REVISTA ABONAMENTUL: In Kotnanin un an (48 NUMERE), 10 Iei i, şease luni.........6 ,, Fn toate Jftrile uniunei poştale un an 12 ,, » t i« 1» şease luni 7 ,, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Fcrdinand, 55. — Bucureşti ROMANA POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA ARARE IN FIECARE I)UMINK:a UN NUMĂR: 2*; Bani DIRECTOR: C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI Se găseşte cu numărul la principale librării şi la depozitarii de ziare din (ară Preţul anunţurilor pe ultima pagină 'li pagină : 10 lei. No. 12. DUMINICA, 27 IUNIE 1910 Voi. 8. ___________S_U_MA RU L____________________ NOUTĂŢI Conflictul cu Grecia.— Discuţia asupra orujinci d-lui N. lor pa. — Kx libris: Contrariul de mun- cu in industrie de d. An. Guşti. GESTIUNI ACTUALE: C. Rădui.escu-Moi'rit. Zapisul păcatelor. Basm bisericesc. Dr. I Iurmuzekcu. Cum stăm cit Universităţile noastre ? Dr. I. Duscian. Modernismul perman: impresionismul. LITERATURĂ: Cgnst. Beldie. Un erou: Villic.rs de V Islc-Adam. Viluers de i.’Im.e-Adam. Omorâtorul de lebede. ŞCOLAR IC I. Clinciu. Ce se poate desprinde din istoricul unei şcoli. NOTE SI DISCUTIUNI: * T/.igara Samuhcaş. Un ultim cuvânt în chestia archeoloffiei. N O UTĂŢI Conflictul cu Grecia. Conflictul cu Grecia aplanat pentru moment din svon, se redeschide din nou după o teh gramă a Agenţiei Române. Guvernul grecesc stă la Îndoială, dacă Irebue să recunoarcă sau nu fapla de samavolnicie îndreptată în Pireu contra pasagerilor vaporului «împăratul Trajan». Aplanarea va mai dura probabil rălva timp, potrivit carac-l-rului poporului grecesc. Romanii ziceau: graeca prins nulla fi des. In timpul cât a ţinut conflictul opinia publică din România a protestai în contra faptei de la Pireu prin îulruniri publice ţinute în diferite oraşe. Nu esle de semnalat nici un act do răzbunare pc rare să-l fi comis populaţiunca română în contra grecilor a 113lori în Iară. Şi aceasta ne bucură. Un act de răzbunare contra particularilor greci n’ar Pi contribuit intru nimic la aplanarea eonllifliihh, ci ar li scăzut numai prestigiul stalului. Această cuminţenie în purtarea poporului nostru noi o atribuim în bună parte propagandii naţionaliste a d-lui Iorga. Această propagandă, prin exagerările ei, a avut ca efect tocmai moderarea gesturilor noastre. Fie-care Român, de astăzi, simte că s’ar face ridicol dacă ar manifesta în «stil lorga», aci contra evreilor, aei contra Ungurilor, aci în contra Grecilor... Excesele duc totd’auna Ia moderaţiune. Trebue să mulţumim d-lui lorga că a isbulil să ne obosească mişcările... copilăreşti. Discuţia asupra originei d-lui N. lorga. In timpul din urină adversarii d-lui lorga au pus în discuţie origina acestuia şi au şi descoperit, ziee-se, că d. lorga ar IT după lată bulgar şi după mamă grec. După o aşi descoperire bucuria adversarilor a fost foarte mare. Ei ne repetă de atunci într’una: Iată ce naţionalist sincer esle d. N lorga; combate pe străini şi el să trage singur din părinţi străini!! Deşi suntem adversari ai d-lui lorga, nu putem cu toate acestea să împărtăşim această bucurie, fiind-că ea ni se parc fără rost. Origina după neam nici nu adaogă şi nici nu scade din valoarea ideilor pe care cineva le exprimă. Logica ideilor începe de unde încetează influenţa ancestrală. Bulgar, Grec, sau neaoş Român, d. lorga, ca gânditor (nu ca muncitor), are pentru noi aceiaşi valoare; adică prea puţină. Du allfel descoperirea pe care au făcut’o adversarii d-lui lorga, nu numai că nu ne îndritueşte să ne schimbăm judecata faţă de acesta din urmă, ci din potrivă ea ne confirmă părerea pe care cilorii noştri au găsil’o adese ori exprimată în coloanele acestei reviste asupra naţionalismului aşa cum să înţelege la noi. Iată ee scria d Rădulescu Motru în No. 21 de la l t Marlc trecut, adică pe vremea când nici nu se pusese in discuţie origina d-lui N. Iorga: «La fiecare doi-trei ani avem câte o criză naţionalistă dc un caracter deost bit. Aci ne afirmăm naţionalismul ameninţând pe Bulgari, aci pe Greci, aci pe Evrei, aci pe Unguri, aci pe Austriacă.. Esle destul un gest dinlr’o parte şi un bun agitator care să ne trezească, pentru ca imediat să ne vedem târâţi înlr’un curent naţionalist. Şi ceea ce este mai trist este că îr.ai totdeauna gestul provocâtor este exp'oatat, pe rând, de câte unul dintre presupuşii noştri duşmani. Evreul ne îmbie să urâm pj grec, grecul pe evreu, austriacul pe ungur, ungurul pe austriac; totdeauna, după vorba bătrânească, noi ne facem coadă de topor pentru a lovi în cineva. Dacă siifielul nostru ar li mai puţin gregar, noi am fi mai consecinţi în idealurile noastre naţionaliste, şi mai ales în duşmăniile noastre. Prea piei ăm des cu răshoiu) sfânt în contra neamurilor străine. Prea ne aprindem uşor. Ar fi bine să no dăm ceva răgaz înainte dea p'eca ■ Rău să turbură la aceste vorbe Chiriae şi crezu mai întâi că n’aude bine. Dar Nazare din Nazareth spunea totuşi adevărul. Mica lui cinste de la curtea împărătească îi fusese ridicată, fiind-că ochii săi alunecaseră pe zapisul păcatelor. Nazare plecă lăsând pe prietenul său cu sufletul încărcat de obidă. Uite cine mi a fost Tănase, zicea Chiriae, lovindu-se cu pumnii în cap. El să-mi necinstească prietenul. El tocmai cel plin de păcate ! Dar am să’l învăţ eu minte pe Tănase! Am să citesc scrisoarea lui la toată lumea ! Şi Chiriae sporodea pe din afară, în ciudă, toate cele cuprinse în scrisoare.... Un călător care trecea tocmai atunci pe lângă casa lui Chiriae auzi toate cele sporodite de omul nostru la necaz, şi o grea bănuială se lăsă pe sufletul lui. Merse el, călătorul, o zi întreagă chinuindu-se să înţeleagă rostul cuvintelor auzite. I.a cel dintâi han, în care se întâlni cu lumea, el nu mai putu să rabde şi începu să istorisească. Mult se minună atunci lumea din prejur de cele auzite de călător, şi fie-care îndemnă să’l întrebe unde şi cum le-a auzit. Şi toată lumea din han nu vorbi în acea noapte de cât de păcatele lui 'Tănase. In zina următoare călătorul voi să plece din nou la drum, dar voia numai era la dânsul. O strajă numeroasă venită din zori îl luă pe sus şi îl duse la închisoare. Şi lumea din prejur să minună încă şi mai mult, şi nimeni nu se mai îndoi că adevăr auzise călătorul. Unul după altul, oameni cari mai nainte nici nu ştiau cine este Tănase, umpleau acum închisorile împărăteşti, fiind-că unul după altul vorbiseră de păcatele lui Tănase. Şi când numărul închişilor şi al nenorociţilor fu mare, îşi zise Tănase: «Ei au să mă piardă, căci sunt mulţi; să merg la unul mai mare de cât ei şi mai mare de cât mine/;. Şi merse la un armean, dregător şi mai mare la curtea împărătească, a lui Roşu împărat. Şi cum îl văzu armeanul pe Tănase mult să bucură, căci ştia pentru ce vine, şi ştia ce foloase poate trage dânsul din venirea lui. Şi umilit vorbi Tănase şi înţelept grăi armeanul: «Zapisul păcatelor tale să-l schimbăm în zapis de slugă credincioasă la mine. Primeşti?» Primesc, răspunse smerit 'Tănase. Şi din mare dregător, crcdincioasăslugă ajunse acum 'Tănase. Dar armeanul era ambiţios şi pestriţ la maţe. Nu era zi să nu-i ceară slugei sale câte o muncă grea. Vedea bietul Tănase cum acei cari îl vorbiau de rău, unul după altul, înfundau puşcăria şi erau bătuţi cu biciul, dar şi el sărmanul nu avea o viaţă mai bună. Armeanul era un stăpân crud. Şi ofta bietul Tănase', tu haine de mătase pe el, dar cu ruşinea de slugă în suflet. Şi atunci într’o zi, scârbit peste măsură, îşi zise Tănase : - Nu mai pot suferi; mi-e prea grea mâna armeanului. Mă duc să cad în genunchi lui Roşu Împărat. El este cel mai tare; el să mă deslege». Şi merse la Roşu împărat. Mult se bucură şi Roşu împărat când îl văzu pe Tăr.ase, căci deşi el era împărat peste toţi mai mare dar şi Tănase nu era un dregător dintre cei mici, şi apoi dregătoria bisericească a lui Tănase nu sta totdeauna în mâna împăratului. Cum intră Tănase la Roşu împărat, acesta să făcu întâi că nu-1 vede, apoi se prefăcu mirat, apoi îi arătă un scaun şi îi întinse un deg'ct. «Ce te aduce la noi, cinstite Tănase». Mare chin Măria Ta, şi numai Măria Ta mi-1 poate ridica după suflet». Vorbeşte!» Şi vorbi 'Tănase, deşi n’ar fi fost nevoie de vorbă, fiind-că Roşu împărat le ştia pe toate de mai înainte, dar să prefăcea că nu le ştie. Şi când isprăvi de vorbit Tănase, fulgere ieşeau din ochii lui Roşu împărat. Rău se în-fricoşă Tănase şi jură supunere oarbă Impăra.ului. far Impărătul, mulţumit în sufletul lui de cele întâmplate, dar cu faţa aprinsă de necaz zise; ~Să mi se aducă numai de cât zapisul păcatelor, ca să-l rup eu cu mâna mea». Tntr’o clipă ostaşii Mării Sale aduseră pe sus pe Chiriae prietenul lui Nazare. Tu ai zapisul? «Eu Măria Ta». «Să-l dai cu binele, că de unde nu s’a isprăvit cu tine ! Ai două minute de răsgândire . _ După un minut zapisul era în mâna lui Roşu Împărat. Acesta îl citi şi prea mulţumit era în sufletul lui, dar mult mânios să arătă el la faţă. «Aşa, acum este bine. Plecaţi. Tănase plecă de la împărat cu inima liniştită. «De »7- Noua Revisi acum s’a isprăvit cu duşmanii mei. Simt cu slugă Împăratului ; dar împăratului cine nu-i este slugă? " Şi plecă cu inima liniştită. ' Cu inima liniştită plecă şi Chiriac. Acesta cum ajunse acasă trimise să cheme pe prietenul său Nazare din Nazareth ca să-i povestească cele întâmplate. «Rău ai făcut frate, îi zise Nazare, după ce auzi cele întâmplate. Tu ne-ai perdut pe toţi.» < Dar cum era să mă împotrivesc eu împăratului ? - «Tu ne-ai perdut mai rău, frate, zise iar Nazare şi plecă, mai trist şi mai posomorât, de cum venise. Şi Nazare avea şi de astă dată dreptate. * " * înaintea casei lui Chiriac, de a doua zi după ce fu- A sese el la Roşu împărat, să ridicase o înaltă spânzurătoare de care aveau să fie spânzuraţi toţi şceleraţii şi toţi răufăcătorii împărăţiei. Şi Chiriac când deschise fereastra casei şi văzu spân-zurătoarea, mult se miră şi făcându-şi cruce zise oamenilor ce stăteau lângă spânzurătoare : «De ce, oameni buni, ridicat-aţi blestemul lui Dumnezeu înaintea casei mele ? > li răspunse atunci unul dintre cei mai bătrâni : Roşu împărat a voit să-ţi dea ţie un semn de mare bunăvoinţă. El ne a poruncit să punem spânzurătoarea lângă tine, pentru ca tu să nu ai drum lung de făcut, de câte ori va fi să spânzurăm pe cineva ! Dar eu n’am dorinţa să văd cum să spânzură oameni şi aş fi rămas acasă. » zise cu ochii plini de la-crămi Chiriac. Dar fără tine nu poate fi judecat nimeni,» zise din nou bătrânul. Şi atunci rămase mut Chiriac, neştiind cum treime să înţeleagă cuvintele bătrânului. ' Lumea din prejurul spânzurătoarei creştea. Chiriac vedea acum cum se lega funia de care aveau să fie spânzuraţi vinovaţi, şi sufletul său se cutremură de presimţiri triste. Un tron mare să ridică apoi la dreapta, pe care se aşeză Roşu împărat; şi unul mai mic la stânga pe care se aşeză Tănase. Când totul fu gata, să făcu de odată linişte. Şirurile soldaţilor să desfăcură şi lăsară să treacă un om care după îmbrăcăminte părea să fie judecător. Chiriac privea la toate acestea, şi inima sa aproape că încetase să mai bată. lată, judecătorul făcu un semn că vrea să vorbească. El arătă spre casa lui Chiriac şi zise : Oameni buni, «colo locueşte omul care are să vă aducă mărturia cea temeinică de nevinovăţia bunului nostru dregător Tării ase. Să spună el, acel de acolo, dacă este sau nu un «zapis al păcatelor lui Tănase.»