R OMÂNĂ
ABONAMENTUL: (48 numere)
In România un an ....... io lei
,, şease luni........6 ,,
In toate ţările tini unei poştale un an 12 ,,
„	,	1.	„ şease Iu ni 7 „
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE 'DUMINICĂ
DIRECTOR:
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UNNUMAR:
25 Bani
Se şfiseştecu numărul la principale librării şi la depozitarii de ziare din (ară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină ‘Mi pagină : 10 lei.
No. 20.
DUMINICĂ 7 MARTIE 1910
Voi. 7.
__________SUMAR U L
NOUTĂŢI:
Societatea de Studii Filosofice din Bucureşti. — 0 carte despre Dobrogea de Vasile M. Kogăl-niceanu.— Cum vor fi numiţi pe viitor inspectorii şi revizorii şcolari.—Revista revistelor.
GESTIUNI ACTUALE:
C. Rădulescu-Motru. Sufletul neamului, nostru: Calităţi bune şi defecte.—J.
I). N. Burii.eanu. „Klecfra" pe scena Teatrului Naţional.— TI.
POLITICA:
1. Ionescu-Ouinxus. Contenciosul şi cinstea, politică.
Const. 1. Elorea. Chestiunea tarifelor de transport.
STIINTE SOCIALE:
> .♦ »
N. Za harta. Invidia.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:	.
V. Y. I Ianes. Psihologia unor schimbări de Înţeles.
NOUTĂŢI * I.
Societatea de Studii Filosofice din Bucureşti
JiT 2 Frbruarie trecut s’a înfiinţat in Buc-uuşti o Societate de Studii Filosofice Dim aci mai jos statutele acestei societăţi.
Prima şedinţa a societăţii are loc Duminecă 21 Martie, între orele 9V> — 12 dimineaţa; în sala bibliotecii Aleneu’ui.
Statutele:
I. Se înfiinţează In Bucureşti o Societate de Studii Filosofice, care are de scop cultivarea şi răspândirea acestor studii.
il. M'j'oacele de realizare ale scopului sunt :
1°. Comunicările de lucrări ce şi fac. membrii activi la a-.dunările lor lunare;
2°. Conferinţele şi discuţiile conlradiclorii;
3°. Publicarea revistei Studii Filozofice iu cel puţin 30 coaie pe an, în care se tipăresc lucrările membrilor, comunicările, rezumatul discuţiilor din .şedinţele ordinare, şi dări de seamă asupra lucrări'or filosofice însemnate din ţară şi străinătate.
i°. Aducerea personalilăţi'or filosofice însemnate din stră-
inătate pentru a face conferinţe în Bucurrşti, precum şi răs-‘ pândirea cunoştinţelor filosofice în ţară prin organizarea de-conferinţc în diferite oraşe.
III.	Pot face parte din această societate ca. membrii activi
toate persoanele cari se interesează de sîucfiile filosofice. Studenţii universitari sunt primiţi ca membrii aderenţi. Adunările generale pot proclama membrii onorifici personalităţile marcante in filosofie sau persoanele cari au arătat un deosebit interes pentru societate.	'
IV.	Gotizaţiunea anuală este de 20 lei, în schimbul căreia
membrii primesc, fără altă plată, pubiicaţiunea Studii Filosofice. Studenţii, membrii aderenţi, plătesc abonamentul revistei şi au dreptul să asiste la şedinţele societăţii.	•
V.	Societatea se adună cel puţin odată pe lună pentru conferinţe, comunicări şi discuţii. Ordinea de zi se fixează de comitet şi se anunţă înainte domnilor membrii.
VI.	Societatea va fi condusă de un comitet de şapte membrii activi, care va îngriji în acelaş timp de publicarea Studiilor Filosofice. Comitetul se alege pe timp de trei ani. Primul comitet este ales în ziua de 2 Fevruarie 1910, ziua de constituire a societăţii. Comitetul alege din sânul său pe Secretar şi Casier. Şedinţele comitetului sunt prezidate de membrul cel mai în vârstă.
Şedinţele Societăţii de Studii Filosofice pot fi prezidate şi de persoane luate Î11 afară de Comitet, dar atunci având deleg iţiunea exprimată a acestuia. In cazul când această dele-gaţiune nu se dă, prezidează unul dintre membrii Comitetului şi cu pr ferinţâ cel mai în vârstă.
VII.	Mi mbrii activi sunt aleşi de câtre adunările membrilor activi cu majoritate de voturi. Membrii onorari sunt proclamaţi în şedinţele solemne ale Societăţii. Membrii aderenţi sunt admişi de către Comitet.
. VIU. In fiecare an, la 2 Fevruarie, Comitelui va face o dare de seamă despre gestiunea financiară şi activitate ştiinţifică a Societăţii, care se va publică in revista Societăţii, după aprobarea dală de adunarea membrilor activi.
IX.	Comitetul se reînoieşte Ia fiecare trei ani cu majoritatea voturilor membrilor activi. M mbrii vecii ului comitet pot fi realeşi.
X.	A lu nări le Societăţii se ţin cu orice număr de nrmbrii,
când la ordinea zilei sunt comunicări şi discuţiuni şliinţ lice, şi cu jumătate plus unul, când la oidinea zilei sunt chestiuni de administraţie, sau sunt de votat membrii activi, membrii ignorări şi membrii în Comitet.	#
Comitetul Societăţ i pe periodul anilor 1910 —1-913 se compune din D-nii: G. Anlonescu, docent universitar; C. Antonimie, doctor în filosofie; I.JF. Vuricescu, profesor secundar; D. Dnhjicescu, conferenţiar la Universităţi;/))". I. Duşcian, pub'i-cisl; li. Porn, publicist; C. Rudulescu-Molru, profesor universitar.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
306
Doritorii dc a face parte din Societate sunt rugaţi de a trimite adesiunea lor unuia dintre membrii Comitetului.
* *
*
O carte despre Dobrogea de Vasile M. Kogălniceanu (Buc.
Librăria Socec 1910).	.
Această scriere cuprinde istoricul şi descrierea Dobrogei din punct de vedere politic şi economic.
Dăm aci mai jos încheerea, din care se poate vedea tendinţa politică a autorului:
«In Dobrogea există pentru noi trei interese mari:
Unul economic
Unul naţional şi
Unul politic.
Interesul economic este desvoltarea cât mai intensă a Dobrogei. Cele două judeţe dobrogene au un pământ bogat, au mine, au bălţi, au Dunărea şi portul Constanţa. Dobrogea are nevoie de braţe şi capital pentru a pune în valoare marele ei avuţii naturale. Ii trebuesc căi de comunicaţiune în număr mare, şosele şi căi ferate. Constanţa trebue declarată porto-franco sau cel puţin o zonă dintr’însa, pentruca să poată rivaliza cu 0-desa şi să devie unul din centrele Comerciale şi industriale cele mai însemnate ale Orientului european. Dobrogea, pusă în valoare, va da ţării destule venituri ca să poată să între prinză acolo lucrări technice mari şi să facă din Deltă un ţinut care să poală absorbi zeci de mii de familii de plugari şi pescari români.
Interesul naţional rste ca să colonizăm locurile ce am numit slabe din punct de vedere naţional, cu români. Interesul naţional se. confundă cu cel economic, fiindcă tot aci intră şi colonizarea Deltei şi împroprietărirea elementelor româneşti pe pământurile statului.
Interesul politic, din punctul nostru de vedere, sincer liberal este ca să se reia faţă de dobrogeni, faţă de toţi dobrogenii, români şi neromâni, firul politicei lui Mihail Kogălniceanu. Libertate pentru toţi şi drepturi politice pentru toţi! România este destul de tare în Dobrogea ca să poată face asemenea politică. Căci interesul ei, un interes naţional superior, este ca să arate lumei întregi, ca să arate vecinilor dela miază-noapte şi miază-zi, dela răsărit şi dela apus, că România respectă limba fiecărei naţionalităţi din Dobrogea şi din ţară şi drepturile fiecăreia din ele. Ţara noastră trebue să aibă o politică liberală luminoasă, pe care nici-o pată să n’o întunece; nici o pată, nici o silnicie, nici o călcare de drepturi. Suntem un stat unitar etniceşte, populaţiuuile de altă 0-rigină sunt in număr neînsemnat, poate nici 8° 0 din popula-ţiunea totală, şi când puterea noastră e aşa de mare, putem şi trebue să fim largi în drepturi, mărinimoşi în libertăţi.
Legea pentru acordarea drepturilor politice locuitorilor din Dobrogea este tocmai contrariul de ce spunem noi că ar trebui să fie linia de conduită a României. Ea nu pleacă dela niciun punct de vedere mai înalt şi ajunge la chaos, la nedreptate şi la continuarea regimului excepţional.
Lupta pentru emanciparea politică a Dobrogei, n’a încetat deci. De regretat este numai că foştii luptători din Dobrogea s’au grăbit înainte de vreme să se despartă in partide politice. Ar fi fost de înţeles aceasta, dacă s’ar fi obţinut tntr’adevăr asimilarea politică cu Românii de dincoace de Dunăre. Altfel eră de datoria lor să rămâe uniţi pentru a nu încetă cu sforţările până la căpătarea unei legi de emancipare pentru toţi.
Lupta va trebui să continue, fiindcă au câştigat puţini şi
s’au desmoştenit mulţi.»	*
*
* *
Cum vor fi numiţi pe viitor inspectorii şl revizorii şcolari.
In proiectul de lege pentru modificarea mai multor articole din legea de organizare a Ministerului de instrucţie publică,
d. Ilarei prevede o procedură nouă pentru numirea în viitor a inspectorilor şi revizorilor şcolari. După această procedură inspectorii şi revizorii vor fi numiţi astfel:
v comisie compusă din : ministru, secretarul general, membrii consiliului permanent, directorii seminariilor pedagogice şi directorii din minister, adică tn mare majoritate, o comi-siune compusă din oamenii ministrului actual, va alcătui lista de prezentare, din care se vor alege inspectorii şi revizorii pentru perioada 1910—1914.
Listele sunt valabile patru ani.
Mai pe româneşte : d. Haret vrea să asigure partizanilor săi monopolul de a putea fi ei singuri timp de patru ani actualii şi viitorii inspectori şi revizori.
Neseriozitatea unei atari dispoziţii nu este nevoie să o mai dovedim, ea se dovedeşte de sine prin simplă enunţare.
Important este numai că d. ministru actual al instrucţiunei publice a putut să creadă că poate fi vorba un moment de respectarea ei pe viitor. D. Haret a început să creadă că departamentul instrucţiei publice este hotărnicit de pe acum ca o propiietate a sa particulară.
Un profesor.
• . ■ • . ^ * . -Revista Revistelor
Economia naţională. Februarie. Al. Dimitrescu-Aldem în Opinia publică şi noul pod peste Dunăre:
«Dacă este însă vorba de construcţia unui pod peste Dunăre, în primnl rând se impune construcţia unui pod la Galaţi, şi amenajarea liniei Gonstanţa Tulcea aşa fel, ca o legătură Ga-laţi-Gonstanţa să se poată stabili cât mai direct şi cât mai curând. Prin aceasta s’ar reda Moldovei ceeace i s’a luat: singurul ei mare oraş de tranzit, singura poartă (Galaţii). Nu numai pentru Moldova s’ar crea un drum mai normal de m:ş-care comercială, dar o astfel de construcţie ar atrage după sine o bună parte din tranzitul Galiţiei şi Germaniei de est; noua cale Galaţi-Gonstanţa ar concura linia Ureslau-Odesa, fiind cu ccl puţin 100 km. mai scurtă. Oraşul Brăila nu poate fi ameninţat de această nouă cale, întru cât el rămâne cu veşnica-i însemnătate a unui fund de golf marin. Se redă astfel oraşului Galaţi ceeace i s a luat, se specializează desvoltarea oraşului Brăila ca fund de golf marin, iar oraşului Gonstanţa i se uşurează desvoltarea meritată prin clieltuelile făcute pentru crearea unui port maritim».
1907. 1 Martie. D. Ion Gr. Pt'ur.escu în Conservatorii-demo-crati spre sate :
«Sunt acum zece ani de când un număr de 40 —50 de tineri, la mine în casă, puseseră bazele unei ligi care avea dc scop tocmai propovăduirea printre ţărani a cunoştinţelor necesare cetăţeanului şi apoi a nevoei participării lor la viaţa politică a ţării.	■
Tineri, plini de ideal, am pornit atunci cu totul nepregătiţi pentru această mare întreprindere, în care inimile noastre sincere şi dorul nostru de bine nu erau suficiente. Ne-am oprit în drum, cu convingerea că, in starea de atunci, toate partidele politice, neavând interes la succesul întreprinderii noastre, ne vor zădărnici acţiunea.
A mai încercat-o înainte socialiştii, cari, iarăşi grup puţin numeros, fără sentimentul de răspundere, dar mai curagioşi, au sfârşit prin cunoscutele condamnări şi desfiinţări de cluburi săteşti. Astăzi ideia e luată de un partid de guvernământ, de un partid care a dovedit că încrederea oraşelor şi a marilor proprietari o are, şi de aceea credem că va avea sorţi de izbândă.
