NGuA revista
ROMÂNĂ
3) POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINrCĂ
ABONAMENTUL: (48 numere)
In România nn an ....... :o Iei
,, şease luni........6 ,,
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,, .1	,	..	.* ?easeluni7 ..
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA
Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
DIRECTOR:
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UN NUMAlt:
25 Bani
Se g&seştecu mimărul la principale librării şi la depozitarii de ztAre din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină 'li pagină : io lei.
No. 18.
DUMINICĂ 2 1 FEBRUARIE 1910
Voi. 7.
__________SUMARUL _____________________
NOUTĂŢI
Aniversarea de 70 ani a d-lui Titu Maiorescu. — f Eugeniu Carada.—In «afacerea Pom de I. Petrovici.— Revista revistelor.
GESTIUNI ACTUALE:
Direcţiunea. Omagiu domnului Titu Maiorescu. Titu Maiorescu. Naţionalismul.
I. Ionescu-Quintus. In luptă pentru ideal.
LITERATURĂ:
Haralamb Leuca. Din greşeală.
Jui.es Sandeau. Zâna cea de pe urmă.
TEATRU:
Eugen Porn. Teatrul Naţional: «Chinul» de d-l .A. G. Florescu.
ŞTIINŢĂ:
St. Procopiu. Asupra explicării mecanice a fenomenelor.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
N. Ştefănescu Iacint. Cum rămâne cu colegiul unic.
Ion "D. Arginteanu. Din psihologia ţăranului român.
NOUTĂŢI
Aniversarea de 70 ani a D-lui Titu Maiorescu.
La 15 cor, d. Titu Maiorescu a împlinit vârsta de 70 ani. Cu această ocaziune top acei cari datoresc recunoştinţă şi cari au admiraţiune pentru ilustrul profesor s’au grăbit să-l felicite şi să-i ureze mulţi ani de sănătate.
Direcţia revistei Convorbiri literare a publicat cu această ocaziune şi un volum jubilar Ia care au fost învitaţi să colaboreze scriitorii cari sunt în legături de prietenie cu Convorbirile literare de astăzi. S’a mai organizat pentru seara zilei de 15 Fevruarie şi un banchet tot cu invitatiuni restrânse. Astfel serbarea aniversării de 70 ani a d-lui Titu Maiorescu, a avut caracterul unei serbări de familie,—de familie politică. In schimb o bună impresiune a făcut serbarea organizată
la Viena de societatea academică «România Jună», la care au luat parte, în afară de colonia română, fără invitatiuni restrânse, şi câţiva profesori dela Universităţile străine.
In străinătate dar, d. Maiorescu a fost serbat cum trebuia, ca un ilustru român; în tară el a fost serbat ca un fruntaş de partid. Regretabil pentru acei din tară.
VERAX.
*
* *
ţ Eugeniu Carada
Vineri, 12 Februarie a murit în Capitală Eugeniu Carada, director la Banca Naţională.
D. I. G. Bibicescu, prietinul şi colegul d-lui E. Carada, caracterizează activitatea acestuia prin următoarele cuvinte :
«Tărîmul pe care Carada a tras brazdele cele mai rodnice, şi a semănat semănătura eminent spornică, a fost tărîmul economic.
El lucră să înttmeeze solid gospodăria economică românească, pentru a asigură (ăcii o mare şi pulernică rezervă de tărie, o garante a viitorului.
Acestui scop a consacrat Corada ultima jumătate a vieţii lui şi a consacrat-o exclusiv, ocupându-se numai de Bancă şi de cestiunile de economia naţională-
Ast-fel, sub farmecul şi puterea inspiraţiunii fui Carada, au luat naştere cele mai multe instituţiuni economice ce posedăm ; de sfatul lui competent s’au folosit toţi In vremi grele, şi când viata unora le era ameninţată, Carada le-a întins mâna .şi le-a dat ajutorul Băncii Naţionale.
Banca Naţională nu e de cât o verigă, cea mai însemnată, din lanţul făptuirilor lui Carada şi căreia el i-a închinat viaţa şi munca in curs de 27 de ani.
Când s'a creiat, domina încă ideia nenorocită pe care o aveau şi unii români, că Românii nu-s destoinici să înfiinţeze şi să conducă mari instituţiuni financiare. Trebuia dărâmată această idee funestă şi dărâmată prin fapte.
La această grea şi colosală muncă, puţini puteau fi chemaţi, căci pu(ini aveau credinţa care duce la succes. Carada fu printre acei putini şi între cei d’intâi.
Carada aduse sfatul său luminai şi competinţa-i recunoscută în lucrările pregătitoare şi Banca Naţională începu să funcţioneze în 1881, iar Carada deveni director, prin votul acţionarilor, la 20 Februarie 1883.
Banca Naţională—mulţumită unei aşa munci şi unui asemenea om—deveni ce este : un institut financiar de prima ordine, care a creat, invigorat şi dat impulsiune muncei de pro. ducere româneşti.»
* *
*
27-
In „afacerea Pom"
NOUA REVISTA ROMANA
Stimate Domnule Motru, •	.	6
Mi- a^i făcut deosebita onoare de a cere alături de părerea unor oameni cu greutate şi neînsemnata mea părere cu privire la afacerea Eugen Porn. Mă întrebaţi dacă socot cu cale ca într’o chestie literară să se facă astfel de intervenţii pe lângă parlament; şi dacă articolul d-lui Porn îmi pare aşa de vinovat după cum s’a spus.
La cea d’intâi întrebare, care în scrisoarea d-v. este a doua, răspund în mod afirmativ. Ori care român are dreptul dacă nu chiar datoria de a informa pe membrii parlamentului asupra unui candidat la cetăţenia română. Şi dacă un asemenea candidat-a manifestat sentimente ostile naţiei române sau măcar serioase cusururi morale, fie chiar cu ocazia unei chestii literare, e bine să se comunice aceasta parlamentului la momentul oportun. E indiferentă acuma forma în care se va face comunicarea: o informaţie fără concluzii, sau o petiţie cu concluzii precise.
Este acuma articolul d-lui Porn vinovat în sensul acesta? Dă vre-o dovadă de sentimente nfromâneşti? Răspunsul meu e negativ. In acest articol se înnalţă un poet român de-asupra altora. Este aceasta un simţimânt- neromânesc ? Fireşte am avut şi tu impresiunea că articolul în chestiune nu e destul de drept. Ca fost coleg de Universitate al poetului Cerna, am urmărit cu interes aceiace s’a scris asupra lui. Nu mi-a părut că r'vistele noastre l’au maltratat sau nesocotit. Atitudinea presii noastre pe care o critică d l Porn, e o atitudine care, in cazul de faţă, în bună parte, nu a fost.
Dă măcar d-1 Porn, prin aceasta, dovadă de un spirit cu desăvârşire nedrept, cu care nu e bine să sporim massa cetăţenilor români? Nu cred nici asta, fiindcă articolul acela aie un fond de adevăr, în însăşi partea osândită. Există de fapt Ia noi mai mult decât aiurea, nenorocita tendinţă da a se lovi în oamenii de valoare cari cugetă şi muncesc. Starea aceasta de lucruri e perfect adevărată. Greşeala d-lui Porn consistă exclusiv în aci ia, că pentru această stare de lucruri reală—în contra căreia pare dispus să lupte—a dat ca exemplu tipic, un exemplu care nu era tocmai tipic. Pentru această unică eroare, pentru această singură abatere dela aprecierea dreaptă, nu înţeleg să se inlervie ca să i se refuze cetăţenia română.
Primiţi asigurarea deosebitei mele stime.
I. PETROVICI
15 Februarie 1910.	Profesor la Universitatea «lin Iaşi
* 1.	-	-
* *
Revista Revistelor
^ A j	,	.	‘ t
1907, 8 Februarie.\ Un realist face următoarele juste ob-servaţiuni :	{
«Contenciosul e mai necesar la noi decât oriunde, dar trebuia înfiinţat, trebue reînfiinţat pe calea mare şi deschisă a unei modificări constituţionale, după ce se va fi arătat tuturor claselor sociale că toţi avem nevoe de el, dela cel mai mare până la cel mai mic, iar nu printr’un vot de majoritate, anonim, cum s’ar volâ un împrumut sau o transacţie.
«Atât valorează o lege sau o instituţie, cât valorează forţa populară ce stă îndărătul ei şi care a impus înfiinţarea ei. Ce forţă populară stă îndărătul Contenciosului, care e lotuşi cea mai mare iniţiativă cu caracter cetăţenesc ce s’a: luat în Românii dela r.Vzboiu încoace, şi pe care partidul liberal prin însăşi obârşia şi rolul său istoric, dator ar fi să-l întri gească, mii lărgindu-i atribuţiile în loc să-l desfiinţeze?»
Falanga, 7 Fevruarie. In Mozaic critic semnat de d. M. DragomirescuV.....	~	•	..........”
«Dintr’o scrisoare («Viitorul» din 3 Fevruarie 1010), cităm:
„A bon entendeur, sal ut
..Adică, pe româneşte" :	•
«D. Ion Minulescu nu mai face pai le din comitetul de redacţie al «Falangei*.
«Precum, ca să se ştie, că «Falangei», i-a plesnit coarda decadentă*.
Revista Democraţiei Române, 31 Ianuarie. G. G. I)a-nielopolu, un articol despre Reforma electorală:
«Nu trebue să ne împedicăm de acest argument neprecis şi neprecizabil al nepregălirii maselor populare, pentru a lărgi dreptul de vot. Nicâeri teann nepregătirii maselor populare nu s’a dovedit întemeiată deşi peste tot a fost această teamă. Nicăeri lărgirea dreptului de vot nu a fost o cauză de tur-burare sau de decădere a Statelor. State mici, precum Bulgaria, l-a introdus în forma lui cea mai largă, şi nu cred că se va susţine că masele populare bulgare sunt mai pregătite pentru viaţa publică decât ale noastre.
«Această lărgire este o datorie astăzi. Cu nimic nu se mai poate justifica menţinerea împărţirii actuale a alegătorilor în trei colegii. Această împărţire nu răspunde nici unui principiu şi nici unei nevoi. Dar, poate, rezultatele au fost bune?
«Rezultatele le cunoaştem cu toţii: unanimităţile, pe cari toate partidele, când vin la putere, le au In parlament, adică cel mai rău rezultat ce-1 poale da regimul parlamentar.»
BIBLIOGR VFIE * 31 32 33 * * * 37 38 39 40
Convorbiri literare. Ianuarie. La începutul anului. Spectatorul este fericit că poate face următoarele constatări : «Convorbirile literare»—mai răspândite decât oricând în trecut—îşi păstrează direcţia pe care le-au dat-o de la început întemee-torii şi se silesc să nontribue, potrivit nevoilor timpului, la înaintarea culturei naţionale, în toate părţile unde se vorbeşte şi se scrie româneşte»—!. A. R. dă o apreciere foarte elogioasă despre volumul «Poezii» a lui P. Cerna. —C. Litzica: Caracteristica socielăţei bizantine.— Literatură de D. Nanu, Em. Gârleenu.— Cronică literară, ştiinţifică, artistică.—Se reproduce la sfârşit «ca un omagiu adus memoriei lui Tcohâri Antonescu», de curând decedatul profesor universitar din Iaşi, un fragment din raportul acestuia asupra lucrărilor d-lui G. Murnu, lucrări ‘prezintate în vederea ocupării catedrei de arheologie. Fragmentul reprodus cuprinde o critică ascuţită :şj adeseori pătimaşă, îndreptată in contra înlregei activităţi a d-lui G. Murnu r.a arheolog. Ar fi putut Lipsi această reproducere, mai ales dacă redacţia Convorbiri literare ţinea să aducă un omagiu memoriei răposatului arheolog Teohari Antonescu!
BIBLIOTECA «LUMEN»
31.	L. Tolstoi. Să nu ucizi!
32.	Buffon. Omul şi Natura
33.	M. Gorki. Revelionul.
3f. 1
| C. Rădulescu-Motru. Naţionalismul.	'
3G. C. Dobrogeanu Gherea. Din Trecutul depărtat.
37.	Dr. Bernheim. Hipnotism si Somnambulism.
38.	A. Cehov. Ursul.
39.	1
’ V Dr. N. Leon. Moniste.
40.	J •
. G. Dumitrescu—Bumbrşti, Monografia bănceipopulare «Gi-lorlul» din comuna Novaci judeţul Gorj. Buc. 1910.
Preotul N. Papadima, Concepfiunea ştiinţifică şi concepţi-nnen■■ religioasă despre lume. Buc. 1910.
Virgil-Alimănişteanu, Note asupra înlrcbuiufărei electricităţii în agricultură, Buc 1909.
Radu D. Rosetti La capătul pământului. Note de călătorie Mmerva. Buc. 1910. Preţul 2 Iei.
n—iivninvmr
*/ .1
CEŞTI UNI ACTUALE
OMAGII' D-I.UI TI TU MAIORESCU.
hi ziua dc l-l Februarie cor., a ?0-a aniversare în vârstă a il-hii Tilu Maiorescu, sentimentele de recunoştinţă şi de admiraţiune pentru acest ilustru profesor, ne-au îndemnat să deschidem din nou scrierile sale şi să petrecem căle-va orc cu dânsul în Ir'o pioasă comuniune sufletească.	*■
Tn scrierile d-lui Tilu Maiorescu sunt multe pagini cari astăzi'nan decât o importanţă istorică. Dar suni încă destule care trăiesc şi au aceeaşi importanţă pentru noi, ca şi pentru timpul în care ele au fost scrise. Şi aceste pagini, negreşit, asigură în viitor gloria d-lui T. Maiorescu. >
.-1 le reaminti astăzi este o datorie pentru noi, şi un omagiu penii u dânsul.
O datorie pentru noi, fiindcă paternitatea ideilor nu trebue niciodată ascunsă, un omagiu pentru dânsul, fiindcă adevărurile aşternute pe paginile scrierilor sale sunt încă în perioada lor de luptă, nu toţi le admit, iar acei ce le admit au să sufere din cauza lor!
