Ni UA REVISTA
R OMANA
abonamentul: (48 numere, POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA Şl ARTA
lu KomAnia un an ....... io lei
,, şease luni..........6 ,,
In toate ţările uniune! poştale un an 12 ,, ,,	,	,,	„ şease luni 7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinaud, 55. — Bucureşti
APARE IN FIECARE DUMINICA
DIRECTOR:
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR EA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UN NUMĂR:
25 Bani
Se găseşte eu numărul la principale librării şi ta depozitarii de ziare din ţară
Preţul auui]|iirilor pc ultima pagitiâ ' 1« pagină : 10 lei -
No. 19.
DUMINICĂ 28 FEBRUARIE 1910
Voi. 7.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Câteva din defectele şi calităţile poporului român.— Compania dramatică Davila: «Israel» de Henrii Bernstein. — Cursuri de vară la Universitatea din Jena. — Cărţi noi: «Femeia» de
C.	Tanoviceanu.—Revista revistelor.
GESTIUNI ACTUALE:
D.	N. Bukieeanu. .,Electra" pe scena Teatrului Naţional.
Eugen Pokn. Mediocritatea în artă.
GESTIUNI SOCIALE:
Mar ia C. Buţureanu. Maternitatea şi lucrul intelectual.
CRITICĂ SI LITERATURĂ:
N. Em. Teohari. Mitocănismul în critica literară de azi.
I. N Răşinari. In agonie (Schiţă).
G. Carducci. Tntr’o catedrală gotică.
STIINTĂ:
N. C. Ionescu. Teoriile asupra localizărilor cerebrale.
NOUTĂŢI
Câteva din defectele şi calităţile poporului român.
Duminică, 21 Febr. d. C. Răduleseu-Molru, profesor la facultatea de litere din Bucureşti a vorbii la Ateneu, iu faţa unei săli arhipline, despre „câteva, din defectele şi calităţile poporului român".
Conferenţiarul a spus că va trata această chestiune din punct de vedere ştiinţific.
D-sa face mai multe constatări: Arată ce rol mare joacă la poporul nostru svonul „gura lumei". Noi credem uşor ce zic alţii şi lăudăm sau criticăm pe cineva fără să-i cunoaştem operile.	'
Nu e ţară în care să întâlnim mai mulţi oameni cari să-şi afirme curajul în grup şi care să fie mai fricoşi, luaţi individual, ca la noi.
Românul se apucă greu de un lucru, dar se lasă uşor de el.
Dacă în ţara românească cineva şi-ar afirma idei antireligi-oase, ar fi- hulit, deşi fiecare în parte nu suntem religioşi.
Când soldatul nostru e în grup, e curajos; merge la ori eo sacrificiu şi cu toate astea nu e alinată, care relativ cu numărul ei să aibă mai mulţi dezertori ca armata noasliă. şj nu e ţară in care tinerii să voiască să scape mai mult de armată ca la noi.
In ţara noastră toţi românii sunt naţionilişli de paradă; la fapte, numărul lor scade colosal.
Numai la noi, fiecare om care voeşle să se mişte începe să se creadă şi reformator. Numai la noi auziţi vorbe ca aceste: «dacă aşi fi eu la guvern, dară aş fi eu la putere, aş face lucru mare.>
Fiecare la noi 11’are altă dorinţă de cât să vie şi el cu o lege. Din cauza acest» i manii de a legifera avem atâţia oameni mari. D. Rădulpscu-Molru înţelege «oameni mari» pe acei cari încep prin a se crede mari înainte de a face fapte cari să le merite acest epitet.
Pe terenul economic nu e ţară în care să se facă mai mult apel la Stat ca la noi. Românului îi place să umble pe drum bătut, nu să-l bătătorească el.
Aceste constatări definesc o stare sufletească gregară (de grup). Diferiţi sociologi o explică zicând că înainte de desvol-tarea conştiinţei individuale popoarele trec prin o conştiinţă de grup (gri gară) care primează actele noastre de conştiinţă, ce se repetă mai des în viaţa socială. -
D. Rădulescu-Motru explică această predominare a oonşţi-iuţei de grup prin acea că suntem un popor tânăr, cu puţină experienţă sufletească, ceea ce face ca la noi impresiunea de moment să fie mai hotărâtoare. Actele românului sunt mai puţin cumpănite, mai repezi, mai agitate. El judecă pripit şi lucrul e aşa de adevărat că ţăranul obişnu»şte a spune: «dă Doamne românului mintea de pe urmă».	'
Nerăbdarea noastră denotă o lipsă de maturitate sufletească. -Românii din eauza climei, a trecutului sbueiumat, a lipsei de experienţe moştenite, a lipsei obiceiului—atât de frecm-nt în ţările din apus—de a citi IWare în cartea lui de rugăciuni în timpul slujbei religioase (o astfel de deprindere ar fi avut de efect că acei cari au învăţat în şcoală de a citi să nu uite până la majorat alfabetul) nu au acel element ponderator, caracteristic popoarelor ajunse la maturitate.
Conştiinţa de grup pe care o avem, constilue o calitate când suntem în faţa duşmanului în război. In timp de pace insă, spune d. R. Motru, «a e un defect
In timp de pace lupta se dă pe teren economic de la individ la individ ; or, nouă ne lipsesc individualităţile.
Cum să schimbăm această stare de lucruri ? Nu transfor-mându-ne bruse in individualişti şi lăsând la o parte conştiinţa grupului; ci căutând să facem această conştiinţă mai a-
290
NOUA REVISTA ROMÂNA
dâncă, dând Românului posibilitatea individualizării prin şcoală, biserică şi prin încurajarea întreprinderilor individuale.
(Universul)	G. M. DORO
*
* *
Compania dramatică Davila: «Israel» de Henry Bernstein.
E foarte riscat pentru un autor dramatic să atace probleme asupra cărora societatea e împărţită în tabere vrăjmaşe. El e expus, dacă nu ştie să rămână artist obiectiv, să supere când pe unii când pe alţii, sau chiar pe toată lumea,—căci publicul e înclinat să treacă lesne asupra intenţiilor artistice ale autorului şi să aprecieze lucrarea după cum ea este sau nu favorabilă intereselor sale. Este aşa dar foarte mare meritul unui autor ca Bernstein, când intr’o piesă ca «Israel» al cărei subiect e luat din relaţiile dintre creştini şi evrei a ştiut să rămână în marginile obiectivităţi! dramatice, nealunecând la consideraţii politico-sociale şi nedând astfel prilej plubli-cului să asculte piesa cu preocupări străine de artă. Nu-i vorbă) fără să fim prea răutăcioşi cu Bernstein, trebue totuşi să constatăm că la el nici nu prea era pericol să devieze In teorii sociale, căci autorul lui Israel pe cât s’a dovedit de mare meşter în ale teatrului, pe atât s’a arătat de sărac -şi de puţin nou, ca gânditor.
In Israel e tratat cu multă putere şi cu o extraordinară dibăcie conflictul dramatic dintre un bancher evreu Gutlieb şi fiul său nelegitim, principele de Clar, care, neştiutor de origina sa, ajunsese unul din fruntaşii nobleţei antisemite. Când în culmea conflictului, mama sa, ducesa de Groucy, ii deslăinueşle adevărata sa origină, tânărul principe neputând luptă în potriva atâtei ure şi umilinţe, se sinucide. Iată cum se desvoltă acţiunea :
«Actul 1. — La Clubul Regal.
Principele Thibauld de Clar convoacă câţiva membrii ai clubului, antisemiţi ca şi dânsul, spre a fi faţă Ia provoca-ţiunea ce va face ovreiului Gutlieb, membru al aceluiaşi club, care luptă contra clericalilor francezi.
Astfel că pe când Gutlieb voeşte să părăsească clubul, Thi-bau'.t îl întâmpină şi-l invită să-şi dea demisia din club.
Gutlieb refuză şi atunci Thibauld îl loveşte cu bastonul trântindu-i pălăria şi silindu-1 prin aceasta să primească duelul.
Actul al 11-lea.—La Ducesa de Crouey.—Ducesa de Croucy care în tinereţea sa avusese relaţiuni de dragoste cu Gutlieb şi din care se născu Thibauld, auzind despre incidentul dela Club şi îngrozită de duelul ce va urmă intre tată şi fiu, cheamă pe Gutlieb şi-l roagă să nu se bată.
In timpul acesta apare Thibauld şi găseşte pe adversarul său în casa mamei sale.
Intr’o discuţie înverşunară, ducesa de Croucy încurcată de întrebările lui Thibauld, destăinueşte acestuia secretul naşterii sale. La auzul acestei mărturisiri prinţul de Clar e deprimat şi îngrozit de faptul că este fiul unui ovrei, ii vine ideea să se sinucidă.
Actul al IlI-lea. — La Principele de Clar. — Thibauld a chemat pe preotul Silivian, confesorul ducesei pentru a i mărturisi gândul sinuciderii, dar acesta îl converteşte să lase ideea morţii şi să intre într’o mănăstire.
După plecarea preotului, Gutlieb chemat de Thibauld, vine la acesta şi în discuţia intre ei, Gutlieb arată fiului său că mai bine şi-ar urmă frumosul viitor ce-1 are in lumea în care trăeşte; fiindcă ori ce ar face nu poate fi decât tot un ovrei.
Thibauld îngrozit de sine, părăseşte camera şi după un minut se sinucide».
E emoţionant sfârşitul actului I şi admirabil condusă şi gradată marea scenă din actul al IMea, care produce o impresie sguduitoare. In actul al Ill-lea acţiunea lâncezeşte'şi interesul dramatic e aproape nul.
La noi piesa a fost foarte bine interpretată, una Slurdza în ducesa de Croucy, d-I Bulandra în Principele de Clar şi' d-1 Storin în bancherul Gutlieb au făcut trei creaţii minunate; demne de orice teatru străin. In roluri secundare, d-nii Davila. Manoiescu şi Bulfinsky au secondat cu talent pe protagonişti. '
.	P.
*
* *
Cursuri de vară la Universitatea din Jena
Intre 4 şi 17 August 1910 se vor ţine la Jena (Thuringia) cunoscutele cursuri de vară (Ferienkurse) subt îngrijită direcţiune a profesorului de pedagogie Wilhelm Rein, d rectorul seminarului pedagogic, prohsorului Ditlmer, şi profesorului Weinel
începute în 1889, aceste cursuri au avut 25 de auditori ; in ultimul an 1909|9I0 cifra s’a urcat la 660, compusă turnare parte din institutori, profesori secundari, studenţi, cei mai mulţi din Germania, veniţi spre a-şi complecta cunoştinţele, ascultând variate prelegeri.
Cursurile anunţate pentru vara anului acestuia runt în număr de 58, astfel repartizate:
I	Ştiinţe naturale, 11 cursuri.
II	Pedagogie 11, cursuri.
III	Religia ţi învăţământul ei, 9 cursuri.
IV	Higienă şcolară, 3 cursuri.
V	Filosofie, Istorie, Literatură. Economie naţională 15 cursuri.
Pe lângă acestea vor fi cursuri pentru limbile moderne : germană, franceză, engleză, italiană atât pentru începători cât şi pentru mai înaintaţi.
Intre propunători găsim pe profesorii Bergtr, Bousset G. Budde. Dettmer, Părintele FKigel, Prof. Gărtner, Just, L:nki Pabst, Rein, Strohmayer, Spizner, Weinel.
Costul acestor cursuri e de 5 mărci pentru acelea care au 6 lecţii şi 10 mărci pentru acelea cari vor dura 12 ore.
Locuinţă se poate obţine prin Secretariat în condiţiuni foarte avantagioase:	‘
Locuinţa şi cafeaua de dimineaţă, 10 mărci pe săptămână ; pensiune complectă, 25 mărci pe săptămână.
Prospectul amănunţit, cuprinzând programa analitică a tuturor cursurilor precum şi toate referinţele privitoare la aceste cursuri se pot obţine de la Secretariat Frl Clara Blo-meyer, Jena, Gartenstrasse d.
A. S. G.
*
* *
Cărţi noi: Femeia» de C. Tanoviceanu.
D. C. Tanoviceanu a îmbogăţit literatura noastră cu o scriere despre Femeia după vârste şi ocupaţiuni.
Scrierea, în întinderea de 300 pagini, este o încercare bine intenţionată de a arătă psihologia femeii în diferitele sale vârste şi rolul social al femeii.
Reproducem din introducere următoarele rânduri penţru a indica cititorilor scopul ce şi l’a propus autorul:
«Vor fi avut oarecare dreptate şi scriitorii cari nu cruţă cu săgeţile lor jumătatea cea mai slabă a genului omenesc, deşi această dreptate e foarte relativă pentru uni le timpuri şi la unele popoare, la cari femeca s’a distins prin calităţi intelectuale, prin virtuţi familiare şi — ceeace e mai curios—chiar cetăţeneşti, cari fac cinste sexului ei.
Aceste preveniri, însă, contra femeiei — acestei diatribe— nu-şi mai au raţiunea de a există azi şi nu se mai pot prelungi pe viitor, fără o pagubă reală pentru bunul mers al ci-vilizaţiunii.