Şi va fi un mare bine. Partidul conservator-dcmocrat îşi va fi legat soarta de o încercare mare, menită să dea o altă faţă şl vieţii noastre politice şi aspiraţiunilor noastre sociale».
VERAX
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
30/
CEŞTI UN I ACTUALE
SUFLETUL NEAMULUI NOSTRU:
CALITĂŢI BUNE ŞI DEFECTE.—I.
Idei dezvoltate în conferinţa ţinută la Ateneul din Bucureşti, în ziua de 21 Februarie 1910.
Dacă pe seama unui neam ar fi să punem toate calităţile bune şi toate defectele pe cari le prezintă acei cari îl constituesc, şi nu numai acei din prezent, ci şi acei din trecut, căci drept este că toţi aceştia constituesc la olaltă un neam, atunci sufletul neamului nostru ar fi cel mai variat mozaic, din câte se pot imagina. Nu este calitate bună, care să nu fi împodobit vreodată sufletul unui român, precum nu este defect care să nu fi fost sau să nu fie când şi când în ace-laş suflet: totalizarea calităţilor şi defectelor ar fi o împeticărire fără de sfârşit. Dar sufletul unui neam nu este o simplă totalizare de peticării sufleteşti, ci este el însuşi o unitate care trăeşte de sine prin armonia funcţiunilor sale, întocmai cum trăeşte şi sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul neamului nostru s’a format ca o rezultantă din sufletele Românilor, cari au trăit şi trăesc; el îşi are firea sa proprie, pe care o putem explică din sufletele Românilor, dar pe care nu o putem confundă cu firea vreunuia dintre aceştia. El este în fiecare dintre noi, şi cu toate acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata istorică; el este chipul în care ne întrupăm pentru ochii altor neamuri.
Cum însă să deosebim şi să caracterizăm un aşa suflet, care este în noi şi totuşi trăeşte în afară de noi ? Pe vecinul de lângă tine îl vezi şi îl judeci după faptele sale şi totuşi este aşa de greu să ştii ce suflet are! Este crud şi merge la biserică; este mincinos şi pe buzele lui numai legea şi adevărul! Adeseori o viaţă întreagă trăeşti cu el alături şi tot nu ajungi să-l cunoşti sufleteşte! Dar să mai cunoşti sufletul unui neam întreg, din care tu însuţi faci parte! Cum ai să te ridici peste amărăciunile tale personale, pentru a vedeâ şi calităţi în afară de defecte; cum ai să te ridici peste amorul' tău propriu, pentru ă vedea şi‘de'-"' fecte în afară de calităţi ?
Multe greutăţi sunt, negreşit. Cu ce le poţi înlătura şi până la ce măsură? Cu puţine ajutoare şi până la’ o mică măsură. Le poţi înlătura cu ajutorul experi-enţii altora, experienţă tradusă în proverbe şi zicători populare, cu ajutorul experienţii tale proprii şi cu ajutorul ştiinţei teoretice, ştiinţă sprijinită pe observa-ţiunea comparată a altor neamuri. Până la ce măsură? Până la o măsură foarte modestă. Drumul pe care pleci este puţin bătut; toţi te bănuesc şi călăuză nu ai decât iubirea ta de adevăr...
Cunoştinţa sufletului unui neam, cu desvăluirea calităţilor şi defectelor acestuia, nu este o operă de patriotism, ci este o serioasă operă de ştiinţă. Această cunoştinţă trebue să o stabileşti cu aceeaşi obiectivitate cu care stabileşti ori şi ce altă cunoştinţă despre lumea fizică. Intenţia" bună ce vei fi având de a-ţi prea
mări neamul nu arc ce căuta aici. Cu atât mai puţin are ce căuta aici şi intenţia cealaltă de a-ţi micşora neamul. După ce cunoştinţa obiectivă este stabilită, patriotismul poate să intervină; căci el ajută să se traducă în faptă aceeace raţiunea ţi-a impus ca o con-cluziune logică. întâi lumina minţii şi pe urmă tocul aprins al patriotismului. La un drum, pe întuneric, de altmintreli un foc ori cât de aprins ar fi el, nu poate decât să te încălzească; de luminat te luminează raza stelei care scânteie în lumea cea rece a albastrului ceresc.
• I.
Nu este ţară în hotarele lumei civilizate în care «gura lumei», «gura satului» să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe dintre convingerile noastre sunt întemeiate pe «svonul public», şi numai foarte puţine pe dovezile adunate de noi peisonal. «Se zice», «lumea zice» ; şi dacă «lumea zice» Românul, individual luat, pare că înţelege că tot aşa trebuie să zică şi el. Mai ales în lumea ţărănească «gura satului» este obârşia tutulor convingerilor. In «gura satului se revarsă, negreşit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre, şi a altora, dar odată ce acestea sunt vărsate, individualitatea lor s’a şters: «gura satului» contopeşte pe toţi ţăranii laolaltă în acelaşi vad sufletesc. Şi tot aşa şi la oraş, opiniuni personale foarte puţine. «Ce zice lumea», «ce zice partidul», «ce zice stăpânirea».... dar foarte rar ce zic Ion şi Gheorghe. Ce zic Ion şi Gheorghe ? Dar dacă Ion este în partidul liberal, trebue să zică ce zic liberalii! Şi dacă Gheorghe este în partidul conservator, trebue să zică ce zic şi conservatorii! Mai poate fi discuţie ? Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în ştiinţă, fie şi în literatură, părerea de gruo primează asupra celei individuale. Fiecare grup îşi are părerea sa bloc, căreia toţi se supun, întocmai cum şi la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un Român stă la îndoială, fiţi siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga ? Iată suprema lui nelinişte. Pentru risipirea acestei nelinişte, sforţarea Românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea mai bine «svonul» cel din urmă; mai nici odată sforţarea nu merge înăuntru, spre forul conştiinţei.
Omul de caracter la Români, nu este acela care este consecinţe cu sine însuşi, ci acel care n’a eşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consequenţa cu sine însuşi a grupului cine se întreabă ? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezinte, şi eşti Român, atunci eşti om de caracter.
Nu este ţară cu oameni mai curagioşi, ca ţara noastră românească. Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. In front, la războiu; în ceată, la rq-voltă; în cârd, la vânătoare... curagiul Românului nu are pereche. Iureşurile dela asaltul Griviţei au rămas legendare; şi tot aşa tind să devină legendare atacurile îndrăsneţe din primăvara anului 1907. Dar Româ-
308
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
nul izolat este blând ca şi mielul. Când îi bate din picior cineva, el tace. Aşa a tăcut şi tace în faţa celei dintâi ciocoroade, dacă o vede îmbrăcată altfel ca el.
Capul plecat sabia nu-1 taie , De aceea la oricine care arată sabia, el pleacă capul. Când simte însă cotul tovarăşului, adică când este în ceată, atunci, deîndată el ridică capul: şi atunci fereşte, Doamne, pe oricine de dânsul, căd este repede la mânie.
Românul, ca soldat, este un element excelent, neîntrecut. Armatele româneşti n'au cunoscut nici o dată frica propagată prin contagiune. Dar, cu toate acestea în timpul de pace armata românească prezintă un număr, relativ mare,- de dezertori. Recrutarea la armată, este pentru cei mai mulţi o pacoste. Elevii cei mai leneşi, învaţă carte, numai să-şi scurteze termenul de mili tărie.
Dar absolut fără pereche este curajul Românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunioară! Eşti din acelaş grup cu dânsul, atunci lauda lui pdrttru"tine nti mai are margini; eşti din cel-l’alt grup, atunci ocara lui nu mai are margini 1 Iată un redactor curagios în tot cazul îţi zici! Ei bine, te înşeli. E curagios numai ca mandatar al grupului. Yorbeşţe cu el între patru ochi şi vei constata că nu-şi aduce bine aminte de ce a scris. Intre patru ochi opinia lui este chiar că toţi Românii sunt buni şi patrioţi...
Dar şi religios este Românul. De ochii satului însă; cum tot din aceiaşi cauză este şi naţionalist. Cu reli-giunea merge până la evlavie. Să poate ca el să uite pe Dumnezeul părinţilor săi; pe A tot Puternicul şi Izbăvitorul... ? O aşa uitare este cu neputinţă, mai ales că el nici n’a avut încă ocazia să înveţe cine este acest Dumnezeu, A Tot Puternic şi Izbăvitor! Şi ce n’ai învăţat nu poţi să uiţi; acesta este un adevăr prea ştiut. Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepţii la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimei, de acolo de unde porneşte şi sentimentul personalităţii...
Tot aşa se petrece şi cu naţionalismul lui. Tot Românul face paradă cu sentimentele sale naţionaliste.
Dar numai până la faptă. Fapta fiind a fiecăruia,.a-dieă individuală, cu ea încetează şi naţionalismul. Dă-i unui Român în mână toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul... pentru alţii, şi el este imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauză a naţionalismului; va conjura pe toţi . semenii săi ca să se trezească din amorţire şi să-şi cultive inima şi mintea cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe acelaş Român să facă o muncă anumită cu temciu, şi atunci lucrurile se schimbă. Dacă este profesor, cu neputinţă să-l faci să rămână la catedra sa; dacă este meseriaş, la meseria sa; dacă este agricultor, la ogorul său... Fiecare să codeşte să înceapă munca specială a profesiunii sale până ce mai întâiu nu ştie pe toţi Românii treziţi la naţionalism, şi pe toţi gata să înceapă munca cea serioasă. Ca să înceapă unul după altul, nu-i vine nimănui în minte. Easă să începem cu toţii. Să no ştim mai întâi cu toţii naţionalişti, pe urmă vom începe şi cu fapte... Negreşit la începerea cu fapte
sunt mai multe dil’icu'lăţi de biruit ca la începerea cu vorba; ilar deocamdată scapă fiecare de muncă. Şi aşa suntem naţionalişti. Un profesor care îşi face datoria în mod conştiincios; un meseriaş priceput, un agricultor harnic, dacă nu fac paradă de naţionalism, nu sunt naţionalişti; în schimb toţi perde-vară, cari muncesc pe apucate şi când au gust, dacă fac paradă de naţionalism, sunt naţionalişti. Pe aceştia din urmă îi «ştie lumea», mă rog, că sunt naţionalişti, pe când pe cei-l’alţi nu; şi lucru important este nu să-ţi faci datoria de cetăţean, ci să te ştie lumea că eşti naţionalist...
Să apucă Românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă uşor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influenţa mulţimei, Românul se apucă de orice, dar când este să execute prin o faptă individuală lucrul de care s’a apucat, atunci se lasă de el foarte uşor. Nu este iniţiativă pe care să nu o ia Românul în grup! Să facem o şcoală? Să facem şi două. Să facem o societate cu scopul acesta şi acesta ? Să facem şi mai multe! Să contribuim pentru a asigura mersul acestei şi acestei instituţiuni ? De ce nu ? Să contribuim. Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuţie hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut. Când se adună din nou în grup, atunci încep recriminările şi noile hotărîri Este ruşine, Domnilor, trebue să începem odată! JPa-tria îşi are ochii îndreptaţi asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe. lucru. A doua zi aceeaşi indiferenţă. In grup, şi ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să-înceapă ceil’alţi, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept lumea ! Iată ultima ralio care împiedică activitatea fiecăruia.
Omul care îşi are atenţiunea îndreptată asupra activităţii sale personale şi ştie să preţuiască virtuţile din care isvorăşte această activitate, aşteaptă foarte puţin dela politică. Politica nu poate să reformeze adâncul sufletesc al unei societăţi, ci ea se mărgineşte la schimbările dela suprafaţă. O lege politică bună sporeşte numai posibilitatea faptelor bune, dar nu dă'şi motivarea acestor fapte; motivarea vine din sufletul individual. Din bogăţia acestui suflet individual răsar^oate bunurile sociale: legile, moravurile, ştiinţa, arta’şi toată cultura societăţii. Fără el, nimic nu se produce; cum fără sămânţă nu poate răsări şi firul de iarbă, cu toate că atmosfera din prejurul lui ar fi în condiţiunile cele mai prielnice. Politica regulează numai condiţiunile externe ale vieţii sociale, sămânţa faptelor sociale însă stă în sufletul fiecărui cetăţean. Fără calitatea acestei sămân-ţe, nici un progres nu este cu putinţă — ori câte legi politice s’ar face...
Dar unde atenţia nu este îndreptată asupra activităţii personale, şi unde lipseşte conştiinţa valoarei sufletului individual, acolo este natural să stăpânească politica. De aceea Românul este pasionat pentru politică. Pentru el politica este ca'o baghetă magică prin care totul se poate transforma; fericirea neamului în* treg, ca şi fericirea sa personală, poate fi adusă prin politică. «Dacă aş fi cu la guvern ; dacă aş face eu
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
309
legea», cum s’ar mai îndrepta lucrurile! Pentru Români lucrurile nu se pot îndrepta decât prin lege. Fiecare dintre noi are ca supremă ambiţiune să facă cel puţin o lege. Activitatea sa proprie nu este unul să o ştie dirige cum trebue; dar fiecare totuşi vrea să facă o lege prin care să dirigeze activitatea tuturor. Toţi aşteaptă mântuirea de la acţiunea poporului întreg. «Iată ce treb ,e să facem noi, Românii»; «iată cum este mai bine pentru neamul nostru ; şi nici odată: iată ce trebue să fac cu, Ion sau Gheorghc», iată ce este bine pentru activitatea mea. Când Românul se desparte de grup şi se priveşte ca persoană aparte, atunci este totdeauna consumator; ca producător nici odată nu are acest curaj. Când este consumator, atunci el, bine înţeles, ca toată lumea vieţuitoare, este individualist ; dar ca producător de bunuri el aşteaptă totdeauna să vadă ce fac alţii pentru ca să înceapă şi dânsul. Dacă nimeni nu începe, nu începe nici dânsul. Cele mai energice sfaturi nu răuşesc să-i clatine rutina şi să-l îndrepte spre întreprinderi individuale.-	.	.