A te declara gaia să faci sacrificii pentru ideile unui gân-dilar dinaintea ta, nu este oare pentru acesta cel mai preţios omagiu cs i se poate aduce ?
Şi acest omagiu i l a adus d lui Tilu Maiorescu în ultima vreme, Noua R' visfă Română, şi i-l va aduce şi de aci înainte.
înţelegerea naţionalismului, aşa cum a fost e.rprimală ac), în diferite rânduri, este înţelegerea pe care odinioară şi d. T. Maiorescu a opus-o şcoalet Ini S. liarnu ţin în IS6S.
Pentru această înţelegere, acei cari scriu astăzi în Noua Revistă Română primesc calificativele de ,,filosofi umanitarişti'1, rjidăniţi", „cosmopoliţi" şi rtrădători de neam..“, calificative dc care n'a fost cruţat nici d. Tilu Maiorescu altădată!
Insultele şi calomniile l-au uitat pe el şi se continuă în contra noastră. Să sc continue-, le primim, fiindcă ele nu ne sperie de loc. Ştim ce valorează isvorul din care ele pornesc, precum ştim şi ce valorează isvorul convingerilor noastre!
Acesta este omagiul nostru pentru Tilu Maiorescu.
Direcţiunea
NAŢIONALISMUL
j
Contra ultimei consecinţe a şcoalci Rarnuţiu dc a opri comerţul străinilor şi de a goni pe toţi străinii şi mai ales pe evrei afară din ţară, ca periculoşi existenţei române, opunem ideile fundamentale de umanitate şi de liberalism, pe cari sub nici un cuvânt, pentru nici un timp şi cu nici un pretext nu este permis a le înfrânge.
Mulţimea străinilor şi în special a Evreilor în ţara noastră este un simptom al unui mare rău, nimeni nu o neagă. Dar ce mijloc nechibzuit de a atacă simptomul şi de a lăsă răul!
Răul nostru este lipsa de activitate economică şi lipsa de cunoştinţe în poporul român. Odată aceste defecte date, tot comerţul şi toată ştiinţa trebuiau să devie străine, şi străinii au fost prin urmare în mijlocul răului, reprezentanţii părţei celei bune, de care nu se poate lipsi un stat fără a perl. Evreii au înlesnit la noi activitatea comercială, şcoalele din Franţa şi din Germania ne-au dat ideile de cultură. Noi, numai atunci ne putem lipsi de aceste auxiliare străine, când vom fi
înşişi în stare să le suplinim din propriul nostru fond naţional. Dar această suplinire se dovedeşte prin fapte pozitive, adică prin însăşi activitatea noastră economică şi prin însăşi inteligenţa noastră, dar nu prin negaţia existenţei străinilor. Pe evrei îi vorp înlătura când vom fi tot aşa de activi ca şi dânşii, ideile germane şi franceze le vom înlocui, când ale noastre vor fi tot aşa de mature şi solide. Până când însă aceasta nu este, a începe persecuţia contra străinilor vrea să zică a desfrâna barbaria în contra libertăţii, a susţinea obscurantismul în contra inteligenţei.
Singura noastră cale de scăpare este lăţirea cunoştinţelor şi deşteptarea activităţii economice, şi or ce timp, care afară din aceste sfere ni se consumă cu intoleranţă şi cu exclusivismul aşa numit naţional, este un timp pierdut, spre ruinarea Statului nostru.
«Naţionalitatea», dacă acest cuvânt vrea să aibă un merit şi o valoare, nu poate fi un pretext, sub care să se ascundă lenea şi barbaria, şi ţinta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba şi sângele şi teritoriul brut, fără altă aspiraţie mai nobilă. Pe această treaptă stau şi indienii sălbatici din America, dar de aceea indienii din America cornii-tac o liordâ şi nu o naţiune. Limba şi sângele şi teritoritil, sunt elementele preţioase ca mijloc spre un scop mai înnalt. şi acest scop uu poale /i altul decât progresul civilizaţiei omeneşti prin toleranţă şi ştiinţă, prin bună stare materială şi morală potrivită totdeauna cu gradul culturei unui popor. Dar a susţine mijloacele prin un sistem, care nimiceşte scopul, este cea. mai absurdă din toate rătăcirile politice, ce se pol închipui.
Ceea ce nimeni n’ar fi crezut cu putinţă în secolul al XlX-lea, la noi s’a întâmplat. S’au găsit profesori din învăţământul public şi bărbaţi din aşa numitul partid liberal, care să se facă agenţii motori ai persecuţiei, s’au găsit preoţi creştini, cari să se fălească în adunări publice- cu ura ce o poartă în contra deaproa-pelui lor, de altă credinţă politică sau religioasă. Şi unii şi alţii, au uitat raţiunea existenţei lor, au uitat că ştiinţa şi libertatea sunt focarul toleranţei umanitare, au uitat că religia creştină este iubirea necondiţionată a tutulor oamenilor, fără excepţie.
In or ce massă de popor, şi cu atât mai mult în massa unui popor încă incult, există pe lângă însuşirile cele bune şi un instinct primitiv, teluric, brutal, pe care toţi oamenii de bine şi toate dispoziţiunile salutare caută să-l ţie în ascuns, să nu-i permită eşirea la lumina zilei, de care nu este vrednic. In acest instinct se concentrează relele naturei omeneşti: lenea, injustiţia, invidia contra celui mai bun şi cruzimea sângeroasă. Să nu ne atingem, să nu ne deslcgăm acest element animal ! Secole nu sunt de ajuns pentru a-1 înfrâna şi a readuce poporul pe calea adevărului şi a binelui, şi adese sunt ruine nereparabile, singura rămăşiţă ce a* testă existenţa lui de odinioară.
Apelul la acest instinct inimic naturei omeneşti—iacă rezultatul fatal, la care ne-ar duce şcoala lui Bamuţiu.
Din norocire, noi nu suntem încă aşa de departe, sunt numai încercări, încercări deabia teoretice, cari tind să ne împingă spre acea prăpastie.
Insă de aceea ne-a fost o datorie de a desvăll sistemul în toată goliciunea Iui şi de a-1 combate, pentru ca oamenii dc bun simţ, adevăraţii prieteni ai naţiunii
£. £ Kf
JNOUA K.&V1&1A KUMAJNA
române,• să ştie, unde vor şa ne ducă tendinţele şcoalei Banuiţiu.	'
Geea ce ne susţine curagiul în mijlocul acestei confuzii a timpului, este încrederea neclintită că dacă s’a întâmplat vre-odati ca civilizaţia să învingă barbaria nu s’a întâmplat nici odată ca barbaria să învingă în mod durabil civilizaţia şi în lupta acestor două elemente nu încape îndoială al cui va fi viitorul!
(Critice, II, pag, 240242. Ed. Minerva.)
'	.	TlTU MAtORESCU.
IN LUPTĂ PENTRU IDEAL
(UN ÎNŢELEPT ŞI UN NEBUN).
...Am intrât îri acest .partid, cu hotărîrea neclintită de a ne realiza'visurile frumoase ale tinereţei noastre. Vom crea o democraţie puternică în această ţară, în care ţărănimea e o turmă de vite şi puterea politică în mâna unei clase.de privilegiaţi lacomi şi înstrăinaţi. Vom. şti să apărăm drepturile încălcate ale mul-ţimei ibijduitc, vom bate la uşa templului unde se plămădesc legile pentru cei mici şi unde se dispune de soarta lor, şi vom vorbi cu iscusinţă şi energic, până Ce uşa ni se va deschide, până ce tânguirile şi cererile poporului, în numele căruia vorbim vor fi ascultate. Preocuparea noastră constantă, grija de toate zilele, lupta de fiecare moment, va fi de a ridică în această ţară 0 democraţie puternică, avută şi luminată, de a dă naţiunii putinţa de a se guvernă prin sine însăşi, de a fi pe deplin stăpână pe drepturile şi destinele ei. Şi ne vom urmă scopul cu o tenacitate, cu o stăruinţă şi cu un avânt fără seamăn. Şi lucru rar pentru'iniţiatorii marilor mişcări—noi ne vom vedea în viaţă scopul atins.
.. Pentru noi deviza lui Rosetti -iVoeştc şi vei puteâ» nu eşte> una din acele fraze umflate, o fanfară de Don-diichot, ci strigătul unor suflete nobile, cari au o- încredere nestrămutată în forţele lor şi în forţele poporului pe .care îl chiamă la viaţă şi la lumină. Noi vom voi şi vom puteâ. Voinţa noastră de fier va scoate din întunerecul în care zace acea clasă adormită, persecutată, uitată par’că de Dumnezeu. Voinţa noastră de fier o va îndrumă pe calea libertăţii, a luminei şi a propăşirii. Şi după ce la trâmbiţarea noastră, unul câte unul- vor veni dearândul toţi cei asupriţi şi nesocotiţi să se încălzească la soarele libertăţii—din creatori şi iniţiatori—vom luă toiagul apostolatului şi zi cu zi în mijlocul acelora pe cari îi vom fi trezit din somn -^vom merge să propovăduim libertatea, egalitatea, dragostea şi înfrăţirea între fii acestei ţări. Ştiu că vom aveâ de întreprins o luptă uriaşă pentru a smulge unul câte unul toate privilegiile clasei stăpânitoare; ştiu,.că drumul spre idealul nostru e plin de spini şi prăpăstii, dar noi, tovarăşii, cari am pornit pe această cale a niartirilor, vom înfruntă pericolele—vom rupe cu-mâinile spinii, vom umple prăpăstiile şi vom croi generaţiei viitoare drumul neted spre un falnic viitor. A,tunci. democraţia română va. fi o putere, pe care nimeni nu o va mai puteâ sdrobi. In drumul ei se vor mai putea-ridică obstacole, mersul ei va mai puteâ fi oprit.câtva timp, dar sub avântul ei, obstacolele vor fi sfărâmate, cu înlesnire şi dânsa îşi va continuă calea
spre ţelul luminos pe care i l-am indicat. Misiunea noastră este de a ridică la lumină şi la o mai bună stare materială un popor plin de viaţă şi energiesă întărim neamul românesc, dând la mai multe milioane de oameni o soartă mai bună, o conştiinţă mai clară de drepturile lor şi putinţa de a le susţine şi apără, şi această misiune ne-o vom îndeplini......
Ast-fel îmi vorbea un prieten acum şapte, opt ani, şi cuvântarea lui mă mişcase aşa de mult, mă zguduise atât de puternic încât la despărţire, câte-va lacră-mi s’au rostogolit pe obrajii mei.
L’am revăzut acum doi ani.
— E adevărat că ai de gând să începi o campanie pentru votul universal, mă întreabă prietenul meu.
■—Da.
—Rău faci.
Crezând că e o glumă, începui să râd.
—Nu, nu, te încredinţez că faci rău. Ascultă-mă iubite amice, nu e momentul. Nu e încă momentul. Deabia s’au potolit răscoalele şi te duci să agiţi din nou spiritele.
După câte-va clipe de tăcere îl întrebai încet:
—Bine dar misiunea aceea frumoasă...
—Ei, dragul meu, atunci eram un nebun, acum am devenit un înţelept. •
îndurerat, am strâns mâna prietenului meu, spunândui:
—lartă-mă—dar eu voiu rămâne de-apnruri un nebun.
I. IONESCU QUINTUS.
Deputat	*
LITERATURA
DIN GREŞEALĂ
A plouat toată noaptea,— plouă şi-acum,—şi-o să mai plouă încă. Nori ca fumul vin din spre Ceahlău, trec peste Văratic şi se duc la vale, spre Paşcani. Pământul adăpat, iarba scăldată, florile răcorite, pomii spălaţi, —toate respiră cu poftă, după trei luni de secetă. Pe drum, nimeni; doar raţe bălăcindu-se, ori vrăbii-n ceartă, pentru vr’un grăunte.- Câte un lăstun săgeată, sfâşie aerul cu ţipătul lui disperat. Străşinile plâng, pâraele colcăe, iar din când în când, tocmai colo, la câmp, departe, fulgerul scapără câte un zig-zag.
Mănăstirea, albă şi curată, par’că s’a primenit. Tot aşa şi clopotniţa, ţanţoşă ca o santinelă, în pântecele căreia arama unui clopot monstru hăuie vecernia. Toţi oaspeţii, toţi vizitatorii, — goniţi aici de pâcla de prin oraşe, — s’au făcut nevăzuţi. Un sfert din ei, doarme; altul, joacă maus; al treilea, cască a lene,iar restul numără oftând cât le-a mai rămas din congediu., -, •
Numai la maica Epistimia c zarvă. Duduie pridvorul de paşii unei fetişcane,-'- <■ nepoata; unei măicuţe^— cărând mereu apă pentru dulceţuri, cafele şi ceaiuri.; Doi -:juni >, o frumuşică, o soacră şi-un maior, joacă poker pe jupuială, în fum de tutun şi-n zăngănit de carboave. Blestemele dq pierzanie ale soacrei, râsul câştigător al junilor, glumele cazone ale maiorului şi plusurile tuturor, se aud tocmai la arhondăric,—unde prea cuvioasa- stariţă numără, cu econoama, gologanii.. cerşiţi cu condica,. în numele.Domnului». .	: -	*
NOUA REVISTA ROMANĂ
—	In cotro, Costică? întrebă maiorul, după un passe pe un tânăr, care cobora povârnişul unei ulicioare din spre S-tul Ion.
t— La poştă, îi răspunse tânărul, foşnind în cauciucul unui pardesiu de ploaie.
—	Pe vremea asta?
—	Ce-are-aface !...
—	Aha!... Aştepţi bezele dela gazele, cărţi ilustrate şi parfumate...
—	De! se prea poate. .
—	Fă-mi un bine. întreabă poştarul: n’am un mandat ? ’Mi-aştcpt solda, că m’au decanat cucoanele. Dacă am, să mi-1 lase.de vale. la Spiru... Ori, să se abată pe aici, înainte de a trece la deal... Ori, şi mai bine, să... Adică, nu!... Ştii ce?... Aidi şi eu....