! Atunci înţelese Chiriac cuvintele bătrânului şi sângele său îngheţă de spaimă. -Este, sau nu, un zapis al păcatelor? întrebă judecătorul. «Este, sau nu, un zapis al păcatelor ?» repetă mulţimea. Auziţi-I că nu, răspunse tot judecătorul. Spânzuraţi nelegiuitul care a bănuit pe bunul nostru Tănase I» A ROMANA Şi soldaţii nu aşteptară al doilea ordin. Câncl trupul nelegiuitului fu spânzurat de funie, mulţimea ridică ochii spre Roşu Împărat; şi Roşu împărat privi spre Tănase ; şi l'ănase spre Chiriac ; şi Chiriac ţinti spre ochii holbaţi ai trupului ce spânzura de funie... Dar Nazare din Nazareth, cel cu ochi holbaţi, citea de sigur în.gând, pentru ultima oară, zapisul păcatelor. A doua zi fu un alt spânzurat; şi a treia zi un al altul; şi în fie care zi altul... De câte ori mulţimea ridica ochii spre Roşu împărat ; Roşu împărat privea la 'Tănase ; şi Tănase la Chiriac... Yeni apoi o zi când Tănase nu mai putu să privească spre Roşu împărat, căci ochii lui se scurseseră de săgeţile acestuia; dar atunci Roşu împărat îl lovi cu biciul şi îi porunci să privească. Şi el Tănase tremurând trebui să privească. Iar mulţimea, proastă ca totdeauna, repetă la fiecare spânzurătoare de om nevinovat: Este, sau nu, un zapis al păcatelor ?» . C. RAduu'.scu-Motrit. Auzită în zilele noastre din gura unor nevoiaşi creştini cari locucsc pe aproape de dealul Mitropoliei din Bucureşti. CUM STĂM CU UNIVERSITĂŢI LE NOASTRE? învăţământul nostru superior suferă de mari lipsuri şi până acum încercările de îndreptare de complectare şi de o mai bună organizare — din diferite cauze— şi, poate mai cu seamă politice nu au avut nici un rezultat. D-l Rădulescu-Motru într’un articol intitulat Din neajunsurile învăţământului universitar, pune în dis-cuţiunc un punct interesant şi anume trecerea prof. dela Univ. de Iaşi la cea din Rucureşti. D-sa intere-sându-se de aproape de soarta ambelor universităţi găseşte că mulţi dintre profesorii eşeni nu au altă preocupare, decât mutarea lor la ihicureşti, stând gata eu geamantanul în mână pentru a profita de orice oea-ziune. Din această nestatornicie, şi nelinişte sufletească nu pot întreprinde lucrări de \nngua haleine \, ca confraţii lor bucureştcni, cari ncavând aceste motive de turburare ar avea tot timpul trebuincios pentru a produce lucrări de valoare. Dară, se mai pare—că agitaţia aceasta a profesorilor dela Iaşi turbură atmosfera cea liniştită şi pură a profesorilor Rucureşteni împedicându-i să-şi caseze elementele formate în sânul acestei universităţi, fiind siliţi a primi colegi dela Iaşi care adeseaori nu mai au timpul să-şi dea noi deprinderi. După ce constată această atracţiune către Rucureşti, şi neajunsurileei, după alte consideraţiuni asupra raporturilor celor două universităţi ale noastre, sfătueşte pe profesorii din Iaşi să-şi schimbe conştiinţa, să fie mândri că aparţin universităţei lor, la cari au aparţinut şi aparţin a-tâţi profesori de mare valoare culturală şi ştiinţifică, şi se întreabă cu oarecare ironic dacă această îndreptare nu va sosi cu serbarea jubileului. Regretabil, de sigur, e faptul că există câţiva profesor ambulanţi, cari, vin din capitală numai timpul strict necesar, pentru a-şi face cursurile, ncavând con- NOUA REVISTĂ ROMANĂ tact suficient cu studenţii şi uuparticipând permanent . la întreaga viaţă universitară. Dar e păcat că în acest articol autorul nu s’a oprit mai mult şi asupra cauzelor acestei atracţiuni, judecând mai real şi mai profund această chestiune atât de importantă; căci dacă cauzele ei sunt în însăşi legile sociale ce ne guvernează, ori câte poveţe şi îndemnuri ideale am da noi, toate vor rămâne în zadar. Pe de altă parte D-l R. M. prezintă chestiunea numai dintr’un singur punct de vedere. Prin întâmplarea că a fost numai profesor la Universitatea din Bucureşti şi n'a cunoscut Universitatea din Laşi, în însăşi sufletul ei nu ’şi-a putut da seama bine şi despre conştiinţa ei; căci nu mai de lipsă de conştiinţă nu poate fi bănuită Universitatea din laşi. Lipsă de conştiinţă se poate numi oare straja necontenită cu a ţiuut această instituţie pentru a-şi apăra fiinţa şi înalta ei menire culturală? lăpsă de conştiinţă e oare acea luptă continuă pentru a căpăta mijloacele de lucru, şi catedrele fundamentale ? Cazul este încă recent, când cu ocaziunea fiii moaşei legi de înfiinţare a atâtor catedre de căpătuială, la Facultatea de Medicină din laşi, se uitase a se prevede catedrele fundamentale: Bacteorologie, Psihiatria şi Farmacologie, fără de care nu se pricepe o facultate de medicină. Dacă d-l R. M. ar fi cunoscut mai de aproape sufletul acestei instituţiuni, emoţiile prin care a trecut a-meninţută la fie ce pas de loviturile pregătite de un aşa spirit public, care găseşte că e prea mult două Universităţi pentru întreg Neamul Românesc, când profesorii în loc să se ocupe liniştiţi de lucrările lor, frebue să se întrunească, să ia măsuri de apărare, de sigur nu ar fi putut aduce o astfel de învinuire. Şi pentru cine cunoaşte trecutul universităţii ştie că lovirile şi jignirile au fost apanajul acestei instituţiuni. încă dela 1863, Rectorul Maiorescu, pe atunci se plânge către, consiliul de miniştri în contra neajunsurilor următoare: 1. Schimbarea numelui de Universitate in Academie, 2. Proectarea câtorva catedre noi fără ca să fi fost propuse de către consiliul Universităţii, pe când altele propuse de acest consiliu nu fură prevăzute.l) Universitatea în lupta de apărare contra ministrului, care calcă legea lovind instituţiunea. E încă în mintea tuturor asemenea, desfiinţarea facultăţii de medicină la anul 1883 şi acum mai în urmă la anul 1900. ’ Dar să revenim la punctele principale din articolul d-l ui R. M. In toate ţările occidentale în cari sunt mai multe universităţi, există atracţiunea profesorilor către centrele mai importante, atât din cauza unei mai bune stări materiale, cât şi din cauza avantajului unei vieţi sociale mai desvoltate. şi prin urmare a unui mediu mai prielnic unei desvoltări ştiinfifice şi culturale; circulaţia idei - 1) Regretăm că mi putem i.iscra tot acest admirabil şi curajos raport ; cei cari se interesează il vor citi in istoricul universităţii noastre publicatiunea jubilară. 1 73 lor fiind mai repede, munca profesorului e mai lesnicioasă şi deci mai rodnică. Centralizarea administrativă, care a produs şi produce centralizarea tululor activităţilor sociale, este boala societăţii moderne. Ea a produs în unele ţări desvol-tarea enormă a unui centru în detrimentul restului ţării. Cu acest sistem Napoleon a distrus universităţile din F'ranţa, concentrând totul numai în IJaris. A bea acum în urmă, după un veac aproape, de anihilare, atunci când instituţiunile din provincie ameninţau să moară de inaniţie, iar Universitatea din Paris îşi îngreuiase atât de mult mersul printr’o îngrămădire şi centralizare exagerată, legiuitorul francez, în i8rj6, a venit cu legea de autonomie a Universităţilor din provincie. Roadele binefăcătoare al« acestei legi n’au întârziat, de a se arăta. O activitate nouă şi o mai mare pro-ducţiune ştiinţifică, a fost rezultatul imediat. Universităţile fiind pe acelaş picior de egalitate, centrele cele mai mari şi în special Parisul a chemat la locuriie libere profesorii cu reputaţie din provincie. Şi înainte de această epocă profesorii de scamă cari ilustrau locurile ca un Blondlot (Xancy) un Gouy(Lyon) au rămas la locurile lor, iar alţii ca profesorul de chimie llaler au venit pentru a mări gloria universităţii din Paris. In Germania unde centralizarea nu s’a arătat decât în urma războiului din 1870, fiecare ţară şi ţărişoară din confedcraţiune ’şi a avut desvoltarea ei proprie şi tradiţiunea ei; universităţile fiecăreia s’au desvoltat şi au progresat susţinute şi încurajate de interesul general. In interiorul fiecărei ţări însă sunt centre universitare, care atrag mai mult. In ţările de origină germanică: Germania, Austria şi parte din Elveţia, consiliele diferitelor universităţi când voesc a umple golurile de profesori, chiamă la catedrele vacante profesorii cu reputaţii formate trecând chiar peste consideraţiunele de naţionalitate; au în vedere numai interesul universităţi : căci cu cât profesorul are o reputaţiune mai bună cu atâta numărul studenţilor la acel curs va fi mai mare. Această alegere este cel mai bun mijloc de selecţionare a profesorilor, stimulându-i şi încurajându-i la muncă; înlăturând câte odată combinaţiunele celor din centrele mari, cari contează pe drepturile ce îşi cred câştigate prin faptul că n’au părăsit nici odată centrul ; cum s’a întâmplat în urmă la Paris, cu ocaziunea numirilor de agregaţi. Acest sistem este cel mai bun, probă starea de înflorire a universităţilor germane şi acum în urmă şi acelor din F'ranţa. întrecerea dintre profesor de a ajunge; în centrele mari este în acelaşi raport, căci pe când în F'ranţa sunt numai 15 universităţi în ţările germanice sunt peste 30. Să vedem întru cât acest mod de alegere nu este compatibil cu desvoltarea învăţământului nostru. De ce oare trecerea unui profesor de valoare dela laşi la Bucureşti ar fi un neajuns pentru învăţământul nostru superior ? lîxact este tocmai contrariu, o forţă didactică şi ştiinţifică aduce mai mari servicii într’un centru mai mare, cu un număr mai mare de studenţi. '74 NOUA REVISTĂ ROMANĂ Este du sigur o perdcre pentru Universitate din Iaşi, dar este un câştig pentru învăţământul superior. Având deprinderea de muncă conştiincioasă practicată tot timpul stagiului său la Iaşi nu înţelegem ce „deprinderi noia i s’ar mai cere pentru Universitate din capitală. D-l R. M. se întreabă: Ce ar fi ajuns facultatea de filosofic din Iaşi dacă toţii profesorii ei distinşi: un V. Conta'), un Titu Maiorescu, un C. Dumitre-scu-Iaşi ar fi rămas să continue activitatea lor in sânul ci? De sigur un adevărat focar de cultură ! Răspunsul îl găseşte uşor fiecare constatând ce a putut ajunge Universitatea din Bucureşti! Acel focar de cultură s’a deplasat în profitul Bucureştilor, unde prelcgerele lor au fost urmate de un mai mare auditoriu, deci acţiunea lor didactică şi ştiinţifică a fost de mai mare folos. Pierderea pentru învăţământ ar fi fost, dacă mediul din Bucureşti i-ar fi ditras dela ocupaţiunea lor principală şi nu s’ar fi putut menţine la înălţimea la care ajunsese la laşi. De ce dorinţa aceasta a profesorilor de a părăsi laşul? Dorinţa aceasta este generală, nu aparţine numai profesorilor dar şi celorlalţi slujbaşi şi locuitori ieşeni. Cauza ei este în centralizarea enormă a vieţei noastre -sociale. Şi această mişcare centripetă continuă şi se agravează; ea a produs acea depopulare a oraşelor de provincie, a sleit ori ce viaţă din toate părţile ţărei, grămădind totul la Bucureşti, astfel că pe când toate oraşele pier de inaniţie, duc lipsă de viaţa proprie, elementele mai de seamă se grămădesc la Bucureşti. In Ieişi vinovată întru aceasta este pe de oparte lipsa de prevedere a oamenilor de stat cari nu numai că n’au căutat să păstreze o viaţă mai mare acestui oraş dar, oare cum dintr'o pornire nejustificată, au răpit una câte una din instituţiunele foastei capitale a Moldovei. Vina mare este şi a clasei boereşti, care a rupt orice legătură cu acest oraş pentru a se stabili în Bucureşti sau în străinătate. Constatând obligaţiunea acestei responsabilităţi morale, nu putem face însă abstracţiune de interesele personale a indivizilor,'care într’o societate sunt în una dintre cele mai importante pârghii de progres. Cu regret poate, mulţi trecând peste legăturile sufleteşti cu acest oraş, s’au dus acolo unde i’au chemat interesul unei dregătorii mai rentabile, unei vieţi mai complecte şi mai uşoare şi a unui mediu mai activ şi mai artistic, etc. Intr’adevăr în Iaşi aceste condiţiuni sociale tind a se stinge tot mai mult, fie din cauza indiferenţei centrului sau