Şi totuşi răsar din când în când şi întreprinderi individuale ! Sunt câţiva industriaşi români, câţiva capitalişti întreprinzători români... Sunt, negreşit, dar cu un suflet cu totul special, adică cu totul deosebit de sufletul unui industriaş sau a unui capitalist din ţările apusene. Sufletul industriaşului de aiurea, este stăpânit de frigurile muncii inventive şi de riscul luptei: în sufletul industriaşului român găsim desfăşurându-se abilitatea politicianului. Profitul capitalistulu’ român provine de cele mai multe ori fiin măiestria cu care a-ccsta îşi aserveşte bugetul Statului. Capitalistul român nu arc nici odată încredere în forţele lui individuale: ci ca şi cel mai sănie dintre compatrioţii săi, el se bizue pe protecţia Statului, exclusiv pe protecţia Statului.
Profesiunea care atrage mai mult pe român este aceea care nu-1 prea desparte de mulţime. Lui îi place să se simtă în mijlocul mulţimei, să vorbească şi să se ajute cu mulţimea. Specularea forţelor naturei prin industrie şi comerţ, el o întreprinde numai în cazul cel rău, adică dacă nu poate fi funcţionar, avocat sau politician. Când are talent, el rămâne la avocatură şi la politicianism, adică la specularea concetăţenilor săi. In această din urmă profesiune, sufletul Românului câştigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi intrat în politică devine dîntr'odată «om mare». Şi cum toţi Românii au râvna să ajute şi să îndrumeze neamul, ţara este copleşită de «oameni mari». Nu mai ştie neamul pe cine să urmeze. Marc a devenit şi Ion, marc a devenit şi Gheorghc, mare a devenit şi Petre... S’a zăpăcit aproape neamul, că prea are mulţi oameni mari»!
(Va urma)	C. I< ĂDULESCU-MOTRU.
BIBLIOGRAFIE
B Boerescu Discursuri -politice (IS59 —1883) Voi 1. Buc. Socec 1910. Preţul 4 lei.
Vasile M. Kogălniceanu. Dobrngcti (1879— 1900) Dr< pitiri po'ilice fără libertăţi Buc. 1910. Socec. Pr< ţnl lei 3,ă0
«ELECTR. A	PE SCENA TEATRULUI
NATIONAL. II
O piesă de teatru, ca orice operă de artă, pentru a produce întregul ei efect şi a putea fi apreciată după adevărata ei valoare, trebue înainte de toate să fie bine înţeleasă.
Când se reprezintă o dramă sau o operetă modernă publicul e în măsură să se pronunţe numai decât şi în mod temeinic, fiindcă nu-i scapă nimic din frumuseţile şi iatenţiunile poetului. Când e vorba insă de teatrul antic, în c«re se află concentrată viaţa morală a unui popor de acum 2.400 de ani, ar trebui să ne formăm mintea şi sufletul generaţiunilor pentru cari a fost scris acest teatru, pentru ca judecata noastră să fie dreaptă. Dar acest lucru nu se poate pretinde unui public din zilele noastre şi de aceea succesele repurtate de unele tragedii antice pe scenele moderne, n’au fost în raport cu meritele lor şi mai puţin încă cu faima bătrânilor tragici ,din trecut.
Fără îndoială, teatrul vechiu ca şi teatrul modern, se ocupă de om, reprezintă în general slmţimintele şi pasiunile lui, şi aceste simţiminte şi pasiuni n’au variat aşa de muie în decursul vremurilor, ca să nu mai recunoaştem în ele fondul permanent al naturii noastre. Căci, să nu ne înşele numele: dacă Grecii vechi reproduc pe scenă legendele divine şi eroice, ei se inspiră în caracterizarea personagiilor şi în acţiunea lor dramatică din viaţa reală, întocmai cum vor face cu
2.000	de ani în urmă, aceia cari, cu subiecte antice, vor construi opere moderne.
Dar în afară de acest fond permanent, care consti-tue aşa zicând partea «viabilă» a tragediei antice, câte alte părţi nu rămân obscure pentru noi, adevărate enigme, peste cari spiritul nostru trece, ca peste ceva neînsufleţit! Câte aluzii la legende poetice, cari ar descreţi fruntea şi ar face să surâză inima de le-ain putea pătrunde! Câte fapte, numai în treacăt atinse, cari deşteptau în auditorul vechiu un întreg cor-tej de amintiri, uneori duioase, alte ori teribile, şi contribuiau astfel să întreţină interesul dramatic! Astfel în Electra lui Sofocle, înţelege publicul nostru ceva când eroica fecioară, în durerea ei nemărginită, aminteşte do Itvs şi de Xiobe? Bănuim noi măcar farmecul melancolic ce se desprindea pentru sufletul grec din pronunţarea acestor două nume ? Ce este acest car al lui Pelops şi acest nemernic de Mirlyl, cărora ea le aruncă blestemul ei? Dar ordinele oracolelor, ce duc pe Oreste de la spate, spun ele ceva conştiinţei moderne, şi sacrificiul Ifigeniei, săvârşit de Agamcmnon, nu ne pare nouă o crimă monstruoasă, care mai că ne-ar face să scuzăm pe Clitemnestra dacă ea ar fi sinceră şi nu i-am cunoaşte motivele cari au împins-o la uciderea soţului ei ? Şi acele cxclamaţiuni de deso-lare ale Flectrci, că va părăsi lumina nemăritată şi far» copii , nu suntem noi dispuşi să le interpretăm în mod ironic—ca Şlefăniţă în «Viforul când spune despre Oana că e tânără şi văduvă,— dacă nu ştim să le punem în legătură cu ideile privitoare la cultul şi religiunea casnică?
Iată de ce jumătate din tragedia veche e pierdută
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
310
pentru noi. Noi nu o mai simţim, fiindcă nu mai suntem în comuniune de idei şi de credinţe cu publicul de acum 2.400 de ani.
In afară de această greutate pentru deplina înţelegere a teatrului antic, mai e o alta, cel puţin tot aşa de mare: aceea de a admite sistemul lor dramatic.
Noi concepem astăzi piesele de teatru ca o problemă, care merge treptat spre dcslegare, în mijlocul unor peripeţii şi complicaţii ce se ivesc în mod firesc şi contribue să întreţină interesul de curiozitate. Toate incidentele şi invenţiunilc poetului, trebue să ne ducă cu gândul la subiect şi să concurc la rezultatul final prin acţiune.
Aceasta însă nu c conccpţiunca celor vechi.
Cceace ne surprinde mai întâiu în teatrul vechiu, e prezenţa unui personaj colectiv, cu care nu suntem deprinşi în piesele moderne: corul *). In Electra el e compus din fecioare din Micena, cari vin pe scenă sub pretextul de a consola pe fiica fostului lor rege, şi nu o mai părăsesc un moment. Acest cor, în general, nu contribue cu nimic la mersul acţiunii; el nu face decât să exprime sub formă lirică—adică să cânte — impre-sium'le pe cari le încearcă la desfăşurarea evenimentelor de pe scenă; uneori dă sfaturi, alteori reproduce într'un limbagiu inspirat aceleiaşi simţiminte ca şi eroul principal ori conversează cu el. In definitiv, corul ţine piesa pe loc; el nu provoacă nici un incident, n'aduce nimic nou pentru acţiunea dramatică. Aceasta ni se pare nouă modernilor un defect capital şi dreptatea e cu noi.
La Greci, corul îşi avea explicaţia lui istorică. Tragedia s’a născut dintr’un imn cântat de un cor şi ca atare corul făcea parte din esenţa ei. O tragedie fără cor, ar fi fost socotită în opera clasică la Greci ca o monstruozitate literară. Observăm însă că pe când în Eshil cântecile corului ocupă la început aproape trei pătrimi din piese, încetul cu încetul rolul lui scade, se micşorează, iar al dialogului creşte, şi în epoca poste-rioară clasicismului, corul poate fi considerat ca dispărut.
Putem adăoga că pe cei vechi îi izbia mai puţin de cât pe noi repetiţiunilc corului, fiindcă nu e tot una a declama cu a cânta: aceleaşi idei, expuse de actor sub forma dialogului, când erau traduse sub forma lirică şi cântate, căpătau o notă de originalitate, care nouă ne scapă.
Observaţi în Electra, chiar din primul act2): nu găsiţi supărătoare, monotonă şi nesfârşită conversaţia eroinei cu corul ? Nu întârzie această conversaţie, sau schimb de simţiminte, fără nici un folos, desvoltarea piesei ? Aduce corul în discuţie vreo ideie pe care să n’o fi exprimat Electra în monologul ei de mai nainte ?
In afară de cor, modul cum Grecii au conceput acţiunea dramatică, încă ne desorientează.
Această acţiune, lor nu li s’a arătat dela început în mod abstract; ei au dedus-o încetul cu încetul din di-
1) Raci ne l-a introdus în Fsther şi Athalie, iar Schiller in Fidanfata din Messina.
') Termenul acesta act, e impropriu când se vorbeşte de tragedia antică. La cei Vechi tragedia se juca fără întrerupere; de oarece se jucau câte trei tragedii la o singură reprezentaţie, se poate zice că fiecare constituia un act.
tiramb, imnul ce se cânta în onoarea zeului Dionysos. A trebuit instinctul unor mari dramaturgi ca Eshil, So-focle şi Euripide pentru ca dintr’un cântec liric, cum era la început, tragedia, să nesocotească treptat elementul secundar şi să dea pe fiecare zi mai mult preponderenţă elementului dramatic, acţiunei. Insă, din cauze inerente teatrului antic, ei n’au mers prea departe în această direcţiune, ori n’au ştiut să tragă ultimele concluziuni din evoluţia la care ei înşişi contribuiseră. Acţiunea dramatică a rămas înţeleasă de cei Vechi ca o înfăţişare de situaţiune proprie pentru desvoltarea simţimintelor unor anumite personagii. De aceia nu găsim în Electra decât puţină acţiune propriu zisă; eroica fiică e reprezentată, dela început până la sfârşit, în împrejurări diferite cari îi dau prilejul de a-şi da pe faţă fondul sufletului ei. împrejurările acestea sosesc dela sine, în linie dreaptă, fără complicaţii şi fără intrigă
Când judecăm un asemenea sistem, să nu uităm c la cei Vechi nu putea să existe interesul de curiozitate, pe care Modernii caută să-l aprinză şi să-l întreţină în publicul nostru. Tragediile îşi luau subiectele din legende şi legendele erau cunoscute până şi în amănunte. Când Oreste apărea pe scenă, toată lumea ştia la ce trebuia să se aştepte '). Rezultatul fiind cunoscut, rămânea fiecărui poet libertatea de a varia puţin situaţiile şi uneori, de a-şi presăra calea cu flori plim-bându-şi publicul prin domeniul epic, — Cf. naraţiunea curselor de care din Electra — şi prezentându-i oare-cari peisagii noui.
La aceasta nu puţin "a -contribuit şi lipsa unui personal de teatru mai numeros. Poeţii vechi trebuiau să-şi îmbine piesele lor astfel ca să poată fi jucate numai de trei actori; când întâmplător aduceau pe scenă mai mult de trei personagii, erau siliţi să recurgă la figuranţi muţi, cum e Pilade în Electra. De ce teatrul vechiu n’a dispus decât de trei actori, aceasta e altă chestiune, care trebuie pusă în legătură cu originile tragediei şi cu avariţia Statului.
In piesa noastră, acţiunea dramatică propriu zisă, se reduce la puţin lucru, precum am spus. Oreste, fratele Electrei, împins de voinţa divină, soseşte în Micene ca să răsbune moartea tatălui său Agamemnon, ucis mişeleşte de inumă-sa Clitemnestra în unire cu Egist. Până în momentul când Crisotemis destăinueşte Electrei visul Clitemnestrei, acţiunea nu face un pas. Acest vis aruncă însă un element nou în piesă, ne face să întrezărim apropierea soluţiunii pe care o aşteptăm şi când Oreste însuşi apare pe scenă, progresiunea dramatică e vizibilă, catastrofa nu mai poate întârzia. Intrarea lui Oreste în palat constitue punctul culminant al acţiunei dramatice care, precum rezultă din această expunere succintă, se desvoltă în afară de Electra, eroul principal al piesei. Vedem dar, lucru curios, că personagiul care a dat numele ţragediei, deşi ocupă scena dela început până la sfârşit, deşi ţine mereu privirile noastre încordate asupra sa, e aşa zicând exterior acţiunei, care se desvălue independent de el!
