NOUA REVISTA
ROMÂNĂ
abonamentul : (48 numere) POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA Şl ARTA UN număr :
In România un an ... .	. . . io lei
,, şcase luni..............6 ,,
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,, ,,	,	,,	,, şeaseluni7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
APARE IN FIECARE DUMINICA
25
Bani
DIRECTOR:
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Se găseşte cu numărul la principale librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină ‘U P&gină : 10 lei.
No. 22.
DUMINICA, 2 1 MARTIE 1910
Voi. 7.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
f Eugene Melci nor de Vogiie.—Teatrul Naţional: «Domnul Luea» comedie într’un act de C.
Rd du lescu-Motru.
CESTIUNI ACTUALE:
Dem. Negulescu. Analiza proectului asupra Contractului de muncă.
STIINTE SOCIALE:
9	.1
Dr. I. Dusctan. Sinuciderile din ţară şi străinătate.
TEATRU:
L.	Cosma. «Sirena» dramă de Z. Bârsan. « Cântecul Lebedei» comedie de Dau val şi Roux.
LITERATURĂ:
N. Em. Teohari. In chestia lui «.Frunză- Verde».
Ion Chiru-Nanqy; Moţatu.
NOTE ŞI DISCUŢI UNI:
Vasile V. Ha'Neş. JJn specimen de pregătire filologică. v •»*»
N. Ştefănescu-Iacint. Apropierea austro-rusă şi consecinţele.
N O UTĂŢI
ţ Eugfene Melchior de Vogfig.
La 17 Ianuarie 1907, răspunzând discursului de primire in Academia Franceză al d-lui Maurice Barrâs, vicontele de Vogii6 îşi începea cuvântarea Î11 chipul următor:
«înainte de a vă face cuvenita primire din partea acestei Adunări, îngăduiţi-mi ca să Închin câteva clipe părerilor de rău; va veni timpul, repede de tot, când veţi evocă aci la rându-vă umbre scumpe»...
Nu ştim dacă cel care a scris La Terra et Ies Morts va fi rânduit să răspundă urmaşului vicontelui de Vogud, să evoace pe romancierul şi filozoful care a dat lumii literare Ies Morts
qui parlent, scriere al cărui titlu, zice d. Faguet, «a ajuns un proverb zilnic întrebuinţat» ’), dar e dureros de constatat că proorocirea lui s’a îndeplinit într’un chip spăimânlător. El rechemă amintirea lui Gaston Paris, H<5r6dia, Sorel, Brunetifcre... De atuuci, Theuriet, Gebhart, Sully-Prudhomme, Coppee şi câţi alţii nu au mărit numărul umbrelor de cari vorbea Vo-giid ! El însuşi se duce azi să-şi întâlnească prietenii pe care atât îi regreţi. In dimineaţa de Joi, 11/24 a lunei acesteia fu găsit mort în patul său.
Melchior de Vogud'era cunoscut de publicul cel mare ca propagatorul admiraţiei pentru romancierii ruşi în Francia şi de aci in Europa. Le Roman russe apăru în 1886 ; în 1888, autorul său eră ales membru al Academiei franceze, şi în câţiva ani faima numebîi de Vogu6 se răspândi odată cu a scriitorilor pe cari el îi înfăţişase Francezilor : Tolstoi, Do3loîfcw.ki şi alţii fură admiraţi, după obiceiul mulţimci—care vede totul sau în prea bine, sau In prea rău—peste măsura cuvenită, lndireci şi sigur că despre lucrul ăsta nici odată Vogiie n’a putut şti nimic, suferirăm şi noi Românii din pricina acestei recomandări, şi iată cum. Tocmai în vremea când marele scriitor francez lăudă talentul acelor autor nordici, în care el vedea multă distincţie şi probabil foarte puţină bolnăvie, se propagă în România un fel de admiraţie cam ciudată pentru producţiile de peste Nistru, de unii refugiaţi Ruşi, precum şi de prietenii lor de aci. Curentul francez predomnitor în toate manifestările vieţii noastre literare, încă de multă vreme, precum şi snobismul clasei înalte—doritoare de a lua şi ce e bun şr ce e rău din străinătate, ca fiind neîndoelnic, ceva de seamă— se uni de astă dată cu propaganda ruso-socialistă. Aceasta din urmă aducea pe pământul nostru nu numai pe câţiva oameni, distinşi în felul lor, dar cari nu se învoiau în păreri cu compatrioţii d-lor, ci şi virusul unor idei streine firii noastre româneşti : un amestec de necredinţă, alături de un misticism bolnăvicios; un duh răsvrătitor împreunat cu gânduri socialiste, adică repede călăuzitoare la sdrobirea individului de către Stat.. Fu o vreme în România în care se părea necuviincios a nu cită la fiecare pas pe Nekrasoff ori Dostoitwski, pe Turghe-nief ori Bielinski ‘)- Astfel curentul meteh fu sprijinit pe nebăgate în seamă de admiratorii literaturii franceze, şi ajutorul cel mare îi fu dat de autoritatea vicontelui Eugene-Marie Melrhior de Vogiie, care nici pe departe n’a bănuit vreo dată la ce a slujit numele şi talentul lui într’o ţară vecină cu Rusia.
Dar titlul cel mare de glorie al acestui «Chateaubriand al * 1
1) Emile Faguet, E.-M. Melchior de Vogilâ, dans le Journal des Dtbats du Vendredi 25 Marş 1910.
1) Cf. B. P. Hasdeu, O iscălitură înir’un plebiscit, Revista Nouă, An. VI,' No. I, 15 Aprilie 1893, p. 39—40.
33«
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
celei de-a treia republici» ') cum îl numeşte d Jules Lemaîtrc se găseşte în lucrările sale de romancier şi de filosof, cu mult mai mare drept şi seninătate decât in acelea de admirator şi răspânditor al rusismului. Vogiie era un om prea de seamă ca să nu spună tot ce cugeta într’o privinţă oarecare; dar, probabil, că el avea în acelaşi timp o prea mare încredere în sinceritatea, seriozitatea şi distincţia celor la cari vedea părţi bune dar uita să arate şi pe cele vătămătoare.
Cele trei romane cari înfăţişează pe Vogiie in trei manifestări ale talentului său superior, sunt: Les Morts qui parlent, Jean d’Agreve şi Le Maîlre de la Mer.
In cel d’intâ'u desvolta ideia că de cele mai multe ori, în glasul celor cari vorbesc, urlă, cântă ori se războesc azi, răsună în realitate vocea străbunilor, cari urmăresc prieteniile, urile ori neînţelegerile lor de alte veacuri. Idee adânc înrudită cu toate romanele tradiţionaliste ale d-lui Barres.
Le Muître de la Mer, pe care d. Faguet îl scoate drept cea mai de frunte lucrare a lu De Vogiie, zugrăveşte pe Americanul practic, îndrăzneţ, neodihnit, faţă de Francezul vioiu, cinstit, eroic şi sentimental. Ga episod fruntaş : o vizită în săpăturile de la Satiqarah, în mormintele egyptenc vechi, de mii de ani.	..........
Jean d'Agreve e povestirea unui roman de dragoste. Istorisirea şi zugrăvirea diferitelor împrejurări sunt simple, adânc emoţionătoare şi nespus de fireşti. Vestita scrisoare a cârmaciului naiv •) către stăpânul său, locotenentul de marină, Jean d’Agreve, e un capo d’operă care aminteşte, pe departe nu mai puţin celebra Letlre d’un Mobile breton-), pe care a imitat o oarecum, în româneşte, regretatul Ollănescu-Ascanio, într’o distinsă poemă a sa.
Vogii6 era unul din cei mai harnici academiciani, ca şi marele său prieten Brunetiere şi unul din cei mai delicaţi, pricepuţi şi hotărâţi apărători ai geniului limbei franceze, pe care o iubea cu ardoarea unui îndrăgostit. Din când in când îşi făcea plăcerea să discute chestiile acestea chiar în afară de institut, şi-mi aduc aminte, de pildă, cu câtă îndemânare de literat, şi de filolog în acelaşi timp, a publicat acum vre-o 2—3 ani o notiţă despre cuvântul troltoir în Journal des Debats.
întâiul său articol a fost publicat tocmai de acest mare şi strălucit ziar, la 14 Noembrie 1886: Era o scrisoare din Rusia. In 1889 dete pentru cartea centenarului aceluiaş jurnal un studiu „magistral" asupra lui Chateaubriand. In sfârşit, când acum un an muri generalul de Galliffet, două fură necroloa-gele publicate de Journal des Debats : Unul datorit d-nului Charles Malo, atât de cunoscutul şi de competentul cronicar militar dela Debats, şi altul scris de academicianul Melehior de Vogiie, care consfinţea întru amintirea prietenului său rânduri pline de o nobilă înduioşare.
Născut la 24 Februarie 1848, «chiar în ziua unei revoluţii pe care trebuia mai târziu să o privească fără de bunăvoinţă» zice d. Faguet, Melehior de Vogiie a fost în toată viaţa lui un om care n’a încetat nici un minut de a fi apărătorul tradiţiilor naţionale şi un adevărat cr. dincios. El moare pe neaşteptate şi într’un moment când rândurile marilor literaţi francezi s’a rărit în chip îngrijitor. Cu el piere un stilist şi un cugetător pe care vremea nu-1 va putea doborâ, căci prin opera sa, el e un adevărat nemuritor.
N. I. APOSTOLESCU.
15/28 Martie	Profesor—Piteşti.
*
* * * 1 2
2) Jules Lemaître, Les contemporains, SixiCme serie, Paris, 1898,
E.	Af. de Vogiie, p. 328.
1)	E.-M. Mălchior de Vogu6, Jean d’Agreve, Paris, Armând Colin 6 C-ie, 1897, pp. 308-311.
2)	Franşois CoppCe, Ecrit pendant la Siege.
Teatrul Naţional; „Domnul Luca“ comedieîntr'un act de
C. Rădulescu-Motru.
Sunt plante care se dezvoltă numai prin altoirea lor cu organisme parazitare. Fără intervenţia parazitului, aceste plante ar avea o rădăcină slabă şi un fruct fără valoare. Parazitul aduce excitaţiunea necesară, după urma căreia vine şi seva vieţii.
Ca aceste plante este şi Teodor Isvoranu din comedia d-lui R.-Motru. El prosperă prin ajutorul D-lui Luca. D. Luca este parazitul trebuincios. Intre avocatul Teodor Isvoranu, om de muncă, dar fără iniţiativă, şi între d. Luca, om de afaceri şi vânător de câştig, s’a stabilit o simbioză. Unul trăeşte prin celălalt şi amândoi prosperă.
Teodor Isvorau a realizat un frumos câştig în afaceri de petrol. Primul său gând, în urma acestui câştig este să se re-pauzeze. La aceasta îl îndeamnă prietenii şi familia. Toată lumea se bucură şi gândeşte la petrecere şi repaus. Parazitul, d. Luca, are nevoie însă de bani. El fusese dealtmintreli mijlocitorul şi în afacerea de petrol, d-î unde câştigase Teodor Isvoranu 150,000 lei. Acum Luca intervine din nou. Teodor Isvoranu va trebui să se înjuge la o muncă mai grea, devenind cumpărătorul unei moşii, a cărui preţ întrece cu mult mijloacele sale. Avocatul rezistă, să simte fără curaj. Parazitul insistă, căci el are încredere în puterea de muncă a tovarăşului său. Teodor Isvoranu, fără iniţiativă ca totdeauna, cedează, lată-1 dar pe avocat dator pentru o sumă de 500,000 lei, dar cu perspectiva unui câştig îndoit, iar pe Luca cu un câştig net de
125,000	lei. Actul de simbioză reîncepe din nou între dânşii. El va continua la nesfârşit.
Comedia ar fi câştigat în mişcare dacă personalitatea lui d. Luca ar fi fost reprezintatâ într’o formă mai obişnuită publicului nostru; bunioară, în forma prea cunoscută a samsarilor din lumea internaţională a băncilor noastre. Aşa cum a fost reprezentată insă la Teatrul Naţional, personalitatea lui Luca a câştigat în simpatie dar a pierdut din relieful la care era ţinută să fie.
In general comedia a avut o bună interpretare, deşi situaţia artiştilor nu era dintre acele uşoare.
Stal A.
„Domnul Luca“ se va publica în hNoua Revistă Română'1, numărul ele la 4 Aprilie viitor, (No. 24).
BIBLIOGRAFIE
N. Zaltaria. Mihail Eminescu. Pesimismul, nebunia, geniul şi personalitatea sa artistică, Buc. 1910.
A.	Nora. Suflete fără noroc. Schiţe şi Nuvele, Buc. 1910. Preţul 45 bani.
Dim. Orfănescu. Poesii, 1910. Preţul 1 leu.
