NOUA REVISTA R OMÂNĂ ABONAMENTUL: In RomAnia un an (48 NUMERE). 10 lei „ şease luni........6 ,, In toate ţările uniune! poştale un an 12 ,, .1 ...........şeaseluni 7 ,, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ UN NUMĂR : 25 Bani DIRECTOR: C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI Se găseşte cu numărul la principale librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagină Mi pagină : io lei. No. îi. DUMINICĂ, 20 IUNIE 1910 Voi. 8. SUMARUL NOUTĂŢI: Un nou atentat la independenţa învăţătorilor.— Mistificările istorice şi Academia Română.—Ex libris: „învierea“ roman de L. Tolstoi, traducere de Dr. I. Duscian. CESTIUNI SOCIALE: N. Em. Teohari. Democraţia şi disciplina în şcoală. IV. (urmare şi sfârşit). G. Aslan. Necesitatea unui ideal în viaţă. LITERATURĂ: N. Zaiiaria. Din Martirologia iubirii. George Sand şi Alfred de Musset. ISTORIA: Vasile V. Haneş. Bucureştii în secolul al XlX-lea. NOTE ŞI DISCUŢIUNI: G. Murnu. Sfârşitul unei campanii. I. M. Vasilescu. O vizită la şcoala de poliţie ştiinţifică din Roma. NOUTĂŢI Un nou atentat la independenţa învăţătorilor. Actualul ministru al Inrtrucţiunei publice, d. S. Haret, care n’a perdut niciodată ocazia ca să aservească învăţătorii la interesele politice, inoearcă acum un Atentat .serios la libertal a de conştiinţă a acestora. D. Haret voieşte să aibă pe învăţători nu atât destoinici tn şcoală, cât mai ales în bune i aporturi cu autoritatea bisericească. Un învăţător care se găseşte în ceartă cu autoritatea bisericească este pentru dânsul un nedemn, şi prin urmare trebue eliminat din învăţământ. lată acum cazul concret prin care s’a pus la cale atentatul. Preotul Păunescu, din comuna Dideşti, judeţul Teleorman, a înaintat, potrivit canoanelor bisericeşti, o acuzare în contra 1. P. S. S. Mitropolitului Atanasie. Această acuzare urma să fie judecată de Sf. Sinod. Pentru motive, asupra cărora nu este momentul să insistăm, această judecată nu s’a făcut; din potrivă s’au căutat pretexte spre a fi evitată. Un pretext prielnic s’a gâs’t în textul unui canon care cere: ca părătorul să nu fie primit, dacă se va fi făcut vinovat in mireneasca orân-duială. «Mireneasca orânduială» o ţine însă în mână d. Haret, fiind-că preotul Păunescu este şi învăţător tn comuna Dideşti. Dacă preotul Păunescu este condamnat ca învăţător, atunci procesul său nu se mai judecă de Sf. Sinod şi lucrurile rămân dar ca mai ’nainte... Trebue, (spre liniştea Bisericei!!) condamnat cu orice preţ preotul Păunescu ca învăţător 1 Un alt ministru, şi toţi miniştri înainte de d. Haret, au pus sub scutul lor pe învăţătorii ameninţaţi de autoritatea bisericească ! Totdeauna s’a zis că destoinicia şcolară nu depinde de certificatul de bună purtare pe cave îl dă Biserica ! Aşa s’a făcut în cazul d-lui Titu Maiorescu, care blamat prin enciclică de fostul Mitropolit Calinic Miclescu a continuat totuşi să fie profesor universitar, şi, chiar să ajungă Ministru de Culte! Aşa s’a făcut şi în cazul preotului D. Brănescu din Craiova, care urgisit de Episcop şi Biserică a stat neclintit la locul său de profesor! Aşa s’a făcut şi în cazul lui Ion Creangă, neîntrecutul scriitor, care a rămas învăţător, cu toate că biserica l-a caterisii! Aşa s’a făcut, spre cea mai mare cinste a şcoalei, şi în cazul preotului Simion Popescu, care deşi declarat eretic de Sf. Sinod, continuă să facă lecţii de religie ca profesor de Liceu! Trebuia să vină d. Haret, pentru ca această tradiţie să înceteze. D. Haret n’a stat un moment la îndoială. A fost nevoie de o rondamnare spre a se aduce un serviciu membrilor din Sf. Sinod, dânsul a şi cerut această condamnare dela cons. permanent. Ce se poate potrivi demnitatea unui învăţător, când este vorba de a se dobândi un succes de politician! Să plătească învăţătorul cu cariera ş: demnitatea sa! Prin urmare s’a făcut proces preotului Păunescu, cerându-se destituirea lui pe motivul că el a devenit nedemn de chemarea de învăţător. Acest preot, până acum două luni, era recunoscut de autoritatea şcolară ca un model de bun învăţător, acum el este considerat ca nedemn ! Toate meritele pe cari preotul Păunescu le dobândise până acum ca învăţător au dispărut, din momentul ce a venit poruncă dela Sf. Sinod, că trebue condamnat, cu orice preţ! Ce decădere, dacă nu chiar ce ruşine pentru autoritatea şcolară ! Înaintea Consiliului permanent, d. Haret fiindcă n’a putut găsi nici o pată în trecutul preotului Păunescu, ca învăţător, a cerut pe faţă destituirea pe motivul că preotul este un răs-vrâtit şi un anarhist bisericesc... Cine vorbeşte de răsvrătire şi anarhie 1 D. Haret îşi sfârşeşte cariera sa politică afirmându-se ca ministru clerical. Era şi de aşteptat după o activitate aşa de bogată în originalităţi extra-şcolare. C. R. M. # * * Mistificările istorice şi Academia română. Cercetările istorice au rămas în mare cinste la noi, graţie foloaselor pe cari ele le-au adus în trecut politicei noastre. 54 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Istoricii ne-au procurat argumentele teoretice pentru afirmarea noastră ca neam descendent din glorioşii Romani. Din această cauză istoricii au şi câştigat favoruri speciale ca oameni de ştiinţă. Statul nu face nici o economie de fonduri, când este vorba de cercetări istorice. Comisiuni şi diurne, sau comisiuni pentru diurne sunt în materie de studii istorice un ce foarte obişnuit la noi. Academia Română, de asemenea, nu cruţă nici o cheltuială pentru a fi pe placul d-lor istorici... Astfel stând lucrurile, ar fi de dorit ca lucrările de mistificare istorică să înceapă a veDi cât mai târziu. Când ţara face atâtea sacrificii, sărăcia de lucrări serioase mai poate fi scuzată, — fiindcă pentru lucrări serioase se mai cere şi altceva, nu numai fonduri, — dar mistificările nu pot fi în nici un caz scuzate!! Istoricii noştri par a fi intrat însă de pe acum in epoca mistificărilor. Aşa ne spune, cel puţin, — cu multă probabilitate de a spune adevărul—d. G. Panu în scrierea sa cea nouă: O încercare de mistificare istorică sau cartea d-lui R. Rosetli „Pământul, sătenii şi stăi)ăniiu. Această carte, pe care o denunţă d. Panu ca o mistificare istorică a fost citită, discutată şi premiată de Academia Română ! Unde a fost gândul d-lor istorici dela Academie pe când se citea şi se discuta cartea d-lui Rosetti ? Nu avem competinţa de a judeca definitiv toate erorile pe cari le scoate la iveală d. G. Panu pentru a proba neseriozitatea scrierii d-lui Rosetti, dar sunt totuşi unele pe cari le poale preţui definitiv si un om fără cultură istorică ! Aşa s. ex. următoarea enormitate : D. Radu Rosetti consideră ca un argument decisiv, pentru probarea stăpânirei pe care o aveau înainte ţăranii asupra pământului din sat, un articol din pravila lui Vasile Lupu, care glăsueşte astfel: «Partea celui ce sămâna pe locul altuia, de «va fi sămânţa lui şi cu toată cheltuiala, sunt a lui nouă snopi «şi a celui ce a dat pământul, un snop; iar cel ce va împărţi «într’alt chip, este blăstemat de Dumnezeu». Acest articol ar fi pentru d. Rosetti atestarea vechiului drept românesc care stabilea proprietatea colectivă pentru săteni, căci de aceea se spunea de blăstemul lui Dumnezeu ! D. Panu probează Insă că acest articol este pur şi simplu tradus după legislaţiunile străine, şi dă şi ttxtul lui în limba franceză după cunoscutul istoric Fustei de Goulanges !! Vechiul drept românesc al d-lui Roşi tti este aşadar un simplu plagiat, care se poate dovedi prin citirea unei cărţi cunoscute, cum este aceea a lui Fustei de Goulanges!! Dar dacă asemeni erori grosolane sunt în cartea d-lui R. Rosetti, ce au cetit şi discutat din ea d-nii membri ai Academiei Române? Sau poate d. Rosetti este «de ai noştri», adică cu «drept românesc» la diurne şi premii? Am fi curioşi să cunoaştem răspunsul d-lor istorici. Ii prevenim însă pe d-nii istorici că opinia publică nu se va mulţumi cu afirmarea: d. Panu nu spune adevărul fiind-că nu este istoric. Opinia publică crede poate mai curând, că d. Panu spune adevărul tocmai fivnd-că nu este istoric... A. C. C. * * # Ex librisi „Învierea" roman de L. Tolstoi, traducere de Dr. I. Duscian. «Biblioteca pentru toţi» publică în traducere «învierea», ultimul roman al lui Tolstoi, căci dela această operă marele scriitor rus n’a scris decât lucrări scurte: nuvele şi articole de ziar. învierea are o deosebită importanţă pentru că e un roman scris în epoca în care autorul ei concepuse o nouă sistemă filo- zofică şi o urmărea în chip practic în viaţă şi pentru că în însăşi acest roman eroul lui are aceleaşi vederi ca şi autorul. învierea e povestea vieţii prinţului Nekludov. Bogat, frumos, cult, prinţul a avut in tinereţa sa idei mari şi libertare, a împărtăşit ideile lui Spencer în filozofie şi pe ale lui Henri George în economie politică. Şi sub impresia acestor idei, Nekludov cedează, o parte din pământurile moştenite dela tatăl său, ţăranilor, pentru că este convins că «pământul trebuie să fie al acelora cari ’l muncesc». In această perioadă a vieţei sale Nekludov iubeşte pe o tânăra fată, Katiuşa, care era jumătate servitoare, jumătate fată de încredere a mătuşelor sale. Dar cu vremea Nekludov îşi strică sufletul lui idealist şi nobil, in contact cu o anumită lume de juisori şi de pierde vară, el devine singur un om lipsit de caracter, un vânător de plăceri. Pe când câţiva ani în urmă avusese pentru Ka-ţiuşa cele mai sincere sentimente, acum, cu ocazia unei vizite pe care o face mătuşelor sale, are pentru fata asta nevinovată o pasiune bestială şi nestăpânindu-şi pornirea brutală o seduce resplâtind’o cu.. «o sută de ruble». Pornit pe calea aceasta, Nekludov îşi petrece ani în desfrâu în pasiuni, e quasi logodit cu o tânără princesă, dar e şi amantul unei temei măritate. Viaţa sa morală e înglodată in tot felul de ticăloşii. Aşa e viaţa lui când întâmplător — fiind jurat — regăseşte pe Katiuşa pe banca acuzării. Rămasă însărcinată, ea a fost gonită din casa mătuşelor lui Nekludov şi după ce a născut, a plecat la târg să fie servitoare. Dar fiind fată inteligentă, crescută ca o domnişoară, cântând la pian şi vorbind franţuzeşte, ea n’a putut trăi ca servitoare şi a devenit amanta unui literat şi apoi a unui băiat din prăvălie, şi