Atunci, în ce constă forţa poetului dramatic şi frumuseţea tragediei noastre ?
>) Nu numai cî ştiau dar p eţil aveau grijă să spună dela început care va fi mersul tragfdiei, după cum fpune Oreste in Electra.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
311
Această, artă constă în inventarea atâtor situaţiuni patetice, în cari aruncă pe Hlectra, în modul magistral cum lasă să se desemneze caracterul întrepid şi extraordinar de energic al acestei fecioare, pe care nu o voinţă divină, ci voinţa ei proprie şi neînfrântă, o conduce, care nu ştie ce însemnează obstacolul, când e vorba de împlinirea unei datorii sfinte, şi când află că singura ei speranţă pentru atingerea scopului ce urmăreşte de atâta amar de ani s’a stins, se înalţă până la sublim prin hotărîrea ei de a se sacrifica, încercând să execute cu mână de femeie,- aceia ce destinul i-a refuzat, crede ea, să vază executat de altul! Sunt atât de atingătoare accentele ce scoate această sărmană fată, în luptă cu nenorocirea, atât de mult ne sguduie unele scene în cari o vedem sbătându-se în contra adversităţii, încât uităm şi sistemul nostru dramatic şi lumea depărtată în care pluteşte piesa, pentru a ne identifica cu eroina tragediei şi a simţi adevărata emoţiune tragică, lăsându-ne să fim coprinşi de simţimintelc de milă şi - de spaimă—ceea ce însemnează că tragedia.şi- a atins scopul.
Intr'un articol viitor vom arăta ce datoreşte Sofocle predecesorului său Esliil, şi care a fost soarta legendei noastre după Sofocle.
Despre modul cum a fost interpretată piesa, nu avem multe de zis.
D-na Bârsan îşi dă osteneli apreciabile ca să creicze rolul Electrei dar... dar acest rol e teribil de greu şi excedează puterile artistei. Do» ce însă artista se ridică dela început la diapazonul-cu care va trebui să încheie ? Eâră îndoială suferinţele Electrei sunt mari dela început; voinţa ei, hotărîrea ei, sunt toate de mult, dar oricum io—15 sau 20 de ani trecuţi peste dânsa, au mai liniştit-o, au putut să aibă asupra ei un efect răcoritor. Melancolică, duioasă, tristă, cât voiţi, dar furioasă dela începutul piesei, ni se pare exagerat. Nu trebue să existe o nuanţă în jocul artistei, care să corespunză progre-siunei piesei ? Dar, încă odată, jocul d-nei Bârsan e interesant şi promite să fie şi mai mult.
D-na Leonescu în rolul corifeului, D-ra Macri în acela al Clirisotemisei şi D-na Ciucurescu îu Clitem-nestra — care în actul final n’ar trebui să apară pe scenă sângerândă, nici măcar să fie adusă fără viaţă, ci să rămână în antreul palatului, unde poate fi văzută de Egist, când dă ordhi să deschiză porţile — formează un ansamblu onorabil. Acelaşi lucru putem spune şi despre actori.
Urăm piesei să aibă tot succesul meritat, iar direcţiunii îi exprimăm întreaga noastră gratitudine pentru interesul ce a început să arate teatrului antic, absolut necunoscut în ţară la noi până acum.
D. X. Burileanu.
apărut:
THOMflS CfiRLYLE
EROII, CULTUL EROILOR
Ş! EROICUL IN ISTORIE
Traducere din englezeşte de C. Antoniacle ■	— Preţul 2 lei —■
POLITICA
CONTENCIOSUL SI CINSTEA POLITICĂ
j
La Mizil erau numai doi primari: unul sub regimul conservator şi cel-l’alt sub regimul liberal. Pe unul îl cunoaşteţi de oarece a avut grija maestrul Cavagiale să vi-1 prezinte—imortalizându-1—este Leonida Condc-escu; pe al doilea permiteţi-mi să vi-1 prezint eu: Isaiia Georgescu. Rivalitatea dintre aceste două personalităţi politice marcante ale Mizilului luase proporţii uriaşe. Duşmănia lor era aşa de marc încât nu se mulţumeau să. nu-şi vorbească, să nu se salute, să se evite, să se combată cu ultima energie la cafenea sau prin coloanele ziarelor : «Răcnetul» şi «Trompeta Mizilului» — dar preocuparea lor de căpetenie din ziua în care veneau la putere era să distrugă unul ceia ce făcuse cel l’alt. De pildă: Erau conservatorii la putere: Leoniţia Condeescu boteza bulevardul cu numele: Lascar Catargiu ; pe strada unde locuia el se aşezau felinare la distanţă de câţi-va metri unul de altul, iar pe strada adversarului său nu se lăsa de cât unul şi acela cu totiîl departe de. casa fostului primar liberal pentru ca nu cum-va să se strecoare vr’o rază de lumină în curtea casei lui Isaiia; sacagiul — avea Mizilul şi un sacagiu — eră amendat dacă vreodată stropea pietrele de pe strada adversarului lui Leonida. Când veneau liberalii la putere, Isaiia îşi lua revanşa. Bulevardul nu se mai chema: Lascar Catargiu ci: Ion Brătianu ; felinarele de pe strada lui Leonida erau scoase ca nişte simplii funcţionari ; iar praful era lăsat să se aşterne în straturi groase pe strada fostului primar conservator. Ei bine, lupta această crâncenă, împinsă până Ia sălbătecie între cei doi ireconciliabili adversari - nu avea o clipă de* întrerupere. Ei nu-şi acordau cel mai scurt armistiţiu şi fiind-că doreau ca această duşmănie să existe şi dincolo de hotarele acestei lumi, Leonida şi Isaiia şi-au făcut încă din viaţă cavourile : unul se află într'un colţ al cimitirului iar cel l’alt în colţul diametral opus. Ani de-a rândul faptele primarilor Mizilului au alimentat revistele noastre umoristice. Acum s’au schimbat lucrurile. Se pare că Leonida şi Isaiia au împrumutat felul lor de a vedea conducătorilor politici din Bucureşti, de oare ce partidele noastre nu au de câtva timp de cât grija de a desfiinţa unul ceia ce altul a făcpt. Nu mă voiu opri la lucruri mărunte şi trecute ci îmi voiu îngădui să stau puţin de vorbă asupra unei chestiuni mari, grave şi de actualitate. Conservatorii înfiinţaseră prin ministrul lor de justiţie ; D-l Bădărău, Contenciosul. E inutil să vă spun în ce consistă şi care îi sunt avantagiile, de oare ce s’a vorbit .«i s’a scris despre această lege mai mult decât destul. Chiar zilele trecute, în parlament, Contenciosul a dat prilej să vorbească la mulţi cari ar fi trebuit să tacă şi prilej să tacă la mulţi cari ar fi trebuit să vorbească. Ceia ce este indiscutabil şi incontestabil este că: Contenciosul era o lege admirabilă de oare ce punea o stavilă abuzurilor administrative şi lărgea sfera garanţiilor de dreptate ale cetăţenilor. Era mai presus de toate o lege democratică şi aşa fiind, se va înţelege uşor enor-
312
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
mitatea săvârşită. Această lege cu caracter democratic să fie zămislită dc partidul conservatorii desfiinţată de partidul liberal. Din acest fapt—iu treacăt fie zis—se desprinde şi greutatea pe care o au principiile în luptele noastre politice şi rostul lor determinant in diferenţiarea partidelor noastre politice. Atunci, dacă lucrurile stau astfel, pentru ce s’a desfiinţat? Pentru ce? O singură explicaţiune a fost adusă—plausibilă, după părerea acelora cari au produs-o: — Cinstea politică. Partidul liberal îşi luase angajamentul în opoziţie să desfiinţeze Contenciosul şi prin urmare trebuia să se ţină de cu-cânt. Eu înţeleg ca un partid să desfiinţeze o lege . rea a partidului care l-a precedat la guvern; dar s’o desfiinţeze numai pentru că a făcut-o cellalt, faptul acesta îmi aduce cu înlesnire aminte mentalitatea lui Leonida şi a lui Isaiia. Cinstea politică ? A ! Mă închin înaintea ei; dar cinstea politică nu consistă în a desface ceeace altul a făcut bun, ci în a face acciace ai promis. Şi aşa socotită cinstea politică, fost’a ea cu sfinţenie păzită de conducătorii partidului liberalsi.su-fcrit’a ea până acum numai o singură ştirbire? E suficient să amintesc un singur fapt pentru a se vedea lămurit că cinstea politică este pusă in discuţîunc de politicianii noştri numai atunci când le \fine la socoteală. Votul univtrsal există în programul partidului liberal din anul 1892.
Au trecut aproape 20 de ani de când partidul liberal a făgăduit ţârei această mântuitoare reformă şi politicianilor liberali încă nu le trece prin minte s’o aducă la îndeplinire.
In vremurile din urmă se vorbea de colegiul unic la judeţ. Era o încercare timidă, un pas de copil ce se făcea spre mult trâmbiţatul ideal, dar tot era ceva. Au trecut trei ani dela venirea partidului liberal la cârma Statului şi nici vorbă dc colegiul unic nu este. Aceasta este cinste politică? Evident că nu. ConduSă-torii partidului liberal au pierdut dreptul de a vorbi in numele cinstei politice şi prin urmare nu le era permis .să se pună la adăpostul ei —spre a săvârşi o faptă reprobabilă ca aceia a desfiinţării Contenciosului. Acum, după ce am văzut cauza care a provocat acest proect de lege, să vedem cum a fost discutat. Discuţia fost’a ea lăsată liberă ? Se încep desbaierile. In parlamentul actual —ea dc altminteri în toate parlamentele no; stre—sunt foarte puţini oameni de valoare şi nu ar fi obositor să înşiri numele acelora cari au pregătirea necesară pentru rezolvarea afacerilor—nu particulare, ci publice. Dl C. Stere— nu am ncvoc să a-daog nimic—doreşte să propună un amendament. Ce credeţi că s’a întâmplat? Dl Toma Stclian, ministru de justiţie, face chestiune ministerială, ameninţă cu demi-siunea. Se face vâlvă. D-l Ministru e înconjurat dc câţiva prieteni cari îl asigură de devotamentul lor neclintit; în jurul d-lui Stere, care perzistă în inter.ţiunea de a propune amendamentul, se face cerc; discuţiunea se înfierbântă, bine înţeles nu în incintă. Pentru a se restabili liniştea, d-l Ferichide, cu autoritatea sa indiscutabilă, sună clopoţelul pentru a deschide şedinţa. D-l Ministru de justiţie apare pe banca ministerială iar d-l C. Stere dispare. A doua zi într’unul din ziare a-parc o informaţiune cam in aceşti termeni: «D-l C.
Stere ne roagă să anunţăm că a renunţat la amendamentul său, după ce a conferit cu d-l pri n ministru, Ion Brătianu». Ei bine! Mă adresez tutulor oamenilor luminaţi şi îi întreb: E cinstit acest lucru pcnttu un parlament şi nu este —nu găsesc cuvîntul greu—ruşinos, ca după ce se aduce în desbaterea Camerei un piocct dc lege care tinde la desfiinţarea unei legi bune, să nu se lase cel puţin desbaterile libere şi să nu se permită unui om de talia d-lui Stere să depună un amendament? Eu socotesc că deşi nu se mai ilusioncază nimeni asupra parlamentarismului nostru, totuşi faptul acesta a produs o penibilă impresie asupra opiniei publice. Dacă tot astfel se va lucra şi de aci înainte în pari mient, dacă treburile ţării vor fi conduse tot aşa, atunci partidele politice se vor discredita cu desăvârşire. Trebue odată să se schimbe această stare de lucrul i. S'a crezut că case va schimba după sângeroasa răscoală din 1907, dar ca continuă şi astăzi. Flăcările de atunci nu au luminat, se vede, în deajuns prăpastia spre. car.e de atât amar do vreme, politicianii împing această ţară. Să fie nevoie de altele ? Mi-aduc aminte că pe atunci, toţi conducătorii noştri politici îşi mărturiseau păcatele, spunând că dc 40 de ani politicianii nu îngrijesc decât de interesele lor şi ale clasei pe care o reprezintă, iar că interesele clasei celei mari sunt cu desăvârşire nesocotite. Şi îmi spuneam: «A quelquc chose malheur est bon.» S’au pustiit sate, s’au suprimat vieţi, dar cel puţin aceia în ale căror mâini stau destinele acestui neam şi-au dat seama de greşelile trecute şi se vor îndrepta. Astăzi însă, văd că e păcat de sângele care în 1907 a roşit câmpiile ţării noastre, de oarece politicianii noştri n’au învăţat aproape nimic de atunci. Abia se stinseseră flăcările, văile răsunau încă de ţipetele celor ucişi, ochii copilaşilor rămaşi fără nici un sprijin nu se uscaseră bine şi acei trimeşi în sfatul ţării pentru a face legile agrare nu îşi vedeau decât de interesele lor şi oriunde găseau un punct câştigat pentru ţărani; îl ştergeau şi ameninţau cu răsturnarea guvernului, dacă nu vor fi ascultaţi. Şi de aceea nici de data aceasta nu s’a făcut aproape nimic pentru ţărani.