B.	Boenscu Discursuri politice (1859—1883) Voi 1. Buc Socec 1910. Preţul 4 lei.
Vasile M. Kogălniceanu. Dobrogca (1879—1900) Drepturi
politice fără libertăţi Buc. 1910. Socec. Preţul lei 3,50
* *
*
JT apărut:
THOMRS CARLYLE
EROII, CULTUL EROILOR
ŞI EROICUL IN ISTORIE
Traducere din englezeşte de C. Antoniacle
— Preţul 2 lei —
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
330
CEŞTI UNI ACTUALE
ANALIZA PROECTULUI ASUPRA CONTRACTULUI DE MUNCĂ
Conferinţă ţinută la ziarul „Acţiunea".
Domnilor,
Se ştie cu contractele cele mai importante ale vieţii sociale sunt reglementate nu numai prin teoria generală a obligaţiilor, la care se referă toate contractele, dar încă legiutorul s’a ocupat în mod special de fiecare din ele.
Dacă veţi căuta în codul civil, cum e reglementat contractul de muncă, veţi vedea că legiuitorul a dat uitării reglementarea acestui contract. Nu veţi găsi decât două articole: unul care spune că cineva nu poate să-şi angajeze serviciile sale decât pentru un timp determinat, celalt care spune că în caz de conflict între un patron şi un lucrător, relativ la salariul său, patronul e crezut pe cuvânt. Iată tot ce găsim în rodul civil: în loc de reglementarea contractului, proclamarea unei inegalităţi ce nu mai corespunde ideilor timpului.
Nu se poate face însă o critică serioasă admirabilului monument al Codului civil, căci e vorba de reglementarea situaţiunilor noi ce apar pentru prima oară la finele secolului al XIX.
Când e vorba de contractul de muncă, o serie de raporturi nasc între lucrător şi patron.
Cum se va proba contractul de muncă ? Va fi oare teoria generală a probelor sau se vor adopta alte re-gule cari vor facilita proba contractului ?
Lucrătorul e creditor în raport cu patronul, creanţa lui e oare priviligiată ?
După Codul civil, «oamenii de serviciu» au o creanţă privilegiată pentru plata salariilor lor şi veţi găsi în autorii de drept civil discutată chestiunea de a şti dacă prin oameni de serviciu» se înţeleg şi lucrătorii.
Lucrătorul, de asemenea, e debitor, lucrătorul poate să aibă o femee şi copii, în ce sens trebuesc protejaţi copiii unui lucrător şi femeea lui în cazul când au creanţă în contra sa ?
In fine, domnilor, chestia cea mai importantă e relativă la accidentele de muncă, cine e responsabil, cine trebue să facă proba în caz de accident ?
lată o seric de chestiuni ce isvorăsc din contractul de muncă şi care nu se găsesc reglementate de Codul civil.
Dar din moment ce legiuitorul nu a reglementat acest contract, s’ar putea zice că e dreptul comun, că e teoria generală a obligaţiilor, ce va fi aplicabilă.
Când c vorba însă să se ştie care e acest drept comun, care va rezolvi fiecare din chestiunile de mai sus, controversa îşi face apariţiunea ei cu întreg cortegiul de neajunsuri pentru lucrător. Se vede dară imediat necesitatea unei intervenţiuni legislative.
Contractul de muncă se prezintă sub două forme : sub forma de contract individual şi sub forma de contract colectiv.
1) Conferinţi stenografiată de d. Iosipescn, licenţiat în drept.
Contractul individual de muncă e forma cea mai simplă, e un contract intervenit între un patron şi un singur lucrător, prin care se determină condiţiunile muncii.
Dar alături de acest contract, c o altă formă, cunoscută sub numele de contract colectiv, numit astfel peti-tru-că mai mulţi lucrători, asociaţi împreună, tratează cu un patron. Această formă de contract colectiv o găsim în celelalte legislaţii străine.
Legiuitorul, când e vorba de reglementarea contractului de muncă, trebue să se ocupe nu numai de chestiunile de drept civil, referitoare la rezolvarea raporturilor contractuale dintre patron şi lucrător, dară încă să caute să îndrumeze munca pe o cale nouă, care va da rezultate cu mult mai fecunde.
De câtva timp asistăm la un fenomen economic ce nu poate fi tăgăduit: pe de o parte preţul diferitelor industrii scade şi această scădere e rezultatul concurenţei produsă prin înmulţirea considerabilă a fabricilor; de altă parte e o tendinţă la lucrători ca salariul să creascăv şi această tendinţă se explică şi era de prevăzut căci îmbunătăţindu-se situaţiunea intelectuală a lucrătorului, năzuinţe noi s’au născut şi ca consecinţă cerinţe noi de mărire de salariu.
Vedeţi dar, dela început, că un conflict există între patron şi lucrător, unul căutând să ofere mai puţin, celalt căutând ca să obţină mai mult, şi atunci se vede uşor că cel slab va fi acela care va fi învins, pentrucă va fi forţat, din cauza nevoilor sale, să accepte condiţiunile impuse de patron.
Un legiuitor trebue să se ocupe tocmai de a fortifica pe lucrător şi din această cauză în celelalte legis-laţiuni se organizează contractul colectiv de muncă ; aşa că la încheerea contractului de locaţiune de serviciu nu mai apare simplul lucrător slab, care ar fi nevoit să accepte condiţiunile impuse de patron, ci apare o grupare colectivă, o asociaţiune de lucrători, care poate să trateze dela egal la egal şi prin urmare contractul se va încheia în condiţiuni de egalitate.
Dar acest contract colectiv mai prezintă încă un folos, el permite grupurilor de muncitori de a lua direct o întreprindere, fără intermediul unui patron, suprimând astfel pe patron şi permiţând lucrătorilor să realizeze beneficii pe care în zadar le aşteaptă dela o mărire de salariu.
Să vedem dacă autorul noului proiect s’a condus de aceste idei noi, pe cari vi le-am arătat, de teoria contractului colectiv, pe care îl veţi vedea în legislaţiile din Franţa, Germania, Anglia, sau dacă, din contra, în procctul cel nou se consfinţeşte numai contractul individual de muncă.
Proectul actual, în art. i până la 23, reproduce aproape pe de-a întregul legea belgiană din 10 Martie 1900, în ceea ce priveşte contractul de muncă, cu câteva modificări pe cari le voiu determina în urmă. In art. 3 care este inovaţiunea procctului, se stabileşte:
Nimeni nu are dreptul să trateze pentru un grup de muncitori, afară de cazul când acei muncitori se găsesc în serviciul aceluia ce voeşte să le angajeze munca».
Vedeţi, domnilor, proectul cel nou înlătură de la început teoria contractului colectiv cu toate foloasele pe
340
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
cari le-aţi văzut, consacrând numai teoria contractului individual.
Fără îndoială, în legislaţia noastră, un grup de lucrători poate să formeze o asociaţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 1501 şi următarii din codul civil, dară, nu s’a găsit şi nu se va găsi niciodată, un grup de lucrători, care să recurgă la forma de asociaţiune din Codul civil, pentru că se ştie, că societatea civilă nu con-stitue persoană morală, nu va fi succeptibilă de adăo-garea a noi membri, extensiune necesară unei asemenea grupări, va fi expusă la diferite cauze de diso-luţiune, nu are creditul necesar pentru a luâ diferite întreprinderi şi apoi argumentul decisiv, pentru ce lucrătorul nu s’ar gândi să ia forma de contract colectiv, e pentru că legea de faţă, cu avantajiile ei, se referă numai şi numai la contractul individual de muncă.
E un lucru curios cum în aceiaşi legislatură ideile variază dela un proect la altul.
In legea contractului agricol, în legea băncilor populare din 1903, modificată la 1908, există o altă concepţie, cu totul diferită, căci acolo se consacră teoria contractului colectiv.
Aşa în legea băncilor populare sunt texte în cari se spune că băncile populare pot să avanseze sumele necesare obştiilor săteşti pentru a începe şi continua diferite exploatări agricole. Şi atunci mă întreb, de ce această diferenţă între lucrătorul agricol şi lucrătorul de industrie ? De ce această posibilitate a celor dintâi de a suprimă pe patron şi de ce imposibilitatea aproape a celor din urmă de a conduce o întreprindere industrială ?
Dispoziţiunile coprinse în articolele 3 1—34 sunt încă foarte curioase. Legiuitorul cel nou, care a exclus ideia de organizare a colectivităţilor, vorbeşte de grevă şi reglementează grevele; cu alte cuvinte, proectul cel nou nu admite reunirea forţelor în stare paşnică, el s’a ocupat cu reglementarea grevelor, pe care le declară licite, s’a ocupat adică cu reglementarea forţelor în stare de inerţie.
1
Dacă mai multe persoane, sub impresiunea momentului, fără reflexiune, fără un studiu prealabil, iau instantaneu o deciziune şi trec de la acţiunea forţelor la inacţiunea lor, adică la grevă, acest lucru e licit şi noul proect se ocupă cu reglementarea lor.
Dacă din contra, lucrătorii voesc să facă un sindicat pentru ca cei mai abili şi experimentaţi să vadă care sunt condiţiunile ce pot impune patronului, să substitue, cu alte cuvinte, mişcărilor brusce o acţiune prevăzătoare, în acest caz legiuitorul nu mai intervine, nu mai reglementează nimic, abandonează totul în voia întâmplării.
Dar şi reglementarea în sine a grevelor, aşa cum o găsim în actualul proiect, e absolut ineficace. Muncitorul nemulţumit va adresa o plângere patronului, care va puteâ să o primească sau nu şi în caz afirmativ să răspundă dacă se supune arbitragiului. Arbitragiul este dară facultativ.
Nereglementarea grupurilor de lucrători şi a comisiilor de arbitri, înainte de grevă, caracterul licit al grevei şi arbitragiul facultativ, sunt ideile dominante ale noului proect.
Dar acum, domnilor, mă voiu întreba, cum va puteâ
luâ o deciziune un grup de lucrători, revoltaţi contra patronului lor, dacă ei nu sunt deja organizaţi? Trebuia ca legiuitorul să proceadă invers, să organizeze grupurile de lucrători, dându-le organe responsabile dacă au lăsat să survină o grevă fără ca mai întâiu să fi supus plângerile lucrătorilor unui arbitragiu obligatoriu.
Dacă veţi căutâ în celelalte ţări, veţi vedeâ că pretutindeni aşa s’a procedat şi era natural să se procedă aşa. E natural ca întâi să procedezi la organizarea grupurilor de lucrători, permiţându-le o reprezentanţă, şi în urmă, în caz de grevă, să obligi representanţa de a recurge la arbitragiu.
Legiuitorul nostru ce-a făcut? Impedică acele organizaţii pe cale paşnică, excluzându-le de la foloasele prezentei legi şi numai, în caz de grevă, atunci intervine şi vorbeşte de arbitragiu.
Ştiţi de unde provine greşala ? Legiuitorul s’a servit de proiectul francez a lui Millerand, a reprodus de acolo în parte reglementarea grevelor, fără să observe că legiuitorul francez a reglementat deja asociaţiunile de lucrători sub forma paşnică, adică colectivităţile de lucrători.
Dacă autorul acestui proect ar fi făcut o simplă excursiune în legislaţiunile celorlalte ţări, ar fi văzut că în toate părţile aşa s’a procedat, şi nici nu poate cineva să conceapă altfel; în toate părţile s’a organizat întâi asociaţiunile de lucrători şi tocmai în urmă s’a agitat ideea organizării grevelor. Aşa s’a procedat în Anglia, prin legea de la 1872, aşâ s’a procedat în Belgia, prin legea de la 1887, aşâ s’a procedat în Franţa, prin legea sindicatelor profesionale, şi în urmă legea din 1892, care crează arbitragiul.
In Anglia, domnilor, grevele, într’o vreme, erau foarte numeroase; mai târziu, când conglomeratele de lucrători s’au organizat pe cale paşnică şi când ele s’au disciplinat, grevele s’au micşorat, încât astăzi niminea nu mai părăseşte atelierul, mai ’nainte de a se fi făcut o anchetă serioasă, pentru a şti dacă cererea de mărirea salariilor e compatibilă cu preţul de vânzare.
Am văzut care a fost ideia autorului acestui proect de a suprima contractul colectiv de muncă şi de a permite numai contractul individual.
Voiu intrâ acum în studiul contractului individual de muncă.
Prima chestiune e de a şti cum se poate proba contractul de locaţiune de servicii.
Am spus la începutul acestei conferinţe că, după art. 1472 din Codul civil, în caz când e o contestaţie între patron şi lucrător, patronul e crezut pe cuvânt Această dispoziţie cu totul contrarie ideilor democratice, a dispărut în Franţa, prin legea de la 1868. Acestei legi se poate aduce o critică serioasă şi anume următoarea: de oarece s,a suprimat art. 1472 din Codul francez, pentru probarea contractului de locaţiune de servicii, trebuie ca lucrătorul să recurgă la dreptul comun, ori, când cineva vrea să dovedească un contract al cărui cuantum e mai mare decât 150 franci, proba testimonială nu mai e admisibilă, trebue să aibă un înscris; şi cum de multe ori lucrătorul cere sume mai mari de 150 franci, legiuitorul francez a făcut o situa-ţiune grea lucrătorului, căci nu este în obiceiul fabri-celor de a se da înscris pentru încheerea convenţiunilor.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
341
Legiuitorul belgian a înlăturat critica, care se aducea legei franceze de la 1868, permiţând admiterea probei testimoniale chiar peste o valoare mai mare de 150 lei.