—	Vai! majorule!... cum se poate!... isbucni soacra, cu glasul ei do cimpoi, «acompaniat* întâi de piculina frumuşichii şi-apoi, prin molimă, de toţi partenerii.
—	Xu se face!... Fii levent!... Câştigi şi pleci?
-— Ce câştig? 30 de lei. Dar ieri mi-aţi luat 100 şi Marţi două.
— Xu stă frumos, paroli... Xo strici jocul.
— De loc. Sunteţi patru.	.
—	Dau cinci poli!... preciză în sfârşit soacra, sperând să-l decidă a rămâne.
—	Ee!... Zi aşa!,.. Polii sunt pricina. Lasă, că-i scoţi mâine. Sărut mâna. La revedere. Câştig la toţi.
Şi, după un zornăit de pinteni şi-un fâşâit de pelerină, Maiorul şi Costică, zoriţi de trâmbiţa poştaşului, care venea din Târgul-Xeamţ, coborau pe la odaie», spre Primărie, - pe când în pridvorul maichii Epistimîa, bombănitul soacrei, supărată de-un full fără întâlnire, se-ngâna ^cu râsul unuia din juni >, pe care nu-1 bucurau cu atât brelanurile, cât încălzitoarea vecinătate a frumuşichii.
La Primărie,—popas oficial al poştei rurale,—cu toată ploaia, lume. Xu spuză, ca de obiceiu ; dar destulă. In jurul căruţei lui Ghiţcscu,—Ghiţescu e factorul,—un co-periş de umbrele adăposteşte teancul multicolor de scrisori, venite din fel de fel de locuri, cu fel* de fel de adrese.
—	Ghiţesculc ! mi-ai adus chitanţa!
—	Ghiţesculc! am vr’un mandat?
’Mi-ai cumpărat vin, Ghiţesculc?
—	Ia dă-mi «Universul», Ghiţesculc!...
Şi bietul om, deprins cu corul ăsta de întrebări şi de cereri, ocoleşte răspunsurile, începând a recita, ca în toate zilele, lungul pomelnic de nume, scrise pe tot soiul de plicuri, de gazete şi de cărţi poştale. Xegus-tori, ca lancu Stănescu, Lache Dobrcanu şi Rachc Ma-rinoiu, ’şi amestecă facturile soioase cu «Furnica» copistului Vişinescu, *sau cu decoltata poştală a vr’unui roşior,—tot aşa cum ţăr^pii, ca Stancu Bâţă, îşi strecoară răvaşele printre prea sfintele scrisori ale cuvioasei Eprâxia, Fevronia sau Varvâra,— nume smerite şi vârstnice, faţă de altele dulci şi plăpânde, ca Glafira, sau de caraghioslâcuri, ca: Sandu Falcă, Panait Gu-şatu, ori Mitică Tistimel.
Tocmai la urmă, la urmă de tot, — între un fract plouat şirO circulară către primar, — se ivi şi mandatul maiorului. Jscăli, primi banii şi porni spre .casă, numă-
rându-i. Când să treacă podişca dela poartă, pe-o bancă vecină de sub mesteacăni, zări pe Costică;—înmărmurit, cu ochii la mototolul unei hârtii pembe pe care o ghe-muise cu necaz. Galbenul feţei, tremurul buzelor şi dâra unei lacrămi oprită în mustaţă, îl făcură să întrebe îngrijat.	•
—	Ce e. Costică ?	: ■
Drept răspuns, îi întinse hârtia, pe care vre-o ?ece
rânduri rare şi nervoase, scrise cu litere mari, engle?
. zeşti,—ziceau telegrafic:
«Saşa pui!... Iartă-mi scrisul. Tremur toată. Dor şi sete. In loc de Marţi la «noi», vino mâine, între 3^.şi 5, la mine. Bărbatul pleacă în inspecţie, iar Costică o la Văratic. Gura.—Xetty.»	.	'
—	Ei, şi? conchise maiorul. Ce te miorlăi?... Xu ţbe ruşine?... Dă o dracului! Asta, nu e femee, — e dilijenţâ. Şi-n loc să rupi supărat scrisoarea, mai bine 11a! iarO, sărut-o şi zi-i bogdaproste că te-a scăpat. ■
—	Cum se poate, domnule! îngâna necazul celui-l’alt, sfredelit nu atât de gelozie, cât de amor propriu.
—	Să-ţi spun eu cum. Ximic luai simplu.: V’a scris la amândoi odată, şi-n pripa adreselor, a pus scrisorile greşit :■ pe-a ta în plicul ăluia, şi pe-a ăluia într’al tău.
Pe urmă, după o aşteptare indecisă:	•
—	Aidi !... Scoal’ de-acolo!... Scutură-tc şi-ascultă ce mi s’a întâmplat mie, tot aşa, cu o scrisoare greşită. Din cauza ei, port eu galoanele astea. Altfel, cine ştie' poate aşi fi ministru, dacă nu birjar.
Şi, luându-1 de braţ prieteneşte, porni cu el spre mănăstire, povestindu-i:	•
—	Eream cârlan,—adică aşa, cam de vre-o 18 ani. Fiind-că învăţasem bine în liceu şi trecusem bacalaureatul cu 8 şi 2,3, tata—un biet răzeş,—hotărâse să-şi rupă din carne şi să mă trimeată la Paris. Tiii! ce chiote, când am auzit!... Să scap din hăţuri ! Să stau cinci ani în Paris! Să mă întorc de-acolo doctor!,.. Milionul să-l fi câştigat la loterie, tot n’aşi fi ,nech<> zat aşa!... Şi-am plecat, cu 30O de lei pe lună. Xu balcon, dar destul. Primul an, străin, tânăr, neştiutor,—ij'ş. mers rău. îmi vedeam de şcoală, îmi plăteam regulat" inscripţiile, mi-am trecut bine primul doctorat;—dar pe * urmă, după ce m'am dat la iarbă, ţin’-te neică!... Xici judecata, nici frica de babac, nu mă potoleau. X’am mai dat pe la şcoală; mi-am păpat inscripţiile; o afurisită de papelcă m'a făcut să-mi vând cărţile; chiria neplătită; la birt, dator; acasă, cerusem mereu suplimente...—în sfârşit, într’o seară, înnămolit până-n gât, după ce slcisem tot felul de născociri, cu cari să ciup pe bietul tata, m’apucascm să-i scriu, încercând o lovitură disperată: ori eşeau 1000 de lei, ori creani pierdut. Xu ţiu bine minte urzeala; dar ştiu că, în sprijinul spuselor mele, invocam mărturia unui fost camarad de liceu, înscris în Bucureşti, tot la medicină, un băiat nu tocmai şculă, dar pe care tata îl credea de treabă. Trebuia deci să-i scriu şi lui, în acelaşi timp, prevenindu-1, arătându-i în ce hal eram şi rugându-1 să-mi înlesnească isbânda,—cu fel de fePde amănunte,* de care tată-meu habar n’avea. După ce le-am scris pe-amândouă,—turburat şi de mizeria în care mă găseam, şi de teama că nu voiu isbuti, şi de remuşcarea nemerniciei ce făptuiam,—nu ştiu cum dracul am făcut
278
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
şi-am pus scrisoarea prietenului în plicul tatii!... Inchi-pueşte-ţi!..—Şapte zile după, m’am pomenit cu el în Paris. Mi-a plătit datoriile, m’a luat pe sus, m’a adus în ţară, m’a băgat -cu dispensă în şcoala militară şi trei ani în urmă, eşeam ofiţer.—Aşa, domnule!... Dintr’o scrisoare!...—Nu e vorbă, nu mă plâng. Dacă nu mă lua de-acolo, cine ştie, cum ţi-am spus, ce ajungeam. Pe~când aşa, slavă Domnului! Sânt maior la 40 ani; port cinstit chipiul; dac’o vrea dreptatea, mor «glienă-ral». Dar vreau să-ţi spun : vezi d-ta ce poate face o greşeală?...—Şi încă asta nu e nimic, căci mi a fost spre bine; să'ţi spun alta, cobe, întâmplată unui colonel al meu. Când mi-a povestit-o, m'am sbârlit!...
Şi, oprindu-se puţin» din mers, ca şi cum ar fi vrut să răsufle, pentru un drum în coastă, sorbi cu sete răcoarea umedă, se uită bănuitor la tovarăş şi, îhnainte de a relua drumul şi de a începe,—îl întrebă;
—	Asculţi ?
—	Ascult.
—	Făcusem o boacănă, cu văduva unui avocat din Craiova şi, drept pedeapsă, — eream locotenent, — mă mutaseră la Tecuci, cel mai sălciu oraş din câtc-am văzut. Gol, sărac, pustiu, cu un semi-otel, cu o câr-ciumă-birt, fără nici-o distracţie,— să-mi vie nebunie!... Singura mea plăcere erea să mă duc Duminica la Galaţi,—unde mai dam de câte-un concert, de câte-un bal, de câte-un teatru,—iar în cursul săptămânei, să es, cu colonelul, călare, la câmp, câte 10— 15 kilometri. Şi tot drumul, vorbeam. Ce nu-mi spunea!... Fel de fel de boroboaţe!... căci fusese unul şi jumătate. Nici atunci, la 50 de ani, nu-1 dam pe trei cămine. Nu erea garnizoană, să n’o fi răscolit; nu erea profesoară, să nu-1 fi cunoscut. Avea patima dăscăliţelor. Ce reclamaţii ! Ce anchete!... De patru ori a dat ochi cu reforma, şi, dacă n’ar fi fost ce erea, stâlpul cavaleriei, de mult i-ar fi sărit pintenii.—In sfârşit, într’o zi de primăvară,—zile d’alea, cari te furnică, de-ţi vin dracii,— ne dusesem la Şiret. Descălecasem la un han, să răsufle caii, şi, între două ţuici şi-o felie de salam, cd-lonelul,—care şi-aruncase ochii pe-un jurnal,— par’că-1 văd dându-şi un pumn în chipiu, scuipând gazeta şi concentrându-şi surprinderea în cea mai sanscrită înjurătură.— Ce e, domn’le Colonel?... — Ptiu-ptiu-ptiu!... Blestemul dracului!... Muri şi ăsta !... — Cine, domn’le Colonel ?.„—Corbeanu... căpitanul... Argliir... ăla înaltul, din geniu...— Frate cu Mircca?—Da, domnule! frate Săracul!... Şi tot de schiros!... Ţţ-ţţ-ţţ!... Şi, scormonit de neastâmpărul unei mustrări, se ridicase şi se plimba cu mâinile în buzunar, mormăind. Dar când ţi-oi spune ce-am păţit cu cel-l’alt, cuMircea!...—isbucni el însfâr-şit, râcâit de ce-i sta pe suflet. — Erea în regimentul meu... la Caracal... ba la Bârlad... ba nu! la Caracal, căci stăm la Aninoaia... Căzuse la pat, rău de tot, cu doctori peste doctori, cu o operaţie făcută de geaba, cu viaţa într’un fir. Ca să-i mai dau speranţă,—căci îi erea o frică de moarte!... cum n’am văzut,—ca să-i aţâţ încrederea, pentru că simţea că doctorii de acolo îl mint,—ce mi-am zis?... «Săracul! ia să-i fac un bine. Fratc-meu, doctor la Bucureşti, profesor, cu clientelă, cu vază, trăia pe atunci. Scriu câtc-va rânduri bolnavului, înştiinţându-1 c’o să trec spre sqară să-l văd, a-
ducându-i o veste bună,—şl scriu şi la Bucureşti, fratelui meu, să vie să-l vază, explicându-i că e vorba de un bun ofiţer al meu, la care ţiu şi care, deşi condamnat, simt c’ar mai trăi, dacă un doctor, străin oraşului, i-ar spune că nu e în primejdie. Aşa de mult m’a urmărit nenorocirea aceea, încât sunt ani de atunci şi tot nu i-am uitat coprinsul. Par’că-i văd ultimele rânduri: Lasă tot şi vino: E în joc o agonie, pe care o poţi uşura».—Ca dracul, domnule!... d’abia scrisesem adresele,—mania ! păcătoasa manie să scriu întâi toate scrisorile şi toate adresele, şi pe urmă să le pun pe fiecare în plic,—d’abia trăsesem ultima literă, şi aud o trompetă... cream la regiment, în cancelarie... aud trompeta, sunând alarma: s’aprinsese depozitul de fân!... Ce să fac?... Svârl repede scrisoarea ofiţerului într’un plic, pe-a liii frate-meu într’altul,—şi dau fuga la foc !..— Seara, după ce furierul trimisese corespondenţa, când m’am dus la bietul bolnav, ce să văd ?... plângea, citind scrisoarea către frate-meu !... Greşisem plicurile!...
— Şi iată de ce, sfârşi maiorul, ajungând în faţa mânăstirei şi mai oprindu-se odată, cu ochii în ochii tovarăşului,—iată de ce-ţi spuneam sărută scrisoarea şi zi-i bogdaproste. Şi greşelile sunt uneori a bine. Cât pentru «dilijenţa» dumitale, ascultă-mă pe mine, căci sunt mâncat: «dă-le dracului de dame!»
IIarai.amh Lkcca
ZÂNA CEA DE PE URMĂ....
1
Aveam şeasesprezece ani trecuţi când ea îmi apăru pentru întâia oară. Erâ, mi-aduc aminte, într’o frumoasă seară de Mai; eşisem singur din oraş. Mergeam fără ţintă prin câmpii, visător, neliniştit, fără să ştiu de ce. Eram aşa de câtăva vreme şi mi-era dor de singurătate.	•
Văzui soarele adâncindu-se într’o mare de purpură şi de aur, umbrele coborând din deluşoare în câmpie, stelele aprinzându-se una câte una în albastrul cerului. Broaştele orăcăiau la marginea lacurilor; trilurile privighetoarei isbucneau la lungi intervale. Auzeam dea-semeni frunzişul mişcat înfiorându-se şi erburilc înalte culcându-se sub adierea vântului cu un murmur trist şi dulce. Luna, care se ridicase roşie la orizont, dormea, albă şi surâzătoare, pe sideful unei bănci de nouri de unde razele sale cădeau în valuri de argint pe umerii nopţii. Aerul căldicel erâ încărcat de mirosuri ispititoare; ascultam, dealungul gardurilor înflorite, uşoare strigăte de păsări cari se mângâiau în cuiburile lor.
