! Vrei democraţie,—efectul; — atunci ce mai întârziezi ? grăbeşte de găseşte-ţi cauza asemănătoare; buruiana de leac, care să aibă aceiaşi culoare şi miros ; şcoala uniformă, egală pentru toţi copii! Să poate ceva mai logic?
Formal, nimic mai logic. Şi D. Haret, care la începutul activităţii sale improvizate de ministru al ins-trucţii publice avea în materie de învăţământ numai însuşirile formale ale raţionamentului,—era matematician şi nu pedagog;—nici nu putea să facă altfel, decât să ia ca ideal şcoala uniformă şi egală pentru toţi. Experienţa l’a învăţat în urmă că a greşit.
Simplistul său raţionament: dela o şcoală egalitară, la o democraţie egalitară, s’a dovedit aceea ce este: o simplă sofismă ; prima mare sofismă democratică pe care d. Haret a aruncat’o în calea propăşirei învăţământului nostru public.
In realitate „şcoala egalitară pentru toţi“ este aceea care ajută rtiai puţin claselor de jos. Argumentarea pentru acest adevăr este uşor de făcut I
O şcoală egalitară împinge pe copilul săracului spre aceleaşi ocupaţiuni, ca şi pe copilul bogatului, fără însă ca să dea săracului condiţiuni egale de luptă cu acelea pe care le are bogatul. In loc ca săracul să fie ajutat a deveni destoinic în ocupa-ţiunile ce-i stau lui la îndămână, şi pe cari bogatul nu Ie caută, şcoala egalitară îl împinge să intre în concurenţă cu bogatul tocmai în ocupaţiunile acelea, pentru care el trebue să pună o muncă îndoită de cât bogatul .Rezultatul este că săracul rămâne de obiceiu la jumătatea drumului, şi numai în foarte rare cazuri ajunge să dispute cu succes bogatului un loc. Pentru succesele problematice din aceste rari cazuri, zeci de mii copii săraci să aleg cu o învăţătură trunchiată, şi care nu le este lor de nici un folos. Copilul bogatului. profită din şcoala egalitară, fiindcă această şcoală este organizată în vederea unui studiu îndelungat şi el are mijloacele să facă acest studiu până la sfârşit, pe când copilul săracului perde, fiindcă el n’are aceste mijloace, şi rămâne la primele clase. De fapt dar şcoala egalitară nu pregăteşte serios pentru lupta vieţii decât pe bogaţi, fiindcă numai ocupaţiunile acestora sunt luate de ea în seamă. Ocupaţiunile modeste ale săracului, la cari săracul să întoarce de fapt, după câţiva ani perduţi cu învăţătura egalitară", acestea sunt neglijate...., pentru motivul că săracul ar putea să găsească alte ocupaţiuni mai bune! Ocupaţiuni mai bune, Doamne, ar găsi el şi ocupaţiuni mai bune dacă ar putea să se ţie la pas egal cu cei bogaţi!
Dar acest clacă este o barieră peste care el nu trece, cu toată bunăvoinţă ministrului de instrucţie publică !
In loc de o şcoală egalitară, care înşeală numai pe sărac cu perspectiva că el ar putea să cucerească ocupaţiuni superioare, cu mult mai utilă îi este săracului o şcoală, Î11 care el se pregăteşte serios să a-iungă destoinic în ocupaţiunile ce-i stau la îndămână, şi la care de fapt el să şi înapoiază. Căci reala bogăţie a unui popor nu decurge din favorizarea unui singur gen de ocupaţiune, unde munca tuturor să se concureze, ci din varietatea infinită a ocupaţiunilor practicate în parte de către fiecare cu destoinicie.
Nu există ocupaţiune rentabilă şi ocupaţiune nerentabilă,—in abstracto,—ci ori şi ce fel de ocupaţiune este rentabilă, dacă ea este bine făcută. Omul de stat prin urmare care vrea, să ajute la ridicarea claselor de jos, nu are alt program mai bun de urmat, decât pe acela de a ridica ocupaţiunile clasei de jos la rangul de ocupaţiuni pregătite raţional. Să nu fie numai profesiunea de avocat, sau de medic, sau de profesor... pregătită raţional, ci şi meseria de simplu plugar, de simplu văcar, de simplu cismar de sat etc. Atunci când omul sărac va fi în realitate destoinic în modesta sa meserie, ca nimeni altul mai destoinic, atunci şi numai atunci sărăcia îi va cădea din spate! Dar cu şcoala egalitară n’are să ajungă el la acest moment nici odată. Şcoala egalitară este pentru el o pierdere de vreme.
De aceasta pare că s’a convins, în sfârşit, şi d. Haret. Nu-1 blamăm; din potrivă îl felicităm. Am dori chiar ca dânsul să fie şi mai inconsecinte, decât este, faţă de idealul pe care şi-l pusese în minte odinioară. Am dori să-l vedem uitând cu desăvârşire şcoala egalitară, şi înfiinţând în locul ei cât mai multe şcoli practice, variate după trebuinţele regionale ale populaţiunei dela ţară.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
261
Cu acestea am sfârşit ce aveam de spus asupra primei sofisme democratice. Abandonată de către d. Haret, ea a perdut mult din actualitate.
Dar mai este o a doua sofismă, tot aşa de importantă şi tot aşa de dăunătoare învăţământului. Pe aceasta de a doua, d. Haret nu numai că n’a abando-nat’o, ci tocmai să pregăteşte să o pună în aplicare.
Ne vom ocupa de ea în No. viitor.
.	C. Ridutescu-Motru.
LITERATURA
ENIGMĂ
—	De ce să ne aşezăm aici? spuse ea.
—	Pentrucă locul e ridicat şi cu soare.
—	Dar e adânc acolo în jos ; am ameţeală şi soarele arde pe apă cu prea mare putere.
Priveşte în urma ta ograda aceia înverzită. Ar fi fost atât de frumos acolo.
—	Nu, aici.
El se aruncă la pământ ca şi cum n’ar mai fi putut sau voit să înainteze. Ea se opri cu ochii aţintiţi spre el. Atunci, el vorbi:
—	Aasta acum, trebue ăă-mi spui de ce ţi-a fost frică când căpitanul strein a trecut prin pâclă.
—	E tocmai ceea ce gândiam, murmură ea ; şi voi
să fugă.	'	'■ **'	W
—	Trebue să mi-o spui înainte de plecare, altminteri nu te voiu urma.
—	Botolf, strigă ea întorcându-se... Dar rămase nemişcată.
El spuse din nou:
—	Ţi-am promis că nu ţi-l voiu mai cere, e adevărat. Voiu ţine făgăduiala mea, dacă consimţi, dar să fie în momentul acesta.
Deodată ea isbucni în lacrimi şi merse spre el.
Talia ei fină şi gingaşă, micile ei mâni, părul ei mătăsos şi strălucitor pe care broboada îl lăsase să cadă, ochii şi gura ei, totul strălucea în ea ; razele soarelui o învăluiau ; dintr’o săritură el se ridică:
—	Da, tu o ştii bine, când mă priveşti aşa sunt gata să nu mai cer nimic; dar sunt sigur că pe urmă ar fi mai rău. Nu poci să înţelegi că în zadar ţi-aşi făgădui de o sută de ori, că nu voiu căuta să cunosc ceea ce ai făcut altădată, nu voi avea linişte decât când aşi şti. Faţa lui trăda o suferinţă ce nu era de eri.
—	Boţolf, asta e ceea ce mi-ai promis? Tu nu-tni dai de loc odihnă, şi mi-ai jurat că nu vei vorbi de ceea ce nu voi putea niciodată, niciodată să-ţi spun.
Mi-ai făgăduit-o solemn, m’ai asigurat că aceasta îţi era cu totul indiferent, că numai pe mine voiai să mă ai!... Botolf!
Şi ea îngenunchiă înaintea lui în bălărie; plângea ca şi cum ar fi fost îndurerată pentru viaţa ei, îl privea şi lacrimile ei spuneau mai mult; era cea mai frumoasă şi cea mai nenorocită din câte văzuse el vreodată.
—	Mă iartă, Doamne! zise el, şi se ridică, dar iară se aşeză numai decât; dacă mă iubeşti destul ca să ai încredere în mine, pentru a fi fericiţi amândoi.
—	Dacă tu ai putea să ai puţină încredere în mine! gemu ea, târându-se pe genunchi, mai aproape de el.
Ea continuă:
—	Să te iubesc? In noaptea când vasul vostru isbi pe al nostru, când mă urcai pe punte, tu erai la frânghii şi porunciai...
Niciodată nu văzusem pe cineva care să-ţi fi semă-
nat: pe dată, te-am iubit, şi apoi tu m’ai dus în corabie în timp ce vasul se afunda....
încercai încă odată bucuria vieţii, pe care o credeam că nu o voiu mai putea simţi.
Tăcu şi plânse. In sfârşit punând mâinile pe genunchii lui:
—	Botolf, strigă ea, fii mare, fii mare ca în ziua când m’ai luat fără nimic, numai pe mine, Botolf!
El răspunse aproape aspru:
—	De ce să mă aţâţi? Ştii bine că nu pot. Noi voim să avem sufletul şi nu... La început a fost aşa ; dar nu apoi!
Ea se dădu înapoi şi spuse cu desnădejde:
—	Ah! o viaţă perdută nu mai e niciodată viaţă ! Şi isbucni în suspine.
—	Dă-mi toată viaţa ta şi voi face prin mine în-su-mi o viaţă nouă.
Vorbea tare ca şi cum ar fi voit s’o încurajeze; ea nu răspunse dar el văzu că ea se luptă.
—	Fii stăpână pe voinţa ta! Niciodată nu va fi mai rău ca acum.
-r-T Ai să mă duci la ultimele momente.
El nu înţelese sensul vorbelor ei şi continuă:
—	De e cea mai mare din nelegiuiri, voi căuta să o suport, dar îndoiala aceasta e peste puterile mele.
—	Şi a alor mele, strigă ea ridicându-se.
—	Te voiu ajuta, şi se ridică şi el. Te voiu ajuta când voi şti ceea ce este. Dar, sunt prea mândru ca să fiu păzitorul unui lucru pe care nu-1 cunosc şi care, poate, ne priveşte pe vreunul din noi.
Obrazul Aastei deveni tot atât de roşu ca şi focul.
—	Ruşine să-ţi fie! strigă ea. Din noi amândoi, eu sunt cea mai mândră, şi nu dau nimic ce-ar fi al altuia. Acum tu trebue să te mulţumeşti cu atât.
—	Nu, dacă eşti mândră împrăştie bănuiala mea.
—	Ah! Iisuse, nu mai pot suferi chinul acesta.
—	Intr’adevăr am jurat că se va sfârşi cu asta azi.
—	Nu e crud, spuse ea, să chinueşti şi să mâhneşti
0	femee ce ţi s’a încredinţat şi care te-a rugat atât
de blând cum am făcut-o eu.	•
Era cât pe ce să plângă, dar, prin o schimbare neaşteptată ea isbucni:
—	Te înţeleg; ţinta ta e să mă umileşti până să ajung să strig, şi aşa gândeşti că mă voiu trăda.
II privi cu aer de ură şi se depărtă. II auzi spunând încet aceste cuvinte:
—	Vrei sau nu vrei?	1
Ea întinse mâna:
—	Nu... chiar de mi-ai da tot ce zărim de aci.