Sunt o rămăşiţă a barbariei timpurilor trecute, care s’a transmis—alterată mult, c adevărat, dar încă plină de vigoare —şi timpurilor de faţă, mulţumită stăruinţei cu care se pro-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
pagă toate prejudiţiile, atunci când ele capătă caracterul unei tradiţiuni.
Scopul acestei cărţi e de a con;ribui şi noi, pe cât ne va sta cu putinţă, la sdrobirea acestor prejudiţii, pentru care ar trebui să lupte orice om, care-şi dă seama de rolul important pe carc-1 joacă femeia in societatea modernă, cum şi de necesitatea unei conlucrări armonice a ce'or două sexe pentru folosul omenirii şi în interesul civilizaţ'iinii.
Pentru triumful acestei idei, credem, că niciun sacrificiu nu e prea mare, ebiar acela care ar pune In grea cumpănă propria noastiă persoană.
Chestiunea femeiaseţj. —• in ultimă analiză — e o chestiune de umanitate, şi a o trata dintr’acest punct de vedere, fără a închide ochii asupra inconvenientelor ce ar putea decurge din tratarea ei pentru persoana aceluia ce şi-ar luă o asemenea sarcină, este a pune amorul propriu deasupra interesului general.
_Iată pentruce, dela început chiar, ne declarăm gata de a suportă cu rezemnare orice critică, înlrucâ ea va fi dreaptă şi va folosi cauzei pe care o susţinem.»
* *
*
Revista Revistelor
Viaţa Românească Ianuarie. Literatură de M. Sadovtanu, \1. Codreanu, Maria Cunţanu, O. Goga, Gresie, etc. D. A. Phi-lippide continuă specialistele sale observaţiuni critice asupra «u nui specialist român la Lipsa».—Radu Rosetti, cu ocazia unui răspuns pe care i! dă d-lui G. Panu, face la rândul său o critică distrugătoare a operei acestuia. Cercetări asupra stărei ţăranilor în veacurile trecute, lată cum apreciază d. R. Rosetti scrierea d-lui G. Panu:
«De pe la pagina 150 d. Panu nu se mai ocupă nici de mine, nici de cartea mea; voiu zice chiar că se ocupă prea puţin de noi, căci are bunăvoinţa să facă, mai ales în locurile unde vorbeşte de locuitorii satelor în deobşte şi de vecini în particular, bogate împrumuturi dela mine fără a catadicsi să mă citeze.
«Tot restul cărţii de altmintrelea nu este decât o lungă compilaţie de lucruri şi de documente răscunoscute şi publicate, făcute fără ordine şi fără metodă. Expunenea greoae, nepreeisă, neclară, verboasă, mai este încurc..tă prin reproducerea în text, a multor citaţii. Autorul sare dela un subiect la altul pentru a se întoarce la cel dintâiu, trece la al treilea, sare iar înna-poi, se repetă. Gând, cu chiu cu vai, ajungi la sfârşit, nu ţi-a rămas nimic din ce-ai cetit, eşti ameţit şi- ţi vine să exclami ca şcolarul din Faust:
Mir wird von alle dann so dumm,
Als ging mir ein Miihlrad im Kopf herum.
«Cartea d-lui Panu nu cuprinde nici un amănunt nou, nici o vedere originală, nu aduce nici.măcar cea mai mică lumină asupra chestiei.
«D-sa se ocupă într’adevăr mult de chestia birurilor şi citează mult material, publicat, privitor la această chestiune; dacă acest material n’ar fi întrebuinţat în chip atât de puţin metodic şi de confuz, ar fi putut să alcăluească un capitol util asupra fiscalităţii în ţările noastre la sfâişitul vracului al XVIII-lea şi la începutul celui al XIX-lea.»
Vom avea ocaziunea să ne ocupăm şi noi in curând de scrie-rea'D-lui Panu, care cu toată critica d-lui Rosetti, este totuşi o operă de valoare. -Cronică externă, teatrală, veselă.— In Mis-cellanea : lamentaţii redacţionale. Facem Vonfraţilor noştri serviciul de a mări publicitatea acestor lamentaţii (în parte, căci altfel ne-ar’lua prea mult spaţiu):
«Deşi publicămţde câţiva ani pe pagina a treia a copertei înştiinţarea că manuscrisele nepublicate nu se înnapoiază, şi că
291
nu râspndem decât acelor persoane, ale căror manuscrise le socotim vrednice de tipar,— totuşi suntem inundaţi de mii de. scrisori, însoţite de timbre poştale pentru, răspuns prin care ni secer sau manuscrisele, sau ştiri despre soarta lor,—ori, cel puţin, «un răspuns la poşta redacţiei»
«Este evident că aceşti oameni nu cunosc înştiinţarea noastră : iar cei cari cer răspuns la «poşta redacţiei», nici n’au deschis «Viaţa Românească», căci noi... nu avem «poşta redacţiei»,—această rubrică, în care unele publicaţii fac critică literară şi exerciţii de spirit ...
«Dar nu mai putem ! Nu mai răspundem, numai înnapoem manuscrisele, nu mai facem «mici critici», n’avem «poşta redacţiei» !
«Suntem sătui de versuri şi proză.
«Deşi de ordinar rupem manuscrisele, tot mai avem într’un hambar aproape un vagon (10.000 kilo) de poezii şi nuvele!...
«O să fim nevoiţi să le vindem la mezat — şi-s atâtea lacrimi în ele, vărsate pentru atâtea iubite!»
Falanga, 21 Februarie. D. M. Dragomiresc.u în loc să dea uitării incidentul cu petiţia la Corpurile Legiuitoare, incident care a compromis aşa de grav pe câţi-va dintre membrii «Societăţii scriitorilor români», stăruie mereu asupra lui. De astă dată d. Dragomirescu dă publicităţii următoarele adevăruri aforistice, semnate de dânsul:
«Nu trebue să permiţi într’o revistă ce dirigi, atacuri din partea unui colaborator, care n’are încă autoritate, decât sub două condiţiuni (sau măcar una din ele): a) să aducă dovezi în sprijinul afirmărilor sale (aceastr este suficient să-i dea o autoritate, fără să fie uevoie de vreo iecunoaştere din partea nimănui); b) dacă nu aduce dovezi şi spune neadevăruri, cel puţin să aibă talent (căci, deşi talentul nu e propriu zis o autoritate, dar e o scuză; cazul Chendi, care nu e cazul Pom).*
Am luat act şi vom căuta să punem în practică aceste aforisme. Pe viitor când vom avea să spunem vre-un neadevăr la adresa d-lui Dragomirescu (şi bine ar fi să nu avem ocazia vre-odată!) îl vom spune cu talentul d-lui Chendi l..
Viaţa Socială Februarie. Primul număr din o nouă revistă socialista, pusă de astă dată sub direcţia D-lui N. D. Cocea.—D. Tom a Dragu începe un studiu asupra Votului Universal:
«A venit, deci, vremea să lăsăm la oparte^cântecul neghiob ori şiret, că milioanele de săteni nu sunt destul de pregătite pentru viaţa politică. Căci, când o întreagă clasă socială, cea mai numeroasă şi mai harnică, îşi ia lumea în cap: dând foc,* prăvălind şi însuşindu-şi tot ce-i iese în cale, este semn vădit, nu numai că ea are conştiinţă de mizeria în care se sbate, dar că i s’a urât şi cu răbdarea, că e matură să scuture jugul înpilării care o roade.
«Şi vom surâde ori de câte ori duşmanii votului obştesc (sânt mai mulţi decât s’ar crede), vor încerca să spună că, deşi ţărănimea e în stare să priceapă însemnătatea drepturilor sale politice, nu va putea, totuşi, să voteze, neştiind în mare parte să citească. Oare Bulgarii şi Sârbii, vecinii noştri apropiaţi tot atât de neştiutori de carte ca şi grosul ţărănimei româneşti, nu votează, şi nu votează minunat, de ani de zile ? Şi tocmai vioiul, deşteptul şi cumpănitul nostru sătean să fie mai pe jos ? Apoi, uită duşmanii poporul românesc, că azi neştiutori de carte— până şi orbii—cu cens, bineînţeles, votează de fapt. Şi ovi-cine şi-a putut da seama că, sub noua lege electorală, cele mai multe buletine de vot anulate nu sunt ale ţăranilor delegaţi din colegiul al III-lea, ci al alegătorilor orăşeni din colegiul al II-lea».	•
VERAX „
NOUA REVISTĂ ROMANA
292
CEŞTI UNI ACTUALE
«ELECTRA» PE SCENA TEATRULUI . NAŢIONAL
Direcţia Teatrului Naţional ne-a dat Tuni seara, pentru întâia oară, o piesă din anticitatea greacă, celebra tragedie a lui Sofocle, Electra.	-
Subiectul acestei piese, ca toate subiectele genului tragic la cei vechi, e luat din miturile eroilor, cari constituiau istoria legendară a Greciei. Teatrul grec s’a născut dintr’un imn cântat în onoarea Zeului Dio-nysos (Bacchus), şi a rămas totdeauna credincios ori-ginei lui. De aceea reprezentaţiile n’aveau loc decât în timpul sărbătorilor dionisiace; ele erau un omagiu ce se aducea divinităţii. Localul însuşi era ridicat pe un teren închinat zeului, iar pe scenă se afla altarul lui. Pentru o astfel de scenă, subiectele luate din viaţa reală, ar fi fost o adevărafă profanare. Iată de ce poeţii au trebuit să se adreseze pentru compunerea ope-rilor lor dramatice mai întâiu la istoria zeilor şi în urmă la aceea'a eroilor, cari aveau de asemenea un caracter divin.
Legendele eroice, cu însuşiri dramatice, nu erau nesfârşite. Numărul lor era mărginit: din cauza aceasta vedem că poeţii vechi reiau de multe ori subiectele tratate de predecesorii lor şi caută să le reînnoiască. Aşa s’a întâmplat şi cu Electra. Eshil, marele tragic din naintea lui Sofocle, reprezentase într’una din piesele Choeforii, acest subiect, iar Euripide, rivalul mai mic al lui Sofocle, va reluă la rândul său legenda şi va căută să producă efecte noi prin mijloace noi. Cele trei piese ni s’au păstrat din fericire şi ne dau prilejul de a judecă în cunoştinţă de cauză progresul artei dramatice dela un punct la celalt. Egali în geniu, dar cu concepţiuni dramatice deosebite, fiecare din cei trei tragici au realizat tipuri diferite, prin cari au fixat momentele unei evoluţiuni.
Legenda Electrei e foarte simplă. Fiică a lui Aga-memnon, vestitul rege din Micene, care fusese omorât de soţia sa Clitemnestra în unire cu Egist, cu care împarte acum tronul, ea trăeşte la curtea regală, dar viaţa ei nu e decât un lanţ de amare suferinţi.
O voinţă puternică şi neînfrântă o susţine: aceea de a răzbună pe tatăl ei. Ea aşteaptă în fiecare zi cu o nerăbdare, care o ucide, sosirea fratelui ei scump, O-reste, care scăpase ca prin minune de urgia Clitem-nestrei şi a lui Egist şi crescuse de mic în afară de hotarele stăpânirii lor, spre a-şi execută planul. It> momentul însă când i se face cunoscut de Crisothemis, sora sa care se plecase soartei, că Egist nu mai poate tolerâ recriminările ei şi e decis să o pedepsească fără cruţare, vine vestea;., morţii lui Oreste! Ce bucurie mare pentru Clitemnestra, care scapă de orice griji pe viitor şi ce lovitură de trăsnet pentru sărmana E-lectra, care se vede pierdută pentru totdeauna, fără să-şi fi împlinit dorinţa arzândă care o munciâ.
* Nimic mai sfânt la cei vechi decât şeful familiei! El e totdeodată şeful religiunii casnice, el e continuatorul
cultului; în mâna lui stă puterea suverană; de el depind toţi în familie, fără ca el să dcpinză decât de conştiinţa lui. El e depozitarul tradiţiilor şi precum prin el se întemeiază, tot asemenea prin el se stinge familia. Iată de ce imagina lui Agamemnon obsedează mereu pe Electra. El nu va rămânea totuşi nerăsbu-nat! Eroica fiică, după ce încearcă în deşert să în-duplice pe Crisothemis la o acţiune comună în contra omorâtorilor, se hotărăşte într’un avânt sublim, fără să cugete la greutăţile- întreprinderii, ca să execute singură fatalul proiect, ori să moară. Apare atunci Oreste, pe care Electra nu-1 mai cunoaşte. El aduce urna în care spune că se găseşte cenuşa «lui Oreste». Recunoaşterea fratelui cu sora nu poate întârzia mult. In urmă evenimentele se precipită: Oreste şi Pylade intră în palat, Clitemnestra e omorâtă şi puţin după aceea soseşte şi Egist, care îşi împlineşte de asemenea destinul.
Iată părţile esenţiale ale legendei pe care a brodat Sofocle, cu instinctul unui desăvârşit poet dramatic.
Vom face în numărul viitor al Revistei o analiză amănunţită a acestei piese, pe care publicul special de Luni, a primit-o cu mult respect — nu putem zice cu multă căldură — pentru numele ilustrului tragic şi cu multă simpatie. Vom arăta de ce, cu toate frumuseţile necontestabile ce conţine acest capodoperă al artei antice, nu se poate spera înlr’un succes mai mare şi mai sincer. Ne mărginim acum la câte-va observaţiuni de ordine externă.