lipsei de iniţiative şi de energie locală. Dacă nani da decât un exemplu: In Bucureşti există o orchestră subvenţionată de Ministerul Instruc-ţiunei Publice cu 80.000 lei; lucrul foarte interesant pentru desvoltarea şi trezirea gustului artistic în public. In Iaşi conservatorului de muzică şi declamaţie. îi lipsesc chiar din clasele cele mai importante instrumentele indispensabile unei orchestre. Nenumăratele ce- 1 1) V. Conta a părăsit catedra de drept civil a facultăţii juridice diu Iaşi, trecând la înalta Curte de Casafie. reri au rămas fără de nici un efect, instituţia a rămas tot şchioapă. După o sforţarea profesorilor şi directorilor precedenţi a acestei instituţiuni şe înjghebase cu greu o orchestră modestă, dar care încurajată de cei în drept ar fi putut îndeplini un gol în viaţa artistică a laşului. Sub ministerul Dissescu se prevăzuse 5.000 lei pentru a încuraja această muncă începută în urma însă s’a suprimat, înainte de aplicarea acestui buget, de către „administraţia centrală actuală. Astfel s’a întâmplat şi cu archivele, de unde toate documentele însemnate au fost luate la Bucureşti astfel că studenţii de aici nu le mai pot consulta pentru studiile lor. Tot astfel s’au luat laşului una câte una, până l’au adus în starea de ancm'c actuală. Şcoalele, singura podoabă a laşului, trăesc cu teamă că înlr’o zi sau în-tr’alta pot fi suprimate printr’o singură trăsătură de condei, din capriciul vre-unui ministru reformator. Nu este lege sau reformă, care prin partea ei centralizatoare să nu ia câte ceva din Iaşi: aşa a fost cu suprimarea Inspectoratului general al învăţământului, cu legea sanitară şi altele. Reproşul cum că Universitatea din laşi ar avan idealul de a ajunge întru totul similară Universităţii din Bucureşti, a mai fost făcut şi în alte ocaziuni. Să vedem, dar dacă acest lucru este adevărat? întru cât ar putea fi el dăunător Universităţii din Iaşi şi învăţământului în general şi pentru ce acesta ar nelinişti pe colegii din Bucureşti. Este înt’adevăr exact că Universitatea din Iaşi nur avea alt ideal decât a imita îh mod servil ideile originale şi toate inovaţiunile, adică cugetarea şi munca proprie a colegei sale din Bucureşti ? Răspundem, nu este adevărat, şi vom arăta îndată pentru ce. Dar presupunând cazul că ar fi aşa, nu vedem întru cât aceasta ar aduce vr’un prejudiciu Universităţii diu Bucureşti; din contra, această instituţie ar avea în această imitaţiune o probă că ideile sale sunt bune şi folosesc şi altora; or, menirea cea mai naltă a Universităţii este de a radia împrejur. Orice instituţie ca şi ori ce om de ştiinţă se simte foarte mândru când metoa-dele şi ideile sale sunt adoptate şi de alţii. O universitate nu este o întreprindere comercială cu sistemele brevetate, mândria ei este de a difuza cât mai multă ştiinţă şi cultură. Universităţile sunt instituţiuni serioase de cea mai naltă cultură; într’o ţară nivelul lor moral trebue să dea directive sănătoase iar nu să prezinte spectacolul geloziei, cum ar fi două cucoane de mahala cari se invidiază şi se critică pentru că una şi-a pus tot atâtea pene la pălărie ca şi cea laltă. Ar trebui însă să se ştie acest lucru, că complectările cerute de Universitatea de Iaşi nu au fost făcute din spirit de imitaţie, dar pentru că sunt elemente indispensabil ei şi vieţii ei, după cum aerul este indispensabil rcspiraţiunci tutulor oamenilor. S’a întâmplat că Universitatea din Bucureşti a obţinut mai de grabă mijloacele de desvoltarc, cu toate că în multe cazuri iniţiativa plecase din laşi; şi dacă Iaşii reclamă mai departe acelaş lucru, e că într’adevăr simt imperios necesitatea lui. NOUA REVISTA ROMANĂ '7.5 Astfel chiar dela înfiinţarea universităţii clin laşi s’a cerut un observator de astronomie; primul muzeu de Ştiinţe naturale a fost cel din laşi a Societăţii Medicilor şi Naţionaliştilor; tot aşa mai târziu grădina botanică datorită iniţiativei doctorului A. Fa tu. Dar toate aceste dorinţe şi încercări, au rămas litera moartă; au dispărut ca grădina botanică, sau vegetează ca muzeul de istorie naturală—- din lipsă de fonduri. Oare când prin împrejurări mai fericite pentru laşi se vor găsi'oameni cu vroinţă şi puterea de a împlini aceste trebuinţe de cultură tot aşa de necesară universităţii din Iaşi ca şi celei din Bucureşti, fi-va ca iarăşi învinuită de imitaţiune? In eeuce priveşte similaritatea, Universitatea din laşi nu o caută în numărul catedrelor ci în complcc-Larea diseiplinilor, astfel ca absolvenţii să-i să poată îndeplini măcar condiţiunilor cerule la diferitele examene de capacitate. Astfel Facultatea de Litere şi Filosofic din laşi n’a avut un curs du limba şi literatura română multă vreme. studenţii ei se găseau duci, înlr’o siluuţiune inferioară pumni examenul de capacitate; acelaşi lucru pentru cursul de geografie şi altele; am avut ocazie să citez la începutul acestui articol lipsa catedrelor fundamentale la facultatea de medicină etc. ele. Universităţile noastre răspunzând aceloraşi trebuinţe suni formate după un âcelaş statut. De altminterea în nici o ţară nu sunt universităţi de mai multe grade, cum ar li s. ex. şcoalele comerciale de gradul I şi gradul II. In Uermania toate universităţile sunt egale ca grad ca diplome etc., dela cea mai mică cum este cea dela Kostok cu un număr de 33 profesori cuprinzând şi Teologia şi 670’ studenţi până la cea mai complexă, I îorlin cu [ieste 300 de profesori şi 13000 studenţi. Aceste universităţi au însă un număr de discipline fundamentale comune, iar cursurile anume, dezvoltătoare sau de interes regional pot să varieze după universităţi. Fiecare universitate ca să fie un organism viabil trebuie să aibă toate funcţiunile fizice şi morale în bună stare, şi după cum indivizii cari aparţi aceleiaşi specii şi au părţi identic, nu se pot numi monştri cu două trupuri , tot de asemenea nu se pol numi astfel universităţile dintr’o ţară. "In ţările apusene se caută a se lega cât mai strânse raporturi între universităţi, prin împrumutări de profesori, nu numai în interiorul aceleeaşi ţări, dar chiar dela o ţară la alta. Cităm ceeace ne interesează pe noi, cazul ilustrului nostru coleg A. D. Xenopol, chemat să facă prelegeri asupra istoriei române la College de France anul trecut. • Circulaţiunea studenţilor Germani dela o universitate la alta este un obicei vechili, cu rezultate admirabile pentru difuziunea, ideilor pentru răspândirea metoade-lor ştiinţifice şi pentru desvoltarea culturii. Un început de circularea profesorilor au făcut-o la noi, întâi, colegul nostru A. I). Xenopol într’un număr de conferinţe la Universitatea din Bucureşti şi actualmente d-1 N. lorga în cursurile ce face studenţilor la Universitatea din laşi. . In ceace priveşle circulaţia "studenţi lor, ea nu există încă. De fapt, în universităţile noastre nu există încă viaţa de student. Studenţii noştri, afară de vreo câţiva dela drept şi dela medicină şi alte puţine excepţiuni, sunt sau bursieri sau slujbaşi. Iar cei cu dare de mână să duc în şcoalele din apus îndată după terminarea liceului sau chiar înainte de aceasta, şi astfel universităţile noastre sunt lipsite de elementele bogate. Aşa dar din exemplele aduse până acum şi am [iuţea aduce din toate ţările civili/ate, Universităţile având o menire comună răspund la anumite condiţiuni comune, şi-au un aceluş program de cursuri fundamentale care se deosebesc în părţile accesorii şi aplicative. Deferenţiarea în această din urmă privinţă poale să fie cât de mare. . Până acum la noi însă diferenţiurea s’a făcut prin înmulţirea, nu a materiilor de studii, dar a catedrelor, creând mai multe de acelaşi fel, pentru anumite persoane, şi în această privinţă, Universitatea din Bucureşti stă sus de tot; asupra unor materii, avem mai multe catedre chiar, decât la Paris. Universitatea din Ieşi n'a cerut niciodată această risipă prin crearea de catedre de lux, ci a luptat şi va lupta încă pentru a căpăta minimum de catedre indispensabile fiinţei ei. Profesorii universităţii conştienţi de datoria lor, şi-au dat seama că pentru a o asigura [ie viitor, şi a opune la adăpostul ori căror fluctuaţiuni—trebueşte complectată—şi întărită prinlr’o muncă temeinică în Universitate, şi în afară de ea. Pentru a da studenţilor o pregătire cât mai complectă, cursuri, de pe catedră, ori cât de strălucite ar fi ele, nu sunt de ajuns, ci trebucsc însoţite în acelaşi timp de lucrări seminariale, de lucrări practice experimentale în laboratoare şi de conferinţi. Numai printr'astfel de lucrări, studentul munceşte e-fecliv, personal, cugetă şi-se orientează sub conducerea profesorului, în lumea faptelor şi a ideilor. Cu toate insistenţele Universităţi, facultatea noastră de Litere şi Filosofic- nu are încă nici un seminar [ie când la Bucureşti toate catedrele aceleiaşi facultăţi au seminarii, ba chiar şi preparatori. Pentru ce această deosebire ? Nu sunt'oare aceleaşi trebuinţe? Lucrări identice se petrec şi la celelalte facultăţi, cum e de pildă .cazul Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi. Profesorii Facultăţii de Ştiinţe preocupaţi de descreşterea continuă a studenţilor din cauza lipsei de debu-şeuri, locurile din învăţământ împuţinându-se, sau gân-d-t să dea o îndrumare practică, şi urmând în aceasta exemplul Belgiei, Elveţiei şi Franţei, au propus organizarea unui început de Facultăţi tcchnice pe lângă Facultatea pur ştiinţifică. încă din arul 1901 sau şi făcut o serie de cursuri în acest sens. Dar tocmai mai târziu, după discuţiuni şi cu oarecare greutăţi s’a prevăzut prin lege- o catedră de chimie agricolă şi una de chimie industrială. Din iniţiativa profesorilor acestei facultăţi, cu începutul anului viitor va începe a funcţiona o şcoală de Flectricitate industrială. NOUA REVISTĂ ROMANĂ 176 Şi acum că am arătat, că nu poate fi vorba nici cie vre-im spirit de pură «imitaţiune* şi nici de vre-un ideal într’o «similaritate»'mai rămâne să ne întrebăm motivul îngrijorării celor dela Bucureşti ? Răspunsul ni-1 dă d-1 R. M. în teama că ^elementele tinere formate în sânul Universităţii Bucureş-tene» se găsesc înlăturate, în favoarea profesorilor transferaţi dela Iaşi. Faptul e că elementele bune, ori unde ar fi formate, dacă au o valoare reală, sunt bine venite; dar cu tot progresul realizat, Universităţile noastre nu au putut încă forma singure elemente destul de bine pregătite pentru a ocupa catedre vacante, ci le le trebuesc candidaţilor pentru a răspunde la toate cerinţele chemării lor, un stagiu în Universităţile apusene pentru a'cunoaşte mai de aproape diferitele metoade de ştiinţă şi de lucru. Ar fi foarte de mult de zis în această chestiune dar voi reveni îhtr’un alt articol. Pentru a termina voi răspunde la afirmarea că, o universitate nu 'şi perde menirea sa, şi în tot cazul nu devine inferioară, prin faptul că are mai puţine catedre, sau mai puţine mijloace materiale decât o altă universitate... Aceasta este adevărat în parte; se întâmplă câte odată ca lucrări şi descoperiri de cea mai mare valoare să ia naştere în universităţi mai modeste şi nu numai decât în centrele cele mari; astfel descoperirea razelor a eşit dela Universitatea din Wurtzburg, telegrafia fără sârmă dela Universitatea din Bolognia şi am putea cita şi alte exemple. Aşa dar nu numai bogaţi univer-sităţei suplează la toate, mai trebue şi valoarea profesorilor. Sunt însă specialităţi care au mai puţină trebuinţă de laboratoare proprii, căci speculează rezultatele dobândite de alţii, de experimentatori, dar pentru aceste generalizări teoretice trebueşte activitatea celor d’întâi. Teoriile fizicei matematice vin după cea experimentală. Un Poincarc a utilizat descoperirile unui Hertz etc. O universitate străluceşte prin valoarea acelor profesori cari prin descoperirele, prin lucrările lor au dat metoade noi, au croit drumuri noi. Dar pentru acesta trebue un minimum de mijloace fără de care nimic nu se poate începe. Ori cât de mare ar fi fost puterea intelectuală a unui Curie, Becquerel,Roentgen, ei n’ar fi putut îmbogăţi ştiinţa cu marele lor descoperi, dacă n’ar fi avut mijloacele materiale, adică laboratoarele lor, şi în deosebi aparatele speciale pentru producţiunea acestor fenomene şi mijloacele de a le materializa. Prin faptul că există laboratoare luxos instalate care vremelnic produc mai puţin decât altele mai modeste nu înseamnă că trebuesc reduse sau suprimate cele dintâi, ci din contră e natural să ne gândim, care ar fi fost activitatea celor din urmă, dacă pe lângă valoarea oamenilor ce le conduc ar fi dispus de mijloacele celor dintâi! Pentru a termina acest articol conchidem, că circu-larea profesorilor după părerea noastră nu poate în nici un caz fi dăunătoare învăţământului nostru superior şi ca şi distinsul meu prieten, profesorul R.