NOUA REVISTA ROMÂNĂ ABONAMENTUL: (48 numere) JnKomftnia un an...............io lei ,, şeasc luni...............6 ,, In toate ţările uniune! poştale un an 12 ,, m . m ,, şeaseluni7 ,, POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI APARE ÎN FfECARE DUMINICĂ DIRECTOR: REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI ARTA UN NUMĂR: 25 Bani Seg&seştecu numărul la principale librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul an- ‘urilor pe ultima pagină ,ină: 10 lei. No. 17. DUMINICĂ 14 FEBRUARIE I910 Voi. 7. SUMARUL NOUTĂŢI: In ^afacerea Pom» Caragiale.— Legea asu- pra organizării centrale a Ministeru lui de instrucţie. Din expunerea de motive.—Revista revistelor. CEŞTI UNI ACTUALE Paul Negulescu. Constituţiunea şi legea contenciosului administrativ. Dr. I. Simionescu. «Departe de carte!» Cum vorbeşte un profesor studenţilor. CESTIUNI SOCIALE: N. Zaiiaria. Răzbunarea. II. ŞTIINŢĂ: Marin N. Ştefănescu. Din psihologia demoniacilor. V. Anestin. Planeta Marte în 1909. EOLKLOR: Ion Ciiiru-Nanov. Nunta la ţară : Ziua a treia şi a patra. '•NOUTĂŢI In afacerea Porn. Prea stimate domnule Director, îmi faceţi deosebita onoare a mă 'ntrebâ şi pe mine ce gândesc despre aşa numita «afacerea-Porn». Iată, cât pot mai scurt, ce gândesc... Avut-a dreptate Porn criticul să laude pe poetul Cerna ?—Da. Bine-a făcut s.t atingă, cu acel prilej, susceptibilitatea altor tineri scriitori de netăgăduită valoare?—Nu. • Erau în drept cei atinşi să protesteze ?—Da. Protestat-au pe calea potrivită în cauză?—Nu. Afirmând că, dela o vreme, se publică la noi destul de multe cam prea puţin îngrijite, criticul Porn spune adevărul ?—Da. Are adevărul aface cu vârsta, cu situaţia socială, cu confesiunea aceluia care-1 spune ?—Nu. Stă în căderea Parlamentului acordarea drepturilor cetăţeneşti ?—Da. Poate fi chemat Parlamentul să deâ, potrivit regulamentului respectiv, prin majoritate de voturi, soluţiuni supreme într’o dispută literară, artistică or ştiinţifică?—Nu. Se poate ’ncumetâ un tânăr începător să vorbească foarte de sus despre o întreagă mişcare literară contemporană ?—Da. Trebuie să se plângă de deosebitele neplăceri ce-i atrage după dânsa primejdioasa lui îneumetare?— Nu. ... Şi tot aşa, mai cu da, mai cu nu, se cuvine, credem, să judece orce bătrân şi să caute a potoli sfezile dintre tineri—pe cari, cum zice românul, numai «iuţeala vârstei îi strică», şi cari, când se ’nfierbântă la gâl-ceavă, toţi deopotrivă, şi de o parte şi de alta, şi au şi n'au dreptate... Da lasă-i, că le trece lor iuţeala cu vremea. Sunt, prea stimate domnule Director, ca totdeauna, al d-v, devotat servitor Caragiale. * * * * Legea asupra organizării centrale a Ministerului de instrucţie. Din expunerea de motive. 0 parte importantă în acest proiect de lege este organizarea serviciului de control al învăţământului public, necesar, nu pentru că membrii corpului didactic în marea lor majoritate, nu şi-ar face în mod conştiincios datoriile lor, dar pentru a se îndemnă la muncă, prin sfaturi luminate şi colegiale, mai ales acei cari, din diferite împrejurări, s’ar abate intr’un mod sau într'altul de la nobila lor chemare. Organizarea actuală a ministerului pune serviciul de inspec-ţiune şi de control în jurul diferiţilor directori de [serviciu, cari poartă şi titlul de inspectori generali. Proiectul de lege prevede, ca personalul de inspecţie să fie pus numai sub privegherea inspectorilor generali şcolari; iar directorilor de serviciu, cărora se lasă dreptul de a inspeclâ fiecare din ei şcoalele puse sub dependinţa lor, li se Încredinţează in special administraţiunea şcoalelor, ordonanţarea personalului administrativ, didactic şi de control, precum şi acele puteri pe cari ministrul va găsi cu cale să le delege. în anumite condiţiuni. 0 organizaţiune ideală a inspectoratului ar fi de sigur ca în el să pătrundă numai elementele cele mai bune din învăţământ, cari, odată numite, să fie puse la adăpost de fluctua-ţiunile politice şi să abandoneze cu totul catedrele lor. Dar, din nenorocire, noi nu ne găsim în aceste condiţiuni pe cât de strălucite pe atăt de greu de realizat, căci adesea un ministru desfiinţează ceeace un altul dinaintea lui a făcut, NOUA revistă română 258 şi, din cauza acestei lipse de continuitate, orice progres este aproape cu neputinţă. S’ar'putea foarte uşor, înlr’adevăr, ca un inspector, numit definitiv pe baza acestei legi şi rămas fără catedră—să presupunem că o avea în Bucureşti sau Iaşi —să vadă peste câţiva ani desliinlându-se legea care ii garantase situaliunea sa şi sa fie silit a se mulţumi atunci cu o catedră la Tecuci sau la Slatina. Din cauza acestor consideratiuni, comitetul delegaţilor, de acord cu d-1 ministrn, a fixat stabilitatea pentru inspectori, a prevăzut modul lor de recrutare, luându-se toate garanţiile ca alegerea să se facă în cele mai bune conditiuni, le-a acordat dreptul la gradatiune şi totdeodată a hotărît ca să li se păstreze catedrele lor şi drepturile câştigate la ele. Insă, de oarece inspectorilor li s’a prevăzut stabilitate şi o situatiune materială ceva mai bună, comitetul delegaţilor, tot în înţelegere cu d-1 ministru al instrucţiunii, a modificit art. 114, devenit 104, în si iisul că inspectorii, de orice grad, nu vor mai btnefi'iâ decât de gradaţiunile dela catedrele lor. Leafa între agă, afară de gradaţiune, se va mandată deadrep-tul suplinit01 ilor, în scop de a avea astfel o suplinire în eon-.di'liuni bune. Această dispvziţie se va aplica de asemenea şi celorlalţi profesori detaşaţi în administraţia centrală a ministerului, nu însă revizorilor şcolari, cari, din cauza micului salariu — imposibil de mărit elin motive bugetare — vor avea dreptul a lua şi jumătate din leafă, p'us gradaţia, de la catedrele lor. Această organizare a inspectoratului, modul de numire, de plată şi garanţiile de stabilitate, este tot ce s’a putut face pentru moment, date fiind consideraţiunile arătate mai sus. S’au introdus, in fine, şi câteva mici modificări în legea Casei şcoalrlor şi acea a Casei bisericilor, în scop de a se preciza mai bine atât atribuţiunile acestor două importante ad-niinistraţiuni, precum ş;, mai ales, rapoartele ce există între dânsele şi adminislratiunea propriu zisă a ministerului. Acestea sunt principalele inovatiuni cuprinse in proiectul de 1. ge pe care dl ministru al instrucţiunii şi al cultelor l-a supus deliberaţiunilor d-voastre. Raportor, Ştefan C. Ioan. * * * Revista Revistelor Economia Naţională. Ianuarie. O critică a Proiectului de .lege a codului silvic, de Virgil C Stoîcescu. —D. C. I. Biico-ianu documentează faptul, că agrarienii unguri in fala pericolului de a fi concuraţi de producătorii români de vite, în urma încheerii conventiunii, au ştiut smulge noi concesiuni de la guvernut lor unguresc : «Pornind dela temerea că prin concesiunea acordată României s’ar putea aduce creşterii vilelor ungureşti b atingere, au răuşit să determine oficialitatea să le creeze o nouă insli-tutiune dotată cu un fond de un milion de coroane anual, a cărei menire este să înlesnească punerea în valoare şi desfacerea vitelor în condiţiunile cele mai profitabile crescătorilor de vile. P, in simplificarea clielluelilor de productiune şi comercializare pe care o urmăreşte această lege prin difirite organizări prevăzute tn art. 2, al nouei convenţiuni austro-ungare se pune productiunea animală a Monarhiei într’o conditiune deprioritate în ce priveşte consumul intern : căci simplificându-i cheltuelile intermediare, se întăreşte puterea de rezistentă a productiunii interne faţă de concurenta din afară. Numai în schimbul acestei legi, tradusă acum de curând în fapt, s’a putut obţine votarea legii pentru acceptarea con-venţiunii cu România. «Am tmul să atrag atenţiunea asupra acestei legislaţiuni nu atât din interes teoretic, ci pentru ca să arătăm cu câtă tenacitate, cu cât spirit de continuitate şi cu câte sacrificii şi persistent! înţeleg Ungurii să’şi îngrijească de marile probleme de viată ale ţării lor. ^ — Direcţiunea revistei E. N. reproduce în întregime raportul făcut de răposatul academician G. Tocilescu, pentru a învedera puţina seriositate a lucrărilor de statistică publicate de d. Dr. G. D. Creangă.—In Cronica parlamentară, politică şi socială, găsim următoarea apreciare asupra proiectului prin care se urmăreşte desfiinţarea contenciosului administrativ. «Proectul pentru desfiinţarea contenciosului administrativ, suscită cele mai vii nemulţumiri şi discuţiuni. De şi în 1905, când s’a propus înfiinţarea lui ne-am arătat sceptici în privinţa rezultatelor ce va da şi l’am combătut, de astă dată însă, cu toată pretinsa lui inconslituţionalitate, trebue să recunoaştem că rău se face de se desfiinţează o -instiluţiune care s'a dovedit, prin înaltele garanţii ce oferă că este un admirabil frâu ce se pune unor exagerări administrative. Astfel că în interesul social este mai preferabil o instituţiune, neconformă li-terii constituţiunii, dar care să apere drepturile garantate prin costiluti ine, dicât una care îndeplinind forma rămâne depirte .tocmii de scopul propus. «In cazul de fafî, pare că este o chestiune de executarea unui angajament luat de a se desfiinţa o institutiune a căreia ■ na mire este apreciită de toată lumea şi ale cărei foloase sunt indiscutabile.» Convorbiri critice, 25 lanuirie. M. Dragomirescu constată cu s iliifioţiun; serviciul pe care Convorbirile critice le-a adu? literaturii româna in timpul de căii apar.