Tragedia veche se poate asemăna cu opera comică modernă: ca şi în aceasta din urmă, în tragedie avem părţi cari se declamă şi părţi cari se cântă ; tot ca în operă, avem în tragedie şi dans. Spectacolul vechili se adresa prin urmare inteligenţei, simţirei şi ochilor. Vă închipuiţi ce decepţiune ar fi încercat un Atenian din sec. V a. C dacă ar fi văzut la ce s’a redus frumosul, «ansamblu », cu care era obişnuit pe scena din Atena.
In loc de versuri adevărate, după cum era de aşteptat, ni s’a servit o proză ritmată. D-l Murnu, pe cât ştim, era în stare să siinţă imboldul lui Apollon... şi dacă nu peste tot, cel puţin în dialogurile lirice dintre actori şi cor, precum şi în cântecile acestuia din urmă, E neiertat, ca aceste cântece; cari erau totdauna la cei vechi susţinute de un acompaniament muzical, să fie pur şi simplu declamatei
In locul acestui acompaniament foarte simplu, dar foarte variat, din flaută sau din chitară, ne-am trezit cu o orchestraţie complectă, al cărei rost nu-1 înţelegem de loc, căci nu foloseşte la nimic, fiind exterioară piesei. Dacă bucăţile corulbi şi dialogurile lirice (dintre cor şi actori) nu sunt în versuri spre a fi cântate ca într’o operă şi însoţite de muzică, compoziţia d-lui Şte-fănescu, ori cari ar fi calităţile ei, constitue un anacronism, care trebue să dispară. Nu există în teatrul vechiu muzică pentru muzică, destinată să ocupe intervalul dintre acte, sau numai să susţină unele momente din acţiunea dramatică. Muzica, încă odată, nu era înţeleasă în tragedie decât unită cu corul şi cu bucăţile lirice, şi atâta tot.
Şi fiindcă bucăţile, corului nu sunt în versuri, vedeţi la ce monotonie s’a ajuns şi la ce ridicul expunem în-
293
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
_________:______f________
tregul cor de tinere fecioare Miceneene! In loc ca parte clin aceste bucăţi să fie cântate de fiecare jumă- . tate a corului în mod alternativ, ceeacear da oarecare mişcare şi viaţă acestui personagiu colectiv, toate bucăţile sunt declamate în mod uniform de bietul corifeu . (respectiv D-na Leoncscu), care nu prea ştie singur ce rol joacă,, iar restul din trupă se mărgineşte la excla-maţiuni, cel puţin glumeţe.
Sunt unele părţi corale, unde nu poate interveni de cât corifeul, evident; dar în majoritate ele sunt destinate întregului cor. _
In afară de aceasta, în coruri poeţii îşi dau curs liber imaginaţiei lor ; acolo găsim cea mai aleasă şi fnai înaltă poezie. Xu e păcat să lăsăm diamantul confundat în grămada metalelor preţioase şi să nu-1 scoatem în relief, după .cum merită?
Ziceam că în teatrul vechiu există şi dans Să ne înţelegem. Acest dans nu trebue apropiat de baletul modern din operă. El consistă din figuri, atitudini şi gesturi. Un poet vechiu, Frinicos, se lăuda că a inventat atâtea figuri de dans, câtă spumă e deasupra mărij.
* Cu puţină bunăvoinţă s’ar fi putut, credem, inventa oarecari mişcări, cât de elementare, potrivite impresiu-nilor şi simţimintelor pe cari le încerca corul în faţa spectacolului ce se desfăşura pe scenă.
Nu vom face nici o şicană direcţiunii pentru modul cum a înţeles amenajarea scenei şi decorurile în general, cu atât mai mult cu cât, ori ce am face, e cu neputinţă ca într’uu teatru închis să dăm iluzia teatrului vechiu, care nu era acoperit, reprezentaţiile având loc sub cerul liber, iar actorii purtând în picioare un fel de sandale care-i ridica cu mult d’asupra taliei oamenilor şi în cap măşti, destinate să proporţioneze capul cu trupul. In cceace priveşte decorurile se lăsa foarte mult la imaginaţia publicului, care nu era prea exigent. Ceeace e mai curios încă, e că în epoca clasică la Greci, nici n’a existat un teatru stabil, adică o scenă şi o orchestră în zidărie, ci la fiecare reprezentaţie se ridicau eşafodagii provizorii, mai mult sau mai puţin apropiate scopului; şi numai din secolul al IV înnainte, dela oratorul Licurg, se construeşte în Atena un teatru fix. Să nu fim dar mai pretenţioşi decât Atenienii înşişi.	'
Un lucru însă nu se poate trece cu vederea. Se face foarte rău că se reprezintă Clitemnestra apărând rănită şi murind în faţa spectatorilor. Mai întâiu scena având un caracter sfânt, nu trebue stropită cu sânge; al doilea e contra simţului estetic al Grecilor de a se arăta cineva astfel pe scenă. Clitemnestra trebue adusă fără viaţă şt acoperită, după cum e adus Cătălin în Viforul. Ca probă că nu poate fi decât aşa, e că teatrul vechiu nu dispunea decât de 3 actori, cari trebuiau să joace toate rolurile. Rolul lui Pilade c ţinut de figurant, nu e propriu zis un rol, de aceea el nu pronunţă nici un cuvânt. Protagonistul joacă pe Electra; devteragonistul pe Oreste şi Clitemnestra, iar tritago-nistul pe pedagog, ’ pe Crisothemis şi Egist. In nici un moment, după construcţia piesei, Oreste şi Clitemnestra nu se pot afla împreună, decât în momentul când ea vine şi moare pe scenă. Dar atunci în loc de trei actori am avea patru. Electra, Oreste, Pedagogul
şi Clitemnestra. Spre a fi numai trei, câţi erau necesarmente, trebue. ca Clitemnestra să nu mai apară in viaţă pe scenă, ci să fie numai transportat cadavrul ei şi reprezentat printr’o imagină de lemn, acoperită cu o pânză.
In ceeace priveşte jocul actorilor ne rezervăm aprecierile noastre până la a doua reprezentaţie, întru cât cea dintâiu rare ori dă deplina măsură a talentului şi puterilor fiecăruia.
D. X. Burileanu.
Profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti.
MEDIOCRITATEA IN ARTĂ
— PĂRERI LIBERE —
Cititorii cunosc campania de atacuri şi insulte ce s'a des-lunţuit împotriva mea din cauza articolului asupra poetului Cernu, publicat în No. 12 al Noii Reviste Române, articol, în a cărui introducere apreciasem ca foarte mediocră literatura ce se face în nesfârşita serie de reviste ce de un timp încoace tot apar la noi. Părerea unui Caragiale, unui George Panu şi a altor oameni etăţi şi de bun simţ, că spunând (i-cestca eu afirmasem adevărul—mă dispensează de a răspunde amuzantelor scamatorii de argumentare aleD-lui Mihail Drago-mirescu, proprietarul unui foarte frecventa l Kindergarten literar şi răutăţilor incolore ale firmei neguţăloreşti dela Viaţa Romă-, tieascâ din laşi. Iar trivialităţilor netrebnice ale câtorva analfabeţi de dincoace şi dincolo de Carpaţi,—de asemeni nu le voiu răspunde, căci cultura mea şi simţul propriei demnităţi mă opresc să mă cobor la atâta josnicie de care poate fi capabil numai «un ţărcovnic cu şapte clase de liceu de la Caransebeş* —cum foarte plastic a numit un membru al .1-caduniei pe unul din aceste specimene. Dar pe lângă desfrâul de injurii din câteva reviste «literare* un număr de ţineţi membri ai Societăţii Scriitorilor Români, au înaintat un apel Corpurilor Legiuitoare, cerând respingerea mea dela cetăţenie, pe motiv că asemenea idei sunt «o insultă adusă literaturii naţionale*, că prin ele eu dau dovadă de «sentimente antipatriotice*. Pentru ca cititorii să vadă cât de capricios şi de neserios este patriotismul acelor domni literaţi, reproduc aci articolul Mediocritatea in artă ce am scris acum doi ani în revista Viaţi IU-rară şi artistică care apărea stîb îngrijirea acestui domn llarie Cltendi şi care cuprinde exact a-celeasi idei din articolul de acuin asupra lui Cerna. Ceea ce e mai nostim e că în chiar acel număr din Viaţa lit. şi art. (No 2 din 18 Ianuarie 1908) au scris şi D-nii Eni Gâr'eanu Mimilescu şi Chendi, autorii faimosidui apel. Ei bine, nimeni nu s’a găsit atunci să protesteze, iar domnii literaţi du mai sus şi alţi semnatari ai ruşinosului «Apel* an continuat să colaboreze alături de mine la Viaţa literară. E drept, că sindicalismul literar nu era atât de Înaintat..
Din acest articol cititorii vor vedea că atunci ca şi acum eu nu făceam altceva decât să constat că mcrcantilizmul literar duce la fărămiţirea talentelor şi, la întronarea mediocrităţilor. Neguţătorii dela revista ieşauă vor putea vedea că departe de a fi „colecţionat fără originalitate“ spusele unor p>api şi papaculi literari11—eu mi-am rămas credincios părerilor mele pe care le-am afirmai înainte şi independent dea-tâţia mai mari sau mai mici pontifi.
294
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Niciodată nu s’a produs în artă mai mult ca în vremea noastră ; şi totuşi niciodată producţia artistică n’a fost mai slabă ca cea din zilele noastre. Priviţi o ramură de activitate artistică,—pictura bunăoară. Străbateţi coridoarele nesfârşite ale unei expoziţi de artă modernă. Veţi găsi înfipte pe păreţi câteva sute de tablouri (un număr îndoit sau întreit va fi fost respins) şi daţi-vă osteneala de a le examina. Veţi recunoaşte artiştilor muncă cinstită, multă pricepere şi foarte mult meşteşug. Dar atâta tot. Unde-i însă capodopera care să vă sgudue sufletele şi să vă ţintuească ’n loc ?
— Nicăeri.
Intraţi într’o sală de concert. Ascultaţi programul. Dacă veţi face abstracţie de muzica scrisă «in den guten alten Zeiten» ce mai rămâne ? Afară de câteva excepţii frumoase, restul sunt încercări de muzică asurzitoare, compusă în ciuda tuturor rcgulelor artei ori preţiozităţi cu efecte uşoare.
Dar în literatură ? Nicăeri susţinerea noastră nu e mai evidentă ca aci. Producţia literară clin vremea noastră e ameţitor de mare. E însă în aceeaşi măsură slabă şi goală.
Şi boala domneşte în toate genurile literare : în proză, în poezie, în teatru. Iar lucrul acesta îl întâlnim pretutindeni, în ţările cu o cultură străveche ca şi în modesta noastră cultură. Care să fie cauza ?
* *
* *
Sunt cauze generale şi cauze locale. Printre cele d’in-tâi cea mai importantă e fără îndoială însuşi felul civilizaţiei contimporane. Democratismul contimporan cu postulatul dreptului la viaţă al fiecăruia a făcut pe mulţi să creadă că simplul fapt de a fi născut pe această planetă îţi dă şi dreptul la viaţa... artistică. Libertatea .tiparului şi a presei a amăgit o sumă de oameni să dea... haina nemuririi la o infinitate de naivităţi şi născociri, subt pretextul înşelător că fac artă! Şi astfel legiuni de oameni ce ar fi putut să-şi câştige în mod onorabil existenţa, exercitând vre-o profesiune oarecare şi fiind în chipul acesta folositori societăţii, s’au îndreptat lenevoşi spre artă, în care, fiind lipsiţi de flacăra sfântă, sunt condamnaţi să producă doar lucrări hibride şi sterile.
*
- * *
Civilizaţia modernă având ca valori cardinale comerţul şi industria, care au drept concepte fundamentele cantitatea şi numărul, a extins aceste concepte şi în aprecierea artei în care ar trebui să domnească tocmai conceptele contrarii, de calitate şi raritate.
Artiştii au primit fără greutate noua valorare şi «este muncitor» mulţumeşte pe cei rnai mulţi mai bine ca «este talentat»... Ce ar zice lumea azi de un pictor care ar expune după un an de muncă numai 3—4 tablouri, sau de o expoziţie colectivă în care ar găsi doar 20—30 de pânze? Desigur ar condamna de la început aceste expoziţii fără a ţine' seamă de calitatea lucrărilor.
*
* *
Un alt principiu comercial şi democratic al ci vilizaţiei contimporane e libera concurenţă. Şi acest principiu a pătruns în artă. Nu mai vorbim de concurenţa între artiştii însăşi, de artiştii obsedaţi de gloria altora şi cari
scriu numai pentru a-i întrece ori a-i doborî pe aceia, dar azi avem breasla impresariilor de tot felul cari operează cu arta şi artişti după toate canoanele tradiţionale ale comerţului. Avem directori de teatre cari «lansează» autori dramatici şi piese de teatru ; avem directori de reviste cari «crează» ori «distrug» la'glorii; avem negustori de tablouri cari «descoperă» câte un geniu necunoscut al picturii. Toate aceste feluri de impresarii sunt în luptă aprigă cu «concurenţi» de-ai lor. Arta e pentru unii şi pentru alţii o marfă oarecare. Unii din-tr’înşii pentru a lupta mai bine s’au unit în trusturi — cum e faimosul trust Chiarella din Italia pentru... import şi export de teatru! Iar rezultatul?