Actualul proiect, în articolul 5, consacră sistemul belgian prin admiterea probei testimoniale până la or-ce valoare.
Autorul proectului a mers însă mult mai departe de cât legiuitorul belgian, când a fost vorba de a se ocupa de capacitatea necesară pentru încheerea unui contract de locaţiune de servicii. Incapabilii de care ne vorbeşte legiuitorul belgian, sunt femeile măritate şi minorii. Iată ce spune art. 29 din legea belgiană relativ la femeia măritată:
«La femme mariee est capable d’engager son travail moyennant l’autorisation expresse ou tacite de son mari.
A defaut de cette autorisation, il peut y etre supplee par le juge de paix, sur simple requisition de la femme, le mari prealablement entendu ou appele».
Legiuitorul belgian cere o autorizare maritală şi, în caz când soţul nu vrea să deâ autorizaţia, femeia se poate duce la judecătorul de ocol, care va cita pe soţ, ca să deâ explicaţiuni şi, chiar când dânsul refuză, se poate acorda femei autorizaţiunea.
După art. 6 al noului proect, femeia poate să-şi angajeze munca, fără autorizaţia bărbatului, — produsul muncei îi aparţine şi-l poate luâ fără consimţimântul soţului.
Ei bine, domnilor, acest articol nu e complect, şi nu e complect iată din ce cauză: legiuitorul nu s’a ocupat de o chestiune care va fi tocmai aceea de care ne vom lovi în fiecare moment, în caz când femeia, care şi-a angajat munca, fără autorizaţia soţului, va fi nevoită să facă o acţiune în justiţie, căci atunci va apărea ca incapabilă. Legiuitorul nu vorbeşte nimic despre starea în justiţie a femeilor măritate, încât iată greşeala care apare în noul proect în art. 6.
Legiuitorul ar fi putut să se conducă de legiuitorul englez de la 1870, care proclamă complecta capacitate a femeii pentru confecţionarea contractului de muncă şi pentru starea în justiţie.
O altă chestiune e dea şti dacăe permis unei femei măritate de a depune la casa de depuneri şi de a ridica acele sume, care sunt produsul muncei sale, fără autorizaţia bărbatului. Din cauză că legiuitorul nu a dat o formulă largă, cum a făcut legiuitorul englez, veţi vedea o serie de dificultăţi în fiecare moment.
Să trec la a doua incapacitate de care vorbeşte legiuitorul belgian şi să vă arăt cum autorul proectului a căutat să întindă sistemul legiuitorului belgian.
Art. 34 din sistemul belgian zice: «Le mineur est capable d’engager son travail moyennant l’autorisation expresse ou tacite de son pere ou de son tuteur», şi art. 7 din noul proect, în partea sa finală dispune: «de la 16 ani înainte, minorul îşi poate angaja munca şi încasa salariul fără autorizaţiune.s- Dar acest articol nu vorbeşte despre starea în justiţie.
Asupra art. 7, care proclamă că minorul de la 16 ani înainte, poate să-şi angajeze munca, voiu remarca că acest articol nu corespunde articolului 3 din legea meseriilor, care dispune că un minor de-abia la 18 ani poate să fie emancipat şi vedeţi că prin acest proect
minorul mai mic de 18 ani poate să-şi angajeze munca. Iată o lipsă de concordanţă între aceste două legi.
M’am ocupat, domnilor, până aici, despre proba contractului de muncă şi despre capacitatea părţilor. Să vă vorbesc acum despre lucrător, apărând sub forma de debitor şi creditor şi veţi vedea imediat care a fost ideia din sistemul belgian şi modificările ce au fost introduse în sistemul actual.
întâi, lucrătorul debitor; chestia e de a şti dacă creditorul acelui lucrător, poate ca să-i urmărească salariul pe care îl are. In art. 10, legiuitorul proclamă că salariul muncitorului nu poate fi cedat şi nici urmărit. Se exceptează: a) amenzile date conform regulamentului interior al atelierului, afişat conform legii; b) indemnităţile datorite prin hotărâre judecătorească, de muncitor, pentru lucrul rău făcut şi pentru rea întrebuinţare a materialelor prime şi a produselor patronului; c) cotizaţiunile datorite de muncitori la casele de ajutor şi de retragere. Toate aceste sume se vor opri de patron din salar şi se vor da la destinaţiune.
Autorul acestui proect proclamă că salariul unui muncitor nu poate fi cedat şi nici urmărit; desigur a voit să proteagă cât se poate de mult pe muncitor, proclamând această neurmărire a salariului său. Ei bine, domnilor, proectul cel nou nu s’a ocupat de două categorii de persoane; când e vorba să rezolvi chestia contractului de muncă nu e suficient să proclami drepturile lucrătorilor, dar era util să arăţi şi datoriile lucrătorului faţă de femeia şi copiii lui.
In celelalte legislaţii, femeia unui lucrător şi copiii săi pot ca să urmărească salariul lucrătorului în anumite proporţiuni; legiuitorul cel nou a proclamat absoluta inalienabilitate a salariului, afară de excepţiile pe cari le găsim în acest proect.
Dacă neurmărirea absolută a salariului e întru cât-va în favoarea unui lucrător, se întoarce uneori în contra lui, pentrucă din cauza neurmăririi absolute, lucrătorul nu poate să aibă nici un credit. Ar fi fost bine ca proectul cel nou să se fi condus de idpia din legislaţia franceză. Legiuitorul francez, prin legea din 22 Ianuarie 1895, a permis, tocmai pentru a mări creditul lucrătorului, ca salariul său sa fie urmăribil până la o zecime.
Autorul noului proect se ocupă de situaţia lucrătorului ca creditor. Până acum lucrătorul care avea o creanţă faţă de patron, nu era un creditor privilegiat. Ei bine, în art. 15 se arată că creanţele muncitorilor pentru plata muncii lor sunt privilegiate.
In fine, şi cu aceasta voiu termina seria de obser-vaţiuni relative la acest proect, mă voiu ocupa acum să vă arăt cum s’a rezolvat una dintre chestiile cele mai importante, relative la contractul de muncă, anume chestiunea accidentelor survenite în timpul muncii.
Voiu arăta cari erau sistemele faţă în faţă asupra acestei chestiuni, ca să se poată vedea importanţa reformei şi cum a fost rezolvată de autorul noului proect.
Art. 998 din codul civil dispune că oricine cauzează altuia un prejudiciu, din culpa sa, e dator ca să despăgubească pe acela care a suferit prejudiciul. Când se întâmplă un accident într’o fabrică, când un lucrător din cauza exploziuni unei maşini, e pus în imposi-
342
NOUA REVIS1Ă ROMÂNĂ
bilitate de a mai lucra, lucrătorul putea în baza articolului citat, să facă o acţiune în contra patronului şi să-i zică: «.din cauza culpei d-tale, din cauză că n’ai întreţinut bine maşinele în fabrică, a survenit accidentul, care mă pune în imposibilitate de a lucra».
Iată care era siluaţiunea lucrătorului bazată pe art. 998, lucrătorul putea să facă o acţiune în contra patronului său; dar lucrătorul ca reclamant trebuia să probeze culpa patronului,—pentrucă numai dovedind greşala pe care a comis-o patronul în conducerea acelei fabrici, numai în acest caz articolul 998 este aplicabil.
Se vede cât era de grea situaţiunea unui lucrător ca să dovedească că accidentul a provenit din greşala patronului, de aceea cele mai multe acţiuni erau respinse tocmai din cauza acestei imposibilităţi, în care se găseau lucrătorii de a proba culpa sau greşala patronilor lor.
Acesta era sistemul tradiţional în Franţa, acesta e sistemul consacrat de aproape întreaga jurisprudenţă română.
De cât-va timp însă, s’a creat un al doilea sistem, cunoscut sub numele de teoria culpei contractuale. In momentul când se înehee contractul între un patron şi lucrător, patronul, pe lângă dreptul pe care îl are în raport cu lucrătorul, îşi ia încă o obligaţie, de a face tot ce-i va sta prin putinţă pentru securitatea lucrătorului şi atunci, în caz când un accident se producea, era patronul care trebuia să arate că dânsul a făcut tot ce i-a stat prin putinţă şi că s'a găsit în imposibilitate de a face altceva decât ceeace s’a întâmplat. In sistemul teoriei culpei contractuale, susţinut de Sauzet şi Saictelette, se schimbă proba; lucrătorul va chema în judecată pe patron şi va zice: «Erai obligat să iei faţă de mine toate măsurile de siguranţă; de oarece un accident a survenit însemnează că nu ţi-ai îndeplinit obligaţiunea, că prin urmare eşti în culpă». Patronul, pentru a scăpa de responzabilitate, trebuia să dovedească că nu a fost în culpă.
Acest sistem prezintă următorul desavantagiu: fiind vorba de o culpă care derivă dintr’un contract, se putea înlătură prin o clauză contrarie, şi atunci patronul nu avea decât, în momentul când angaja pe lucrător, să-l facă să consimtă la excluderea acestei responsabilităţi.
Legiuitorul francez pentru a proteja pe lucrător a consacrat teoria rizicului profesional, prin legea din 9 Aprilie 1898.
Se înţelege prin ?risic profesional» probabilitatea de accidente inerente la o industrie determinată, independent de orice culpă. «Du moment ou l’industrie entraîne des risques inevitables,—zicea Cheysson, în Journal des Economistes, din 15 Martie 1888,— l’ouvrier ne peut ni ne doit Ies supporter, aujourd’hui moins quejamais, en prescnce de l’outillage moderne et des forces qui l’actionnent..., de ces rnetaux en fusion, de cos appareils formidables, de ces forces irresistibles dont le moindre attouchement est mortel. C’est au maître qu’appartient la machine qui tue et qui blesse. N’en doit-il pas re-pondre..., en faisant entrer le risque profesionnel dans le prix de revient» ?
Această teorie a rizicului profesional se caracterizează tocmai prin acest lucru, că, nu poate să existe o clauză de neresponsabilitate pentru patron; în legea franceză se spune categoric că patronii sunt responsabili în orice caz.
In art. 34 din actualul proiect s’a admis teoria risi-cului profesional: «Accidentele întâmplate prin faptul muncii, sau cu ocazia muncii, ...dau dreptul în folosul victimei, sau a reprezentanţilor ei, la o indemnitate în sarcina şefului întreprinderei. Nici forţa majoră, nici greşala salariatului, nu scapă pe patron de răspundere, numai dolul victimei descarcă pe patron de această răspundere». Iată dar sistemul francez admis pe de-a întregul.
Proectul actual adaugă un articol, art. 35 : . şefii de întreprinderi, necuprinse în enumărarea de mai sus, pot să se supună legii de faţă dacă vor face în acest sens la ministerul industriei ?. Iată un articol care nu-şi va găsi nici o aplicaţiune.
In art 55 se vorbeşte de cererea de daune isvorâtă din accidentele de muncă şi se spune că se va adresa la judecătorul de ocol, care va judeca în primă instanţă şi fără opoziţie; şi art. 56 cuprinde o dispoziţie, care e foarte gravă pentru prestigiul corpului avocaţilor <• nu se poate pleda prin avocat», dispoziţie care se găseşte şi în legea judecătoriilor de ocoale, pentru anumite afaceri şi care a dat naştere la celebra grevă a avocaţilor din toată ţara.
In fine, domnilor, articolul care îmi pare că răstoarnă toate principiile, care va da naştere la dificultăţi şi care e un non-sens, e art. 57 din actuala lege: toate in-fracţiile, ca şi ori ce altă acţiune născută din prezenta lege, se prescriu prin 6 luni dela comiterea infracţiu-nei sau naşterea obligaţiunei».
Să vă citesc, articolul corespunzător din legea belgiană, şi să vedeţi la ce sistem absurd ajungem în sistemul român :
I.es actions resultant du contrat de travail se pres-crivent par six rnois, â moins qu’une prescription speciale n’ait ete etablie par une loi particuliere, ou qu’il ne s’agisse de la divulgation d’un secret de fabrication ou de la reparation d’un dommage cause par un accident ou une maladie».
Legiuitorul belgian în art. 6 a spus, când e vorba de o obligaţie, de un drept născut din contractul de muncă, acel drept trebue exercitat în timp de 6 luni; dacă patronul datoreşte un salariu lucrătorului său, lucrătorul trebue ca un timp de 6 luni dela naşterea obligaţiei să-şi exercite dreptul, când însă, adaogă legiuitorul belgian, s’a întâmplat un accident în acest caz prescripţia de 6 luni nu mai e aplicabilă, prin urmare va fi dreptul comun, prescripţia de 30 ani; şi lucrul se explică: une ori, dintr’un accident grav, cineva tocmai după 6 luni de abia poate să fie în putinţă de a eşi din spital, şi atunci dreptul lui e prescris...