Să nu crează aceia cari râuresc legile că daca au aplauze în parlament au făcut ceva bun, de oarece mâi-ncle cari aplaudă sunt mâinile obişnuite cu jetoane dc prezenţă şi nu cu astfel de mâini se clădesc lucruri folositoare pentru ţară.
I. Ionescu-Quintus
'	Deputat
CHHSTJUNKA TARI FF. LOR DK TRANSPţ >RT
Dacă vorbim în teză generală, asupra tarifelor căilor noastre ferate, vom face observaţiunea că, ele pă-cătuesc prin aceea că la formarea şi stabilirea lc.r nu s’a ţinut în seamă suficient principiul de a se veni în ajutorul diferitelor noastre ramuri de activitate socială.
Ceva mai mult încă, unele din aceste tarife sunt contrarii desvoltării economice.	'
Ţara noastră se ştie că are o poziţiune foarte favo-
NOUA RE VIST.
rabilă pentru tranzitul produselor din orientul european şi asiatic; cu toate acestea, din cauza combina-ţiunii puţin studiate ă tarifelor noastre de transport, în legătură cu tarifele similare europene, această acţiune de progres a comerţului de tranzit este împiedicată în desvoltarea ei. Aşa, unele articole de coloniale, ca: pvăzul, cafeaua, ceaiul ş. a. d. a. se bucură de tarife de transport excepţional de reduse, dacă vin dinspre frontiera Austriei sau Germaniei, în România. Acelaşi lucru nu se întâmplă însă, dacă aceleaşi produse ar plecă din porturile şi oraşele noastre, în direcţiunea acelor state, căci favoarea încetează şi li se aplică taxele tarifului comun.
Acest lucru trebue să înceteze şi să căutăm a cere vecinilor noştri la datorii egale, drepturi egale, făcând astfel de a respectă mai bine principiul reciprocităţii.
In această privinţă raportul budgetar al căilor ferate pe anul igoii, prezintat parlamentului de către dcfunc-. tul G. G. Assan, unul din cei mai distinşi cccncmişti, este o oporă'■ şi în aeelaş timp un' cap de acuzaţie, contra celor cari au condus politica tarifară trecută a căilor noastre ferate.
Redăm textmd, mai jos, modul cum pricepe aceste fapte ilustrul raportor al budgetului:
Ceeace este mai îngrijitor şi mai dureros, este că dintr’un examen amănunţit, reese până la evidenţă, că întocmirea tarifelor noastre de transport în legătură cu cele similare străine, s’a făcut nu numai contra celui mai elementar bun simţ, dar contra intereselor noastre economice şi ne ruinează pe nesimţite toată opera ce clădim cu sacrificii pentru prosperarea industriei noastre.
In mod bine calculat şi sistematic, găsim peste tot numai şi numai interesul străinului predominând».
iar mai departe, afirmă că: întreaga noastră producţie economică a fost vizată de străini pentru a fi acaparată, impunându-ne în urmă şi c mdiţiunile lor oneroase în ce priveşte taxele tarifare.
Este ştiut că rolul ţării noastre în comerţul internaţional este de a servi ca mijlocitor pentru ţările cari cad în zona Dunării de jos şi între ţările din Europa centrală şi apusană, punându-le în legătură cu ţările Orientului.
Poziţiitnea noastră geografică ne indică mai dinainte comerţul ce trebue să exercităm mai cu înlesnire şi anume comerţul de tranzit. Pentru aceasta însă, trebue să căutăm a ne cunoaşte adversarii noştri şi a căuta să-i învingem pe calea tarifelor vamale şi de transport.	‘
Lupta economică ce trebue să întreprindem cu ţările vecine se bazează numai pe forţa căilor noastre de comunicaţie şi pe rolul politicei tarifelor de transport.
Pătrunderea economică în Orient a Austro-Ungar'ei şi Germaniei se face prin ţara noastră în mare parte; de ani de zile aceste ţări caută să aibe o linie directă în Balcani, fără intermediul nostru.
Acestui fapt se datoreşte elaborarea proiectului AL,s-tro-Ungar de a prelungi linia ferată din Bosnia, şi I Iertzegovina spre a ajunge mărfurile germane direct în porturile turceşti din Marea Egee; proiect care a produs-o mare vâlvă în cercurile diplomatice.
ROMÂNĂ	.	3 0
Proiectul acesta a produs o mare deslănţuire de patimi, ca în apropierea unui război şi imediat s’a pus în discuţie posibilitatea construirii unei alte linii ferate care să lege Dunărea cu Marea Adriatică şi care să aibă de efect contrabalansarea politicei economice germane prin concurenţa economică a popoarelor slave.
Prin trccătoarca Novi-Bazar, dobândită de Austria în urma congresului dela Berlin, lumea germană caută să ajungă la portul cel mal mare al Mediteranei de răsărit şi anume Salonicul.
In acest caz, Constantinopole ar fi pierdut din importanţa lui şi rolul cel mai însemnat ar fi revenit portului Salonic: acesta fiind tot o dată şi cap de linie ferată pentru toată Europa centrală, legând ţările Occidentului : Anglia, Belgia, Olanda, direct cu Mediterana orientală şi tăind astfel în două popoarele slave spre a le izola şi oprima conform principiului politic exprimat de Bismarck sub forma Drang uach Ostcn, cu ori-ce preţ.
l-inia ferată sandjacală dacă s’ar construi, va avea o influenţă cu totul deosebită asupra comerţului nostru actual, de oarc-ce noi stăm tocmai în drumul dintre Orient şi Europa centrală. Atunci când trenurile încărcate dela Berlin Miinclien, Praga, Vicna, vor merge direct la Salonic, ţara noastră va fi lăsată la o parte şi cea mai mare parte din traficul actual va fi perdut pentru noi.
Ţinându-se seamă de această chestiune şi ca o consecinţă firească a acestei stări de lucruri, toate ţările din jurul nostru caută să-şi dcsvolte comerţul lor propriu şi să îmbunătăţească serviciul căilor de comunicaţie. Aşa Rusia caută să acapareze comerţul din Jkico-vina şi Moldova de vest, fie pe cursul râului Prut, fie pe calea drumurilor de fer, cărora lc-a întrodus multe îmbunătăţiri şi reducţiuni tarifare.
Actualmente chiar, o marc parte din comerţul de lemne şi cereale ce să făcea la Galaţi a trecut în porturile Ruseşti, Reni, Ismail şi chiar Odessa. Linia ferată Lcova-Kişinău, în construcţie, va avea ramifieaţiuni spre Reni şi Odessa, astfel în cât ori-ce relaţiuni comerciale ce am avea în prezent cu Basarabia să fie zădărnicite; iar pe de altă parte va avea de scop atragerea însuşi a comerţului nostru în apele şi porturile ruseşti.
încă de acum io ani Austria şi mai ales Ungaria favorizează porturile lor prin rcducţiunile cele mai mari posibile, acordate transporturilor pe căile ferate, ast-fel în cât mai toate regiunile din Transilvania, Galiţia, Bucovina, cari se aprovizionau cu mărfuri din porturile noastre Galaţi şi Constanţa, acum se aprovizionează din porturile Eiume şi Triest, de oare ce cheltuelile de transport fiind minime, mărfurile le revin mai eftine.
Bulgaria a cheltuit sume importante pentru a-şi construi porturile ei maritime Varna şi Burgas, numai pentru a putea satisface toate pretenţiunile ţării, căutând să înlăture concurenţa ^porturilor româneşti mai ales în basenul dunărean.
Proectul unei noi linii ferate, ce se proectase între Dunăre şi Adriatica, prin Serbia sau Bulgaria, va necesita construirea unui nou pod peste Dunăre, proecl care de se va realiza, va aduce de asemenea mari schimbări în traficul comerţului român.
3*4
NOUA REVISrĂ ROMÂNĂ
Toate aceste tendinţi de a ne atrage şi acapara comerţul nostru şi concurându-ne pe calea economică, tre-bue să fie un stimulent pentru noi şi anume să ne dea convingerea că trebuo să ne perfecţionăm mijloacele de transport, procurându-ne aparatele necesare porturilor şi gărilor, necesare încărcatului şi descărcatului, simplificând formalităţile şi mai ales studiind tarifele noastre în legătură cu tarifele străine similare: să nu ne dăm îndărăt de la nici un sacrificiu de tarif, acolo unde este vorba de apărat un interes economic românesc.
Pe lângă debuşeurile existente, trebue să căutăm a ne creia şi alte pieţe de desfacerea mărfurilor noastre, după împrejurări şi potrivit necesităţilor noastre.
Orientul, în prezent, se înfăţişează ca un câmp vast de activitate; trebue să ne ocupăm cu acapararea în total sau în parte a comerţului din Asia mică unde în prezent se construesc mari reţeli de căi ferate, cu capitaluri germane.
In nordul Moldovei se simte necesitatea unei noi legături de comunicaţie cu Rusia şi Germania de nord, prin ajutorul unei linii ferate ce ar pleca din Dorohoi la'Xoua Suliţă, iar de aci mărfurile ar putea trece prin Rusia, în Polonia şi apoi în Germania până la Stettin sau Danzig.
Această linie ferată ar fi necesară din două puncte de vedere.
Se ştie că exportul nostru de cereale se face exclusiv numai pe apă. Mai toate grâr.ele ce se produc se depozitează la Brăila sau Constanţa, de unde iau apoi calea mării. Acest drum deşi costisitor şi mai ales cu perdere multă de vreme, este totuşi cu mult mai cftin decât «cel pe care ni-1 oferă Ungaria sau Austria pe calea frontierei de uscat.
E ştiut lucru că cerealele noastre nu găsesc debu-şeuri în Austria sau Ungaria1), şi nici chiar în Germania, ţări tot aşa de agricole ca şi a noastră.
Pieţele noastre de desfacere agricolă sunt Belgia, Olanda şi Anglia. De sigur că drumul cel mai scurt ar fi acel prin noua Suliţă, Podolia şi apoi în Prusia sau Pomerania, de unde s’ar putea ajunge foarte repede la punctele de destinaţie, iar transportul cerealelor ar costa jumătate din ceeace costă azi.
Drumul acesta ar fi cel mai avantajos, căci transportul pe căile ferate ruseşti este mult mai eftin decât pe cele austriaco.
Dacă s’ar cftini astfel acest transport, atunci ar urma o simţitoare urcare în preţurile cerealelor şi ar veni foarte mult în ajutorul agriculturei din valea Prutului şi a Şiretului. ■
Pe de altă parte, existând linia ferată amintită mai sus, s’ar desvolta un mare trafic de călători şi mărfuri, căci ar fi linia cea mai scurtă între nordul Europei şi Constantinopol.
l'ără îndoială că din construirea liniei ferate Doro-hoi-Noua Suliţă ar trage mari foloase nu numai agricultura din regiunea de nord a Moldovei ci şi toate oraşele din această regiune până la Galaţi, ridicându-li-se astfel starea lor economică într’o situaţiune mai bună.
1) Prin excepţie, în anul 1909 Ungaria ne-a cumpărat o mare cantitate de cereale din cauza secetei ce a existat în acea ţară.
In special oraşele din nordul Moldovei sunt ameninţate de a fi cotropite de clementele străine cari n’au nimic comun cu ţara aceasta, şi dacă nu se vor lua măsuri de ridicarea clasei ţărăneşti la o situaţiune mai bună, din care să se formeze burghezia oraşelor, atunci aceste oraşe vor fi ameninţate să decadă şi mai mult.
*
* *
Dacă revenim la tarifele noastre de transport, constatăm că Austria, Ungaria şi Germania au dobândit dela noi cele mai multe avantaje, astfel că lupta economică contra acestor ţări ar fi zadarnică, de oarece mărfurile acestor ţări vin în România chiar mai eftine decât produsele româneşti.
In ce priveşte transporturile internaţionale cu aceste ţări, lucrul e şi mai grav, căci aci sunt interese economice importante şi adesea ori complicate din cauza haosului ce există în privinţa a tot felul de tarife speciale, convenţionale, suplimentare etc., în cât numai funcţionarii respectivi ai serviciului se pot descurca din acest labirint de tarife.
In genere, la formarea acestor tarife convenţionale, nu s’a ţinut în deajuns seamă de interesele economice ale ţării noastre şi principiul reciprocităţii n’a fost respectat după cum trebuia. De sigur că această reciprocitate nu trebue înţeleasă la articole similare, ci la reducerile tarifare ale articolelor de cari au nevoe ţările străine; să ni se acorde şi nouă reduceri la acele articole cari ne interesează fie ca import, export sau tranzit.
Aşa din raportul d-lui G. G. Assan vedem că România a acordat tarife scăzute Germaniei şi Austro-Ungariei, nu numai pentru materiale prime dar şi pentru fabricatele cu cari ele au avut interes să pătrundă în ţara noastră; aşa aceste ţări ne-au acordat avantaje în ce priveşte materia brută căci aveau interese să o atragă dela noi, nu însă şi la materia fabricată, căci aceasta e introdusă de acele ţări.
De asemenea petrolul brut se bucură de reduceri tarifare în ţările amintite mai sus, pe când petrolul rafinat este supus unui tarif mai riguros.