Rezultatul e că artiştii nu mai produc atunci când au de spus ceva şi numai atunci când au spus ceva, ci scriu, compun, pictează, pentru a executa ^comenzile ce au. Arta se comercializează, producţia e marc, e foarte mare chiar, dar cum e? Despre cele mai multe din operile de artă de azi, istoricul va putea spune ca Dante despre păcătoşii din vestibulul Infernului:
.	Cht visser stnza infamia e senza lode
că au trăit fără de ruşine şi fără de laudă: o viaţă incoloră, fără nici o personalitate.
*
* *
Mai e ceva e «Marca fabricei» e un alt principiu al comerţului contimporan. Se apreciază un obiect nu după valoarea ce o are, ci după faima fabricei de unde provine. E drept că uneori această faimă e meritată, dar de cele mai multe ori ea e un produs factice obţinut graţie unei reclame îndrăsneţe şi fără de ruşine. Acelaş sfânt principiu îl regăsim şi în artă. Găsim şi aci «fabrici faimoase» sub chipul şi numele—mai ales numele —unor «artişti iluştri a căror glorie a fost întronată de câţiva prin aceeaşi reclamă dezonorantă. Odată numele), făcut, vine moda şi sugestia care-1 fixează în mulţime, şi e însăşi această mulţime care-1 păstrează apoi cu respect... posedarea idolilor e doară o veche slăbiciune omenească! Produsele mediocre ale acestor glorii factice sunt bine căutate şi cotate pe piaţa artelor. Dacă cineva ar analiza cu atenţie mecanismul civilizaţiei contimporane, câte glorii de acestea de reclamă, modă şi sugestie n’ar găsi, nu numai în artă, ci şi în multe alte at-tivităţi culturale! Şi cât de sclavă n’ar apărea mintea omenească şi de iluzoriu principiul indepedenţei de cugetare!...
*
* #
Dar vina nu e numai a societăţii. O cauză principală a mediocrităţii artei, e felul .de viaţă al artiştilor de astăzi: Viaţă mondenă pentru unii, de cafenea pentru alţii, chinuită în luDta pentru traiu pentru cei mai puţini. Comun tuturor e desinteresarea pentru cultura clasică a omenirei, indiferenţa faţă de natură, lipsa dorului şi a câmpului de observaţii. Fără aceste calităţi, fără cultură serioasă, fără cunoaşterea naturii şi fără observaţia vieţei, cum vreţi ca artiştii de astăzi să producă opere trainice ? Arta cere viaţă interioară intensă, cere artiştilor să aibă sufletul veşnic agitat de idei şi simţiri, cere să-l aibă chiar sfâşiat de pasiuni. Ce frumos scrie Ada Negri:
A chi sanguinando crea Sol splende la gloria!
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
295
Gloria străluceşte doar aceluia ce crează'sângerând. Dar câţi sunt artiştii ce au asemenea principii ?
ic *
. #
Spuneam că sunt şi cauze locale cari fac ca mediocritatea în artă să prospere.
Cine nu le cunoaşte pc acestea ?
Sunt de ex. ţări binecuvântate cari au mai multe reviste decât scriitori. Şi cum revistele trebuesc complectate, scriitorii irebue să scrie... până să umple foile. Dar cum şi numele scriitorului—marca fabricei—are importanţă pentru cel ce cumpără foaia, iald-i pe directorii de reviste în goană după... nume.
Unul agită un ceh asupra vreunei bănci Naţionale, altul mai sărac dar cu mai multă autoritate, fălfăe un certificat de glorie eternă... lai când e criză dc nume mari. acesta caută şi de cele mai mijlocii sau mai mici, sau chiar mai mititele... şi are dânsul grijă ca într'o notiţă măruntă de pe ultima pagină sau într’o cronică de sfârşit de an să-şir consacre colaboratorii, „glorii nepcritoare ale naţiunii11... Ce se scrie şi cum se scrie, puţin importă, e destul ca pe sumar să poală figura cât mai multe nume.
*
* . *
...Şi astfel tinerimea e abătută din calea dreaptă a vieţii şi în loc de a fi îndrumată spre o muncă mai grea însă cinstită şi folositoare societăţii, e amăgită spre un domeniu în care nu e în stare să producă decât lucrări factice şi sterile.
Eugen Porn
GESTIUNI SOCIALE
MATERNITATEA ŞI LUCRUL INTELECTUAL
Femeea a fost preocuparea societăţii în toate timpurile. Ea a dat loc la nenumărate discuţii: unele pornite din răutate, altele din egoism, iar altele din lipsa de vederi şi cunoştinţe mai temeinice asupra naturei sexului femeesc.
In vremurile vechi ea a fost calul de bătae al societăţii. I se contesta până şi sufletul. Cele dintâiu vorbe blânde şi cea dintâi grije de inima ei, nu se auziră decât în secolul al 12-lea din gura nefericitului Abe-lard.
După admiterea ideei că şi femeea are suflet, i se contestă egalitatea antropologica, deci puterea de a judeca la fel cu celălalt.
Insă religia,—numai până la un punct—ideile politice, răsboiul, industria, arta şi ştiinţa şi însfârşit sbo-rul întreg al ideilor şi al sentimentelor au contribuit a schimba şi părerile despre fenice.
Aşa cercetările ştiinţifice au arătat cu prisosinţă că inferioritatea antropologică—adică crcerul femeei ar fi mai mic decât al bărbatului—c falşă. Greutatea cree-rului faţă de pătratul stalurei, s’a găsit că-i într'un raport mai ridicat la femee decât la bărbat.
In ceeace priveşte forţa musculară: aceasta e produsul istoric al condiţiei sociale ce a avut ea şi nici decum o lege naturală. Iar inferioritatea mentală se poate desminte prin nenumărate probe, în toate tim-
purile. Cu exemple vii se poate arăta, că şi femeile sunt capabile de toate avânturile filosofice, ştiinţifice şi artistice în care numai bărbaţii se credeau capabili.
Şi cu atât meritul femeilor creşte, cu cât instituţiile pentru ele au lipsit, cu cât educaţia până mai acum i-a fost falşificată şi cu cât fraţii ei mai mari au îm-pins’o la lux, ipocrizie şi deşertăciune, pervertindu-i is-voarele celor mai bune calităţi pe care natura i le-a hărăzit.
Scriitori de elită şi oameni de inimă îşi împărţiră părerile: la întrebarea, dacă femeea este sau nu capabilă de ştiinţă, unii răspund scurt: nu; alţii—moderaţii, şi cari sunt în majoritate — răspund: şi da şi nu; iar o minoritate, care creşte neîncetat răspunde: da.
Iată motivele celor dintâi, ale adversarilor : femeea nu poate face ştiinţă, căci: nu are geniu, ea n’a inventat nimic; e pedantă; când se întâmplă să facă ceva, nu ea lucrează, ci suflerul dintre culise: bărbatul, amicul sau profesorul. Susţinătorii acestor păreri sunt: Moliiire, Voneph de Maistre, Proudhon, Schnpenhauer, Voltaire, Strindberg, etc.
Părerile celorlalţi sunt: femeile pot atinge culmile cele mai înalte ale ştiinţei, şi aceasta fără a pierde calităţile sexului ei. Numărul femeilor în ştiinţe şi în toate direcţiile creşte neîncetat, căci ştiinţa nu-i exclusivă şi permite cultura celorlalte facultăţi.
Ca propagatoare, femeile sunt superioare bărbaţilor. D-na du Chătelet a vulgarizat ideile lui Newton în Franţa ; Clemence Iioger a făcut acelaş lucru cu ideile lui Darwin, D-na de Staei a făcut cunoscută Germania întregei Europe; Sonia Iiowalevski, deşi mare matematiciană, populariza descoperirile lui Veierstrass — ne spune Lombroso—asemenea D-na Tarnowska populariza în Rusia datele antropologice criminale.
In jurul lui Pytliagora femeile făceau un popor de adepte.
Descartes crede pe femee mai proprie filosofiei de cât pe bărbaţi.
Adversarii opun nestabilitatea caracterului femenin, vivacitatea senzaţiilor ei care nu le permite o atenţie constantă. Istoria arată însă, atâtea exemple de femei capabile, încât uşor se poate constata că femeea poate avea tot atât spirit ca şi bărbaţii cei mai celebri. Nir i-a lipsit femeei decât ocazia de a se instrui şi de a fi pusă pe o cale solidă, dreaptă, bună. Şi apoi când s’a ivit câte o femee mai luminată, ce nu s’a zis despre ea ?...
Afară de aceasta spiritul n’are sex. Sunt bărbaţi care-s femei cu inima şi cu capul. Sunt femei care-s bărbaţi cu inima şi cu capul.
In Italia a fost învăţata Agnesi ce ocupa catedra de mateniatici. Parisul văzu cu mirare cum D-na Lcpante calculă treebrea lui Venus pe soare. Sapho, celebra poetă la Greci. Carina luă de 5 ori premiul pentru versuri. Aspasia, de la care Socrate luă lecţii de filosofic. Femeea lui Pytliagora, discipola filosofiei lut, împreună şi cu, cele 3 fiice ale ei. Fiica lui Aristippe, conduse şcoala lui de filosofie.
In America, în fiecare zi se măreşte numărul femeilor care se* disting în toate ramurile ştiinţelor. La noi, D-na Curie. Iar în ce priveşte pedantismul femeei, nu ştiinţa şi cultura o aduc la aceasta, ci semi-cultura, pu-
NOUA REVISTA ROMANA
296
ţhn ştiinţa, lipsită de seriositate şi aprofundare. Numai fcmcea într’adevăr luminată pricepe că ceea ce ştie ea e nimic în raport cu ceea ce ignorează. Şi cu cât va şti mai mult, cu atât va fi mai simplă în apucături şi mai modestă în atitudini.	'
* .
• * *
In faţa tuturor felurilor de probe, lumea astăzi pleacă capul şi admite că şi femeea e capabilă, şi ea poate ajunge pe tovarăşul ci Dar îndatoririle sexului ei o împedică deja preocupările intelectuale: femeea învăţată îşi neglijează casa şi copiii, zic unii.
Compatibilitatea datoriilor materne cu ocupaţiile profesionale intelectuale, se înţelege că se poate discuta, acolo unde nu stăpâneşte foamea, ci unde e vorba de plăcere şi nu de câştigarea pâinei zilnice.
Profesiunile, cari par mai puţin compatibile cu împlinirea rolului matern sunt: cariera de actriţă, de t'e-mcc-medic, de propagandistă şi inspeetoarea unui serviciu public. Cea dintâi are nevoe de frumuseţea neştirbită a exteriorului, celelalte sunt silite să lipsească la ore' nepotrivite şi mai multă vreme de acasă.
Profesiile, care ar conveni mai bine sexului femeesc ar fi: cariera de scriitor, poet, pictor, sculptor, jurnalist la domiciliu. Acestea par a se adapta mult mai bine cerinţelor maternităţii.
Partea cea mai grea însă dintre intelectuabilitate şi datoria maternă este aceasta: cât se datoreşte casei şi copilului şi cât lucrului mintal. Şi pentru multe din femei aceasta e o luptă mare sufletească... Pentru artiste-actriţe această luptă e mai uşoară căci vivacitatea temperamentului lor mai uşurează acest conflict interior. Femeile-pictori şi sculptori se acomodează cu această dublă datorie.
In Germania s’a făcut o anchetă asupra compatibilităţii lucrului intelectual cu îndatoririle materne. Răspunsurile au fost şi negative şi afirmative. Iată unul din răspunsuri: «oprirea în producţia intelectuală, provocată de maternitate, e o binefacere ce permite fe-meei un repaos, e o concentrare din care autorul ma1 târziu beneficiază-.
Unele femei afirmă că niciodată n’au lucrat mai bine ' şi mai repede decât în perioada de gestaţie.
Din; totalitatea răspunsurilor contradictorii se poate deduce că compatibilitatea ei necompatibilitatea e ceva cu totul individual. In general însă: mulţumirea vieţii zilnice, un bărbat simpatic, copii mărişori, o sănătate bună, sunt circumstanţe favorabile celor 2 profesiuni: de mamă şi de lucrătoare intelectuală. Condiţia, factorul principal însă tot individualitatea femeei rămâne-S'au văzut cazuri în care femeea a sacrificat tot, pentru un copil având toate împrejurările favorabile ; altele în aceleaşi împrejurări au cultivat şi artele^şi ştiinţele sau liCerile dând la lumină câte ceva.. Mai mult încă unele femei în situaţii grele au creat şi copii sănătoşi la minte şi la trup, şi cărţi bung şi frumoase. Acestea tocmai prin maternitate s’au simţit mai în stare de a produce ceva şi-a contribui şi la alte îndatoriri în afară de interesele ei proprii.	-
Iar în ceea ce priveşte bunătatea operelor, s’a văzut că unele din .ele au fost produse de mame şi soţii; al-
tele de celibatare. Acest fapt arată îndestul că celibatul nu-i un isvor de sterilitate intelectuală şi nici că măritişul ar fi unul de fecunditate intelectuală. Se văd femei avute, fericite, inteligente' chiar, cari .nu fac nimic. Se văd altele din potrivă împovărate cu tot felu de greutăţi, cari găsesc chipul de a satisface toate îndatoririle ei de femee şi de individ.