Ea se dădu la o parte; pieptul i se ridică, ochii ei
rătăciţi, se aţinteau ici şi colo, şi asupra lui mai des, când cu asprime, când cu blândeţe, dar mai ales cu asprime. Se sprijini suspinând de un arbore, apoi încetă să plângă şi începu să meargă.
—	Ştiam bine că nu mă iubiai, auzi ea.
Şl din nou fu cea mai umilă şi cea mai pocăită.
De două ori încercă să răspundă, dar după o sforţare, se aruncă în bălărie şi-şi ascunse faţa.
Atunci, el se apropiă şi rămase lângă ea.
Simţea că dânsul era colo, îl aştepta să vorbească, şi îşi afundă capul în mâini; dar cum el tăcea, i se făcu frică şi fu, pentru a zice aşa, silită să-l privească.
In acelaşi timp ea respiră. Faţa-i lungă, pârlită, ochi-i înfundaţi, fără sprâncene, larga-i gură strânsă, talia-i de uriaş apăsa pe ea cu atâta greutate, că deodată
1	se păru că-1 vede la frânghii, în noaptea naufragiului. Era mare ca atunci şi de o putere fără margini, dar el era lângă dânsa!
—	Ai minţit, Aasta!
Ea se dădu înapoi, dar el o urmă şi continuă :
—	Şi tu m’ai făcut să tninj. De când ne-am întâlnit
262
NOUA REVISrX ROMÂNĂ
riu e o singură zi de deplin adevăr. Era atât de aproape de ea, că-i simţi suflarea caldă ; el o privea în ochi într’un chip încât totul se întunecă pentru ea ; ea nu ştia ce va face el sau ce îi va zice, aşa că; plecă ochii. Era gata să cadă sau să fugă, ceasul hotărârii venise. In tăcerea adâncă ce-i înconjura, şi lui, îi fu frică. încă odată, el încercă.
—	Dă-mi dovada aceasta! Dă la o parte cotiturile inimii. Fă-o acum.
—	Da, răspunse ea, fără să ştie ce spunea.
—	Acuşi, îţi zic.
EI scoase un strigăt: alergă spre prăpastie; văzu părul ei strălucitor, mânile ei întinse; năfrana care fâlfâia alunecă şi sbură singură deasupra ei. EI n’auzi nici un ţipăt, nici un plescăit, căci prăpastia era adâncă ; n’auzi nimic.
Din mare, gândi el, venise ea la el, în timpul nopţii în mare sfârşise ea şi cu ea povestea vieţii ei.
In prăpastia întunecoasă dispăruse tot ce avea sufletul ei... El nu o v a urma ? Venise acolo cu voinţa neclintită să pună capăt chinului lui şi chinul nu se sfârşise, el nu va- sfârşi niciodată, d’abia începea. Fapta Aastei îi spunea îndeajuns că se înşelase în privinţa ei şi că a omorât-o ! Dar neliniştea se mărea, trebuia să trăiască să descopere ce s’a petrecut. Pe singura, sau aproape singura care supravieţuise nopţii îngrozitoare el a scăpat-o ca s’o omoare! Era deci rău?
Niciodată nu i s’a zis aceasta şi niciodată nu a gândit-o. Dar ce era aceasta atunci? Se ridică, se depărtă de prăpastie şi începu să coboare; nu voia să moară atâta timp cât avea să lumineze o enigmă...
Enigma nu va fi niciodată descoperită? Ea trăise în America, acolo crescuse, de unde venise când vaşul perise. In ce chip ar începe el cercetările lui? Care Ioc din Norvegia era satul ei? El nu o ştia, nu era sigur că numele ei ar fi acela pe care familia ei îl purtase în Norvegia. Căpitanul străin? Da, unde era el? Şi, o cunoştea el sau numai ea îl cunoştea? Să întrebi atâtea marea, să te pui să cauţi, ar fi fost să te. pierzi în valuri.
*
Da se înşelase în privinţa ei. Vinovată şi pocăită s’ar fi uşurat încredinţându-se soţului ei, vinovată, dar fără să se pocăiască, ea ar fi căutat subterfugii.
Nu voise nici să se încredinţeze nici nu căutase subterfugii. Când voise s’o silească, a fugit spre moarte.
Curajul acesta nu era al unei vinovate. Da, de ce?
Mai degrabă decât să mărturisească ? Nu-i lipsise puterea de a-i face cunoscut totul, căci mărturisise că era ceva ce nu putea să spună. Trebue să fi fost în-să-şi greşala care o împiedica; dar nu părea împovărată de greutatea unei crime, adeseori era veselă, chiar sburdalnică ; era furioasă, dar era bună ! De-ar fi fost greşala altuia ; totul s’ar fi orânduit. Dar dacă nu era nici a ei nici a altuia, atunci ce era? Singură zisese că era ceva... Şi căpitanul străin care-i făcuse atâta frică! Ce era? Pe Dumnezeu, ce era? Dacă ea ar mai fi fost aici, el ar fi chinuit-o mai departe...
Poate că nu era atât de vinovată cum se credea sau poate atât de vinovată cum părea ; de câte ori adevărata nevinovăţie nu se ascunde în urma faptelor vinovate, curăţenia sub păcat, cu toate că puţini pot înţelege aceasta, şi ea nu-1 crezuse în stare să înţeleagă, el, care era numai bănueli. O întrebare prea mult în numele bănuelii, şi de aceea voise ea mai bine să se încredinţeze morţii decât lui. De ce n’a lăsat-o el niciodată, niciodată în linişte? Prin el, ea scăpase de trecut, în el căutase ea un reazăm în contra acestui trecut, şi el era acela care readucea trecutul în fiecare zi şi o copleşea! Ii era cu totul sinceră, era frumoasă şi arzătoare pentru el... Ce îi păsa de viaţa
ei trecută? De căte ori gingăşia se năştea în ea, neliniştea lui creştea. Cu cât devenia a lui mai mult, nu numai prin admiraţie şi recunoştinţă, dar din adâncul inimii, cu atât mai mult voia să ştie de a fost ceva pentru un altul şi să cunoască viaţa ce ea o trăise.
Şi cu cât părea că suferă mai mult de aceasta, cu atât el o grăbia ,căci simţea atunci că aceasta merită osteneala.	'
Apoi această gândire îi veni pentru întâia dată ; el însu-şi spusese totul? E posibil să-şi spună totul, linul altuia? Fusese înţelegerea că aşa trebue să fie? Fireşte că nu.
Strigătele a doi copii cari se jucau ajunseră la urechile lui şi privi în jurul său. Se aşezase pe locul înverzit unde ea voise să-l ducă şi el nu-l observase.
Cinci ore trecuseră şi el credea că cinci minute îl depărtase de desnodământ. Poate că de multă vreme se jucau copiii acolo, dar el nu-i zări decât în momentul acesta.
Nu era Agnes fiica preotului, o fetiţă de şase ani pe care Aasta o iubise cu pasiune şi care îi semăna foarte mult.... Doamne, unde era cealaltă? Ea aju-
tase fratelui ei să se urce pe un bolovan ; se jucau de-a şcoala şi ea făcea pe profesoara.
—	Repetă ce-ţi spun, începu ea. Tatăl nostru....
—	Tatăl nostru!
—	Care eşti în ceruri t
—	Ceruri!
—	Sfinţească-se numele tău!
—	Finţcască-se numele tău!
—Vie împărăţia ta !
—	Nu.
—	Facă-se voia ta !
—	'Nu, nu vreau....
"Botolf se strecurase pe din dos; nu-1 atrăgea rugăciunea, nici nu observase că era o rugăciune, dar în timp ce privea copiii şi îi asculta, el ajunse în chiar ochii lui o bestie necurată, alungată de societatea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Se ascunse în dosul tufişurilor să nu fie văzut de copii. Niciodată nu-i fusese frică ca acum de copiii ceştia. Se pierdu în pădure, departe de drumul mare. Unde să meargă? In casa goală pe care a cumpărat-o şi a împodobit-o pentru Aasta? Sau mai departe? Ce importă? In orice loc ar fi, ea va fi întotdeauna înaintea lui. Se spune că muribunzii duc cu ei ultima imagine pe care ochii lor au privit-o ; acela care se trezeşte după ce a făcut o faptă rea păstrează şi el impresiunea primului lucru pe care cad privirile lui şi nu scapă de el niciodată.
Şi nu mai era Aasta pe care o vedea pe creasta stâncii era un copil nevinovat, era Agnes. Chiar imaginea moartei se confunda cu a fetiţei în însu-şi gestul mânilor în rugăciune. Şi iată că ideia uitării Aastei pentru copil refăcea şirul amintirilor lui şi că efectul acestei asemănări extraordinare se împrăştia pe tot ce-şi amintea din luna de îndoială şi de chin. Aasta nu murise cu imaginea acestui copil în inima ei? Da, da, el observa d’abia acum că a văzut aceasta în sufletul ei.
Ori încotro mergea gândirea lui, în căutarea lumi-nei, el da de copil. Drumul ce trebuia să-l urmeze cercetarea, era închis. Fiecare scenă din scurta lui intimitate, din noaptea naufragiului până la desnodă-mântul de pe creastă, fiecare scenă se învârtea în jurul acestui chip şi fenomenul acesta straniu îl sfârşea cu desăvârşire, încât după câteva zile nu era aproape în stare să se hrănească şi nu putu să mai părăsească patul său măcar un ceas. Toată lumea gândia c’o să moară.
Acela care poartă ’n el o enigmă, ajunge însu-şi o enigmă. Nimeni nu se îndoia de ceea ce se întârti-
NOUA REVISTA ROMANĂ
263
plase ; nici unul din ceia cari locuiau dealungul râului şi pe coline sau cari treceau pe acolo nu priviseră spre locul de unde ea se aruncase în prăpastie, duminecă dimineaţa, în strălucirea soarelui, şi cadavrul nu fusese aruncat pe coastă ca mărturie. O stranie legendă se născu. întins cu faţa sa lungă, smeadă, barba sa roşie şi cu părul său sbârlit care creştea în neorânduială, Botolf avea înfăţişarea groaznică ; s’ar fi spus că ochii lui priveau din adâncul unui loc interior, şi oamenii ,cari nu ştiau de trebue să trăiască sau să moară, asigurau că o luptă se dă între Dumnezeu şi Diavol. Unii văzuseră chiar pe Diavol înconjurat de flăcări, urcându-se la fereastra odăii lui să-l cheme. Mai fusese zărit sub forma unui ghem de afă dând târcoale caselor. Alţii, cari treceau pe Ia ogradă, îl văzuseră în fată ; alţii auziseră o procesiune, huiduind, urlând, rânjind, venind din mare, înaintând încet spre casă, intrând ,cu toate că poarta era închisă, chinuindu-se cu furie, şi cu aceleaşi strigăte, cu aceleaşi lătrături şi cu aceleaşi văicăreli, în-torcându-se în mare de unde pornise.
Servitorii bolnavului, bărbaţi şi femei, fugeau şi povesteau lucrurile astea. Nu mai îndrăsneau să se apropie de fermă şi dacă o persoană bătrână fată de care el fusese foarte bun, n’ar fi îngrijit de el, el ar fi rămas fără ca cineva să-l îngrijească. Bătrâna, îngrijitoarea lui, era ea însăşi îngrozită, ardea pai sub patul lui Botolf să alunge Necuratul, dar, cu toate că el fu aproape pârlit, nu era scăpat. Suferea de o boală stranie. Ea sfârşi să crează că aştepta pe cineva.	,
Intr’o dimineaţă îl întrebă dacă trebue să meargă să cheme preotul. El dădu din cap. Nu voia să vadă pe nimeni? La întrebarea aceasta, nu răspunse. A doua zi, el spuse lămurit numele lui Agnes. De sigur, nu era	răspunsul	la	întrebarea	pe care	i-o făcuse eri	bătrâna, dar	aceasta fu	ceea ce	ea înţe-
lese. Plină de veselie, se duse la bărbatul ei, îi spuse să înhame în grabă şi să se ducă la preot să cheme pe Agnes.