Mergeam deschizând sufletul meu tuturor acestor sgomote şi tuturor acestor parfumuri, când zării un cârd de fete tinere cari se ţineau de mână şi se întorceau în oraş cântând. Ele cântau în cor primăvara şi amorul; vocile lor argintii vibrau în tăcerea câmpurilor adormite ca un sgomot îndepărtat de’cascadă. M’ascunsei în dosul unui'tufiş de păducei, şi le auzii trecând, asemeni unuijroiu de umbre'albe cari se adună, noaptea, în jurul lacurilor, să danseze uşor, şi pier la întâia lumină a zorilor. Distingeam la lumina stelelor, capetele lor brune sau blonde; auzeam foşne-
NOUA REVISTA ROMANA	^79
Iul rochiilor lor; sorbeam adânc parfumurile tainice ce lăsau în drumul lor, şi cari mă pătrundeau mai ispititor decât mirosurile împarfumate ale serei.
Când ele dispărură, mă simţii cuprins de o nelinişte necunoscută, şi aşezându-mă pe o movilă, la marginea livezilor care se întindeau la picioarele mele ca un ocean de verdeaţă, ascunsei fruntea între mâini şi rămăsei cufundat într’o uitare profundă, ascultând, căutând să înţeleg sgomotele confuze şi tresăririle ce se produceau în mine. Ceea ce simţeam n’aşi putea s’o spun. Simţeam inima-mi copleşită şi gata să isbucnească. Era ceva în ea, ca un izvor ascuns ce căuta să iasă, ca un văl prins ce căuta să se răspândească. Strigam, plângeam găsiam în lacrimile mele nu ştiu ce plăcere.
Cât timp rămăsei ast-fel ?
Când mă sculai, văzui, la câţi-va paşi înaintea mea, o fiinţă cerească care mă privia surâzând. O haină mai albă ca crinii cădea în cute graţioase dealungul corpului ei, şi lăsa să se vadă pe iarbă, că ele atingeau abili, două picioare .goale şi albe ca marmora de Păros. Păru-i blond fâlfâia în voie Î11 jurul gâtului; o-braji-i aveau făgezimea şi strălucirea florilor, care-i încoronau capul; pe albeaţa rozalbă a feţei sale, ochii-i străluceau ca doi brebenei înfloriţi pe zăpadă la primele săruturi de April. Braţele-i erau goale; una din mâini i se odihnea pe piept; pe când cealaltă părea că mă strigă cu un chemat binevoitor.
Rămăsei câteva clipe mut, nemişcat, s’o admir. Fără îndoială ea venea din cer, căci frumuseţea ei n’avea nimic comun cu a fetelor de pe pământ, şi văzui strălucind în jurul ei o atmosferă ce o învăluia ca o haină luminoasă.
—	Cine eşti ?, strigai eu nesfârşit, întinzând spre ca braţele mele desnădăjduite!
—	Prietene, răspunse ea cu o voce mai dulce ca vântul nopţii, sunt zâna pe care regele Geniilor a ador-mit’o în sânul tău, în ceasul naşterii tale ; azi dimineaţă, dormeam încă în el: m’ain deşteptat curând la prima tnrburare a inimei tale. Viaţa mea e făurită din viaţa ta: sunt soră-ta şi voiu fi tovarăşa ta până-n ziua când despârţiţă de tine, ca o floare veştejită de pe tulpina ei, te voiu părăsi în mijlocul drumului, a cărui primă jumătate noi o vom fi făcut împreună. Această zi nu e departe, tinere prietene: Floarea care nu vieţueşte de cât o dimineaţă, e imaginea destinului meu. Ca să mă iubeşti nu aştepta să mă fi perdut căci nici plânsetele tale, nici regretele tale nu mă vor învia când nu voiu mai fi. Grăffcşte-te. Mâna mea nu e înarmată nici de ramura magică, nici de laţul fermecat şi n’am altă podoabă de cât florile împletite în părul meu : dar te voiu încărca cu comori ce nici odată vre-o zână binefăcătoare şi risipitoare 11’a răspândit pe un leagăn regesc. Iţi voiu pune pe frunte o coroană pe care mulţi regi s’ar simţi fericiţi s’o cumpere .cu preţul alor lor; îţi voiu alcătui un cortegiu, aşa cum rar îl văd palatele şi curţile. Nevăzută şi de faţă, te voiu urma pretutindeni ; pretutindeni vei simţi tu influenţa mea femeiască; voiu înfrumuseţa locurile pe unde vei trebui să treci noaptea, voiu înfrumuseţa culcuşul tău; voiu da sufletul meu întregii naturi ca să surâdă în fiece dimineaţă la deşteptarea ta. Ah ! Noi vom avea serbări frumoase,!
Numai, aceste bunuri ce-ţi aduc, copile, învaţă să le cunoşti; prinde-le mai înainte de te scapă! să ştii să le atingi fără să le veştejeşti, să te bucuri de ele fără să le sfârşeşti. F'ă ţi din ele provizie pentru cealaltă jumătate a drumului pe care trebue s’o sfârşeşti fără mine. Amice, ţi-am zis-o, am puţin timp de trăit, dar depinde de tine să prelungeşti gingaşa şi preţioasa mea existenţă. Eu sunt ca acele plante rare cărora trebue să le îngrijeşti soarele şi ploaie. Picioarele inele sunt delicate, nu le obosi să te urmeze. Strălucirea obrajilor mei e mai gingaşă ca frăgezimea volburei' de pe garduri; dacă nu vrei s’o vezi întunecându-se într’o zi nu mă expune arşiţelor prea mari, nu mă duce de cât sub umbre dese. Veghează, în fine, ca nici ^o remuş-care să nu învenineze părerile de rău, deja prea amare pe care perderea mea îţi va lăsa; ca amintirea mea să-ţi'fie plăcută, să înveselesc încă inima ta de o dulce restrângere mult timp după ce voiu fi încetat să luminez şi să-ţi încălzesc viaţa!
La aceste cuvinte, ca un înger păzitor ce se înclină spre leagăn, ea plecă spre mine capul ei blond, şi simţii buzele ei punându-se pe fruntea mea, mai fragede, mai parfumate ca izmă ce creşte la marginea fântânelor. Deschisei braţele s’o prind, dar alba viziune şi dispăruse ca un vis. .
Oare n’aveam a face cu un vis?
Urmai să merg prin câmpie, când alergând ca un nebun, când aruncându-mă pe iarba ce o muiam cu lacrămi ferbinţi; uneori, o strângeam la sânul meu tulpina mlădioasă • a vetulilor ce-i credeam că simt cuiji se înfioară şi palpită sub strânsorelc mele nebune. Uneori, întindeam braţele mele către stele şi le vorbeam cu iubire.
Vorbeam florilor, arborilor, tufişurilor; simţeam în mine un torent de sevă care isbucnea din toate părţile şi se răspândea asupra întregei firi !
Digul fuse rupt: isvorul străpunse stânca. Râdeam, plângeam; înotam într’o mare fără margini.de bucurii nenumărate şi de fericiri fără nume.
Când orizontul începu să albească, mi se părea că luam parte, pentru întâia oară, la deşteptarea firii. Inima mi se umflă, şorbi aerul cu mândrie, crezui un moment că sufletul se va despărţi de corpul meu pentru a sbura, liber şi uşor, prin spaţiu, amestecat cu vaporii uşori pe cari soarele răsărit îi desprindea din deluşoare.
Din susul muntelui, unde ajunsesem, măsurăm orizontul cu o privire victorioasă: pământul fusese creat de curând pentru mine şi eram stăpânul lumii.
II
N’avui treizeci de ani, când ea îmi apăru pentru a doua oară. Eră, îmi aduc aminte, într’o seară de Octombrie; eşisqm singur din oraş; mergeam fără ţintă, prin câmpii, întunecat, copleşit, fără să ştiu de ce. Eram aşa de multă vreme, şi, fără să-mi fie dor de ea, căutam singurătatea.
Cerul era-înnorat şi voalat; un crivăţ îngheţat dobQ-râ cu un sgomot sinistru ultimele foi ale arborilor. Gardurile n’aveau decât ochiurile lor ca podoabă. Lătrături jalnice, cari porneau dintr’o ogradă îndepărtată, un fir de fum albastru ce se ridica printre ramuri, arătau
28o
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
singure viaţa în aceste câmpii pustiite. Cu toate acestea, câteva păsări înspăimântate sburau ici şi colo, din ramură în ramură; corbi negrii pătau câmpia, batalioane de cocori sburau încet în aerul cenuşiu al serii.
Mergeam unind sufletul meu cu doliul naturii. De mult timp, eram cuprins ca şi ea, de această rece melancolie, care însoţeşte sfârşitul zilelor frumoase. Aşe-zându-mă la piciorul unui tufiş desfrunzit, văzui trecând înaintea mea două femei bătrâne cari mergean cu paşi uşori, aplecate fiecare sub o legătură de mărăcini, pro-viziuni de iarnă ce le cărau din mirişte.
Amintire stranie! coincidenţi bizară! Din acest loc, unde eram în acest ceas, văzui trecând, altă dată, în-tr’o seară de Mai, un cârd de fete tinere care se ţineau de mână şi care veneau cântând. Atunci aveam şaisprezece ani, şi tufişul era înflorit.
Ascunsei capul între mâini şi trecând în mintea mea zilele cari s’au scurs între acea seară de Mai şi această seară de Octombrie; mă cufundai într’o mohorâtă şi profundă plictiseală.
Când mă sculai, văzui, la câţiva paşi înaintea mea o figură palidă care mă privia trist.
Ea era atât de schimbată încât şovăiam s’o cunosc. Numai era în jurul ei atmosfera luminoasă care învăluia întâia ei arătare. O haină sdrenţuită desvăluia frumosul ci sân veştejit. Picioarele-i erau însângerate, braţele-i cădeau, fără viaţă, dealungul şoldurilor ci slăbiţi. Azurul ochilor ei s’au învineţit de negru, plânsetele lor au săpat urme pe obrajii aceştia vineţi. Nenorocita sC susţinea de abia, şi ca un crin veştejit pe tulpina ei frântă, părea că se înclină spre pământ. •
—	Ce vrei ? o întrebai eu.
—	Prietene, ceasul în care va trebui să ne despărţim a venit: înainte de a te părăsi pentru totdeauna, am venit să-ţi* dau un vecinie adio, murmură ea cu o voce plângătoare, mai tristă ca vântul de iarnă.
—	Du-tc! ah! du-te! strigai eu: zână mincinoasă. Ce-ai făcut pentru mine? Unde sunt acele fericiri ce m\ \e-a\ promis tu? In zadar le-am căutat în calea mea. Unde sunt comorile ce trebuia să răspândeşti sub paşii mei ? N’am găsit decât sărăcie. Ce a devenit diadema ce trebuia să mi-o pui pe frunte? Capul meu n’a purtat decât coroana de spini. Unde s’a dus acel cortegiu strălucitor ce promiteai că-1 vei alcătui pentru mine? N’am avut ca tovarăşe decât disperarea şi singurătatea. Tu vorbeşti să ne despărţim; dar chiar de-ai fi geniul durerii, ce a fost vreodată comun între noi ? Ah! dacă e adevărat că tu m’ai urmat pretutindeni, şi că pretutindeni am suferit influenţa ta, du-te şi fii blestemată, căci tu trebue să fii spiritul răului.
— «Eu nu sunt nici Spiritul răului, nici Geniul durerii, răspunse ea cu tristeţe; dar e destinul omului să mă cunoască după ce m’a pierdut, să nu ştie preţul binefacerilor mele decât când nu mai e timp să se bucure de ele. Prietene, tu ai fost nerecunoscător ca şi restul fraţilor tăi. Tu mă învinueşti şi eu te plâng. Peste o clipă tu mă vei cunoaşte şi vei voi atunci, pe preţul anilor ce Dumnezeu îţi păstrează încă, să mă revezi o singură zi, aşa cum m^i văzut prima dată. Tu întrebi cu amărăciune, unde sunt bunătăţile ce ţi le-am făgăduit? Am ţinut toate făgăduclile mele; dar
tu,- tu le-ai nesocotit, aceste comori ce ţi le-am dat din belşug, fără a mă obosi, cu o mână totdeauna plină. Ca diademă ţi-am pus pe frunte frăgezimea, strălucirea şi seninătatea unei dimineţi de primăvară. Ca cortegiu ţi-am dat iubirea şi credinţa, speranţa şi iluzia. Sărăcia ta, am făcut-o atât de veselă şi atât de frumoasă, că mulţi puternici şi bogaţi ar fi voit s’o schimbe pentru palatele şi belşugul lor. Singurătatea ta am populat-o cu vise vrăjite. Disperarea ta, te-am făcut s’o iubeşti, şi am ştiut să te înviorez de lacrimile tale, până’ntr’atât încât cea mai mare nenorocire a ta va fi, de-acum încolo, să nu le mai poţi răspândi. Când mergeai, deşteptam în jurul tău simpatia şi bunăvoinţa; tu nu în-tâlniai decât priviri prieteneşti şi mâini frăţeşti. Cerul îţi surâdea, pământul însuşi înflorea sub paşii tăi. La rândul tău, răspunde, ce-ai făcut din darurile mărini-miei mele ? Ce-ai păstrat din dărniciile mele ? Ce-ţi rămâne din atâtea fericiri ce-am sămănat dealungul drumului tău ? Dacă n'ai ştiut să păstrezi nimic, de mine trebue să te agăţi? Dacă n’ai ştiut să te bucuri de nimic, pe mine trebue să mă învinueşti ?»
La aceste cuvinte, o scânteiere târzie lumină fiinţa mea. Simţii un văl care cădea de pe ochii mei şi rămăsei lovit de groază văzând limpede propria mea inimă.