Măritişul nu trebue să fie singura carieră proprie a femeilor. Marele ambiţii umanitare nu trebuesc împe-decate pentru femei. Datoriile materne nu trebuesc să înterzică femeei de a exercita şi o altă profesiune, căci pe de o parte toate viciile femei vin de la ignoranţa şi lipsa.de ocupaţii serioase; iar pe de alta bărbatul, copiii şi întreaga societate au de suferit multe pe urmele femeii, ale căror facultăţi sufleteşti nu au fost îndrumate bine.
Ignoranţa este flagelul care bântue cu putere cele mai de sus pături ale societăţii ca şi cele mai de jos. Şi aliatul ei cel mai credincios sunt prejudiţiile cari se găsesc nu numai printre femei, dar şi printre bărbaţi.
Lipsa de ocupaţie spirituală aduce toate intrigile şi amărăciunile, care doboară pe unii ce nu-şi găsesc la ei destulă forţă morală pentru a se garanta. Spiritul sărac nu se poate ocupă cu nimic serios. De aici urâtul — marele distrugător al virtuţilor omeneşti». Ocupaţia intelectuală dă mulţumiri cari cu greu se găsesc în alte ocupaţii.
Femeea neocupată şi dacă are puţin spirit, ceva mai deosebit, mai poetic, atunci îşi îndreaptă gândul şi preocuparea numai la lucruri mici şi care nici n’o privesc. Ea se dedă la citirea cărţilor fără nici o alegere, urmăreşte aventurile extraordinare şi aşteaptă să întâlnească şi ea în viaţă personagiile şi întâmplările ce i-au înflăcărat capul. îşi creează o lume a ei la care bărbatul nu ia nici o parte şi când cei 2 soţi se găsesc în intimitate, se văd duşmani. De aici celebrii nervi feme-eşti, bătae din picior... migrenă, care e încheerea....
Dar acest tablou înfiorător ar trebui să desespereze pe tineri. Fericirea e că se găsesc în lume şi femei fără nici o cultură, care fiind înţelese şi stimate de bărbaţii lor, se devotează cu totul casei, copiilor şi bărbatului.
Sunt unii cari susţin că oricât ar fi de energică, activă, o femee, căutând a lucra şi în afară de îndatoririle ce-i impune sexul, tot va păcătui şi tot va aduce o pierdere pentru copii, casă şi bărbat. Pentru cei cari obişnuesc a privi lucrurile numai la suprafaţă, se înţelege că bărbatul, ce are o femee care se mai ocupă şi cu altele, decât interesele ţmici ale gospodăriei şi cerinţele sociale, acel bărbat nu poate fi decât de plâns.
Dar ei nu iau în seamă folosul în linii mari ce ese pentru bărbatul şi copiii femeei, ce ştie să ia viaţa şi din punct de vedere mai larg.
O femee bine echilibrată, mai întâiu de toate, îşi va lua timpul pentru ocupaţiile ei personale din vizitele şi procupările modei, care nu-i aduc de cele mai multe ori nici un folos.
O femee cu mintea luminată—deci cea care şi-ar continua cultivarea—va şti să iea pe adevărata faţă toate întâmplările şi neajunsurile.' Si mi se parc că aceasta ar fi ce;w mai mare fericire pentru bărbat. Prin cultură,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
toate calităţile ei se vor afirma mai mult iar toate cusururile se vor transforma în calităţi.
Spenoer speră ca prin cultură, de la instinctul mnlern,—calitate îmăscută—să reformeze generosita-tea, care să se întindă de la iubirea de copil la iubirea de cel slab, sărac şi suferind.
Din trebuinţa de a ghici intenţiile şi dorinţele bărbatului autoritar şi ale copilului ce nu se poate exprima, femeea a căpătat pătrundere de spirit, distingerea sentimentelor Iugitive.
Din această calitate tot Spencer zice că prin cultură se va căpăta talentul de analiză psichologicâ al fe-meei.	*
Ruşinea excesivă va da cea mai superioară calitate : simţul moral.
Năzuinţa de a domina se va transforma în ambiţie raţională....
Şi chiar dacă am admite că femeea nu poate dispune de mult timp, afară numai dacă nu rupe din cel datorit copiilor când sunt mici, tot am răspunde că de la un timp copiii cresc, ei pleacă la şcoală, apoi se duc în lume şi timp se găseşte cu prisosinţă câteodată şi pentru auto educatia ce fiecare din oamenii cu inima trebue să-şi facă.
Şi nu. cred, că este vre-un model mai puternic pentru un copil, decât o mamă activă, cumpănită şi luminată—dacă ar fi să luăm în scamă numai interesele noastre personale şi nu şi binele public de la care nu mai trebue să ne dăm în lături.	__
Maria C. Buţureanu
Institutoare—Inşi
CRITICA Şl LITERATURA*
mitocănismul in critica literară
DE AZI
Printre producţiunile literare, critica este poate una dintre cele mai puţin statornice. Critica nu trebue să fie privită sub aspectul eternităţii, al universalului, ca opera de artă. Dacă teoria utilitară este discutabilă pentru o poemă, o nuvelă sau un roman, neîndoios că în critică, ea îşi are aplicaţiunea cea mai firească. Critica trebue să fie mai întâi de actualitate, să semnaleze erorile şi inovările momentului, să stânjenească absurdităţile, să conducă, cu alte cuvinte, spiritele.
Dacă n’ar fi critica, cine ar putea să reamintească scriitorilor, că nu tot ce se tipăreşte şi se citeşte este bun, că singularitatea nu poate ţine loc de talent, că obscuritatea nu totdeauna e un semn al adâncimii, că lipsa sau înfrângerea oricărei regule, este potrivnică şi demnităţii şi libertăţii chiar, a artei ? Fără ajutorul criticei, am mai putea noi, oare, gusta capo d’operile din trecut ? Dacă Hamlet încă continuă a ne emoţiona, este numai fiindcă criticii au pus în el, şi de sigur că vor mai pune, câte ceva din ceeace frământă viaţa noastră însăşi. Operele geniale au totdeauna părţi întunecoase, adâncimi obscure, şi prin ele continuă a trăi, căci, prin ele,- lasă fiecărei generaţiuni, putinţa de a pune o fă-râipă din propria sa simţire.
297
Dacă ţinta, pe care trebue să o atingă critica, este în genere aceeaşi: pătrunderea întocmirii sufleteşti a scriitorului, sau priceperea şi lămurirea frumuseţelor unei opere de artă,—apoi metoda, căile pe cari se în-drumează critica sunt întru câtva deosebite.
Unii sunt preocupaţi de superioritatea elementului social asupra clementului personal, a colectivităţii asupra individului. Aceştia studiază manifestările artistice mai mult din punctul de vedere sociologic şi le judecă după efectele lor, pe cari le clasează în bune sau rele; după cum ele sunt sau nu în conformitate cu regula moralei în curs. Această critică cercetează înainte de toate influenţele operei de artă; ea a început la noi cu d. Dobrogeanu-Gherea, şi se continuă acum, cu d. G. Ibrăileanu, la Viata Românească.
Alţii văd în critică o călătorie sentimentală dealungul operii unui scriitor, cu dorinţa de a-i prinde dintr’odată notele caracteristice, trăsăturile esenţiale, pentru a le . pune apoi într’o lumină cât mai puternică, mai vie. Aici, neîndoios, intuiţia joacă un mare rol. Intre aceşti critici putem cita în prima linie pe d-nii Ovid Densu-şianu şi Eugen Lovinescu.
Alţii, în sfârşit, ca d. M. Dragomirescu, vor să reducă cât mai mult partea sensibilităţii pentru a mări pe aceea a inteligenţii. Inteligenţa e mai puţin variabilă decât sensibilitatea şi, prin urmare, decât gustul Ea ne poate ridica deasupra modei şi a gustului trecător, după cum morala ne ridică deasupra propriei noastre naturi.
La dreptul vorbind, eu cred că sensibilitatea fără inteligenţă şi inteligenţa fără sensibilitate, nu pot să dea lucrări superioare în critică. Criticul are neapărată ne-voe şi de una şi de altă, el trebue să judece-cu toate facultăţile, separarea lor fâcându-se numai pentru înlesnirea discuţiunilor.
Rolul criticului nu este numai de a primi impresiuni, dar de a stabili şi raporturi, de a desprinde şi idei. Şi cum literatura, sociologia, morala se găsesc azi în strânse raporturi, e uşor de înţeles de ce criticul impresionist alunecă câte odată în domeniul criticului sociolog, acesta în domeniul criticului doctrinal, acesta în acela al criticului impresionist şi, aşa mai departe.
In general vorbind, în actuala critică românească se desemnează trei curente, reprezentate oare cum oficial prin următoarele reviste: Viaţa Romanească cu d. Ibrăileanu, Convorbiri Critice cu d. M. Dragomirescu, Viaţa Nouă cu d. Ovid Densuşianu. Aceste reviste sunt singurele cari dau cititorilor informaţiuni asupra mişcării noastre literare, pentru că sunt singurele cari cercetează şi apreciază toate operile ce apar în româneşte. Convorbirile literare trăesc mai mult din prestigiul trecutului; ele, după retragerea d-lui Maiorescu, n’au reuşit să-şi asocieze un critic harnic, bine pregătit, competent, care să-şi spue cuvîntul asupra scrierilor literare ce apar. Dacă n’ar fi fost discursul de re-cepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu şi răspunsul d-lui Maiorescu, reproduse în bucăţi, bucăţi, ar fi trecut luni fără ca cititorul să întâlnească un rând de discuţie literară, sau o recenzie mai desvoltată asupra lucrărilor noui. ‘
In schimb, una din revistele cele mai tinere, inaugu-
298
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
rează o critică nouă, personală, care nu-şi are echivalentul nici în critica tendenţionistă, nici în cea impresionistă, nici în cea doctrinală. Câteva exemple vor arăta, cred, mai bine decât orice alte explicaţii, în ce consistă originalitatea acestei critice.
Citez:
«Când zici astăzi Mihalache, pare că ai pronunţat o grosolănie. In case mai bune, între oameni cum se cade şi prin reviste cu oarecare gust nici n’ar trebui să se rostească această vorbă, căci vine cu ruşine. Sună aşa greoi şi de voluminos, pare că ar cuprinde tot ce e vulgar şi obtus. Aduce cu sine ceva din atmosfera îmbâcsită de mahala şi toată lărmăiala mediului mitocănesc.
«Şi omul ca şi porecla lui. Când îl vezi pe domnul Mihalache Dragomirescu, cu cerviciea aceea îndărătnică şi înţepenită pe două spete de muncitor în port, cu ochii aceea spălăciţi şi rătăcitori în neant, cu mişcările acelea de băcan hrănit, şi cu râsul cel spart şi dezordonat, îţi face impresia unui primitiv... Dintre rânduri vezi răsărindu-i faţa bucălată, acoperită de un rânjet ferice, şi îi auzi glasul lung de clopot crăpat, sunând într-o dungă, cu zgomot şi desperare». (CumpănaNo. 11)
Acelaşi critic revine iar, în foiletonul Tribunei din Arad, la 9 Februarie 1910:
«Vine, mă rog, un cap grosolan ca al lui Mihalache Dragomirescu şi caută să se facă buturugă în calea societăţii (scriitorilor). Sunt câteva luni decâr.d bârfe-lile lui nu mai încetează şi toate scrise în stilul cel mai bădăran de pe lume... Este însă totuşi extraordinar să se găsească un individ,—care întâmplător săînvâite şi el printre scriitori şi pe care capricioasa soartă l-a aşezat chiar într’un scaun universitar—ca să urle mereu în spre casa scriitorilor, etc».
E inutil, cred, să urmez mai departe cu citaţiile. Din rândurile reproduse, cetitorul îşi poate face o idee destul de lămurită asupra metodei întrebuinţate de noua critică. Aici nu avem a face nici cu tendenţionismul, nici cu impresionismul, nici cu estetismul, ci cu o direcţie într’adevăr deosebită.
*
* *
Nouă, Românilor, ne merge numele că avem mult gust. E în firea noastră de a prinde cecace este frumos, strălucitor, ceeace stă în nuanţe, în varietate, în împerecheri armonioase. In sufletul nostru totul alunecă uşor, repede; privirile noastre sunt atrase de întinsa, de nesfârşita varietate a lucrurilor, dar nu e oprită de niciunul. Ca fluturii zburăm din trandafir în trandafir, fără a sta mai mult de o clipă pe fiecare.
Această însuşire însă, gustul, nu implică numai decât o cultură adâncă, vastă—de aici şi superficialitatea noastră în atât de multe lucruri. Noua critică, din care am scos citatele, dacă răneşte vădit bunul gust, să însemne oare un început de adâncire, de seriozitate, cel puţin?