La biserică, gândiră că nu înţeleseră bine şi că preotul era chemat	ca	să dea grijania ; dar	bătrânul
reclamă	pe Agnes.	Ea	auzise şi îi	fu frică	căci ştia
povestea cu diavolul şi cu procesiunea ce venia din mare ; dar mai ştia că bolnavul ca să moară aştepta pe cineva şi ea nu găsia extraordinar că pe ea, pentrucă femeea lui Botolf avea obiceiul să vie s’o caute.
Ceea ce voia un muribund trebuia să fie făcut, i se spuse, şi dacă ar ruga pe Dumnezeu din toată inima ei, nu va suferi nici un rău. Crezu şi se duse să se îmbrace. Era o seară rece şi limpede cu umbre mari şi dese; pădurea răsuna de sunete de clopote; într’a-devăr era cam neliniştitor dar rămase acolo nemişcată şi împreună mâinile. Nu văzu Diavolul, nici nu auzi procesiunea, trecând pe Ia mare ; vedea deasupra ei stelele a căror lumină cădea pe colină. Sus, aproape de ogradă, totul era într’o linişte ce te în-fioară, dar bătrâna eşise din casă, o duse înăuntru, îi scoase paltonul, şi îi spuse să se încălzească. In timpul acesta îi zise că trebuie să fie curagioasă, să meargă la el cu curagiu, şi să spue Pater spre binele lui. Apoi ,când o văzu încălzită, o luă de mână şi o duse în odaie. El era culcat acolo, cu barba-i lungă şi cu ochii înfundaţi ; el o privi ţintă ; el nu-i păru înfricoşător şi nu-i fu frică.
— Mă erţi, murmură el.
Ea gândi că trebue să răspundă da şi răspunse da. Atunci el surâse ; încercă să se ridice ,dar căzu fără putere. Ea începu să spue repede Pater, dar el făcu o mişcare că nu vrea şi arătă pieptul lui. Atunci, ea puse pe el manile ei, căci aşa înţelese gestul lui şi,
închizând ochii puse mânile lui osoase şi reci pe micile ei mâni calde. Cum nu spuse nimic când ea sfârşi rugăciunea, nu îndrăsni să şi le retragă şi începu iar.
După ce spuse de trei ori, bătrâna intră, văzu totul şi zise:
— E deajuns, copilul meu, el e mântuit.
Bjornsterne Bjfirnson
Trad, d« I. Rucăr.
HOŢUL
Cu toate că adormise foarte târziu, când se trezi încă nu se luminase de ziuă. Tremura. I se părea că fusese prada unui vis urât... Un moment păru că-I încearcă grija zilei ce venea... Se linişti repede.
De cu seară mâncase într’o prăvălie o bucată de carne friptă şi băuse un pahar cu vin. Ii mai rămăsese şi câţiva gologani...
De odată îşi strânse genunchii la gură şi întunericul din odae i se făcu înaintea ochilor mai negru.
Pe urmă aceiaşi scenă pe care o întâmpinase aseară, când venea spre casă i se perindă în minte, tot atât de vie şi cu aceiaşi senzaţie care-I sugruma. Vru să adoarmă, însă aceiaşi scenă... mereu... mereu aceiaşi...
Un beţiv, căzut lângă un zid, care înjura pe fiecare când se oprea şi-l privea... Crezuse mai întâi că-i un om bolnav... s’aplecă să-i dea o mână de ajutor, când se pomeni c’o palmă straşnică... Să ’mpiedecase.. şi când se ridică, ţinea în mână o blană. Aceiaşi voce care îl trezise acum din somn... aceiaşi o auzise de cu seară, răguşită, nepăsătoare, înjurându-I. Tremurase destul în pardisiul acela subţire, de-acum... şi nu s’a oprit decât acasă.... Când a ajuns a aprins o lumânare şi la flacăra umedă şi îmbâcsită, a văzut că blana era nouă...
Se sculă şi tremurând pipăi într’un colţ... dete cu mâna de blană şi fugi iar sub plapomă, încredinţat că într’adevăr aşa se petrecuse şi nu fusese numai un vis...
—	Hm! bună—blană—se gândi el— pe-o vreme ca asta să ai aşa blană.
Când se lumină, deabia atunci vru să-l încerce som- . nul. Dar, cu 'toate că n’avea de ce să se grăbească, sări din pat, îşi trase repede ghietele, pantalonii, haina ; suflă un abur cald peste guler şi pe urmă îl puse friguros la gât. Cravata o legă cum dete D-zeu.
Nu stătu un moment la îndoială şi se îmbrăcă tot cu pardesiul... cu toate că afară părea să fie mai frig ca totdeauna.	.
La poartă întâlni vardistul, care fiindcă îl privise astfel scoase mâna din sânul maritalii şi-I salută.
—	Un sergent — îşi zise Simion Popovici — nu cumva...
La colţul străzii i se păru că uitase descuiat se pipăi repede peste buzunare şi era cât pe-aci să se întoarcă înapoi... când'găsi cheia. I se lumină înaintea ochilor şi-o porni înainte.
*
Rătăcise prin cele mai înfundate străzi ale Bucu-reştiului, mergând aşa cu mâinele în buzunare, cu capul băgat între umeri, gândindu-se la acelaş lucru... şi nu îi era frig de loc... La vremea prânzului se pomeni pe chieiu. Piaţa se rărise, cu toate astea zgomotul era asurzitor:—fiecare căuta să vândă mai mult ca să poată pleca mai curând. Din îmbulzeală se rupse un cârd de oameni cari veneau cu alai spre Simion. înainte mergea un comisar, cu ochii roşii de
264
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
băutură şi de nesomn. In urma lui un vardist ducea de guler o ţigancă, despletită care ţipa. O ceată de copii strigau, din când în când, câte unul mai îndrăzneţ, se repezea, da câte-un ghiont ţigăncii şi-apoi fugea, în vreme ce ţiganca urla şi blestema. Femeile se opreau şi priveau cu milă iar comisarul se legăna, ui-tându-se îngâmfat în dreapta şi în stânga.
O curiositate ciudată îl împinse pe Simion dela spate, îi dete brânci către mulţime şi puţin în urmă s’amestecă în îmbulzeală întrebând pe fiecare ce se întâmplase.
Deodată zgomotul crescu în jurul Iui şi ţipetele îl ameţiră :—Cravaşa comisarului se ’ndoi pe spinările încovoiate ale bietelor haimanale cari fugeau şi ţipau cât îi ţineau gura. Simion văzu aceiaşi cravaşe învârtindu-se de-asupra capului său şi-apoi i se păru că cineva îi tăiase sfârcul urechii. Se născu un tumult groaznic. înjurături dintr’o parte şi cealaltă. Lumea toată găsea că dreptatea e de partea lui Simion.
Acesta, ca un ieşit din minţi strigă:
—	Sunt gazetar domnule, ai să vezi d-ta cu cine ai de-aface... Nu se poartă cineva aşa cu lumea... Totul se termină cu hotărârea ca Simion Popovici să meargă Ia „circonscripţie“...
Când fu să intre la secsie Comisarul se opri, privi de sus până jos la Simion şi pe urmă îi spuse:
—	D-ta, să vorbeşti mai puţin... acum îţi dau drumul, altă dată însă...
Simion Popovici vru să protesteze dar îşi luă seama şi-o sterse repede... La drept vorbind era mulţumit că scăpase numai cu atât.
Tot restul zilei, Simion nici nu-şi mai aduse aminte că trebuia să mai şi mănânce. Nerăbdător aşteptă să se însereze când se îndreptă spre casă.
— Dacă în lipsa mea—se gândi Simion—m’a căutat cineva pe-acasă,. Hm., e foarte posibil să fi spart uşa... şi...
La gândul acesta îi vâjâiră urechile, ameţi şi trebui să se razime de un felinar ca să nu cază. Când ajunse acasă nu-i veni să creadă văzând uşa tot închisă, şi rămase uimit, când i se spuse că nu-l căutase nimeni pe-acasă, toată ziua. li îngheţă, însă, tot sângele, când deschizând uşa şi aruncându-şi privirile în colţul în care îşi atârnase decuseara blana, văzu că lipseşte de acolo.
Hei! Iozefina—strigă el Ia servitoare—ai spus că n’a intrat nimeni aici, atunci cine a umblat la mine în odae?
O mână mare parcă-1 strângea de gât. Se pregătea să mai spună ceva, când, îşi aduse aminte, că de dimineaţă, înainte de-a pleca, vârâse blana sub pla-pomă şi făcuse patul peste ea. Se repezi şi când văzu că este acolo, căzu pe pat, moleşit şi rupt de oboseală.
Dormi, un somn agitat şi se sculă tocmai târziu. Se uită pe fereastră:—afară ningea şi era linişte. Eşi încet cu blana sub-supţioară şi se duse de-o aruncă într’o grădină unde era sigur că n’are s’o mai găsească nimeni până la primăvară.
Se întoarse acasă liniştit, răsuflând liber şi când se sui în pat, cu aerul cel mai natural din lume îşi zise:
— Acum, să poftească... şi să mai găsească ceva dacă le dă mâna...
Şi-adormi.
Mili.ii Burilcanu.
ŞTIINŢA
CÂTEVA REFLECŢII DESPRE NUMĂR
Cine n’a fost mişcat nici odată de priveliştea imensităţii cerului şi a mulţimei nesfârşite de stele, într’o noapte senină? Oricât îţi va fi sufletul de prozaic sau copleşit de griji prozaice, tot vei avea atuncea, măcar într’o măsură slabă, un simţimânt excepţional.
E momentul în care te recunoşti mic, iremediabil mic, faţă de o mărire reală, care nu dăinueşte nici prin noroc, nici prin viclenie, ci prin propria ei putere uriaşă. O mărire cinstită, efectivă, şi poate tocmai de asta aşa de frumoasă....
Am iarăşi înainte acest măreţ spectacol, sau mâi de grabă sunt pe cale de-al avea, fiindcă nu este noapte bine. Soarele a asfinţit şi pe cerul decolorat al serii apar stelele pe rând. Ai zice ca priveşti la o alergare gigantică, Ia o cursă colosală, unde cea d’intâiu stea sosită pe cer, este cel d’întâiu ajuns, învingătorul, după care sosesc pe urmă, în fugă, sbuciumate, altele şi altele, din adâncul depărtărilor nevăzute. S’a înoptat, firmamentul se umple necontenit. Aliciie lumini se înmulţesc, se înmulţesc fără grijă de primejdia razelor lunii, care, în noaptea asta, nu apare. De-asupra e o puzderie de scântei. Ihi capriţiu mă îndeamnă să încerc a le număra .încep, dar îndată mă pierd. Bolta înstelată, impunătoare şi când o cuprinzi cu o privire, când o îmbrăţişezi dintr’o dată, devine ameţitoare când faci. astfel de încercări.