—	Rămâi, ah ! rămâi, nu plecă! strigai cu cu vocea rugătoare. Inapoiază-mi aceste fericiri pe care le-am nesocotit: ochii mei se deschid la adevărata lumină. Inapoiază-mi iubirea şi iluzia; înapoiază-mi credinţa şi speranţa. Fă să iubesc numai o zi, fă să cred numai o oră, şi oricine ai fi tu, te voiu binecuvânta murind.
—	Vai! zice ea, eu sunt aceea care voiu muri în curând. Şi nu o vezi tu ? Priveşte-mă ; am suferit mult; nu mai sunt decât umbra mea. Iată că o boală nevăzută mă prăpădeşte; un suflu mistuitor a sleit oasele mele şi a secat în sânul meu, isvoarele vieţii. Sângele nu mai ajunge la inima mea; atinge mâinile mele, tu vei simţi sudoarea îngheţată a morţii. Totuşi de-ai fi voit-o aşi mai fi avut de trăit multe zile. Tu eşti acela, răutăciosule, care m’ai omorât înainte de vreme. Mi-am distrus puterile şi ucis picioarele, urmându te. In zadar cercam îndurare: tu îmi strigai: Mergi! şi eu mergeam. Mergeam, sfârşită, gâfăind, sfâşiind rochia mea de mărăcinile drumului, arzând fruntea mea la arşiţa din miezul zilei. Tu nu-mi dai timpul să leg cingătoarea mea şi să ridic florile coroanei mele deja pălindă. In zadar, dacă întâlneam vre-un adăpost îmbălsămat, vreo oază misterioasă, îţi ziceam :
— Aici e fericirea! prietene, aici trebue să ne ridicăm cortul nostru. Tu urmai drumul îndârjit, şi mă târâi, fără milă, prin nisipurile sterpe. E vreo ocară de care să mă fi cruţat? O furtună de care să fi apărat capul meu? De câteori m’am aşezat, obosită, descurajată, hotărâtă să te părăsesc! Dar, nerecunoscătorule, te iubeam. Când, mirat că nu mă mai simţi lângă tine, te întorceai să mă chemi cu mâna sau cu glasul, mă ridicam şi sburam pe urmele tale. Azi, s’a sfârşit, prietene, nu mai pot! Sângele mi-se opreşte, privirea mi-se turbură, picioarele fug de sub mine. Deschide braţele tale, strânge-mă la sânul tău; în inima ta am primit viaţa, pe inima ta am voit să mor.
NOUA REVISrĂ ROMÂNĂ
28l
—	Nu se poate să mori! strigai eu deschizând braţele mele ca s’o primesc; dar fiinţă stranie, vorbeşte, cine oare eşti ?
—	Nu mai sunt, zise ea, dar am fost tinereţea ta. La aceste cuvinte, voii s’o prind, dar ea şi dispăru,
şi nu zării în locul ei decât câteva flori veştejite căzute din părul ei; le-am ridicat pe toate j— nici una nu-şi păstrase parfumul.
JULES SANDEAU
(Traci, cîc I. Rucăr)
TEATRU
TEATRUL NAŢIONAL. CUINUL»
piesă in 3 acte de d-1 A. G. Florescu
Probleme ca aceea pe care d-1 Florescu a încercat s’o trateze în a doua piesă a sa sunt, poate, tot ce e mai greu în literatura dramatică. E vorba de neliniştea sufletească, de chinul care frământă conştiinţa unui om când află că e fiul unui nebun. II liberează de spaima de a nu moşteni boala tatălui, destăinuirea mamei, cum că el' nu e fiul nebunului ci al unui amant din tinereţe. Ceeace autorul a vrut, a fost, fireşte, să ne emoţioneze făcându-ne să asistăm la frământările sufleteşti ale eroului său,—iar pentru aceasta condiţia de căpetenie era, bine înţeles, să vedem că aceste frământări există. Conflictul dramatic neavând aci loc între diferite persoane cari reprezintă idei şi simţiri deosebite, ci fiind un conflict interior ce se petrece în conştiinţa unuia şi ace-luiaş individ, trebuia ca din împletirea dramatică să reiasă ca ceva actual, chinul care agită sufletul eroului. Este evident că pentru a desvălui un asemenea spectacol de conştiinţă e nevoe de o profundă intui-ţiune psihologică şi de o extraordinară putere de caracterizare. Să vedem până la ce grad d-1 Florescu a reuşit în tratarea problemei sale:
Dinu Mureş, eroul Chinului, e un tânăr medic care a făcut studii strălucite la Paris şi care a fost numit profesor pentru bolile nervoase la Universitatea din Bucureşti. In actul I, asistăm la o petrecere în casa familiei Mureş, organizată tocmai pentru a sărbători numirea lui Dinu la Universitate. Dinu e orfan de tată ; părintele său a murit pe când el era copil. Când invitaţii încep să se risipească, se apropie de Dinu o tânără fată, D-ra Marioara Iordan. E iubita lui. îşi vorbesc de dragoste, de trecut, de viitor, pe un ton cam rece însă şi silit. Ei se asigură reciproc de multă afecţiune; lipseşte însă căldura şi sinceritatea şi simţi că autorul nu e la largul său în notele sentimentale. D-ra Iordan se retrage^ Dinu va veni peste un ceas să-i ceară mâna. Un invitat care n’a plecat încă, D-rul Vc-rea, un om invidios, rău la suflet, aflând dela Dinu că în prelegerea lui inaugurală va vorbi despre ereditatea nebuniei, ţine să-i reamintească (Dinu află însă lucrul pentru întâia oară) că pentru fiul unui nebun un asemenea subiect e* cam riscat... Dinu nu ştiuse nici-o dată că tatăl său a murit nebun. D-na Ana Mureş, e nevoită, la insistenţele fiului, să confirme faptul.
Cum cercetările sale îl duseseră la concluzia că în
85°/0 din cazuri nebunia e ereditară, ştirea dată de Verea îl pune pe Dinu deodată po gânduri.
Foarte turburat, el se duce totuşi să ceară în căsătorie pe d-ra Iordan.
Actul acesta e bine condus. Se vede numai decât că autorul e familiat cu scenele de societate. Dintre personagii, Dinu, mama sa Ana şi d-ra Marioara Iordan,—deci personagiile principale, sunt încă incomplect caracterizate şi aşteptăm complectarea lor în actele următoare. In schimb d-rul Verea, omul pismaş, insinuant, fără scrupule, e foarte bine prins. De asemeni e minunat schiţată o cochetă frivolă, d-na Zoe Budescu şi un tânăr prieten al lui Mureş, Şerban Roiu, un om vesel, vorbăreţ care nu ia viaţa prea tragic.
In actul al II-lea îl găsim pe Dinu Mureş în biblioteca sa. E logodit. Marioara Iordan îi împodobeşte odaia cu flori. Iarăşi ei vorbesc de dragoste, de nunta lor şi de călătoria de nuntă. Aceeaş lipsă de entuziasm însă ca în actul I. S’ar părea că aceasta se datoreşte acum ideei chinuitoare care a pătruns în sufletul lui Dinu. Insă îndoiala lui nu se manifestă cu nimic. Dinu e şters şi atâta tot. Ai impresia că omului ăsta îi lipseşte ceva, dar nu ştii ce. Şi scenele ce urmează nu contribuesc deloc să ne actualizeze chinul lui Dinu deşi unele au fost introduse numai în acest scop. Astfel intrarea d-nei Budescu, care îşi povesteşte aventurile ei de dragoste şi îi comunică tânărului medic că ar fi amuzat-o grozav dacă ar fi devenit nevasta lui,—e un episod nostim, dar nu are nici o legătură cu firul principal al problemei. Atenţia spectatorului în loc să fie concentrată asupra lui Dinu (care dealtfel se distrează ascultând frivolităţile tinerei doamne) trece la cestlalt personagiu. D-na Budescu pleacă şi- intră un lucrător tipograf care s’a ocupat cu medicina şi care vine dei comunică lui Dinu că a găsit o greşeală în lucrarea lui asupra eredităţii nebuniei: Mai întâi a scris că nebunia se moşteneşte în 85°;o din cazuri iar în zilele din urmă, în ultima coală, afirmă că numai în 40% din cazuri nebunia e ereditară.
E evident că autorul a vrut prin asta să ne arate că s’a petrecut ceva în conştiinţa lui Dinu; că schimbarea proporţiei a rezultat din lupta ce s’a produs în sufletului lui, de când a aflat că şi el e fiul unui nebun. Se poate,—dar în teatru trebue să vedem noi ce se petrece cu eroii; nu e destul să se povestească că s’a întâmplat ceva. O dovadă că a cum Dinu e foarte liniştit, e şi gluma ce o face cu lucrătorul tipograf când la refuzul acestuia de a primi un bacşiş de douăzeci de franci, îi spune: < Ah, înţeleg, între confraţi!»...
Pleacă lucrătorul tipograf şi intră o femee bolnavă de ftizie care spune că a moştenit boala dela părinţii şi bunicii ei. E vizibil iarăşi că scena aceasta are de scop să ne arate ce efect va avea povestirea bolnavei asupra lui * Dinu, cel chinuit de ideia unei eredităţi bolnave. Dar planul autorului nu isbuteşte. Atenţia spectatorului c toată asupra bolnavei. Dinu de altfel, scrie tacticos o reţetă şi se mulţumeşte să-şi exclame prin monosilabe regretul şi compătimirea ce simte pentru bolnavă când aceasta vorbeşte de părinţii ei,— ceace ar fi făcut şi orice alt medic care ar fi examinat pe acea pacientă. Dar pleacă şi bolnava şi intră Şerban Roiu. Roiu vrea
282
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
să se însoare, şi şi-a adus aminte că odinioară a fost atins la plămâni şi că medicul lui de pe atunci—chiar Dinu Mureş,—l-a oprit să se însoare până ce nu se va vindeca complect, ca să nu transmită boala la copii. Vine acum să capete voie dela medic. Şi scena aceasta se vede lesne la ce e destinată: să-l pue pe gânduri pe Dinu şi să ne facă pe noi să-i vedem chinui Dar iarăşi atenţia spectatorului trece la celalt personaj, a cărui povestire Dinu o ascultă, foarte puţin ^chinuit >. El dă apoi prietenului său dcslegarea cuvenită pentru a se însura, şi se distrează la glumele lui pline de veselie, asupra trecutului său ca student. Abia pleacă Roiu însă şi Dinu chiamă din odaia de alături, pe mama şi pe logodnica sa, pentru a le spune că... din cauza chinului care-i frământa sufletul, de când a aflat că tatăl său a fost nebun, el strică logodna, căci e sigur că va înnebuni şi el, şi că copiii lui vor fi nebuni.
O spune aceasta într’o tiradă lungă, bine scrisă de altfel, dar care nu e de loc convingătoare şi nu emoţionează, tocmai fiindcă e ceva spus, fiindcă e discurs şi,—cum spuneam, în teatru trebuie date actualităţi sufleteşti iar nu povestiri despre coace s’ar fi petrecând când na vedem noi. Povestirile pot fi epizoade, tranziţii şi legături între momentele dramatice, dar literatura dramatică prin însăşi definiţia ei cere acţiune. Şi dea-ceea,ziceam la început că o problemă de conştiinţă ca aceea pe. care o tratează d-1 Florescu, pentru a fi dramatizată reclamă pe lângă o profundă intuiţiune psihologică, o extraordinară putere de caracterizare pentru a Ir aduce în replici şi în situaţii un spectacol interior, sufletesc. Autorul Chinului a recurs însă la calea expozitivă, a tiradei, pentru a se achita de sarcina sa. Dar această cale nu este cea proprie artei dramatice, mai ales când e vorba de drama modernă.
In actul al 11-lea ca şi în cel I, găsim bine descrisă cocheta Zoe Budeanu şi tipul veselului Şerban Roiu. Mai ales chipul satiric cum e schiţată femeea uşuratică, e caracteristic pentru direcţia în care se află de fapt talentul autorului.
Insuficientă şi din punct de vedere dramatic greşită e psihologia mamei lui Dinu, Ana Mureş. Femeea aceasta, care în actul următor va deslăiiu)) fiului că el nu e copilul soţului care a murit nebun, ci al unui amant din tinereţe,—nu ne pregăteşte de loc pentru această destăinuire. Ea temerile ce exprimă Dinu, la ruperea logodnei şi la hotărârea lui de a fugi departe,—ea începe să-i facă teorii asupra eredităţii, a zămislirii fătului, etc. Nu e nici un moment emoţionant în tot actul cum nu e de loc în toată piesa.
■ In actul al III-lea, aflăm că obsesiunea lui Dinu Mureş a luat proporţii grave. Ba, putem spune că aci îl vedem pentru întâia oară chinuit cu adevărat. Ideia apropiatei înebuniri îi aduce gândul sinuciderii, După vizita D-nei Budescu care venise să-i aducă înapoi nişte scrisori de dragoste,—căci Dinu căutase alinarea ; chinului; la sânul ei (cceace ni se pare. curios şi nefiresc după temperamentul lui Dinu, aşa cum ne-a fost arătat în primele două acte); şi după o scurtă convorbire cu amicul său Roiu, care nu-i ia de loc în serios nici frământările lui, nici ameninţările de a-şi luă viaţa, (ceace dovedeşte de asemeni că nici măcar cei din jurul
său ti’au văzut vre-un chin real),—Dinu îşi scrie testamentul şi scoate revolverul spre a-şi curma viaţa. 11 surprinde însă mama sa care, după ce vede că argumente logice nu-1 liniştesc, îi face marea destăinuire: El nu e fiul nebunului—soţ, ci al medicului care l-a căutat în timpul boalei, şi care a fost amantul ei.
Dinu nu vrea să creadă, însă maică-sa îi arată o fotografie şi reuşeşte în sfârşit să-l convingă şi să-l liniştească, scoţându-i din cap gândurile chinuitoare. Tout est bien qui Unit bien.