Lucrătorul în timpul celor şase luni nu’şi va putea exercita dreptul printr’un avocat, căci avocaţii nu pot pleda pentru lucrători. Cu alte cuvinte, accidentele grave vor pune pe lucrători în imposibilitate a-şi exersa drepturile contra patronilor.
Iată greşala, pe care a comis-o autorul acestui proect
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
343
prin nereproducerea întocmai a articolului corespunzător dic legea belgiană.
Dacă am adus înaintea d-voastre discuţiunea contractului de muncă, arătând imperfecţiunile actualului proect, este că am considerat acest problem ca unul din cele mai importante, căci sunt convins că viitorul României este strâns legat de reglementarea progresivă şi raţională a muticei. Sunt sigur însă că proectul, aşa cum e alcătuit, nu va putea fi transformat în lege şi că într’un viitor cât se poate de apropiat, partidul conservator-democrat va şti prin reglementarea muncii să pună în valoare aptitudinele şi capacitatea unei naţiuni aşa de minunat dispusă la muncă.
Dem. Negulescu
Profesor universitar. Avocat.
ŞTIINŢE SOCIALE
SINUCIDERILE DIN TARĂ SI STRĂINĂTATE
>	i
Sinuciderile au început să fie din an în an mai numeroase. Deschideţi în fiecare dimineaţă orice ziar din Capitală şi veţi găsi dări de seamă sau despre o sinucidere sau cel puţin despre o tentativă la sinucidere.
Sar părea că oamenii din alte timpuri preţuiau mai mult viaţa decât contemporanii noştri. Din istorie ştim că numai în cazuri absolut excepţionale, în cari viaţa devenea de fapt imposibilă, oamenii recurgeau ei singuri la moarte; astăzi pentru un fleac, pentru o cauză uneori ridiculă, se sinucid oameni în floarea vârstei şi în toată puterea a se împotrivi morţei. Viaţa a încetat să fie atât de preţioasă pentru ca omul să stea la îndoială mult timp spre a se decide a o păstrâ sau a alege moartea.
Numărul sinuciderilor în celelalte ţări creşte de asemeni din an în an. Faptul acesta a fost de mult stabilit atât din cercetările ştiinţifice cât şi din observaţiile zilnice.
In Germania, spre pildă, între anii 1881 şi 1896, adică în 15 ani, numărul sinuciderilor s’a mărit cu mai mult de 2o°/0. Iar dacă se ia numai Prusia, numărul acesta e şi mai superior. Populaţia Prusiei s’a mărit între anii 1874 şi 1902 cu 35°/0, dar şi numărul sinuciderilor tot pentru acest period, s’a ridicat după datele statistice dela 3.075 la 7.2 17, adică s’a îndoit aproape.
In Franţa după ultimele date din 1908, numărul sinuciderilor se măreşte, ele au atins în 1900 cifra de 9.186 pe an.
Acelaşi lucru se petrece şi în Italia şi în Anglia: datele statistice arată o creştere uriaşă a numărului acelora cari dezgustaţi pentru o cauză oarecare îşi pun capăt vieţii.
In ceea ce priveşte sinuciderile dela noi n’avem nici un studiu exact şi nici o statistică care să ne arate numărul exact al sinuciderilor. Constatările pe cari le facem, trebuie să le mărginim la cazurile zilnice pe cari le citim în ziare şi cari uneori ating cifre destul de serioase. O statistică oficială lipseşte din care am putea face un procentaj la populaţia întregei ţări.
Statisticienii străini cari s’au ocupat cu chestiunea, susţin că la fiecare milion de populaţie cifra sinuciderilor variază între 99 şi 200, iar d-rul llaupp socoteşte că cifra maximală o atinge Saxonia cu 300 de sinucideri la milion, iar Coburg-Gotha cu 420.
Cifrele acestea sunt de sigur superioare maximului sinuciderilor dela noi, căci populaţia noastră rurală e cu mult mai superioară decât în celelalte state apusene, ea variază la noi între 75 şi 85 la sută pe când în acele state cifra populaţiei rurale este între 15 şi 25°/0. Şi cum sinuciderile printre populaţia rurală sunt cu mult mai inferioare decât printre populaţia urbană, de sigur că şi cifra de sinucideri la un milion de locuitori e cu mult mai inferioară.
Dacă, prin urmare, admitem că sinuciderile în România trebuesc să fie de patru ori mai rare decât în Apus, aşa cum numărul populaţiei noastre urbane este de patru ori mai mic decât acel al ţărănimei, ar cşi că la noi ar trebui să avem 25—50 sinucideri la un milion de locuitori, iar numărul lor pe an variând între 175—350.
Ori cifra aceasta e cu mult mai inferioară. Numai în Capitală, credem că numărul sinuciderilor atinge această cifră într’un an, fără a mai adăogi şi celelalte oraşe de provincie cu o populaţie mai deasă, ca laşul, Galaţii, Craiova, etc., în cari cazurile de sinucidere sunt destul de dese.
Se înţelege că ar trebui ca o statistică exactă să fie făcută, căci pe cifrele aproximative pe cari le putem scoate din ziare nu se poate baza o lucrare care e de o mare însemnătate. Sinuciderea, fiind un fenomen social, care arată o stare anormală a societăţii, ea trebue să fie bine studiată pentru ca să se poată luâ toate măsurile de îndreptare. Sinuciderea mai fiind şi contagioasă, ca ori-ce boală sufletească, ea se întinde mereu, şi în paguba societăţii.
Dar ceea ce este caracteristic în manifestarea acestui fenomen, la noi, e faptul că sinuciderile sunt mai frecvente în lumea militară, şcolară şi a lucrătorilor.
E drept că sinuciderile în lumea şcolară se înmulţesc pe zi ce trece şi în celelalte ţări. Aşa în Rusia ele au atins cifra de to°/0. In Prusia între anii 1883 şi 1888, adică în timp de cinci ani, numărul sinuciderilor de elevi şi studenţi a fost de 289, cea ce revine la 58 sinucideri pe an. Numărul acesta s’a mărit şi după ultima statistică, între anii 1880 şi 1903 s’au sinucis în Germania 1.394, cea ce revine la 64 de cazuri pe an, aproape 12 la sută.
Aceeaşi progresiune în sinuciderile elevilor din şcoa-lele franceze, a fost constatată şi în Franţa.
Cauza acestor sinucideri în lumea şcolară, după părerea învăţaţilor francezi şi germani, ar fi sistemul'pedagogic formalist şi tipicar care există în învăţământul secundar şi chiar superior, şi care duce Ia surmenaj intelectual. Majoritatea copiilor sinucişi a fost bolnavă de această boală foarte modernă şi care explică toate nevoile sociale: neurastenia. Lipsa absolută de individualizare în şcoală, învăţământul colectiv, predarea în massa şi fără cunoaşterea individualităţii copilului, iată una
344
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
din pricinele încărcării memoriei unora din copiii, mai slabi intelectualiceşte, mai puţin rezistenţi sufleteşte.
La noi e acelaşi lucru, aceiaşi sistemă pedagogică; şi dacă numărul sinuciderilor nu este mai mare de cât este în realitate, cauza e că influenţele exterioare, recomandabile, protecţiile, scapă pe mulţi copii de la surmenaj şi deci de la sinucideri, profesorii trecându-i din clasă în clasă cu mai puţină rigurozitate.
Dar faptul că la noi sunt sinucideri printre copii, dă dreptul părinţilor şi întregei societăţi a cere ca sistemul pedagogic în fiinţă să fie supus schimbărilor celor mai radicale, pentru a preîntâmpina un rău social care ameninţă ca şi în alte ţări să facă adevărate dezastre.
Sinuciderile mai dese la noi se observă în lumea militară. Dacă sistemul pedagogic colectiv, din toate ţările are o influenţă nefastă asupra individualităţilor deosebite a copiilor, sistemul de educaţie militară, colectiv, care neglijează orice sentiment individual şi care voeşte a reduce la un ce uniform toată suflarea unei cazărmi, e în deosebi dăunător pentru ţara românească. Disciplina severă a cazărmilor germane nu corespunde cu spiritul poporului românesc şi încăpăţânarea de a o introduce cu sila şi a face din soldatul român o fidelă copie a soldatului prusac, nu va duce decât la cea ce şi oficialitatea militară a trebuit să ajungă, la constatarea numărului prea mare de dezertări şi sinucideri.
Raportul d-lui general Crăiniceanu, ministru de răs-boiu, prezintat M. S. Regelui, şi ordinul de zi apărut mai zilele trecute, prin care se permite soldatului de a se plânge deadreptul chiar ministrului pentru bătaia, lipsa de hrană şi alte neajunsuri, dovedeşte că trebue să fie ceva îngrozitor în cazarmă. Dacă luăm în vedere că nici într’o armată nu există acest fapt de a se permite soldatului de a trece peste legile ierarhiei şi de a se plânge direct superiorilor săi, cei mai mari, ne îndritueşte a crede, că ministerul de răsboiu vede în gradele intermediare, oameni prea puţin dispuşi a fi drepţi cu soldaţii şi că această nedreptate a lor este şi pricina sinuciderilor şi dezertărilor din armată.
Sinuciderile în lumea muncitoare sunt iar numeroase. Cauza principală, cel puţin în cazurile în cari sinucisul îşi explică pricina morţii, e mizeria, scumpirea traiului, etc. Nu e aci locul să intrăm în analiza vieţii muncitoreşti din ţară, în orice caz, numărul sinuciderilor din lumea lucrătoare, arată că vechea legendă «că nimeni în ţara românească nu moare de foame», poate fi distrusă şi că am intrat şi noi în concertul popoarelor civilizate în care «a muri de foame» e una din condiţiile primordiale a culturei şi civilizaţiei unui popor.
Sinuciderea, prin urmare, prin faptul că se manifestă în anumite grupuri sociale, are o altă cauză socială decât convingerea filozofică, că viaţa aceasta nu face să fie trăită, are o cauză socială: o nepotrivire între individualitatea şi condiţiile sociale şi economice, existente într’o ţară.
Faptul acesta trebue reţinut şi vindecarea societăţii de unul din actele cele mai îngrozitoare nu se va face numai cu cuvântul, dar şi cu faptul; îndreptând anumite condiţiuni sociale, aducând o altă viaţă, cu alte legi mai omeneşti în lumea acelor pentru cari «moartea e preferabilă vieţii».
încă odată am dori ca o lucrare amănunţită să ne dea exact numărul sinuciderilor şi a tentativelor de sinucidere, căci numai dintr’o analiză complectă a acestora se poate deduce toată consecinţa morală şi materială pe care o au aceste atentate la viaţa proprie a individului într’o societate pretinsă cultă şi civilizată.
Dr. I. DUSCIAN.
TEATRU
«SIRENA» DRAMĂ DE Z. BÂRSAN, «CÂNTECUL LEBEDEI» COMEDIE DE DAUVAL ŞI ROUX
Teatrul Naţional „Sirena", dramă in trei acte de d-l Z. Bârsan
Domnul Z. Bârsan este un actor bun şi un poet liric de real talent. Nu poţi însă avea toate darurile pe lume; trebuie să te mulţumeşti cu ce ai. încercările d-sale teatrale nu au nimic durabil într’însele. Acest lucru nu trebuie să-l mâhnească. Cum spune un erou din noua sa lucrare, «nu este nici o ruşine să n’ai chemare pentru un lucru».
«Sirena» e o dramă. Să nu credeţi că subt titlu se ascunde vreun simbol; nu, Sirena este pur şi simplu numele de botez al eroinei. D-l Bârsan nu t fericit în alegerea numelor. Alături de Sirena, «amicul» ei dela începutul acţiunii poartă numele de Enache. Sirena şi Enache ! Sirena este o actriţă fără talent, dar care a fost foarte frumoasă Graţie frumuseţii a avut mari succese şi ca artistă. Dar frumuseţea a început să se cam veştejească şi publicul a ajuns să bage de seamă că n’avea nici talent. De ar fi avut o voinţă mai tare, Sirena ar fi ajuns o femee de treabă, soţia scriitorului Paul Flavian, care o iubea în tinereţea lor, acum vreo zece ani. Dar ea a fost trasă dela calea cea dreaptă de către mama sa. Adela, o femee în care s’au adunat toate perversităţile şi josniciile. Aceasta o face să ajungă actriţă, cu toată lipsa ei de vocaţiune, şi tot aceasta o împinge să fie întreţinuta unuia şi altuia. Cel din urmă «comanditar» e numitul Enache, un tânăr bogătaş. La ei în casă se adună tot felul de rataţi literari şi artistici, o bohemă de cafenea, care petrece pe cheltuiala stăpânilor şi căreia i se întâmplă uneori să aibă spirit. Dar Enache s’a săturat şi părăseşte pe Sirena. Aceasta şi-a mai venit in fire şi se luptă să scape de dominaţia mumei sale care căuta acum un succesor lui Enache. Sirena vede că frumuseţea a început să decline; s’a scârbit de meseria de întreţinută şi de actriţă fără talent; totuşi încearcă să joace o ultimă carte în rolul Ofeliei—direcţia o supune la un fel de examen; dar ea e sigură de catastrofă. Copilul îi e bolnav — are un copil dintr’o primă legătură, care a moştenit o boală dela tatăl său (nu mai scăpăm de ib-senismele astea răsuflate ?)—la reprezentaţie va cădeâ, muma ei o împinge tot mai adânc în prăpastie,—gândul Sirenei se duce la Paul Flavian care o iubise : la el erâ mântuirea. Dar Flavian, molâu şi anost, deşi autorul ne spune că erâ scriitor cu renume, nu-i poate da decât sprijinul platonic al unei prietenii neclintite şi unei bunăţi iertătoare; de iubit nu poate să o mai
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
345
iubească: nu voeşte să se atingă de icoana fetiţei cu rochie albă pe care o purta de zece ani în suflet. Catastrofa se apropie. La reprezentaţie Ofelia cade; copilul moare şi tocmai alături de cadavrul cald al acestuia Adela vine şi-i reiterează propunerile ei ruşinoase şi ameninţările că va începe acelaş trafic cu sora mai mică a Sirenei, fetiţa Nely. După o scenă de o violenţă forţată, Sirena strânge de gât pe muma sa, şi piesa se sfârşeşte. Poate că s’ar fi scos ceva dintr’un subiect ca acesta, în care situaţiile dramatice nu lipsesc,—minus bine înţeles desnodământul care e : troce şi nef resc.