Iată o chestiune la care d-nii Densuşianu, Lovinescu, Ibrăileanu nu ar putea răspunde cu o satisfăcătoare competinţă. Să vă spun motivul. D-nealor sunt profesori, şi profesorii, «belferii»—ne spune criticul novator în nu ştiu ce împrejurare—sunt mai toţi oameni mărginiţi, tipicari şi cu vederi înguste, lipsiţi de puterea in-
tuitivă pentru a pătrunde în frumuseţile creaţiunii sufleteşti. D-lui Gherea nu ne putem adresa, pentrucă d-sa nu mai face critică, ci numai sociologie. Singurul critic, care nu face parte din învăţământ, prezentând deci cele mai multe probabilităţi de inteligenţă, pricepere şi lărgime de spirit,—rămâne să fie numai d. Chendi.
Dela d-sa trebue să fi pornit una din notiţele Cumpenei, prin care se cerea ca polemicile între oamenii culţi să fie mai fine, spiritul mai vioi, aluziile mai subţiri, sau mai deghizate, căci adevărul nu este totdeauna de partea celuia care strigă mai tare şi care argumentează mai sgomotos. Şi totuşi, la noi sunt aşa de puţini cari vor să ţină seamă de înnobilarea acestor mijloace de polemică. «La orice ocazie zice Cumpăna sau d. Chendi, se ivesc mitocanii, cu gura plină de injurii, cu vorbe late şi vulgare şi cu o rară sărăcie de spirit.
Pentru a reacţiona împotriva unor astfel de apucături, d. Chendi şi-a ales o însărcinare foarte grea, dar folositoare pentru critica română: însărcinarea de a fi jandarmul ei rural. Jandarmul rural, se ştie, nu are mai nimic de făcut când e%te pace şi lucrurile se petrec în regulă; îndată însă ce vine o încurcătură, vreo tur-burare, o neînţelegere de orice fel, el ese numai decât la iveală. Tot aşa şi d. Chendi. Faţă de- operele bune, cu însuşiri fundamentale, unde simţirea şi gândirea, specifice poporului nostru, găsesc o întrupare sintetică superioară, faţă adică de operele cele mai indicate pentru a aţâţa facultăţile criticului, d. Chendi are un rol cu totul şters. Nici eonsideraţiuni originale, nici desvoltări complecte bine înlănţuite. Când reuşeşte' însă cineva să-l supere, lucrurile se schimbă; d. Chendi devine de o îndemânare, de o volubilitate nebănuită. Cuvintele îl năpădesc, punctele de vedere se înmulţesc, tonul se ridică, rândurile se înşiră vioi, unele după altele, în fraze lungi sau scurte, sacadat.
In d. Chendi pare a se fi întrupat, într’o proporţie fericită, ironia ţăranului nostru cu vigoarea mocanului de dincolo, de unde şi încrederea, vlaga d-sale, care îi dă curagiul să încalece pe Carpaţi fără a-şi pierde echilibrul, ca să împartă verdicte în dreapta şi în stânga, la noi ca şi în Ardeal, verdicte de cari nu te poţi atinge nepedepsit, definitive, unde cele mai neaşteptate consideraţii estetice, se unesc cu cele mai comune apropouri de cârciumă.
Mânia şi arţagul par a fi muzele sale inspiratoare, de aceea, se vede, d. Chendi se supără şi când nu trebue. Nu face aşa şi jandarmul rural? Câte contravenţii inventate! Câte şicane! Numai şi numai pentru a avea prilej să închee un proces-verbal.
Iată de ce, credem noi, d. Chendi este singurul în stare să caracterizeze cum trebue, noua îndrumare critică, după citatele pe cari i le punem la îndemână. Numai d-sa ar putea să ne spună, în deplină cunoştinţă de cauză, dacă critica aceasta este 'mitocănească., «bă-dărănistă», sau «grosolană».
întrebarea mea va părea multora o imprudenţă, căci e o imprudenţă într’adevăr, să te hazardezi la asemenea întrebări în urma celor întâmplate d-lui Dragomirescu. Eu nu am a mă teme însă de nimic, pentru că mă găsesc într’o situaţie cu totul superioară faţă de d.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
299
Dragoriiirescu. D-l Dragomirescu a publicat^mai multe volume de literatură, unele chiar premiate de academie. Eu nu am nici unul. D-l Dragomirescu s’a întâlnit ades cu criticul. Eu nu l’am văzut niciodată. Necunos-cându-mi, deci, faţa, nici părul, nici coloarea ochilor, neştiind dacă port sau nu ochelari, dacă sunt gras sau slab, nalt sau scurt, nu- mă găsesc în primejdie de a mi se încheea un proces-verbal, cu succes sigur pentru jandarmul rural.
N. Em. Teohari
IN AGONIE
(SCHIŢA)
Inoptase când au sosit fraţii ei. Pe scară bătrâna care-i însoţea le făcu semn să se oprească, le şterse cu şorţul ochii înroşiţi de plâns, le trecu tremurând mâna prin păr spre a le aranja şuviţele ce atârnau în dezordine pe tâmple, le netezi fruntea şi ca să-şi stăpânească durerea ce i se înfipsese ca un nod în capul pieptului, îi sărută pe rând şi apăsat pe obraji pe toţi trei şi în urmă păşiră sfioşi prin sală până lângă uşe. Aci bătrâna iar îi opri: «Dâţi-mi mâna voi Puiu şi Titi şi fiţi cuminţi; lăsaţi pe Gena singură—tu eşti mai mare draga mamei, am destulă încredere în tine—aşa, să nu vă speriaţi: sora'voastră doarme, să nu-i stricaţi somnul... Mă^ascultaţi voi ? îmi făgăduiţi voi copiii mei cuminţi?... şi iar îi sărută.
Când au deschis uşa, s’au isbit în faţă cu medicul însoţit de bărbatul bolnavei; era gata de plecare. Se aplecă, îşi puse liniştit galoşii răspunzând, par’că după multă chibzuinţă, la o întrebare gravă ce-i fusese dată de însoţitor: «Nu mai e nici o scăpare, Domnul meu, a intrat în agonie... în noaptea aceasta pozitiv... primeşti o mare lovitură, mi se rupe inima dar trebue să ne supunem ! Şi sfârşindu-şi plictisitoarea operaţie se ridică şi-i strânse îndurerat mâna.
In casă era linişte, câteva femei îngrămădite pe-o canapea în fund vorbeau pe şoptite legănând domol capetele proptite în podul palmelor.
Mare păcat face Dumnezeu, suspina o bătrână, mare păcat! Ce femee, ce suflet bun, cum a grijit de frăţiori, cum i-a încălzit, cum i-a îmbrăcat... bieţii orfani ce mamă pierd ei... ce mamă!» Suspinele înnecau casa, candela sfârâia d’asupra patului şi în semi-întunericul ce se lăsase ca o abureală de pe pereţi, şedeau toţi trişti şi nemişcaţi ca împietriţi; ceasornicul din camera vecină cântă de zece ori «cucu». Bolnava se întoarse cu faţa spre tavan, deschise greoi pleoapele ochilor, aproape ştinşi, şi făcu larg semnul crucii :— Doamne, auzi vorbă, să-mi las eu bărbatul meu bun şi să fac schimb cu el!—şi se porni pe râs. Copiii alergară de lângă uşe plângând spre pat şi prinseră a-i săruta mâinile albe străvezii sub a căror pieliţă se vedeau oasele subţiri mişcându-se ca nişte undrele:— Mamă dragă, Mămica noastră bună, cui ne laşi mamă! Cine mai ne mângâe mamă, cine mai ne îmbracă, încotro să apucăm noi mamă !—Bolnava trase tremurând mâinele şi le încrucişă pe piept:—Ei, dar să nu creadă el că nu-1 pricep: am bani şi asta-1 face să mă placă >
trei mii de galbeni de, nu-i de'colea! Ei, ei, tinere, da, nu; de unde să ştie el banii mei ? N’am spus nimănui o vorbă, sunt şease ani d’atunci, călugărul a plâns, a blestemat, s’a tânguit, a murit; fraţii; mei au rămas pe drumuri, eu sunt bogată şi nimeni nu ştie. De unde ? de unde? Cui i-ar da în gând să cate sub lespedea din grădina de flori ?! Şi bietu călugărcum blestema:
—	Anaftima să fie şi praf şi pulbere să se aleagă... fugi urâtule d’aici! uite cum s’apropie! Se ridică de mijloc, întinse mânele, le izbi în vânt şi căzu oftând răguşit. Jalea ce coprinsese întreaga casă se curmă; vorbele din urmă ale bolnavei par’că le încremenise sufletele. O femee şopti înfiorată:—Banii călugărului... banii copiilor... moştenirea! Bătrâna întrebă: I-a furat?..
—	Oh! da, ce păcat, Doamne, Doamne! ce păcat! răspunse din nou femeea. Aiurările bolnavei nu încetau ; toată viaţa şi-o spunea ca o poveste, pe de rost, în acele frânturi fără de înţeles. Sufletul îşi desgolea toate adâncurile ascunzătorilor lui, nu mai voia nimic, . nu mai putea păstra nimic şi tot ce strânsese cu atâta dibăcie un şir întreg de ani, în aceste clipe le arunca fără nici o părere de rău, fără să stoarcă o lacrimă, fără să se tânguiască. Tâmplele îi svâcneau [puternic, buzele albe tremurau, fruntea îi ardea ca focul, vinele dela încheeturi sfârâiau ca un vas de apă în colcot iar glasul răsărea încet, abia simţit şi înfiorat, ca de pe alte lumi; în clipa aceasta sufletul rătăcea departe, departe, răscolind pulberea cărărilor uitate.
Trecutul se depăna pe dinaintea ochilor ei_înpăinje-niţi ca o pânză destrămată; viaţa curgea aşa cum fusese prinsă; conştiinţa se stinsese.
îngrijitoarea aprinse lumina şi trecu la căpătâiul bolnavei, plânsul se stârni din ce în ce mai sfâşietor, întreaga casă era un geamăt înăbuşit şi dureros.
-- Trei mii de galbeni... treizeci şi şase de mii... douăspreze de fiecare... bieţii orfani! sărmanii mei frăţiori! Şi spazmele agoniei erau tot mai grozave.
Copiii întinseră mâinile şi-i mângâiară plângând obrajii palizi_ şi umezi de sudoare: — Nu se poate mamă dragă, noi n’am avut nimic, nimic, nimic, decât pe tine bună mamă! Bolnava n’auzea nimic şi-i depărta tremurând,^de lângă Jpat.—N’o să afli niciodată, tu Gena mea, niciodată c’ai fost şi tu bogată! şi se întoarse cu faţa spre perete.
Uşa se deschise brusc şi glasul bătrânei,—crescătoa-rea copiilor — se auzi: «S’au găsit toţi, neatinş’, toţi banii! trei mii de bucăţi de aur!... Jalea se curmă, suspinele amuţiră iar bolnava oftă prelung, din fundul]su-fletului. îngrijitoarea şopti :
—	Linişte ! Adoarme !
In revărsatul zorilor ploaia pliscăia în ferestrele deschise ale casei lui Vitolian, doliu se legăna agale în vârful prăjinelor înfipte dinaintea porţii.
Trei trecători se opriră în mijlocul drumului şi’şi scoaseră cu evlavie pălăriile. «A murit cineva!» a rosti unul. «Şi nu s’aude nimeni? Nu plânge nimeni?» întrebă mirat celalt. «Par’că n’ar fi oameni!» adaogă al treilea şi porniră liniştiţi la drum. .
I. N. Răşinari
3oo
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
INTR’O CATEDRALĂ GOTICĂ
Enormele şi înaltele coloane de marmoră ies din pământ— se rânduesc în şiruri repezi şi în întunericul sfânt ele par o oştire de uriaşi ce vor să se ia la luptă cu nevăzutul.
Inălţându-se mai întâiu liniştit,ogivele pornesc în urmă în sbor repede, apoi înclinate şi atârnând? se reunesc în boltă.
Tot asfel, în neînţelegerile omeneşti, din mijlocul tumulturilor barbare, aspiraţiile sufletelor solitare se 'nalţă spre Dumnezeu reunindu se în el.
Eu, nu Dumnezeu venit-am să vă cer, coloane de marmoră, ogive semeţe;
Mă înfior, dar mă înfior de nerăbdarea de a auzi cum sgomotul unui pas cunoscut deşteaptă blând ecouri solemne.
Iată! E Lydia; ea se ’ntoarce şi în mişcarea ce face, păru-i mlădios cu resfrângeri lucitoare se desenează în faţă-mi, iar supt vălu-i negru amorul şi palidul chip o clipă mă salută.
Ghemuindu-se în lumina şovăelnică a unei biserici gotice, Aligheri de-asemeni caută, înfiorându-sc, icoana lui Dumnezeu, în chipul alb ca de opal al unei femei.
Acolo, supt vălul alb strălucea fruntea candidă a fecioarei căzută în extaz—pe când, din mijlocul norilor de tămâe, fierbinţi, se înălţau ecteniile ; se ’nălţau ca un murmur dulce, ca fremătarea veselă a unui sbor de turturele, apoi ca urletul gloatelor desnădăjduite ce-şi întind braţele spre cer.