—Literatură de Em. Girleanu, Eag. Lovinescu, Corneliu Moldoveanu, I. Dra-goslav, ele. 1907, 1 Februarie, Ion Gr. Pcucescu cere lărgirea colegiilor electorale: «Astăzi noi suntem in prima fază: în faza în care Parlamentul este reprezentantul puterii funciare şi a profesiunilor libere,—o burghezime foarte nouă. Socotim că afară de a-cesle două forţe sociale sunt şi altele cari acum se afirmă în luptă ; că ele au ajuns la punctul ds dezvoltare la care oamenii prevăzători de stat sunt datori să le acorde dreptul care li se cuvine şi pe care, altfel, le-ar impune ele. «Viaţa noistră publică nu se mii poate desvoltacuun Parlament care să sprijiuească interesele Unei singure clase, aceea a averilor funciare, zic să sprijinească, pentrucă profesiunile libere sunt interesate la menţinerea şi înflorirea acestei clase». Românul literar şi politic. 25 Ianuarie. O fabulă de d. Mircea Demetriad: GitT3isiti:i.i] şi nou Idea-n greer s’a-ntăril - ’ Pe boi chiar să ademenească Prin aria lui câmpenească, Şi spre cireadă s'a pornit. Ajuns,... s’a şi băgat in fân, Şi le porneşte-11 gringrinţare, Accentele ce s: îngân Pe o ritmată cadentare. Dar boii, giaba, nu-nţeleg Nimic l’ai bardului cântat, Din fân pe greer mi-1 aleg Şi îl înghit nerumegat. Printre-alte ţări şi-a noastră, o spun cu jale adâncă, Ne-nlelegându-şi barzii, ca boii şi-i * mănâncă. Verax NOUA REViSTĂ ROMANĂ 2515 GESTIUNI ACTUALE CONSTITUŢIUNEA ŞI LEGEA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV Ministrul de justiţie, d. Toma Stclian, propune desfiinţarea contenciosului administrativ pe motivul că această instituţiunc ar fi anticonstituţională, deşi se constată în expunerea de motive a ministrului ca şi în raportul d-lui Em. Porumbarii, că era necesară o asemenea lege, căci administraţiunea noastră nu este încă la înălţime, că poate comite abuzuri, cu alte cuvinte. Dar totuşi se propun alte măsuri: în primul rând, revenirea la starea de mai ’nainte de punerea în aplicare a legii contenciosului. Cecace înspăimântă pe ministrul justiţiei, pe d. Em. Porumbarii şi întreg guvernul liberal, este faptul că prin legea din 1905, s’ar fi atins principiul constituţional al separaţiunii puterilor şi dânşii, neadormiţi apărători ai Constituţiunii, au holărît desfiinţarea legii anticonstituţionale. Opiniunea publică este foarte mulţumită de această lege, funcţionarii abusivi se tem de ea, căci Casaţia le anulează actele ilegale ; s’au văzut chiar miniştrii stânjeniţi în apucăturile lor abuzive. Toate acestea nu valorează •nimic; legea atinge principiul separaţiunii şi trebuc abrogată. Să examinăm dacă e vorba de o adevărată atingere sau numai de un simplu pretext pentru a desfiinţa o instituţiunc nu numai bună, dar foarte necesară. Principiul separaţiunii puterilor recunoaşte că într’un Stat sunt 3 funcţiuni importante: aceea de a legifera, aceea de a execută legile şi aceia de a judeca conflictele ce se pot ivi cu ocaziunca executării legilor. Fiecare din aceste 3 funcţiuni trebue să fie încredinţată la titulari separaţi şi independenţi unii de alţii. Ori, ce însemnează aceasta? însemnează că puterea legiuitoare este încredinţată Parlamentului, că puterea executivă are ca şef pe Rege, că puterea judecătorească este exercitată de Curţi şi tribunale, care nu depind de puterea executivă, nici de cea legislativă în exercitarea atribuţiunilor lor. Intr’un Stat constituţional, puterea publică îşi limitează drepturile, şi prin aceasta recunoaşte particularilor drepturi faţă de dânsa. Ori, se poate întâmplă ca puterea executivă în acţiunea sa, să atingă drepturi consfinţite de Constituţiune în favoarea cetăţenilor. De aci se naşte un conflict între particular şi puterea publică Cine va judecă conflictul ? In sistemul legii din 1905', se zice: conflictele ce se nasc între puterea publică şi un particular cu ocaziu-nea aplicării legilor trebuc să fie judecate de puterea judecătorească, care constatând că actul puterii publice este ilegal să-l anuleze, căci într’un Stat constituţional, în care legea trebue să domnească, unde actele ilegale sunt censurate şi reprobate şi trcbuesc îm-pedicate de a-şi produce efectele, nu se poate concepe ca puterea Statului să comită fapte ilegale, care să fie considerate ca valabile. Intr’un stat de drept, totul tre- buc să fie făcut în conformitate cu legea, actele făcute în contra legii nu trebue să aibă nici o putere. Particularul atins în dreptul lui poate să ceară anularea actului administrativ ilegal. In sistemul proiectului d-lui Stclian se zice: actul administrativ poate să fie ilegal, el însă trebue respectat. Poate să se comită cea mai mare nedreptate unui particular, acesta nu are dreptul să ceară anularea actului, poate numai să ceară să i se aprecieze în bani paguba suferită, actul va fi declarat ilegal, el va continua să-şi producă efectele mai departe şi Statul va plăti paguba. Ceeace însemnează ca funcţiunea de a judeca conflictele ce se pot ivi cu ocaziunca aplicării legilor nu este dată în întregime puterii judecătoreşti. Sunt conflicte şi anume acelea cari pot să se nască între puterea publică şi un particular, asupra cărora puterea judecătorească nu arc decât dreptul să le declare ilegale şi să condamne Statul la despăgubiri, dar nu poate să le oprească de a-şi produce efectele: administraţiunea are dreptul de a-şi rescumpăra cu bani ilegalităţile ce vroieşte a comite. Statul este un mijloc de a asigura desvoltarea individului, principiul separaţiunii puterilor este un mijloc de a asigura libertăţile, de a înlătura absolutismul. Demnitatea cetăţenească nu se poate desvolta decât acolo, unde a tot puternicia Statului este limitată şi unde aceste limite sunt respectate. Pentru aceasta ne spune Montesquieu trcbuesc să existe 3 puteri independente, dar care să se controleze reciproc. Dacă am presupune că nu există nici un control între dânscle, atunci fiecare din aceste 3 puteri neavând nici o legătură cu celelalte, am avea trei puteri ostile, am avea lupte între aceste puteri, care ar duce la subjugarea unei puteri în profitul alteia şi prin urmare la absolutism. In sistemul nostru constituţional există un control între cele 3 puteri, aceasta nu poate să nege nici chiar d-nii Stelian şi Porumbarii, dar, zic d-lor, este suficient ca puterea judecătorcscă să examineze şi să declare un act administrativ ca ilegal, dar să-l lase să-şi producă efecte, fără să bage de sdimă că într’un Stat de drept, unde legea este creatoarea de drepturi, toate acţiunile trcbuesc să fie conforme cu legea şi dacă sunt ilegale ele trebuesc împedicate în îndeplinirea lor, căci altmintrelea am ajunge la o adevărată dezordine socială. Şi nu vede, d. profesor Stelian, că numai puterea judecătorească este chemată să stabilească, dacă o acţiune este sau nu conformă cu legea? Se invoacă, în sprijinul proiectului, textul art. 130 din constituţiune care opreşte reînfiinţarea consiliului de Stat cu atribuţiuni de contencios. Acest argument este şi mai puţin serios. In adevăr, constituţia a oprit înfiinţarea de tribunale administrative, cum era consiliul de Stat; ea a înţeles că numai puterea judecătorească să aibă dreptul de a judeca, şi legea din 1905 dând atribuţiunea de a judeca, şi anula actele administrative ilegale înaltei Curţi de Casaţie, adică puterii judecătoreşti, nu a# făcut altceva decât a aplicat într’un mod logic principiul constituţional. Rugăm pe aceşti pătimaşi apărători ai constituţiunii să examineze constituţionalitatea legii judecătoriilor de 26o NOUA REVISTĂ ROMANĂ ocoale care stabileşte că recursurile în contra cărţilor de judecată se judecă de tribunale, contrariu textului art. 104 din constituţiune, care stabileşte că pentru întregul stat român nu este decât o singură Curte de casaţie şi aceasta pentru ca să asigure unitatea juris-prudenţii. Astăzi avem pentru pricinile mici mai bine de 40 curţi de casaţie. Să se gândească d. profesor Toma Stelian, dacă legea monopolului, legea vămilor şi altele, cari prevăd că agenţii administraţiunii active pot condamna pe particulari la amende, care în caz de insolvabilitate se pot transforma în închisoare şi să vadă dacă aceste legi sunt în concordanţă cu marele principiu al separaţiunii puterilor. înainte de a termina mai adăugăm că legiuitorul constituant a considerat înalta curte de casaţie şi ca cea mai înaltă instanţă judecătorească, faţă de actele administrative. Astfel el consfinţeşte legea de organizare a Curţii de casaţie, care prevede că conflictele de atribuţiuni între puterea executivă şi judecătorească sunt de competenţa Curţii de casaţie; tot aşa consfinţeşte că deriziunile Curţii de compturi, tribunal administrativ, sunt supuse recursului în casaţie. Legi posterioare declară supuse recursului în casaţie deriziunile comisiunilor de apel, instanţe administrative, etc. Toate acestea dovedesc până la evidenţă că anti-constituţionalitatea legei din 1905 este departe de a fi dovedită, că din contra ea este o lege făcută în spi ritul constituţiunii, având marele merit de a pune o serioasă stavilă arbitrarului administrativ; că toate sforţările făcute de teoreticianii partidului liberal pentru a dovedi anticonstituţionalitatea legii ne apar ca simple încercări pentru a găsi pretexte cari să legitimeze nenorocita încercare de a desfiinţa legea cea mai proteguitoare a drepturilor cetăţeneşti. Paul Neguj^cscu Profesor la Universitatea din Bucureşti «DEPARTE DE CARTE!» CUM VORBEŞTE UN PROFESOR STUDENŢILOR ’ Ceeace era de aşteptat, s’a. întâmplat. D. A. C. Cuza a atins culmea, pronunţând sfaturi către studenţime, cum nu cred să fi eşit vreodată din gura oricărui profesor universitar din orice ţară din lumea aceasta largă. Atâta doar e de sperat, că după paroxismul părerilor falşe, rostite în orbirea patimei, va urma o perioadă de linişte, folositoare şi celui ce a vorbit şi celor către care s’a adresat. Dar... să luăm lucrurile cu rânduială. La 31 Ianuarie, a avut loc în Iaşi, inaugurarea cercului studenţesc, menit să strângă la un loc întreaga studenţime română, dela Universitatea ieşană. S’a făcut prin aceasta un pas spre idealul, la a cărui îndeplinire cu toţii trebue să contribuim. Până acum studenţii erau împărţiţi în numeroase grupări. Unii îşi căutau de treabă şi