Numai că această destăinuire a mamei, care vine aşa, pe neaşteptate, fără nici o luptă interioară, fără nici o pregătire, apare prea vizibil ca un truc al autorului, ca o lovitură de teatru care nu emoţionează. Egoismul acestei mame care asistă nepăsătoare la toată turbura rea fiului, la stricarea logodnei şi care doar la vederea revolverului se hotărăşte la revelaţia salvatoare ni se pare artificial, iar toată destăinuirea melodramatică.
Chinul e o schiţă foarte inteligentă, desvoltată până în amănunţimi, a unei piese... care rămâne să fie scrisă. Ni se enunţă numai ceeace nu e desvoltat însă nicăeri. Pe Dinu Mureş, eroul piesei, nu-1 vedem de loc apărând aşa cum ni se spune că e, şi nici mama lui, nici logodnica lui, nici Roiu, nici D-na Budescu nu bănuesc că ceva grav s’ar agita în acest Om
Noi admirăm sforţarea nobilă a d-lui Florescu de a fi atacat o problemă atât de grea dar socotim că i1u a obţinut rezultatul dorit. Cceace însă c minunat în Chinul (deşi e numai epizodic) şi a fost minunat şi în Sanda sunt siluetele ironizate ale unor tipuri din societatea noastră. Comedia de moravuri cu nuanţa satirică e genul care ni se pare potrivit talentului d-lui Florescu şi dacă ar ră' mâne în acest gen, suntem siguri că spiritul de observator fin şi de ironist al d-sale ne va da lucrări de preţ.
Limba din «Chinul» a fost cu drept cuvânt lăudată căci e aleasă şi corectă. Ne vine însă" să zicem că c prea aleasă şi prea corectă, din care cauză pierde din spontaneetate şi energie. Personagiile sale, mai ales Dinu Mureş şi cu mama sa, prea vorbesc academic, mimai în maxime şi cam abuzează de infinitive. Ni se dă definiţia vieţii: «A trăi, înseamnă a lupta, a birui etc.» Când eşti cineva eşti un om pizmuit de lume etc. etc. Felul ăsta aforismatic de a vorbi nu prea merge în teatrul modern.	‘
Interpretarea Chinului ne-a adus o surpriză: pe d-1 N. Soreanu într’un rol de dramă. Dacă nu a emoţionat şi a părut ades'e ori stânjenit credem» că e_datorit numai insuficientei existenţe artistice a personajului ce întrupa. Nu credem că vreun alt artist să fi făcut mai mult ca d-1 Soreanu din rolul lui Dinu Mureş. D-na Aris-tizza Romanescu a zis bine, deşi cam precipitat,3 destăinuirea din actul II 1-lea. N’a fost* însă de loc convingătoare în primele două Aicte.M Era Filotte afectează într’un chip cu totul necstetic rolul d-nei Zoe Budescu şi la această impresie rea contribuc desigur şi toaleta d-sale... cartagineză din actul ri-lea. De un realism so bru şi impresionant a fost d-ra Eug. Ciucurescu în bolnava. D-1 Livescu a dat un relief jdeosebit d-rului Ye-rcn. D-1 l.iciu a pus toată verva sa în rolul lui Şerban Roiu, iar d-ra Tina Barbu a făcut toate sforţările să pară sinceră şi îngenuă în Marioara Iordan.'
1ÎUGEN PORN.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
283
ŞTIINŢA
ASUPRA EXPLICĂRII MECANICE A FENOMENELOR
Prima jumătate a secolului al 19-lea, e caracterizată prin credinţa nestrămutată în adevărul absolut şi speranţa nesfârşită că pe viitor ncelaş drum va fi urmat. Dar s'a întâmplat, ceeace se întâmplă de câte ori se voieşte a delimita progresul: limitele sunt depăşite, drumuri noi sunt bătute; iar încercarea se pare naivă.
Ca urmare a fost, că haina dogmatică a sistemului de explicare trebui să fie înlăturată. Totuşi, sistemul mecanist durează. Şi aici voiu să schiţez trăsăturile lui generale într’un rezumat succint.
In ştiinţă aceia ce atrage pe unii, sunt consecinţele practice cari aduc un profit material imediat. Dar nu toţi sunt mulţumiţi cu atât; unii caută să înţeleagă lumea cu legile ci. Şi ca să înţeleagă, lor le trebue ceva pipăibil, ceva ce să se adreseze simţurilor. Dar ştiinţa le dă numai relaţii între cantităţi, bine definite, matematic; dar cari cantităţi de îndată ce trec în domeniul fizic, adică de îndată ce căutăm să le găsim o corespondenţă în mersul fenomenelor, ele fug, nu se adaptează uşor unei priceperi lesnicioase. Şi atunci intervine explicarea cauzală, ca să lege fragmente de natură într’un tot, bine înlănţuit şi intuitiv. Dintre fapte cele mai intuitive sunt cele ce se adresează ochilor: mişcarea. Deci era natural ca explicarea să se facă prin mişcare, ca fenomenul cel mai cunoscut, şi cel mai uşor de prins. De ce să explici de ex. mişcarea prin căldură, când căldura e mai puţin intuitivă ca mişcarea, şi să nu faci contrariul, să explici căldura prin mişcare.
Iată deci postulatul gata. Fenomenele fizice nu pot fi explicate decât prin masă, drum şi repeziciune, care-s elementele mişcării. Iar ca consecinţă, fizica e un capitol al mecanicei generale, şi dacă mecanica nu este un capitol al fizicei, motivul e în obişnuinţa simţurilor cu mişcarea. Prin simţuri noi constatăm că un corp s’a deplasat şi că a suferit schimbări. In aceste schimbări, este ceva constant, care nu depinde nici de repeziciune nici de drum—e masa corpului. Deci înaintea ori cărui încearcă o explicare, i se prezintă masa, care e capabilă de a se strămuta, fără a pierde sau a câştiga ceva, cu o repeziciune constantă sau schimbătoare.
Dacă acestea sunt caracterele cele mai generale ale unei explicări mecanice, ele-s prea vagi. Şi atunci voind să observăm mai de aproape caracterele mecanismului, întâlnim greutăţi mari, căci un sistem complect şi unic nu există; sunt numai nuanţe diferite, variante. Totuşi se pot defini câteva clase: mecanica peripate-ticiană a lui Aristot şi mecanica lui Descartes.
Mecanica peripateticiană sau mecanica calităţii caută explicarea lucrurilor prin calităţi ireductibile, introducând entităţi înrudite metafizicei. Ca să explic- un fenomen e destul să ajung la aceste calităţi oculte: căldură, umiditate, uscăciune, frig, etc. Ce e lumina de ex.? E o entitate diferită de materie, care prin adăugirea ei Ia materie îi dă caracterul de luminos. Adâncirea însăşi a acestei calităţi nu mai intra în cadrul
ştiinţei aristoteliene. Aceste calităţi oculte au dominat tot Evul mediu; reacţiunea vine abia cu Descartes. Şi atât se temeau savanţii şi filosofii de aceste calităţi oculte, că nu admiteau de ex. legea atracţiei universale a lui Newton, numai pentru că atracţia e o noţiune mult înrudită cu virtuţile oculte ale şcolasticilor.
Descartes nu se mulţumeşte a isgoni virtuţile oculte-dar caută a scoate complect din ştiinţă calitatea, reducând toate ştiinţele la cantitate pură. Şi fiindcă ştiinţa ideală care se ocupă numai cu cantitatea e aritmetica, el aritmetizează geometria, reprezintând figurile prin numeie. Dar greutatea eră de a reduce materia la număr; şi greutatea n’a fost învinsă decât în mod simplist de Descartes, considerând materia caracterizată numai prin întindere. O încercare de acelaş soi fusese întreprinsă de Pitagora, care zicea că «lucrul e număr».
Dar materia lui Descartes e o fantomă, fără realitate fizică. Elementul geometric, care e întinderea, şi elementul cinematic, mişcarea, nu sunt îndestulătoare pentru o reprezentare unitară a fenomenelor fizice. Natura e complexă şi e naiv a-şi închipui că se va supune unei scheme simple, pentru a ne reprezintă uşor lucrurile. Natura nu ţine seamă de dificultăţile analitice — a zis Fresnel. Totuşi nu înce.tăm a căuta să strângem natura în legi cât mai simple. Şi dacă sistemul lui Descartes nu s’a putut susţine în detaliu, apoi a fost hotărâtor ca «tendinţă» pentru mersul ulterior al ştiinţei, căci el exprimă implicit ca dorinţă: reducerea tuturor fenomenelor la o categorie unică, ce să ţină în ea toate celelalte.
Această tendinţă spre unitate, spre reducerea categoriilor de fenomene, caracterizează mecanismul cartezian; şi e singura parte care a dăinuit până în momentul actual la savanţi, cu pecetia puternică a lui Descartes. Spiritul lui a domnit până la noi, neatins, cu aceiaşi viogoare. Unitatea e o idee care te cucereşte şi o sforţare ce te satisface.
Cartezianismul era neîndestulător numai cu elementele cinematice şi de aceia este introdusă şi massa prin teoriile atomistice sau prin dinamismul lui Newton.
In teoria eorpusculară, materia nu e continuă, ci e alcătuită din părtidele mici, dure şi insecabile, ce-s atomii, şi în a căror constituţie teoria nu încearcă să intre. E destul că aceşti atomi au o cantitate de materie, sau o massă proprie. Prin aceşti corpusculi, sunt explicate principalele proprietăţi ale materiei. Dar mai ales a explicat cu succes proprietăţile gazelor, dând putinţa de a prevedea fapte noi în domenii depărtate. Faţă cu succesul teoriei cinetice la gaze, s’a întins £x-plicarea şi la constituţia materiei solide, tot prin mişcarea acelor părticele mici, atomii. Lesage îndrăsneşte chiar să explice gravitatea prin astfel de corpuscule ultra-mondane.	•
Newton, pe lângă massă măi introduce şi forţa, ca element ce intervine în atracţia întră corpii cereşti, cum şi între atomi. In acest sistem se consideră puncte matematice cu massă invariabilă, asupra cărora sunt aplicate forţele active. Mai ales la Boscovicli, atomii sunt centri de puteri, nu particule materiale, în cari îşi au locul forţele. încât dacă nu consider forţele ce-s asupra.,centrului material, centrul material nu are nici
284
NOUA REVISTA ROMANĂ
o acţiune, e un simplu punct matematic; adică atomul după Boscovich ar fi o acumulare de forţe într'un centru. Această idee se apropie mult de concepţiile noi corpusculare ocazionate de noile radiaţii.
Doctrina dinainistă a lui Newton a fost de mare fecunditate pentru multe domenii ale fizicei; dar atracţia şi în general forţa, fiind o noţiune de ordin metafizic, filosofii s’au încercat să o înlocuiască sau să o reducă la celelalte elemente principale. Astfel avem încercarea deja amintită a lui Lesage de a explica gravitatea prin ciocnirile unor corpusculi ultra-mondani. încercări de a reduce numărul elementelor fundamentale: întinderea massa, timpul şi forţa, n’au fost făcute numai asupra forţei dar şi asupra fnassei, care poate fi explicată prin mişcarea în vârtej a eterului, şi de fapt această încercare a făcut-o Lord Kelvin cu atomul-vortex.
Deci, putem considera două mecanisme: la unul atomii n’au legături între ei, şi nici o acţiune; ciocnirea lor e destui pentru a explica fenomenele—avem atomismul. La altul se presupune că atomii se atrag sau se resping, adică au forţe între ei; şi aceste forţe pot fi reale şi avem dinamismul lui Newton, sau nu-s decât forţe de legătură între corpii alăturaţi, deci forţe fictive, şi avem din nou atomismul. Explicările mecanice alternează între atomism şi dinamism.
' *
* *
Oricare ar fi deci mecanismul, cartezian sau newto-nian, fenomenele observate sunt exprimate analitic prin relaţii ce domină mişcarea şi care sunt de domeniul mecanicei. ’
Se zice că avem o explicare mecanică a unei categorii de fenomene, când o pot reduce la relaţii canonice, sau când pot găsi ecvaţii, cari să exprime tocmai faptele observate şi în acelaş timp să sugereze noi fapte şi experienţe, din analogia între diferite relaţii stabilite cum şi din armonia termenilor acelor relaţii. Parametrii daţi de natură, intră’n formulă ca variind odată cu timpul. Şi aici avem un caracter important al relaţiilor mecanice. Dacă timpul îşi schimbă semnul, sau mai bine, dacă o noţiune legată de timp, repeziciunea, îşi schimbă direcţia, mişcarea îşi schimbă şi ea şensul şi se face într’o parte sau în alta. Deci, repeziciunea, având aceeaşi mărime, dar schimbându-şi direcţia, mişcarea străbate aceleaşi stadii dar în direcţie contrară. Asvârl o piatră; ea ajunge la o înălţime unde stă un moment, şi recade din nou, trecând prin aceleaşi faze, cu aceleaşi repeziciuni, dar în sens invers. Astfel de' fenomene ce-şi schimbă numai sensul odată cu timpul, se zic reversibile. In natură însă nu se găsesc fenomene reversibile, nici'chiar căderea pietrei, căci nici un fenomen nu mai trece prin o fază deja străbătută. Un sisţem nu trece de două ori prin aceeaşi stare; viaţa nu se mai poate retrăi. Mersul Universului e fatal determinat către uniformizare, şi nici unui Ze.u nu îi este posibil de a întoarce Universul de la uniform la eterogen.
Dar relaţiile mecanicei admit posibilitatea reversibil lităţii fenomenelor; urmează că e incompatibilitate între explicaţia mecanică şi natură, sau cel puţin greutate de a le împăca. Cum se remediază? .
Prin presupunerea că sunt mişcări ce nu se văd, sau nu se pot aprecia cu aparatele noastre. Helmholtz dă un exemplu plastic, că să' explice mişcările ascunse. Fie de ex. două ouă: unul răscopt şi altul crud- Se supun amândouă la aceeaş mişcare de rotaţie. Cel răscopt continuă mult timp să se învârtească, pe când cel crud încetează aproape imediat.