Orga trimitea în sornbre spaţiuri bubuiri şi oftări — părea că din adâncul mormintelor albe răspundeau sufletele părinţilor coborâţi supt pământ.
Dar de pe înălţimile mitice din Fiesole, împurpurat, prin vitraliile pline de povestiri sfinte, privea Apolo; pe altar lumânările de ceară se sfârşeau.
Şi Dante, înconjurat de imnurile îngerilor, vedea cum fecioara toscană se înălţa transfigurându-se, pe când, supt picioare, auzea urlând genunile arzătoare ale Infernului, •	.
Eu, iiu văd nici capete îngereşti încununate de lumină, nici demoni; zăresc numai o lumină slabă ce tre- " mură în aerul umed, iar crepusculul rece îmi umple sufletul de desgust.
Te părăsesc, zeitate semitică! Stăpâna misterelor talc e moartea. Templele tale, O, rege la care spiritile nu pot ajunge, isgonesc soarele!
Martir, crucificat, tu răstigneşti pe oameni, tu pătezi ariile cu tristeţe. In timp ce cerurile strălucesc, câmpurile sunt pline de surâsuri şi ochii-Lvdiei scântiază plini de amor.
Oh! cum aşi voi să te văd, Lydia, în mijlocul unei hore de fecioare albe, danţând în jurul altarului lui A-polo în lucirile roşii ale serii: strălucind ca o marmoră de Păros, înconjurată de lauri lăsând să-ţi cadă flori din mâini, bucuria din ochii plini de fulgere iar de pe buza ta armonioasă un imn de Bachylide.
•	.	G Carducci
*	•	flratl. tic I. Grindină si FI. Siocnesvuj 1
ŞTIINŢA
TEORIILE ASUPRA LOCALIZĂRILOR
cerebrale:
Nti pot admite că complicaţiunea liemisf erelor cerebrale ar fi un sim-piu joc al naturii. (Broca).
Xu ştiu dacă psychologia modernă, ţinând să ia’ astt-pră-şi chestiunea dificilă a localizărilor cerebrale, a stabilit în acelaş timp care este legătura între această problemă—de aparenţe cel puţin fiziologice —şi domeniul ei propriu. Fără îndoială însă că reclamând pentru ea—din greşală, pe bună dreptate sau din simplă generozitate— această problemă, a intrat odată mai mult, într’o mare îucurcătură. Şi cât de mare este încurcătura aceasta, cerc să arăt strângând la un loc câteva din teoriile emise în jurul problemei de care vorbim. Cum trebue înţeleasă chestia localizărilor cerebrale ?	'
Alai întâiu o primă întrebare:—vedeţi, greutăţile se ivesc dela început!—Este psychismul localizabil ? Aşa pusă chestiunea, ea ar părea că necesitează o interminabilă discuţiune asupra naturii sufletului între spiritualişti, materialişti, paralelişti, etc. etc. etc. Lucrul în sine pare a fi mult mai simplu. Xu e vorba de localizarea sufletului, ci de localizarea fenomenelor psychicc cari—precum c de toţi admis—nu pot avea loc în lipsa unui sistem nervos ori cât de rudimentar ar fi el. Relev' după Grasset ') această primă observaţie, pentru că ea îmi pare de o importanţă netăgăduită, menită fiind a întâmpină toate observaţiunile şi discuţiile metafizice, la carf ar putea tla naştere neînţelegerea ei.
Prin urmare, psychismul e localizabiL. „Este el însă şi localizat"?
Corespund anumite grupe de fenomene sufleteşti funcţiunilor unor anumite grupe de neuroni? Şi dacă aceasta e adevărat, în ce măsură, în ce margini această corespondenţă e ştiinţific adevărată? Iată atâtea întrebări cari îşi aşteaptă soluţionarea.—Un răspuns precis, perfect verificabil ştinţificeşte, aşa ca să fie admis de toţi cercetătorii, se pare că nu există. Dacă savanţii de azi au la îndemână material şi mijloace de observaţie incomparabil cu cel al telor de acum 40—50 de ani, nu rezultă de aci că cunoştinţele noastre sunt mai clare. Oamenii de ştiinţă se complac în nuanţări şi în subtilităţi de teoreticizare de aşa natură că ţi-i peste măsură de greu si deprinzi în trei rânduri clare, ipoteze înşirate pe 30 de pagini mărunte. Fără îndoială,-suntem mai aproape de adevăr, dar fără îndoială suntem departe de claritatea deplină pe care în mare măsură o stăpâneau cercetătorii trecuţi. .Şi revenind la chestie. Lăsând la o parte pe Gali, care cercă să acrediteze teorii ce nu ar putea trăi decât în anumite împrejurări de viaţă sufletească, cred de folos a cită între fisblogii metafizicieni—vă miraţi de împerechere?—ce au precedat deschiderea erei ştiinţifice, pe Flourens care spune lămurit,— tot aşa de lămurit pe cât de neexact.—.Nu sunt cen-
1)	Grasset. Le psychisme inferieur. Pag. 358 şi urm.
NOtTA REVISrĂ ROMÂNA
301
Irc deosebite, nici pentru diversele facultăţi, nici pentru percepţii. Facultatea de a percepe, de a judeca, de a voi un lucru, residă în acelaş loc cu aceea de a percepe, de a judecă, de a voi nit lucru *)». Ceeace însemnează: Lobii cerebrali participă cu toată masa la exerciţiul complet al funcţiunilor lor. Concluziunea logică : Nu există sedii clistinctive nici pentru percep-ţiuni, nici pentru facultăţile sufletului. Cum se înţeleg atunci procesele fiziologice a două fenomene sufleteşti simultane? Teoria lui Flourens evident nu există unei discuţiuni.—Chestiunea localizărilor cerebrale se pune pe temeiuri mai sigure numai cu părerile pe cari le aduc în faţă doi fisiologi de seamă, Fritsch şi Iiitzig. Rezumez în câteva linii din scrierile acestuia din urmă această teorie. -«Anumite funcţiuni psyhice cu siguranţă, şi cu probabilitate toate, depind de centri anumiţi ai scoarţei cerebrale, căci: dacă cxcitaţiunea unor anume puncte determinate ale scoarţei, pune în mişcare anumiţi muşchi, şi dară distrugerea acestor puncte alterează enervaţia aceloraşi muşchi, şi dacă pe de altă parte excitarea ori distrugerea altor puncte, nu alterează inervaţia muşchiulară din cazul prim, urmează că din diferite părţi ale creerului nu au o valoare e-chivalcntă» i). Concluziunea imediată: există centre pentru fenomenele psyhice. Reclamând nişte centre nervoase absolute pentru sensaţiuni şi percepţii, Tlitzig' este fără îndoială în adevăr. Doctrina lui se deosibeşte de cele anterioare prin faptul deosibit de important că nu localizează organele fundamentale—şi fundamental falşe ale frenologiei.—Dar când acelaş Iiitzig spune: susţin că inteligenţa şi în deosebi gândirea abstractă necesitează organe funcţionale dinstincte, pe cari eu le caut în lobii frontali -, trebue să admitem că el e în eroare. E fără îndoială neştiinţific să analogezi inteligenţa cu senzaţiile, şi să cauţi centri primei cum cauţi pentru cele din urmă. Independent de cercetătorii moderni, socotesc inteligenţa nuca o fiinţă ci ca şi memoria do altfel—ca o proprietate a materiei, mai drept ca o sumă de raporturi ale funcţiunilor elementare ale materiei nervoase, şi prin aceasta însăşi esenţă a ei, neloealizabilă, considerată ca- inteligenţă. Cam în acelaş punct de vedere se pune fisiologul Munk când admite centri nervoşi pentru funcţiuni sensitive şi motorie, dar nu-i admite pentru inteligenţă.
Tn scoarţa cerebrală—scrie el —inteligenţa îşi are • sediul pretutindeni şi nicăeri, ea este suma şi rezultanta tuturor imaginilor sau reprezentărilor resultate din perceperile simţurilor. Or ce leziune a scoarţei .creerului alterează inteligenţa cu cu atât mai mult cu cât leziunea este mai întinsă, şi o alterează întotdeauna prin pierderea acelor gruge de reprezenţări cari caveau drept bază percepţiunilc teritoriului loca' lezat. «Turburarea intelectuală ar fi completă: a) când toate elementele perceptive ar fi distruse, b) când nu ar
1)	Flourens. Recherches expârimentales sur ies proprietes el Ies fonc-tions dusyst. nerveux dans Ies animaux vertebres. Voi. 14, pag. 264.—ef. Soury. Syst. nerveux centrale, p. 521 sq.
2)	Hetzig. Untersuchungen zur Pbysiologie des Grosshirns pag. 56 - 58. Pentru cercetările lui Fi. cf. Soury Le systeme nerveux central pag. 607. şi urm.
mai rămâne substanţă care să poată redeveni sediul noţiunilor pierdute. ').
Din toate faptele de până aici două conclusiuni se impun; şi ele au fost formulate cu o deosebită limpezime de Uschakoff *) — un elev al lui Wundt — în cartea sa asupra I.egei localizărilor; aceste încheieri— cari până azi nu au suferit contrazicere — în marginile ştiinţei—şi cari fără îndoială nici nu vor suferi— sunt :
a. Psyrhomele sensoriale şi mişcările voluntare calitativ asemenea, cari se produc la acelaş individ în momente diferite, corespund sau sunt în legătură cu un acelaş grup de neuroni corticali, sau cel puţin, cu un grup de neuroni în cea mai mare parte identic cu primul.
Admiţând aceste două afirmaţiuni evidente şi verificabile, Wundt1 2 3) transportă chestiunea pe un teren deosebit de cel al experimentării. Iată fundamentul pe care se pune: Este aclevărat că alterarea unui anumit punct de pe scoarţa cerebrală, aduce — în seria fenomenelor sufleteşti —întotdeauna aceeaşi alterare Urmează de aci se întreabă Wundt—-că fenomenul fisiologic, care întovărăşeşte actul psvchic, este necesariamente localizat în acel centru cortical ? Nu este tot aşa de admisibil ca funcţiunile cerebrale să se facă în tot cre-erul în genere şi în special să fie solicitate de curentele intracerebrale, tocmai acele centre corticale ce sunt considerate azi ca centre ale funcţiunei ? Şi Wundzice: v Elementele organului de apercepţie, trebuesc considerate ca inele indispensabile împlinirei acestei funcţiuni'.
Pe acelaş teren şi din acelaş punct de vedere se pune pror. Sciamanna.4) Teoria lui — pe care o rezumez în puţine cuvinte—ar fi următoarea : O localizare a funcţiunilor cerebrale nu este cu putinţă. Funcţiunile acestea corespund unei activităţi complete a întregului creer; turburările cari urmează ablaţiilor sau alternaţiu-nilor sunt provocate de întreruperea comunicaţiei între diferitele regiuni ale creerului. Nu există de cât centre de încrucişare, puncte nodale, menite să devieze curentele intracerebrale.
Teoria e susceptibilă de mai multe interpretări: e cu atât mai mult supusă interpretărilor, cu cât ăutorul ei, cel care ar fi putut să-i dea înţelesul hotărîtor, a murit la câte-va zile după enunţarea ei. Dacă o apropiem de părerile lui Wundt, e că ni se pare că numai aşa ea ar putea fi pusă ştiinţificeşte.
Lucrurile ăr fi rămas fără îndoială multă vreme încă în starea de nesiguranţă în care le ţinea mim ele şi autoritatea lui Wundt, dacă nu interveneau minunatele rezultate pe cari le-a obţinut în anatomia cerebrală cercetările lui Flechsig5), cercetări cari întru cât privesc chestia ce ne preocupă, sunt—până azi cel puţin—lid-tărîtoare.
1)	V. Munk. IJeber die Fnnctionen des Grosshirnrinde. p. 5959. cf.
Soury Ioc. cit p. 627.	**
2)	Uscliackoff: Das Localisationgeselz. Vezi şi Revue psichologique an 1900.
3)	W. Wundt. Rsyrhologie physiologique. pag. 3£ I—257.
4)	Vezi Rageot: Dare de seamă asupra Congresului de psycholo-* gie tinut la Roma în 1903 (Revue philosophique) 1903.
5)	V. pentru teoriile lui Flechsig : A. van Oehuchten. Anatomie du systeme nerveux de l'homme. pag. 684—705.
302
NOUA revistă română •
Urmărind fibrele de comunicaţiune ce pornesc din centrele nervoase, Flechsig face constatarea surprinzătoare că numai o parte — cam 1/3—din aceşti centri nervoşi sunt legaţi prin fibre de projectie cu organele periferice de simţuri; iar cealaltă parte — ocupând restul de 2/„ a soartei cerebrale — din aceşti centri sunt legaţi între ei, şi apoi cu centrii zonei de projecţie, numai prin fibre de asociaţie. Iată deci o primă împărţire— necesară—asuprafeţei creerului în două zone dis-.tincte : Zona centrelor de projecţie, zona centrelor de asociaţie. Prima zonă îşi împarte centrii nervoşi în 4 sfere, după cum ei se leagă cu organele periferice ale tactului, olfacţieî, vederei şi audiţiei. împărţirea primă în zone e cu atât mai necesară cu cât corespunde unor funcţiuni diferite. In adevăr, din faptul că Flechsig descoperă că atât fibrele sensitive cât şi cele motrice sfârşesc în aceeaş sferă, plecând de la acelaş organ periferic, urmează că aceste sfere pot avea o activitate independentă de zona centrelor de asociaţie, cel puţin reflexă. Şi din acest fapt mai rezultă că teoria lui Wundt cu înlănţuirile de elemente şi cu acele curente continue, nu este cea adevărată.