nu se amestecau decât în chestiunile ce-i interesau deadreptul, alţii, slujindu-se de numele de student, dădeau ocazii să se arunce cele mai urât-su-nătoare epitete studenţimei întregi. Cu atât mai lăudabilă e încercarea ce s’a început la Iaşi, d(? a strânge grămadă pe toţi cei ce sunt studenţii pentru înălţarea prestigiului lor şi a înaltei instituţiuni culturale din cari fac parte. Şi aşa s’a ajuns la inaugurarea Centrului studenţesc. Se înţelege că dela o asemenea sărbătoare s’a crezut că nu putea lipsi blagoslovenia arhierească. Mai mult încă; atmosfera de evlavie a cuprins şi pe acei, dela cari te-ai fi aşteptat să nu considere momentul tocmai prielnic, pentru invocarea forţelor supranaturale. Mai cu inimă, mai dornici de muncă liniştită şi rodnică, mai încrezători în puterile pe cari omul le are în el, au fost reprezentanţii studenţimei, în cuvântările lor. Luând parte însă şi d. A. C. Cuza, nu se putea ca sărbătoarea să se sfârşească fără foc de artificii. «După terminarea cuvântării studentului P. d-nii Iorga şi Cuza sunt aclamaţi la tribună; acesta din urmă, fiind cel mai bătrân, ia întâiu cuvântuL. Aşa stă scris în ziarul «Evenimentul , singurul care a dat o amănunţită şi după spusa martorilor, destul de fidelă dare de seamă a sărbătorirei. Nimic mai natural decât ca d. A. C. Cuza să iea cuvântul la o întrunire studenţească ; puţin măgulitoare însă, trebue să fi fost pentru ceilalţi profesori aclamaţiile studenţimei. D. A. C. Cuza, temperament răsboinic, nu a avut nici tactul, nici stăpânirea de sine, necesară spre a nu ştirbi caracterul înălţător al sărbătoarei. In loc să fie obiectiv, să planeze deasupra patimelor, a urei, d-sa s’a dat în teapă cum zice românul. Deşi în multe alte împrejurări nclepădându-se de preceptul Naturalia non lurpida, totuşi d-sale nu-i plac deloc gângăniile, buruenile, pietrele, nici produsele chimice, în afară de unele preparaţiuni allchimiste, care prefac salicilatele, bunioară, în metale nobile. Ori unde, aşa, tain ne sam, la cursuri, în convorbiri particulare, mai ales pe stradă, ca şi în vestitele sale cronici săptămânale, nu poate să se oprească a nu-şi descărca năduful contra lor. Nu-1 răbda inima deci să lase ocazia, fără să se anine de de ele şi la sărbătorirea studenţească. Dar în ce chip! In loc să lovească numai în gângănii şi în cei pe cari le studiază,—cum îi era intenţia—dă şi în economia sa politică, desavuând activitatea ce ar trebui să o aibă la Universitate. Rostul profesorilor şi a studenţilor, zice darea de seamă, nu e să steie în laborator, să studieze diferite gângănii la microscop, sau să cunoască numele tuturor buruenilor; rostul lor nu e să predea şi să înveţe carte, să fie specialişti, ci trebue să ne coborâm cu toţii în viaţa poporului, etc. etc. Vorbele acestea nu au fost rostite în faţa unor oameni formaţi, deprinşi să audă fel de fel de păreri. Ele au fost spuse în faţa studenţimei întrunită să pue bazele unei asociaţiuni de muncă, în al cărui program stă şi dorinţa de a se instrui, în faţa unor tineri, cari au părăsit de curând băncile liceale, spre a veni la universitate, tocmai cu scopul de a-şi însuşi o bună parte din cunoştinţele trebuitoare vieţii lor de mai târziu, de a se deprinde cu metodele de observare ştiinţifică a tuturor fenomenelor din mediul în care vor trăi. Sfaturile aceste date de unul din profesorii lor, meniţi în primul rând să-i conducă la cunoaşterea adevărată a luminei, de sigur le-au turburat ideia ce şi-au făcut de necesitatea culturii universitare pentru binele lor şi al NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 261 ţării. Frumoasă şi demnă de imitat, povaţă pentru studenţi! «Lasă cartea, la o parte, tinere, căci nu c vremea cunoaşterii amănunţite a firei şi a fenomenelor de viaţă. Sunteţi studenţi, nu spre a studia viaţa în amănunţi* mele ei microscopice, nici spre a vă iniţia în cunoaşterea fenomenelor ce ne conduc pe noi, ci, aşa cum aţi eşit de pe băncile liceului, sunteţi pregătiţi deajuns spre a remedia relele care apasă populaţiunea dela ţară. Ea nu are nevoe de oameni cari să le arate bolile ce o decimează, nici să-i deschid^ ochii asupra puterii latente cu care a înzcstrat’o firea şi care prin cultură se poate schimba în o forţă uriaşă, conştientă. Ea are nevoe de conducători nepregătiţi, buni să-i spue numai că trăeşte rău, că e apăsată, nedreptăţită şi că scăparea ei e aiurea decât în cunoaşterea cauzelor şi înlăturarea lor prin deşteptarea culturală şi prin muncă». Spunând vorbele aceste, mai mult spre a înteţi pe studenţi contra acelor dintre profesori care se ocupă cu studierea gângăniilor la microscop, d-nul A. C. Cuza nu a simţit că e în situaţia copilului care întinzând o gumă pentru ca să lovească pe altul, poate să se lovească singur. D-sa a mărturisit superficialitatea ce trebue să dea cursului său de economie politică, spre a fi consecvent vorbelor sale. Ori câtă importanţă ar avea deducerile generale în ştiinţele sociale, ele se bazează pe o amănunţită cercetare a datelor şi a faptelor. întocmai precum naturalistul trebue să insiste asupra numărului inelelor dintr’o gânganie spre a ajunge la o lege mai genera a tot aşa şi economistul trebue să se ostenească în studierea amănunţită, migăloasă, microscopică a faptelor de mică importanţă aparentă, dar fără de care operaţie, temelia ştiinţifică a deducerilor este şubredă. D-nul AC. Cuza, persiflând studierea gângăniilor, care după concepţia d-sa le concretizează ştiinţa, a dat în vileag, că speculaţiunile generale ide cursului său le bazează numai pe studiul Talmudului. Dar după cum spuneam, patima a orbit pe d-1 A. C. Cuza şi nu mă miră fantezistele sale vorbe, după cum nu mă mai miră expresiunilc sale de mitocan, nebuni, jidoviţi, pe cari cu uşurătatea unui tătărăşan. Ic scrie contra celor ce nu sunt de părerea d- sale după cuin nu mă va surprinde nici epitetele «poetice^ cari vor fi răspuns la rândurile acestea. Ceia ce m’a mirat mult a fost atitudinea musafirului bucureştean la serbarea studenţilor ieşeni, a d-lui Prof. N. lorga. — D-sa era, mai mult decât alţii, exemplu viu al netemeiniciei vorbelor d-lui A C. Cuza. întâmplarea a făcut ca să urmăresc pe d-1 lorga, cu câţiva ani de diferenţă, de la liceul din Botoşani şi până ce a terminat universitatea din Iaşi. Ceia ce deştepta în noi mai tineri, admiraţiunea pentru d-sa, era munca, silinţa, ţinerea de carte. Şi pe atunci ca şi acum nu lipseau luptele politice, ţărănimea nu stătea mai bine, curente de o activitate extrauniversitară a studenţilor — e dreptul pe alte căi decât cele de azi—nu lipseau, ba erau mai ademenitoare, mai folositoare pentru cultura generală. Nu ştiu ca d-1 lorga, să se fi abătut dela carte, să o fi lăsat în părăsire pentru asemenea cărări lăturalnice. Dacă mai târziu a putut să prindă dragoste de neam, dacă în el s’a născut entuziasmul şi sinceritatea ce-1 caracterizează şi-l deosebeşte de colegul său în luptă, dacă a putut să devie propovăduitorul unor idei la care ţine şi pe care le crede de singure drepte şi sfinte, nu se datoreşte procedeului indicat studenţimei de d-1 A. C. Cuza. Din datele îngrămădite în decursul vremei, din faptele nenumărate—microscopia istorică —pe care trebuia să le cunoască, din laboratorul său, limitat la odaia sa de lucru, la copierea şi interpretarea documentelor vechi, la răscolirea arhivelor prăfuite din cine ştie ce bibliotecă străină, a ştiut să prindă firul vieţii din trecut al neamului nostru, i-a cunoscut gloria, durerile, împilările; din această migăloasă—netrebnică după d-1 A. C. Cuza—muncă, a scânteiat lumina ce i-a arătat drumul apucat, a ştiut să soarbă dragostea neamului din care face parte, a căpătat parte din puterea de luptă ca şi speranţa în isbândă. Nu era oare d-sa indicat, venind la rând în bătrâneţe să se alipească ultimelor vorbe sănătoase, din cuvântarea d-lui Găvănescu, să treacă peste prietenia personală pentru adevărul general şi să alunge din mintea studenţilor nedumerirea născută prin vorbele d-lui A. C. Cuza, unul din profesorii lor ? Nu, iubiţi studenţi să nu vă luaţi după vorbele d-lui A. C. Cuza, rostite într’un moment de uitare a datoriei sale de adevărat profesor, când ura şi necazul personal a aruncat un văl asupra dreptei sale judecăţi. Luaţi din contră drept pildă mersul vieţii celuilalt profesor, d-1 N. lorga, şi a celor asemenea lui, lăsând la o parte defectele lor, inerente ori cărui om, mai bătătoare la ochi cu cât e mai sus pus. Rostul vostru, intrând în universitate, este în primul rând să vă ţineţi de carte, de laboratorii, de clinici, de seminarii. Voi vă găsiţi la începutul unui drum lung, anevoios, cu mulţi spini în cale. Viaţa adevărată, pe care nu o cunoaşteţi încă, vă aşteaptă de acum înainte, cu multe taine, ascunzişuri, prin care trebue să răsbateţi spre a prinde câte o clipă din seninul cerului liniştit, luminos, fermecător. Pentru ca să fiţi siguri de isbândă, vă trebue să învăţaţi a munci, a vă împlini datoria, deprinzându-vă, cu toate mijloacele care par migăloase, fără însemnătate, dar care duc la cunoaşterea vieţii, la prinderea firului ce călăuzeşte firea, pe oameni. Ce aţi zice de un călător care apucă drumuri necunoscute, îndelungi, fără nici o prevedere, fără nici o pregătire. La ce rezultat ar ajunge un sculptor care simţind sfântă flacără a artei în el, s'ar apuca de odată să atace blocul de marmură, fără o învăţătură îndelungă asupra mijloacelor, care l’ar putea duce mai sigur la îndeplinirea idealurilor sale. Ceia ce ne omoară pe noi, Românii, ceia ce ne va duce la pieire, nu sunt atât străinii, ci nedeprinderca la muncă fără răgaz şi la simţul datoriei ce fie care din noi are de îndeplinit în complecta mişcare a maşinăriei sociale. Fie care vrea să fie conducător, profet, lecuitorul boalelor generale, dar rareori de tot îşi caută de treabă în cercul restrâns al