apoi din ce în ce mai rău, până a ajuns prostituată. Ga atare a fost implicată intr’un asasinat şi adusă pe banca acuzărei. E condamnată la patru ani închisoare. Ideile trecute generoase ale lui Nekludov, cinstea adâncă a sufletului său, viaţa lui din tinereţe plină de încredere şi avânt, se ridică in faţa acestei întâmplări survenite în viaţa lui. O analiză a faptelor sale, o scrutare a conştiinţei sale ’l face să se vadă cât este de căzut, de mic şi ticălos. Şi sub influenţa acestei analize a sentimentelor sale, se face o revoluţie in conştiinţa sa, el înviază, revine la o nouă viaţă. Nekludov se hotăreşte a se căsători cu Katiuşa, a răscumpără ceva din greşala sa, făcând pe femeia asta căzută, fericită. Revine din nou la ideile sale asupra proprietăţii şi împarte pământul său la ţărani. E un lung şi dureros tablou pe care Tolstoi ni-1 desfăşură din viaţa puşcăriilor din Rusia, din viaţa judecătoriilor, curţilor cu juri, din viaţa exportaţilor în Siberia. Pretutindeni va trece Nekludov, va observa, va vedea câtă suferinţă, câtă durere, câtă desesperare există. Şi el, care a trăit în neştirea tuturor acestor lucruri, el care a crezut că poate fi fericire pe lume. Renunţarea lui la viaţa uşoară şi bogată, acceptarea nouei vieţi, e învierea, e renaşterea la adevărata viaţă mare şi liberă, sacrificate toate pentru binele şi fericirea altuia. Dar se va zice: romanul e o fantazie, o ilustraţie a unei teze pe care Tolstoi a creat’o: adică a trăi după preceptele evangheliei. Ei bine, nu e aşa. Opera lui Tolstoi are meritul de a fi şi adevărată. Sunt foarte mulţi oameni bogaţi în Rusia, cu titluri nobilare cari au părăsit viaţa de risipă şi desfătare spre a trăi o viaţă umilă de lucrători. Gazul însăşi al autorului, cazul prinţului Hilcof, care a părăsit o avere imensă spre a intra in secta Duhoborilor, dau romanului ceva autentic, ceva din viaţa atâtor suflete mari cari se sacrifică pentru binele altora. învierea e pe lângă un admirabil roman sentimental, o mare operă morală, o carte înălţătoare, poema unui suflet ales. Traducerea ei în româneşte se impunea şi «Biblioteca pentru toţi» merită toată lauda de a fi publical’o. Pentru generaţia noastră, plină de scepticizm, o carte de felul Invierei e un balsam întăritor şi trebuie recomandată tuturor tinerilor ca şi bătrânilor ca să o citească şi să mediteze asupra ei. X. Z. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 155 CEŞTI UNI SOCIALE DEMOCRAŢIA SI DISCIPLINA ÎN SCOALĂ y > ♦ VI Am arătat principiile de unde se inspiră noua pedagogie pentru a stabili o disciplină mai raţională în şcoală, mai conformă cu felul de viaţă, cu nevcile, cu aspiraţiile democraţiei moderne, care se întinde şi pătrunde în toate instituţiile, în toate manifestările sociale, culturale sau economice ale popoarelor. Am arătat de asemenea şi greutatea de care se izbeşte educatorul în practică, unde se cere nu numai ştiinţă, dar şi inspiraţie, iniţiativă şi o perfectă stăpânire de sine. Disciplina liberală dă rezultate admirabile numai atunci când reuşeşte să stabilească o atmosferă de ordine, ce pluteşte tainic în instituţie, deasupra clasei, atmosferă din care elevii respiră şi se îmbibează oarecum fără ştirea lor. Această atmosferă de ordine, menită să te cuprindă şi să te ducă ca un angrenaj, izvorăşte din o mulţime de acte cari, luate izolat, sunt neputincioase de a isca un sentiment binefăcător, dar cari împreunate, pot şi trebue să devie baza însăşi a disciplinei. Aceste acte repetate sfârşesc în adevăr prin a forma obiceiul, care urmat, dacă nu de toţi elevii, dar cel puţin de marea lor majoritate, devine spiritul şcoalei, spiritul corpului, spirit ce se poate compara cu tradiţia care domneşte într’o familie bună şi cinstită, sau într’o naţiune puternică. Voinţa noastră se formează prin actele noastre: chipul cum îndeplinim cele mai mici îndatoriri zilnice, este hotărîtor pentru formarea caracterului întreg. Re-gule şi porunci puţine, dar clare, fără echivocuri şi fără excepţiuni. Copiii sunt în genere foarte mobili, ei încep cu plăcere multe lucruri, dar nu merg până la sfârşit cu nici unul. Foerster a pus clasa lui să răspundă la următoarea întrebare: «Care este defectul vostru principal?». Răspunsurile trebuiau să fie anonime pentru a nu înlătura sinceritatea. Marea majoritate a elevilor s’a acuzat de uşurinţă. Mărturisirea unei fetiţe de 13 ani este caracteristică: Principalul meu cusur este că am prea puţină răbdare pentru lucrările mele de şcoală. Ar trebui să cânt binişor la pian, fiindcă iau lecţie de doi ani. I )ur l-am întrerupt de mai multe ori şi am uitat tot ceeace învăţasem mai înainte. Tot aşa acasă, părinţii mi-au procurat tot ce trebue pentru a lucra în lemn. Întâi am simţit multă plăcere şi am început tot felul de lucruri, dar n’am isprăvit nici unul fiindcă mă plictiseau». Această plictiseală care ne împedică să sfârşim lucrul început, această lipsă de perseverenţă în săvârşirea îndatoririlor celor mai banale, constitue neîndoios principalul element al dezordinei; pe care şcoala trebue să-l înlăture sau cel puţin să-l atenueze. Profesorul trebue să ceară conştiinţiozitate până în cele mai mici detaliuri, începând cu scrisul, desemnulşi lucrul manual, dacă există. «Nimic din ceeace influenţează caracterul, zice Hughes, nu este de prisos; îndatorirea poate să fie mică, obişnuinţa însă are o însemnătate întinsă. Adevărul reclamă exactitate în cele mai mici mărunţişuri. A creşte copiii în neglijenţă, înseamnă a primejdui fundamentul însuşi al caracterului. Chipul cum executăm mărunţişurile determină chipul de a ne îndeplini datoriile . Adevărul este că forţa morală începe a se arăta mai întâi în lucrurile mici, şi nu de odată prin acţiuni sau fapte strălucite. Cine nu începe astfel, nu începe nici odată, şi chiar dacă începe, nu va avea tăria să persevereze multă vreme. Toate impunerile, mari sau mici, însemnate sau neînsemnate, trebuesc legate de voinţa liberă, de acea parte a omului care ştie să primească cu drag o însărcinare eroică sau dificilă; trebuesc unite cu acea natură spirituală a lui, care tinde spre libertate cu preţul sforţării şi al renunţării. Cum s’ar putea stabili legătura între regulă şi viaţa spirituală, între voinţa liberă şi lege, astfel ca aceasta să nu se sprijine numai pe o supunere mută? Legătura se face mai întâi pentru lucrurile ce se ivesc ziinic şi al căror rost se poate lesne înţelege, cum este de pildă venirea regulat şi la timp în clasă, exactitatea, curăţenia. Impunerea de a veni exact la şcoală şi curăţenia caetelor sunt considerate în genere de elevi ca un fel de sclavie, ca o exigenţă, absurdă din partea profesorilor. Pentru a combate această trebuinţă, trebue să-i facem să înţeleagă căîntre exactitate şi autonomie există o legătură strânsă. Elevii cari văd în exactitate un jug greu al legii, se vor supune de bună voe, îndată ce vor înţelege că supunerea, departe de a fi o sclavie, dimpotrivă, liberează şi măreşte puterea voinţei. Să li se arate, că un om poate să fie totdeauna exact, dacă voeşte, în mod sincer; că el, în acest caz, în loc de a căuta scuze şi pretexte în piedicele exterioare, se va sili tocmai să le învingă. Dorinţa aceasta de a învinge, de a se elibera de constrângerile întâmplătoare, e în perfectă armonie cu supunerea cerută de lege, de regulamentul şcolar, pe care şcolarul slab îl socoteşte tiranic sau absurd. Modul de a apropia toate aceste lucruri de mintea copilului, atârnă neîndoios de inteligenţa şi inspiraţia profesorului. Iată, de pildă, cum procedează Foerster : «Invit elevii să enumere toate motivele ce au pentru a justifica o întârziere, după aceea îi îndemn să combată ei înşişi toate acele motive, adică să descopere şi să dovedească că acolo unde există o voinţă de a fi exact, o voinţă sinceră şi prevăzătoare, ea va găsi totdeauna mijlocul de a ajunge la scop. A nu te lăsa împiedicat de nimic, este în acest domeniu, un simbol al forţei de caracter. Unul din copii puse înainte cazul unei mame bolnave, pentru care trebuia să treacă pe la farmacie ca să-i aducă medicamentele. Ceilalţi elevi contestară valoarea acestui argument: Dacă ţinem într’a-devăr să venim la timp, n’avem decât să plecăm cu o jumătate de oră mai de vreme la farmacie, răspunseră ei». Uite, aşa, cu întreţineri de felul acesta, cu sârguinţa şi seriosul ce pune profesorul în cercetarea tuturor mărunţişurilor, se creiază acul adânc spirit de disciplină, acea atmosferă morală a clasei care formează superioritatea şcoalelor germane. Pentru a reuşi, se cere înainte de toate o perfectă unitate de vedere între membrii aceleiaşi şcoale; căci, dacă un profesor este exigent pentru caete şi altul nu, cei severi vor fi consideraţi ca 156 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ cicălitori, ca tipicari, şi aceasta în dauna spiritului şcoalei, în dauna acelei atmosfere de cinste, de exactitate, care trebue să lucreze şi să se infiltreze pe nesimţite în elev. Aceste consideraţiuni sunt generale şi se pot aplica oricărui popor. In ceeace ne priveşte pe noi, se cuvine să stăruim în deosebi asupra câtorva defecte mai izbitoare, pentru a le înlătura sau atenua, cel puţin în parte. Primul nostru defect originar, este tembelismul. Cei tari fiziceşte sau intelectualiceşte, exercitează o adevărată tiranie asupra celorlalţi, deşi aceştia din urmă au adeseaori un fond sufletesc mai bun. S'a stabilit ca un fel de tradiţie, chiar şi în şcoală, că celui deştept şi isteţ i se îngădue totul. Dacă un elev învaţă bine, el este tolerat numai fiindcă învaţă bine, oricât de insubordonat ar fi. Acest fapt este foarte demoralizator, căci lasă dâră şi dă să se înţeleagă că şi mai târziu, în societate, cei deştepţi şi vicleni au un fel de privilegiu foarte curios: acela de a săvârşi incorectitudini şi încălcări de tot soiul. Interesul social, însă, cere o altă normă de apreciare, normă ce a fost semnalată şi de Fichte în celebrele sale discursuri. «Capacitatea unora de a învăţa mai bine şi mai repede, trebue să fie considerată ca un dar natural care n’ar trebui să atragă după sine nici recompense nici distincţiuni, nici favoarea de a se trece peste unele defecte sub pedeapsa de a conrupe caracterul». Neîndoios că inteligenţa îşi are meritul său; succesul va fi totdeauna apreciat în şcoală, ceeace trebue de înlăturat este umflarea meritului când buna voinţă lipseşte. Aprecierea să nu se întemeeze numai pe rezultat ci mai ales pe sforţarea ce se face; emulaţia pe terenul sforţării este cu mult mai moralizatoare decât aceea întemeiată pe singura strălucire a rezultatului. Nimic mai descurajator pentru un copil, decât nere-cunoaşterea muncii lui faţă de succesul unui coleg, poate destrăbălat, care ştie să răspundă aproape fără a învăţa. Un alt defect al nostru este că nu îndrăznim să avem o părere personală, sau, dacă o avem, să o exprimăm în toate împrejurările, nu numai între patru ochi. La noi, indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în ştiinţă, fie şi în literatură, părerea de grup primează asupra celei individuale. «Fiecare grup îşi are părerea sa bloc, căreia toţi se supun, întocmai cum şi la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un Român stă la îndoială, fiţi siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta, sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui nelinişte. Pentru risipirea acestei nelinişte, sforţarea Românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea mai bine zvonul cel din urmă; mai niciodată sforţarea nu merge înăuntru spre forul conştiinţei. Omul de caracter la Români, nu este acela care este consecinţe cu sine, însuşi, ci acel care n’a eşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei» *). 