-Motru sperăm că jubileul să aducă o nouă schimbare în raporturile profesorilor celor două Universităţi, înlăturând pentru totdeauna chestiunile de diviziune şi bisericuţe,— ambele noastre Universităţi conduse de un interes înalt şi într-o cmulaţiune demnă să lucreze într’un acord comun la ridicarea nivelului cultural ştiinţific şi moral al ţării. DR. 1 lURMUZliSCU 19 Iunie 1910 Profesor la Universitatea «lin Inşi MODERNISMUL GERMAN ; IMPRESIONISMUL INFLUENŢA LUI N1ETZCHE Impresionismul a venit dela sine, ca ceva fatal, ca o urmare logică după naturalism. Impresionismul — e o legătură intimă, o contopire a omului cu universul. Ţinta lui, a nimici graniţa între om şi tot ce există în afară de el. In lumea impresiilor sunt aruncaţi într’un tot comun şi omul şi tot ce există; dar ca să se poată topi într’un tot întreg, trebue să învieze şi să retrăiască din nou în noi accente şi culori. Lmpresionismul îşi reprezintă pe om ca o parte din toate cele existente văzute şi nevăzute. El ştie pentru aceasta o singură cale—entuzias-mul, entuziasmul auzului, al vederci, entuziasmul tuturor organelor, vibraţia tuturor nervilor. Impresionismul satură şi îmbogăţeşte pe om cu toate puterile întregei naturi, iar natura o măreşte cu sufletul, cugetul şi inima omului. Aceasta e partea bună a impresionismului. Numai că impresionismul poate deveni o închisoare îngustă pentru om. El e bun pentru la început ca o şcoală a sensibilităţei şi a entuziasmului, dar urmările lui sunt dăunătoare : impresionismul destramă, nimiceşte voinţa omului. Schimbând tot universul în iinpresiuni, omul se îneacă în vâltoara lor. Impresiunile vin din toate părţile, dela mare ca şi dela mic, dela văzut şi nevăzut ’l gonesc, ’l năduşesc. Omul nu mai poate respira de atâtea impresiuni. Ce devine omul atunci ? Un fulg purtat de vânt. E purtat ca o barcă pe întinderea universului fără cârmă şi fără pânze, schimbat sub cea mai mică adiere când într’o parte când în-tr’alta. Aşa s’a şi întâmplat cu generaţia tânără de literaţi din Germania, când epoca de naturalism şi de impresionism a atins limita, ei din nou 'şi-au îndreptat privirile spre Nietzche. Nietzche a fost el însă şi impresionist, dar el era universal, el prindea impresiile din tot universul. El era mai întâi de toate omul extazului. In toate manifestările sale, el are o concepţie specială. Nietzche n’a iubit, spre pildă, nici o dată natura ca un naturalist sau ca un technician; el n’a studiat’o, el se da ei cu tot sufletul şi numai un lucru regreta că nu se poate confunda cu totul cu ea, că nu poate trăi ca fulgerul şi tunetul, ca furtuna şi ploaia, fără nici o lege», fără nici o «morală». ' Acelaşi lucru în toate celel’altc manifestări ale vie-ţei sale interioare. Nietzche, cunoaşte, dar nimiceşte unele valori, el pune însă altele la locul lor. El face deosebire între priceperea cea marc şi priceperea cea mică, între înţelepciunea instinctelor şi înţelepciunea sufletească. Fără să se gândească mult, el cinsteşte mai mult pe cea dintâi de cât pe cea de-a două. Nietzche crede că sufletul e numai arma instinctului. Cum sunt instinctele aşa este şi sufletul. Aceasta este credinţa in- NOUA REVISTĂ ROMANĂ lelectuală a lui Nietzche şi această credinţă tocmai îl face un intelectual impresionist. Credinţa aceasta dă şi tot caracterul creaţiunilor sale intelectuale. Nietzche nu caută nici un adevăr, dar el a priceput toate adevărurile. Cunoscător al tuturor culturilor şi a tuturor stilurilor, cunoştinţele lui, n’au însă atributele ştiinţei. Ştiinţa lui n’are nimic istoric, ea e toată psihologică şi impresionistă. Şi mai bine se observă partea exhotică a naturei lui Nietzche în chestiile de morală. Nietzche a trăit izolat, ca un ascet, ca un adevărat înţelept, absolut absorbit în cercetările sale. Şi cu toate astea puţini oameni au fost aşa de puternic impresionaţi de toate nevoile şi suferinţele omeneşti, puţine inimi au bătut aşa de puternic la suferinţele contemporanilor lor. Iată de ce noua generaţie literară s’a adresat lui Nietzche. Erau de mult cunoscuţi amândoi şi prin imposibilitatea artistică şi prin înclinări şi prin organizarea subiectivă. Tânăra generaţie de literaţi germani căutau ceea, ce. căuta însăşi Nietzche. Ea era ecstatică at şi el, şi aştepta contopirea, unirea cu viaţa, cu realitatea, cu universul. Impresionismul acestei generaţii se complecta cu impresionismul lui Nietzche. Nietzche i’a dat numai proporţiile universale. Dar aci se şi rupe apropierea şi înrudirea impresionismului generaţiei tinere din Germania şi impresionismul lui Nietzche. Pentru toţi e clar că Nietzche a început acolo unde generaţia literară termina. Tânăra literatură germană îmbătrânise în impresionismul ei şi devenise searbădă. Ea culescsc toate culorile şi toate accentele din univers dar sfârşise prin a-şi pierde şi puterea şi claritatea gândirei sale. Acelaşi lucru nu s’a întâmplat cu Nietzche. Nietzche a fost impresionist,dar numai impresionist. Impresionismul lui e numai o parte din el. Pe lângă ccstaz. se mai găseau şi alte instincte în sufletul lui Nietzche. Lui Nietzche nici nu i-a trecut prin minte să se peardă, să se înece în impresiu-nile sale. El căuta înţelesul lor. logica lor şi căuta să le stăpânească, să fie deasupra lor. Nietzche a fost un om credincios—liomo religiosus—dar el era şi o personalitate de dorinţe şi voinţă. El voia să se supună, dar el vrea să şi stăpânească. Zarathustra învaţă, că omul treime să fie la început cămilă, apoi leu şi în cele din urmă copil. învăţătura asta e tălmăcită în mai multe feluri: unii- văd în ea lupta individualităţei cu tradiţiile, o explică istoriceşte şi intelectual. Ea poate fi explicată şi impresionist. Cămila ar simbolisa greutatea impresiu-nilor universale luptând cu leul care ar simboliza, voinţa, individualitatea voitoare. Nietzche a fost omul celei mai delicate organizaţii subiective. Lucru acesta l’a înrudit cu generaţia literară care punea mai presus de tot domnia instinctelor şi a organelor sensibilităţei. Dar Nietzche era un individua; list cu multe laturi, un individualist care dorea puterea şi guvernarea în această lume. El a ridicat acest episod al evoluţiei literare la înălţimea problemei timpului: universul şi individualitatea. Dar aci s’a întâmplat un quipro quo care a avut mari urmări teoretice şi practice. Pentru întărirea individualităţei, Nietzche a pus două lozinci: supra-omul şi dragostea pentru nestabilitatea soartci. Lozincile acestea erau numai lozinci, Ele nu erau nişte rezultate, erau numai meloude, căi. Supraomul aşteaptă realizarea lui, iubirea pentru nestabilitatea soartei trebuia încercată. Aceste două lozinci nu trebuesc separate. Din plăcerea pe care trebuie s’o aibă omul pentru nestabilitatea soartei, din dragostea lui pentru viaţa aşa cum este, se va naşte, va învia un ti]) de om mai marc, mai bun: supra-omul. Dar Nietzcheonii n’au înţeles pe Nietzche sau l’au înţeles numai literar. Ei n’au înţeles legătura între amândouă tezele. Ei au priceput iubirea pentru nestabilitatea soartei ca un fel de aventurizm şi ’şi au închipuit că sunt supra-oameni. Din această neînţelegere au izvorît curentele individualiste în literatura germană. Supra-Ocimenii populau toate cafenelele şi saloanelor oraşele nemţeşti. * •» * Comismul de multe ori este antiinergătorul tragismului. Râsul e dese ori uvertura gândurilor serioase şi interesante. Supra-omul ’şi luase această misiune. El a fost mai întâi de toate ridicul. Era într’adevăr caraghioasă priveliştea oamenilor acestora cari făceau paradă cu individualitatea lor superioară. Până în ajun au fost oameni ca toţi oamenii, ba une ori chiar cu calităţi inferioare cu viţiuri ordinare, simplii juisori, âfemeaţi, trăind din impresiunile zilei şi de odată s’au adâncit în colţul unei cafenele şi nu vorbesc nimic altceva decât de individualitatea lor extraordinară, de sentimentele lor supra omeneşti. Sub drapelul individualizmului s’au strâns oameni cari n’aveau nici un fel de individualitate sau care ’şi o topeau cu desăvârşire în haosul impresiilor celor mai ordinare şi mai obicinuite. In numele acestei individualităţi ei fugeau de ori ce ar fi putut să le întărească şi să le organizeze această individualitate. Şi aceasta era arhicomic. Personalitatea omenească în toate pretenţiile ei era aceaşi ca şi mai înainte săracă în principii şi lipsită de orice voinţă. Dar pe când înainte aceasta nu se observa căci oamenii nu făceau atâta paradă de individualitatea lor, astăzi ea apărea brutală, incultă şi par’că afară din contemporan itate. Trebue să ne reamintim că pentru cucerirea noui vieţi au fost şi oameni cu temparamente eroice cu mari voinţi. Oamenii aceştia s’au nimicit_ci însăşi fie cu naturalismul mitologic al primei epoce literare germane fie cu impresionismul epocei următoare. Curentele acestea au avut nenorocirea să confunde intimitatea individualităţei cu puterea ei conducătoare. Cu toate acestea au mai rămas oameni cari să nu fie nişte barometri impersio-nabili şi nişte mimose sensibile. Influenţa lui Nietzche s’a manifestat altfel asupra lor şi au făcut să vibreze alte coarde ale sufletului lor. Numai un lucru a fost nenorocirea acestor. Nietzche ’şi pusese în faţa lui o problemă universală şi rău sau bine el a ştiut s’o deslege tot în proporţii universale. Acei cari l’au urmat pe Nietsche erau progeniturile unei mici burghezii, toţi însă iacobini prin simţiri-. Oamenii aceştia nu erau obicinuiţi să lucreze şi să creeze, universul se reducea la proporţiile proprii lor personalităţi. Şi vă închipuiţi cum a fost conceput întregul cosmos aşa redus la sentimentele mici şi înguste ale acestor burghezi resvârtiţi. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ >7» In numele lui Nietzche s’uu deschis toate gurile toate influenţele, toate instiuctele şi fiecare manifestaţie sufletească se ridica să ocupe locul central în puterea universală. In numele lui Nielzclie s'a repetat ceia ce mai înainte sub epoca naturalismului se întâmplase în numele lui Xola. Deosebirea era că pe când mai înainte individualitatea dispărea faţă de realitatea obiectivă a universului, acum ori ce pasiune se ridica mai presus de personalitate şi cerea dreptul de a conduce pe om. De fapt oamenii aceştia n’aveau nici o individualitate în pieptul lor. ei nu făceau altceva de cât copiau pe Nietzclie dar cum nu crescuseră şi nu putu-sciă să se ridice nici psihologicesce nici intelectual până la el, ei nu reuşeau u’şi impune personalitatea lor. Ei erau oameni episod o i şi episodul era lupta lor individuală şi cucerinţele lor individuale. Puţin câte puţin s’a făcut o prefacere, s’a curăţit ne-trebuinciosu. de trebuincios, cea ce era stilizat de cea ce nu era, cea ce era haotic, de cea ce era clar. Au u-părut grupări cari aveau tradiţia lor. forma şi cuprinsul lor, soarta şi gloria lor. .Modernismul are două curente însemnate individualiste. Primul c individualismid-naiv, individualismul do temperament, al doilea c individualismul filosofic care pretinde la o misiune culturală şi istorică. Premergătorul lor e acealaşi Nietzche. Dar deosebirea lor e în aceasta: din ce parte fie care din aceste curente au venit spre Nietzche şi şi’au leg’at soarta lor de învăţăturile lui. Nietzche credea că universul poale fi cucerit în două chipuri: aruncându-tc în curentul vieţui şi să primeşti viaţa aşa cum este fără nici o altă judecată, şi asta pentru că viaţa prin ea însăşi e cel mai frumos dar şi pentru că nu putem inventa ceva mai bun. Iar pe de altă parte putem arunca mănuşea actualilâţei şi în numele viitorului să rupem tot cu ce este contemporan, dar pentru aceasta trebuie să avem mintea unui supra om sau a unui om dar care văzând că totul se mişcă în jurul lui el nu poate rămâne în nemişcare... Această contradicţie în concepţii nu se observă la Nietzche; ambele tendinţe de a pricepe viaţa se contopesc în el, rees din însă şi opera lui. In reprezentaţii însă ai individualismului aceste două tendinţe sunt separate. .Şi asta îi deosebeşte de maestrul lor. Au monopolizat unii din ei o-cale, alţii o altă cale Pe căi deosebite au venit spre Nietsche, pe căi deosebite s’au îndepărtat de el. Unii din ei cu steagul individualismului în mână, au simţit chemarea spre impresionism într’un chip atavic, cufundând personalitatea lor conştientă în curentul vieţei. Cei l’alţi cu acelaşi drapel, au făcut o cale deosebită, potrivnică, ei au rupt totul cu viaţa în numele individualismului. Unii au devenit oamenii zilei şi ai vremei prin care trecem. Cei l’alţi — oameni cu înclinări mistice, privesc viaţa prin prizma romantizmului şi a simbolismului. Fie care din aceste grupe ’şi au avut scriitorii ei. In articolul viitor vom vorbi mai întâi de primul grup. Grupul acesta a avut o influenţă destul de caracteristică asupra Germaniei. Dar el este o manifestaţie străină, nu pur germană, el este o manifestaţie europeană. Premergătorii lui sufleteşti au fost în alte ţări— în Franţa, Anglia, Italia şi Seandinavia. Cei mai populari însă din reprezentanţii acestui grup şi a căror influenţă a fost mai hotărâtoare sunt un scriitor austriac, cobalt bavarez sau elveţian şi ultimul irlandez— Peter Altenberg, Frank Vedekinid şi Osear Wild. Dar despre ei, în numărul viitor. Dacă ne-am oprit mai mult asupra acestui capitol din cartea v Ausgang dor Moderne am făcul’o pentru că de kt un rând tle vreme şi la noi în România, se observa o tendinţă literară spre individualism şi impresionism, precum şi o înclinare deosebită spre simbolism. Cum autorul german vorbeşte pe larg tle scriitorii primului grup individualist, pe care i’um amintit mai sus, iar într’altă parte despre simboliştii individualişti ca Mae-terlnink, am crezut util să arătăm filozofia acestei mişcări şi înrudirea ei cu filozofia lui Nietzche. Du. 1. Dusei AN. “_T[ T E K A tTTr A UN KKOU: Y1LI.IKKS UE I ,’ISI .L Al )AM Un genie! noua ie comprima* tti. Stephane Mallarmd ln luminile însângeraţi: ale crepusculului romantic, apar în Franţa o samă de scriitori, cari deşi înrudiţi oarecum prin nuluiu nervului lor artistic, nu s’au gândit însă să alcătuiască aceea ce se numeşLe o -şcoala . Scriitori singulari, in înţelesul strict şi demn al cuvântului, în ei nu prea găsim răsunând ecoul vre-uuor tradiţii de şcoală literară. Naturi subtile, complicate, paradoxale şi mai filosofice decât cele obişnuite ale literaţilor; pe lângă aceasta, firi nespus de impulsive, ciudaţi în apucăturile cât şi în producţiile lor, orgolioşi, csclusivişti, trăind mai mult în ei însuşi sau intrăm cerc restrâns de iniţiaţi , - scriitorii aceştia au ţinut să se manifeste aşa cum numai temperamentul lor unic le-o poruncea. — Cei mai mulţi dintre ei n’au cunoscut faima... şi poate că n’au dorit’o într’alâlu .în cât să-şi toarne talentele Î11 tiparul cel strâmt al gustului public,--în mijlocul lor însă, şi tocmai din pricina de mai sus, avem aci prilejul rar să întrezărim tipul cel mai admirabil al artistului pur. Literatura căreia aceşti scriitori i-uu dat naştere, apare în civilizaţia înaintată franceză cu strălucirea ameţitoare a unor erupţiuni de flori miraculoase, rare, multe din ele pline poate de mirezmo omorâtoare. dar grandioase până şi în monstruozitatea lor severă, fatală. Arta aceasta este o artă mai mult voită, plină de contraste vii şi de exagerări adesea căutate; un amestec bizar de monstruos şi de sublim, de religiozitate ardentă şi de satanism şi o impietate sadică, un lirism extra-terestru alături cu un realism crud sau un grotesc de măsurat şi ca rezultantă a acestora cultul Neobişnuitului;—într'un cuvânt, sufletul acestei arte ar fi sentimentul acela contradictoriu pe care Iîaudelairo l-a simţit întâiul şi pe eare-1 rezuma în paradoxul acesta atât de subtil: Thorreur (lela vie et l’extase de la vie . — Bizareria însă şi contradictoriul — adesea aparent — la aceşti scriitori, forma chiar natura intimă a tempera- NOUA REVISTA ROMÂNĂ 79 meniului lor artislic. Fi trebuesc primiţi aşa cum nc-au venit, geniul şi perfecţiunea artei lor,' fiindu-le singura îndreptăţire. Cu toată diversitatea atât de bogată a acestor scriitori, ne apar însă anume afinităţi între ei, rezultând mai ales dintr’o motivare oarecum comună a apariţiunei lor în literatura franceză,—afinităţi ce se desprind uşor şi din trăsăturile lor comune pe cari le evocarăm mai sus. Desigur, romantismul fusese o sforţare uriaşă, provocase o înflăcărare a spiritelor cum rar-s’a văzut în istoria literară a lumii. Amintirea numai, a vremurilor stăpânite dc acest curent, ne sânt încă o mărturie vie.— Acestei exaltări însă, care cuprinsese pe acea vreme întreg intelectul Franţei, i-a urmat în cliip fatal o slăbire a tensiunei spiritelor şi s’a văzut astfel, după un timp relativ scurt, că formula de artă dc-altfcl atât dc robust afirmată a romantismului, nu mai poate împăca mai cu deosebire pe acele spirite veşnic însetate după ceva nou. Astfel că vedem apărând prin preajma anului 1848, un poet singular, un poet, care făurindu-şi o artă nouă să răspundă oare-cum noilor năzuinţi. E vorba de Charles Baudelaire, autorul acelor atât de revelatoare Eleurs du î\Cul, operă uimitoare, a cărei, noutate şi virulenţă numai, a isbulit să trezească într’o clipă, spiritele amorţite în platitudinea epocci de decadenţă romantică. Acest poet şliuse să creeze acel fior nou. de care-i scria cu admiraţie însuşi Victor llugo acest Scmi-Zeu al timpului, aprinsese scânteia în altarul unei arte nouă pe care avea s’o ilustreze scrii" lori ca Jules lfarbey d’Aurevilly, Villiers de l’Isle-Adam, iar dintre cei mai apropiaţi Jean Lorrain şi Octave Mirbeau. Dintre aceştia, am desprins de astă-dată chipul luminos al celui de-al doilea, de care oeupându-mă, nu caut decât să răspund unei datorii pioase de conştiinţă literară'*..- >jţ A * Am aci, înaintea ochilor mei, opera de scamă a a-ceslui scriitor de mare geniu, — operă vrednică să creeze autorului ei gloria cea mai trainică, dacă cumva geniul singur ar fi întotdeauna de ajuns să creeze o glorie... Dar păcatul cel mare al acestui scriitor — un aristocrat prin naştere şi temperament — fusese să se nască într’un secol de revendicări democratice, do posi-tivism refractar oricărui ideal mai înalt, într’un secol în care, după cuin s’a şi văzut, numai o artă care se cobora prea mult pe pământ putea să răspundă pe dată aplecărilor publicului... Tată de ce, în viaţa aceasta Villiers a fost un învins, un mare învins, şi iată dece opera lui întreagă ne va apare ca o rasbunare măreaţă, ca o protestare sublimă, al cărei accent va fi de foarte adesea ori, pe lângă un idealism neînfrânat şi ironia pornită dintr’un suflet ca al său limpede, o ironie plină de o tristeţă crudă, în dosul căreia nu vom vedea bucuria vulgară pe care o resimt îndeobşte ironicii, — o ironie rafinată care caută doar să înlăture viziunca-uricioasă a vioţei. *) Articolul dc faţă iese din rândul acelor articole „de ocazie". Preţioasa lucrare apărută de curând, Villiers de l'lsle-Adam de Rougemont (Mcrcure de France), a provocat doar apariţia acestui articol.—C, B. Coborâtor dintr’un neam ilustru, l’hilippe Augusle-Mathias Conte de Villiers de l’lsle-Adam apare în literatură cu un temperament extraordinar de bogat, în care părea că se agită, într’o supremă frământare, întreaga comoară sufletească pe care i-o hărăzise ascendenţii săi iluştrii, printre cari se numără fondatorul şi mai mulţi mare-maeştrii ai ordinului cavalerilor de Malta precum şi un şir întreg din floarea strălucită a nobi-limci franceze de-alungul a şapte veacuri. Stăpânit şi el încă de timpuriu, de năzuinţa de a domni, care-i erea îndreptăţită prin suzeranităţile strămoşeşti pe cari le şi invocă într’o vreme la Tuileries, Villiers ridică, când cu detronarea regelui Othon, pretenţiile sale la tronul Cfrecici. Suindu-se însă pe tron actualul rege George, Villiers se avântă în literatură «cu ambiţiunea, spunea el, dc a adaoga la strălucirea neamului meu, singura glorie într’adevăr nobilă a vremurilor noastre, aceea a unui mare scriitor». Venit aşadar mai întâi în mijlocul poeţilor adunaţi în jurul acelei deja legendare - Le Parnasse contemporani», mai apoi în mijlocul celor cari tocmai plămădeau poesia cea nouă în Franţa, Villiers s’a găsit între ai săi. Personagiul acesta atât de extraordinar, aşa cum ni-1 evocă toţi cei ce l-au cunoscut, în pagini pline de tresăriri la rostirea doar a numelui magic de Villiers! specimenul acesta atât dc reprezentativ al rasei aceleia nemuritoare de «poetes maudits»,—avea să lase în mijlocul tuturora amintirea ca a unui vis măreţ. Căci ca şi existenţa sa, marc parte din opera acestui om a fost un vis, a pierit odată cu afirmarea ei... Villiers a fost şi-1111 neîntrecut causeur.—Nude mult, 1 lenri Lavcdau aininlindu-şi, cu prilejul ridicărei apropiate a unui monument lui Villiers, de serile petrecute împreună cu acest preot al cuvintelor , mărturiseşte că paginile acestea spuse sunt dintre cele mai frumoase pe cari le cunoaşte din Villiers şi pe cari el nu le-a scris nici o-odată! Şi citează: «Sosirea Cruciaţilor în faţa Dam iutei subiectul unei causerie pur imaginative, născute sub imperiul unui adevărat delir de inspiraţie spontană. Noi însă,—să ne mulţumim cu opera sa scrisă, dovadă strălucitor de luminoasă a geniului său. Ea se desfăşoară înaintea noastră cu o exuberanţă prodigioasă de idealism luminos, de cunoaştere erudită a vieţii şi misterelor ei, de elocinţă măreaţă, de poesie, ironie, fineţă şî bizarerie încadrate toate într’un stil de o puritate fără seamăn, de o factură aproape clasică. Să privim numai, opera lui: Con Ies a uels, Conles iusolils, o adevărată capodoperă a literaturei francese moderne, operă de iniţiaro în care palpită suflarea unei vieţi nebănuite şi-a cărei cunoaştere e o adevărată revelaţie ; Eve fulure, roman ştiinţific dar şi o operă de artă şi dc cugetare, care prin noutatea genului ar merita un loc aparte în literatura timpului ; d.xcl, operă dramatică filozofică, al cărei erou, un nou Faust, ajunge să prefere moartea atunci când sq vede lipsit de nebunia sfânta a goanei după ideal, în faţa împlinirei tuturor visurilor sale !; ^Ahedxsseril, operă de evocări; strălucită, în care retrăeşte tot fastul gloriilor apuse cari îl obsedau pe învinsul acesta de astăzi şi-i stăpâneau creerul său puternic de vizionar.