activităţii sale; munca este nesocotită pentru că nu e căutată, nu e ştiută ; vorbele goale, pompoase, cântate pe acelaş ton de superioritate, de mândrie, sunt mai de efect, mai atră- 2 f)2 noua revistă română gătorc clc şi fără. rod, decât tihnita împlinire a datoriei, mersul încet, dar sigur spre o desăvârşită Vintă. A învăţa munca, nu se poate ori când, vremea tinereţii entuziaste, ce nu se oboseşte prea repede, biciuită mereu de dorul de a cunoaşte, este cea mai prielnică pentru acest scop. A munci e o cinste, pe care trebue să o cunoaşteţi, a şti să munceşti e o artă mai grea de cât a sfătui să ocoliţi munca. In mersul liniştit, normal, al unei ţări, progresul ei, buna ei stare, nu se bizue decât pe munca conştientă, mereu primenită, a celor ce o compun. Iar când ţara e în pericol, un pericol iminent, ameninţător, ca şi pe un vapor gata să se scufunde, atunci abia puteţi arunca uneltele, microscopul, cartea ; căci viaţa voastră se confundă cu a ţării; luptând pentru ea, luptaţi pentru voi. Când studenţii germani, pe cari i-aţi adus drept pildă, s’au pus alăturea de profesorii lor, cari au părăsit laboratorul şi biblioteca, era timpul ca cntusiasmnl lor, puterile lor, să fie sacrificate în serviciul patriei. Până atunci şi de atunci încoace, ei muncesc de dimineaţă până ’n seară în taina vreunui laborator sau a unei uzine, îşi storc ochii răsfoind cărţile, adăpându-se dela experienţa şi sfaturile celor mai bătrâni, înălţând prin aceasta prestigiul ţării lor, dându-i strălucirea ce o face temută, invidiată, puternică. înţeleg dragostea voastră pentru ţărani, pentru acele milioane de suflete chinuite, ce-şi târăsc viaţa grea între brazda răsturnată pentru alţii şi nevoile ce-i înmormântează de vii; e explicabil interesul ce-1 purtaţi neamului românesc, rupt în fărămituri asvârlite peste munţi şi ape. Dar tocmai sudoarea milioanelor de iloţi, cu care se umezeşte pământul din care ne hrănim, trebue să vă înteţească la muncă, trebue să vă susţic în căpătarea mijloacelor prin cari să le veniţi în ajutor. Căci nu prin vorbe, mereu aceleaşi, chiar ori cât de pline de entusiasm,‘de căldură, de sinceritate, îi puteţi deslănţui din legăturile ferecate de veacuri. Ceeace a înodat anii, greu poate tăia clipa, căci atunci s’ar periclita însăşi ţara, mică, pândită din toate părţile spre a fi pedepsită la cea mai slabă manifestare contagioasă. înţeleg chiar dorinţa voastră de a vă scoborî în mijlocul lor, nu însă pentru a ridica zăgazul unei ape cu aparenţa liniştită, dar care ar scăpa sub formă de puhoi, sălbatec, pustiitor, ce ar răspândi jale, durere, în loc de mulţumire, binecuvântare. înţeleg să vă luaţi toiagul în mână, în vremea liberă dela pregătirea voastră, şi să vă duceţi în mijlocul lor, punându-le în valoare restul efe puteri ce le-au mai rămas, să purtaţi în mijlocul întunerecului în care trăesc, raza slabă de lumină ce aţi prins’o în voi dela marele isvor. Alipindu-vă preotului, învăţătorului, lăsaţi la restrân-sele lor mijloace, puteţi să aduceţi aşa de mult bine, faţă de binele vorbelor depărtate, rostite într’un mediu unde cel mult pot deştepta frica, încordarea pentru pericolul mare ce ne aşteaptă, pentru temelia ce se clatină. Dar pentru ca să răspândiţi lumina, cultura, să puteţi modela puterea uriaşă, dar primitivă, brutală, distrugătoare cu o forţă folositoare, dătătoare de viaţă, trebue ca voi să vă luminaţi, trebue ca voi să fiţi convinşi de mijloacele ce fac puterea folositoare, trebue să cunoaşteţi amănunţit complexul fenomenelor de viaţă individuală şi socială, trebue să vă deprindeţi cu arta de a cunoaşte, de a observa, de a cerne adevărul din pleavă. Prin munca ce veţi cheltui-o în vremea voastră de student, prin dragostea de neam şi ţară ce are în grijă fiecare profesor să v’o deştepte, prin căldura şi sinceritatea ce o dă numai o cultură largă, adâncă, serioasă, veţi deveni clemente conştient folositoare, atunci când viaţa voastră individuală, pe care nu o puteţi sacrifica, nici măcar neglija, vă va împrăştia în mijlocul acelora pe cari îi iubiţi, de a căror mizerie sunteţi convinşi şi pe cari îi aveţi sub mână, spre a-i lăsa în întunericul în cari i-aţi găsit sau a-i ridica spre lumea voastră de muncă, lumină şi înţelegere. Şi prin această cale, voi, studenţii de azi, ucenici în ale vieţii, puteţi deveni oameni folositori, îndrumători, picături de ploaie ce dau frumuseţe, rodnicie, putere, câmpului îngălbenit de vânturi îndelungi şi secetă continuă. Atunci va fi puterea voastră ; atunci se va vedea dacă vorbele de azi şi dragostea platonică ce o manifestaţi e numai farmecul unei muzici ce vă place să o auziţi ori e sinceritatea trainică, sădită în inimile voastre de durerea părinţilor ce se chinuesc, a mulţimii ce ne hrăneşte sau măcar a profesorului ce ştie să vă îndrepte privirea şi sufletul către cei obijduiţi. Dr. 1. SlMIONESCU I’rotesor la ruiversitatca din Iaşi CESTIUN1 SOCIALE RĂZBUNAREA1) II Mai sunt încă şi astăzi popoare la cari necredinţa femeiei legitime se pedepseşte în mod foarte crud. Această pedeapsă este consfinţită prin obiceiuri. Astfel este în Rusia. Gorlci ne vorbeşte de următoarea sălbăticie la care a fost martor. O FAPTĂ Pe drumul satului, prin căsuţele de lut, văruite în alb, înaintează un alaiu ciudat, scoţând ţipete sălbatice. Greoiu se mişca mulţimea compactă de norod ce părea a fi un talaz în-fricoşetor. începutul convoiului îl formează o mârţoagă deşă-Iată care păşeşte încet cu capul la pământ. Când ridică piciorul de dinainte, îşi scutură înlr’un chip aşa de ciudat napul, în cât pare că ar dori să-şi ascundă botul băd în praful drumului. Când însă pune piciorul de dinapoi, îşi apleacă atât de tare coapsa, că-ţi vine să crezi că se aşterne, la pământ. La spatele căruţei e legală o femee mică—aproape o copilă —în pielea goală. Din-pricină că e legată strâns de mâini, umbletul ei e straniu; capul încadrat de un păr bălaiu, resfirat—e ridicat in sus, ochii mari, holbaţi privesc în depărtare, cu o căutătură tâmpită fără ţintă, în care nu-i nimic omenesc. Trupul ei este peste lot acoperit de pete vinele şi roşii, rotunde şi lungăreţe. Ţâţa din stânga, de fecioară, e găurită şi din ea picură sângele încetişor. De-a curmezişul pântecelui, prelungită până la genunchiul piciorului stâng, se află o dungă roşie. In sfârşit tot corpul era acoperit, în loc de haine, eu’n strat subţire de praf. Se părea că din trupul acestei femei s’ar 1) A se vedea Noua Revistă Română, 7 Fevruarie 1910. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 263 fi rufll o făşie de piele, lungă şi îngustă şi că a fost lovită în pântece cu’n drug, căci era îngrozitor de umflat şi foarte vânăt. Picioarele ei sunt miri şi subţiri şi deabia se târăsc prin praf, trupul sucit, se clătina când într'o parte când într’alta şi te miri cum de se mai ţine pe aceste picioare, de asemenea acoperite cu pete vinete—şi nu cade, lăsându-se a fi lârâlă, pe pământul prăfuit şi cald, de căruţa de care e legată. In căruţă insă stă un flăcău, înalt crescut, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi pe cap cu o căciulă neagră, din care se văd e-şind şuviţe de păr de un roşu ca focul. într’o mână ţine hăţurile, în alta biciul, cu care loveşte regulat când spatele mâr-ţoagei când a femeiei celei mărunte, ce pare a fi o grămadă de oase acoperite de carne. Ochii flăcăului sunt însângeraţi şi fulgeră de un triumf hain. Mânecele cămăşei sale suflecate până la coate dau la iveală, braţele puternice şi musculoase acoperite de puf roşu şi deşi, gura deschisă arată dinţii albi şi ascuţiţi, şi din când jn când hoţomanul de flăcău ţipa cu glas răguşit: — J Iii; hăis cea, vrăjitoare!... Ilai, hăis-cea! Oho!... Na-ţi încă una!... Aşa!... iţi p'ace cumălro!..- Şi după căruţa de care e legată femeia urmează mulţimea, ţipând, urlând, fluerând, râzând, bătându-şi joc şi cu toţi îndemnând s’o biciuiască mai tare.... Ştrengarii aleargă... Câte 0-dată fuge unul înainte, aruncându i cuvinte neruşinate în faţă. Apoi le asurzeşte râsetele mulţimei, fiecare cu g'as deosebit şi pocnetul biciului ce vâjâie prin văzduh .. Femeile au feţele întărâtate şi de plăcere le lucesc ochii... Bărbaţii strigă căruţaşului ceva scârnav... El se întoarce spre ei şi râde cu poftă cu gura larg deschisă. Apoi iarăşi o lovitură de bici pe trupul femeiei. Biciul e lung, subţire, se încolăceşte în jurul umărului şi acum e prins de subsoară. Flăcăul, trage atunci cu putere biciul spre sine ! femeia ţipă ascuţit şi cade cu spatele în praf. Câţi-va din mulţime o acoperă cu trupurile lor ap'ecate deasupra ei. Calul stă în loc, după o clipă porneşte din nou şi femeia cu desăvârşire fărâmată îşi urmează calea ca înainte. Şi biata g'oabî păşeşte în jet şi scutură capul sburlit, par’că ar vrea să zică: *TJita(i-vă—ce scârbos e să fii un dobitoc! Te poate sili să fii părtaş la ori ce nelegiuire...» Ceea ce arăt aici nu i o expunere alegorică a unui profet prigonit torturat şi nerecuuoscut în ţara lui—nu, din nenorocire nu! Numesc, aceasta o faptă. Căci aşa pedepsesc bărbaţii necredinţa femeilor. E o anumită stare de lucruri, un portret după natură, un obicei—îl văzui în anul 1891 la 15 Iulie în salul Ivandibowck, în gubernia Chersonului3). * O altă răzbunare, consfinţită prin obiceiuri, a fost aşa numita vendetta, în Corsica. Când membrul unei familii era omorât, toţi cei cari aveau legături de sânge cu dânsul, erau obligaţi să-l răzbune, omorând pe asasin sau pe vr’unul dintre membrii familiei lui. Răzbunarea se transmitea din generaţie în generaţie şi nu înceta de cât când, atât dintr’o parte cât şi din cealaltă, cădea un număr egal de morţi.