1 1) C. Rădulescu-Motru. Sufletul neamului nostru (Conferinţă ţinută la Ateneu). Biblioteca N. R. R. No. 2. Obiceiul de a ne ascunde convingerea este dezastruos pentru caracter, şi dacă nu vom lua măsuri de îndreptare în şcoală, când caracterul e încă în formaţie, de sigur că răul va merge crescând. Pentru a deprinde pe elev să se împotrivească massei, trebue să alegem ca punct de sprijin chiar unul din instinctele lui, cum este de pildă tendinţa instinctivă a individului de a se afirma. Trebue să arătăm tinerilor că, a nu fi drepţi, răbdători, cinstiţi, decât în măsura în care sunt şi ceilalţi colegi ai lor, însemnează lipsă de independenţă, lipsă de forţă şi de demnitate; trebue să le arătăm că prima condiţie cerută pentru ca un om să fie cineva, este de a nu recunoaşte autoritatea celui întâi venit. Calităţile frumoase, obiceiurile bune, care nu durează decât atât, doar, cât sunt aprobate sau imitate de an-turagiul nostru, nu preţuesc mare lucru. In această ordine de idei, următoarele rânduri din Foerstor le socotesc destul de instructive: «Cuvântul virtus, zice el, arată că în virtute trebue să fie ceva viril, bărbătesc: fermitate, tenacitate; dacă nu, aceasta nu va fi decât o fantezie a inimei. Aspiraţia tinerimei către libertate, trebue să sprijine această formă a autonomiei şi copilul să înveţe a sărbători, ca un prim triumf al independenţei sale şi,ca o treaptă a maturităţii sale personale, victoria ce el a repurtat împotriva râsului şi a zeflemelelor camarazilor săi. Singura supunere care dezonorează, singura care merită a fi batjocorită ca o servilitate, este aceea de a avea totdeauna urechea aplecată către ceeace zic alţii pentru a-i urma şi imita. Această teamă pe care o au elevii de judecata colegilor lor, Arnold o osândea foarte aspru în convorbirile sale de Duminecă; ea pregăteşte acea teamă de opinia publică care duce la tot ce este rău.» Obiceiul de a fi totdeauna de părerea grupului, parte vine dela instinctul de sociabilitate, parte dela vanitatea şi ambiţia de a avea aprobarea anturagiului. Acest obicei, în ultima analiză, nu este altceva decât neadevărul deghizat, învăluit în subtilităţile cazuisticei pentru a-ţi ascunde parcă ţie însuţi, afirmările convingerei drepte. Mijloacele de îndreptare în genere sunt aceleaşi cari se recomandă şi împotriva minciunei, ele reşed mai mult în atmosfera, în spiritul de sinceritate ce trebue să domnească în şcoală şi despre care s’a mai vorbit în urmă. In special, cu prilejul diverselor diferen-duri ce se ivesc în clasă, să se arate elevilor că ei nu trebue să fie nici cu colegii împotriva profesorului, dar nici cu profesorul împotriva colegilor, ci numai de partea unde ştiu că se găseşte adevărul. Din cele arătate, s’a înţeles, cred, că pentru a obţine cutare sau cutare rezultat, nu se poate indica cu precizie un mijloc corespunzător, propriu, infailibil. Rezultatul atârnă dela totalitatea a o mulţime de detaliuri cari, încet şi vreme îndelungată, lucrează pe nesimţite asupra sufletului copilului. Educatorul nu trebue să fie oprit de superstiţia timpului modern, după care efectele dorite trebue să fie numaidecât aduse prin cauze de acelaş fel. * «Educatorul modern va şti să întrebuinţeze cauzele cele mai deosebite, ca înfăţişare, pentru a avea efectele pe cari le doreşte. Educatorul din viitor va şti să facă NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 157 uz de disciplină, pentru a produce în sufletul copilului sentimentul de libertate; va şti deştepta, când cere trebuinţa, emoţia religioasă pentru a recolta mai târziu o lărgire a orizontului intelectual; va şti să facă uz de jocul imaginaţiei pentru a deştepta spiritul critic; va şti deştepta când trebue, de altă parte, spiritul critic pentru a pregăti calea încrederei divine; nu va fi mijloc de influenţare care să fie eliminat de el din motiv că nu vede în mod raţional legătura dintre mijloc şi rezultatul ce se doreşte, căci educatorul din viitor va şti, că nu logica deductivă arată cari sunt înlănţuirile sufleteşti ce se pot opera în copil, ci experienţa singură, şi numai experienţai). Tocmai aceasta am voit să învederez şi eu în decursul acestui studiu, arătând rezultatele dobândite de celelalte popoare. Franţa, de pildă, cu internatele ei de stat, unde se practică vechea disciplină, în ciuda teoriei libertare, reuşeşte să dea individualităţi mult mai variate decât cele din Anglia. In Anglia, după cum spunea Recouly, dacă cunoşti un Englez, cunoşti aproape pe toţi Englezii; fiecare om pare a fi o copie după una şi aceiaşi individualitate. In America, întâlnim surprinderi de altă natură. Aici se practică disciplina cea mai liberală, şi totuşi unele universităţi reuşesc să-şi păstreze studenţii, în bună majoritate, căşti, dacă nu până la căsătorie, cel puţin până după absolvirea cursurilor. Ceeace nici nu se pomeneşte în Franţa, cu toată rigoarea internatelor sale. Atâtea rezultate cari contrastează hotărît cu ideile ce avem despre diferitele feluri de disciplină. In ceeace ne priveşte pe noi, dacă ar fi să alegem, neîndoios că e preferabil să avem mai bine o singură individualitate tip, cu aceleaşi trăsături comune în fiecare, dar puternică, decât o infinitate de individualităţi şterse, fără relief, fără hotărîre. Poveţe de pus în practică, nu dau, căci o povaţă, chiar de ar fi ideală, dacă e aplicată a pornit. Din câte am arătat în decursul acestui articol, fiecare poate să ia numai cele ce cadrează cu temperamentul sau cu convingerea sa, pentruca să încerce din toată inima a le traduce efectiv în fapt. Ideile schiţate aici, cetitorul le va fi având, nu mă îndoiesc, de mult, fie din auzite, fie din lecturi; încercarea de faţă nu are altă pretenţie decât de a le reaminti şi a le discuta. Dealminteri, în materie de disciplină, aş vrea să ştiu dacă s’au spus multe lucruri originale dela Pestalozzi încoace; fiecare tratat nou de educaţie, pare a fi o ediţie revăzută a unui alt tratat pe care l-am citit altădată, — totul sau aproape totul, reducându-se mai mult la o tălmăcire şi răstălmăcire a câtor-va principii de mai ’nainte cunoscute. Asupra încercărilor de soiul acesta se poate repeta ceeace a zis Faguet despre sfaturile morale pe cari le dă Marcel Prevost în Lettres ă Frangaise mariee. Toate aceste sfaturi sunt excelente; dar nu sunt destul de noui ca să pasioneze cetitorul. Ştiu bine că aceasta este stânca primejdioasă de care se izbeşte moralistul. In morală nu se mai poate inventa. Deci, dacă spui lucruri bune, ele sunt vechi, şi, dacă spui nouă, ele sunt rele. Un om cinstit nu poate să scrie o carte 1) C. R.-Motru „Puterea Sufletească". de morală decât acceptând cu curaj de a fi banal». Am avut şi eu acest curaj, împins de gândul că o serie de banalităţi nu arareori poate să stârnească un sâmbure de bun simţ. Că, Doamne, mult mai e de trebuinţă şi în pedagogie! ’ N. Em. Teohari ERATA In articolul d-lui N. Em. Teohari din numărul trecut strecurându-se mai multe erori, ne grăbim a face cuvenita îndreptare. Cuvintele pe cari azi le subliniem, au fost din greşeală omise, ştirbind înţelesul. Pasagiu! adevărat dela pag. 147, stă astfel: „Pedagogia modernă, ca teorie, este neîndoios cu mult superioară pedagogiei autocratice, fiindcă este mai bine informată asupra datelor psihologiei de care trebue să rămână strâns legată. In ea, însă, sunt prea multe elemente vagi, nedesluşite, cari nu-şi au aplicaţia fericită în practică, şi apoi prea ea poziţie potrivnică faţă de vuhea ei predecesoară, prin empirismul său, prin lunga ei practică în decursul secolelor, a ajuns la rezultate şi la o îndemânare de rare nu ne putem lipsi". Fraza care termină articolul, trebue citită aşa: „Mai curând aş cere indulgenţă pentru greşelele grave, dacă acestea nu isvorăsc numai decât dintr’o prea mare rea voinţă". NECESITATEA UNUI IDEAL IN VIATĂ In ziua de astăzi am ajuns aproape să ne fie ruşine să mărturisim că suntem idealişti. Unii nu ne-ar crede. Alţii ne-ar considera ca visători, lipsiţi de simţul realităţii. Alţii chiar ne-ar compătimi. A rămas în urmă, pare că nici n’a existat idealismul sublim din secolul al XVIII, cu credinţa lui nemărginită în forţa şi nobleţea spiritului omenesc! Spiritul analitic, istoric, a înlocuit felul abstract de cugetare şi a secat izvorul din care se alimenta credinţa idealistă. N’avem nimic de zis — admirăm, din potrivă — noul spirit, care a creat ştiinţa modernă; dar credem că pretenţia de a-1 aplica exclusiv în lumea sufletească, e neîntemeiată ') şi în tot cazul are urmări practice funeste. Progresul ştiinţelor şi dezvoltarea spiritului critic au năruit multe din credinţele şi iluziunile vremurilor apuse. In aceste ruine s’a prăbuşit şi idealul: căci idealul oamenilor vechi era susţinut de credinţă. Spiritele