—Citiţi de pildă, din aceasta din urmă, intrarea triumfală a oş- NOUA REVISTA ROMANĂ 18o iilor indiene în Benares, sau discursul acelei stranii războinice Akedysseril,— ceea, pe care însăşi copiii văzând-o, se topeau de dorul ei, în tăcere-—în templul fatal al lui Siva, înaintea statuei acestui zeu, vrăşmaş primordial al existenţei, şi veţi vedea cât de aproape suntem de un 1 lomer; citiţi de-asemenea acea epopee tragică şi grotescă, Tribulat ‘Bonhomel, în care cu o putere de ironie fină, necunoscută până la el, ne evocă un călău modern al Idealului. Caracterul acesta vast şi puţin unitar» al operii acesteia, nedumireşte la prima aruncătură de ochi pe cititor. Însuşi spiritualismul, pecetia care consfinţeşte întreaga această operă, i-apare oarecum contradictoriu şi-aproape de neînţeles, la autorul acelei Eve Eu In re, operă în care fantezia se uneşte cu ştiinţa pozitivă, pătrunderea savantă a celor mai complicate legi mecanice şi sufleteşti ale firei, spiritul analitic prin cscelenţâ al savantului, se uneşte într'un chip bizar şi nespus de strălucit cu priveliştea largă şi plină de intuiţia aceea simpatică pe care numai artistul ştie s’o arunce asupra vieţei. Exemplu strălucit de ce va să zică cultura cea mare pentru sufletul unui artist: la Villiers se uneşte într’un cliip nespus de miraculos aceşti doi poli ai min-ţei omeneşti. Sensibilitatea lui, deschisă numai la cele mai puţin obişnuite nuanţe de sentiment, ca şi imaginaţia lui miraculoasă, se unesc cu un spirit ştiinţific solid. Opera sa şi mărturiile celor ce l-au cunoscut, ne dovedesc că era pururea în curent cu problemele fiziologice şi psihologice, că era pururea mânat de un înalt spirit cercetător pe care însă nu l-a sacrificat nici odată dorinţei sălbatice de «a cunoaşte totul >, de a îngrădi cât mai mult şi în chip zadarnic Misterul, adevăratul locaş al poesiei, (L’E u des reves). Catolic până în creştet, a mers cu toate-acestea, în Eve futtire, până a confunda ştiinţa în divinitate, înlăturând astfel dintre ştiinţă şi religie orice idee de escludere. A ridicat aci până la dumnezeire pe adevăratul savant, dar a urmărit cu ironia lui crudă pe predicatorii do uliţa* ai Progresului» (L’Amour du ualurel), ca şi pe toţi acei falşi savanţi care-şi ascund sufletele burgheze sub haina unui jargon ştiinţific, ca de pildă acel sinistru şi burlesc sugrumător de lebede D-r Tribulat Bonhomet. In privinţa aceasta, cele câteva pagini din Le Tiieur de Cvgnes, formează tot ce s’a scris până astăzi mai plin de o revoltă nobil şi discret afirmată, împotriva acestor masacratori ai Idealului. Ironia o găsim aci ridicată până la sublim. Subt atingerea de aripă a geniului său vast, tresare în opera lui Villiers o varietate de lume cum nu prea găsim la mulţi din scriilorii cu adevărată faimă, ai Franţei Alături de însuşirile de mai sus, un loc de seamă ocupă în opera sa Misterul, templul acesta veşnic al Frumosului, din care se înalţă simboluri de adevăr şi de poesie eternă. Îndepărtarea apoi, desăvârşită a banalului, ocolirea a tot ce este prea obişnuit, emotivitatea cu totul nouă şi nebănuită pe care scriitorul ne-o trezeşte, grija aceea pudică pe care veşnic o are de a nu spune totul, bizareria plină de un farmec aparte a stilului, — toate acestea ajung să ne procure în cele din urmă, plăcerea aceea delicioasă cum spunea Mal-larme—de a crede că şi noi, cititorii, luăm parte oarecum la creaţia artistică. Oroarea,—prăpastia aceasta în care sufletele tari privesc adesea cu o voluptate neînţeleasă,— ne este măsurată în acele Cunhs Cruels în toată nemărginirea ei dureroasă. S’ar zice un Edgar Pot1 francez, la care însă spiritul rasei sale se opune brutalităţilor de cari adesea uzează scriitorul american, cu care totuşi păstrează multe afinităţi (CIai re Lenaire). E de comparat în privinţa aceasta La lortiire par l’esperance cu acea faimoasă Pulul şi pendula, ca să ne dăm seama că e ceva mai presus decât nervii noştrii care se sgudue la citirea celei dintâi. Pretutindeni însfârşit. şi cu toată greutatea întâmpinată în a defini în chip imuabil, opera atât de complexă şi inegală pe alocurea a acestui scriitor,—pretutindeni vom da de urma, viguroasă ca o trăsătură de aqua-forte,—a geniului său. Villiers de l’Isle-Adam a avut toate darurile unui vrednic purtător al unui suflet nou în literatura modernă. Ca scriitor, nu i-a lipsit nici pătrunderea subtilă a celor mai necercetate cute ale sufletului omului modern (Se timenla-lism), nici puterea aceea magică de a sug'era misterul existenţei noastre (L’Intersign-), nici intuiţia de . brahman a fenomenelor oculte (Cera), nici viziunea şi puterea de evocare a măreţiilor trecute (AkedxsserU), nici ironia de o nobleţă îndurerată cu care spiritul său marc şi-a învăluit amărăciunea vieţei (Le luenr de ciţ/nes, ‘Deu.x augnres), nici însfârşit limba solidă, strălucitoare şi magnifică cu care acest «muzician al cuvintelor şi a îmbrăcat ca într’o hlamidă de purpură, opera. Villiers de 1’I.sle-Adam, al cărui geniu erea sortit să rămână în umbră privirilor celor mulţi, a avut să sufere mult, şi de pe urma aristocraţiei spiritului şi gustului său în artă şi mai ales de pe urma unui caracter de artist ca al său, într’adevăr vrednic de pildă. Despreţuind veşnic critica măruntă şi sâcâitoare, precum şi sufragiile dobândite pe preţ ieftin ale marelui public, nead-miţând—în neatârnarea şi orgoliul său—nici o concesie în concepţiile sale de artist pur, supunându-şi, neîncetat şi cu cruzime, opera, unei perfecţionări din ce în ce mai înalte, făcând astfel din ea o adevărată operă de precursor şi mai aruncând în acelaş timp întreg rodul artei sale la voia unui geniu adesea capricios,— şi-a îndepărtat de la opera sa pe acel «marele—public . Puţini, prea puţini şi-au putut da seama încă din vreme de opera acestui scriitor fără pereche. Şi e o adevărată cinste pentru Franţa că s’au găsit literaţi desăvârşiţi ca Stephanc Mallarme şi Remv de (iour-mont, cari să ţină aproape singuri piept unei încăpăţânări îndelungate în nerecunoaşterea marelui scriitor, a cărui reînviere pe zi ce merge, e dovada cea mai luminoasă a genialităţii operei sale eroice, plină în întregimea ei de presentimentul zilei de mâine în artă. Con st. Bkujie omokAtorul de lebede: Tot răsfoind la tomuri de Istorie naturală, ilustrul nostru prieten, doctorul Tribulat Bonhomet ajunsese să afle că hbâda rănii bine înainte de a muri». Şi’ntr’ adevăr (ne spunea el chiar acum de curând), muzica aceasta numai, decând o auzise, îl mai făcea să sufere NOUA KF.VISlX ROMANĂ i 8.1 amăgirile vieţoi şi orice altceva nu i se mai părea decât o harababură, un fel de AVagner . — Cum de gustase el plăcerea aceasta de amator ? — lată : Prin împrejurimile străvechiului oraş întărit în care locueştc, bătrânul practic dând într’o bună zi, într’un parc secular şi lăsat în părăsire, subt frunzişul unor copaci mari, de un lac vechi de zile şi sfânt—pe-a cărui oglindă întunecată alunecau douăsprezece sau cinspre-zece din acele paşnice pasări—cercetase cu deamănuntul şi cu îngrijire ţărmurile, socotise depărtările, luând seama mai ales la lebăda cea neagră, paznicul, care dormea, pierdut într’o rază de soare. Acesta, în fiecare noapte, sta cu ochii deschişi mari şi ţinând o piatră lucitoare în ciocul său lung şi trandafiriu, iar, când cea mai mică veste I’ar fi înştiinţat de vre-o primejdie pentru acei pe care-i păzea, el ar fi aruncat pe dată cu o mişcare a gâtului său, în undă şi’n mijlocul cercului alb al adormiţilor săi, piatra cea dătătoare de veste:—iar turma la semnul acesta, mânată mereu de el, ar fi sburat prin întuneric pe subt aleele ceh' profunde, spre pajişti îndepărtate sau spre cutare fântână ce oglindeşte statui cenuşii, sau înspre cutare alt adăpost de care-şi amintesc ele mai bine, — Bonliomet le privise vreme îndelungată, în tăcere,—surâzându-lc, chiar. Au nu crea cântecul lor de pe urmă de care, ca un dilettante desăvârşit, tot visa el să-şi sature cât mai curând urechile ? Câte odată aşa dară,—spre miezul unei nopţi de toamnă fără lună,—Bonliomet, muncit de o insomnie, se deştepta pe dală, şi pentru coneerLul de care simţea ncvoc să-l mai audă odată, se îmbrăca în chip cu totul deosebit. Ciolănosul şi namila de doctor, după ce-şi vâra picioarele în nişte cisme de cauciuc ferecat din calc afară de mari, pe care le urma, fără cusătură, un gheroc larg impermeabil, îmblănit de asemenea cum se cade, îşi petrecea mâinile într’o pereche de mănuşi ferecate, de oţel împodobit cu pajere, provenit din vre-o armură medievală (mănuşi al căror fericit cumpărător se făcuse pe preţ detreizeci şi opt de gologani, — o curată nebunie!— la un negustor al trecutului. După aceasta, îşi punea pălăria lui mare modernă, sufla în lampă, se dădea jos din casă, şi, având odată cheia locuinţei sale în buzunar, se îndrepta, burghezeşte, spre marginea parcului părăsit. Deodată, iată-1 că o ia sprinţar, pe cărările întunecoase, spre adăpostul cântăreţilor săi la cari ţine atât de mult—spre lacul a cărui apă nu tocmai adâncă, şi cercetată în adâncimea ei în toate părţile, tiu-i trecea de mijloc. Iar, pe subt bolţile de frunziş care împrej-muiau malurile, el călca aşa ca paşii să nu-i mai răsună tot dibuitul pe ramurile uscate. Ajuns chiar la malul lacului, încet, foarte încet—şi fără pic de sgomot! se încumeta să bage o cismă, apoi pe cealaltă, — şi înainta, prin apă, cu o băgare de seamă nemaipomenită, atât de nemaipomenită încât de-abia mai îndrăsnea să răsufle. întocmai ca un meloman la apropierea cavatinei aşteptate. Aşa că, pentru a face cei două zeci de paşi cari îl despărţeau de scumpii săi virtuoşi, în trebuia îndeobşte două până la două ore şi jumătate, într’atâta se tejmea să nu neliniştească paza ageră a paznicului celui negru. Suflarea cerurilor fără stele clătina jalnic ramurile cele înalte în întunericul din jurul lacului :—Bonliomet însă, fără să se lase a fi distrat de misteriosul murmur, înainta mereu pe nesimţite, şi atât de bine încât, cam pe la orele trei de dimineaţă, se găsea, nevăzut, la o jumătate pas de lebăda cea neagră, fără ca aceasta să fi resimţit cel mai mic semn al înfăţişării acesteia. .Ş’atunci, doctorul cel detreabă, surâzând în umbră, râcâia încet, foarte încet, abia atingea, cu vârful indexului său medieval, luciul apei de dinaintea paznicului!... Şi râcâia atât de binişor încât acesta, cu toate că era mirat, nu putea pune atâta preţ pe-această alarmă în cât s’arunce piatra. El asculta. Şi’n cele din urmă, instinctul său, pătrunzându-se în chip obscur de gândul primejdiei, inima sa, oh! sărmana lui inimă nevinovată începea să bată spăimântător:—cccace umplea de desfătare pe Bonliomet. Şi iată că lebădele cele frumoase, una după alta, turburate, de zgomotul acesta, în adâncul somnului lor, îşi întindeau ondulos capul de sub palidele lor aripe de argint, — şi. subt povara umbrei lui Bonliomet, se pătrundeau încetul cu ’ncctul de o nelinişte grozavă, dându-şi nu ştiu cum samă în chip nelămurit de primejdia de moarte care le ameninţa. Dar, în gingăşia lor fără margini, sufereau pe tăcute, întocmai ca şi paznicul,—ne putând să fugă, de vreme ce piatra nu era a ■ runcată ! Şi toate inimile acestor albi pribegiţi începeau să bată loviturile unei agonii surde,—pline de inleles şi distincte pentru urechea fermecată a minunatului doctor care,—dându-şi foarte bine seamă, de ceea ce le pricinuia, moral mente, doar apropierea 1 ui,- -se desfăta, cuprins de-o mâncărime fără samăn, de sensaţia înfiorătoare pe care nemişcarea lui le-o pricinuia. — Ce plăcut c să încurajezi artiştii ! îşi zicea el în sine. Trei sferturi de oră, aproape, ţinea cxtasul acesta, pe care el nu l-ar fi dat în schimbul unui regat. Deodată, raza Luceafărului, alunecând printre ramuri, umplea de lumină, fără de veste, pe Bonliomet, apele cele negre şi pe lebedele cu ochii plini de visuri! paznicul înebunit de spaimă la vederea aceasta, arunca piatra...