—De când cu introducerea jandarmeriei, pe la jumătatea secolului trecut, ca aproape a dispărut. . Cazuri grozave de răzbunare se întâmplau— se mai întâmplă şi acum la sălbatici,—în armată. Un asemenea 2 2) Maxim Gorki,— Ceva mai bun, mai omenesc!... Nuvele trad. de L. Paukerow, Buc. 1905. Tip. „Speranţa". caz, descris în mod magistrat, este istorisit de Sienlcie-îC—şi avu o senzaţie atât de grozavă, încât părul de pe cap i se zbârli. - — «Din cauza faptei tale, vei muri în torturi—zise Pan Adam. •Tătarul nu răspunse nimic, se auzi însă răsuflarea lui gâfâindă. «Novoveski pieri; urmă o tăcere pe care 6 întrerupse Lusnia. «Ai ameniţat pe cucoana—i spuse dânsul cu o voce răguşită—însă cucoana se află acum împreună cu bărbatul ei, iar tu eşti în mâinile noastre. Ţi-a sosit ceasul! «Aceste clipe fură începutul torturii lui Azya. Acest om teribil înţelegea la ceasul morţii, că trădarea şi cruzimea lui au fost zadarnice. Dacă Basia ar fi murit pe drum, el s’ar fi mângâiat cu gândul că, scăpată din braţele lui, nu se află în aeelea ale altuia; şi această uşurare i-a fost răpită, chiar în momentul când vârful ţepei era numai la câteva degete depărtare de corpul lui. Toate au fost de prisos. Atâta trădare, atât sânge 264 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ vărsat, o pedeapsă atât de crudă aşa de apropiată, pentru nimic!....toate astea pentru nimic! ' «Lusnia nu ştia de ce agonie Azya suferea deja, dugă ce auzise cuvintele sale; dacă ar fi ştiut, i le-ar fi repetat o zi întreagă. «De altfel execuţia începea. Lusnia se aplecă şi, ridicând pe Azya de şolduri, pentru ca să-l aşeze în direcţia potrivită, el strigă soldaţilor, cari ţineau caii: înainte, dar încet şi împreună! «Caii înaintară, frânghiile întins'e traseră picioarele lui Azya. Cât ai clipi din ochi, corpul său alunecă pe pământ în dreptul ţepei. Apoi vârful se înfipse şi atunci ceva oribil începu.... ceva scârbos pentru natura şi sentimentele omeneşti. Oasele nenorocitului începură să se desprindă din încheeturi, trupul i se despică din amândouă părţile; o durere de necrezut, atât de grozavă în cât se aseamănă aproape cu un fel de voluptate monstruoasă, îi pătrunse toată fiinţa. Ţeapa se înfigea din ce în ce mai adânc. Azya strângea din îâici, dar ne mai putându-se stăpâni, dinţii i se rânjiră intr’un rictus hidos şi din beregată -i isbucnv un strigăt, un A ! a! a! ca croncănitul unui corb. «încet ! comandă sergentul. «Azya repetă strigătul său teribil din ce în ce mai iute. «Croncăneşti? îl întreabă sergentul. Apoi comandă oamenilor: — Opriţi-vă ! înpreună! Aşa, s’a făcut— zise el— întorcându-se către Azya, care amuţise şi scotea numai un horcăit înăbuşit. «Caii fură îndepărtaţi, soldaţii ridicară ţeapa, o în-fipseră într’o gaură săpată pentru acest scop şi o înţepeniră în pământ. Fiul lui Tugai Bei [Azya] privea din vârf această faptă. El îşi da seama. Acest fel hidos de tortură este cu atât mai grozav, cu cât victima trăeşte câteodată chiar trei zile, după ce a fost trasă în ţeapă. Capul lui Azya era aplecat pe piept; buzele lui se mişcau şi plescăiau, ca şi cum ei ar fi mestecat ceva şi ar fi căutat să-i afle gustul. Apoi dânsul simţi o mare slăbiciune şi văzu dinaintea ochilor o ceaţă deasă şi spălăcită, această ceaţă i se păru grozavă. Totuş el recunoscu prin ea figurile sergentului şi dragonilor; el văzu că se află în ţeapă, că greutatea corpului său îl înfigea din ce în ce mai mult. Apoi simţi picioarele amorţindu-i şi deven dini ce în ce mai puţin simţitor la durere. «Câte o clipă, din când în când, întunerecul îi ascundea această ceaţă albicioasă; atunci el clipeâ din ochiul său unic, dorind să vadă totul mai înainte de a muri. «Privirea lui se fixă cu o ciudată stăruinţă, pe lumina fie cărei torţe, fiindcă i se părea, că în jurul flăcărilor se afla un cearcăn colorat, ca un curcubeu. «Dar tortura lui nu se sfârşise încă. După o clipă sergentul se apropie de ţeapă cu un burghiu în mână şi strigă soldaţilor: Ridicaţi-mă. «Doi soldaţi vânjoşi îl ridicară. Azya îl fixă cu atenţie, ca şi cum ar fi vrut să ştie ce fel de om se căţăra astfel până la el. Apoi sergentul îi spuse: Cucoana ţi-a scos un ochiu, eumi-am făgăduit să ţi-1 scot pe celălalt. «După ce rosti aceste cuvinte, el îi fixă vârful burghiului pe pupilă, îl răsuci odată, apoi încă odată şi când pleoapa şi pielea delicată, care acoperea ochiul, se*prin-seră în jurul spiralei, el îl mai răsuci odată şi-l smuci în sus. «Atunci din cele două orbite ale lui Azya, două şiroaie de sânge curseră, curseră ca două şiroaie de la-crămi pe obrajii*lui, galbeni ca turta de ceară. Dra-gonii stinseră faclele, în tăcere, ca şi cum le era ruşine ca lumina să lumineze un asemenea îngrozitor spectacol, şi numai slabele raze argintii ale semilunei după cer căzură pe corpul lui Azya. Capul i. se aplecase cu totul pe piept, dar mâinile sale legate de bârnă, înfăşurate în curele smolite, erau înălţate drept în sus către cer, ca şi cum acest fiu al Orientului invoca răzbunarea Semilunei turceşti în potriva călăilor lui. «—încălecaţi! strigă Pan Adam. «înainte de plecare, sergentul aprinse cu o faclă mâinile înălţate ale Tătarului, şi detaşamentul porni înspre Yampol. Printre ruinele din Rashkoff, în noapte şi pustietate, Azya, fiul lui Tugai Bei, rămase în vârful la.c\ă. vva, «tsc, 'ckAV va xv.'wcwi- cxtoaWc % După cum se ştie, mai namte dreptul penai evlv întemeiat pe o concepţie cu totul deosebită de aceea, care a început să fie ţinută în seamă acuma. Pedepsele cari se aplicau celor ce se abateau dela legile scrise, erau socotite ca acte de răsbunare socială în potriva vinovaţilor. Aşa se explică şi cruzimea lor. Aceasta se întâmpla chiar şi în umanitara Franţă. Nu mai departe decât cu câteva zecimi de ani înainte de marea revoluţie, se practicau execuţii în public, ce rivalizau în cruzime cu ceeace se petrecea la Chinezi. In anul 1757, un dezechilibrat, numit Damiens, a găsit de cuviinţă să atenteze la viaţa regelui Ludovic XV, lovindu-1 cu pumnalul. Mai întâiu a fost supus la tortura focului, pentru ca să mărturisească dacă are complici. In cele din urmă, a fost osândit să fie sfâşiat în public. lată, după povestirea textuală a lui Mercier, cum a fost executată sentinţa în potriva lui, în Piaţa Grevei, la 28 Mai 1757: «Mâna dreaptă a pacientului a fost deocamdată arsă încetul cu încetul. Flacăra îi smulse un ţipăt îngrozitor. Grefierul se apropie atunci de osândit şi-l somă din nou să-şi denunţe complicii. «El protestă că nu are. In aceeaş clipă, călăul îi sfâşie cu un cleşte înroşit în foc fâşii de carne din ţâţe, din coapse, din pulpe şi din braţe; iar în găurile făcute turna plumb topit, untdelemn clocotind, smoală, ceară şi pucioasă, topite împreună. In timpul acestei torturi, osânditul strigă de mai multe ori: «Dumnezeul meu! putere, putere! Doamne, aibi milă de mine ! Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi răbdare!» «La fiecare sfâşiere, se auzea ţipând îndurerat; dar, întocmai după cum făcuse când i-a fost arsă mâna, îşi întorcea capul, ca să privească fiecare rană, şi ţipetele încetau îndată. «Insfârşit îi legară braţele, picioarele şi coapsele, pen-truca să fie sfâşiat. Aceâte preparative fură lungi şi foarte dureroase. Frânghiile fiind strâns legate peste 1) Sienkiewicz (H.). Pan Michael (în La Grunde Rcvite» marş 1901 p. 739—743). NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 265 răni, smulseră noi ţipete pacientului; totuş aceasta nu-1 împiedecă să se privească cu o ciudată curiozitate. «Caii fiind înhămaţi, începură să tragă cu putere de membrele nenorocitului, care scotea ţipete înspăimântătoare. întinderea membrelor fu mare de necrezut, totuş desmembrarea nu se producea. Cu toate sforţările cailor, cari erau întărâtaţi cu puternice lovituri de bice, această din urmă parte a torturei dura deja de mai mult de un ceas. In urma avizului chirurgilor cari erau de faţă, — comisarii, din cauză că începuse să se înopteze, ordonară călăului să tae ligamentele braţelor şi picioarelor. Apoi puseră pe cai să tragă. După mai multe smu-cituri, un braţ şi o coapsă se rupseră din corp. Torturatul privea şi această crudă şfâşiere, cu o curiozitate neliniştită. Numai după ruperea ultimului braţ, el păru că-şi dă sufletul. «Membrele şi trupul fură arse pe o grămadă de lemne în mijlocul pieţei, iar cenuşa măturată şi aruncată în râu. «In timpul când pe eşafod, nenorocitul Damiens ex-piâ atât de grozav atentatul lui, nobilii şi nobilele dela curtea regelui, înghesuiţi în primul rând, sorbeau cu ochii acest sângeros spectacol. încă des de dimineaţă, ci se grăbiră să vie, pentruca să nu le scape nimic nevăzut; însă, din cauză că aşteptarea se prelungea nemăsurat de mult, ca să-şi omoare timpul, ei se gândiră a face să circule în mijlocul grupurilor,—întocmai ca la o serbare mondenă—tăvi încărcate cu răcoritoare. «Reprezentaţia sfârşită, toţi se grăbiră spre saloanele din Yersaillcs, nerăbdători să raporteze regelui amănuntele groaznicei agonii la care fuseseră de faţă. Se povesteşte chiar că, cu această ocazie, o tânără şi adorabilă ducesă se distinse prin vioiciunea sa. Ea făcu deliciile galeriei, mimând «cu o graţie şi veracitate incomparabilă», peripeţiile dramei, dovedind prin aceasta, că nesimţirea unui suflet femeesc poate să egaleze, or cât de extraordinară ar fi, răbdarea trupească a unui regicid.»1) III O cestiune psihologică foarte interesantă este, de a se şti ce simte cel care se răzbună. Un lucru e cert că nu simt toţi la fel. Un fenomen ciudat se întâmplă în sufletul multor răzbunători, din gelozie. Cu toate că sunt convinşi de dreptatea ce-au avut să pedepsească pe soţia necredincioasă—dreptate recunoscută şi de legi, într’unele ţări— cu toate că erau arşi de setea de răzbunare; totuş după ce s’au răzbunat, se simt cu desăvârşire dezolaţi. Re-muşcarea de care sunt cuprinşi n’are margini şi câte odată este atât de grozavă, încât îi fac să se sinucidă. Cum se esplică acest fapt. Esplicare logică n’are nici una. De altfel ar fi şi absurd să pretindem logică în toate fenomenele sufleteşti. O esplicare ar fi aceasta. Gelozia le-a întunecat sentimentul iubirii; iar după ce setea de răzbunare a fost satisfăcută, vederea suferinţei sau a morţii persoanei care le-au fost odată atât de scumpă, le redeştcaptă o * 15 1) Dr. Vanlair, Le nrvstere de la donle;ir(\n Revue des deux Mondes. 