superficiale au conchis că ştiinţa exclude idealul, că idealul e o prejudecată, o iluzie, menită să dispară ca toate celelalte. Ne dăm seama că trăim în secolul luminei şi suntem pătrunşi de necesitatea ca omul să se conducă cât mai conştient în viaţă, să-şi facă singur regulele de purtare conform datelor ştiinţei. Dar ştiinţa, care e foarte puternică pentru a distruge prejudecăţile şi credinţele neîntemeiate, nu-i în stare încă să le înlocuiască pe deplin. Şi cum acele credinţe sau prejudecăţi erau pentru noi motive de acţiune, motive de a trăi. suntem nevoiţi să le menţinem în partea lor nedistrusă, pentru valoarea practică pe care o au în viaţă. Dacă am poseda ştiinţa complectă a vieţii, ar trebui să ne conducem numai după convingeri; fiindcă ne lipseşte această ştiinţă, avem nevoe de credinţă. In Educaţia prin sine însuşi (prelegerea III) am încercat să demonstrăm că viaţa cea mai bună de trăit e acea mai intensă şi mai înaltă, aceea care satisface mai mult înclinaţiile superioare ale omului. Mărturisim însă că această demonstraţie e departe de a fi convingătoare, cu 1 1) Temă dezvoltată în lucrarea noastră : Experience et invention en Morale. >58 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ toate că ne-am însuşit argumentele cele mai temeinice ale moraliştilor moderni. Când se va dovedi identitatea virtuţei cu fericirea, acordul dintre viaţa individuală şi acea colectivă, superioritatea înclinaţiilor pentru bine, adevăr şi frumos asupra celorlalte înclinaţiuni — sau când se va face dovada contrară — când, într’un cuvânt, se va stabili experimental scara valorilor morale, atunci ne vom putea conduce viaţa aproape cu aceiaşi siguranţă cu care mecanicul mânueşte locomotiva. Aşteptând însă ca acest eveniment fericit să se producă, trebue să trăim ; şi pentru ca să trăim omeneşte, trebue să ne croim un plan de viaţă în acord cu ştiinţa noastră de astăzi şi susţinut de credinţă în părţile lui nedemonstrate. Iată pentru ce avem nevoe de un ideal, de o credinţă superioară, de ceva, însfârşit, care să pună în acţiune şi să îndrumeze puterile noastre sufleteşti, pentru ca să obţinem cât mai multe satisfacţiuni, să trăim cât mai intens şi mai înalt, să gustăm toată fericirea, pe care ne-o permite natura. In afară de orice îndoială, e faptul că fericirea nu e fructul viţiului. Niciodată un om viţios n’a fost nici nu va fi fericit, pentru că traiul său e în contradicţie cu legile fiziologice şi morale. Rămâne dar că fericirea constă în virtute sau că e o himeră. Fericirea complectă şi durabilă — aşa cum ne place s’o visăm — e neapărat irealizabilă, din cauza slăbiciunii noastre fizice şi morale şi a imperfecţiunii vieţii sociale. Dar nu există nici societate perfectă şi totuşi nimeni n’a renunţat, pentru acest motiv, de a căuta să fie sănătos pe cât îi permite constituţia. Cine a făcut excursiuni la munte a putut observa că numai acele excursiuni răuşesc, cari sunt bine hotă-rîte de mai ’nainte, după un plan acceptat de toţi. Când lipseşte această hotărîre prealabilă, când se iau hotărîrile pe drum, atunci unul voeşte să meargă spre dreapta şi altul spre stânga, unul voeşte să se oprească, altul să continue drumul înainte şi urmarea e că nimeni nu-i mulţumit. Tot astfel se întâmplă în lunga escur-siune a vieţii. Cei ce n’au un scop bine conceput, trăesc în voia întâmplării şi mor fără să fi profitat de vieaţă în deajuns. Idealul nu este numai steaua polară a purtării înţelepte, e îngerul păzitor de rele şi îndemnul cel mai puternic spre bine. Dar pentru ca să aibă această putere idealul, nu e deajuns să-l concepem, mai trebue să-l simţim, să avem credinţă în el. Credinţa e mântuitoare. Credinţa face minuni». Orice întreprindere presupune credinţa în răuşita ei. Fără de această încredere, omul nu-şi poate încorda toate puterile şi adesea nu izbuteşte tocmai fiindcă s’a îndoit de succesul lui. In escursiunea pe Omul sunt câteva locuri, pe cari nu le poţi trece, fără să faci un pas curagios. Cine n’a mai făcut asemenea experienţă, n'are nici o probă de aptitudinea lui de a reuşi; dar încrederea în puterile sale îi dă tăria şi abilitatea necesară, încât trece victorios peste această greutate. Dacă, din contra, teama precumpăneşte în sufletul lui, atunci va sta mult timp la îndoială şi dacă nu se poate întoarce îndărăt, va face pasul tremurând şi probabil va cădea. In asemenea împrejurări din viaţă—ele se ivesc adesea—înţelepciunea constă în a crede în reuşită, căci credinţa e o condiţie indispensabilă pentru realizarea obiectului ei. Putem afirma, fără teamă de paradox, că credinţa sau îndoiala cuiva sunt foarte adesea adevărate. Credeţi în ideal şi nu vă veţi înşela, căci veţi trăi o viaţă mai omenească. Nu credeţi în ideal şi tot nu vă înşelaţi, căci veţi trăi o viaţă aşa cum o conceperi. Singura deosebire, din punct de vedere practic, e prin urmare că este mai bine să credem în ideal. Din toată truda Perşilor de a găsi rostul vieţii omeneşti, a eşit următoarea sentinţă : «Omul cel mai înţelept nu poate găsi dovada adevărului moral; să ne lăsăm dar mai bine înşelaţi de virtute, decât de viţii». Omenirea contimporană suferă de o slăbire a idealismului. Nenorocirea provine din felul nostru de a gândi, dintr’o stare de spirit adânc nereligioasă—în înţelesul cel mai larg al cuvântului. Mulţi oameni nu mai au aproape nimic sfânt în sufletul lor. Şi fiindcă trebue să iubească ceva, iubesc banul. Egoismul a ajuns până acolo, încât a slăbit chiar şi sentimentul familiei: căsătoriile şi mai ales naşterile scad în toate ţările civilizate, iar divorţurile se înmulţesc.') Lupta pentru viaţă a devenit mai aprigă ca ori când, deşi sub aparenţe mai blânde. Exploatarea — această grozavă pacoste a omenirii — a luat proporţii spăimân-tătoare. Graţie unui sistem economic şi politic, foarte complicat, oamenii de azi zişi «liberi »—deşi nesupra-veghiaţi de nimeni—sunt nevoiţi să muncească nemăsurat mai mult ca sclavii din vechime, fără ca să ducăS un traiu mult mai bun. Statistica ne arată că numărul sinuciderilor sporeşte. 1 In literatura contimporană se trădează unele tendinţi bolnăvicioase şi se oglindeşte starea sbuciumată ori abătută a multor suflete de astăzi. Cum ar putea fi altfel, când sunt oameni, cari au renunţat până şi la scopul natural al vieţii: copilul ? Credinţele seculare, ce întăreau sufletele strămoşilor, au pierit sau în tot cazul au slăbit. Şi nici o altă credinţă nu le-a înlocuit. Trecem printr’o criză morală 1 2). Omenirea n’a găsit încă nici un echivalent al credinţelor religioase, e în căutarea unui biet ideal. In zadar Richard Wagner a propus ca arta să moştenească misiunea religiei; căci puţini oameni şi-ar înnobila viaţa sub influenţa artei, mai puţini încă ar putea găsi în artă idealul vieţii lor. Poetul nostru Vlăhuţă, în admirabila sa scriere asupra vieţei şi operei lui Grigorescu, arată că arta poate procura fericirea, dar o fericire parţială. «Grigorescu, îşi construeşte o casă în marginea Câmpinei, la poalele Carpaţilor,— în preajma peisajelor lui. îşi aşează acolo, cu drag, toate lucrurile lui, tot ce-a agonisit el în atâta viaţă de muncă şi de căutare neadormită,—şi lucrează mereu, lucrează cu neastâmpărul şi frenezia celor dintâi cuceriri. Un om fericit, s’ar zice. Ar trebui să fie. Căci a trăit frumos şi liber în religia artei lui, şi a ştiut cum să-şi întrebuinţeze şi vremea şi puterile pe cari i le-a încredinţat Dumnezeu. Dar poate fi cineva cu adevărat fericit, când ia aminte la câte sunt de făcut pe lume, la câte însuşi cată să împlinească 1) Art. nostru. „Criza familiali" în Noua Revistă Română,29 No-embrie 1909. 2) Chestiune atinsă în scrierea noastră La morale seion Qnyau, ch. I' NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ '59 într’o viaţă aşa do scurtă şi de nesigură, şi vede că-1 apucă noaptea cu lucrul de-abia început?-. Idealul moral trebue să fie atât de larg, încât să cuprindă toate aspiraţiunile omeneşti legitime, atât de înalt pe cât îl pot concepe înaintaşii cei mai de seamă ai omenirei. Fiecare va accepta această formulă de viaţă potrivit puterilor sale şi împrejurărilor în care trăeşte. Dar nimeni nu poate trăi omeneşte, fără să aibă un ideal oricât de modest. Mill ne povesteşte criza morală prin care a trecut, când a slăbit în el forţa idealului. «încă din 1821, ne spune Mill, aveam un obiectiv, ceeace se poate numi un scop în viaţă: voiam să lucrez pentru reformarea lumei. Ideia, pe care mi-o făceam despre propria mea fericire, se confunda cu totul în acest obiect. Dar veni o zi, când această încredere se risipi ca un vis. Era toamna anului 1826 ,. Mill ajunge atunci într’o stare, încât se întreba dacă mai putea să trăiască atât de descurajat. < Intr’o zi, continuă dânsul, citii întâmplător memoriile lui Marmontel; ajunsei la pasagiul unde istoriseşte el moartea tatălui său, disperarea care cuprinsese familia şi inspiraţia neaşteptată pe care o simţi el, un simplu copil, că va ţine locul tatălui pierdut. O imagine vie a scenei acesteia îmi trecu pe dinaintea ochilor; fui mişcat până la lacrimi. Din acest moment greutatea care mă apăsa, fu uşurată Ideia, de care fusesem obsedat, dispăru. Puteam găsi speranţa. Nu mai eram de lemn sau de pieatră. Posedam prin urmare ceva din această flacără, care dă caracterului o valoare şi este pentru noi o garanţie de fericire» '). Memoriile tuturor oamenilor mari confirmă tema articolului nostru. Toţi oamenii, cari au lăsat urme de existenţa lor pe pământ, au luptat pentru un ideal şi au fost desigur fericiţi, în măsura în care l-au realizat. F, destul de a ceti biografiile savanţilor pentru a constata că întreaga lor vieaţă a fost însufleţită de un ideal, că ştiinţa însăşi e fiica idealului. Iată de ce, nu bănuim nimic ştiinţei, de ce o îmbrăţişăm cu aceeaş căldură ca idealul. Furtuna şi ploaia sunt nedespărţite în natură. Când pământul s’a uscat de arşiţa soarelui, vine furtuna, care aduce după ea ploaia dătătoare de viaţă. Când o credinţă a îmbătrânit, când şi-a pierdut eficacitatea, o darmă spiritul critic, dar din ruinele spiritului critic, idealul înviorat se înalţă iarăşi răspândind o nouă putere de vieaţă omenească. G. Asuan. BIBLIOGRAFIE Dimilrii* C- Năd< jde, Munca psihică şi încercările, determinării ei cantitulive. 