Şi ce mai este prima ei grandoare, pe lângă aceasta din urmă? Ce mai înseamnă iinpresiunea mulţimii extraordinare, dar îmbrăţişată într’o clipă .faţă de numărarea ei treptată în milioane cărora vezi că trebue să le adaugi alte milione, şi aşa mai departe? Întâia oară poţi fi—şi eşti de sigur în unele ocazii -smerit; în împrejurarea de pe urină te apucă un vertigiu adevărat....
*
Rândurile precedente nu au avut de fel menirea să alcătuiască un început de nuvelă sau de schiţă.
Ele sunt numai întâmplătorul punct de plecare al unei mici discuţii filozofice-estetice, care are drept materie: numărul sau numărarea. Cine nu cunoaşte şi recunoaşte importanţa ştiinţifică şi, practică a numărului, a cifrelor? Fără ele aproape orice lege. orice raport stabilit ar avea atâta nepreciziune, încât 11’ar putea ca să servească Ia nimic. A spune că apa înghiaţă la frig şi se vaporizează la căldură înseamnă a afirma un lucru care din cauza nepreciziunii, încetează a mai fi exact. Pentru că deşi există un raport constatabil între frig şi îngheţ, între căldură şi vaporizare, sunt totuş friguri care nu înghiaţă şi călduri care nu vaporizează. Fără intervenţia numerică, fără a adăugi în cazul de faţă că apa înghiaţă la frig de 0 grade şi se vaporizează la 100 grade de căldură, am face o afirmaţiune inutilă pentru practica vieţii, şi cum am văzut, neexactă teoreticeşte; în generalitatea ei. Prin urmare cifrele, matematica în-tr’un cuvânt, este aceia care procură îndeobşte legilor ştiinţifice, exactitatea şi validitatea lor. Aşa se explică pentru ce Kant a tăgăduit Psihologiei posibilitatea să devie o ştiinţă adevărată, întru cât îi socotea domeniul refractar aplicării calculelor numerice. Aşa înţelegem pentruce Herbarl s’a străduit atâta să facă matematică cu fenomenle stifleteşţi. aşa pricepem entuziasmul cu care au fost primite cercetările psiho-fizice ale lui Weber şi mai cu seamă Fechner, în care se făceau exacte aplicaţii matematice,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
265
şi să vedea, în aceasta, începutul promiţător al po-zitivării întregii psihologii. Tocmai pentru cuvântul că matematica nu se aplică deopotrivă de lesne tuturor categoriilor de fenomene, există ştiinţe mai desăvârşite, şi altele mai puţin desăvârşite. La unele se aplică puţin, cum e Psihologia. La altele cum e de pildă Mecanica, calculul se adaptează aşa de repede şi de sigur fenomenelor ei, încât, expunerea acestei ştiinţi fiind copleşită de formule, chiar a pierdut în ochii multora caracterul său de ştiinţă experimentală şi e trecută fără dreptate în rândul ştiinţelor matematice (demonstrative). Această largă utilizare a matematicii e pricina pentru care Mecanica e o ştiinţă aşa de pozitivată. In rezumat calculul are o importanţă covârşitoare în ştiinţă, fireşte nu prin aceia că arată condiţiile de ivire ale unui fenomen (nici odată abstractul nu poate fi o condiţie eficientă a unui fenomen concret) dar prin aceia că precizează condiţiile concrete, stabilite nu importă cum.
Câteva exemple din viaţa practică vor pune şi ele în lumină acea însemnătate a cifrelor. Ce ar deveni bunăoară Iocomaţia pe căile ferate fără exacta fixare a orei, minutelor şi chiar secundelor trecerii unui tren, la un anume punct? Ce ar rezulta, dacă înlătu-rându-se calculul numeric, ne-am mărgini la vaga indicaţie calitativă,,.că anume trenuri vor circula dimineaţa, altele după amiază, altele noaptea? Evident circulaţia ar deveni imposibilă, afară de cazul când fiecare tren îşi va avea poate şine deosebite. Cum s’ar mai putea face un budget fără exactă cifrare? S’ar putea face poduri pe ape, fără preciza calculare a rezistenţii materialurilor? Şi aşa mai departe, exemplele se pot spori la infinit.
întreg "acest pasagiu în care s’a vorbit de importanţa numărului în teorie şi practică, a urmărit pur şi simplu să pună în relief un lucru care se ştie, în orice caz se simte de către toată lumea. Controversă în această privinţă nu este şi nu poate fi. Mult mai puţin se cunoaşte şi mult mai greu se admite rolul numărării, a numărului în orice caz, într’o operă poetică, în producte ale fanteziei. S’ar părea că nu poate fi un element mai impropriu pentru o operă de imaginaţie, unde să urmăreşte trezirea de emo-ţiuni artistice, de impresii intuitive puternice şi adânci, decât prozaicul, abstractul şi uscatul număr, care ne asvârie, din potrivă în banalitatea stearpă pe care o fugim. Numeralul element de poezie! Poezie şi cifre! Intuiţie şi scheme! S’ar părea că-s cei doi poli,, ce nu se, pot atinge niciodată ! Dar cu toate astea lucrul nu e tocmai astfel, şi după cum numărul poate să ajute ştiinţa în scopurile sale, tot aşa poate să servească şi poezia pentru unele ţeluri ale ei. Sunt ocazii şi necesităţi poetice, care nu găsesc o expresie mai suggestivă, mai proprie, decât numărul şi cu dânsul se poate zămisli o impre-siune, pe care nu poate în acele momente să o nască adjectivul cel mai colorat. Asupra acestei însemnătăţi literare, împrejurărilor şi justificării sale, voesc şi am voit a stărui şi tocmai pentru asta s’au început paginele acestea în chipul cum s’au început.
Câteva consideraţii de oarecare importanţă pentru chestiunea noastră găsim în opera „L’imagination creatrice" a lui 77/. Ribot. Intr’o anexă a unui capitol mai mare se vorbeşte în această lucrare devenită clasică despre „imaginaţia numerică". Explicările găsite în această parte răspund numai puţin şi indirect la întrebarea noastră, de oarece psihologul francez a urmărit să arate ce poate să săvârşască imaginaţia creatoare în domeniul cifrelor, şi nu ce poate cifra să realizeze ca clement într’o lucrare de imaginaţie
intuitivă. Sunt două chestiuni deosebite care nu pot să fie identificate. Poate foarte bine să intervină fantazia în lumea cifrelor fără să creeze imagini plastice sau să producă impresii sezfzante, cum este cazul invenţiunilor matematice care se fac şi ele totdeauna cu ajutorul imaginaţiei creatoare. Totuşi întru cât Ribot distinge în afară de imaginaţia numerică ştiinţifică, o alta de natură mai poetică, con-tribue indirect la lămurirea punctului nostru. In orice caz nu putem începe mai bine decât prin rezumarea ideilor din cartea şi capitolul indicat. După ce Ribot accentuiază faptul că „il semble au premier abord que ces deux termes—imagination et nombre—doivent s’exclure" (p. 173), arată că din pricina infinităţii numerilor, fantazia se bucură din potrivă de un câmp nelimitat pentru a construi şi înjgheba. Imaginaţia numerică ştiinţifică, o formă mult mai cunoscută, tăgădueşte fără replică, presupusul antagonism dintre imaginaţie şi număr. Dat afară de această formă mai avem şi o alta, asupra căreia Ribot insistă la început şi care ne interesează şi pe noi aici. E vorba de o imaginaţie numerică pe care o aflăm în concepţiile religiose şi cosmogonice, o imaginaţie de natură mai puţin seacă, cu tendinţi mai poetice pentru a mă rosti aşa. Unele popoare ale antichităţii, cum sunt Chaldeii, Egiptenii sau Hindujii, pentru a da o ideie de imensitatea timpului parcurs sau de extraordinara durată a lumii în viitor, acumulau un număr colosal de epoci, care se divideau şi ele într’un număr fenomenal de ani. Pe cât orizonturile cronologice şi spaţiale ale vechilor greci ,erau înguste, apropiate, —probabil ca să le poată mai bine împodobi—pe atâta celelalte popoare ale antichităţii, în frunte cu acele citate se întreceau, în mitologiile lor, desfăşurând cifre prodigioase de distanţe şi de epoci, pentru a face să se simtă nişte imensităţi care nu pot să fie depăşite nici de ochii fizici, nici de ochii minţii omeneşti. „Hindujii au născocit unităţi prodigioase care servesc de bază şi substanţă fantaziilor lor numerice: unitatea Koti care face zece milioane; fţatpa (sau vârsta lumii între două nimiciri) care cuprinde 4 bilioane 328 milioane de ani. Fiecare Kalpa reprezintă o singură zi din 365 ale vieţii divine: las cititorului, dacă voeşte, sarcina să calculeze acest-număr
formi'cTabil.. Mai împărţesc timpul în două perioade,
uita ascendentă, alta descendentă ; fiecare este de o durată fabuloasă : 2.000,000,000,000.000 oceane de ani : fiecare ocean valorând la rându-i 1.000,000,000,000,000 ani. „Dacă ar fi o stâncă înaltă, largă şi lungă de şaisprezece mile (un cub cu fiecare muche de şaisprezece mile) şi dacă odată la o sută de ani am atinge-o cu o bucată din cea mai fină pânză de Be-nares, stânca tocindu-se va fi redusă la dimensiunile unui sâmbure de mangă (fruct indian), înainte ca un sfert de Kalpă să se fi strecurat".
Cum am spus deacapul, Ribot făcând aceste consideraţii şi vorbind de această formă a imaginaţiei numerice, nu a avut de loc intenţiunea, după ce a arătat că nu există antagonism între „imaginaţie şi număr", să mai arate că nu este nici între „număr şi poezie". In ce priveşte această ultimă chestiune care este a discuţiunii noastre, nu se poate desprinde de Ia dânsul nici o părere lămurită. E drept că întâlnim în decursul expunerii sale următoarea apreciere: „In cărţile sacre ale budhismului, scrie dânsul mai departe, de obicei uscate, sărace, spălăcite, imaginaţia triumfă sub forma numerică. Lalitavistara este plină de nomenclaturi şi numărări de o monotonie obositoare*)“ (p. 174). Dar această apreciere desigur că nu se aplică numărului ca atare ci mai mult abuzului de numere, care nu poate fi recomandabil, neapărat.
266
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Neputând avea prin urmare în paragraful de fată şi o călăuză de idei, după cum am avut un indicator de date utile, rămâne să încercăm o discuţie de sine stătătoare.
Fără îndoială că a tot înşira la cifre, însemnează a produce o singură „monontonie", cu atât mai inadmisibilă, cu cât opera în care aceasta se petrece, are veleităţi poetice. Tot aşa e afară de contestare că numărul ca atare este uscat, schematic, fără un cuprins calitativ, prin urmare lipsit de acele caractere care alcătuesc substanţa obişnuită a unei creaţii poetice adevărate. Acestea zise şi acordate, nu putem totuş să trecem cu vederea alte elemente ale problemei, care ne face într’o mare măsură să înclinăm spre opinia contrară, şi să spunem că după cum nu se exclude „imaginaţia şi numărul" nu se exclud nici „numărul şi poezia", recunoscând că în unele momente, numărul este tocmai un instrument de exprimare dintre cele mai fericite, ţinând seamă de scopul însuşi al poeziei. Fireşte, am mai spus-o, dacă ne-ar întâmpina într’o lucrare poetică, serii sau calcule numerice întregi, care ar mai fi şi rânduite fără un rost preciz, cu greu lucrarea în chestiune n’are să fie compromisă. Dar nu putem să facem o regulă însă după aceste exagerări, de care un simţ poetic adevărat ştie în genere ca să şe ferească. Din chiar fragmentele împrumutate cărţii lui Ribot, a putut întrucâtva să se vadă impresiunea vie pe care poate să o producă numerele asupra închipuirii noastre.