15 Aoiit 1901. pag. 851—2.) parte din vechea dragoste şi-i face să sufere. In sufletul lor se produce conflict între judecată, care le îndreptăţeşte fapta şi între simţire. Şi dacă reflectăm mai de aproape, nu vedem oare, că cele mai multe din sbuciumările sufleteşti provin din lupta dintre simţire şi inteligenţă ? Afară de aceştia, cari sunt îndureraţi după ce s’au răzbunat şi cari sunt cei mai puţini,— sunt ceilalţi cari se simt satisfăcuţi întocmai ca omul, care şi-a potolit o sete chinuitoare. Aţi auzit de sigur despre o voluptate a răzbunării. Ea există. In primul rând voluptatea răzbunării o gustă amoralii şi perverşii, cari sunt foarte veninoşi. Suferinţa omenească le produce un adevărat deliciu. Ei şi-o manifestă adesea prin zeflemele la adresa victimei, care le-a căzut în ghiară. Astfel este ţăranul din scena de sălbăticie descrisă de GorJci, care jubilează şi tresaltă de bucurie la vederea suferinţelor nevestei pe care o torturează. Astfel este sergentul din atrocitatea expusă de Sien-kiewicz, care găseşte de cuvinţă să zeflemisească pe sărmanul Azya, spunându-i că croncăneşte ca ciocurile, atunci când se afla în paroxismul durerii. Am avut ocazia să aflu mărturisirea verbală a unuia, care a gustat din această voluptate a răzbunării. Unul îi făcuse o infamie, cu care de altfel şi-a permis şi luxul ca să-l sfideze. Acesta a trebuit «s’o înghită». După trecere de câţi va ani, i-a plătit’o cu vârf şi îndesat. N’ai ideie ce bine m’am simţit—îmi spunea dânsul. Par’că îmi creştea inima. Mă simţeam foarte sprinten. Şi cu toate că eram neînsoţit de nimeni pe stradă, râdeam cu hohote ca un nebun. Apoi a urmat o linişte foarte plăcută, în care «îmi mistuiam răzbunarea.» După cum se vede, acesta era de o natură expansivă. Cu totul altfel sunt făţarnicii. Ei, totdeauna, dau lovituri cu braţul altuia. De multe ori, cel lovit nici nu ştie pe adevăratul autor şi—ironie a împrejurărilor !—i se plânge chiar lui. Acela are aerul să-l compătimească şi, după ce mai întâiu se miră de celece i s’au întâmplat iubitului său prieten, caută să-l consoleze—numai din buze, se înţelege; iar în, sufletul lui pervers simte o adâncă voluptate—voluptatea răzbunării. Sunt alţi oameni—de o mare valoare intelectuală, de altfel,— cari nu vor să fie socotiţi ca răi la inimă. Aceştia caută totdeauna să dea actelor lor de răzbunare o formulă logică, ceeace-i face să apară în faţa naivilor, ca mari justiţieri, deşi nu sunt altceva, de cât suflete pline cu venin chintesenţiat. Unii dintre aceştia îşi permit chiar luxul să-şi batjocorească victima. Un justiţier de aceştia ajunsese ministru de.... justiţie. In această calitate, a permutat în Dobrogea pe un magistrat care, când fusese student, jucase un rol mai pronunţat în mişcarea naţionalistă după vremuri,— rol care nu plăcuse justiţiarului. Magistratul plângându-i-se de aceasta, justiţierul, cu o naivitate foarte prefăcută, i-a spus: Pe d-ta într’adins te-am trimes acolo; căci în calitatea dumitale de naţionalist fervent, eşti cel mai chemat să naţionalizezi populaţia împestriţată de acolo. 266 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Bineînţeles că magistratului părându-i-sc cam riscată această «argumentaţie», şi-a dat demisia, care probabil că i-a fost primită cu braţele deschise. Mici satisfacţii din răzbunare avem ocazie să observăm în fiecare zi—sau aproape—prin sindrofii mai cu seamă. Când o persoană are un mic dinte împotriva alteia, caută să -o înţepe» cu câte un cuvânt, cu câte o aluzie răutăcioasă. Şi când vede că această înţepătură şi-a produs efectul, pricinuind suferinţă persoanei vizate; atunci observăm cum fizionomia i se luminează de o deplină satisfacţie, cum faţa i se rosr şte, cum ochii îi lucesc de plăcere. In acest fel de plăceri sunt maestre unele femei care, prin intuiţia lor psihologică înnăscută, cunosc mai bine părţile vulnerabile ale sufletului omenesc şi, deci, ştiu cum să-l rănească mai cu efect. Neapărat că mijloacele de răzbunare ale duşmanilor sunt infinit de felurite. Felul lor atârnă de gravitatea motivelor, de împrejurări şi de gradul de răutate al persoanei răzbunătoare. IV S’a discutat mult asupra faptului dacă duşmănia are sau nu vr’un folos social. Mai întâiu de toate, trebue să avem în vedere că sunt duşmănii şi duşmănii. Este în afară de orce discuţie, că duşmăniile celor amorali şi perverşi, nefiind întemeiate pe nici un motiv leal, nu pot fi decât vătămătoare. Ceeace provoacă de obiceiu duşmănia acestora sunt tocmai fapte, care ar merita mai mult aprobare şi admiraţie. Insă în realitate se petrec lucrurile cu totul altfel. Intre amorali şi oamenii de caracter există o antipatie înnăscută, care, când aceştia din urmă îi prigonesc sau îi demască, se transformă în duşmănie inplacabilă. Nimic nu terorizează şi nu revoltă mai mult pe oamenii neconştiincioşi, decât aceia cari sunt pătrunşi de sentimentul datoriei. A avut dreptate Schopen-lianer când a spus : Pot să-ţi fie prieteni nişte oameni cărora o natură ca a ta le este, în adâncul inimii lor, o veşnică mustrare ?» Prin urmare de utilitatea duşmăniei celor din această categorie, adică a celor neoneşti împotriva oneştilor, a celor amorali împotriva moralilor — nici nu poate fi vorbă. Dar nici duşmănia întemeiată pe motive bine cuvântate nu poate să fie folositoare întotdeauna; căci, ea fiind o patimă, depăşeşte adesea măsura şi deci, în satisfacerea ei, riscă foarte adesea să fie nedreaptă. Insă trebue să recunoaştem, că are şi o parte folositoare. Ea înfricoşează pe încorecţi şi îi face mai puţin vătămători. Dacă toţi cei răi ar şti, că faptele lor nu vor scăpa nepedepsite, atunci de bună seamă că numărul lor s’ar împuţina mult. Poate că e un rău să te răzbuni; dar este şi mal mare rău să fii prea ertător faţă de canalii. Şi adesea eşti pus în neplăcuta poziţie de a te face temut, pentruca să fii respectat. De altfel sunt unii oameni, cari nu se cm să-şi creeze duşmănii, când ştiu că ele vin din partea celor incorecţi. Din potrivă, aceasta le măreşte chiar prestigiul.—A rămas celebră fraza, pe care mare- le Colbert a spus’o lui Ludovic XIV; «Sire, on ne s’appuie que sur ce qui resiste». Oamenii lipsiţi de simţul moral pot' fi opriţi de la apucături vătămătoare, numai prin temerea de pedeapsă. Dar fiindcă sunt o mulţime de fapte rele, cari scapă de prevederile legii,—este necesar ca aceştia să fie înfrânaţi pe alte căi. Acum, că facem aceasta cu sau fără duşmănie, e lucru secundar. Principalul c că, acolo unde legea este neputincioasă, indivizii în parte or solidarizaţi să intervie. După cum este vinovat cel care a prins năpârca sub picior şi nu-i zdrobeşte capul; tot astfel este şi acela care s’arată ertător faţă de mişei. Prin aceasta îi încurajează să persevereze în purtările lor vătămătoare. S’ar putea obiecta de către unii, că deoarece omul nu are voinţa liberă, cu alte cuvinte, de oarece felul său de purtare este determinat de firea lui,—noi nu avem dreptul să-l făcem răspunzător. Cu toate acestea, chiar dacă admitem că nu există liber arbitru; aceasta nu ne ridică dreptul de a pedepsi. Mai presus de interesele individului sunt interesele sociale. Şi când ele sunt ameniţate, este chestie de profilaxie socială casă le apărăm. Puţin îmi pasă,că cutare amoral sau pervers nu este liber de faptele sale. Eu, societate, nu găsesc .alt mijloc de a mă apăra, de cât pedepsindu-1, când mi-a pricinuit rău; sau împie-dicându-1 de a fi vătămător, prin creare de pedepse, care să-i înfrâneze apucăturile rele, pe care nu arc destulă putere în el, ca să şi le înfrâneze singur. Să ne pătrundem de acest adevăr, că dacă este o crimă să fim nedrepţi faţă de cei buni şi meritoşi,—este o mare imprudenţă să fim crtălori faţă de incorecţi şi perverşi. ' N. Zaharia ŞTIINŢA DIN PSIHOLOGIA DEMONIACILOR Cu prilejul Conferinţei ce d. Dumas a ţinut în Bucureşti în seara de 25 Ianuarie 1910. D-nul G. Dumas, profesor la Sorbona şi şef al laboratorului de psihologic experimentală (pathologică) dela azilul de alienaţi S-ta Ana din Paris, aflându-se în Bucureşti, a ţinut în seara de 2.5 Ianuarie — în sala I.iedertafcl—o conferinţă în care a expus, căutând a tălmăci, cazul unei demoniace din zilele noastre. Se ştie că Noul Testament este plin de asemeni cazuri. «Aduceau la dânsul pe toţi cari aveau suferinţe şi pe cei stăpâniţi de duhul rău. Şi tot oraşul era adunat la uşe. Şi tămădui pe mulţi cari sufereau de feluri de boale, şi mulţi demoni (draci) scoase afară din cei bolnavi şi nu lăsa pe demoni să vorbească, întrucât aceştia îl cunoşteau pre el că este Christos')». «Atunci i se aduse un demonizat orb şi mut; şi îl tămădui încât şi văzu şi grăi.... Iar Fariseii auzind ziceau: acesta nu scoate demonii afară decât prin Bcel-zebut (Tartorul), ca stăpân peste demoni..,. Dar Isus ~ ■ ■ 1 • 1) Ev. după Marcu, Cap. I, verset 32—34. NOUA REVISTA ROMANĂ 267 lc zise lor: dacă, satan scos’a afară pe satan, desbina-tu-s’a pe sine însuşi.a cu deci prin spirit Divmnczccsc trebue să fi scos pe demoni *)». «Îndată auzind despre dânsul o femeie a cărei fată avea spirit necurat, venind, căzu la picioarele lui. Şi femeia era elină, de neam siro-feniciană. Şi îl rugă ca să scoată demonul din fata ei3);. Or, despre un asemeni caz, caz biblic, ivit în zilele noastre, ne-a vorbit d. Dumas în conferinţa d-sale dela 25 Ianuarie. Dar pe când pentru Evangheliştii şi contimporanii lor o asemenea boală îşi avea pricina în existenţa unui spirit rău care a intrat în corpul unui individ,—şi deci tămăduirea sta în scoaterea acestui spirit rău din corpul