13 c. lîtIO Valentina Bade, Din lirica germană modernă, traduceri, laşi III 10 Preţul 1 leu 50 bani. Z. Pâclişati, Biserica şi Românismul. Cluj 1910 Preţui 1 cor. Heinrich Griinau, Pe drum dramă in trei acte, tradusă de M B°nmoşe. 1910 Preţul 40 bani. A. D. Xeuopol, Dela meihode ilans Ies Sciences el dans Vliisloire. Paris 1910. LITERATURA DIN MARTIROLOCW IUBIRII. GEORGE sand şi alfred de musset Oui, amour, tu est unt passion, mais passion d’un martyr, passion comme celle du Christ. Passion couronnee d'tpines oii nulle pointe ne manque. Alfred de Vlgny 1 Puţine amoruri au fost mai nenorocite decât acela dintre George Sand şi Alfred de Musset. El n’a durat nici măcar 2 ani şi s’a sfârşit prin despărţire. Şi dacă pentru ea a fost numai un accident, asemănător cu multe pe cari le-a avut în svăpâiata-i viaţă; pentru el a fost cea mai nimicitoare lovitură sufletească. El, care până atunci nu simţise ceeace se numeşte adevărat amor; el, care în asemenea cestiuni obişnuia «să umble din floare în floare»,—de atunci încolo s’a schimbat cu totul. «Minciuna amorului i-a îngheţat pentru totdeauna surâsul pe buze.; Lumea şi viaţa i s’au înfăţişat sub un aspect som-bru şi dezolant. Este foarte interesantă mărturisirea sa asupra acestei schimbări adânci petrecute în sufletul său. Şi nu trebue să credem că ceeace spune, este simplă literatură. Mărturisirile celor ce l-au cunoscut şi l-au iubit, o confirmă în totul. După cum se ştie, dânsul s’a despărţit de iubită la Veneţia, lăsând-o în braţele unui nou amant, ale berbantului doctor italian Pagello. «La început—spune Alfred de Musset—mi s’a părut că nu simt nici regret, nici durere, din cauza părăsirei. M’am despărţit semeţ; însă privind apoi în jurul meu, mă simţii ca într’un pustiu. Am fost coprins de o surprinzătoare suferinţă. Mi se păru că toate gândurile îmi cădeau ca nişte frunze moarte, pe când nu ştiu ce sentiment necunoscut, grozav de trist şi tandru, mi se deşteptă în suflet. Când am văzut că orice luptă e de prisos, coprins de disperare m’am lăsat cu totul în prada durerii. Am rupt cu toate obiceiurile mele. M’am închis în casă, unde am stat 4 luni, plângând fără încetare, neîntâlnindu-mă cu nimeni şi neavând altă distracţie decât o partidă de şah, pe care o jucam, ca un automat, în fiecare seară. «Durerea mi se alină puţin câte puţin, lacrămile îmi secară, insomniile încetară. Am cunoscut şi am iubit tristeţea. Devenit mai liniştit, îmi aruncai privirea peste tot ce părăsisem. Dela întâia carte, care-mi căzu sub ochi, băgai de seamă că totul mi se schimbase în suflet. Din trecut nimic nu mai exista sau, cel puţin, nu se mai asemăna. LT11 tablou vechiu, o tragedie pe care o ştiam pe din afară, o romanţă de 100 ori fredonată mai nainte, o convorbire cu un amic, mă surprindeau, nu le mai regăseam înţelesul obişnuit. Atunci înţelesei ce va să zică experienţa şi văzui că durerea ne face să cunoaştem adevărul.» ') După ce amantul părăsit se desmeticeşte, după ce 4) Memoires, ch. V, p. 134—5. 1) Marieton, Unehistoire d’amour. Paris. Havard fils. 1897, pag. 17]. i6o NOUA REVISTĂ ROMANĂ a început să-şi dea seamă de lovitura primită, — pentru dânsul un nou chin începe: amintirile. Cât timp era împreună. cu iubita, după cum era şi firesc, obsesiunea ei îl părăsise. Odată despărţit, ea apare cu mai multă furie. Amintirile îl obsedează şi chiar dacă pentru câteva clipe par’că l-au părăsit, este destul cea mai mică împrejurare, cel mai mic obiect ce are vre-o legătură cu dânsa, pentru ca ele să apară mai impetuos. Când Alfred de Musset s’a despărţit de George Sand la Veneţia, nu făcuse ruptura definitivă. Ajuns la Paris, el a vizitat casa amantei infidele. Am fost de trei ori —îi scrie dânsul—şi în fiecare dată m’am întors îndobitocit de durere pentru tot restul zilei, fără să mai fiu în stare să schimb o vorbă cu cineva. Am regăsit ţigările ceţi le făcuseşi înainte de plecarea noastră şi ce rămăseseră pe masă. Le-am fumat cu o tristeţe şi fericire stranie. Mai mult, am furat din toaletă un piepten mic, rupt pe jumătate, şi în toate părţile umblu cu el în buzunar. Vezi cum îţi mărturisesc toate prostiile, căci de ce m’aş face mai viteaz de cât sunt?»1) Povăţuit de către prieteni să schimbe cu totul mediul, pentru ca să uite, el plecă la Baden ; însă în zadar, căci obsesiunea amantei îl stăpâneşte. Ce caut eu aici? Toţi aceşti arbori, toţi aceşti munţi, toţi aceşti Nemţi cu galimatias-ul lor, cari trec pe lângă mine fără să mă înţeleagă, mă lasă în cea mai complectă nepăsare. Ce însemnează această cameră de han ? Ei spun că toate acestea sunt frumoase, că priveliştea este fermecătoare; promenada, plăcută... Pentru mine, asta nu e viaţă, este sgomotul vieţei. «Să nu-mi spui că-ţi scriu într’un moment de febră şi rătăcire şi că mă voiu linişti. Iată c’au trecut 8 zile, de când aştept 15 minute de calm, un singur moment măcar, pentru ca să-ţi scriu.»2) Mulţi dintre cei cari au făcut ruptura, au crezut că mai pot retrăi viaţa de vise şi fericire, ce au dus’o odată împreună. Zadarnică amăgire! Căci în acelaş timp cu pierderea persoanei iubite, s’a mai pierdut ceva: farmecul ce l-am simţit, când am fost împreună cu ea. Şi ori cât am încerca aceasta pe urmă, printr’o reconciliere cu aceea care ne-a trădat, nu vom mai reuşi să-l reînviem. Musset a făcut această încercare, însă mai la urmă a regretat, căci neplăcerile s’au ţinut lanţ. In cele din urmă s’a făcut ruptura definitivă, când au început şi încriminările reciproce. ■ Cele mai frumoase jboezii ale lui i-au fost inspirate de acest amor nenorocit. Şi de bună seamă că celebra sa poezie Adieu se adresează amantei infidele. ÂUIEU «Adieu! je crois qu’en cette vie «Je ne te reverrai jamais. «Dieu passe, il t’appelle et m’oublic; «En te perdant je sens queje t’amais. «Pas de pleurs, pas de plainte vaine. «Je sais respecter l’avenir. «Vienne la voile qui t’emmene «En souriant je la verrai partir. 1) Correspondance de George Sand et d’Alfred de Musset. Publiee par Felix Decori. Bruxelles. Deman. 1904 pagina 70—71. 2) Ibid. pg. 181—3. «Tu t’en vas piei ne d’esperance, «Avec orgueil tu reviendras; . «Mai ceux qui vont souffrir de ton absence, «Tu ne Ies reconnaîtras pas. «Adieu! tu va faire un beau reve, «Et t’enivrer d’un plaisir dangereux; «Sur ton chemin l’etoile qui se leve, «Longtemps encore eblouira tesyeux. «Un jour tu sentiras peut-itre *Le prix d'un coeur qui nous comprend, Le bien qu’on trouoe a le connaître *Et ce qu’on souffre en le perdant.*1) II U11 fenomen, inexplicabil întru câtva nu numai pen-noi, dar chiar şi pentru cei ce sunt în joc, este acela al cauzelor, care fac ca două persoane să se iubească. Astfel, de exemplu, ce a făcut să se nască acest amor nenorocit dintre George Sand şi Alfred de Musset? Este fapt stabilit, că dânsul s’a simţit mai întâiu atras către ea. Această femeie avea o putere misterioasă de atracţie, căreia se datoreşte faptul că rând pe rând şi-a permis luxul să prindă în mreje personalităţile cele mai de elită. Mai nainte de a deveni amanta lui Musset, ea fusese aceea a lui Jules Sandeau, Prosper Meri-mee şi Gustav Planche. Iar mai târziu a trăit cu Cho-pin ani de zile. Acest farmec al lui George Sand nu trebue să ne surprindă, căci nu este tocmai rar. Este destul să ne amintirii de celebra^contesă Tarnowska. Se spune că un jurat, în timpul procesului, a trebuit să fie înlocuit căci se înamorase de ea; iar sentinelele trebuiau de asemenea schimbate în fiecare zi, numai pentru a fi scoase de sub puterea fascinantă a acestei femei fatale. Dar numai aceasta poate că n’ar fi fost de ajuns să prindă pe Musset. Ceeace a mai contribuit, a fost farmecul conversaţiei sale şi al sufletului ei de elită. Aceasta în faza platonică a iubirii. Mai târziu, a fost foarte mult încătuşat prin plăcerea sexuală. Adevărul acesta reese foarte limpede din următorul pasaj dintr’o scrisoare a lui, după despărţenie: «Adu-ţi aminte o strofă din Namouna. [«Un leger tremblement, — une pâleur extreme,— «Une convulsion de la goije,— un blaspheme, «Quelques mots sans raison balbuties tout bas, «C’est tout ce qu’on voyait; sa maitresse ele-meme «N’en sent'ait rien, sinon qu’il restait dans ses bras «Sans haleine et sans force, et ne repondait pas a)».] «Când mă aflam în braţele tale, aveam o clipă de plăcere, a cărei amintire m’a împedecat până astăzi şi mă va mai împedicâ încă mult timp să mă mai apropii de altă femeie 3)». Că Alfred de Musset a iubit pe George Sand, — aceasta este în afară de orice discuţie. Nu tot astfel se poate spune despre dânsa. — Ceeace a caracterizat-o a fost nestatornicia şi inconştienţa morală. Că a fost nestatornică o dovedeşte lista destul de mare a amanţilor săi pe cari i-a părăsit şi cari, aşezaţi în ordine cronologică, sunt: Aurdlien de Sette, 1) A. de Musset, Poesies nouvelles. Paris. Charpentier 1865 pag. 158. 2) A. de Musset, Premieres Poesies. Paris, Cbarpentier, 1884, pag. 355. 3) Correspondance, pag. 70. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 161 Jules Sandeau, Merimee, Gustav Planche, Alfred de Mîisset, Pagello, Michel de Bourges, Chopin. Este adevărat că doui dintre aceştia, A. de Seze şi G. Planche, se spune că i-au fost numai amanţi platonici. Pentru George Sand amorul a fost un fel de sport sentimental, în care dânsa ştia să jongleze cu o incomparabilă dibăcie. Insă trebue să-i recunoaştem meritul de a nu fi trăit cu doui amanţi deodată. După cum spune în mod spiritual Emil Faguet, principiul său era: «Datoria unei femei este să nu aibă decât un singur amant deodată» ; iar concluzia: «N’am avut doi amanţi deodată; deci, mi-am făcut datoria *)». Această nestatornicie a lui Georgei Sand n ese foarte limpede şi din pasajul unei scrisori a ei, adresată lui Pagello : Gândeşte-te la aceasta—îi spune dânsa — reflectează asupra caracterului meu şi aminteşte-ţi de cele ce spuneai odată: Ea încetă a iubi pe acest bărbat, pentru a mă iubi pe mine; s'ar putea ca ea să înceteze de a mă iubi, pentru a iubi pe un altul». Acum nu cred că aş mai putea iubi pe altul, dacă aş înceta de a te mai iubi a). Pagello a avut dreptate ; căci, după ce l’a părăsit, l’a înlocuit cu Michel de Bourges; iar pe acesta, cu Chopin. V’aţi înşela, dacă aţi crede că dânsa simţea vre-o remuşeare sau compătimire pentru toate nenorocitele sale victime. Foarte sugestivă mărturisirea ce face lui Pagello : «Eu nu cred în pocăinţă. Nu ştiu ce este aia. Nici odată n’am avut motiv să cer iertare nimănui 8)». Unul dintre amanţii ei, Jules Sandeau a caracterizat-o de minune, când a spus despre dânsa: «Inima acestei femei este întocmai ca un cimitir, unde întâlneşti numai crucile acelora pe care i-a iubit *).'