Mie personal, acea meşteşugită împreunare de cifre, care caută să exprime mărimea fabuloasă a unei Kalpe, îmi pare cea mai nemerită formă care m’ar fi putut face să simţ şi să mă înfior de imensitatea acelei durate,—care nu e decât o singură zi a vieţii zeilor! Cu nimic nu mi s’ar fi putut trezi impresiunea de mărime uriaşă care se admite în ce priveşte timpul şi spaţiul în acele mitologii. Orice alte adjective, oricât de proprii şi fericite în alte împrejurări, ar fi fost insuficiente în ocazia de faţă, în tot cazul inferioare numerilor întrebuinţate. De s’ar fi zis pur şi simplu mărimilor acelora (epocilor în chestiune) „nesfârşite", „colosale" „prodigioase" „fabuloase" etc., nici unul din aceste epitete, precum nici altele similare nu ar fi putut să zămislească adânca impre-siune a imensităţii, cum au putut-o acele câteta cifre bine introduse şi bine împreunate laolaltă. Decât expresia un timp intens, e mult mai puternică şi deci mai poetică, mii de milioane de ani. Sau pentru a lăsa acele exemple ale mitologiei indice, şi fără a discuta cu pilde alcătuite adhoc, oare în cunoscuta poezie a lui Eminescu „La Steaua care a răsărit", impresia depărtărei în timp cu ce s’ar fi putut deştepta mai bine, decât aşa cum ni se deşteaptă de fapt, cu expresia:
că Mii de ani a trebuit luminii să neajungă.
Nici un adjectiv n’ar fi fost în stare să înlocuiască vorba „mii" care te face să simţi depărtarea, în marile ei dimensiuni adevărate.
Nici chiar adjectivul „nesfârşit" care prin definiţie nu numai că înseamnă mai mult decât o mie, dar depăşeşte orice cifră exprimată, nu poate să ne dea impresia mărimei cu puterea acelor „mii" cu rost intervenite. Care este acum motivul psihologic al acestei stări de fapt? Motivul este credem următorul.
Domeniul de închipuire al minţii omeneşti are*o întindere limitată. Nu îţi poţi reprezenta cantităţile mari în dimensiunile lor naturale. întotdeauna le reduci, ca să zicem aşa, la scara puterii talc de imaginare. Nici odată de pildă n’ai să-ţi poţi reprezenta Europa în mărime naturală; sau admiţând că vrei
să-ţi reprezinţi în minte o mărime bine cunoscută în toate amănuntele ei, ţi-o vei imagina succesiv, bucată cu bucată, până când nevoia de concentrare a închipuirii, te va sili iarăşi la reducere şi fără voe ai să elimini unele elemente. Reprezentarea unui peisagiu, amintirea unui şir de evenimente, se mărgineşte de regulă la câteva puncte principale, aşa că sub iluzia îmbrăţişării totale, ai cuprins de fapt în icoana fantaziei tale, mult, cu mult mai puţin..
Din pricină că în împrejurările acestea aproape totdeauna se reduce, se neglijează, se scade, imaginea mintală, în ce priveşte mărimea, e totdeauna inade-quată realităţii pe care vrea s’o reproducă. Intru cât reprezentarea noastra micşorează realitatea imaginată suntem înclinaţi în totdeauna a deprecia mărimile reale. Această micşorare se află compensată, când e vorba de realităţi cunoscute de tine însuţi, prin amintirea altor elemente, bunăoară a oboselii dureroase pe care ai avut-o, parcurgând acea mărime, astăzi amintită. Când însă este vorba de icoane care nu-ţi sunt amintiri personale, atuncea micşorarea nu se compensează cu nimica, şi deprecierea se produce.
însuşirile care favorizează acea reducere mintală de care am vorbit sunt următoarele două înrudite între ele: omogeneitateu şi continuitatea lucrurilor.
Cu cât elementele unei mărimi sunt mai omogene cu atâta riscă a fi mai neglijate; cu cât ele se desfăşoară pe un substrat continuu, cu atât alunecarea peste ele este mai alunecoasă.
După ce ne-am dat scamă de aceste lucruri, suntem pregătiţi a înţelege marea însemnătate a numărului, pentru constituirea impresiilor noastre de categoria de mai sus. Numărul este discontinuu, prin natura lui. El nu-ţi îngădue ca să sari nimica, să aluneci, fără observare, pe nimic. Numărul îţi marchează totalitatea etapelor intermediare, care alcătueşte o mărime. Intr’un cuvânt numărul îţi nimiceşte acel avânt grăbit cu care străbaţi în clipă suprafaţa lucrurilor uriaşe cu care reduci, ştirbeşti şi micşorezi, care te face a crede după câteva fragmente că ai mărimea toată, şi datorită căruia mărimi colosale nu-ţi fac impresiunea ce merită să-ţi facă. Să luăm iarăşi ex-presiunile: „un număr imens de ani" şi „mii de mii de ani". Cuvântul imens îţi evoacă fireşte, ideia unei" mărimi extraordinare. Dar, dată fiind absoluta omogeneitate şi continuitate a timpului, în plus acea particularitate zugrăvită a închipuirii omeneşti, impresia mintală—fireşte foarte vagă din punct de vedere calitativ, întrucât nu cunoşti evenimentele concrete ale acelor ani—rămâne scăzută considerabil şi din punctul de vedere cantitativ. Nu simţi din această cauză grandoarea, aşa după cum s’ar cuveni s’o simţi.
Pe când atunci când ţi se spune: mii dc mii de ani, ţi se indică obligatoriile etape succesive, punctele intermediare ce trebue neapărat să le străbaţi, şi dată fiind enorma lor mulţime pe care n’o mai poţi abrevia, de data aceasta ai impresiunea de grandoare în toată intensitatea ei....
Fireşte nicăirea numerile nu sunt de o utilitate mai neîndoioasă decât atunci când trebueşte să exprimi mărimea unei epoci întinse, ale căţei evenimente concrete nu le ştii, sau abia le bănueşti. In această împrejurare singurele elemente cu care poţi întrerupe continuitatea omogenă a timpului, gol pentru tine, sunt numai numerile, aceste „substitute de evenimente" cum le numeşte Ribot. Cu toate acestea ar fi greşit să se afirme că însemnătatea intuitivă a cifrelor se mărgineşte la aceste împrejurări. Chiar în cazul când am cunoaşte elementele sau momentele concrete ale unei mărimi, numărul continuă să joace acelaş mare rol. Pentrucă printre acele fenomene
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
267
concrete, pot fi multe omogene, şi din această pricină micşorarea mărimii riscă să se întâmple iar.
Iar Î11 cazul, irealizabil în practică, în care fiece punct calitativ al mărimei, ar fi o individualitate deosebită, chiar de le-am cunoaşte desăvârşit pe toate, tot n’am apela de regulă la ele pentru a produce impresia mărimei, mai cu seamă când acea mărim'e este uriaşă.
Fiindcă înşirarea acelor elemente, ar da loc Ia o succesiune aşa de îndelungată, încât nu ar mai fi posibil să avem o impresie concentrată si puternică, de mărime. Totul este să poţi avea mijlocul de a exprima mult în puţine cuvinte, de-a putea să ai într’o picătură tot ce cuprinde un ocean. Aceasta este toată taina exprimării artistice. Ei bine, pentru a exprima în scurt ideia unei mărimi considerabile, numărul, bine înţeles, introdus cu tot meşteşugul necesar, şi cu păzire de abuz, este unul dintre cele mai fericite instrumente de comunicare poetică. Fiecă epocile a căror mărime caută s’o exprime, sunt goale de evenimente pentru noi, fie că sunt tixite de întâmplări, numărul—pentru a produce impresia pură a mărimii— rămâne în deobşte elementul cel mai propriu şi cel mai intuitiv. Este mărimea goală pentru noi, numărul o umple ; este din potrivă plină de evenimente, numărul le înlocueşte şi înlocuindu-le ne poate produce senzaţia pură de mărime, neîncurcată de impresii de o categorie deosebită. Căci evenimentele concrete, în afară de senzaţia mulţimii ne-ar mai fi dat atâtea alte senzaţiuni, încât întâia senzaţie ar fi putut rămâne înăbuşită...
Fireşte s’a mai făcut uzaj de numerale în poezie si’n alte scopuri, decât acela discutat. Eminescu vorbeşte în Satira a IV-a de „o mie patru sute". Aici se vede limpede, cifra are identic rolul unui nume propriu individualizator. Se desemnează epoca, secolul, cu numele său. In poezia populară:
Auzit-aţi de-un Mihai Ce sare pe şapte cai.
Acel şapte are rolul să precizeze o mărime, pe care poetul o concepe neobişnuit de mare pentru lucrul Ia care servea, dar totodată să fereşte parcă de-a o lăsa la dispoziţia exagerărilor absolut neverosimile. De aceia o limitează, o măsoară. Dar odată aceste lucruri relevate, putem conchide totuş, că utilitatea fundamentală a minierilor pentru operile de fantazie poetică rămâne aceia, de-a oferi un mijloc propriu, excelent câteodată, pentru a deştepta impre-siunea de imensitate ameţitoare.
f. Petrovlci
Profesor la rnivorstlnlon «lin Iaşi
ŞCOLARE
EXAMENUL DE ABSOLVIRE IN .ŞCOALELF. SECUNDARE
Legea învăţământului nostru prevede un control al puterii educative a instrucţiunei în examenul de absolvire.
„După promovarea lor din ultima clasă de gimnaziu sau şcoală secundară de fete, de gradul 1 sau II, şcolarii se vor supune la un examen general, în scop de a dovedi mai ales influenţa studiilor făcute asupra formării cugetării tor“.
Acesta este principiul pe care se întemeiază examenul de absolvire.
Pus în aplicare prin legea instrucţiunei din 1 SOS. el trebue să dea în fiecare an măsura educaţiunii inteligenţii în şcoală, sub noua organizaţiune.
Această măsură o cere, în anul acesta, autoritatea superioară şcolară, printr’o circulară adresată membrilor comisiunilor examinatoare, în sensul următor: „Mai ales am dori sfi avem aprecierea D-voastră asupra faptului dacă spiritul dat de art. 19 din legea învăţământului secundar şi superior, acestui examen, a contribuit la o îndrumare specială a pregătirii elevului în sensul preconizat de el; dacă da, indicând anume care calităţi şi dispoziţii regulamentare şi instrucţiuni de programe analitice au favorizat îndrumarea în acest sens; dacă nu, arătând din ce cauze“.
Se cere comisiunelor să constate dacă principiul bun, scris în lege, s’a tradus, ori nu, în fapte bune în aplicaţiunea metoadelor actuale.
In adevăr, organizaţia exterioară a învăţământului şi-a perfecţionat legile, regulamentele, programele analitice şi instrucţiunile metodice, în raport cu programele. Faţă însă cu această superioritate a aşezământului exterior, Ia examenul de absolvire suntem tot cu aceiaşi situaţie de promovaţi, corigenţi şi repetenţi ca şi supt vechea organizaţie ; cunoaştem starea acestor promovaţi, corigenţi şi repetenţi tot cât o cunoşteam supt vechea organizaţie ; atitudinea actuală pedagogică este caracterizată tot de o metodă pasivă ca şi supt vechea organizaţie.