Germania ne;acordă mari reduceri dp transport la benzina brută, pentrucă are interes să poseadă acel produs dela noi.
Pentru produsele ce putem exporta ca: tutun, păsări, ouă, etc., nu ni se acordă reduceri pe liniile ferate străine; pe de altă parte, în tariful nostru de transport, există mari reduceri pentru fier şi articole fabricate din fier, deşi ţara noastră posedă câteva fabrici cari produc multe articole fabricate din fier.
Pentru alte materii prime ca: piele brută, sărată sau uscată, precum şi lâna, de orice fel, ni se acordă mari reduceri de tarif, şi aceasta numai din cauza necesităţilor industriilor din amintitele ţări, fără ca să ne dea în schimb alte compensaţiuni la unele articole ce dorim, noi să exportăm.
Chiar la aceleaşi produse, nu ni se dă aceleaşi reduceri, pentru direcţiunea contrară, căci o ţară poate fi exportatoare şi în acelaşi timp importatoare de o materie primă oare-care, deoarece industria arc- nevoe
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
315
de calităţi diferite din acea materie primă pe care ţara le produce din belşug pe unele, cari se exportă pentru a introduce în ţară calitatea de materie primă ce nu se produce.
Aşa România a exportat, în 1906, o cantitate de
200.000	kgr. lână spălată şi nespălată, totuşi a importat în acelaşi an pentru fabricile de postav peste 700.000 kgr. lână mai fină ce nu se produce în ţara noastră.
Tot în anul 1906 s’a exportat o cantitate de 1.320.000 kgr. pici uscate, sărate sau încenuşate şi am importat
3.800.000	kgr. piei speciale de cari industria tăbăcăriei dela noi a avut nevoie.
Tocmai la acest articol se simte mare nevoe de principiul reciprocităţii, căci e nedrept lucru, ca pentru pieile ce cumpără dela noi să le acordăm acelor ţări reduceri de transport, pe când pentru o cantitate de 3 ori mai mare ce noi am importat să nu ni se acorde nici o favoare de tarif în ţările denumite.
La alte articole de coloniale, fructe de sud, etc„ în be priveşte tranzitul ni se limitează numărul de oraşe ce putem deservi şi numai întru cât acele mărfuri ar pleca din porturile Brăila, Galaţi sau Constanţa, ni se acordă oarecari reduceri de transport; aceste reduceri sunt acordate numai în cazul când mărfurile ce expediem merg în direcţiunea următoarelor oraşe: Cernăuţi, Hadigfalm, Kolomea, Lenibergpod, Zamlcien, ■ Stanisiao şi Volksgarten.
Aceste avantagii încetează însă pentru Transilvania, Banat, cari sunt mai aproape de noi şi ar putea fi alimentate mai uşor cu tranzitul nostru, de oarece interesele economice ale Ungariei reclamă ca acele regiuni să fie aprovizionate din porturile mării Adriatice, Fiume şi Triest.
Pentru apărarea intereselor noastre economice, nu trebuie să lăsăm toată grija numai tarifelor vamale şi legei de apărarea industriei naţionale, ci trebuie să avem în vedere şi tarifele de transport a mărfurilor.
De sigur că chestiunea cea mai importantă în sistemul protecţionist al unui stat, este stabilirea tarifelor vamale, cari trebue să aibă de auxiliar combinaţi unea inteligentă a tarifelor de transport pe apă şi uscat.
Ast-fel se explică tandinţele tuturor ţărilor de a monopoliza căile ferate şi ele fac sacrificii mai însemnate în acest scop de a putea poseda la îndemână aceste mijloace, indispensabile desvoltării economiei naţionale şi a siguranţei tactice în caz de răsboiu.
In aceiaşi ordine de idei se remarcă că şi legile de apărarea industriei naţionale au de scop în mod accesoriu protecţiunea comerţului prin redueţiunile ce se dau la anumite mărfuri, transportului lor pe apă şi uscat.
In conferinţele anuale ce se ţin la direcţia C. F. R. se ştie cu câtă inzistenţă se susţine de reprezentanţii c. f. străine, introducerea vre-unui articol nou de transport cu preţuri reduse şi mai ales câtă încordare trebue de pus pentru a rezista şi combate cererile acestea, dăunătoare ţării nu atât din punct de vedere fiscal cât mai ales din cauza interesului suprem al economiei generale a ţării.
Este ştiut că cestiunea tarifelor de transport a mărfurilor este tot aşa de complexă pe cât e de importantă, şi de aceia legea de organizare a Ministerului de
industrie şi comerţ prevede înfiinţarea consiliului superior al comerţului, având printre alte importante a-tribuţiuni şi aceea de a studia tarifele de transport cu ajutorul unei sub-comisiuni compusă din persoanele cele mai autorizate în chestiunile economice.
Cu toate acestea deşi legea a fost votată de 3 ani de zile, totuşi aceea cojnisiune nu s’a întrunit nici odată în vederea scopului amintit mai sus, de a coordona tarifele noastre de transport.
Pe lângă toate acestea credem necesar ca aprobarea sau abrogarea tarifelor de transport să nu fie lăsată numai competinţei căilor ferate şi consiliului din Ministerul Industriei, ci să fie supuse şi discuţiunii Consiliului de Miniştri.
Căci dacă alcătuirea sau modificarea taxelor vamale se fac numai prin legi speciale, de ce nu s’ar supune tarifele de transport cel puţin aprobării Consiliului de Miniştri, căci şi aceste tarife interesează în de aproape starea şi desvoltarea economică a ţării.
Reducerile tarifare de penetraţie economică au avut o influenţă defavorabilă asupra desvoltării oraşelor noastre comerciale şi în special asupra portului Galaţi. Graţie acestor tarife, mărfurile engleze au început a părăsi calea mării şi a Dunărei, intrând în ţară pe frontiera de uscat, venind tranzit din porturile germane Stettin, Ilamburg sau din porturile Austro-Ungare Triest şi Fiume, fără a mai trece prin portul Galaţi.
Tariful excepţional,prin care se încuraja exportul oraşului Galaţi spre Austro-Ungaria a fost suprimat, iar căile noastre ferate nu mai acordă nici o reducere comerţului porturilor în această direcţiune.
Prin acest tarif se favoriza în deosebi comerţul en-gros din oraşul Galaţi, căci angrosiştii puteau trimite cu succes mărfurile lor prin Burdujeni la Lemberg şi Cernăuţi sau prin Predeal la Braşov şi Sibiu, satisfăcând astfel cererile acestor mari pieţe de consumaţie şi făcând o vie concurenţă porturilor ungare şi austriace dela marea Adriatică.
Actualmente pe lângă desavantagele arătate, cauzate de favorizarea importului prin frontiera de uscat mai provoacă altele şi criza lipsei de vagoane pe căile ferate. Căci trenurile vin dela frontiera de uscat spre porturi încărcate' cu mărfuri şi se întorc goale spre frontieră. Dacă s’ar generaliza importul numai pe calea mării prin porturile Brăila, Galaţi, Constanţa, atunci trenurile ar veni încărcate spre porturi cu produsele ţării noastre pentru a fi exportate, iar la întoarcere ar transporta mărfurile importate pe apă, pentru consumul oraşelor din interiorul ţării, fără a face drumuri zadarnice vagoanele, după cum se întâmplă în prezent.
Acest fapt arătat foarte bine de d-1 I. G. Munteanu, în discursul ţinut cu ocazia congresului camerilor de comerţ din Constanţa, arc influenţă asupra preţului cerealelor ridicându-le costul, căci vapoarele cari vin în porturile noastre aproape goale sau încărcate cu Iqst, cer navluri mai mari la întoarcere pentru transportul cerealelor tocmai pentru a compensa cheltuelile ocazionate cu venirea acelor vapoare.
De asemenea industria naţională este păgubită prin tarifele reduse de transport, acordate ţărilor vecine, căci produsele fabricelor noastre suferă din cauza concuren-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
.1 I f>
ţoi fabricatelor străine, cari revin pe aeelaş cost în ţară şi sunt preferate de clienţi înaintea celor de origină internă.
Pentru toate motivele arătate, credem necesară modificarea tarifelor noastre de transport pe căile ferate, astfel ca să se ţie mai mult în scamă importul mărfurilor ce ar trebui să se facă pe apă şi să dea o atenţiune cu totul specială porturilor noastre la a căror desvoltare trebue să veghem cu tot dinadinsul, aşa după cum se întâmplă în Ungaria şi Austria cu porturile lor maritime Uiutue şi Triest.
C'ONST. I. FLOREA
~ ŞTIINŢE'SOCI ALE '
I N V 1 D 1 A
L’envie nepouvant s'etercrjusqu’au mâriie potir s'egalcr ti lui, tâche de Ie rabaisser.
Boileau
La plus noble vengeance qu’on puisse tircr de ses rivaux est de Ies surpiisser eu talent ct en rertu.
Mme de Sevign6
L’envie pcursuit Vhonime de genie ’	jusqu'au bord de ta tumbe; lă cile
s’arrcte, el ta justice des siec/es vient -	s'asseoir ă sa place.
Diderot
Întruna dintre cugetările cu care sunt presărate scrierile sale, Spinoza spune, că natura omenească este astfel făcută, încât se găsesc împreunate în ea: mila pentru cei ce sufăr, cu invidia împotriva celor fericiţi .
Ca cele mai multe cugetări, aceasta este adevărată numai în parte. Dacă toţi oamenii ar compătimi pe cei ce sufăr, atunci omenirea ar fi cu mult mai puţin nenorocită şi viaţa ar avea mai mult farmec.
Cecace se observă la cei mai mulţi este, nepăsarea faţă de cei nenorociţi şi invidia faţă de aceia, pe cari îi cred mai fericiţi decât dânşii.
De aici decurg aproape toate amărăciunile vieţei.
I.
Invidia este o formă a perversităţii *). Perversul simte plăcere să cauzeze răul; invidiosului îi pare rău de binele cuiva, chiar dacă el este meritat. Căci trebueşte făcută deosebire, între regretul ce-1 simţi faţă de is-bânda nemeritată şi acela, care te roade la vederea unui succes, fie oricât de îndreptăţit.
invidia propriu zisă nu este întemeiată pe nimic. Dacă întrebi pe invidios de ce invidiază,—el nu ştie ce să-ţi răspundă. Este vorba, bine înţeles, de cei cari nu şi-o ascund.—Discutam în această privinţă cu o persoană invidioasă şi a rămas foarte surprinsă când, i-am spus, că nu sunt toţi oamenii invidioşi. Ea. găsea, că este destul de firesc, ca cineva să invidieze, fără să ştie însă dece. laţ^ unui alt invidios, când l-am vestit, că un cunoscut al său a câştigat — pe drept — o sumă de bani, i-a scăpat mărturisirea: Nn ştiu de ce, dar parcă mi-e necaz». Cu toate că şi pasiunile îşi au logica lor, această patimă este lipsită de orice logică. Ea nu este
') N. Zaharia, Perversitatea (în „Noua Revistă Română" 1909, No. 20).
întemeiată absolut pe nimic şi purcede numii din fondul sufletesc rău al individului.
Ooidin, în stilul său exuberant de imagini, a descris invidia în felul următor :
Faţa-i este palidă; corpul, descărnat; privirea, nestatornică; dinţii, acoperiţi cu un fel de tartru plumburiu; sufletul ei se adapă cu fiere; iar limba sa distilează veninuri ; surâsul i se iveşte pe buze numai la vederea nenorocirii; turburată fără încetare de griji necontenite, ploapele ei nu se închid niciodată; vederea izbânzei oamenilor o face să se usuce de ciudă. Sfâşiind pe altul, se sfâşie pe sine însăş: ea îşi este propriul ei călău». ')
Din această descriere figurată, se vede că Ooidin n’a fost numai un mare poet, dar şi un pătrunzător psiholog ; căci dacă analizăm cu dcamănuntul, constatăm că el a descris caracterele cele mai de căpetenie ale invidiosului. Am avut trista ocazie să cunosc mulţi invidioşi, dintre cari unul se poate socoti ca tip clasic. Nimic nu-1 supăra mai mult, decât vestea succesului vre-u'mu cunoscut de al său şi chiar al unui necunoscut. Socotea izbânda altuia, mai cu scamă în ramura în care dânsul ■n’a reuşit, ca o insultă la adresa lui. Şi eră interesant, să-l vezi cum se schimbă la faţă, cum din galben devine plumburiu, cum faţa i se posomorăşte, cum fruntea i se încreţeşte. Sufletul său era un izvor nesecat de calomnii, unele inventate de el, altele auzite dela alţii şi apoi colportate mai departe de către dânsul. Gura lui eră un adevărat canal de scurgere a tuturor minciunilor şi calomniilor.
Că invidiosul este calomniator, — faptul este destul de explicabil. Calomnia este arma perverşilor neputincioşi. Veninul care cloceşte în sufletul, invidiosului trebue să-şi găsească un mijloc de eşire. Sufletul său înnecat în fiere trebue să se uşureze într’un fel. Şi 'neputând face rău prin fapte celui pe care-1 invidiază, caută să il pricinuiască prin cuvânt. De aceea, el calomniază şi caută să vâre zizanie.