—. Prea târziu!... Bonliomet, cu un răcnet spăimântător, în care părea că se demască surâsul său siropos, se repezea, cu ghiarele ridicate, cu braţele întinse, prin şirurile de pasări sfinte !—Şi repezi erau strângerile degetelor de fier ale acestui viteazul-vitejilor modern : iar gâturile pure, de zăpadă, a doui sau trei cântăreţi erau străpunse sau zdrobite înainte de zborul luminos al celorlal te pasări — poeţi. Şi-atunci, sufletul lebedelor ce mureau, se înălţa, uitând pe doctorul cel cum se cade, .într’un cânt plin de-o speranţă nemuritoare, de mântuire şi de iubire, spre Ceruri necunoscute. Raţionalul doctor surâdea în faţa acestei sentimentalităţi, din care el nu catadicsea să g uste, ca un cunoscător serios ce eret—, de cât un lucru—TIMBRUL,— El nu preţuia, în ce priveşte ca muzică, decât dulceaţa fără pereche a timbru1 ui acestor glasuri simbolice, care vocalisau Moartea ca pe o melodie. Bonliomet, cu ochii închişi, sorbea în inima sa, vi- NOUA REVISTA ROMÂNĂ braţiunile armonioase: apoi,- clătinânduse, ca într'un spasm, se lăsa să fie aruncat la mal, undo se întindea pe iarbă, se culca'pe spate, iu hainele sale călduţe şi impermeabile. Şi-aci, acest Mecena al vremurilor noastre, pierdut într’o toropeală voluptoasă, mai gusta odată, în adâncul inimii lui, amintirea cântului nespus de plăcut—cu toate că purta pata unei sublimităţi după el demodată— al scumpilor săi artişti. Şi sorbind clin nou extazul său leşinător, îşi rumega astfel, burghiezeşte, impresia nepreţuită până la înălţatul soarelui. VlI.l.lERS DE I.’lSLE-AnAM. Id româneşte de UuhsJ. llcUlit. ş TToT ĂTe Cit SK POATE DESPRINDE DIN ISTORICUL UNEI ŞCOLI. Oarecare autonomie se imp nne. Efectul clrculărilor. Corpul profesoral al liceului I.azăr a hotărît să publice, cu ocaziunea jubileului de 50 de ani, o monografic a acestei şcoli, arătându-se fazele prin care a trecut, dela înfiinţarea ei până astăzi. Cu această lucrare, colegii au însărcinat pe directorul liceului, M. Dimi-trescu şi pe subsemnatul. De bunăseamă, că astfel de monografii prezintă, sau ar trebui să prezinte, un deosebit interes, căci în ele se oglindeşte întreaga activitate a mai multor serii de profesori, cari şi-au depus inima şi sufletul, pentru a da educaţiunea şi instrucţiunea cerută tinerilor încredinţaţi lor. Insr’adevăr, asemenea publicaţiuni servesc, în străinătate, drept cele mai autentice isvoare pentru strângerea materialului didactic, din care se alcăltuiesc pe urmă opere însemnate şi de cea mai marc valoare în îndrumarea învăţământului. Pe astfel de baze a clădit cunoscutul profesor, dela Universitatea din Berlin. Dr. Friedrich Faulsen, monumentala sa lucrare «Geschichte des gelehrten Unterrichts-, în care. descrie şi discută trecutul şcoalelor şi universităţilor germano, dela sfârşitul evului mediu până în zilele noastre1). Nimeni nu poate tăgădui că cunoaşterea trecutului este cea mai bună orientare pentru viitor, şi, dacă acest adevăr se aplică fără greş în celelalte ramuri ale activităţii omeneşti, apoi, în conducerea şcolii el se poate socoti ca o axiomă. S’ar putea luâ, de pildă, una din cele mai importante chestiuni din învăţământ, problema clasicismului, spre a se vedea, în ce chip magistral este rezolvată de marele profesor şi scriitor, arătându-o sub diferitele ci aspecte, în toate timpurile şi la toate popoarele cu un trecut istoric. îmi rezervez, însă, pentru altădată, plăcerea de a rezumă într’un articol discuţiunea clară şi întemeiată a învăţatului german asupra acestei chestiuni de actualitate. Mărturisesc că, la început, credeam că din materialul găsit în arhiva liceului nostru voiu putea da şi eu la 1) Geschichte des gelelirten Unlerriclits anf den deutschen Sclmlen tind Universitatea, vom Ausgang des Mitlelalters bis zur Gegenwart. Mit besonderer Riicksiclit auf den Klassisclicn Untcrrictit. 2 Voi. Leipzig. 1877. lumină o lucrare interesantă şi atrăgătoare, şi, împins astfel de această curiozitate motivată, am răsfoit cu multă ardoare dosarele şcolii noastre. Cu cât, însă, mă aprofundam mai mult în cercetări, cu atât mi se împuţina speranţa de a contribui, prin munca mea, la deslegarea unor anumite probleme de învăţământ. In cele din urmă, cu durere am constatat că, de la început până la sfârşit, arhiva gimnaziului şi liceului nostru nu înfăţişează decât o tristă monotonie, care nu se poate însufleţi. -Afară de condicile de pruzenţâ, de ca-loagele şi matricolele şcolii, care nu pot servi la altceva decât la alcătuirea unor date statistice; afară de cererile de încriere, unele adresate directorului, iar altele Onor. Minister, spe a avea un răspuns mai grabnic şi mai expeditiv, mai sunt câte-va registre cu încheierile profesorilor, cele mai multe cuprinzând măsuri disciplinare şi pedepse aplicate elevilor, în conformitate cu prevederile regulamentelor şcolare. Adevărata bogăţie a arhivei o formează corespondenţa cu Ministerul şi cu diferite organe ale autorităţii centrale, cu privire la întreţinerea localului, la înaintarea ştatelor şi tablourilor cu absenţele profesorilor, la acordarea unor anumite sume pentru reparaţiuni; într’un cuvânt, chestiuni de pură comptabilitate şi administraţiune internă. Dacă ne-am sili să clasificăm vrafurile şi mormanele de hârtii oficiale, am putea alege, ca a treia categorie, un număr însemnat de circulări, care cuprind instrucţiunile necesare pentru îndrumarea învăţământului. Bine înţeles că aceste din urmă sunt generale, prin urmare referitoare la toate şcolile din ţară, iar nu numai la liceul I.azăr. După ce ai luat pe rând atâtea mii de hârtii prăfuite, e natural să te întrebi, ce se desprinde din acest amalgam de material, ce cunoştinţe ai dobândit asupra trecutului şi ce caracter destinctiv are instituţiunea şcolară de care te ocupi. Răspunsul, la care eşti silit să te opreşti, e că n’ai dat peste o viaţă individuală a unui institut de cultură, ci că şcoala pe care ai supus-o unei analize minuţioase e mânată, ca toate celelalte, de o forţă motrice de la centru, care este una şi aceeaşi pentru toate instituţiunile şcolare din ţară. Centrul a reuşit, deci, să-şi impună dispoziţiunile lui uniforme, care n’au îngăduit nici unui aşezământ de cultură să se dezvolte deosebit, să-şi desfăşoare a viaţă o. parte, să fie o idividualitate. De cât, acest aspect uniform al şcoalelor noastre se poate explica uşor, când studiăm chestiunea din punct de vedere al naşterii şi dezvoltării lor istorice. La noi, gimnaziile şi liceele nu s’au înfiinţat treptat, treptat, ca în statele cu o cultură veche, ci, nevoile noastre fiind urgente, statul a fost silit să deschidă şcoli secundare în toate colţurile ţării, ncavând nici timpul, nici răbdarea, de a lăsa învăţământul să se dezvolte pe calea lui naturală. In Germania, mai fie-carc gimnaziu are trecutul lui propriu, fiind bine cunoscute motivele determinate ce au rezidat la întemeiarea lui, precum şi diferitele faze de prefacere şi dezvoltare ce i au asigurat o viaţă independentă şi deosebită, dupe felul său de a se îndruma şi dupe locul ce gcupă cu demnitate în concertul celorlalte institute de cultură. Părinţii ştiu de mai nainte—prin tradiţie— că în cutare gimnaziu se stu- noua revistă română 1*3 diază mai bine clasicismul sau ştiinţele pozitive, sau' că direcţiunea unei şcoli o practică mai mult de cât teoretică; într’un cuvânt,,profesorii dau şcolii, potrivit trebuinţelor locale, un caracter deosebit de al celorlalte aşăzăminto similare. Dupe cum, la noi, Academia dela 'Iris/eiite din laşi şi Sf. Saca din Bucureşti; sau, la Românii de dincolo, gimnaziile dm Blaj, Braşov şi din alte părţi, s'au născut şi dezvoltat în chip deosebit, tot aşa, în ţările apusene, toate şcolile secundare trăiesc o viaţă proprie, urmărind, pe lângă menirea generală, comună tuturor şcolilor, şi oare care direcţiuni a parte. — Deşi legea instrucţiunii este. uun şi aceeaşi în regatul Prusiei, în al Bavariei, Saxoniei etc, totuş, fie-care gimnaziu, cu directorul şi corpul lui profesoral formează o individualitate, un organism propriu şi plin de viaţă, încarc nu se amestecă autoritatea centrală până în celemai mici amănunte ale gospodăriei şi administraţiunii interioare. Evident, că. directorul este o personalitate, care joacă un rol important în societate, şi care nu-şi schimbă rangul şi poziţiunea cu ori care alt slujbaş al statului. Ambiţia şi amorul propriu ai directorului, care este legat cu trup şi suflet de soarta instituţiunii pe care o conduce, îl fac să lucreze cu dragoste şi devotament pentru propăşirea şcolii, cu ale cărei interese vitale se identifică până la sfârşitul carierei sale. In modul acesta, între diferitele şcoli se naşte o adevărată emulaţie, si-lindu-se fie-care să descopere calea cea mai bună pen-îndrumarea tinerimii în lupta pentru traiu şi pentru formarea cetăţenilor de caracter şi buni patrioţi. Atâta descentralizare nu se poate introduce şi la noi ? I .a această întrebare vom primi, de bună seamă, din partea cjirigiuitorilnr, răspunsul că noi nu ne putem compară cu străinii, ncavând un personal pregătit, dupe cum au (iermanii, şi că prin urmare gimnaziile şi liceele noastre trebuiesc conduse direct de administraţia centrală, care singura este în măsură de a cunoaşte lipsurile şi fie a le implini. Un asemenea răspuns, însă, nu poate fi temeinic, căci pe de o parte, în corpul prfesoral fie astăzi se găsesc bărbaţi destoinici, cari pot să conducă o şcoală cu destulă compcnţă, pe do alta, persoanele administrativi1. care dirijează dela centru, sunt tot colegi dc-ai noştri, la fel pregătiţi, şi cari nu pot avea pretenţia tle a monopoliza conducerea şi orientarea în şcoală. S'a spus adeseori că membrii corpului didactic nu întrebuinţează întreaga lor activitate înnăunlrul şcolii, şi că, din plusul lor de energie şi timp, mai distribue o parte, şi în afară de şcoală. Nimeni nu contestă aceasta, şi nici nu poate fi altfel, când statul nu este în stare să ofere mijloace materiale suficiente, iar ca să pretindă profesorilor de a face pe apostolii flămânzi n’.ure drept, de vreme ce nici centrul nu poate servi ca pildă în această privinţă. < ’eeace, însă, prezintă o pierdere şi mai simţitoare pentru învăţământ, este faptul că nici directorii nu sunt cu totul legaţi de şcoală, deoarece autoritatea superioară nu le-a creat o situuţiune demnă, bine retribuită şi scoasă do sub influenţele politice, aşa încât oi sunt siliţi să-şi mai caute ocapaţiuni şi în afară de şcoală.—Bătătoare Ia ochi sunt combinaţiunile politice, care sunt hotărâtoare la ungerea unui direcţia" şi care înjosesc, cu desăvârşire, autoritatea acestuia, precum şi prestigiul şcolii. S’a văzut cazul, când un director de gimnaziu şi-a dat, pentru câtva timp, dimisia, spre a putea figura în consiliul comunal, arătând,'prin aceasta, că este mai mare cinste a fi consilier comunal decât director; şi, când în urma alegerilor, na mii putut să rămână a colo, a revenit la direcţia gimnaziului, ce i-a fost rezervată de către administraţia şcolară.