Aceasta se vede şi în felul cum se examinează şi în felul cum se înfăţişează elevii Ia examen.
Membrii comisiunei se deosibesc unii de alţii în felul cum apreciază pe elevi. Cea mai mare parte, de care, mai totdeauna este şi preşedintele, un profesor dela altă şcoală, crede că, dacă'elevii se prezintă rău, vina este numai a lor căci nu au învăţat să-şi asimileze materiile obiectelor de studii şi să ştie cum să Ie utilizeze în vorbire şi scriere.
Această majoritate are în vedere mai mult examenul în sine şi deschide un fel de luptă între examinatori şi examinaţi ; cere cu stăruinţă mai multă severitate ca să nu promoveze toţi elevii căci atunci se compromite examenul, nemai dându-i-se nici o importanţă.
Alături este o minoritate care crede că dacă elevii se prezintă rău, cauza stă în faptul că şcoala cu actualele metode de instrucţiune nu poate să dea şi educaţie ; în cele patru clase de liceu sau gimnaziu se dă numai instrucţie iar la examenul de absolvire se cer probe de educaţie. Această minoritate este de pă: rere că examenul de absolvire să nu fie deocamdată o selecţiune riguroasă a elevilor ci mai mult o cercetare justă a stării actuale şi o căutare grabnică a remediului.	•
Alegerea subiectelor, în cea mai mare parte, este lăsată la voia întâmplării, la surprizele şi capriciile inspiraţiunei momentane. Este oare la mintea unui elev de clasa IV întrebări ca acestea: „cum trebue să se poarte un român cu streinii din ţara lui, din punct de vedere politic, economic şi religios" sau „Relele de care suferă ţăranul român", când ei nu au fost obişnuiţi să judece prin ei însuşi tot ceea ce intră în cercul observaţiunilor lor proprii? Elevii având o înţelegere mai mult senzorială e firesc să vadă lucrurile la suprafaţă şi să nu le poată da o interpretare justă.
Răspunsurile la asemenea chestiuni nu sunt măsura judecăţii elevilor, ci sunt impresiunile lăsate în sufletul lor de articolele de senzaţie ale ziarelor politice, cum s’a văzut într’o anchetă pe care a făcut-o profesorul de istorie cu elevii seminarului Nifon din Bucureşti, în 1907 asupra răscoalelor. Toţi elevii au răspuns ca cei mai convinşi revoluţionari în contra ■clasei care apasă pe ţărani şi răspunsurile lor aveau acelaşi ton ca şi ziarele care în acel timp scriseseră contra clasei asupritorilor.
268
NOUA REVISTA ROMÂnX
Ar trebui să se stabilească o sistemă de chestiuni a căror doză să fie măsurată cu o unitate invariabilă.
Atunci nu vom mai auzi pe elevi văitându-se că linii au parte de chestiuni uşoare, iar alţii de chestiuni grele.	■' J**
Cu felul aprecierii şi alegerii chestiunilor de astăzi, comisiunile nu ştiu care ar fi nivelul desvoltării judecăţii elevilor în raport cu vârsta la care se termină gimnaziul sau liceul ; nu ştiu câţi sunt la nivel şi câţi sunt supt nivel.
Elevii pun preţ numai pe cărţi şi nu au nici o încredere în munca lor proprie.
. Când sunt la pregătire răscolesc cărţi şi reviste ca să găsească tratat subiectul ce şi-au ales. Când se întâmplă de-1 găsesc şi-l însuşesc pe d’a întregul ; când nu-1 găsesc, elevul cel mai bun ca şi cel mai slab se prezintă la fel de superficial şi neîndemânatic în a se folosi de facultăţile lui sufleteşti.
Dacă si-a ales o temă ale cărei părţi se găsesc răspândite în mai multe obiecte de studii sau în diferite capitole ale aceluiaş studiu, elevul nu poate să o întregească. Se vede că el nu este obişnuit să pătrundă lucrurile ; să prindă asemănările şi raporturile dintre cunoştinţele ce i-au trecut prin minte; nu are deprinderea de a se orienta în direcţiunea subiectului ; nu are puterea de a alege ce este folositor şi de a înlătura inutilul, nu are puterea de a se exprima.
Dispoziţia art. 96 dip regulament, care cere comi-siunilor sa vadă „dacă şcolarii ştiu să grupeze faptele, să aleagă pe cele necesare subiectului lor, să lase la o parte pe. cele inutile, să expună cu claritate şi în mod sistematic ideile lor, să-şi mărginească expunerea în limita timpului de care dispune*', nu şi-a găsit aplicaţie în gimnaziu şi liceu.
Elevii fug de regulă de subiectele luate din cercul observaţiunilor lor proprii.
Când se întâmplă ca vre-unul să ia subiecte de acestea, apare cu aceiaşi superficialitate şi nedestoi-nicie în operaţiunile intelectuale.
S’a dat la compoziţie subiectul: „Descrierea transformărilor apei cu exemple văzute de elev în viaţă". Câţi au luat acest subiect I’au tratat după manualul de fizică, cu toate că li se pusese în vecTere că .se va lua în considerare numai' dacă nu se vor lua după carte. Un elev dintre cei buni n’a putut să spue aproape nimic, la disertaţia, despre satul său. Altul n’a putut să vorbească despre traiul şi ocupaţiile locuitorilor dela munte pe care zicea că le cunoaşte.
Altul n’a ştiut să găsească aplicaţiunile practice ale chimiei.
La cele ce le aduc zilnic simţurile din lumea din afară atenţiunea lor nu se opreşte pentrucă ei s’au obişnuit numai cu cunoştinţele aduse prin cărţi.
Alături însă de această neştiinţă în utilizarea facultăţilor intelectuale se observă o mare bogăţie de cunoştinţe, când elevii sânt întrebaţi la disertaţie, câte ceva, în legătură cu subiectul tratat.
In chipul acesta, din articolul 96 din regulament, se realizează tocmai ceea ce trebue evitat: „In aprecierea meritului lucrărilor scrise şi al disertaţiei, co-misiunea va avea în vedere până la ce punct ele denotă, la şcolarii respectivi, mai mult asimilarea materiei învăţate şi formarea cugetării mature, decât întinderea cunoştinţelor lor".
Aceste constatări ne duc la concluziunea că, la examenul nostru de absolvire, nu se găsesc fapte care să ne scoată în evidenţă o îndrumare snecială în pregătirea educativă a elevului datorită influenţei „calităţilor şi dispoziţiilor regulamentare şi instrucţiu-nelor de programe analitice" din noua organizaţie.
Cauza este, că, la noi, nu se ţine în seamă că, în ches-
tiuni de educaţie, aşezământul exterior al legilor trebue să fie precedat de aşezământul interior al sufletului elevului. La noi, problema educaţiunei se studiază după metode greşite; supt influenţa cărţilor streine cu sfaturi pedagogice noi, se studiază această problemă din punct de vedere al programelor şi al metodelor în legătură cu programele" şi se lasă cu totul la o parte chestiunea cunoaşterii sufletului elevului ; nu se ţin în seamă datele câştigate de cercetările experimentale ale pedagogiei, care ne indică metodele după care putem cunoaşte sufletul copilului şi care ne dau probele evidente că numai după măsura acestei cunoştinţe se poate alcătui didactica şi organizaţia învăţământului, privit din punct de vedere educativ. Din cauza neintroducerii cercetărilor experimentale, organizaţia noastră şcolară s’a alcătuit, avân-du-se în vedere tipul unui elev ideal căruia i s’a prescris străbaterea câmpului întins al cercetărilor si amănuntelor ştiinţifice. Elevul real care se prezintă la examenul de absolvire ne arată că nu a putut să străbată cu folos acea întindere ; că învăţământul ce i s’a dat nu es:e potrivit cu evoluţia puterilor lui sufleteşti de oarece nu s’a transformat în puteri în sufletul său. Prin urmare cauza că principiile bune ale legilor şcolare nu dau rezultate bune este că noi în loc de a începe cu chestiunea învăţământului dela studiul elevului către studiul metodelor şi programelor, începem invers şi nu luăm problema în întregime.
De aceia, când este vorba de căutarea cauzelor şi a mijloacelor de îndreptare, se emit în corpul nostru didactic păreri care mai de care departe de realitate.
Astfel, unii isbiţi^de contrastul dintre felul cum se. prezintă un elev Ia examen şi cum se prezintă în cursul anului şcolar, propun desfiinţarea acestui examen de absolvire, întocmit ca măsură a desvoltării judecăţii în şcoală, şi cer înlocuirea lui cu un examen care să măsoare întinderea cunoştinţelor, adică gradul de instrucţie, nu de educaţie.
Alţii propun să se înfiinţeze cursuri de diserta-ţiuni. în ore suplimentare, ca şi când, educaţia inteligenţii care nu s’a putut face în orele de clasă, în cei patru ani de gimnaziu şi liceu, şi de toţi profesorii, s’ar putea face dintr’odată, în două discursuri pe care le ţine elevul supt conducerea unui singur profesor la cursul de disertaţii dela sfârşitul gimnaziului ori liceului.	" w
Alţii cred că şcoala, ca deprinderi educative, depinde de organizaţia exterioară adică de legi, regulamente, programe etc., iar nu de puterea de observaţie a profesorilor.
Cei care împărtăşesc această credinţă judecă lucrurile după criterii streine de şcoală şi văd actuala organizaţie, unii ca foarte bună, ca un mare progres datorit conducătorilor de azi ai şcoalei, alţii ca un aşezământ rău care a adus în şcoală un dezastru intelectual.
Aceştia din urmă dau, ca probă a relei chibzuiri, trifurcarea liceului şi distribuirea orelor de cursuri pe săptămână la fiecare studiu ; găsesc ele ex., unii că din pricina celor 6 sau 8 ore pe săptămână date limbii latineşti ori greceşti, nu poate profesorul de istorie sau cel de geografie să facă, în orele sale de şcoală, educaţiunea inteligenţii elevilor. De aceia dânşii înspăimântaţi de constatările triste ale desvoltării judecăţii la elevii ultimei clase a liceului, atrag atenţiunea celor ce au perspectiva de a ajunge miniştrii ai şcoalelor, asupra nevoiei urgente de a schimba actualele legi şcolare prin altele, alcătuite tot lâ biu-rou, pe baza ideilor şi teoriilor împrumutate din cărţile cu sfaturi pedagogice.
ttOttA REVISTĂ ROMANĂ	269
Cam în acest sens s’a discutat într’un cerc, în jurul unui fost ministru de instrucţiune.
A vedea astfel lucrurile însemnează că noi voim să salvăm aparenţele şi nu voim să căutăm rostul.
Această stare a lucrurilor a observat-o just d-1 Ră-dulescu-Motru, într’un articol-program pentru doritorii de a introduce în corpul nostru didactic o pedagogie experimentală, când şi-a exprimat motivele pentru ce doreşte să vie cât mai curând momentul în care ■ noua metodă a pedagogiei ştiinţifice să se puie în serviciul educaţiunii şi în ţara noastră.