Această deosebire în mişcarea lor ar fi neexplicabilă, dacă n’am ţine seamă de mişcările ascunse ide albuşului şi gălbenuşului oului crud, care iau toată mişcarea, încât oul nu se mai poate învârti; pe când la oul răscopt aceste mişcări ascunse ale albuşului şi gălbenuşului lipsesc.
Tot aşa pot interveni masse invizibile, cari să stabilească acordul între relaţiile mecanice şi fenomenele naturale. Una din principalele masse invizibile o reprezintă eterul. Dacă aceste mişcări ascunse şi masse invizibile prezintă un mare grad de arbitrar, apoi ele de cele mai multe ori, prezintă mari avantaje prin o imagine lesnicioasă şi intuitivă a fenomenului; nu mai departe eterul, care explică aşa de ingenios lumina. Dar nu trebue pierdut din vedere, că e, o simplă imagine intuitivă, care trebue părăsită, de îndată ce experienţa va cere-o; altfel imaginea devine un idol periculos, o dogmă ştiinţifică, care stânjeneşte evoluţia ştiinţei. Acest caracter al teoriilor mecanice, a fost luat în seamă; deci teoriile nu pot pretinde la explicarea adevărată a lucrurilor, ci numai la o interpretare lesnicioasă şi sigură de mânuit.
De altfel, cum luăm cuvântul adevărat. Dacă adevărat e tot ceeace ne permite a scoate concluzii exacte asupra acţiunii noastre asupra lumii exterioare, verificabile posterior presupunerilor noastre—atunci orice teorie, care permite această extrapolaţie e adevărată în intervalul întrebuinţat; iar când devine complicată şi nesigură o putem îndepărta şi primi o altă teorie mai adevărată.
In acest caz mai adevărat ' îşi are rostul, căci o în înţelesul de anai comod . Teoriile nu pot pretinde la adevărul absolut, de care se pot apropia asimtotic, dar pe care nu-1 pot ajunge niciodată. Ştiinţa şi teoria se desvoltă destul de bine şi în afara domeniului absolutului. *
Orice fenomen, la rigoare, se poate reduce la legile mecanicei prin introducerea acelor masse ascunse şi mişcări invizibile deja.amintite, aşa ca teoria construită să fie' cât mai comodă; dar nici adevărată, nici falşă, căci experienţa, care c singura în drept de a face astfel de control, nu poate controla teoria, în care intră termeni, ce n’au legătură cu experienţa, şi deci cărora li se dă cea mai mare nedeterminare.
încă o probă că teoriile sunt în mare parte arbitrare, pste că se poate face o infinitate de modele imaginative a aceluiaşi fenomen. Este posibil â priori de a face o infinitate de modele, dar e destul ca să fie dotiă modele ale unui fenomen pentru a verifica posibilitatea unui nesfârşit număr de teorii. Şi de fapt, în istoria desvoltării ştiinţei găsim astfel de exemple, unde două sau trei teorii există simultan fără ca q experienţă crucială să poată hotărî între ele. N’avetn decât să considerăm ţeoriile ce pxplică lumina: Intâiq
noua REVISTĂ ROMÂNĂ
283
sc părea ca cea mai de susţinut teoria emisiei corpus-culare; acum însă avem două teorii, teoria elastică, unde lumina e explicată prin ondulaţiile eterului, şi alta teoria electro-magnetică, unde lumina e produsul curenţilor alternativi creaţi de particule electrizate în mişcare. Ambele teorii îşi au partizanii lor, ba chiar ambele teorii sunt utilizate de acelaşi savant; când una nu-1 mulţumeşte, păstrează una sau alta după nevoe. Căci nu reprezintă esenţa lucrurilor; ci sunt numai instrumente de descoperiri. Fecunde prin generalitatea lor, ele nu pot dura decât atât cât nu-s în contrazicere cu faptele. Şi s’a văzut că atunci când ecvaţiile mecanicei, ce reprezintă fenomene reversibile, au fost incompatibile cu faptele Naturei, care sunt esenţial nereversibile, s’au introdus masse şi mişcări ascunse. Şi în parte s’a mai remediat această incompatibilitate cu ocazia descoperirii noilor radiaţii şi a radiului.
Noul mecanism consideră massa şi forţa ca datorite mişcării unor particule de electricitate, numite electroni, însăşi aceşti electroni, 1111-s decât eter electromagnetic, sau mai bine găuri în acest eter, găuri ce prezintă o inerţie cu atât mai mare, cu cât sunt mai mici. Baza mecanismului vccliiu nu se mai susţine. In adevăr, massa nu mai c constantă ci depinde de repeziciune şi de direcţia acestei repeziciuni. Dacă massa nu mai e un «invariant , totuşi noul mecanism păstrează caracterul-mecanismului cartezian prin tendinţa ce o are spre unitate, prin uzul pe care-1 face de imagini.
Vechiul mecanism cri dogmatic, avea credinţă în adevărul absolut şi în modelele făurite. Neomecanis-mul îşi dă seamă că teoriile nu reprezintă adevărul, că sunt imagini intuitive, dar de care nu te poţi lipsi, pentru a prevedea fapte noi. Mai de vreme sau mai târziu, vor trebui să părăsească construcţia explicativă, ca să adopte o alta; dar totdeauna vor avea nevoe de o astfel de construcţie.
St. Procopiu.
Iaşi.
NOTE Şl mSCUŢlUN'r
cum rămâne: cu colegiul unic?
Guvernele noastre au adoptat de la o vreme o lozincă detestabilă sub raportul intereselor generale şi anume de a desfiinţa tot ceeace au atacat în timpul opoziţiei fie din interes de partid, fie din simplu spirit de opoziţie... Ast-fel stabilindu-se un întreg sistem în aceste vederi, fie-care guvern strică ceeace a creat predecesorul—şi aceasta... pentru a face faţă angajamentelor din timpul opoziţiei !..
Tot în ordinea aceasta credem că intră şi chestiunea desfiinţării Contenciosului Administrativ* şi dacă seva urma cu practica aceasta probabil că viitorul guvern îl va reînfiinţa, având să se socotească în acelaş chip cu legile făurite de actualii guvernanţi. Pe calea aceasta avem tot dreptul să cugetăm că vom ajunge departe.
Dar aceasta nu este destul. Căci cel puţin dacă conducătorii ţării noastre ar fi în general consecvenţi cu ei înşEşi; In fapt, întâmplându-se că numai făgăduinţele de distrugere să se desăvârşească, cele de a crea si-
tuaţiuni favorabile intereselor comune urmează să treacă la uitare.
In această ordine de idei nu putem trece peste făgăduinţa partidului liberal de a reforma actualul sistem electoral, dovedit cu suficienţă că nu mal corespunde cu împrejurările; făgăduinţă care părea că’şi găsise un început de realizare prin proectul depus anul trecut la Senat, privitor la introducerea colegiului unic la judeţe, dar asupra căruia s’a revenit cu o hotărâre care va trebuit să ne îngrijească tocmai pentru motivele arătate.
S’a susţinut când-va că intenţiunile bune precum şi concepţiunea superioară a unui guvern ar fi îndestulătoare spre a acoperi interesele tuturor claselor sociale ale unei ţări şi că din acest punct de vedere ori-ce sistem electoral, în con^fecinţă şi cel actual, poate face faţă destul de bine ori-cărei împrejurări, fără a mai întâmpina zadarnic dificultăţile eventualei modificări.
împotriva acestei erezii se ridică însă nu numai nota democratică atât de accentuată a timpului, precum şi imposibilitatea de fapt ca reprezentanţii unei anumite clase, ori-cât de ideali ar fi, să apere cu folos interesele contrarii ale altor clase, cât mai cu seamă la noi, însăşi rezultatele legilor cu caracter democratic din ultimul timp, cu eludările, neaplicabilitatea şi însă-şi alcătuirea lor, ca să nu mai reamintim cancanurile... de ordin politic ce se cultivă pe comptul lor, ca culme a intereselor ce vizează... De aceea nu vom crede un moment că conducătorii noştri au avut în vedere asemenea concepţie când au abandonat până şi proectul pentru alegerile consiliilor judeţene, căci alta s’a zis că a fost cauza acestei abandonări.
Intr’adevăr, s’a afimat că nevoia unei nuoi îndrumări economice în sensul îmbunătăţirii stării materiale a masselor primează necesităţile de ordin electoral, faţă cu mizeria în care se găsesc. Părere care merită să fie discutată, dar mai cu seamă aplicată.
Şi constatăm cu părere de bine că un început bun am avut în această direcţie, graţie iniţiativei private alături de cea politică. Ast-fel revistele şi ziarele noastre nu mai contenesc a calcula sporul obştiilor de arendare care se alcătuesc, al Băncilor populare şi Cooperativelor de consum, toate dând speranţe de rezultate practice satisfăcătoare. Natural că nimeni nu poate susţine că s’a determinat totul în acest domeniu. E vorba numai de un început de îndrumare economică şi care va urma să fie complectat cu vremea şi de alte măsuri. Totuşi e o atmosferă nouă care s’a creat în clasele noastre de jos. E un avânt nou bazat pe înţelegerea intereselor, pe apropierea dintre indivizi, pe solidaritate. E o lume nouă, putem spune, care renaşte în satele noastre şi care cere să trăiască, Ei bine, această lume nouă care se zămisleşte pe tărâm economic, reclamă şi o nouă viaţă politică inerentă desvoltării sale şi faţa de dânsa reforma electorală se impune.
Mai e apoi şi burghezia de la oraşe, care se desvoltă necontenit, făcând progrese repezi. Succesele electorale de la colegiul II de Cameră de Ilfov şi II de Senat la Iaşi, sunt succesele acestei burghezii, având pentru luptele noastre politice importanţa că în sfârşit s’a
NOUA REVISTA romanJT
putut zdruncina şi regimul nostru guvernamental. Or, tocmai aceste succese reclamă şi pentru burghezie o viaţă politică mai intensă.
In sfârşit, am asistat la reînfiinţarea partidului social-democratisvorât din necesităţile muncitorimei de a se afirma politiceşte. Ceeace dovedeşte că şi muncitorimea a început să pună tot mai mult preţ pe drepturile electorale.
Ast-fel că toate aceste noui împrejurări punând în evidenţă tendinţa majorităţii claselor noastre sociale către o viaţă publică nouă, mai potrivită cu năzuinţele lor, şi cu cerinţele vretnei, avem dreptul să întrebăm pe conducătorii noştri, tocmai pentru acest motiv, .cum rămâne cu reforma electorală, cu acordarea colegiului unic cel puţin la alegerile consiliilor judeţene, căci a o mai refuza astă-zi însemnează a dezice însăşi starea de lucruri creată în bună parte prin sforţările acelora cari au promis-o ?
Să nu ni se vorbească de agitaţiuni pe acest temeiu. E o greşită părere aceasta. Nu prin agitaţiuni turburătoare şi prin mişcări de stradă se impune asemenea reforme, bile se impun prin forţa intereselor şi lumina conştiinţelor.
N. ŞtekAnescu-Iacint.
DIN PSIHOLOGIA ŢĂRANULUI ROMÂN
S’a vorbit şi s’a scris aşa de mult despre chestiunea ţărănească, încât sar putea cu drept cuvânt zice că n’ar mai fi nimic de zis. E destul însă, ca cineva să vie în contact cu viaţa de la ţară, pentru a se convinge că această chestiune n’a perdut nimic din actualitate, de oarece s’a vorbit prea mult. dar nu s’a făcut mai nimic.
Şi fiindcă toată lumea e convinsă, că de soarta poporului de la ţară depinde în mare parte întărirea statului român şi dobândirea de succese pe terenul naţional, de aceea cred că pot fi interesante şi părerile Românilor din afară de regat, în această chestiuue.
Primii apostoli, cari au fost trimişi din ţară ca să lumineze pe Românii Macedoneni, descriau România în culori aşa de faimoase, încât noi, elevii de atunci, eram convinşi, că raiul pământesc se găseşte în ţara românească. Ne miram chiar, cum de se îndură Dumnezeu să tolereze pe pământ alte neamuri decât pe Români.
Nu-i vorbă, mai erau şi arendaşi, moşieri, negustori şi alţi mulţi, cari se întorceau din România cu pungi pline cu aur, dar în schimb povestiau lucruri grozave despre ţăranul român. învăţătorul ne spunea despre aceşti calomniatori că sunt grecomani şi au tot interesul să spue minciuni, iar pentru noi tot ce spunea învăţătorul eră lucru sfânt.
Este drept, că războiul de la 1877 a ridicat mult prestigiul României în faţa popoarelor balcanice, dar nu-i mai puţin adevărat, că vechea legendă persistă, ,şi anume că ţăranul român moare de foame, că este beţiv, trândav, că doarme la un loc cu vitele, că lucrează o viaţă întreagă pentru ciocoi şi aşa mai departe. Nu de mult, ziarul » Vecerna Poşta* din Sofia, a scris .că Bulgarii sunt fericiţi, că n’au lux, dar nici ciocoi, in schimb însă, au un popor sănătos şi cu bună stare 'materială. Adevărul este că ţăranul bulgar este mai gospodar, dar nu şi mai bogat decât ţăranul român.
In vara trecută am petrecut aproape două luni de zile la Slănicul din Prahova, unde am avut ocazia de a cunoaşte mai de aproape traiul ţăranilor. Am vizitat mai multe sate din împrejurimi şi am avut ocazia să intru prin casele mai multor oameni şi să stau de vorbă cu dânşii despre rostul şi nevoile fiecăruia. Aceste cercetări au fost pentru mine cu atât mai instructive, cu cât descoperiam lucruri noi de tot. Din descrierea făcută prin ziare, reviste, publicaţiuni, întruniri publice, mi-am format ideca că ţăranul român e sărac lipit, pe când adevărul stă cu totul altfel. Pe deoparte câştigă destul, iar pe dealtă risipeşte, îi place munca şi munceşte, dar ce folos, căci munca lui e fără continuitate şi fără ştiinţă. Spiritul de economic, de gospodărie, de muncă ştiinţifică şi cu folos, iată ce lipseşte ţăranului român.