Acţiunea se desfăşoară încet, greoiu şi destrămat dealungul a trei interminabile acte. Nici o motivare psichologică a acţiunilor. Sirena e dela început o turbată şi o indignată; e de mirare cum a aşteptat zece ani şi cum mai poate să se certe încă ti ei acte cu mama ei. Demersul ei pe lângă Flavian e condus cu mare stângăcie; e adevărat că-1 pune pe marele scriitor într’o straşnică încurcătură. Cu toată lungimea ei, piesa e de o mare monotonie ; dela început până la sfârşit acelaş lucru ni se repetă. Numai invective şi tânguiri. Sirena se tângueşte de frumuseţea ei pierdută, de nedreptatea publicului, de viaţa ei distrusă, de toţi şi de toate; şi în acelaş timp se ceartă cu Adela şi-şi spun vorbele cele mai grele. Tatăl Sirenei, un vizionar pe care Adela l-a isgonit din casă, om sărac dar cinstit—ni se repetă acest lucru cu o insistenţă obositoare — se tângue şi el şi are scene grozave cu soţia lui. Adela e o furie, dela început până la sfârşit. Până şi pe jovialul Nenea Iorgu îl apucă paraponul în actul al treilea. O familie foarte ciudată: toţi sunt de o sinceritate ne mai pomenită, îşi spun in faţă, fără nici un ocol, lucrurile cele mai grozave. Un potop de injurii şi expresii pe care nu sântem obişnuiţi să le auzim pe scena Teatrului Naţional. «La dracu, scârbă, murdărie, păcătoasă, ticăloşie», iată termeni care revin foarte des în dialogul acestor oameni a căror indignare n’are margini. Actul al treilea este cel mai penibil. Copilul e bolnav rău, Sirena e dusă la teatru,—e tocmai prăbuşirea Ofeliei. Servitoarea umblă forfota şi se tângue ca în tragedia antică. Şi Toma nu mai vine, şi doctorul nu soseşte şi Sirena nu se mai întoarce... In schimb vin doi paraziţi ai casei, doi artişti beţi, cari fac în salon, alături de agonia unei fiinţe, o scenă de sughiţuri, împleteciri şi spirite dubioase, cu desăvârşire insuportabilă. Ar fi trebuit să fie suprimată fără nici o milă. Tot ce se desfăşoară în urmă este atât de ilogic, atât de silit, atât de inutil, crud, in cât mă mir cum a îost suportat de public. Dar indulgenţa publicului nostru este fără margini.
Sarcina artiştilor era peste măsură de grea: să dea viaţă unui lucru atât de amorf şi de artificial Au făcut tot ce au putut şi totuşi piesa nu a fost salvată. D na Olimpia Bârsan este un talent remarcabil; nu este d-sa de vină dacă Sirena nu poate să trăiască, dacă retorica şi indignarea ei perpetuă nu-i poate ţinea Ioc de suflet. D-na Ciucurescu a pus multă vervă în rolul Adelei, dar cu tot talentul şi silinţele d-sale de a ne-o face odioasă în perversitatea-i inconştientă, noi tot nu putem lua în serios pe această «mamă denaturată». Pe
d-1 Soreanu îl regăsim cu marea sa putere de crea-ţiune în rolul mai mult simpatic al bătrânului Luca. O rază de veselie şi tinereţe a adus în această sumbră dramă d-ra Cocea în rolul episodic al micei Nely. Această tânără artistă face făgăduinţe cari vor fi ţinute. Conştiincios au fost ţinute toate celelalte roluri — dar păcat de atâta muncă zadarnică.
Compania dramatică Davila. „Cântecul Lebedei", comedie in trei acte de Dauval ţi Roux
încă un succes al Companiei Davila. O piesă uşoară, veselă, plină de vervă şi spirit, totuşi cu câteva note de duioşie; o piesă care nu-şi propune să dovedească nimic, care nu abordează nici o problemă gravă şi plicticoasă; o piesă care distrează şi place. Tema, dacă poate fi vorba de temă, ar fi cam aceasta: un tată care, pentru a înlătura nefericirea fiicei sale, fa;e sacrificiul... de a seduce pe femeia de care era amorezat ginerele său. Lucrul nu i-a fost greu Marchizului de Sambre, care fusese îndelungă vreme specialist cu renume în asemenea materie. Numai că acuma Marchizul era un conquistador la pensie: după nenumărate victorii se retrăsese la castelul său dela Rambouillet, unde călărea, îşi fuma pipa şi scriâ în fiecare zi scrisori poetice fiicei sale pe care o adora. Aceasta era măritată cu un director de uzină, Laverdiere, care după propria lui mărturie, «făcuse prea mult timp matema-ticile». Nepricepând ce comoară era Simona, nevastă-sa, Laverdiere intrase în orbita unei «cocote ştiinţifice» anume Jessy Cordier, directoarea unei vage reviste fe-menine Căminul Ştiinţific, la care toate colaboratoarele, intelectuale pour rire, semnau articolele pe care le scriau amanţii lor, cari erau, mai ştii, savanţi veritabili. Jessy îl duce de nas pe Laverdiere, îl tot amână până ce-1 va hotărî să comanditeze cu fondurile lui revista şi pe directoarea ei. Laverdiere, agiamiu cum este, se dă singur pe faţă. Marchizul văzând că e în joc fericirea fiicei sale, ştie ce este de făcut. Numai decât recurge la mijloacele eroice. Nu e vorbă, Jessy Cordier nu era prea greu de sedus. Obişnuită însă cu savanţii ei, este uluită de asaltul calculat. în toate amănuntele, al Marchizului, cari făccâ parte dintr’o rasă de cuceritori acum stinsă. Stilul ales al Marchizului era ceva nou pentru ea; de data asta ea este cea prinsă în capcană. Laverdiere scapă din încurcătură; socrul său îl scapă de Jessy şi de un duel cu Vicontele de Santenay, duelistul revistei, cu care Marchizul iese pe teren. Matematicianul se întoarce la delicioasa lui Simona. Marchizul se va duce pentru câtva timp să se plimbe la lacurile Scoţiei şi va suspenda scrisorile prea poetice către Simona, ca să nu sape mai mult prăpastia între firea acesteia şi matematicile prea multe ale lui Laverdiere. La sfârşit e şi nota de duioşie: Jessy e captivată de stilul mare al Marchizului şi revine să se intereseze de sănătatea acestuia după duelul cu Santenay,—dar marchizul şi-a cântai cântecul lebedei.. Jessy se consolează cu un abonament pentru eternitate, plătit înainte, la «Căminul Ştiinţific».
Rolul Marchizului de Sambre par’că a fost într’adins scris pentru d. Davila. Nu ştiu unde s’ar putea găsi un interpret mai bun. D-1 Davila a făcut din acest rol cea
346
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
mai frumoasă şi completă creaţiune a sa din anul acesta. Vervă, măsură, simţ neîntrecut al nuanţelor, nobleţă când se cuvine, duioşie une ori, încredere în sine şi îndrăzneală, toate au fost în jocul d-lui Davila. In actul al doilea, în scena seducerii—intrarea îndrăzneaţă, darul, provocarea la duel, supeul, steaua regilor magi...—acest artist care totdeauna se simte la largul său, culege unanime şi meritate aplauze. D-sa a fost admirabil ajutat de toţi ceilalţi artişti ai trupei. Un «ensemble» care se desfăşoară armonic, fără nici un contrast, fără nimic supărător; uiţi deseori că se «joacă» D-nele Voiculescu-Ouintus (Jessy Cordier) şi M. Giur-gea (Simona Laverdicre) ne-au obişnuit de mult cu creaţiunile personale şi impecabile ; nu am spune nimic nou când vom spune că au fost excelente. Comicul Morţun, artist de viitor, ne-a făcut un chip simpatic din agiamiul Laverdiere, în fond un băiat de ispravă, momentan rătăcit. De notat d-1 Bullinski, într’un rol mai lăturalnic. O notă bună pentru toţi ceilalţi.
L. Cosma
LITERATU RA
IN CHESTIA LUI «FRUNZA-VERDE»
Asupra lui «Frunză-Verde» din poezia noastră populară, s’a mai scris în coloanele acestei reviste. Doi simpatici moldoveni, d-nii Th. Speranţă şi Artur Gorovei, cari se ocupă de mult cu folklorul, ne-au dat câte o explicaţie. Deşi explicaţiile nu se înlăturau numai de cât una pe alta, în replicele ce au urmat, se simte oarecare enervare, strecurată neîndoios din convingerea pe care o aveau cei doi scriitori despre temeinicia afirma-ţiunilor lor. Vom rezuma şi discuta părerile d-lor Speranţă şi Gorovei, pentru a vedea până la ce punct sunt ele satisfăcătoare, apoi vom arăta, ţiind seamă de cele ce s au mai scris în chestie, care poate să fie adevărata origine a lui «Frunză-Verde».
Iată versiunea d-lui Speranţia.
Frunza-verde a fost întrebuinţată la început pentru a preciza timpul.
Dat-a frunza fagului Pus-am cruce satului Şi coadă baltacului.
arată foarte limpede că îndată ce a răsărit frunza fagului, voinicul a părăsit satul, a pus coadă baltacului şi s’a dat la haiducie.
Alături de frunză verde de ce se poate, ca de pildă: frunză verde de cicoare; foicică de susai; frunză verde de anin; foicică de dudău etc., în poezia populară mai întâlnim şi frunză verde de ce nu se poate. De exemplu: frunză verde trei gr cinate (pietre scumpe); frunză verde solz de peşte -, frunză verde matostat (piatră preţioasă), etc.
Această alunecare dela frunză verde de ce se poate la frunză verde ele ce nu se poate, s’a făcut cu prilejul circulaţiunii din gură în gură a cântecelor populare, şi mai ales cu prilejul circulaţiunii datorite breslelor de lăutari.
Aceştia, în graba improvizării, pentru a închega cât mai repede versul, au pus mâna pe tot felul de frunze până şi pe frunze de ce nu se poate.
D-1 Artur Gorovei pune altfel chestiunea.
F'runza verde nu e numai decât în legătură cu rima sau cu anotimpul, ci mai mult cu starea sufletească a cântăreţului. In versurile
Frunză verde de bujor Plânge-mă maică cu dor Că şi eu ţi-am fost fecior
cuvîntul bujor n’a fost pus numai pentru a rima cu dor, ci pentru că floarea bujor personifică frăgezimea tinereţii şi viociunea ei, tinereţe şi viociune pe cari le are feciorul înstreinat, care-şi îndeamnă mama să plângă de jalea lui.
Tot aşa, când ţăranul amărât cântă :
Foaie de pelin Voinicel strein,
simţi potriveala între amăreala pelinului şi mâhnirea voinicului înstreinat.
In cântecul:
Frunză verde de fag Ce mi-a fost pe lume drag,
frunza de fag, arată iarăşi mai degrabă o stare sufletească decât anotimpul, căci dragostea nu începe numai când dă frunza de fag.
D-1 Artur Gorovoi arată apoi că nu numai la poporul român întâlnim frunza verde, ci la toate popoarele neo-latinc; în cânlecile populare toscane (stornelli), în ale Siciliei (ciuri şi ciuretti), în ale Corsicei (voceros).
D-sa dă mai multe exemple din cântecele toscane, portugheze, braziliene, apoi încheie astfel:
< Cum se explică acest frunză verde comun unor popoare aşa de îndepărtate în spaţiu, cari niciodată nu au venit în atingere, pentru a se influenţă? O singură explicaţie este posibilă: coloniştii lui Traian au adus, prin meleagurile acestea şi cântecele lor cu frunză verde, cari s’au menţinut sub forma actuală în tot poporul nostru, ca şi la ceilalţi urmaşi direcţi ai cuceritorilor romani».