Prin urmare, Flechsig reuşeşte să localizeze în centrii de projecţie funcţiunile psychice sensorio-motrice. El nu se opreşte aici însă. Din faptul că centrii de asociaţie nu sunt legaţi de cât cu centrii de projecţie şi deci numai indirect cu exteriorul, el conchide că regiunea centrelor de asociaţie—aproape specific omenească—este substratul anatomic a tuturor elaborărilor ce se fac având drept elemente, percepţiunile centrilor de projecţie.
Aşa fiind, centrii de asociaţie prezidă la viaţa intelectuală, morală a omului, ei sunt—după Flechsig—adevărate organe de gândire. [Denkorganen],
Pe această cale—a considerărilor în bloc—iată deci şi însemnarea ştiinţifică a locurilor unde au loc procesele intelectuale de ordin mai înalt.—După. această localizare, ce e drept ştiinţifică, dar prea puţin precisă, Flechsig caută să desfacă diferitele concepte ale inteligenţei noastre şi să localizeze aceste componente, după cum a localizat funcţiunile senzoriomotrice. Lucrările acestea nu i-au reuşit pe deplin în ceea ce ne preocupă pe noi; şi nu i-au reuşit pe deplin pentru că de îndată ce a cercat să localizeze funcţiuni coippuse, cum e de pildă conştiinţa, nu a putut să găsească de cât regiuni, iar nici decum centre circumscrise, aşa cum ar fi vrut să găsească. Rezultatele acestor lucrări se pot însemna totuşi precum urmează:
a)	în centrii de asociaţie posterioară, funcţiunile intelectuale în directă legătură cu percepţiile. Pe aci, de altfel, se face în bună parte legătura între centrii de projecţie şi cei de asociaţie.
b)	în centrii de asociaţie medie— insula lui Reil — sunt localizate funcţiunile de cari atârnă integritatea limbagiului articulat.
c)	în centrii.de asociaţie anterioară:—lobul prefrontal —conştiinţa personalităţii, abstracţia, voinţa. Lobul prefrontal, capătă prin Flechsig—ca şi prin Wundt de altfel—o importanţă deosebită. Afirmaţiunile sale asupra localizării voinţei par a se verifica în anatomie prin dublele rezultate ale onto—şi phylogenesei.
Ultimele cercetări cari să aducă rezultate relativ noi în chestia localizărilor cerebrale sunt acele ale dr. Gras-set1). Plecând de la cercetările lui Picrre Janet care susţine că există două grupe mari de fenomene sufleteşti: unele superioare, întovărăşite de conştiinţă şi voinţă, altele inferioare cu dublul caractef de inconştienţă şi automatism,—acte datorite—îdee Janet—activităţi de grade diferite ale aceloraşi neuronii— şi, sprijinindu-se pe cercetările anatomoclinicc ale lui Flechsig, Grasset are convingerea că cele două grupe de fapte sufleteşti se pot localiza în regiuni diferite, nefiind cât de puţin aceleaşi în ce priveşte locul unde funcţiunile lor au loc.—Acesta e punctul de plecare al metodei noui de cercetare a localizării pe care el o indică.
Dar zice dânsul : nu trebuc să se caute a localiza într’o parte memoria, în alta imaginaţia, în alta jude-«cata. Localizările trebuesc făcute după o grupare spe-«cială a fenomenelor psychice». Această grupare ar fi:
a)	Funcţiuni psyhice sensorio-motrice: senzaţii, imagini, funcţiuni de relaţiuni exterioare—de afară înnă-untru sau din năuntru în afară.
b)	funcţiuni psyhice inconştiente şi automate: memorie, imaginaţie, asociaţie de idei, rezoluţii şi voliţiuni, toate cu dublul caracter—după cum am zis—de inconştienţă şi automatism.
c)	funcţiuni psychice superioare : aceleaşi funcţiuni ca mai sus, având însă caracterul raţionamentului voit şi conştient.
Aceasta este nota originală pe care dr. Grasset o introduce în studiul localizărilor cerebrale şi cred că ea indică drumul cel mai sigur care ar putea duce spre o deslegare. Pe această cale, de altfel, el ajunge la rezultate surprinzătoare. Aşa: a liotărît că regiunea pe-rirolandică corespunde funcţiunilor sensorio-motrice, funcţiuni în genere foarte puţin legate cu actele sufleteşti propriu zise; stabilind locurile unde se locali-sează cecitatea psychică, pierderea noţiunei topografice afasia motrice, agrafia, etc., toate acte ce implică asociaţie de idei inconştientă şi involuntară, memorie de acelaş fel, a ajuns la încheierea că funcţiunile inferioare psychice se localizează în centrii medii şi posteriori de asociaţie ai lui Flechsig şi pe aceeaş cale, de altfel, Grasset a stabilit că funcţiunile psychice superioare se localizează în lobul prefrontal.
Acestea sunt ultimele încheieri. Chestia fără îndoială nu e rezolvită în toate amănunţimile ei. Dar principiul fundamental—pe care nu-1 poate înlătura nimeni —s’a pus: lucrul acesta e sigur, că funcţiunile psychice în creeer sunt localizate.
N. C. IONESCU.
BIBLIOGRAFIE
Cnstantin Tanovicianu, Femeia după vârste şi ocupafiurti. Buc. Librărie Socec 1910. Preţul 3,50 Iei.
Dreptate. Chestia evreilor din România de un grup de evrei pământeni. Buc. 1910.
Bulion, Omul şi walwraftrad. de A. Luca) Biblioteca Lumen. 15 Bani.
1) Grasset. Loc. cit. Pag. 357—435.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
3Q3
BIBLIOGRAFII
Oreste, In umbra iubirii. Poezii 1907—1909. Buc. 1909. Preţul lei 1,50.
Radu N. Mandrea, Lctjea tocmelilor agricole. Buc. 1909.
Prof. S. Sehecliter, Chassidimii. trad. de B Zosmer. Preţul 25 Bani 1910.	'
lonaş Vintilescu, Statistica şi pseudo-statistiea. Buc. 1910.
N. Mândrea, Reforma judiciară, Ediţia II. 1909.
• *
* *
l:i numărul din urmă, «Biblioteca pentru to^i» publică o traducere după celebra dramă a lui lbsen. O casă de păpuşi sau Nora, titlu sub care e mai bine cunoscută şi sub care s’a jucat şi la noi de nenumărate ori, atât de trupa Teatrului National câl şi de numeroase trupe străine.
Individualismul extrem pe care-1 propovădueşte lbsen in această piesă a dat loc Ia multe comentarii şi critici. Are drept o femee, care după câteva ani de căsnicie, vedem că n’a fost socotită de bărbatul ei decât drept o păpuşe şi care-şi dă seama că nu cunoaşte de loc viata reală, să-şi părăsească solul şi copiii, pentru a se pregăti, prin propia ei experienţă, pentru o nouă viată?
Problema a fost mult discutată şi se discută încă şi astăzi,
Şi ori cât s’ar critica tendinţa lui lbsen când a scris această piesă, un lucru a recunoscut toată lumea : Nora este şi rămâne una din cele mai viguroase drame a mareluig dramaturg norvegian, una din acele capodopere cari fac fala literaturei universale.
Traducerea a fost făcută cu odeosebită îngrijire şi cu o scrupuloasă observare a originalului.
De vânzare Ia toate librăriile din tară. Preţul 30 b.
Catalogul complect al acestei Biblioteci a se cere gratis la . Librăria editoare LEON ALCALAY la Bucureşti.
J? apărut:
THOMflS CflRLYLE
EROII, CULTUL EROILOR
Şl EROICUL IN ISTORIE
Traducere din englezeşte de C. Antonia.de — Preţul 2 lei —
ACTIV
BANCA COMERCIALĂ
SOCIETATE
BILANŢUL GENERAL ÎNCHEIAT
DIN TURNU-SEVERIN
ANONIMA
PE ZIUA DE 31 DECEMBRE 1909
PA SIV
1.	Cassa.............................. 38	815,29
Disponibil Banca	Naţională .	.	76	500,—
2.	Efecte publice..................... 44	156,lOj
3.	Efecte publice angajate	la B. Naţională	94	509,50]
4.	Efecte scontate..................... 1 525 200,25
5.	Efecte reescontate................ 285	419,70
6.	Conturi curente................... 329	093,80
7.	Avans in ct. ct. Pe gaj de cereale	.	123	892,90
8.	Efecte spre Încasare .........................
9.	Mobilier......................................
10.	Garanţii......................................
11.	Efecte publice şi comerciale în gaj...........
12.	Clieltueli rambursabile.......................
13.	Efecte depuse pentru garantarea ct. ct. . . .
14.	Efecte depuse. în păstrare....................
115 315	29
138 665	60
2 263 606	65
39 202	11
3 966	35
10 000	—
43 672	23
759,20	
385 968|65	
1 549:30	
3 002 705138	
	
1. Capital		300 000	_
2. Fond de rezervă 		7 594	55
3. Depozite spre fructificare		1 614 646	10
4. Angajamente pentru efecte reescontate		285 419	70
5. Remitenţi de efecte spre încasare		75 294	85
6. Conturi curente		54 608	75
7. Diverşi		93 025	10
8. Dividende neridicate pe 1908 		1 588	05
9. Depunători de garanţi		10 000	—
10. Depunători de efecte în gaj		43 672	23
1. Disposiţiuni asupra străinătăţei		15 365	70
2. Dobânzi cuvenite anului viitor		52 412	90
3. Deponenţi de efecte p. garantarea conturilor curente.	385 968	65
4. Depunători de efecte diverse în păstrare. . . .	1 649	30
5. Mandate St ordine de plată		328	75
6. Diverşi conturi provizoriu		9 715	—
7. Profit & perdere			51 515	75
	3 002 705	38
	1	
CONTO PROFIT
1. Cheltueli de Administraţie. (Salarii, impo-				
zite, chirii, luminatul, încălzit, porto de				
scrisori, gropuri, imprimate, abonamente				
la ziare, publicaţii etc					26 895	48
2. Dobânzi cuvenite anului viitor la:				
Efecte scontate			18 064	80		
„ reescontate 		965	65		
Depozite spre fructificare		33 108	60		
C-to Diverşi		273	85	52 412	90
3. Dobânzi cuvenite fondului de rezervă,1 11			435	35
4. Dobânzi plătite la depuneri				i 54 996	46
5. Amortizmente :				
Efecte protestate şi-în suferinţă ....	1 725	—		
Cheltueli de fondare		2 729	50	|	
Mobilier 10°/0		440	—	1 4 894	b0
Beneficiul net pe 1909 				! 51 515	75
			191 150	44
	. . .		'■	 —	1 »
Preşedinte, T. COSTESCU. Di	■ector,	1.	Ginrcscu	.
Ccnsori, N. Greceanu,
& PERDERE
304
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ




G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi
Postavuri în toate genurile.
MATASARIE
Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc. Tafţetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate. Ciorapi şi Batiste.	'
CORSETE
Dantele torchon şi broderii veritabile
Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri
v	gata şi după comandă
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26
----------------yg-------------
MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA
PREŢURI FIXE Şl MODERATE


inSSflBBEHZ’EKZSl
SANATORIUL
I Dr. GEROTA
B
| CONSTRUIT SI MONTAT |
| Speeial pentru tpatami ntul bi lelor diirurgicaie ^ | OPERAŢIUNI ŞI FACERI *
|	Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
I	TKLKFON 1/

| Analizează complect urine $
y sânge, lapte, spute, secreţiuni, suc gastric, fecale, para- $ zi^i, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, etc.
I Laboratorul D-rului 6. RoDin
singurul Dr. in medicină specialist cu o practică de Laborator de 15 ani,
$ De 11 ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile
$
$
$
9
Str. I. C. Brătianu (Telefon 13/69) Cel mai mare laborator particular de
| | Bacteriologic, Microscopie şi Chimie j
?)
$
~ -	. .	.	. k
Vase pentru strînş urină, etc. şi instrucţiuni se tri- % mit la cerere.	(fc

C«i .mal ingenioasă maşini de scris este
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tatblouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea Victoriei IVo. P>4	TELEFOW
VIILE
DUILIU ZAMFIRESCU
==	2, STRADA ZORILOR, 2 =====
Palatul Maivtolni tio Pictiite TELEFON IVo. 25/0?
Vinuri de cea nul superioară calitate
«oaitaii»!
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu In. «lomicilin
Angrosiştilor li se acordă rabat
Ciocolata si Cacao ZăttdlrCSClI
Sunt preferate de cunoscători
ALBEliT IIAEI1, lîlloui'CHtl Sti1. Nuniii-PompHln 7.	•