Sunt unele persoane, femei mai ales, care-şi fac o plăcere «să strice casele» oamenilor. Când ele sunt nenorocite mai cu scamă şi când observă, că într’o căsnicie domneşte armonie deplină, — aceasta le roade sufletul şt caută să o strice. Atunci le veţi vedea ascuţindu-şi armele-sau, mai bine zis, limba—şi începând campania de intrigi şi de calomnii. Acolo unde era linişte şi cea mai desăvârşită înţelegere, începe vrajba care nu mai conteneşte decât atunci, când persoana intrigantă a fost descoperită şi înlăturată sau, în orice caz, ţinută la distanţă'.
Din fericire, cu timpul adevărul se dă pe faţă şi se constată în cele din urmă, cine este adevăratul om de caracter şi cine perversul.
In sufletul invidiosului este greu să-şi mai găsească loc alt sentiment tot atât de puternic. Invidia copleşeşte totul, ea înveninează tot. De aceea cu drept cuvânt s’a spus, că invidiosul îşi găseşte pedeapsa în propria lui patimă. O veşnică nemulţumire îl stăpâneşte, pricinuită de starea lui şi de prosperitatea celorlalţi.
*) Ovidius, — Metamorfosele. Cartea II.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
. .îi;
Sufletul invidiosului este lipsit de acea seninătate a omului do caracter şi bun, care nu are să-şi impute nimic şi nici nu-i pare ray de binele meritat al celorlalţi El este veşnic turburat de vestea noilor succese ale altora şi mintea lin se frământă fără întrerupere, ca să găsească arme noi, prin care să cauzeze răul.
Unii invidioşi caută să doboare persoane, care s'au ridicat prin propria lor valoare şi prin propriile lor puteri; alţii, cei sus puşi, împiedică să se înalţe, pe cei cari li se par, că s’a putea ridica prin ei înşiş la a-ceeaş înălţime ca dânşii şi chiar mai sus. Jar pentru ca să aibă un concurent mai puţin şi să poată străluci singuri, ei caută să ţină în umbră pe toţi aceia, cari încearcă să se distingă în aceeaş ramură cu a lor.
Urile şi invidiile dintre oamenii, cari au acelaş fel de ocupaţii, sunt proverbiale. Câte odată merg până la cruzime, fn cazurile de acest fel, lupta pentru viaţă este înlocuită cu lupta pentru situaţii.
Rareori josnicul sentiment al invidiei se află singur în sufletul unui om; de obiceiu este întreţesut cu altele tot atât de necurate. Răutatea invidiosului merge chiar până la cruzime; căci este firesc, ca celui căruia îi parc rău de bin.clc altuia, să-i pară bine de răul altuia. Cea mai marc satisfacţie a lui este, când aude că unei persoane pe care o invidiază, i s’a întâmplat vreo nenorocire şi ea ajunge culmea, când el i-a pricinuit-o.
Unii invidioşi parcă ar şti ce este remuşcarca, dar nu o simt nici odată. îmi amintesc de tipul despre care am vorbit, că adesea îmi spunea: «Eu sunt un păcătos:; dar această constatare prin el însuş a murdăriei lui sufleteşti, nu-1 împiedică de loc să rămână tot astfel, adică să persevereze în apucăturile josnice şi incorecte. Alte dăţi—cele mai dese—eră cu totul cinic şi spunea verde, că «imperativul categoric al lui este: «bani să iasă ■>. E lesne de înţeles, că atunci când un om se călăuzeşte de acest «principiu», este în stare de orice. Dev-inc slugarnic, când simte că slugărnicia îi va aduce profit şi chiar hoţ, când crede că nu va fi prins.	.
Sunt cazuri, în care simţirea unui om este în conflict cu inteligenţa şi anume, când sufletul îi este stăpânit de unele sentimente sau apucături, pe care inteligenţa sa nu le aprobă. Dacă acela este un om de caracter, esc învingător din această luptă, dar foarte adesea cu sufletul moitificat. Aşa este, bunăoară, cu iubirea ce o simte cineva pentru o persoană, pe care prin inteligenţa sa o găseşte, că este nedemnă. Dacă acela este o natură foarte îşi martirizează sufletul, dar nu se lasă a fi răpus de acest sentiment.
Nu este tot astfel cu patima invidiei. Ea nici odată nu va putea să fie înfrânată de inteligenţă. Şi astfel fiind, inteligenţa nu arc alt rol, decât acela de uncliă, prin mijlocirea căreia invidia să se satisfacă; iar voinţa caută să execute planurile concepute. Eelul de manifestare al invidiei variază cu gradul de cultură şi de inteligenţă al invidiosului. Cu cât t-1 este mai inteligent, cu atât planurile lui vor fi mai rafinate.
Unii dintre dânşii au însuşirea de a simula unele calităţi, care face pe un om simpatic —în aceasta sunt ajutaţi adesea şi de fizicul lor-*-şi de a disimula de-
fecte, care i-ar arăta aşa cum sunt, adică odioşi. Graţie acestei simulări şi disimulări, ei reuşesc să se înfigă pe sub pielea unei persoane , pe care în sufletul lor o invidiază, dar după urma căreia pot să tragă profit. Ei fac parte din categoria falşilor c oameni de încredere.»	•
După cum vedem, un invidios poate să fie în acelaş timp crud, făţarnic, umil, cinic, neonest, aşa după cum îi dictează împrejurările. Un singur lucru însă nu poate fi niciodată şi anume om de caracter sau de inimă.
Unii invidioşi, mai cu seamă cei din clasa cultă, sufăr de ceeacc se numeşte hipertrofia eului. încântaţi peste măsură de persoana lor, pe care o văd împodobită cu tot felul de calităţi — ceeace-i o simplă iluzie— ci sunt în acelaş timp de o vanitate exagerată. Stăpâniţi find de aceste două slăbiciuni — grandomania şi vanitatea—este natural, ca să fie invidioşi. Succesul altora, pe cari de cele mai multe ori îi cred mai inferiori decât ci şi nesuccesul lor, îi fac ca, pe deoparte, să se creadă nedreptăţiţi; iar, pe de alta, să invidieze pe cei cari, după falşa lor credinţă, se bucură de o isbândă nemeritată. Ei sunt ceeace se numeşte suflete înăcrite. O contradicţie care se observă la dânşii, este dispreţul cc-1 afişează pentru opinia publică, cu toate că mai nainte s’au servit de toate mijloacele—permise şi mai ales ne-permise—pentru a-i captiva admiraţia. Această atitudine a lor iu* aminteşte fabula vulpii cu strugurii.
Pe lângă altele, invidia mai dovedeşte şi un egoism exagerat, căci cauza ce te face să regreţi succesele altora, sunt nesucccsele tale; căci ceeace te face să le împiedici, atunci când poţi, este ca să nu-ţi aducă ţie umbră, este ca să tronezi numai tu singur dela înălţime, atunci când ai reuşit să te ridici.
11	.
Invidia face parte dintre pasiunile liniştite sau lente, aşa în cât semnele externe prin care se manifestă sunt greu şi câte odată chiar cu neputinţă de perceput. Tre-bue să fii înzestrat cu intuiţie psihologică, pentru ca să poţi descoperi această pasiune, mai cu seamă la omul inteligent, care caută să şi-o ascundă şi să atri-buc faptelor prin care şi-o manifestă, cu totul alte cauze, decât pe cea adevarată.—E o banalitate faptul, că cu cât un om este mai civilizat, cu atât îţi va fi mai greu să-i pătrunzi în suflet.
Doctorul Descuret, care s’a ocupat amănunţit de feluritele pasiuni omeneşti, privite mai ales din punct de vedere patologic,—descrie manifestările externe ale a-ccstei grozave patimi.
«Tristeţea, posăcia, mobilitatea, încruntarea obişnuită a sprâncenelor şi paliditatea plumburie a feţei, sunt întâiele simptome ale acestor două pasiuni concentrice [Gelozia şi Invidia] în cel mai înalt grad, numite astfel, fiindcă resping sângele dela periferia corpului către organele interne.’)
La povestirea unei nenorociri întâmplate rivalului, vezi desemnându-sc un surâs infernal pe buzele subţiri ale invidiosului. Din potrivă, când află despre vr’o is-
3) Dcsctiret. La Medicina dcilc Pnssinrii. Vcrsione di F. Zappert. Milano. ISO!, pag. 424.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
3i»
bândă a aceluia sau chiar a unei alte persoane, trăsăturile feţei i se sbârcesc, sprâncenele i se încruntă, ochii i se cufundă în orbite, întreaga faţă i se micşorează: binele altuia îl face să slăbească. Dacă aude citi ndu-se vre-o producţie literară de un merit distins, tace şi tăcerea lui preţueşte cât un elogiu; invidiosul nu iubeşte şi nu laudă decât pe morţi. In asemenea cazuri, chiar nepăsătorul şi ignorantul pot rămâne tăcuţi; dar atitudinea lor este liniştită, muşchii le sunt destinşi; invidiosul, din potrivă, or cât de dibaciu ar fi să se prefacă, pentru observatorul băgător de seamă se dă pe faţă, printr’o uşoară mişcare a piciorului, ca şi cum ar voi să se descarce întru câtva pe postament, de ciuda sa.» !)
Cu toate că omenirea durează de atâta amar de vreme; totuşi patimile omeneşti au rămas aceleaşi. Dacă comparăm d scrierea lui Ovidiu, care a trăit acum 19 secole, cu aceea a doctorului Descuret, care a murit de curând relativ şi cu observaţiile din zilele noastre, găsim complectă asemănare între descrierile şi manifestările invidiei. Nu ştim însă dacă afară de invidioşii, cari îşi manifestau patima în acest fel, mai existau pe atunci şi de aceia, cari se observă în zilele noastre şi cari sunt aşa de stăpâni pe dânşii, în cât nu trădează prin nici un semn patima de care sunt coprinşi. Din potrivă, ei simulează oarecare satisfacţie pentru succesul ce l’ai căpătat; te felicită chiar, pentru ca mai în urmă, după ce v'aţi despărţit, să înceapă să 'manevreze în potrivă-ţi şi să te lovească cu braţul altuia.—Când d. Titn Maiorescu a spus: «fereş-tete a doua zi după un succese, — probabil că avu în vedere loviturile, de care eşti ameninţat din partea invidioşilor.
Doctorul Descuret susţine, că această patimă poate, cu timpul, să se transforme în curată boală, din care i se trage chiar moartea cuiva.
După cum am văzut, el numeşte invidia pasiune concentrică, din cauză că, la cel stăpânit de ea, sângele dela periferie se concentrează în organele interne.
Dacă această concentrare devine obişnuită, cu alte cuvinte, dacă această patimă trece din starea acută în cea cronică, — sângele, respins fără încetare către inimă şi principalele vase sanguine, tinde mai întâiu să dilate canalele. Din această cauză provin apăsările supărătoare, suspinele întrerupte, palpitaţiile violente şi adesea anevrismele mortale. Pe de altă parte, ficatul fiind prea încărcat de sânge negru [vânos], desparte bila în cantitate mai mare de cât în starea normală şi sfârşeşte câte odată prin a se atrofia. In acelaş timp, digestiile se turbură, puterile slăbesc, pielea devine lividă sau icterică; slăirea creşte treptat-treptat în fiecare zi, din cauza unei febre uşoare simptomatice şi a iritaţiunii viscerelor, care din organe tiranizate ce erau, devin la rândul lor tirane, plătind' pasiunei, cu vârf şi îndesat, desvoltarea bolnăvicioasă ce le-a cauzat’o.
«Când pasiunea e mai înaintată, iritaţia intestinală se transmite la creer, pentru a-1 face oarecum părtaş la durerea sa ; de aici provin gânduri negre şi sbu-
1) Ibid. pag. 424,
ciumate, iubire de singurătate şi de întunerec, insomnii triste, care consumă cu totul puterile bolnavului şi-l predispun la o slăire însoţită de melancolie, la ipohondrie, la nebunie, la moarte.»1')
N’am cunoscut cazuri de acest fel, dar probabil că ele există şi e natural.
Este de prisos să mai insistăm asupra efectului salutar sau dezastros, ce-1 pot avea pasiunile asupra organismului. Se ştie, că supărările neîntrerupte îl predispun la tuberculoză, că gălbenarea" poate fi pricinuită de necazuri, că apoplexia de asemenea, etc. etc.
Un fapt este cert, că invidiosul fiind veşnic nemulţumit, e destul de firesc, ca efectul acestei stări de continuă nemulţumire să se resfrângă asupra organismului său.
III
Ca să studiem pasiunile omeneşti numai pentru plăcerea de a le studia,—aceasta nu este de nici un folos. Treime să urmărim un îndoit scop. Să favorizăm desvoltarea celor bnne; să prevenim manifestarea celor rele sau, în cazul când nu putem aceasta, să căutăm a face, ca să fie cât mai puţin vătămătoare, atât pentru cel stăpânit de ele, cât şi pentru mediul social în care el trăeşte. Numai în acest caz, studiul lor poate avea eficacitate.