*
* *
Observăm mai întâiu că d. Artur Gorovei se ocupă de frunză verde de ce se poate, iar nu şi de frunză verde de ce nu se poate. Versiunea d-lui Speranţă pentru explicarea lui frunză verde de ce nu se poate rămâne deci în picioare, şi noi credem că este cea adevărată.
Să vedem cum stau lucrurile cu frunza verde de ce se poate—dealtminteri singura care prezintă interes pentru literatură—să vedem dacă frunza verde a servit numai pentru ca să arate anotimpurile, cum susţine d. Speranţia, sau dacă a fost într’adevăr adusă de coloniştii romani, cum susţine d. Gorovei.
In exemplele citate de d. Gorovei de pe la diferitele popoare neo-latine, nu întâlnim frunza verde propriu zisă, ci numai flori, lată tot ceeace găsesc în acele exemple:
Bucheţel de busuioc mirositor.— Salcie plângătoare.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
347
Cimbru înflorit.— Rozmarin verde mirositor.—Busuioc legat.— Laur verde.
Expresiuni, cari nu sunt tot una cu frunză verde al nostru. Această greşeală a făcut-o şi Alecsandri, care credea în o comună origine a cântecelor noastre cu frunză verde cu unele cântece italieneşti şi spaniole începătoare cu: floare de viorea, de cireş, etc. Haşdeu a arătat că acolo a fost ceva sporadic, numai cu privire la efeminata floare, pe câtă vreme la noi a fost un fenomen general, în legătură directă cu bărbăteasca frunză verde, din care doinesc flăcăii de răsună văile şi pădurile.
Cea mai firească explicaţie a lui frunză verde, mi se pare că e aceea pe care o dă d. N. I. Apostolescu într’un articol, publicat mai întâi în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie a lui Gr. Tocilescu, articol reprodus apoi şi în volumul său de Studii.
D-l Apostolescu observă că frunză verde apare în toate părţile Daciei Traiane, în Banat ca şi în Basarabia, în Transilvania ca şi în Ţara-Românească şi Moldova. La Macedo-Români, însă, nu apare. In al doilea volum de materialuri folkloristice, publicat sub direcţiunea lui Gr. Tocilescu de d. P. Papahagi,—material cules numai dela Aromâni — nu vedem decât o singură poezie începătoare cu frunză verde:
Frunză veardi di siceră ş-es featile nafoară şi cu mîrată di mine şed iecli’să ca tu guvă.
(Frunză verde de secară es fetele afară şi eu sărmana de mine şed închisă ca în gaură).
In cele câteva exemple pe cari le mai citează d. Apostolescu, întâlnim numai cuvântul de floare. Din acest punct de vedere, cântecele aromâne se apropie parcă mai mult de cele toscane, siciliene sau braziliene, pe cari le citează d. Gorovei.
lată încheerea la care ajunge d. Apostolescu:
In Dacia, Românul a trăit mereu în păduri, ascuns nu numai în timpurile de năvălire ale barbarilor, dar şi mai târziu când a venit Turcii, Ungurii ori Polonii. Ştefan cel mare din păduri atacă pe Turci la Podul înalt şi în toate luptele lui, în păduri şi la munţi se retrag oştile spre odihnă, şi acolo fug câmpenii cu toate averile lor; şi asta până aproape de începutul secolului ce peri. E natural dar ca firea Românului ‘din Da-cia-Traiană să-l îndemne a păstra poezia frunzei verzi, pe când Românii din Balcani şi Pind, ne'ormând o naţiune compactă, neavând de luptat împotriva năvălitorilor în chip neîncetat n’au locuit atât amar de vreme sub frunzişul pădurilor şi ori cum îşi duceau traiul mai liniştit, fără să se ascundă veşnic prin codri.»
De aceea, frunza verde nu s’a generalizat la MacedoRomâni, n’a ajuns, ca la noi, un fel de muză, cu al cărei nume să înceapă fiecare cântec popular.
*
* *
Invocarea frunzei verzi este o caracteristică proprie
poeziei româneşti. Ea apare în toate cântecele Românului fiindcă e nedespărţită de viaţa lui. In mijlocul frunzişurilor verzi, de-alungul colnicilor şi în luminişurile codrilor, pe semnările munţilor şi în peşterile lor şi-au dus traiul Românii din secolul al III-lea şi până pe la al Xl-lea. Pe frunziş îşi rezema Românul capul obosit; din frunză doinea; şi frunză puneau de-asupra lui tovarăşii, rudele şi prietenii, când sufletul îi pleca din lumea asta, în care amarul prigonirii îi fusese îndulcit doar de freamătul frunzişului. Frunza verde eră şi este pentru Român, preludiul ori cărui cântec poporan, căci este muza către care se adresa el, pe care o invoca, pentru a putea cântă. Codrul îi este cel mai bun prieten :
Codru-i frate cu Românul.
Şi nicăeri nu-i merge bine Românului departe de codru:
Până eram pe subt codru eram roşu ca şi măru,
Iar de când m’am dat cu ţara gălbinit-am ca şi ceara.
Frunza verde, deci, nu vine dela Romani, ci din codrii Carpaţilor, din colinele Ardealului. Dacă ar fi venit direct dela Romani, am fi întâlnit-o pretutindeni, la toate popoarele de origine latină sau neo-latină. In cântecele citate de d. Gorovei, şi de sigur că au fost alese acele cari păreau mai în legătură cu teza d-sale— nu întâlnim nicăeri frunza verde. Nu-mi închipui că: bucheţel de busuioc mirositor, salcie plângătoare, cimbru înflorit şi altele, ar putea să fie socotite de cineva ca echivalente cu frunză verde al nostru.
In ceace pri veşte asociarea lui frunză verde, sau mai bine zis a felului lui frunză verde, cu dispoziţia sufletească a cântăreţului, faptul este adevărat, de sigur,—el a fost semnalat încă din 1867, de către Alecsandri.
«Frunza verde ce încunună cântecele populare, zice el, servă tot deodată de caracteristică cântecului. Astfel când subiectul este eroic, când el coprinde faptele unui viteaz, poetul alege frunzele de arbori sau flori ce sunt în potrivire cu puterea şi cu tinereţea, precum frunza de stejar, frunza de brad, frunza de bujor, căci voinicii baladelor sunt nalţi ca bradul, tari ca stejarul, rumeni ca bujorul. Cântecele de iubire se încep cu frunzele de lăcrămioară, de sulcină, de busuioc, pentru că aceste flori, după crederea poporului, au o menire fermecătoare. Când e cântecul de durere sau de moarte, el preferă frunzele de mărăcine, de mohor etc. In legendele şi baladele unde figurează copile frumoase, acestea sunt întovărăşite de cele mai gingaşe flori ale câmpiilor, poetul le încunună cu ghirlande mirositoare de frunze, de viorele, de trandafiri, de micşunele, etc».
însăşi melodia pe care se cântă cele mai multe din poeziile cu «frunză verde», tratează întru câtva mediul de unde a izvorât. Marsilieza, de pildă, care a izbucnit din spiritul revoluţionar, e vioae, săltăreaţă. Multe din versurile sale se găsesc printre frazele discursurilor rostite pe la respinteni, şi Rouget de l’Isle, autorul inconştient, care a compus-o la Strasburg, într’o noapte, n’a făcut să îmbine decât ceeace plutea deasupra lui şi în jur de dânsul Melodiile lui «frunză verde», a lui frunză
348
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
verde de ce se poate, dimpotrivă, sunt în general triste, molancolice, prelungi; ele exprimă singurătatea şi reculegerea, regretul sau dorul; ele nu pot fi scrise decât în tonul minor, ca nocturnele lui Chopin,
Frunza verde a eşit din liniştea pădurii, pentru că acolo a trăit mai mult Românul din Dacia-Traiană. Dacă legionarii romani, cari au venit în Dacia, s’ar fi stabilit şi ar fi trăit numai pe malul Mării Negre, frunza verde ar fi fost înlocuită cu valul sau spuma albă a valului. Aceasta ar fi fost invocaţia de predilecţie a cântăreţului. Omul îşi amestecă totdeauna emoţiile cu peisagiul ce-i stă înainte, cu lucrurile cari-1 înconjoară, acestea căpătând cu vremea un înţeles în care se destramă par’că toată viaţa lui.
Iată marea, această întindere albastră, nesfârşită, unde disting o linie albă care înaintează, creşte, se umflă şi moare, spărgându-se de malul pe care stau eu. Picătura de apă care se zbate, urcă, albeşte şi dispare—şi nu nesfârşita întindere monotonă a mării—mi se va părea simbolul vieţii.
Trăesc în marginea pădurii. Văd primăvara mugurii, văd vara verdeaţa, în splendoarea ei; verdeaţă care se schimbă, păleşte şi apune, îndată cu apropierea iernii.
Frunza, al căruia contur îl disting, frunza care străluceşte sub razele soarelui şi tremură în bătaia vântului, frunza care îngălbeneşte şi cade toamna la pământ —şi nu întinsul verde—mi se va părea simbolul vieţii.
Dacă Alecsandri sau Mistral ar fi trăit în deşerturile Judei, unde natura e mai colorată, când prea imobilă, când prea schimbătoare, ei ar fi cântat ca lob şi nu cum au cântat. Frunza şi florile ar fi fost poate înlocuite cu nisipul şi vedeniile nopţii.
Din masa lucrurilor văzute, totdeauna se desprinde un detaliu care, potrivit cu rasa, cu aptitudinea noastră, deşteaptă o emoţie adormită sau stârneşte în noi alta nouă. Nu cunosc cântecele din frumoasa Provence a Franţei, bănuesc, însă, că trandafirul nu lipseşte din nici unul, căci trandafirul, acoperă şi îmbălsămează câmpiile ei.
In Pierre Loti am întâlnit o povestire, care, mai bine decât orice alt raţionament savant, ne va arăta adevăratul înţeles al lui frunză verde.
Trei femei, mătuşa, mama şi fata trăesc în lipsă în-trio odăiţă ale căreia ferestre dau spre un parc larg şi frumos. Intr’o bună zi, proprietarul parcului clădeşte o casă mare, tocmai în dreptul ferestrelor odăiţei lor. S’a dus lumina, şi vederea frumoasă şi soarele! Cele trei femei nu mai rămăseseră decât cu o singură speranţă, cu un singur ţel, cu un singur punct luminos în viitor. Era vorba de-o moştenire ce trebuia să le revie într’o zi. O! atunci, nu se vor duce doar să locuiască în cine ştie ce casă mare, luminoasă, nu, dar vor cumpăra casa ce le astupă vederea, casa pe care ele o numiau -zidul», căci din ea nu vedeau într’adevăr altceva decât zidul, care le întuneca lumina şi le împedeca soarele. Atunci, vor recăpăta iarăşi priveliştea lor din tinereţe, orizontul cunoscut ochilor lor, cunoscut ca un prieten, ca o rudă de aproape. Moştenirea întârzie; anii trec. Bătrâna mătuşă spunea adesea: Dc-aş trăi să-l văd dărâmat»! Ea moare. Anii trec. In sfârşit moştenirea soseşte. «Zidul» este cumpărat; zidul cade.
In ziua când zidul este dărâmat, mama, acum prea în vârstă, fata, ajunsă fată bătrână, se privesc uimite, decepţionate, cuprinse de o imensă, de o adâncă durere-Ele descopăr şi simt că sunt legate de acest zid afurisit, pe care-1 blestemau în toate zilele; căci ceea ce leagă pe om, este obişnuinţa! căci el reprezenta trecutul, sau, mai bine zis, viaţa lor însăşi.
Zidul acesta ne arată, sub o formă simbolică, rostul şi înţelesul lui frunză verde din poezia noastră populară.
N. Em. Teohari.
M O T A T U
>
E soare frumos şi cloşca a ieşit pe luncă cu puişorii,—par’că sânt nişte pufuri afânate răvăşite prin iarbă! Ciuguleşte mă-sa pe la rădăcina buruenilor, scoate câte o vână de pir, de unde e pământul mai înflorit, şi începe să cloncăne; puişorii se îngrămădesc şi întind şi ei cu ciocurile de rădăcină. Merge mai colo cloşca, tot scormonind prin iarbă; cum scoate vreun viermuş, iar: clone, clone!—puişorii ciopor pe jiganie...
Dar unul mai răsărit şi moţat,—par’că are o aluniţă de spumă în creştet,—o tot ia rasna! Abia la chemat mă-sa şi iar a tulit-o. Ii place să ciugule singur şi nu mai poate de bucurie când găseşte câte o râmă, le face pe necaz fraţilor, şi fuge cu ea în cioc printre ei! Pune jos viermuşu şi cum vede că se reped fraţii, el haţ! şi înghite râma. Apoi iar o ia rasna...