bolnavului,—pentru psihologul modern,pentru d. Dumas, lucrurile stau cu totul altfel. Noi ne propunem în studiul de faţă,—nu atât de a expune cazul răzleţ pe care nil-a înfăţişat d. Dumas3) cât mai ales de a stărui asupra teoriei prin care psihologul francez a căutat să tălmăcească acest caz. Pentru a înţelege această teorie, trebuie să ştim problema psihologică de care se leagă. Este vorba de •acea problemă cunoscută în psihologie sub numele de problema nat lirei afectivităţii. Care este obârşia sim-ţimintelor? Avem două teorii tipice în prezenţă : 1 teoria intelectual istă şi 2 teoria periferică sau fisio-logică; faţă de aceste două extreme teorii, d-nu Dumas îmbrăţişează o atitudine intermediară. I. După teoria intelectualistă susţinută dcllerbart, Wundt, Lehman, Nahlowschy, simţimintcle îşi au acelaşi izvod ca şi ori ce altă stare de conştiinţă. Ele nu sunt în ultima analiză decât un fel de judecată în germene, o judecată confuză. Afectivitatea nu rezultă deci din niscaiva elemente sui generis ci din felul cum sunt orânduite senzaţiile, adică din cursul şi din relaţia senzaţiilor. Austriacul Nahlowschy mai cu seamă, se rosteşte în chip foarte liotărît asupra naturii sentimentelor considerate din punctul de vedere intelectualist. Terrftenul prin care el explică emoţia, este reflexiunea. Pentru el sentimentele rezultă din acordul sau desa-cordul ideilor ce coexistă în spiritul nostru. Fenomenul afectiv n’ar fi deci decât percepţia imediată a unei accentuări de oprire sau continuare a raportului dintre reprezentările noastre; cât despre stările organice, ele nu sunt decât elemente ce se adaogă la emoţiune, ca consecinţe iar nu ca principii. II. Teoria periferică şi fisiologică. Conform părerii generale,—zice W. James în Psihologia sa la cap. XXV,—emoţia provine direct din percepţie. Or, noi credem că între percepţie şi emoţie se interpune o stare orgamcă, corporală. Noi nu plângem pentru că suntem trişti ci suntem trişti pentru că plângem... nu lovim pentru că suntem iritaţi ci suntem iritaţi pentru că lo- °vim... nu tremurăm pentru că suntem înspăimântaţi ci suntem înspăimântaţi pentru că tremurăm...» Mult mai ante-intelectualist decât psihologul ameri- 1) Ev. după Matei, Tap. XII, verset 22 — 28. ’ 2) Ev. după Marcu, Cap. VII, verset 25—26. 3) O asemeni expunere, de altfel, s'a făcut deja; vezi numărul 15 al acestei Reviste. can este psihologul francez, Ribot. -Teza fisiologică, —zice acesta,—reduce toate stările afective la condiţii biologice, considerându-le ca fiind expresia directă şi imediată a vieţii vegetative (organice). Ele (stările afective) îşi au deci rădăcina în nevoi şi în instincte adică în mişcări ')*• Mai mult încă, Ribot merge chiar până a ne vorbi de existenţa unei conştiinţe pur afective care ar fi însăşi obârşia tuturor celorlalte stări sufleteşti,—intelectuale şi de voinţă. Astfel în Revue philosophicpie din Aprilie 1909, el declară că «Conştiinţa primordială» este pur afectivă. Iar deasupra ei se află psihologia intelectuală care prin varietatea, bogăţia şi complexitatea operaţiilor ei, ascunde pe cealaltă. De unde şi această iluziune obişnuită cum că ea (psihologia intelectuală) ar fi fundamentală... Şi sunt o mulţime de psihologi cari par a admite implicit şi ca un ce vădit, că orice fenomen afectiv este asociat la un act de cunoştinţă. Unii chiar au susţinut explicit şi cu multă uşurinţă, că nu există stare emoţională care să nu fie legată la o stare intelectuală. Eu am încercat să arăt prin fapte că există o viaţă afectivă pură, autonomă, independentă—de viaţa intelectuală, care îşi arc o cauză profundă, în variaţiunilc ccnesthesiei- care ea însăşi nu este decât o rezultantă a acţiunilor vitale; că în psihologia sentimentelor roiţii senzaţiunilor externe este foarte redus faţă de acela al senzaţiilor interne; că ori ce schimbare profundă în conştiinţa funcţiunilor vitale modifică tonul afectiv: or, senzaţiile interne n’au în ele nimic reprezentativ. > III. Teoria mixtă a cl-lui Dumas1 2 3 * 1) Organismul nostru, zice d-nu Dumas, este un fel de maşină în funcţiune, un grup de tendinţe. Pentru ca funcţionarea sâ’şi urmeze cursul său normal, trebue ca organismul, adică mănunchiul de năzuinţi ce-1 alcătuie, să se afle în echilibru, să fie bine dispus. Când acest echilibru este deranjat din cauza propriei structuri a organismului sau din cauza senzaţiilor (imagini sau idei) venite, din afară, atunci maşina se opreşte şi avem aboulie» lipsă de voinţă. Conştinţa acestei stări constitue melancolia. Dar cum echilibrul este condiţia de existenţă a vieţii sufleteşti, conştinţa caută a restabili acest echilibru prin intervenţii de explicări intelectuale. De unde şi următoarea tălmăcire a cazurilor anormale sau de nebunie. Un anumit inuivid,—de ex. femeia demoniacă despre care ne-a vorbit nouă d-nu Dumas, —este înainte de toate un organism în funcţiune, un grup de tendinţe,—în primul rând organice,—care caută a se realiza. Or, acest individ trăeşte în societate, adică primeşte anumite înrâuriri intelectuale. Aceste înrâuriri îi hotărăşte un anumit mers al năzuinţelor sale. De unde o rupere a echilibrului normal d’intre năzuinţe. Dar individul caută a restatornici cu ori ce preţ acest echilibru,—condiţie sine qua non a ori cărei existenţe sufleteşti,—şi ast-fel îşi dă o tălmăcire intelectuală a stării sale.—Tălmăcirea se face, negreşit în termenii culturci pe care o arc individul considerat. In cazul când explicarea accentuează şi mai mult, în loc de a 1) Ribot, Psychologie des sentiments, pag. 9. 1) Vezi în special pentru ceea ce ne preocupă, de O. Dumas: Tristesse ct Joic; Lcs clats intellcctuels dans la melancolie;—Le sourire ele. . 268 NOUA REVISTĂ ROMANĂ restabili echilibrul normal, atunci ne aflăm în faţa unei stări pathologice, de nebunie. Iar tămăduirea nu va sta —cum se crede de obiceiu,—în a zice bolnavului: «Te înşeli în privinţa cauzei percepţiei d-tale, caută de raţionează şi te vei convinge că ai făcut o falşe interpretare ctc.î căci bolnavul va raţiona foarte logiceşte căutând a ne convinge el pe noi că nu suntem în stare să prindem adevărul. Ci tămăduirea stă în a provoca în bolnav o stare contrară aceleia pe care el o ia drept fundament al explicărei cazului său. De alt-fel, zice d-nu Dumas, natura procede dela sine ast-fel. Aşa dacă luăm cazul demoniacei în chestie, vedem că această femee,—de un organism slab, nervoasă, predispusă spre misticism şi sub înrâurire de lecturi în cari se vorbeade diavoli,—atunci când împrejurările au contrariat de mai multe ori tendinţele ei, ea a început prin a crede că spiritul şi-a făcut conac în corpul ei. Or, în acelaşi timp, ea a căutat, negreşit, să reacţioneze. Dar această reacţiune n’a fost eficace decât atunci când în sufletul bolnavei şi-a luat fiinţă ideia că în ea există şi un spirit bun care o sprijine, luptând împotriva spiritului rău. Vedem deci, din cele ce preced, că d-nu Dumas face o’destul de largă parte condiţiilor fisiologice în producerea afectivităţii,—dar că d-sa are în vedere mai ales, factorii intelectuali atunci când este vorba de o examinare mai profundă a stărilor anormale. Noi nu vom discuta aici în ce măsură corespunde realităţii chipul în care d-nu Dumas explică afectivitatea şi, cu ea, majoritatea cazurilor de nebunie ; se poate ca viaţa noastră internă să nu se reducă numai la un germene organic cum susţin fisiologiştii, şi poate nici numai la raporturi de senzaţii sau reprezentări cum afirmă intelectualiştii,—dar ca ambele elemente,—organice şi intelectuale,—să’şi aibă un rost de o potrivă primordial în izvodirea stărilor afective.—Ne întrebăm însă, întru cât această teorie ne arată ca pe o judecată pe cât de copilărească- pe atât de deşartă, credinţa, despre care ne vorbeşte Evanghelia, în existenţa reală a unui spirit rău care poate fi biruit de ivirea unui spiiit bun? Această întrebare ne duce cu gândul la faimoasa rostire din Instauratio Magna a lui Bacon „...Cerlis-simuni est, atque experientia comprobatum, leneş gustas in philosophia monere fortasse ad atheismum, sed pleniores haustus ad religionem reducere... Venim est, parum philosophiae naturalis homines înclinare in atheismum; at altiorem scientiam leos ad religionem circumagere1)» adică: puţină ştiinţă ne depărtează pe când multă ştiinţă ne apropie de religie... Şi Bacon este unul din- cei dintâi întemeietori ai ştiinţelor pozitive sau experimentale! De altfel, d-nu Dumas, ca adevărat savant ce este, şi a sfârşit conferinţa dela 25 Ianuarie în termeni foarte circumspecţi.— După ce a atins, cu fineţea care îl caracterizează, cazul celor ce cred în existenţa spiritelor sau a concepţiei bazate pe credinţi religioase, d-sa a ţinut a mărturisi că cuceririle făcute de raţiune întru 1) Bacon, Instauratio Magna liber primus paragr. 