Un lucru trebue stabilit dela început şi anume, că cel care se naşte invidios, aşa rămâne până la moarte. Este cu mult mai uşor să scoatem unele idei greşite din mintea unui om, servindu-ne de altele, care să le arate absurditatea. Nu tot astfel este cu patimile, care nu sunt întemeiate pe raţiune. Prin urmare, dreapta judecată este cu totul neputincioasă faţă de această josnică patimă. Când invidiosul nu este vătămător—caz de altmintrelea rar— el este mai mult de plâns, decât de osândit. Ori câte argumente îi vom aduce, pentru a-i dovedi, că nu este bine nici pentru el şi nici pentru ^lţii, ca să invidieze,— nu vom isbuti să-l facem să înceteze de a fi invidios. Ar însemna să-i pretindem ceva mai presus de puterile lui. Poate că el însuş este deplin convins de tăria argumentelor noastre; totuş nu se poate opri să invidieze.
Şi după cum prin nici un mijloc nu putem înlătură regretul, de care sufletul unui om iubitor este coprins, din cauza pierderei unei fiinţe iubite; tot astfel nu vom putea face pe invidios, să nu regrete binele aproapelui său.
Eră interesantă de observat la tipul despre care am vorbit, lupta ce se petrecea câte odată în sufletul său. Vedeai cum acest om se căsneşte să reacţioneze în potriva apucăturilor sale rele. Din nenorocire, această luptă, dură numai câteva, clipe; partea rea covârşea pe cea bună şi astfel dânsul continuă să persevereze pe calea apucată, care de cele mai multe ori nu poate duce pe un om, decât în două locuri; la puşcărie sau la casa de nebuni.
Odată stabilit faptul, că ne găsim în faţa unei patimi incurabile, ne rămâne să vedem ce este de făcut.
Sunt foarte rari oamenii, cari au însuşirea de a pătrunde în sufletul cuiva atunci, când au numai puţine indicii. Aşa se explică aprecierile greşite din toate zilele, al căror număr este enorm. Datoria celor înzestraţi cu acest dar foarte preţios de a citi în suflete este, să atragă băgarea de seamă a celor mai puţin observatori, asupra unor indicii după care trebue să se conducă, faţă de aceia cu care au a face şi, prin urmare, a-i preveni mai din vreme.
Unul dintre acestea şi cel mai de căpetenie, este următorul.
Orice invidios este un calomniator sau un clevetitor.
I) Ibid. pag. 424—426.
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
319
Când vedem pe cineva că nu face altceva decât să critice, să calomnieze şi să clevetească, — să ştim că acela este un invidios. E cu neputinţă, ca un asemenea om să nu invidieze. Şi ca să ne convingem, n’avem decât să-l urmărim pas cu pas şi vom constata, că sufletul său este copleşit de fiere, pe care caută să şi-o descarce prin mijlocirea calomniei sau a clevetirii, dacă este laş. Şi trebue să mai avem în vedere faptul, că după cum pe unii îi critică sau îi cleveteşte în faţa noastră,—tot astfel va face şi în potriva noastră, când se află cu alţii. Faţă de invidios, toţi suntem egali.
Nimeni nu trebue să nesocotească adevărul, că invidiosul urăşte în deosebi pe toţi, cari îi sunt superiori prin ceva şi că unora, celor mai slabi, caută să le facă rău prin fapte; iar celorlalţi, prin vorbă.
Iar după ce am căutat să facem pe invidios nevătămător sau cât se poate mai puţin periculos, demascân-du-1, dându-i pe faţă necurăţenia sufletească, nu trebue să-l duşmănim. Din potrivă, mai mult să-l plângem. Căci nu este puţin pentru o persoană ca sufletul ei să fie -veşnic frământat de această patimă, care—împreună cu remuşcarca—este cea mai chinuitoare dintre toate.	N. Zaharia
"NOTE Şl DISCUŢIUNr
PSIHOLOGIA UNOR SCHIMBĂRI DE ÎNŢELES
Acesta este titlul conferinţei D-lui Ovid Densuşianu, ţinule la „Societatea femeilor române" în seara zilei de 24 Fevruarie.	.
In sensul vederilor expuse în parte în altă conferinţă Graiu şi Suflet», d-1 Densuşianu îşi propune să precizeze mai mult de data aceasta partea sufletească a cuvintelor şi anume a acelor cuvinte ce duc la reduc-ţiuni în sensul unor schimbări de înţeles, relevând şi factorii cari contribuie la aceste procese linguistice.
In privinţa cuvintelor, sunt unele de nu-şi schimbă sensul cât trăesc, acelea ce reprezintă noţiuni precise şi obiecte anumite (pământ, cer)-, altele cari sunt supuse alterărilor, acelea care reprezintă anumite însuşiri sau stări sufleteşti. Acestea se apropie mai mult între ele, e un fel de gradaţie dela una la alta, sunt anume tranziţii foarte sensibile, ca în culorile spectrului.
Factorul de căpetenie ce aduce schimbări în înţelesul cuvintelor, e factorul asociaţiunilor de senzaţiuni, sentimente şi idei.
Putem deosebi şi în cazurile linguistice aceleaşi categorii ca şi în psicologie:
a)	Asociaţiuni de sensaţiuni. Lat. acer însemnă la început «ascuţit». S’a stabilit apoi o legătură între a-ccastă senzaţiune tactilă şi una de gust şi s'a ajuns astfel la înţelesul de «acru».
Scnzaţiunea vizuală de verde s’a asociat cu «reînvierea naturei, primăvara ■; apoi printr’un proces psihic explicabil s’a ajuns la o semnificaţiune derivată, printr’o asociaţiune cu orice idee de exuberanţă : «tânăr
In limba franceză acelaş lucru. Acî procesul de tran-sformaţiune a înţelesului a mers şi mai departe. Le-gându-se de «verde» ideea de noutate, de ceva «proaspăt», s’a ajuns să se zică chiar: Ies pierres vertes (pietre de curând scoase din carieră).
Culoarea de negru legată de ideea de ceva «posomorât» în natură şi de aci de «trist,» «nenorocit». La Aromâni procesul a mers şi mai departe: lai=negru se aplică şi unei «persoane nenorocite».In vechea franceză dela noir s’a format subst. noirete = tristeţe. Şi totuşi procesul acesta de transformaţiune nu s’a oprit aci: In îegătură cu adj. lai la macedo-români subst. corbul c aplicat la nume de persoane cu înţelesul de «nenorocit».
b)	Evoluţiuni dela anume senzaţiuni la înţelesuri cu caracter intelectual. Lat. equus reprezintă la început
ideea de ^suprafaţă netedă, egală, unită». De acest cuvânt s’au legat apoi o serie de concepte abstracte, cum ideea de «just».
La noi avem ideea de «dreptate» a cuvîntului derivat din directus latin, care reprezintă ideea de distanţă, de spaţiu.
In vechea germană glad însemnă «neted». De acest cuvânt s’a asociat apoi ideea de «strălucitor» şi de aci ideea de «veselie» cum îl găsim la Anglosaxoni.
Schlecht în vechea germană însemnă tot «neted». Dar acest înţeles a ajuns la rău prin următorul proces: de ideea de neted» s’a legat ideea de simplu (sclicht); acestei noţiuni i s’a adus un înţeles peiorativ ajungându-se la «rău». In limba suedeză cuvântul acesta însemnează tot «neted», în daneză însă «rău».
Dacă aceste procese psihice se produc continuu, nu numai în trecut ci şi astăzi, în vieaţa prezentă, dacă ele sunt deci un fenomen absolut firesc, cum se găsesc oare oameni cari să privească ca ceva falş, ca o sforţare a spiritului limbii unele apropieri de cuvinte pe cari mai ales poeţii simbolişti le introduc, pentru a redă mai bine puterea imaginei, în scrierile lor ?
c)	Cuvinte ce se referă la sentimente.
Cuvântul dor, derivat din -doltrs- latin; ce a înlocuit mai târzie vreme pe dolor», a fost asociat mai întâiu de ideea de «durere», apoi printr'o asociaţie firească s’a ajuns la «dor» cu înţelesul cunoscut: totdeauna dorul după ceva ascunde urme de durere în suflet, mai ales că se resimte în cuvântul nostru durerea românului departe de căminul său...
La latini faţă de considerare, cu semnificaţiunea primordială de «a privi stelele , avem pe desiderare, ' asociat tot de ideea de «sider», cu semnificaţiunea: a te îndepărtă de la lumina stelelor, şi apoi < a dori .
^1 ură derivă dela horere a avea groază. Apropierea ulterioară între cele două înţelesuri e evidentă.
d)	Cuvinte ce exprimă anumite însuşiri, chiar ale po poarelor.
Cuvântul mândru în vechea rom. însemnă «înţelept» ca şi în limba de origine, limba slavă. Evoluţiunea înţelesului dela înţelept» la «mândru» de azi arată şi o parte din psicologia poporului nostru de a privi cu oarecare răceală, neîncredere, pe oamenii mai învăţaţi.
Nemernic însemnă în vechea rom. «străin», azi e cunoscut înţelesul peiorativ. Cu înţelesul de - străin» îl mai găsim chiar la Creangă, în limba veche îl găsim mai ales în formula : eu, nemernicul.. » pe care o întrebuinţau streinii în scriptele lor. Dar o altă explicaţiune mai apropiată, e în legătură tot cu firea românului de a consideră cu oarecare dispreţ pe oricine nu e de neamul, de viţa lui.
Latinul contentus este la origine participiul dela con-tines (a stăpâni). De aici, dela înţelesul de «stăpânit, cumpătat» s’a ajuns la ideea de «mulţumire». Nu explică oare acest cuvânt sufletul, caracterul poporului român ?
Cuvântul grec nominzei, care însemnă «a gândi» ne duce la origine, odată cu înţelesul de a împărţi», la faptul grijei celei mari, simetriei celei mai chibzuite, care erau însuşi caracterul poporului elen; dela ideea de «a împărţi» ajungem din acest punct de vedere la «a gândi».
După analiza părţii sufleteşti a cuvintelor expuse, d-1 Densuşianu mărturiseşte impresiunea pe care o are d-sa, parcurgând un dicţionar, comparând cuvintele' cu o mare de capete, dintre care unele îi spun mai mult, altele mai puţin, închizând însă fiecare o parte psico-logică demnă de luat în seamă. In consecinţă, adevărata valoare a cuvintelor se va vedea atunci, când psicologia va căută în limbă să găsească mijloace noui de cercetare, ca un fel de intermediar afectiv între o senzaţie sau un concept abstract şi alt concept abstract; Solidaritatea ştiinţifică va redă şi linguisticei aceeaşi valoare pentru psicologie, pe care la rândul ei au înec- -put s’o‘ aibă în seamă filologii în studiile cuvintelor.
.	V. V. IlANEŞ.-
noua revista română
320
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADa LIPSCANI, 26
-----------------3*5-----------------
MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA
Lânuri pentru rochii: llonunesponvon, cheviottc gros-cote ctc., şi	.
Postavuri în toate genurile.
MATASARIE
Cachcmir soie, charmcnse, crepe de chine etc.' Tafjetas din fabrica Bonnet culori şi ncgTe Atelier special pentru rochi şi confecţiuni

PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corscts tricotate. Ciorapi şi Batiste.	'
CORSETE
Dantele torehon şi broderii veritabile
Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri
gata şi după comandă
PREŢURI FIXE ŞI MODERATE

IflBEE ■BEKZEBCEBBXCCZE^EZai
SANATORIUL
_Dr. GEROTA
j CONSTRUIT SI MONTAT
Speeial pentru tratam, otu! Ijj lelor chirurgicale OPERAŢIUNI ŞI FACERI Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/4-4
C«a mai Ingenioasă maşină de scris este
B
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul tn mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea. Victoriei No. S4	TELEFON
5* 3* 3*Î3*5 3*53*53*? A* 3*53*5 3*53*5 3* 3*53*53*53*53*53*5/7 a	<5
| Analizează complect urine $
y sânge, lapte, spule, seenţiuni, suc gastric, fecale, para- ^ ^ ziţi, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, etc.
I Laboratorul D-ruIui G. RoDin
V9
£
$
$
1) singurul Dr., în medicină specialist cu o prac-®	tică de Laborator de 15 ani,
$ De 11 ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile
$	Str. I. C. Brătianu (Telefon 13/69)
j| --- Cel mai mare laborator particular de —
| Bacteriologic, Microscopie şi Chimie p
^	.....	({h
HU Vase pentru strîns urină, etc. şi instrucţiuni se tri- v;
mit la cerere.	1$
7)

IBI5igiCTHiHiicnBniii[BJSlgi[isiBnaiiraaiiaiiiHiBnailB[tB1515|iS)ciiaii6iiBBaiiisiBEaiicîiBraiiaiBlSl
1	VIILE	1
I DUILIU ZAMFIRESCU I
= 2, STRADA ZORILOR, 2 =
Pui utili Nluutoliii de Pieiuto TEI.EFON >0. a.j l)7
•iU
Vinuri de cea mai superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu iu domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat
lăimgjgiiBnaiiciiBmiiicnoiiaMSiiBnaiiraBiailBlicnBnaiicnBnaHBlBirgilcnoroilcîiaiailcîiBnaiEigiSl
Sunt preferate de cunoscători
Al.IUOlt'r IS A IS11** 11 uouroîţi! 1 Wl,r. JN lima-1 N>mi>I I i u 7.