Pripeşte soarele şi se aude par’că cum trosneşte colţul ierbei. Pe unde e pământul mai înflorit râde troscatu şi la răsuri se vede cum se despică bobocii! Cloşca s’a vârât la umbra unui gheorginar şi şi-a strâns puişorii sub aripi. Doar capetele li se mai văd afară,—par’că sânt nişte fulgi curaţi de zăpadă pe pieptul prăfuit al găinei! Unul şi-a scos ciocul de ceară pe sub gâtul mă-si şi îi ciugule creasta, iar cloşca îi netezeşte puful de sub bărbie. Moţatul se tot răsuceşte sub aripă. Par’că stă pe ghimpi! I-a dat mă-sa de vreo două ori cu ciocul şi el a tras capul sub fulgi.
A început să dogorească căldura. Cloşca picotează; când o gâdilă pe creastă câte o rază furişată printre frunze, atunci scutură capul găina şi strânge mai mult ochii. Moţatul a scos capul pe la coada mă-si. Trage cu urechea, se uită peste gât şi băşti afară!
S’a luat după o lăcustă. Jigania îl tot minte şi sare înaintea lui; dar puiu nu-i dă pace deloc. O goneşte mereu !
S’a răsnit mult de fraţi. L’a băgat lăcusta într’o leasă de mărăcini. Moţatu tot după ea ...
In desiş a pierdut-o din ochi !...
Stă puişoru în loc, se uită în toate părţile,—încotro s’apuce?! Nici nu mai ştia pe unde venise! Se învârteşte de câte-va ori, apoi începe să piuie şi apucă într’o parte!.. Merge ce merge, apoi stă pe loc şi ia seama. Nu cunoaşte nimic! Pleacă înainte. Din ce în ce se îndesesc mărăcinii şi par'că se întuneceşte deasupra! L’a apucat nişte ierburi încurcate de picioare şi l-a dat dambou; puişoru se ridică şi piuie mai tare...
A ostenit. Gâfâie cu ciocul căscat. Răsuflă sub un
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
349
porumbar şi din când în când mai ciugule sângele dintre degete, unde l’a înţepat ghimpele.
Deasupra sbârnâi ceva lung. Moţatu săltă capu, dar nu zări nimic ! Iar începu să piuie. Gărgăriţa tot bâzzz.. lung şi se lasă la vale pe craca porumbarului Pui-şoru văzu jigania! Dacă ar fi fost el în apele lui, din-tr’o ciocnitură o înghiţea, dar acum nu-i arde d’asta! Gărgăriţa se coboară pe frunză, când şi când aduce picioruşele la gură şi par’că culege ceva! Cum săltă capul jigania dete cu ochii de pui şi-l văzu trist. Vine mai lângă el.
—	Ce-ai prietene?!
Moţatu tace. Găgăriţa iar ia vorba.
—	Eşti lovit undeva Pili cad ochii pe piciorul sângerat al puiului şi par’că
îi trecu un tremurat prin tot trupul! îşi aduse aminte jigania că şi ei i se răsturnase odată un bulgăr peste aripă şi i-o îndoise. A trecut multă vreme până s’a sdre-venit!
—	Te doare!... Dacă aş...
Moţatu îi rupse graiu
—	Ce tot trăncăneşti! Mu rnă vait eu d’asta!.. E, c’am rătăcit drumul şi nu mai ştiu unde c mama !..
Gărgăriţa sare depe frunză jos.
—	Păi cine te-a adus aici ?!
Puiu necăjit.
—	M’a minţit o jiganie ca şi tine!
—	Te-a minţit ai!... păi de ce te-ai lăsat ?!
Moţatu tace. Gata, gata s’o ciocnească, dar gărgăriţa
iar luă vorba râzând.
—	Lasă că te scot eu la luminiş!..
Puiu se uită lung la ea.
—	Tu te pierzi în pulbere! Dar să mă scoţi pe mine de aici!...
—	Crezi!—grăi gărgăriţa,—mă vezi aşa mică, dar eu sânt mai bătrână ca tiu1' şi am văzut mai multe!...
Moţatu uitându-se la ea lung.
—	Dar cine te bagă pe tine în seamă ?!
—	Eu mă vâr sub cureaua opincii,—grăi jigania,— şi ascult ce vorbeşte omu, ori mă lipesc de căciulă şi-i ghicesc gându ! Iar dacă mă prind flăcăii, ori fetele, mă pun în palmă şi încotr’o sbor, dintr’acolo îşi aşteaptă norocul Aşa ne-a rânduit Dumnezeu, de câte ori om sbura noi, să aducem bucurie oamenilor !
—	Mai multă bucurie le aducem noi,—începu şi puiu,—creştem pe lângă casa omului şi îngrijeşte cu drag de noi!
—	îngrijeşte!—zâmbi gărgăriţa,—tu eşti prea mititel şi nu pricepi nimic încă!...
Puiu bolbocă ochii.
—	Ce nu pricep?!...
Jigania dete din cap.
—	Ţi-o spune mama ta !...
Dete să mai grăiască ceva Moţatu, dar gărgăriţa desfăcu aripele.
—	Aide să te scot la luminiş!... Eu sar din cracă în cracă şi tu te ţii pe jos după mine!
Apoi se ridică în vârful porumbacului şi roti ochii împrejur.
—	Uite în partea aia e satul! Nu încotro te duceai tu ! E gogeamite calea!,.. Ia-te după mine!...
...Sare jigania din frunză în frunză, mai sboară şi peste doui, trei mărăcini; apoi se opreşte şi se uită în urmă. Moţatu se ţine după ea. Se vâră printre buru-eni, când şi când îl pune jos, de picioare, câte o vână de pir; dar puişoru se ridică repede şi porneşte nainte după băzăitul gărgăriţii...
Când au ieşit la marginea desişului era târziu. Soarele dase de nătniazi în deseară Moţatu răsuflă lung şi ’nalţă gâtul. Par’că înflori un mănuchi de ghiveci printre razele răvăşite pe poiană!
Gărgăriţa se lasă jos.
—	Ei acum ştii să te duci ?!
Puiu roti ochii ! Tot nu ştie, încotro s’apuce!... Trage cu urechea,—poate s’o auzi vr’un glas!
Jigania s’a lipit de un fir de iarbă şi îşi spală picioruşele în gură. Moţatu tot ascultă şi înalţă capu din când în când. Ii s’a făcut şi foame, e cam mult de când s’a rătăcit! Mai colo se auzi un cloncănit. Puiu plecă urechea şi par’că îşi veni în fire după o ameţeală!...
Acum nu-i mai e urât! Gărgăriţa îşi tot suge picioruşele şi fărâmă în colţul guri un strop de spuma!
—	Nici acum nu ştii ?!...
N’apucă să isprăvească vorba şi se pomeni : cioc !.. Sbârnâe înăbuşit jigania.
Moţatu fuge vesel, cu ciocul în sus, încotro se aude cloncănitu!...
Din povârnişul nărânzat se roti ceva negru şi cât ai clipi fu la pământ...
...Se ’nalţă eretele, piue puiu ; iar cât colo sare cloşca în sus şi bate din aripi...
Martie 1910	ION ChIRU-NaNOV
NOTE Şl D1SCUŢIUNI
UN SPECIMEN DE PREGĂTI RE EILOLOGICĂ
D. G. Pascu, cel mai filolog între filologi, fiindcă e singurul pe lume care a dat «mii» de etimologii numai în şase ani (!), cu o «admirabilă» bună credinţă, răspunde prin Vieaţa Românească (Ianuarie), articolului subsemnatului din Noua Revistă Română (20 Decemvrie). După ce ocoleşte şi uită o sumă din obiecţiunile ce i s’au făcut, după ce dă încă odată probă de nepricepere, neştiind să caute nici în dicţionare (v. Vieaţa Nouă, 1910 Martie 1), dupăce crede că combate cu o simplă negaţiune, fără vre-o probă, cele ce noi am stabilit cu citate şi cu fapte precise (v. Vieaţa Românească 1910, Ianuarie p. iii), dupăce sub adorabila formulă a «amendei onorabile» declară—în urma precizării noastre că d. Pascu şi-a permis să plagieze chiar pe Miclosich—«că etimologia lui ţeaţire nu-i aparţine», încheie că «învinuirea de plagiat [ce i s’a adus] este de domeniul fantasiei...». Ei, acum cum se împacă una cu alta: mărturiseşti că [nu din -furt» ci din «scăpare din vedere»—cam ciudată «scăpare din vedere»!] etimologia dată nu e a ta, nu-ţi aparţine şi totuşi învinuirea adusă pe temeiul acestui fapt e de domeniul fantasiei... Cum rămâne cu «fermitatea» pe care i-o dă d-sale «conştiinţa unei munci cinstite şi unei pregătiri serioase»?!...
35°
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Muncă cinstită, suflet cinstit, pregătire serioasă...
Dela singurul exemplu de mai sus, necum dela incoerentele şi ridicolele întorsături din Vieaţa Românească de pe Noemvrie, poate vedea oricine că d. Pascu nu inspiră seriozitatea unui om pe care să-l iei în seamă şi în consecinţă nici nu merita cinstea să aştepte vre-un răspuns din partea d-lui O. Densusianu, la ceeace s’a scris în revista dela Iaşi. Iar dacă cel ce semnează şi aceste rânduri s’a hotărât — răspunzând articolului d-lui Pascu—să stabileascăfaptele obiectiv şi să releveze reaua credinţă a acelora ce caută glorie prin mijloace josnice, a făcut aceasta din simţul de-obiectivitate cu care se deprind studenţii la facultatea noastră de litere, şi din necesitatea de a înfrunta, cu cinstea deprinderilor pentru adevăr, o insinuare, care în materie de ştiinţă şi de suflet e aşa de molipsitoare la noi.
Sunt mulţi cari îşi fac păreri asupra mişcării noastre intelectuale, după titlul articolelor din reviste sau capitolelor din cărţi, şi pe aceştia i-a avut în vedere şi D. Pascu, când punând un titlu pe cât de bombastic pe atât de îndrăzneţ şi lipsit de adevăr în primul său articol şi un titlu iarăşi neadevărat şi măgulitor pentru sine în al doilea articol, şi-a închipuit că s’a şi ridicat pe sine pe treapta nemurire), în vreme ce a scoborît pe d. Densusianu din locu-i de om de ştiinţă... Admiraţi-1, Români, pe filologul-doctor din Iaşi, d. Pascu...
înainte de a arăta că D. Pascu nare nici elementara pregătire a legilor fonetice, cu care se joacă pc degete un student dela filologie, trebue să stabilim, pentru publicul mare, care poate fi înşelat de înşiră-rile de cuvinte ale D-lui Pascu, un punct principal de vedere cu privire la studiile de limbă.
Etimologiile cuvintelor streine din limba noastră n'au în cele mai multe cazuri nici o importanţă pentru valoarea unui filolog. Cuvintele streine au intrat în limba română mai târziu, când evoluţiunea fonetică se desăvârşise în parte. Ele se recunosc repede. Dacă ai parcurge paralel un dicţionar al limbei noastre cu un dicţionar al unei limbi streine, cu care am venit în contact, ar fi lesne de recunoscut origina multor cuvinte streine de limba română, fiindcă forma lor e aproape identică. Greutatea nu c iarăşi în recunoaşterea unor elemente latine care au păstrat în limba noastră o formă identică (nasus—nas, manas—mână) ; ci valoarea unui om de ştiinţă stă în faptul ca urmărind istoricul unui cuvânt, a cărui formă s’a schimbat mult în decursul vremilor, să ajungă atât pe calea mecanică a sunetelor cât şi pe aceea psicologică a semanticei la prototipul latin, de origine. Ei bine, acestea se găsesc foarte rar şi foarte greu; cine a ajuns la un quantum de 50 de etimologii de felul acestora, are într’adevăr gloria unui adevărat om de ştiinţă. Unul dintre filologii noştri care a dat splendide studii linguistice în sensul a-ccsta, mărturisiâ că de un an şi jumătate n’a găsit nici o etimologie nouă...
Dar când te joci de-a etimologiile, când îţi închipui că o dificultate fonetică la un cuvânt nu-ţi poate îm-pedicâ gloria ta de a deveni filolog, când inventezi regiile fonetice «personale» numai ca să-ţi scoţi etimologia la capăt, când alte dăţi pui cuvântul străin egal
cuvântul român, sub forma unor «ghicitori sau cum zice d-1 Pascu «cimilituri», când habar n’ai dacă înţelesul cuvântului se apropie de al celui strein, chiar când sunt îndeplinite legile fonetice, e evident ca făcând suma la sfârşit să ajungi la «mii» de etimologii.
Şi iată din acelaş principiu, care m’a determinat la început, îmi propun să relevez câteva fapte cu privire la «serioasa pregătire ştiinţifică a acelui filolog care numai în şase ani de viaţă omenească a dat câteva mii de etimologii». Nu cer d-lui Pascu nici cea mai mică preocupare de numele meu, pe cât însă îi pot pretinde o serioasă atenţiune la citatele ce voi face din propriile-i şi «ştiiinţificele-î» studii. •
Namilă din «animal» (Arhiva, XII, No. 1). Oricum ar scutura D. Pascu cuvântul «animal» (l final nu putea să se păstreze) nu se putea ajunge la «namilă». Iar dacă pornim dela acuzativ,"am avea «inemâre».