„Am fost destul de păgubiţi, noi Românii, în multe alte privinţe, după urma teoriilor împrumutate, fără control de aiurea ; cel puţin pe terenul educaţiunei să fim mai prevăzători. Creşterea copiilor noştri nu poate avea o călăuză mai sigură decât cunoştinţa, pe care am controlat-o noi înşi-ne, cu munca noastră de educatori; şi cunoştinţa aceasta se dobândeşte numai pe baza unei experienţe pedagogice făcute în propria noastră şcoală şi nu pe baza idealurilor şi teoriilor împrumutate pe de-a gata de aiurea. Să cunoaştem mai întâi, cu exactitate, sufletul copiilor din şcoala noastră, şi numai pe urmă să venim cu propuneri pentru reforma didacticii şi organizării învăţământului în genere. Altmintreli ne osândim să rămânem de profesie reformatori—aşa cum am fost până acum sub sugestiunea ultimei cărţi tipărite— şi să nu ajungem niciodată a merita titlul de întemeietorii unei bune direcţiuni în învăţământ".
Pană Popescu
NOTE Şi DISCUŢI UNI
ANlfoTIRI DIN CĂLĂTORIE
Bodenbach, Elveţia Saxonă, Dresda
Dacă Rinul cu malurile sale verzi şi înalte, cu oraşele agăţate de stânci, cu numeroasele grădini şi vii, presintă un interes plăcut şi atrăgător pentru visitator, mai cu deosebire între Aâainz şi Coblenz, nu mai puţin interesant este un alt fluviu al Germaniei, anume Elba, care merită aceiaşi admiraţiune pentru peisajele neîntrecute ale naturei artistice din această regiune şi în special între orăşelul austriac, Bodenbach şi capitala regatului saxon, Dresda.
Distanţa aceasta până la Dresda trebue străbătută numai cu vaporul pentru a se putea aprecia pe îndelete farmecul munţilor stâncoşi eşind drept din apa Elbei ca nişte săgeţi enorme de piatră, a vedea pră-păstiele adânci ce se deschid uneori între aceşti munţi şi a trăi un moment viaţa medievală a castelelor uitate de vremuri pe înălţimile primejdioase ale munţilor.
Plecând cu vaporul din portul Bodenbach, prive-liştele măreţe ale munţilor, te însoţesc numai decât.
De aci, Elba curge printr’un defileu de munţi plini de vegetaţie' şi care se numesc munţii Schnee-berg. Cotiturile numeroase ale fluviului şi presenţa neîncetată a munţilor dau ilusia că vaporul trebue să se oprească în drumul lui, ne având pe unde să treacă; acest fapt dă priveliştei un farmec nou, plin de interes cunoscut numai de acei cari au mai făcut astfel de călătorii.
Vaporul coteşte la dreapta, munţii iau altă înfăţişare, peisajul se schimbă, în timp ce pe unele înălţimi se văd turişti cari salută cu batista trecerea vasului ; numai Elba domoală şi .supusă îşi scurge li-
niştit apele sale sub murmurul misterios al naturei veşnice.
Scena aceasta durează 5 ore cât ne trebue să ajungem până la Dresda; orele trec ca clipele, deşi e vremea prânzului, nimeni nu se gândeşte să sacrifice vederile pline de frumuseţi, ale naturei, necesităţilor organismului, cari poate să mai aştepte; toţi pasagerii sunt îndreptaţi cu privirile către înălţimile munţilor, când spre dreapta, când la stânga, de teama de a nu scăpa ceva neobservat şi a perde din vedere vre-o privelişte frumoasă.
Din distanţă în distanţă se văd pe înălţimi ruine de clădiri vechi, reminiscenţe ale vremurilor de sbu-cium de altădată şi care continuă să reamintească generaţiunilor grăbite de azi, nestatornicia faptelor şi lucrărilor omeneşti.
Fiecare stâncă are numele ei, fiecare cotitură presintă un pericol pentru navigator, iar legendele cre-iate de imaginaţia poporului abundă în partea locului, relative la existenţa castelelor şi a eroilor ce au dat viaţă acelor clădiri.
Priveliştea devine acum mai interesantă, căci dc ambele maluri ale Elbei se află linii de cale ferată ce trec prin stânci şi tuneluri ; trenurile foarte dese duc şi aduc vagoane încărcate de mărfuri şi de numeroşi pasageri.
Peisajul ce vedem acum nu e numai artistic, ci e plin de interes şi din punct de vedere al inişcărei comerciale şi industriale ce domneşte în această regiune.
In drumul nostru întâlnim, remorchere care ajută Ia transportul cerealelor şi a mărfurilor pe apa Elbei; vedem vase de toate mărimile trecând în sus şi în jos, adăogând astfel la desvoltarea relaţiunilor economice şi mărind bogăţia ţărei.
Trecem staţiunile, Prebischtor, Winterberg, I\uh-stall, Wasserfall, Uchtenhnimer şi am ajuns la Scfiandau; aci e centrul regiunei încântătoare numită de saxoni Săchsische Schweiz.
Schandau este un mic orăşel situat într’o scobitură de munte şi care posedă numeroase instalaţiuni industriale şi comerciale; fabricile de pe coasta muntelui îşi trimit în aer coşurile lor fumegânde, căutând a se întrece cu piscurile munţilor de prin prejur.
Casele din oraş sunt curate, simple şi simetric aranjate, în port şi pe străzi e o curăţenie de invidiat ; mişcarea vapoarelor pe Elba e destul de însemnată şi de abia face faţă cererilor de transport ale mărfurilor depositate în port; trenurile contribue şi ele la acest transport dar costul cheltueleior fiind mai ridicat decât al vapoarelor, sunt mai puţin cău-’tate pentru transport.
In trei puncte ale portului sunt suspendate poduri deasupra Elbei şi care arată şi mai mult câtă intensitate are viaţa comercială din Schandau.
De jur împrejurul oraşului se ridică majestos înălţimile munţilor ca nişte apărători naturali ai păcei ce trebue să domnească între oameni.
Privind de pe puntea vaporului Fiirst Bismarck aflat în portul Schandau, măreţia naturei veşnice şi neclintite, îmbinată cu activitatea făpturei omeneşti din aceste locuri, nu poţi să nu rămâi plin de admiraţiune pentru munca şi răbdarea poporului saxon, pentru stăruinţa ce a pus de a supune elementele naturei capricioase şi a face din ele un mijloc de satisfacţiune a nevoilor omeneşti ; în acelaş timp vei considera că priveliştea aceasta este însuşi apoteoza poporului saxon pentru meritele arătate.
Vaporul încet se desprinde de pontonul staţiunei şi continuă drumul său mai departe ; peisajul naturei se desfăşoară înaintea ochilor ca pe o pânză de
NOUA RfiVISTA ROMANA
570
cinematograf. înălţimile munţilor de prin prejur dispar, şi cu ele dispare şi oraşul Schandau; înaintea noastră vedem munţi mai mici dar totuşi plini de interes prin vegetaţia lor exuberantă şi mai ales pi in numărul mare de excursionişti de pe înălţimile din jurul Elbei, cari îşi fac un joc plăcut de a saluta neîncetat vaporul în mersul său.
Fabricile continuă să se ivească înaintea noastră făcându-ne să reflectăm asupra bogăţiei mari din aceste locuri.
Ochii sunt obosiţi de vederea atâtor privelişti şi încordaţi de multă atenţiune, totuşi interesul nu descreşte un moment.
Trecem localităţile Brand, Hockstein, Amselfall şi ajungem înaintea unei alte regiuni interesante numită Bastei; aci este locul de plecare spre muntele Koenigstein cel mai mare din partea locului.
In zilele de sărbători e o adevărată invasie de excursionişti veniţi din Dresda şi de prin prejur; cea mai mare parte sunt însă elevii din şcolile din Dresda şi cari au foarte mari reduceri la transport pe vapoarele de pe Elba.
Munţii din această localitate în direcţiunea de nord, au o formă foarte curioasă şi deci plină de interes.
Pe o .întindere de peste 300 metri se ridică din apa Elbei o serie de stânci cu o mulţime de vârfuri ascuţite ca nişte săgeţi şi înalte de 70—80 metri.
Această privelişte este încântătoare la înfăţişare şi incomparabilă ca efect, în mijlocul naturei sălbatice. •	-
In partea de sud a acestor munţi se află un platou acoperit de o vastă pădure ; în marginea pădurei şi în faţa Elbei se ridică un hotel măreţ prevăzut cu toate cele de trebuinţă escursioniştilor.
De aci şi până la Dresda nu mai e decât un ceas de drum cu vaporul ; se poate ajunge mai repede cu calea ferată sau cu tramvaiul electric, căci Dresda e legată prin tramvai cu toate localităţile mai intere-sânte de prin prejur.
Vaporul continuă să, meargă printre dealuri pe partea dreaptă, iar pe cea stângă se întinde o câmpie lungă lăsând să se vază oraşul Dresda cu clădirile sale înalte, drepte şi simetric aranjate.
înconjurăm o parte din oraş, trecem pe lângă localităţile Weisser Hirsch şi Loswitz unde se află două sanatorii celebre, aşezate pe dealuri, oferind visita-torului o splendidă panoramă de asupra oraşului Dresda.
Ajungem la debarcader în faţa terasei numită Brul-lesche Terassc una din cele mai frumoase poziţiuni din Dresda unde descindem.
Capitala regatului saxon are o populaţie de aproape 550.000 locuitori şi prezintă un interes deosebit pentru vizitatori.	.
Preţioasele şi renumitele colecţiurii de artă împrăştiate cu proftinziune în museurile regale i-au atras oraşului Dresda, denumirea de „Florenţa Germană" pentru care fapt englezii şi americanii vin din toate părţile lumei, spre a-şi încălzi imaginaţia şi îmbogăţi cunoştinţele.
Mai adevărat e însă faptul că administraţia oraşului Dresda şi societatea numită „Verein zur Forde-rung Dresdens aud des Fremdenverkehrs“ au făcut tot ce le-au stat prin putinţă pentru a atrage atenţiunea străinilor asupra acestui oraş, au împrăştiat reclame ingenioase în toate colţurile lumei şi în toate limbile vorbite, au instituit şi organizat expoziţiuni permanente sau pasagere în orice epocă a anului toate în scopul suprem de a specula curiositatea de altfel naturală, a străinilor.
In această artă germanii excelează, şi cred că au întrecut pe americani.
Dacă prin valoarea curiositaţilor şi a obiectelor de artă ce conţine Dresda, merită tot interesul de a fi văzută şi cercetată, nu mai puţin este interesantă şi prin poziţiunea pitorească a oraşului, prin arhitectura construcţiunilor şi monumentelor sale, şi mai ales prin curăţenia şi higiena oraşului.
Puţine oraşe sunt în Europa care să se bucure de o sănătate aşa de perfectă ; în-această privinţă Dresda rivalizează cu Zurich din Elveţia, care este proverbial prin curăţenia şi salubritatea sa.
Dintre toate oraşele germane, Dresda presintă un caracter propriu şi bine distinct. Prin felul de viaţă a locuitorilor, prin obiceiurile lor patriarhale datorite tradiţiunei seculare şi conştienţi fiind de valoarea artistică şi istorică a oraşului lor, au făcut să imprime oricărei manifestări exterioare, un caracter de o deosebită discreţiune şi de bun simţ.