■• O dovadă de incoştienţă morală este şi faptul, că la sfâşietoarele tânguiri ale lui Alfred de Musset, pe care dânsul i le-a exprimat după despărţenie, imediat ce a sosit la Paris,—tânguiri pe cari nu le poţi citi, fără ca să ţi se umple ochii de lacrămi, — dânsa îi scrie o scrisoare, în care îi vorbeşte de farmecul ce-1 simte în societatea lui Pagello. «El [Pagello] mă tratează ca pe o femeie de 20 ani [dânsa era de 33] şi mă încununează cu stele ca pe un suflet de fecioară. Nu spui nimic pentru a-i distruge sau a-i întreţine greşeala ; mă las să fiu regenerată prin această afecţiune dulce şi cinstită 8)». Am fi nedrepţi, dacă am susţine că Alfred de Musset a fost un înger. Departe de aşa ceva. Dânsul a fost o fire nedisciplinată, lipsită de acel echilibru sufletesc, care te face să duci o viaţă ordonată. In acestă privinţă nu se potriviă cu George Sand, care pentru nimic în lume nu voia să renunţe la deprinderea să scrie în fiecare zi. Poate că şi aceasta a grăbit ruptura. Intre Alfred de Musset şi George Sand a fost ceace se numeşte nepotrivire de caractere. El avea o fire inegală, care-1 făcea ca dintr’un extrem să cadă în celălalt. Ea, pe de altă parte, era de o natură capriţioasă, caii Faguet, Amouis d’hommes de lettres, Paris, pag. 451. 2) Marie-ton, pag. 110. 3) Marieton, pag. 109. 4) Marieton, pag. 16. 5) Cor-respondance, p. 83. racterizată printr’o continuă schimbare. Aşa se esplică marele număr al amanţilor ei. In zicătoarea banală şi ridiculizată «eşti ingrată, dar te iubesc» este mult adevăr. Se poate ca o persoană, pe lângă unele mari cusururi, să aibă şi unele preţioase calităţi. Şi atunci sufletul se află într’o continuă tortură; căci, pe de o parte, se simte atras de calităţi; iar pe de alta, respins de cusururi. Aceasta a fost starea sufletească a lui Alfred de Musset faţă de George Sand. O blama pentru nestatornicia ei, însă în acelaş timp se simţiâ atras către dânsa de farmecul ei misterios şi de plăcerea sexuală. Nu putem admite că ceeace a îndepărtat pe George Sand de Alfred de Musset au fost numai defectele sufleteşti ale acestui poet nenorocit, mai ales că dânsa l’a părăsit, când el se afla în luptă cu moartea, din ghiarele căreia a scăpat cu mare greutate. Adevărata cauză este apariţia în scenă a lui Pa gello, remarcabil printr’o rară frumuseţe şi prestanţă. Că George Sand l’a iubit vre-o dată pe Alfred de Musset, ne lipsesc probele îndestulătoare. Mai admisibil este că nu. Căci atunci când ai iubit într’adevăr, nu pori trece atât de repede dela un amor la altul. Sau, ce vedem la dânsa? Că trece numai decât din braţele lui Musset în acelea ale lui Pagello. Nu suntem oare în drept să bănuim că pentru dânsa acest aşa numit amor a fost numai un capriţiu trecător al simţurilor. III Sunt mulţi cari contestă dreptul să ne amestecăm în viaţa intimă a literaţilor. Ei spun că ceeace trebue să ne intereseze dela un artist, sunt operile sale, abstracţie făcând de incidentele vieţei; căci, foarte adesea după ce le aflăm ne apar mai micşoraţi decât ne închipuiam din scrieri, iar operele îşi pierd o parte din farmecul lor. Nu putem împărtăşi această părere. Mai întâiu, adesea este în interesul unor scriitori să le cercetăm întâmplările vieţei. Astfel este cazul, de exemplu, cu Alfred de Musset. George Sand, după moartea poetului, ca să se răzbune, a scris un roman, Elle et Lui, în care el este înfăţişat într’o lumină defavorabilă, iar dânsa caută să pozeze în victimă. Un roman cu cheie, în care nenorocitul amant este defăimat în mod pieziş. A fost necesar, prin urmare, să se cerceteze mai de aproape relaţiile dintre el şi ea, pentru a se constată adevărul. Din această cercetare, dânsul a eşit reabilitat. Afară de aceasta, din punct de vedere psihologic, este de mare însemnătate să cunoaştem amănunte asupra vieţii literaţilor. De ce oare ne-or interesă mai mult psihologia unui om de rând, a unui om mediocru de cât aceia a unui om superior? Mulţumită acestor cercetări, mai aflăm şi geneza multor opere literare. Astfel, în cazul de faţă, constatăm că torturile geloziei, atât de genial descrise în cartea lui Musset, Confession d'un enfant du XlX-e siecle, sunt acelea pe cari le-a suferit dânsul, în timpul când a trăit cu George Sand şi a început a se îndoi de fidelitatea ei. Iar scrierile lui mai toate, scrise dela în- 162 NOUA REVISTĂ ROMANĂ ceputul acestui amor nenorocit şi până la sfârşitul vieţii sale, au fost inspirate de acest grozav eveniment din sbuciumata lui viaţă. Din toate aceste anchete constatăm, că plăcerile şi durerile descrise în scrierile literare n’au fost fictive. Autorii le-au rupt din propria lor viaţă, atribuindu-le unor personaje convenţionale. Pe diletanţi se poate să nu-i intereseze decât pur şi simplu opera literară. Psihologii şi criticii nu se pot mărgini la aceasta numai. Ei caută mai mult decât simpla distracţie şi chiar dacă sunt expuşi să nu simtă tot farmecul unei scrieri, din cauză că este micşorat de multe amănunte neplăcute privitoare la geneza ei şi a vieţei autorului; în schimb, dânşii află adevărul, află cauzele ascunse ale operelor artistice. Cu cât cunoaştem mai multe, cu atât setea de a cunoaşte ni se măreşte, fără însă ca fer.cirea să ne devie mai accesibilă; ba chiar dimpotrivă. Iar din studiul amănunţit al vieţei marilor artişti ajungem la convingerea, că foarte adesea suferinţa este o condiţie de căpetenie a producţiilor în adevăr geniale şi că nenorocirile lor nu sunt numai un isvor de durere; dar mai cu seamă, de inspiraţie. N. Zaharia. I S T O Rl A BUCUREŞTII ÎN SECOLUL AL XIX-LEA PRIVIRE GENERALĂ In legătură cu marile drumuri ce uniau valea Dunării cu oraşele de peste Carpaţi sau răsăritul Ţării Româneşti cu valea Oltului şi în centrul regiunii de cultură, Bucureştii a trebuit să fie punctul de concentrare cel mai comod al comerţului. Atât prin această situaţiune naturală, cât mai ales prin situaţiunea lui politică, el s’a desvoltat în decursul vremilor, ajungând astăzi una dintre cele mai strălucite capitale. Intr'ade-văr, fiind mai întâi reşedinţă de vară a Domnilor Ţării Româneşti în secolul al XlV-lea, apoi reşedinţă permanentă din secolul al XVII-lea, Bucureştii progresează cu paşi repezi. Pe lângă că era metropola culturală şi politică, în secolul XVIII-lea, sub domniile Fanarioţilor, deşi expusă la multe nenorociri, deşi avea înfăţişarea unui oraş pe jumătate grecesc, capitala noastră îşi ia în mod definitiv caracterul unui adevărat loc de comerţ internaţional ’). Cu darurile pe cari natura în mare parte i le dedea, Bucureştii a putut înfrunta mari nenorociri: cutremure şi epidemii, revolte şi distrugeri, focuri şi inundări, domnii rele şi puţine bune. O bună parte din secolul al XIX — de care ne ocupăm în această lucrare — păstrează pentru Istoria Bucureştilor şirul continuităţii evenimentelor din secolul trecut. Astfel că «fuga disperaţilor» din 15 Mai 1801 de sub Mihail Şuţii, primul domnitor al 'Pârii Româneşti în secolul al XlX-lea, nu era întru nimic deosebită de groaza ce cuprinsese pe locuitorii Bucureştilor în 1793 din cauza răscoalei lui Pasvantoglu, dela sudul 1 1) V. şi Em. de Martonne, la Valachie, p. 329. Dunărei; cutremurul din 1802 (14 Octomvrie) de sub următorul Domn Al. Ş'uţu, amintia Bucureştilor sgu-duitorul cutremur tot din 1793, şi pe celelalte cinci auxiliare din acelaş secol. Aceeaş deasă schimbare de stăpânitori, aceeaş neorânduială, aceleaşi nenorociri. Focul din 1804 (28 August) şi apoi cel din 1806 de sub Constantin Ipsilanti şi inundările din 1805 erau fapte cunoscute dealungul secolului al XVIII-lea. Şi, pentru ca tabloul să fie şi mai negru, şi în acelaş timp mai asemuitor negrei pagine a domniei fanariote, isbucni în 1806 răsboiul între Ruşi şi Turci, cari îşi găsise ca teren de luptă tocmai Bucureştii. Boierii fug, populaţiunea îşi caută adăpost aiurea, bisericile şi clădirile noastre publice servind de cazarme şi grajduri străinilor. Şi cu stabilirea ocupa-ţiunii ruseşti, şase ani de suferinţă, de pustiu şi de jale se întinse în Bucureşti. Şi totuşi nenorocirile nu se opresc aici. Domnia lui Caragea cu neajunsurile ci, va fi încă un semnal de suferinţă, nu însă cel din urmă. Intr’adevăr, în 12 Decemvrie 1812, chiar în noaptea instalării pe tron a lui Caragea, izbucneşte — ca un semn de rău augur — un nou incendiu, care arde din temelie palatul domnesc din dealul Spirei (azi: Arsenalul armatei). Iar o zi după aceasta izbucneşte ciuma, rămasă în istorie sub numele de Ciuma lui Caragea , care secera în capitală câte 300 de oameni pe zi, care a secerat în total 70.000 suflete în toată ţara, care aduse pustiu şi jale în întreg Bucureştii. Lumea se dedea la tot felul de viclenii şi hoţii, dela un cap la altul stăpânia o neorânduială generală, care se termină în 1818 cu fuga lui Caragea, luând cu sine şi tezaurul public de 18.000.000 lei. In urma lui a rămas posterităţii o zicătoare faimoasă, care designa o stare de lucruri asemuitoare celei din timpul acestui domnitor: . Cine a făcnt-o asta, eu sau el? Cine mi-a făcut proces de «înaltă morală publică ?Cinc m'a înjurat în Conv. Literare (Octombrie 1908), atunci când, cu tot atacul său bizantin, i-am răspuns cu o modestie şi cuviinţă, pe care prietenii mei au găsit-o prea academică» pentru cel care n’are lege şi sfinţenie când e vorba să desfiinţeze pe adversarul său ? Că n’are lege şi sfinţenie, am constatat-o în rândul trecut cu o sumă de fapte, care au pecetluit pentru totdeauna personalitatea sa. Constatările de până acum le putem ilustra astăzi cu un alt stoc de proaspete «tzi-garisme». 