Licăresc (idem No. 3) <*«luculo» (şi acesta din «lu-ceo») şi anume; *lucuresc, licuresc, licăresc! E inadmisibilă trecerea u>i. Iar exemplul adus ca argument lumbricum~z>limbric se explică astfel; u j-m 4- cons.tr’-î şi apoi î urmat de i=i (cf. înema, inema, inima).
Zgâesc este latinul *excaveo (d:n «escavo»). Lăsând la o parte greutatea evoluţinii semantice, care de altfel în genere iese din preocuparea filologică a D-lui Pascu, chiar din punctul de vedere fonetic excaveo ar fi dat pur şi simplu scaib.
Să mergem mai departe, cum merge D. Pascu: d-sa hotărăşte că alături de bastum în latina vulgară (D. Pascu o numeşte greşit populară») un *bestum şi că din aceasta prin metateza lui ,9 a dat betsum~?-htxt. O enormitate filologică această deducţiune; nu e nici un caz care să îndreptăţească asemenen fenomen în limba română.
Să deschidem şi Arhiva XIX, 1908 Ianuarie :
Ardic d\n*ardico. Dar ardico nu putea da decât sau «ârdec» dacă socoteşti pe 1 scurt, sau «ardic» dacă socoteşti pe * lung; iar dacă plecăm dela infinitiv, trebuia să avem «ardeca» .(cf. mesteca -cmisticare).
Bulughină d\n*bullignla (dela bulla + ină(t). Dar «bulligula» dacă ar fi existat n’ar fi putut da decât «buleghe» (cf. tindicula> tindeche; curechi).
Căciulă din*cuciulla. Dar cuciulla ar fi dat < cu-ciuă» (cf. măduă).
Falăi din*flău, iar acesta din flo\ău. Lângă verbul latin sufixul unguresc «ău»?! Dar «din graţia cărui alt exemplu a intrat între / şi l (cf. /loc, etc.)
Golnă ă'u\*collină. Dar acesta n’ar fi putut da decât coal(ă)nă.
Iar titilic, titirez şi trişcăi dela pag. 42, acelaş număr al Arhivei, sunt adevărate «onomatopee» filologice ale ingenioasei minţi a filologului din Iaşi.
Dacă nu mi-ar fi teamă de directorul acestei reviste că nu mi-ar îngădui să citez mai multe din perlele D-lui Pascu, m’aş opri şi asupra «miilor» din urmă de etimologii pe acesta care le dă în «Cimiliturile' sale recente1).
1) O dare de seamă asupra acestei cărţi o voiu face colegilor mei dela „Societatea studenţilor în litere".
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
351
Deschid la întâmplare la pag. 232 : Ferma muşat e dată de D. Philippide (Principii, 1894, p. 70) şi Mi-closich (Beitr. Cons. I, 38).
Pentru mneru pe care d-sa îl dă din *cineru < cy-nealus(H)—ciudată filologie!—îi amintesc etimologia d-lui Puşcariu (Etim. V. 6, p. 95).
Ne putem scuti de sarcina relevării ciudăţeniilor d-lui Pascu şi de data aceasta dacă cităm mărturisirea d-sale proprie că «recunoaşte însuşi că sunt unele [etimologii] îndoelnice» vorbindu-ne de «inevitabile greşeli de a-mclnimt* şi manifestându-şi cu «curajul de a avansa... păreri, deşi poate nu tocmai complect sprijinite...» (Cimilituri, p. IX.)
... Ce minunat om de ştiinţă!... Şi nu ştiu de ce gândul mi se duce—printr’o apropiere pe care mintea mi-o impune ca firească — la viitorul îndepărtat, în care la ramura specială a ştiinţei filologiei române şi europene vor străluci cu litere de aur nume celebre: C. Diculescu, Popeseu Ciocănel, Sote': dela Brăila şi mai strălucitor... G. Pascu.
Vasii.e V. IIaneş
APROPIEREA AUSTRO-RUSĂ ŞI CONSECINŢELE
In tot timpul duratei tratativelor dintre Austria şi Rusia, pentru stabilirea unui acord în chestiunea balcanică, s’a manifestat cu drept cuvânt o îndoială în privinţa reuşitei lor, şi aceasta atât faţă cu gravele neînţelegeri cari s’au ivit în timpul din urmă între cele două mari puteri, cât şi mai cu seamă faţă cu împrejurarea că în prezent marile puteri europene sunt organizate în cele două acorduri cu tendinţe bine determinate, reprezintate deoparte prin Germania, Austro-Ungaria şi Italia, iar de alta prin Rusia şi Franţa.
Or, în aceste condiţiuni, un acord austro-rus în vederea situaţiunii din Balcani ar fi însemnat dacă nu dezicerea celor două mari acorduri, dar ştirbirea autorităţii celorlalte puteri cari le alcătuesc şi cari logic ar fi trebuit chemate ca laolaltă să se pronunţe asupra dispoziţiunilor pentru menţinerea liniştei şi a statu-quo-ului în Peninsula Balcanică, împrejurare asupra căreia a stăruit diplomaţia rusă la începutul tratativelor, după cum rezultă din corespondenţa diplomatică urmată între aceasta şi diplomaţia austriacă.
Astfel, un acord austro-rus, stricto-sensu, nu s’a încheiat, a urmat însă o înţelegere între aceste puteri, motivată pe temeiul păcei, înţelegere care însă tot trece peste autoritatea celorlalte puteri şi pe care diplomaţia vieneză a căutat să o justifice prin afirma-ţiunea că:1 2 l) «celelalte puteri au afirmat mereu că recunosc principiul stătu-quo-vXm în Balcani; nu e deci nevoc de o manifestaţie solemnă în acest sens», precum şi prin aceea căa) «nimic nu ameninţă actualmente
1)	L’aide-Memoire Autrichien du 14 Marş 1910. „Le Temps", 22 Marş 1910.
2)	L’aide-Memoire Autrichien du 20 Fevrier 1910 „Le Temps", 22 Marş 1910.
ruperea statu-quo-w\vâ în Balcani; o asemenea ruptură n’ar putea avea loc decât în urma dezordinelor interne din Statele Balcanice sau a conflictelor armate dintre ele. Dacă asemenea eventualităţi s’ar produce, o nouă schimbare de vederi între cele două cabinete ar puteâ fi folositoare. Nimic nu s’ar opune la aceea că rezultatul unei asemenea schimbări de vederi să fie atunci comunicat puterilor sub o formă care să le permită a se asocia; dar actualmente e suficient de a publica comunicatul prin care cele două guverne declară că schimbul de vederi dintre ele a adus un rezultat favorabil şi că cele două cabinete, luând cunoştinţă de principiile politicei lor, au recunoscut că aceste principii le permit să intre în raporturi oridecâteori situa-ţiunea din Balcani ar demonstra oportunitatea». Afir-
matiuni din cari rezultă în mod evident năzuinţa Aus-» , %
triei de a ocoli în această chestiune intervenţiunea celorlalte puteri, prin înţelegerea cu Rusia, tinzând la prevenirea şi rezolvarea conflictelor eventuale Balcanice, potrivit intereselor lor politice...
*
* *
Dacă astfel stau lucrurile cu înţelegerea austro-rusă privitoare la Balcani, e interesant să ştim dacă această apropiere prezintă vre o importanţă şi pentru noi Românii.
Cu toate că România nu este stat balcanic, totuşi înţelegerea recentă nu ne poate rămâne indiferentă dintr'un îndoit punct de vedere :
1.	Pentru motivul că suntem în vecinătatea cea mai
apropiată a celor două puteri înţelese, care ne deţin porţiuni din teritorii şi ale căror intenţiuni sunt bine stabilite din trecut, însăşi existenţa noastră rămânând la eventualităţi la discreţia celor două puteri vecine, cari s’au apropiat tocmai în vederea valorificării intereselor lor.	.
2.	Mai prezintă importanţă pentru noi această înţelegere din punct de vedere politic extern, dată fiind alipirea noastră la Tripla-Alianţă. Ori, pe de oparte noi suntem sclavii politicei austriace în potriva tendinţelor panslavismului în Orient, şi pentru apărarea cauzei germanismului am făcut marile sacrificii băneşti cu construcţia forturilor, iar pe de alta, cât priveşte cauza noastră proprie, avem în coastele noastre înţelegerea austro-rusă pornită din însăşi iniţiativa Austriei, care ne-a cultivat cu frică panslavismului pentru ca apoi ea însăşi să se apropie de Rusia.
Chiar dacă această înţelegere n’a avut în vedere de cât câteva puncte esenţiale determinate ale chestiunii Balcanice, faptul în sine al acestei apropieri cu posibilitatea extinderei sale asupra ori cărui eventual conflict în care am fi şi noi interesaţi e de ajuns să ne dea de gândit dacă ataşarea noastră la politica blocului german mai cadrează cu împrejurările şi dacă nu cumva vremea nu desăvârşeşte adevărul că noi nu putem avea nici un folos după urma unei asemenea poiitici dubioase, singura cale care ne măi rămâne deschisă fiind aceea a unei noui orientări în politica externă *).
N. Ştefănescu-Iacint.
1) România faţă de împrejurările externe actuale. „Noua Revistă Română No. 20/1909.
352;
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26
-----------------
MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACURŢA
Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, eheviotte gros-cote etc., şi
Postavuri în toate genurile.
MATASARIE
Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc. Taffetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate, Ciorapi şi Batiste.
CORSETE
Dantele torchon şl broderii veritabile

Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri
gata şi după. comandă
PREŢURI FIXE ŞI MODERATE
VIILE
DUIL1U ZAMFIRESCU
— 2, STRADA ZORILOR, 2	-	■
Fulului NXuntolui <le I*ict*vte
TEr.EFON No. 25'87
Vinuri de cea mai superioară calitate
•	« l««	,
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Soi-vielu lu (loniicilîii
Angrosiştilor ii se acordă rabat
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea Victoriei No. 54	TELEFON
Editeurs:	ţş
ZANICHELLI de Bologna, ALCAN de Paris, ENGELMANN de Leipzig,	W
WILLIAMS et NORGATE de	Londres.	&
---------	^
99
SCIENTIA
99
REVUE INTERNATIONALE de SYNTHESE
SCIENTIFIQU E.	©
Direcllon: 6. BRUNI — H. DI0NI51—f. ENR1QUE5 & fl. 61HRD1NH - E. RI6NAN0	^
4 numeros par an, de 280—303 pages chacun.
On se plaiul de plus en plus des effets !de la sp£cialisalîon & outraoce â laquelle Ies hommes de Science sont condamnls. Scientta a £t£ fond£e en vue de contrebalancer ces f&chcux ef-fets. EUe public des articles qui se rapportent aux branchesdi-verscs de la recherche thlorique, dcpuis Ies Mathlmatiqucs jus-qu*â la Sociologie, et qui tous sont d’un int£r£t ggnlral: elle i permet ainsi â ses Icctures de se tenir au courant de l’ensvin-ble du mouvement scicntiflque coutemporain.
L Scientia, qui est dans sa quatri&me ann£e d'existence, a con' quis du premier coup la favetir du monde savant, grâce ă la collaboration qu’elle s’est assur^e des autoritls scientifiques Ies plus 6minentes de TEurope etdel'Am^rique. Elle a public, outre Ies articles de ses directeurs : MM. Bruni, Enrlques, Dlonlsl, Rlg. nano, des travanx de MM. Polncară, Picard, Tannery, Votterra, Boutroux, Borel, Fabry, Zeuthen, Zeeman, Arrhenlus, Georges Dar-win, Lowel, Ritz, Seeliger, Soddy, Ostwald, Wallerant. Lehmann, Schlaparelli. Clamlclan, Raffacle, Foâ, Hdber, Galeottl, Ebslefn, Demoor, Asher, Frederlcq. Lugaro, Delage. Caullery, Rabaud. Driesch, Wlessner, Haberlandt. Bohn, Claparăde, Janet. Rey, Plkler Cunnlngham. Westermarck. Kldd, Landry. Vilfredo Pareto, Achllle Lorla, Sombart, Carver. Oppenhelmer, Melllet, Bortklewlcz, Rlcco-bono, Philippe Sagnac, Salomon Relnach, Slmmel, Sclaloja. etc.
A partir «le Janvier 1909 Scientia joint an texte principal, portant Ies articles dans la langue de Icurs autcurs, 1111 hiij>x>-l^ment avocla tmauotion frur/niso dotouH Ich articles si* enmndN, angluls «t ltal enn.
Elle est ainsi accessible A quiconque connaît la seule langue franţaise.
Prix de V abonnement .•
25 francs. — 20 mk., — 20 sh.	£1
Directlon et R£daction : Mllan, Via Aurelio Saffi, II
Sunt preferate de cunoscători
ALMEKT HAEIl, JJuoureţtM Str. Numu-Pomplllii 7.