Nimic frapant la exterior, nici un sgomot de ex-hibiţiune sau de înşelăciune a simţurilor. Construc-ţiunile în marea lor majoritate sunt simple, dar im-posante, podurile suspendate deasupra fluviului Elba sunt o combinaţiune de util şi frumos. Nimic enorm ca înfăţişare şi impresionant la vedere, care să forţeze atenţiunea visitatorului ; totul este însă îngrijit de a poseda ceva particular prin distincţiune şi frumos prin simplitate. Aceste sunt -chiar însuşi principiile generale ale artei şi într’adevăr Dresda posedă cu belşug condiţiunile artistice, în toate manifestările sale de oraş discret.
Liniştea ce domneşte pe străzile rectilinii şi elegante din Dresda în timpul nopţei, formează un contrast isbitor faţă de haosul sgomotos din alte oraşe germane ca Berlin sau Miinchen. Nici o cafenea sau berărie nu-i expusă la stradă cu vitrinele lor mari şi cu acel public de far-niente caracteristic marilor oraşe.
Toate localurile de noapte sunt la adăpost în subsol sau Ia etaj cu perdelele trase, astfel ca să nu fie atrasă curiozitatea nimănui prin luminile orbitoare sau prin sgomotul inerent acestor localuri.
Musicile sunt adăpostite în localuri închise şi ferite de a turbura liniştea vecinilor. Tăcerea şi liniştea domnesc în toată splendoarea lor asupra întregului oraş. Morfeu e atot-puternic.
Felul acesta de viaţă intră în obiceiurile poporului saxon şi nimeni nu încearcă să se abată dela acest fel de traiu paşnic.
WoUa Revistă romÂnX
27 i
Chiar regele Frederic August este un mare conservator în această privinţă şi ţine foarte mult ca în timpul nopţei liniştea să fie cât mai adâncă în oraşul Dresda.
Toate clasele sociale şi chiar multe familii îşi au tradiţiunile lor de secole, ca nişte stâlpi de granit ai societăţei saxone şi care formează rezervoriul inepuizabil al energiei naţionale. însuşi figurile senine şi liniştite ale oamenilor, vorba lor amabilă şi binevoitoare exprimă continuitate şi stabilitate socială, indicând prin aceasta progresul lor liniştit şi normal.
Poate nici un alt popor n’are în firea lui acel spirit înăscut şi aşa de bine representat la poporul german care se numeşte das reia Menschliche.
Datinele acestea au făcut ca obiceiurile poporului să'rămâe simple, sănătoase, cumpătate şi pline de poesia amintirilor din trecut.
N’au fost refractare la progresele civilisaţiunei, s’au folosit de ele în toată măsura posibilă, dar n’au introdus în moravurile lor şi părţile rău făcătoare, imorale ale altor seminţii. S’au înfruptat din toate punctele de vedere din beneficiile ştiinţei- şi ale artei, fără să introducă în organismul lor social microbii... civilisaţiunei.
Luxul care se răsfaţă în alte oraşe mari, e necunoscut’în familiile saxone, ba chiar dispreţuit, considerat ca imoral şi deci nedemn.
Femeile sunt viguroase, sănătoase şi pline de vioiciune, ceia ce le face să fie frumoase şi atrăgătoare.
Culoarea îmbrăcămintei lor de preferinţă e albă, strălucitor de albă, simbolul curăţeniei lor fizice şi sufleteşti. Pălăriile lor nu sunt chantecler sau clocite, ci sunt confecţionate în mod simplu, de bun simţ şi potrivit scopului pentru care sunt făcute.
Numai femeile străine de neam sunt îmbrăcate în culori frapante şi aţâţătoare de patimi.
Educaţiunea copiilor din şcoli este complectată, în afară de partea teoretică, prin numeroase excursiuni de plăcere la câmpul liber din împrejurimile oraşului, unde copiii fac. cunoştinţă cu plantele, erburile, animalele şi păsările ce întâlnesc; conduşi fără preget de profesorii lor, sunt iniţiaţi pe nesimţite, în mijlocul jocului lor de tainele ştiinţelor naturale pe cari vor fi chemaţi să le pătrundă mai târziu.
In timpul ernei aceste escursiuni nu sunt întrerupte ci îndreptate în altă direcţiune:
Vizitarea museelor publice şi anume: celebrele galerii de tablouri din palatul Zwinger, precum şi toate celelalte musee, zoologic, geologic, mineralogic, fi-sic, numismatic, renumitul palat Griines Gewolbe, cu admirabile sale colecţiuni de pietre preţioase şi obiecte de aur de mare preţ martori vremurilor apuse; colecţiunilc superbe de sculptură şi artă antică păstrate cu religiositatc în frumosul palat Alberiinum, colecţiunile de obiecte de sticlă şi porţelan din palatul Iohaneutn, cele de arme şi tunuri din palatul Arsenalului, precum şi alte numeroase musee, biblioteci şi institute de educaţiune populară.
Apoi urmează vizitarea jmqnumentelor publice, statui, obeliscuri ctc., explicaţiunea lor, rolul lor istoric,
faptele măreţe ce au făcut acele persoane în viaţă, a căror chip s’a imortalizat în piatră pentru stimulentul şi exemplul viitorimei.
Cu această ocaziune li se infiltrează pe încetul sentimentul naţional şi mândria de neam.
Astfel de excursiuni sunt mereu repetate şi continuate cu toţi elevii din şcoli începând din clasele primare până la cele universitare, ţinând seama de gradul de pricepere şi vârstă. Profesorii nu sunt numai funcţionari ai statului ci adevăraţi apostoli pentru formarea viitorilor cetăţeni. In aceste excursiuni se observă elevii, purtările lor, calităţile şi defectele lor, inclinaţiunile morale şi intelectuale; cu vorba blândă şi insinuantă a profesorului se corectează multe apucături rele, să încurajează multe inclina-ţiuni, scoţând în evidenţă pe unii şcolari cu predispoziţii, dându-i ca exemplu către ceilalţi.	•
Tuturor însă li se infiltrează ideia de modestie şi de respect către cei cari sunt mai în vârstă decât ei şi cu mai multă experienţă de viaţă.
Cu acest fel de instrucţiune şi educaţiune, poporul saxon a ajuns ceia ce trebuia să ajungă şi anume să fie în fruntea civilisaţiunei germane, alături de Ba-varia.
Tot poporul e ştiutor de carte; analfabeţi aproape nu există. Saxonia posedă cea mai .densă populaţie din Europa după Belgia; industria saxonă în privinţa faianţei, sticlăriei, imprimeriei, artei fotografice etc., e neîntrecută în Europa. Viaţa de toate zilele e foarte ieftină aşa încât bunul traiu e foarte răspândit.
Şi totuşi poporul saxon n’a dat până în prezent nici un geniu creiator în artă, ştiinţă sau strategie.
Istoria acestui popor nu-i brăzdată de nici o epocă eroică ; a îndurat mai mult umilinţe dela vecinii săi hrăpăreţi în special Austria şi Prusia.
Napoleon cel Mare le-a lăsat ca -amintire aruncarea în aer a podurilor de pe Elba şi pe generalul Moreau îngropat în apropiere de Dresda la Răcknitz.
Saxonii au rezistat cu tărie şi răbdare tuturor împrejurărilor şi au continuat viaţa lor ticnită şi bine îndrumată. Au aplicat cu îndărătnicie forma modernă a proverbului atenian „Cunoaşte-te pe tine însuţi" exprimată aşa de bine în cuvintele germane: Sicii selbst bekămpfen ist der sclnverste Krieg, Sich selbst besiegen ist der schonste Sieg.
Au perseverat pe calea apucată şi astfel au ajuns un popor cu adevărat instruit şi demn de invidiat; şi dacă din recunoştinţă pentru înfăptuirea unităţei germane au ridicat prusacului Bismarck o statuc colosală în mijlocul oraşului Dresda, pe care au aplicat inscripţia aceia de bravadă prusiana:
Wir Deutschen fiirehten Qott Der sonst nichts in der Welt, aceasta au făcut-o numai pentru a fi pe plac cercurilor diligente din Berlin, nu însă pentru motivul că saxonii ar fi fost pătrunşi de adevărul acestor cuvinte.
Con st. I. Flore».,
ttOtTA REVISTA UOMÂnX

G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26
----------------
MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA
Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi	•
Postavuri în toate genurile. j	...	O
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate, Cio~ rapt şi Batiste.
CORSETE
Dantele torchon şl broderii veritabile
MATASARIE
Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc. .	_	. ,	,	.	. _	.
Taffetas din fabrica Bonnet culori şi negre j Rayon special pentru Llngene şi Trousoun Atelier special pentru rochi şi confecţiuni ^	gata şi după comandă
------------- PREŢURI FIXE Şl MODERATE
g
VIILE
DUILIU ZAMF1RESCU J
-	2, STRADA ZORILOR, 2 =
jilutili Muntelui tio Pietate TELEFON No. 25107
Vinuri de cea mai superioară calitate
•i.	i
LOCUL DE CONSUMAŢIE
Serviciu la domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat
rsisrsisisisrsrsr&isisrsi eB/sisisissirs
casa —
~~ Să nu lipsească din nici o
Franzbrannlwein „Dr. KONYA“
Fric(iune întăritoare pentru musculatură, infailibilă contra durerilor rheumatismale, la gută, lumbago şi ori-ce răceli. întreţine sănătatea, puterea şi frumuseţea corpului. — Flacon de buzunar 50 bani. Flaconul original LEI 2.
Franzbrannlwein en Menthol
de Dr. Konya se distinge prin puterea sa antiseptică şi răcoritoare. Ca atare este recomandat în special contra durerilor nevralgice, durerilor de cap şi contra afecţiunilor cataralc. Flacon de buzunar 60 bani_Flaconul original LEI 2.25
--- SE GĂSEŞTE la farmacii şi droguerii -
nl [0 fO iD ffl ffl
nj marca „Fortuna1* depusă' la Tribunal şi semnătura Qj Konya şi fiu pe gâtul sticlei.
iD
iD
fD
iD
fD
iD
lraSJSi-SlSJÎ3JSJSJc5JSISJSJSJ3JSJSJSJSJ3JIS
[Cea mai igenioasă maşină de scris este
„YOST“
Singura care scrie fără panglici
MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea Victoriei No. 34.	TE LE FON
| CABINETUL MEDICUL MODERN |
& PENTRU BORLE DE PIEPT Şl STOMAC â
£ flL	&
§	Dr. I. MITULESCU	§
® Fost colaborator la INSTITUTUL KOCH (Berlin) şl Asistent la l-a clinică ŢJ (£	medicală a PROF. LEYDEN din Berlin
§ SPECIALIST IN BOALE DE PIEPT şl STOMAC â ţţ	(ADULT* şi COPII)	z)
i Instala|ie speciali pentru examinarea cu „RHZELE R0ENTIN6FN te	„	.	„ ODiicaren ELEETKieiTHŢEI	$
£	„	.	. INHRLflŢII, Bfll ŞI MH5fl6IU ELECTRIC	^
laborator Special pentru analize de URINAI, SPUTĂ,	etc	$
te	—	V,
Consultaţ.imii în toate zilele de Pentru săraci, bolnavi de piept (ji la g—12 a. ni. şi	gratis Marţea şi Sâmbăta dc la
\>	4»l*—7'/* P* m. precis. 3—4‘Aj P- ni. precis.	t)
(£	LA INSTITUTUL de BINE-FACERE
P STRADA COVACI, 19 (Etagiul I).	— Telefon 19/58 — ^
Ciocolata si Cacao Zatllflf C$C1I
Surit preferate de cunoscători
ALBEltT IIAEIl, Bucuroşii. Btr. Niima>PomplIiu IVo. T