3. Aşa bună oară, vrând după obiceiu să pescuiască în apă tulbure, denaturează textul articolului meu, când l’am învinuit că «a înşelat şi şi-a bătut joc de buna-credinţă a unor persoane onorabile şi sus puse», referind aceasta la profesorii universitari, pe cari zice că-i acuz de «rea credinţă» (când, unde ?), pe când în realitate, cum fiecare înţelege, m’am raportat la cei care au făcut în Cameră interpelări asupra «concepţiei arheologiei». 4. Am spus că «în calitatea sa de profesor de estetică la şcoala de Belearte, n’a făcut, cum era dator, măcar o lecţie de estetică». îmi răspunde că «a făcut cursul complect la vremea lui». Răspuns şiret şi-n doi peri, dat anume ca să ne înşele, pentru că nu e vorba de cursul său în genere (curs de istoria artelor), ci de estetică, ce-i este impus anume de lege ca să-l facă, şi pe care, deşi îl promite de ani îndelungaţi, nu-l face pentru motivul explicat de noi cu dovezi, că nu poate, neavând studiile şi cunoştinţele necesare. 5. De aceea caută să ’mi răspundă cu represalii şi mă acuză că n’am făcut în decursul anului decât 15 ore de arheologie. Minciună sfruntată. Am făcut de doi ani încoace câte trei ore pe săptămână — un ceas şi jumătate curs şi un ceas şi jumătate seminar, în care am completat cursul meu; să se ţie seamă însă că —precum pot mărturisi studenţii mei—de cele mai multe ori am prelungit acest curs de fiecare dată aproape la două ore. Aşa încât el în total se ridică la cel puţin de trei ori atâta cât afirmă calomniatorul meu. Din acuzaţia făcută ar urma că eu nu mi-am făcut cursul regulat, ceeace e un neadevăr foarte lesne de dovedit. Dela curs n’am lipsit decât numai o dată în ajunul concursului ce am avut şi încă o dată în urma unui deces în familie. Ba mai mult: am fost împiedecat de a ţine prelegeri când a fost ocupată sala de curs cu examenile de capacitate. Totuşi eu nu m’am dat înlături, ci mi-am continuat prelegerile în sala de mulaje a Muzeului. 6. O nouă acuzaţie mai stupidă decât multe altele e că «m’am bucurat de burse, de ajutoare, de concedii etc. dela venirea mea în ţară în 1889 din Pesta» *). Eu n’am avut în ţară nici o bursă şi mi-am făcut studiile universitare ca şi în parte doctoratul în străinătate cu banii părinţilor mei. Am avut — şi aceasta după muncă îndelungată de profesor şi publicist — un singur ajutor ministerial pentru completarea studiilor mele arheologice în străinătate. Calomniatorul vorbeşte de «diverse burse», pc care le-aş fi obţinut fără concurs. Mă confundă dinadins cu studenţii macedoneni dela Şcoala Normală dintre anii 1890 — 93. Eu n’am făcut parte din aceşti studenţi cari au fost aduşi din Macedonia şi întreţinuţi ca bursieri ai statului «fără concurs». Deci totul se reduce la ultimul ajutor amintit mai sus, pentru care sunt recunoscător celor ce mi l’au dat şi faţă de 1 1) Prin ultimele cuvinte („venirea mea în ţară") lasă a se înţelege că cu aş fi un „venetic" în contrast cu onor. D-nu Samurcaş care ar fi „indigen". Cu toate acestea nu ’i voiu face o acuzaţie pe tema ori-ginei etnice, căci nu arareori s’au văzut oameni din neamul său deplin asimilaţi in moravuri şi foarte cum se cade în viaţa noastră publică, pe când onor. D-l Tz. cu apucăturile sale a rămas —după D-l Dr. Istrati —„un specimen din cea mai tristă epocă a Fanarioţilor." i66 NOUA REVISfĂ ROMÂNĂ cari nu voiu ajunge nici odată până la acea «neagră ingratitudine», care l’a făcut pe onor. D-nu Tz. să înjure şi să caute cu orice preţ să desfiinţeze pe cel care ’i a dat ajutorul şi putinţa de a-şi face studiile în străinătate, Dacă ajutorul mi s’a dat «fără concurs» (dealtfel ajutorul se dă fără concurs) e că am fost recomandat de universitate şi eram deja doctor într’o specialitate înrudită cu acea pentru care am fost ajutat. 7. Mai departe îmi reproşează că «m’am retras dela concursul» care urma să se ţie anul acesta în 15 Ianuarie. Se ştie că acest concurs a fost publicat anume pentru a pune la probă pe cei doi candidaţi la catedra de arheologie, pe mine şi pe onor. D-nu Tz. Dar bo-erul nostru nu s’a prezintat, căci n’a îndrăznit, de oarece, cum am spus, era un candidat de contrabandă ne-a\ând studiile şi cunoştinţele necesare în ştiinţa arheologiei propriu zise. Văzându-mă singur şi fără concurent, am cerut în scris şi am obţinut consimţimântul comisiei, ca să se publice din nou concurs pe baza lucrărilor, ceea ce s’a şi făcut. E întrebarea acum, dacă onor. d-1 Tz. a dispărut cu ocazia concursului oral, care sunt motivele care ’l fac să apară din nou ca concurent ? In orice caz nu activitatea sa ştiinţifică. 8. Mă acuză că «am fost, ca funcţionar, înlăturat dela Academie pentru incapacitate de lucru». Iarăşi minciună sfruntată. Se ştie de mai mulţi, că în interes de familie, fiind silit a sta departe de Bucureşti un timp mai îndelungat, am fost nevoit să părăsesc serviciul dela Academie, ceea ce a avut ca urmare înlocuirea mea prin altul pentru îndeplinirea funcţiei ce ocupam. Aceasta n’a fost din motiv de negligenţă şi mai puţin din motiv de incapacitate, cum cu neruşinare insinuează acuzatorul meu. Fostul meu şef, d-nul I. Bianu, o ştie şi poate da oricând lămuririle necesare. 9. Aminteşte faptul svonit, că în traducerea unui volum de documente făcută de mine (şi în mică parte de d-1 Litzica) pentru Academie, s’au găsit «numeroase erori» şi mă acuză că eu tac şi «nu protestez». Darnici n’arn pentru ce să protestez, deoarece acele erori, cum m’au asigurat cei în drept, nu privesc pe «traducător», ci pe istoric (e vorba de identificarea de numiri de persoane, de toponimie, poate cumva şi de redarea unor termeni şi cuvinte turceşti etc., ceea ce cade în sfera altor specialişti şi nu scade câtuşi de puţin valoarea sau fidelitatea traducerii). Sunt bine informat că D-nul N. lorga a făcut-o ca istoric şi n’are nimic să-mi reproşeze ca elenist (părerea bună a D-sale despre mine ca atare a exprimat-o de mult nu numai în particular, ci şi public, în Semănătorul). Aşa dar faptul citat a fost anume relevat de calomniatorul meu spre a deruta opinia celor neştiutori şi a «exploata momentul». 10. Mai departe afirmă că «toată munca mea consistă într’o traducere şi un plagiat» şi că «deci toate «bunurile» de care am beneficiat din partea statului au fost inutile». A desminţi din parte-mi această afirmare grosolană şi neruşinată cred că e de prisos. Căci o desmint într’o sumă de lucrări şi reviste româneşti şi străine penele unor fruntaşi în literatură şi ştiinţă, şi mai presus de toate o desminte în modul cel mai strălucit raportul pe baza căruia Academia Komână, răsplălin- du-mi munca îndelungată şi depusă în vre-o zecime de lucrări şi în zecimi de studii şi articole publicate în diferite reviste, m’a ales cu 23 voturi (din 24) ca membru al ei corespondent. De atunci e un an şi eu totuşi 11’am dormit pe laurii activităţii mele din trecut (ca onor. D-1 Tz. pe laurii volumului «studiilor sale critice»), ci am scos la lumină două lucrări: traducerea tragediei lui Sofocle, Electra, şi monografia « Vase pictate greceşti», din colecţia Muzeului Naţional (nu mai vorbesc de reorganizarea acestui muzeu făcută în decursul acestui an). Mai mult încă: dacă polemicele ordinare ale adversarului meu nu rni-ar fi stingherit în mod intenţionat activitatea, astăzi mai dam la lumină o a treia lucrare. 11. Dar unde atinge sublimul în ironie, e când cu toată liniştea unei conştiinţi adormite, afirmă că eu «toată vieaţa m’am mulţumit ca la umbră, pe tăcute, să încasez marile jertfe», adecă bunurile amintite. Comentariile mele aici ar fi foarte bogate şi sugestive, dar nu e locul nici timpul să le fac şi deci le rezerv pentru altădată, dacă va fi nevoe. Atâta pot să spun însă, că singurul meu noroc, cât timp am beneficiat şi eu odată de ajutorul statului, a fost că, la răstimpuri, m’am putut adăposti în casa părintească şi că, pe lângă asta, au fost câţiva prieteni şi binevoitori, cari m’au sprijinit cu sfatul bun, de am putut duce la capăt studiile începute. Altfel mi-ar fi fost greu să nu renunţ la «marile beneficii >, pe care, închizând cu şiretenie un ochiu, se face că mi le invidiază onor. D-1 Tz. Dar de ce nu spune în acelaş timp, că atunci, când eu «încasam marile beneficii» (pentru care familia mea s’a ales cu pierderi şi împovărări grele), D-sa nu înceta de-a acapara în ţară, cu meşteşugul ştiut, situaţiile ce le are azi şi care, în sumă rotundă (trei lefuri grase) reprezintă o leafă ministerială? Are dreptate onor. D-1 Tz. să râdă de foloasele mele; ştie că trăeşte într’un mediu nenorocit, în care adeseori nu munca răbdătoare şi cinstită se răsplăteşte şi triumfează, ci însuşirile cu care D-sa e înzestrat cu prisosinţă. 12. De aceea să nu ne mire când îndrăzneşte a zice că «un caracter umil (adecă eu) nu poate îngădui ca un altul (Tz.), în apărarea muticei şi idealului său, să fi fost nevoit să întrebuinţeze poate uneori şi mijloace mai energice». Cu alte cuvinte, în ochii impertinenţei, modestia mea e «caracter umil», iar distrugerea altora şi mai ales a binefăcătorilor săi pe căile cele mai mârşave pentru înlocuirea lor înseamnă urmărirea unui ideal cu mijloace mai energice'.?? . 