In comuna Slănic, găsesc la salină de lucru 500 de muncitori sau < ctocănaşi cum li se hiâi ziCe. Câştigă cel puţin câte 4 lei pe zi. Sunt unii, cari primesc la chenzină o sută de lei. Am văzut o familie, care dădea trei muncitori, tatăl cu doi băeţi, şi câştigau la un loc 15 lei pe zi. Unde pui, că fiecare ţăran mai are câte o bucată de pământ, de două şi chiar patru pogoane. Totuşi rostul lor în familie este mizerabil. Casele sunt aşternute pe jos cu pământ, iar mobilă nimica toată. Porcii şi găinele se plimbă prin casă, ca prin coteţ. Românii Macedoneni, cari sunt renumiţi pentru gospodăria lor, nu câştigă mai muU. Sunt acolo familii, cari cu 40 de lei pe lună, au o gospodărie model.
—	Ce faceţi voi, cu atâtea parale ce câştigaţi, întrebam de multe ori pe ţărani.
—	De, domnule, ştim şi noi ? Dări la stat, la comună, la Eforie, numai cu dările nu ne ajungem.
—	Bine, bine, dar şi la oraş sunt dări şi oamenii acolo cn 200 de lei şi chiar cu 150 pe lună, pot trăi binişor.
—	Aşa este răspundeau ţăranii, dar noi mai dăm pe ţuică, pe una, pe alta, uite aşa!
Au dreptate. Eîrau femei, cari aduceau în târg smântână, unt, ouă, găini, raţe şi se întorceau acasă cu nişte oglinjoare, basmale, covrigei, castraveţi putreziţi şi cu cheful dela cârciumă.
Mai toţi se plângeau, că la Slănic pământul e sărac. Prunele nu se fac decât la cinci ani odată. Iar când îi întrebam :
—	De ce nu altoiţi prunii, ori de ce nu încercaţi cu alte neamuri de pomi roditori ? ei se grăbeau a-mi răspunde :
—	O fi, dar cine să ne arate.
—	Dar cartofi, de ce nu plantaţi ? Cartofii n’au ne-voe de ploae ca porumbul şi sunt tot aşa de hrănitori ca şi mămăliga.
Şi adresându-mă către o femee, care trece în partea locului de gospodină pricepută:
—	Ştii, tu, Mario, să faci pâine de cartofi ?
—	Nici n’am văzut, nici n’am auzit, a fost răspunsul ei categoric.
Era o femee, gazda unde şedeam, care a plantat în curte ceva zarzavat, ceapă, pătlăgele şi pătrunjel, ce se perdeau cu totul printre bălării.
—	Bine, Leahino.de ce nu curaţi grădina de bălării?
—	Aştept să sap întâiu porumbul.
—	De ce nu uzi zarzavatul, nu vezi că s’a uscat ?
—	Aştept să plouă.
Noua revistă romana	.	2N7
Uite, puţul e lângă casă, cu zece doniţi cu apă pe săptămână faci o grădină de toată frumuseţea.
—	O fi, dar noi la ţară am apucat aşa !
Pe cine întâlneai, se plângea:
—	E, domnule, dacă noi am avea pământ bogat, cum au oamenii de peste deal, la Stefcşti, ce bine ar fi ! Acolo ce pui în pământ creşte cu spor, la noi sămânţa moare în pământ. N’avem nici fâneţe ca lumea.
Care nu mi-a fost mirarea, când am auzit la Stefcşti că se plângeau oamenii la fel:
—	E, domnule, la Slănic e bine, acolo e gură de ocnă, câştigă oamenii şi vara şi iarna. Acolo e bănet nu glumă!
Adevărul e, că şi la Stefcşti sunt fabrici, unde lucrează sute de oameni şi câştigă câte 5—6 franci pe zi.
Pe dealuri nu se vedeau decât copii, cari păzeau vacile să pască. Cea mai mare parte erau băeţi de şcoală, cari povesteau lucruri foarte interesante. Era un băiat, pe care învăţătorul îl băteâ cu varga în toate zilele, din-care cauză n’a mai călcat în clasă. Era un altul, pe care tatăl său a vrut să-l dea la şcoală, după ce împlinise 10 ani. învăţătorul i-a spus să stea în picioare tin an de zile, drept pedeapsă de ce n’a mers la şcoală când era de 7 ani. N’am auzit nici un părinte să se plângă de amenzile şcolare, dovadă că se recunosc vinovaţi. Populaţiunca şcolară ar fi şi mai numeroasă, iar efectele şcoalei ar fi şi mai eficace, dacă programele ar ţine seamă de nevoile populaţiunii şi mai ales dacă toţi învăţătorii şi-ar înţelege misiunea lor sfântă.
întâlnind într’ozi doi băeţi mărişori, mergând pe şosea, desculţi, şi ţinând în mână câte un coşulcţ, i-am întrebat:
—	Unde mergeţi, băeţi?
—	Ea Poiana.
—	Ce aţi căutat aici ?
—	Am venit cu pui.
- Ea cine i-aţi adus ?
—	Ea d-1 revizor.
—	Ce' este tatăl vostru ?
—	Învăţător la Poiana.
—	Şi cât di um faceţi până la Poiana ?
—	Trei ore.
—	Şi nu vă e cald ?
—	Ba ne ard tălpile dela picioare, dar ce să facem.
Sărmanii băeţi! Nici prin gând nu le trecea, că sunt
victimele bacşişului. Când un om cult, precum este un revizor şcolar favorizează astfel de moravuri barbare, ce trebue să fie cu jandarmii, subprefecţii şi comisarii?
Vizitând casa uuui ţăran, care trece de bun gospodar, am fost surprins de frumuseţea şi întinderea locului ce posedă.
—	Ce faci, d-ta, cu locul ăsta ?
—	Aştept să se facă prune.
—	De ce nu încerci cu alţi pomi, de ce nu pui stupi de albine, că flori sunt din belşug.
—	Uite! nii-a răspuns ţăranul numai decât. Vezi D-ta nucul ăsta ?
—	Văd.
—	Vezi musculiţele alea de sus.? Alea sunt albine, cari şi-au făcut aici culcuş, în scorbura nucului, dar nu putem scoate mierea, căci scorbura e adâncă, până la rădăcina copacului, iar gaura pe unde intră albinele e mică.
—	De ce nu cumperi cutie sistematică ?
—	Păi, dacă n’av.em cine să ne înveţe!
Te întrebi atunci, de ce folos practic pot fi legile şi dispoziţiunile ministeriale, dacă ţăranii cari se găsesc la o depărtare de câteva ceasuri de Bucureşti, n’au auzit măcar de o cultură sistematică pentru albine.
Intr’o Duminică am fost învitat de ţăranul Nicolae Stoica, la nunta lui fiu-său.' Acest ţăran trece de un român foarte vrednic. Ea Salină câştigă 150 de lei pe lună, în afară de leafa băeţilor. Când i-am văzut casa m'ani crucit. Neavând scaun, trebuia să stau pe difere, iar toată casa pe jos era aşternută cu pământ. Apoi masa, Doamne, ce masă! Mâncările erau aşa de
prost gătite, încât credeai că nu erau făcute pentru oameni. Jn tot timpul mesei, oamenii beau cu sticla ţuică, în loc de vin. Când se împărţeau peşchire—faimoasele peşchire—fiecare trebuia să dea la rlmtă câte un bacşiş. Erau băeţandri, cari dădeau caic trei şi chiar câte cinci lei; iar socrul numără banii cu glas tare, ca să auză lumea dimprejur, cine a da; mai mult.
Aceeaşi lipsă de gospodărie se resimte şi iu afacerile do interes comun. La marginea Slănicului este un puţ, de unde se aprovizionează cu apă, aproape jumătate din săteni. Puţul este deschis şi se pol introduce murdării oricând. Vitele beau apă din aceeaş găleată, ca şi oamenii. Odată s’a stricat mânerul de la găleată. Fiecare atunci venia de acasă cu o sfoară şi cu o găleată ca să scoată apă din puţ. Trei săptămâni de zile a mers aşa, până când un om de bine s’a îndurat să dreagă mânerul de la găleata atârnată de cumpănă. Cum se poate cineva aşteptă de la astfel de oameni, ca să facă puţuri cu pompe de lemn ?	'
In toate Duminicele şi sărbătorile n’am văzut nici un ţăran la biserică, în schimb însă, cârciumele gemeau de lume. De la Salină, muncitorii, până s’ajungă acasă se opresc la câte două-trei cârciume. Un chilo de ţuică pe zi de om e nimica toată. Fiind rău hrăniţi, efectul acestei băuturi e dezastros. Mai ales seara, îi vezi în-torcându-se acasă, umblând pe două cărări. Oameni bătrâni, cari trec de gospodari, legănându-se şi uneori căzând prin noroiu, fără ca adoua-zi să le fie ruşine. Am văzut grupuri de femei şi de copii, cari nu se impresionau de loc de aceste scene.
Este drept că băutura este o plagă, dar tiu este cea mai însemnată cauză a tuturor nenorocirilor ţăranului, care mai suferă de tot felul de boale, de ignoranţă de lipsa de respect între membrii familiei şi de multe aite păcate.
D. N..„ un om de bine, născut şi crescut în Slănic şi cu multă dragoste de neam, iată ce-mi spunea:
Ne am întnmitîntr’o zi la şcoală, institutori, primar, director de salină, preot, judecător şi alţi mulţi, ca să înfiinţăm o societate. Eu am propus ca scopul acestei societăţi să fie ridicarea demnităţei de om la ţărani, prin înfiinţarea de şcoli de adulţi, prin răspândirea cunoştinţelor de menaj, prin îndemnarea ţăranului de a merge la biserică, prin introducerea de războae siste-maticp, ca să se răspândească costumul naţional, prin introducerea culturei albinelor şi câte şi mai câte 11’ar putea face o asemenea societate.
Sare atunci d-nul primar şi zice, că eu umblu să mă fac primar, iar d-nul director de salină (transilvănean) a zis; Ce tot umblaţi cu fleacuri? Cea mai sfântă minune a socieţăţei nu poate fi alta decât să punem pe ţărani să contribuească cu un franc pe lună pentru I.igă .
«Şi aşa nu s’a făcut nimic. Primariil ascultă de Salină, unde are asigurate 500 de voturi»
Este de prisos a spune, că chestiunea ţărănească din Regat este o chestiune vitală pentru neamul românesc, şi că în ziua în care vom avea la ţară oameni conştienţi de drepturile şi datoriile; lor, în ziua acea România va câştiga mai mult decât.a câşigat prin războia.
Pentru a se ajunge acolo, trebue ca iniţiativa particulară să joace un rol preponderent în această marc mişcare de regenerare morală si materială pentru ţărani, iar nu totul pe cale oficială precum se face astăzi.
In fiecare reşedinţă de ocol se pot constitui societăţi, din care să facă parte toţi reprezentanţii autorităţilor superioare, persoanele mai distinse şi un mare număr de ţărani din localitate.
Să se ţie regulat conferinţe şi să se studieze nevoile fiecărui ţăran în parte. Dar pentru aceasta trebue răbdare şi multă dragoste de ţară şi de neam. Din nenorocire, numărul oamenilor însufleţiţi de astfel de sentimente este foarte mic şi de aceea va trece încă mult până când ţăranul român să aibă soarta pe care o merită.
’	Ion 1). Auginteanu.
2&8
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
G. S. BECHEANU & L ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA
26
MAGAZIN de NOUTATI si MANUFACTURA
9	*
Lânuri pentru rochii: Ilominesponvo», cheviotte gros-cote etc., şi
Postavuri în toate genurile.
MATASARIE
Cachemir soic, charmense, crepe de chine ctc. Taffetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni
3*5-
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate, Ciorapi şi Batiste.
CORSETE
Dantele torehon şi broderii veritabile
Rayon special pentru Lingerie şiTrousouri
^	gata şi după comandă
PREŢURI FIXE Şl MODERATE '-------:------
** *

wcn
d
SANATORIUL
Dr. GEROTA
CONSTRUIT SI MONTAT
Speeial pentru tratamentul boalelor chirurgicale OPERAŢIUNI ŞI FACERI

4
Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/44
*■■ 3*‘ ÎAÎ -*r i*: 3*:	»J'3*Î) as ?*S3*K*93*?
a
| Analizează complect urine
^ sânge, lapte, spule, secrttiuni, suc gastric, fecale, para-

ziţi, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, etc.
k LaBoratoruI D-rului G. RoBin
ii singurul Dr, în medicină specialist cu o prac-*	tică de Laborator de 15 ani,
$ De 11 ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile
$	Str. 1. C. Brătianu (Telefon 13/69)
---- Cel mai mare laborator particular de ----
Bacteriologic, Microscopie şi Chimie
$
$
I
(S
K
^ Vase pentru strîns urină, etc. şi instrucţiuni se trimit la cerere.
$
Cea mai ingenioasă maşină de scris est»
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize,
etc. Cu adaptator pentru scrisul fn mal
multe culori.	*
BUCUREŞTI
\
Calea. 'Victoriei IVo. 54	TELEFOK
[BlEiaiiaBraiiCTBraiIglBiaicnBraiiCTBnaliciiBiiailolEloEl^giolSlicnoraiiEiiBrolIciiBfialIgKilHI
1	viii.i:	|
1 DUILIU ZAMF1RESCU |
= 2, STRADA ZORILOR, 2 -	■ 1
Pnlutul Muntelui <lc Pietate TELEFON No. 2597
Vinuri de cea uni superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu la domiciliu
I Angrosiştilor li se acordă rabat |
lrâlrg,X5ianaiaiBiniiiciiBn3iiCiigir3iiiiiiBiîailBlicaBiî3i:cnBnaiiBîiBiaiiBaBiniiWîiBraiH!iiateillBIBia
Ciocolata si Cacao ZaiUfirejCU
Sunt preferate de cunoscători
ALBEKT IIAKIt, «uom-otfM HU>. Niinia-l’omi>IIIu 7.