—In altă şcoală, a fost numit director un suplinitor, care o dator să sfătuiască şi să îndemne la muncă pe titulari, cari în tot cazul, au o oarecare legătură sufletească cu catedrele lor,pe rând el poate fi permutat, în orice moment, delaacea şcoală. Din cauza unei-asemenea situaţiuni precare., adese ori Ministerul nici nu găseşte, în întreg corpul profesor al unui liceu sau gimnaziu, pe unul care să pri-inească sarcina de a fi director, şi atunci e silit să combine o permutare şi să transfere pe un profesor, spre a-i încredinţa direcţia. Ne putem, acum, închipui ce mină face noul venit între colegi străini şi ce ajutor îi dă ei în conducerea şcolii, când este bine ştiut că un director fără sprijinul colegilor nu poate face nimic. Bine înţeles că, în asemenea condiţiuni, nu se poate acorda şcolii autonomia de care are trebuinţă, spre a deveni un organism viu, şi spre a înceta de a mai fi ..o maşină automată. Dupe actual sistem de centreali-zare, orice ihiţiativă este omorîtă. Şi, dacă în această tendinţă de monopolizare, se găsesc câteva şcoli şi directori, cari au izbutit să iasă din făgaşul obicinuit, gustând astfel din farmecul unei vieţi mai independente, trebuie să admirăm cu toţii curajul acelor personalităţi cari—orice s’ar zice—s’au bucurat de situaţiuni excepţionale. Chiar la liceul Lazăr, care a avut norocul de câţiva directori capabili şi iscusiţi în arta de a educă şi instrui, se observă câteva încercări timide de a-şi luâ un zbor mai liber, însă, vedem, în acelaş timp, că puterea centrală le creiază tot soiul de obstacule şi-i sileşte să revină la calea indicată de Minister.—Mai fericit decât toate liceele a fost cel din T. Severin, al cărui director, T. Costescu, dobândise, pe vremuri, deplina putere să conducă şcoala pe propia-i răspundere. Era firesc lucru, ca mulţi membri ai corpului didactic, deprinşi cu sistemul de centralizare, să critice acest aproape unic caz de descentralizare. — Intri1 alte ino-vaţiuni, colegul nostru, suflet hotărît şi de mare iniţiativă, introdusese în şcoală instrucţia militară, făcând din liceu o instituţie cu caracter ostăşesc, ceeace atrăsese admiraţia publicului, mişcat până la lacrimi, cu prilejul unei defilări de io Mai, când Majestatea Sa a rămas foarte mulţumit de ţinuta impunătoare a elevilor Severineni.—Alai târziu, trupa micilor dorobanţi a stăruit în marele public un entusiam fără margini, până când ministrul şcoalelor, dus de curent, a generalizat, prin lege, instrucţia militară în şcoală. Din acest moment, ea începu numai decât să se banalizeze, căci mulţi directori au primit ordinul dela centru cu oarecare neîncredere şi n’au pus nici o inimă pentru aducerea la îndeplirirc a unori măsuri impuse. Acest exemplu este foarte instructiv, căci el ne dovedeşte lămurit că nu tot ce porneşte dela centru prinde la periferie, dacă nu se atmosferizează mai întâia lumea cu idecu cea nouă. (SfArşiltil în No. viilor) E f I.INI IU. ~ NOTE Şl DISCUŢIUNI~ IJN ULTIM CUVÂNT ÎN CHESTIA AKC1 IKOLOCilKI Stimate D le Director. Vă mulţumesc pentru libcralitatea cu care aţi deschis coloanele acestei reviste discuţiunilor asupra ar-cheologiei. Mai ales însă vă sunt recunoscător pentru îngăduinţa, într’adevăr mare, faţă de trivialităţile ce d-1 Mumu a găsit cu cale să strecoare cu acest prilej, şi cari merită să fie reţinute, spre caracterizarea d-sale. I.a enumerarea făcută în Nr. din 13 c., voi adăoga deci şi următoarele specimene, culese din cele două pagini şi jumătate numai ale ultimului său articol. Căci în loc de dovezi în-contra plagiatului ce-1 apasă, şi în loc de lămuriri asupra falşei interpretări şi traduceri a termenilor arehiteetonici, singurele puncte în discuţie, d-1 M. răspunde prin; „proeeiile levantine, NOUA Revista romană I«4 postişa penelor false, şandramaua de minciuni şi clevetiri, a înjura, fără lege şi sfinţenie, minciună sfruntată, acuzaţie stupidă, impertinenţă, căi mârşave, calomniator ordinar, parazit, venetic, mistificator, agramat, patentat ignorant, acaparator, tiran necruţător, slugă şi linguşitor, veninos muşcă-tora etc., din cari unele se repetă chiar de mai multe nri. Iar culmea o atinge repetând epitetul de ncânea, ce-i este atât de scump şi pe carc-1 întăreşte încă prin acel do ..„canalie"...! Respectând adevărul maximei le style c’est l’homme», închciu orice discuţie cu d-1 M. Căci veţi recunoaşte, desigur, d-le Director, că-mi este imposibil să mai stau de vorbă pe asemenea teren cu acela, care a abuzat în aşa chip cavaleresc de declaraţia ce am făcut, că respectul datorit prestigiului universitar mă împiedică de a transforma candidatura într’un pugilat. Las deci d-lui M. gloria întreagă de a fi coborât aşa de jos nivelul unei discuţiuni academice, şi las Senatului universitar să aprecieze după cum se cuvine, metoda de argumentare inaugurată cu atâta succes de către candidatul d-1 M. Dacă acum recurg din nou la ospitalitatea revistei Dv. o fac nu pentru a mai răspunde d-lui M., ci pentru a da o nouă dovadă a felului cum d-sa denaturează chiar faptele cele mai evidente. Pe lângă cele. arătate altădată, relevez aci două "cazuri noui, aduse în discuţie de d-sa Astfel, într’unul din răspunsurile sale d-1 Ăl. m’a acuzat, din cer senin, că nu am făcut «măcar o lecţie de estetică>'. In realitate am făcut, după cum am dovedit cursul complect la vremea lui.» Nemulţumit, d sa taxează răspunsul meu de «şiret şi-n doi peri, dat anume ca să înşele». Totuşi explicaţia clată de mine c singura adevărată, cursul de estestică fâcându-se ca o încheiere a celui de istoria artelor, deci la epoce ce se repetă regulat la vremea lor . Unde e şiretenia, unde e înşelarea? In legătură cu această acuzare a sa, am arătat că pe când eu îmi fac de 12 ani cu cea mai mare regularitate cursurile, d-sa în schimb n’a ţinut în anul său de probă chiar, decât 15 prelegeri. D 1 M. pretinde că l-am calomniat. E o minciună sfruntată» adaogă d-sa; «am făcut de doi ani încoace câte trei ore pe săptămână • (sublinierile îi aparţin) aşa încât cursul în total se ridică la cel puţin de trei ori atâta cât afirmă calomniatorul meu». La aceste afirmări ale d-lui M. opun condica de prezenţă a Uni verşi tăţei. Din ea rezultă, cum lesne puteţi controla şi d-v., că suplinitorul d-1 M„ cel numit în potriva avizului facultăţei, a făcut în anul său de probă 15 prelegeri numai. Şi anume: la 2, 9 şi 15 Dec. 908; 20 şi 2b lan. 909; 3 şi 10 Febr. 10 şi 17 Mart; 14 şi 21 April; 5, 15, 19 şi 26 Mai. Deci, din cele 6 luni, la câte a redus d-sa anul universitar, în 4 din ele a făcut numai câte 2 (două) prelegeri pe lună. In sarcina cui cade deci minciuna sfruntată» cu care mă sfida d-1 M.? Despre natura acelor prelegeri, la cari nu asistă nici chiar toţi studenţii obligaţi a urma cursul, necum şi alţi auditori, pe cari desigur că i-ar atrage o asemenea materie fiind bine expusă, sunteţi desigur destul de informat, pentru a nu fi nevoit să mai însist aci. De reţinut e faptul cum îşi împlineşte chiar cea mai elementară datorie d-1 M., cel care se laudă cu munca şi cu jertfele sale. Iubirea de adevăr a d-lui M. reese tot atât de clar şi din altcaz.ce voi expune pe scurt aci. D-1 M. lăudân-du-se cu «roadele muncci şi jertfelor sale», mi-am permis a-i aminti că numai jertfe nu se pot numi «eon-gediile din oficiu, bursele şi ajutoarele» de cari s’a tot bucurat. Această afirmare a mea d-1 M. o consideră ca o acuzaţie mai stupidă», asigurându-ne că n’a avut nici o bursă , subliniind cuvântul şi că şi-a făcut studiile universitare ca şi în parte doctoratul în străinătate cu banii părinţilor săi >. . Nu recunoaşte decât “Un singur ajutor ministerial AI.Itl'.liT IlAI-IK. IIiumiivi ce i s’ar fi votat după muncă îndelungată de profesor (??). Acest «singur ajutor al Statului pare se a fi fost aşa de insuficient, încât, ca un reproş, d-1 AI. adaogă că pe urma lui familia sa s’a ales cu pierderi şi împovărări grele». La toate aceste opun iarăşi următoarele date, luate din monografia oficială a Casei Şcoalelor, publicată în 1909 asupra Fondurilor Kăducanu Siinonidi şi losif Ni-culescu. Din această publicaţie reese că d-1 M. s’a înfruptat din ambele aceste fonduri şi anume: Din fondul 1. Niculescu i s’a acordat în Afartie 903 o bursă pe timp de trei ani, prin simplă decizie ministerială, deşi în genere bursele (nu ajutoarele bine înţeles) se dau prin concurs. Aceasta o ştie foarte bine deşi o desminte, şi d-1 M. care a luat chiar parte la o asemenea comisie pentru acordarea unei burse. Bursa acordată prin graţie şi fără avisul Univetsitâţei, cum pretinde d-1 AL, i s’a prelungit în urmă până la 1907. Dar cu aceasta de abia începe seria «jertfelor d-lui M. Căci tot din acest fond îl mai găsim pe d-1 M. trecut, în afară de bursă, şi cu ajutoare» ce i s’uu acordat în 1904, 906 şi 907! Dar nici cu acestea nu se isprăveşte scria jertfelor d-sale. In modestia d-salc caracteristică, îl vedem că dă asalt şi celuilalt fond. Astfel, la împărţirea fondului Răducanu Sinomidi, găsim pe d 1 G. Al. ca primind ajutoare dela 1899—igoo, pe. când pregătea doctoratul în filologic greacă la Aliin-chen. Din acelaş fond vedem însă că i se mai a-cordă—tot prin decizii ministeriale^în 1906 «spese de drum pentru studiul archeologiei în străinătate , pentru care obţinuse bursa din fundul Niculescu. I’rintr’o altă decizie din 907, i se mai dau alte ajutoare pentru ex-cursiuni archeologicc la Roma şi Florenţa , în vederea cărora însă i se acordase şi prelungirea bursei ce avea. Acestea fiind bursele şi ajutoarele ce se pot constata din tipăriturile oficiale, chiar fără a mai recurge şi la alte dosare ne publicate încă, cum ar trebui să taxăm noi desminţirea ce d-1 Al. ne dă cu atâta seninătate, continuând a se prezintă ca o victimă a jertfelor ' sale? Cred, d-le director, că probele aci aduse sunt de ajuns pentru a convinge pe oricine de reaua credinţă şi îndrăzneala fără pereche a d-lui. Al. Când însăşi faptele cele mai evidente, al căror control e la îndemâna ori cui, sunt astfel denaturate de d-sa, lesne puteţi deduce uşurinţa cu care examotează chestiunile mai speciale şi mai greu de controlat. E o jucărie să negi un plagiat făcut după mai mulţi autori, când ai avut curagiul să vrei să desminţi o condică de prezentă şi o publicaţie oficială. 19-1 AI. a încercat şi una şi alta. Iar acum că c demascat a pierdut măsura chiar a celor mai elementare bune cuviinţe, coborând tonul discuţiunei mai prejos decât al celor mai ordinare pamflete. Din fericire, cazul special al d-sale este unic şi să nădăjduim că nu va mai găsi imitator. Căci ar fi într’adevăr trist pentru viitorul acestei ţări, dacă s’ar mai găsi şi alţii cari, d’a-bia veniţi în ţară ca d-1 AI. şi înainte chiar de a fi dobândit cetăţenia, să nu se mulţumească a primi, pe tăcute, atâtea enorme «jertfe >, ci să ne dea şi lecţii de morală. Despre neîntemeierea acuzaţiunilor cu care acest d. Al. a încercat să ponegrească pe acel care din moşi-slră-moşi, cu atâtea veacuri în urmă, a servit ţara sa şi căruia personal nu i se poate reproşa nici o abatere dela datorie, nu e nevoe să mai insist aci. Necesar însă era, cred, ca pe lângă, raportul lui Tcohari Antonescu prin care se aduce proba indiscutabilă a plagiatului şi a insuficienţei ştiinţifice a d-lui AL, să se dea la iveală şi valoarea morală a acestui candidat la Universitate'. Căci nu numai ştiinţa dar şi morala trebue să se predice după înălţimea unei asemenea catedre. Aceasta este cel puţin convingerea mea, pe care ştiu că împreună cu Dv. o împărtăşesc şi alţii pe deplin. Intr’acest gând termin, d-lc Director, mulţumindu vă pentru ospitalitatea acordată în revista d-v. şi rugându-vă a primi asigurarea osebitei melc consideraţiuni. __ Ai.. Tziiiara-Saaiurcaş *1 i Sil.»*. j\ 11 m3t- I *oiii j»i I i 11 7. t