13. Deci—continuă lăudându-se—«îmi rămâne satisfacţia sufletească (leafa ministerială o uită!) că din toată această luptă în interesul artei naţionale a rezultat ceea ce se vede*, dar a cărei «apreciere nu se poate cere d-lui M. care veşnic a rămas cu desăvârşire străin de asemenea preocupare». înţelegeţi ce vrea să zică onor. d. Tz., cum că revirementul produs nu de mult în opinia publică din ţară relativ la arta naţională şi tendinţa artiştilor noştri de-a naţionaliza arta e opera văzută a activităţii sale de om de ştiinţă şi critic estetic! De bună seamă, ca efect al volumului său de «studii cri tice», care zac brăcuite prin librării şi n'au fost măcar răsfoite ! Să nu te pufnească râsul! D-nul Tz. promotorul mişcării artistice (lin ţară, tocmai D-sa parazitul acestei NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ i67 mişcări ! Dar mişcarea a pornit înainte ca d-sa să fi scris măcar o iotă asupra artei pământene. Se ştiej că imboldul cel mai mart' în naţionalizarea artei l’a dat curentul naţionalist al d-lui lorga şi colaboratorilor săi (aş putea chiar arăta în cartea d-lui I z. împrumuturi din teoriile d-lui lorga), iar moda în această privinţă a fost consacrată în urma expoziţiei naţionale din 1906. In ce mă priveşte personal (că eu aş fi rămas cu desăvârşire străin de asemenea preocupări»), îi pot răspunde cu fapte că iarăşi e o minciună. Mişcarea artistică din Bucureşti m’a preocupat foarte de aproape ; am scris deci asupra ei în mai multe rânduri în Luceafărul» şi «Vieaţa Românească». Chiar acum în urmă am scris prefaţa în «Catalogul Tinerimei Artistice ■, şi aceasta după expresa dorinţă a artiştilor cari au avut mai multă încredere în mine, decât în onor. d. Tz. Că arta naţională nu mi-e câtuşi de puţin străină, o dovedeşte şi ultima mea lucrare ştiinţifică, în care pun în legătură cu dânsa fenomene din arta antică. Acestea sunt punctele noi şi vechi aduse în discuţie de onor. d. Tz. Ele confirmă din nou în chip indiscutabil şi tot aşa de bine ceeace am constatat în rândul trecut; e apucătura fundamentală a activităţii sale polemice: lipsa totală de scrupul în scornirea minciunii şi calomniei. Intru cât în replica sa nici n’a încercat măcar să răspundă la acuzaţiile precise şi sdrobitoare ce i am adus (căci asta era peste putinţă), ci s’a mărginit numai să producă o diversiune asupra lor, rămâne deacum un calomniator de meserie, un mistificator al Conv. Literare, un agramat (nu cunoaşte nici genetivul pl. al cuvântului ouă), un patentat ignorant în materie nu numai de arheologie, ci şi de istoria artei («Odobescu ca arheolog şi «studii critice»), un acaparator al muncei altora, un tiran necruţător al celor mai mici şi slabi, o slugă şi un linguşitor cu schepsis al celor mari şi puternici, dela care speră să aibă un folos, şi—ceeace mai ales trebuc să dea de gândit şi celor ce îi mai rămân prieteni sau protectori—veninosul muşcător al celu' ce ’l încălzise la sân . ! Regret foarte mult că tocmai mie mi s’a dat sarcina ingrată să demasc pe un asemenea om şi mai ales regret că a trebuit să abuzez de ospitalitatea acestei reviste; sper însă că osteneala mea n’a fost de prisos, căci în fond — precum va recunoaşte orice om de bine — n’a fost numai o chestie personală, ci şi una de principiu, întru cât cel ce a fost vi/.at de mine nu e o apariţie întâmplătoare, ci reprezentantul tipic al unei specii de paraziţi ai vieţii noastre culturale. (t. Murnu O VIS1TĂ LA ŞCOALA DL POLIŢIE ŞTIINŢIFICA DIN ROMA ’ > * Aplicarea pe terenul practic al teoriilor lui Cesare Lombroso şi ale elevilor săi, a luat un marc avânt în patria maestrului şi rezultatele frumoase ce au dat au pus Italia în fruntea tutulor celorlalte state pe tărâmul dreptului penal ; iar institutele anexe acestui drept, ca închisorile, casele de corecţiune pentru minori şi poliţia, servesc de model tutulor ţărilor occidentale, Sper că în articolele viitoare să arăt organizarea tutulor acestor instituţiuni şi mai cu scamă a nouei legislaţiuni pentru minorii deliquenţi, reformă care întrece pe toate celelalte, însă de data aceasta mă mărginesc a face o dare de seamă asupra şcoalei de poliţie ştiinţifică din Roma. înfiinţarea acestei şcoli, cu o organizare unică în lume, a demonstrat, încă odată, cât poate face un om când are convingerea ideilor sale; — acest om e profesorul de medicină legală dela facultatea din Roma, Salvatore Ottolenglli, unul dintre valoroşii discipoli ai lui Lombroso. In anul 1902 el începu, cu consimţimântul ministrului de interne, a ţine poliţiştilor din Roma, într’o mică cameră din închisoarea > Carceri nuove», un curs de poliţie ştiinţifică; văzându-se însă foloasele ce trăgeau acei ce urmau aceste cursuri, autorităţile superioare recunoscură imediat această şcoală ca oficială, iar în anul 1907 şcoala avea un local special construit pentru ea, şi în 1909 cursurile şcoalei deveniră obligatorii pentru toţi funcţionarii poliţieneşti din regat, — şi tendinţa este că acest curs să fie urmat şi de către magistraţi, în special de către procurori. învăţământul durează trei luni şi s’ar putea împărţi în două: investigaţiuni judiciare, cari au de scop a da funcţionarului poliţienesc o cunoştinţă perfectă a metodologiei raţionale pentru a procede la cercetări, astfel ca nimic să nu rămâe neobservat, — putând ori când reconstitui delictul şi putând în acelaşi timp întrezări pe autori. Cu această ocaz.e li se dă cunoştinţe de medicină legală, arătânduli-se importanţa poziţiei cadavrelor, a petelor de sânge, etc., şi în acelaşi timp li se ţine un curs teorctic-practic de fotografie, în special de fotografie segnaletică, metodul Bertillon. A doua parte a învăţământului, cea mai importantă, este antropologia şi psicologia criminală aplicate la poliţie. Prin aceasta se deschide funcţionarului poliţist noi orizonturi. El învaţă a cunoaşte pe omul bolnav, pe deli-quentul; el învaţă cum să se comporte cu deliquentul, cum să-i ia interogatorul, cum să-i ajute aducerea aminte; de asemenea el va învăţa metodul practic pentru observaţiunile psicologice şi interpretarea stărei sufleteşti; el va ajunge în sfârşit, a cunoaşte caracterul de-liquentului: ereditar, somatic, psihic şi morbos şi a se servi cu aceste cunoştinţi la găsirea culpabililor. Pentru a ajunge acest scop, la aceste cursuri, nu se fac numai teori dar se prezintă poliţiştilor tot felul de deliquenţi, de epileptici, de alcoolici de isterici. Pe lângă şcoala de poliţie este alăturat şi serviciul de „segnalmente», astfel că funcţionarii-elevi fac practică în acest serviciu şi învaţă cele mai perfecţionate sisteme de recunoaştere a deliquenţilor, şi modul cum vor trebui să ţină în curent .otdeauna serviciul central de segnalmente. Aceasta este pe scurt şcoala de poliţie ştiinţifică din Roma; că rezultatele ei au fost mai presus chiar decât aşteptările, se poate vedea din interesul ce îl arată statul italian, din faptul că mulţi poliţişti străini au fost trimişi spre a-i urma cursurile, iar pentru Franţa serveşte de model la crearea unui institut similar. Rezultatul nu face decât să confirme încă odată că institu-ţiunile statelor trebuesc să meargă mână în mână cu progresele ştiinţei. Nu pot încheia, însă, fără a face o întrebare: De ce oare România nu are cunoştinţă de nimic din ceeace se petrece în Italia? Nu voiu da eu răspunsul, dar nu mă gândesc la marea diferenţă ce ar exista între un actual poliţist român şi între unul ce a urmat cursurile dela şcoala ştiinţifică din Roma, complectate cu lecţiunile de drept penal şi antropologie criminală ce le face Enrico Eerri la facultatea din acelaş oraş. Roma. .910. 1. M. VaSII.F.SCU Avocat 168 NOUA$REVTSTĂ ROMÂNĂ G. S. BECHEANU & I. ILIESCU STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26 -?*s- MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi Postavuri în toate genurile. MATHSARIE Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc. Tafletas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni PÂNZĂRIE . Jerseitri, Flanele, Cache Corsets tricotate. Ciorapi şi Batiste. CORSETE Dantele torchon şi broderii veritabile Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri gata şi după comandă PREŢURI FIXE Şl MODERATE r i~i i.j—^ | VIILE DUILIU ZAMFIRESCU == 2, STRADA ZORILOR, 2 = I'aln.tiil Muntelui tle J?ieta.te TELEFON No. 33/07 | Vinuri de cea mai superioară calitate 1 LOCAL DE CONSUMAŢIE H Serviciu la domiciliu i i Angrosiştilor li se acordă rabat rsisrsrs.osrsfSfS.fSLfs.rs srsfsrsrsfssjrs Dl Dl Dl Dl Di Dl Dl Dl Dl Dl Dl Dl Dl Dl Să nu lipsească din nici o casă — FpaBzbranfllwein „l)p. K(MA“ Fricţiune întăritoare pentru musculatură, infailibilă contra durerilor rheumatismale, la gută, lumbago şi ori-ce răceli. întreţine sănătatea, puterea şi frumuseţea corpului. — Flacon de buzunar 50 bani. Flaconul original LEI 2. FpanzbpaoolweiQ ea Meothoi de Dr. Konya se distinge prin puterea sa antiseptică şi răcoritoare. Ca atare este recomandat în special contra durerilor nevralgice, durerilor de cap şi contra afecţiunilor catarale. Flacon de buzunar 60 bani.—Flaconul original LEI 2.25 J -- SE GĂSEŞTE LA FARMACII ŞI DROGUERII - feriţi-vă de imitaiiimiî SDbi!uKornayazbproartă marca „Fortuna» depusă la Tribunal şi semnătura Dr. Konya şi fiu pe gâtul sticlei. io iî ffl ii] ia di Dl Dl i Dl fii Dl Editeurs * ţş ZANICHELLI de Bologna, ALCAN de || Paris, ENGELMANN de Leipzig, 1§) WILLIAMS et NORGATE de Londres. §ff 99 SCIENTIA 99 REVUE INTERNATIONALE de SYNTHESE SC1ENTIFIQUE. Direclion: 6. BRUNI —II. D10NI51 —T. ENRIQUES fl. GIBRDINH — E. RIGHflNO 4 numeros par an, de 280—303 pages chacun. On se plaint de plus cn plus des etrets de la spccialisalion â outrance h laquelle lcs hoimnes des cicncc sotit condamnls. Scientia a £t£ fondde en vue de vimuebalanccr ces fftcheux ef-fets. Elle publîe des articlcs qui se rapportcnt aux brancliesdi-verscs de ia recherche thioriqne, depuis Ies Matiitfmatiques jus-qn’â la Sociologie, et qui tons sont d'un int£r£t gdndral : elle perraet ainsi & ses Iccturcs de se tenir au conrant de l’cnstni' ble du mouvcmcnt scientifique contcuiporaiu. Scieniia, qui est dans sa quatrîfcmc anntfe d’exislcncc, a con* quis du premier coup la faveur du monde savant, grftce â la collaboration qu’elle s’esl assuree des autoritls scicntifiqucs Ies plus 6minentes de l’Kurope ctde rAmtfriqiic. Bile a public, outre Ies articles de ses directcurs : MM. Bruni, Enriques, Dionisl RJg. nano, des travaux de MM. Poincară, Picard, Tannery Vo, erra, Boutroux, Borel, Fabry, Zcuthen, Zeeman, Arrhenius, Georges Dar* win, Lowel. Ritz, Seeliger, Soddy, Ostwald, Wallerant. Lehmann, Schiaparelii. Clamiclan, Raffaele, Foâ. Hober, Galeotti, Ebsfeln, Demoor, Asher, Fredericq. Lugaro. Delage, Caullery, Rabaud, Driesch, Wlessner, Haberlandt. Bohn, Claparâde, Janet. Rey, Plkler Cunningham, Westermarck, Kidd, Landry, Viilredo Pareto, Achille Loria Sombart, Carver, Oppenheimer. Meillet, Bortkiewicz, Ricco-bono, Phllippe Sagnac, Salomon Reinach, Slmmet, Scialoja, etc. A partir de Jauvier 1909 Scientia joint au texte principal, portant Ies articles dans la langue de lcurs auteurs, tiu 8upp-Iminent ai>*o<* lu t raa woLloii fravnlHO tio Ioun Ioh urtlolos st» emands, mii&IsiIh et l(ulleii8. Bile est ninşi acccsaible â qiuconquc connalt In seule langue franţaîse. Prix de l'abonncmcnt .* 25 francs. — 20 mk., —20 sh. Direction et Redactlon : Mllan, Via Aurelio SafH c£JSJSJS1SJSJSJSJ eălSISJSJSlSJSJSJSJ=USJIE£ Ciocolata si Cacao ZSiSrCIC Sunt preferate de cunoscători ALBEKT BAER, Bucureşti 8tT. Nnma-PompiUn 7.