5, — Sermones fitleles cap. XVI. cunoaşterea rostului lumii, par a alcătui un ogor neţărmurit numai când sunt privite-din momentele în cari se săvârşesc,—dar că ele în realitate alcătuesc un extrem de neînsemnat cuprins. Noi am ţinut să încheiem studiul nostru cu o astfel de semnalare, ca nu cumva să se tragă vre-o pripită concluzie metafizică din conferinţa d-lui Dumas, înainte de a se stărui asupra următorului adevăr, care este poate unul dintre cele mai fundamentale şi de care totuşi nu se ţine aproape nici odată seamă atunci când este vorba de theism sau atheism : Nu din motive trase din datele ştiinţelor experimentale este cineva theist sau atheu,—ci din motive mult mai profunde şi care sunt însăşi condiţiile de existenţă ale ştiinţelor zise pozitive. Nimic mare în omenire,—a zis Hegel,—nu se face fără puter.a entuziasmului. De unde şi cum vine această năvalnică forţă creatoare? O asemenea întrebare depăşeşte pragul expe-rienţii şi deci al ştiinţelor pozitive şi totuşi ea rămâne problema însăşi de condiţionare a multor probleme ştiinţifice. Netăgăduit că nu din motive ştiinţifice savantul Dumas a prins a se strădui ca să preschimbe în aevea* acea idee de aluat divin, care este afirmarea ca entitate sufletească a rasei latine, topirea unul într'altul a sufletelor naţiunilor vlăstărite pe aceeaşi tulpină: trunchiul roman ! Entuziasmul este tocmai unul din multele motive nc-tălmăcibile ştiinţificeşte care ne aproprie de dumnezeire,—căci el este făuritor de ideal,—şi idealul este o ruptură de suflet supraomenesc, o pornire spre divin. Ast-fel, ţplul însuşi, în vederea căruia savantul prin excelenţă Dumas venit-a între noi, este una dintre cele mai vii dovezi că alături de ştiinţa raţiunii din domeniul experienţei, stă un isvor, stă o clocotire din care ţâşneşte sfinte de calde şi nobile simţiri... care ne apropie de Dumnezeu şi dela împărtăşirea cărora noi ne învolnicim, mai mult ca dela >ri ce, a ne preschimba idealurile în plin aevea... Ivirea, în câmpul conştiinţei omeneşti, a unui spirit bun care caută a luă oblăduire asupra unui spirit rău şi a ne da astfel înălţare sufletească,—este poate departe de a fi o simplă interpretare subiectivă. Marin N. ŞtefAnescu Licenţiat In litere şi filosolie de la Sorliona PLANETA MARTE IN 1909 Nici o planetă din sistemul nostru solar nu se bucură de atâta popularitate ca planeta Marte şi iarăşi c drept, că nici una din planete nu e cunoscută aşa de bine ca Marte. Poate că Venus, planetă ce se apropie mai mult de Pământ, e nedreptăţită. Sunt foarte puţini cari s’au ocupat cu luceafărul nostru de seară şi de dimineaţă, cari în prezent împodobeşte cerul apusului. Se văd puţine lucruri pe Venus, dar nici observată sistematic nu a fost. In 1909, Marte s'a apropiat mult de Pământ şi mai ales s’a ridicat mult de asupra orizontului, condiţiunc NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 269 pe care nu o îndeplinise în 1907, când iarăşi fusese aproape de Pământ Şi în 1909, ca şi în anii când s’a mai apropiat mult de planeta noastră, s’au îndreptat spre acest astru misterios mii de lunete, din observatoarele oficiale ca şi din cele particulare. Astronomii, ca şi amatorii astronomi, au ţinut să studieze configu-raţiunile prezentate de acest corp ceresc, atât de asemănător cu Pământul. Rezultatele obscrvaţiunilor au început să fie date publicităţii prin reviste speciale, apoi chiar prin presa zilnică. S’a mai vorbit în publicaţiunea de faţă despre canaturile de pe Marte. Cititorii ştiu că Schiaparelli din Milan a descoperit pe planeta vecină nenumărate linii drepte ce se întretaie, formând diferite figuri geometrice foarte regulate. Lowell, de la observatorul Flaţjstaf a descoperit şi el alte canale, după ce le-a indentificat pe toate cele descoperite de Schiaparelli. Mai sunt apoi mulţi astronomi, cari au văzut cablurile în chestiune, sunt şi alţii cari nu le-au văzut încă şi în sfârşit, sunt unii cari le-ău văzut, dar nu ca nişte linii drepte, cum le-au desenat Schiaparelli şi în urmă Lewell, ci ca nişte dungi nedefinite. Englezul Maunder ’de la observatorul ^din Greenxvich este în special acela, care duce o vie campanie în contra liniilor drepte desenate de Lowell. Cel d’ântâi care a emis părerea, că liniile în chestiune, canalurile, cum li se spune, ar fi vaste lucrări de inginerie datorite locuitorilor de pe Marte, a fost Ric-hard Proctor, care a publicat un articol în acest sens în Times. In urmă, Flammarion şi alţii au popularizat această ipoteză. Lowell a fost însă acela, care a studiat planeta Marte cu deamănuntul, publicând trei mari volume asupra acestei chestiuni, aducând argumente noui şi interesante, cu privire la construirea canalurilor martiene. Celor cari se îndoiau de existenţa canalurilor, Lowell le-a prezentat fotografiile ce le obţinuse, fotografii în care se observau principalele canaluri. In 1909 s’au obţinut fotografii ale planetei Marte la observatorul Yerkes, cu ajutorul celei mai mari lunete din lume şi astronomul Maunder a găsit, că planeta fotografiată, lasă să se vadă că presupusele canaluri sunt şiruri de mici puncte negre, un fel de lacuri, pe cari ochii celui care observă direct cu luneta le uneşte graţie unui simplu fenomen optic. Declaraţia aceasta a lui Maunder a făcut o mare vâlvă în lumea astronomică, care, în ce priveşte planeta Marte, e împărţită în două mari tabere, cea care crede în existenţa canalurilor şi cea care le contestă. Schiaparelli interviewat de un redactor al ziarului «Corriere della sera» a declarat, că Maunder se înşeală, canalurile există. * Răspunsul lui Lowell era mult aşteptat. Astronomul american a observat şi el planeta Marte în 1909, a luat mii de fotografii şi nu putea să nu dea un răspuns aserţiunii lui Maunder. Răspunsul nu l-a dat direct, el a dat la iveală partea cea mai importantă a observaţiunilor sale şi anume, descoperirea a două nouj canaluri, nu canaluri ce nu au putut fi văzute până a- cuin, ci canaluri ce trebue să fi fost construite de câţiva ani în urmă şi anume între 1907 şi 1909 de către presupuşii locuitori ai lui Marte. Cele două canaluri descoperite în 1909 de Lowell sunt prea vizibile, pentru ca astronomii să le fi trecut până acum cu vederea. Partea în care s-au ivit a fost cercetată anii trecuţi cu cea mai mare sârguinţă şi acum doui ani 'nu existau. Ele sunt deci cu totul noui, locuitorii "există şi construesc mereu noui canaluri, pentru a utiliza astfel, toată apa ce rezultă din topirea zăpezilor polare. Tocmai când Maunder credea că a repurtat un succes în chestiunea marţiană, tocmai atunci Lowell aduce o dovadă care pune pe astronomi pe gânduri. E de observat un lucru, mai toţi astronomii cari contestă existenţa canalurilor martiene, sau nu au observat de loc această planetă, sau au observat-o cu lunete mediocre, în localităţi ce nu se potrivesc cu delicateţea unor asemenea observaţiuni. Până în momentul de faţă nu cunosc încă rezultatul complect a observaţiunilor lui Lowell, astfel că nu pot să-l împărtăşesc cititorilor, e probabil însă, că astronomul american are multe de spus. Localitatea Tlagstaft se află într’un pustiu al Ari-zonei, unde aerul este cât se poate de transparent şi unde observaţiile cele mai delicate se fac cu mare îu-grijire. E şi mai mult ca probabil, ca tot Lowell să aibă dreptate, căci nimeni nu a studiat această planetă cu mai multă sârguinţă ca dânsul. De ani de zile, Lowell şi-a consacrat întreaga lui activitate astronomică numai pentru studiarea acestei misterioase planete. V. ANESTIN FOLKLOR NUNTA LA ŢARĂ.—ZIUA A TREIA şi A PATRA Luni. — S'a luminat de ziuă în chiuituri şi pocnituri de pistol 1 Cântă lăutarii şi rubedeniile din partea mi-resii joacă pe bătătură. Soacra joacă şi ea de unu singur şi dă gură de bucurie că fi-sa a fost cu. minte! Babele de pe vatră săr pe lângă mânuşa oalelor de se sgudue temeiul coşului. Au chiuit, au golit ploscile cu vin şi au tot tras brâul până i-a apucat prânzul ăl mare, când au început să gătească masa,—acum te pomeneşti cu oamenii!... Şi n’a trecut cine ştie cât, şi au început să sosească şi din meseni! Vin mereu câte unu câte doi, perechi, perechi, fiecare cu nevasta. S’a umplut casa. Vin toţi cei cari au fost dela urzitul nunţii. — Aşa pe muteşte, mă taică, intră moş Ciuchirdel pe uşă cu baba lui! Bine v’am găsit sănătoşi cinstiţi socri mari! Da unde sânt lăutarii ăia ? — Bine ai venit, bine ai venit,—îi luă socru vorba,— lasă să mai răsufle şi ei!... I-a închină buturuga asta odată! — Ce să răsufle! La nuntă nu se răsuflă! La nuntă se joacă şi se cântă!... — Şi se bea bă,—grăi socru şi-i dete plosca. NOUA REVISTA ROMANĂ 570 Moş Ciuchirdel o duse la gură. — Apoi să trăiască tinerii!... să trăim cu toţii măi nepoate Gheorghe ! Par'că la anu te văd iar socru mă!... I.asă, să fie cu noroc! — Să te audă Dumnezeu într’un ceas bun, moş Ciu-ehirdel, dete socru din cap. — Bătrânul ia plosca dela gură, sugându-şi buzele. — Florea o să-ţi aducă două nurori! Ai, ce zici mă?! Băiatul se ruşină şi trecu pragul. Moş Ciuchirdel intră la meseni cu plosca în mână. — Bine v’am găsit sănătoşi şi aici !... Lăutarii intră şi ei pe urmă cloncănind din meşteşuguri. Bătrânul îşi întoarse capul. — Aoleo !... v’aţi muiat cum văd eu de tot!... Cobzarul se şterge cu dosul palmei la gură, mai cle- feteşte odată şi înghite dumicatul. — Uite aşa tăicuţule, să .mai prindem şi noi putere! Dacă n’are ’aporu cărbuni, apoi nu mai merge! >— Dar apă aţi dat mă vaporului ?! grăeşte moş Ciuchirdel râzând. Lăutarul îşi suge buzele. — Aoleo, mânca-te-aşi că ce bună e «apa de sapă >! Zău, nu i-ar mai putrezi oscioarele rumânului uluia care a scos vinul întâi pe pământ! .— Dumnezeu mă de sus, că e mare, — îi ia vorba bătrânul,— el nc-a dat şi vinul şi toate! Şi tot el ni le ia când sântem păcătoşi! — Ei, mânca-te-aşi,—dă cobzarul încet din cap, luând oala întinsă de moş Ciuchirdel,—el ni-1 dă!... el pupa-ia-şi tălpuşoarcle,... el că mult c mare!... Îmbucă ţiganul buza oaiei cât trei degete şi din două înghiţituri a înjumătăţit-o! Apoi un «a;... lung şi îşi suge buza de sus! Dă oala tovaiăşului care l-a înţepat cu cotul când vedea că sfârâie vinul ca pe fierul ars!... Au venit şi naşii. Mesenii s’au rânduit toţi, tot aşa: femeile de o parte, bărbaţii de alta. Moş Ciuchirdel tot lângă nun ! Masa c încărcată cu mâncări: azime, plosci ochi cu vin, castroane cu drojdie, tare să-i dai foc să ardă. Şi par-că nu’ţi-ar ajunge toată masa, atât se deschide inima la mâncare, când vezi cum se golesc străchinile de fiertură, numai orez şi aripi de gâscă, şi se îndoaie în mâini pâinile, atunci scoase din ţest, cu aburul pe ele!... Moş Ciuchirdel tot morfoleşte un artan în gingii şi se aud şi din vorbe, aşa pe jumătate. — Par’că s’ar fi isprăvit zilele! Dar ce e cu nart ca să ne ducem azi la ogoare î! Ia auzi dumneata să-mi calc eu legea! Păi asta aşa am pomenit!... Nunta s’o ţii până la sfârşit!... Ce, dacă nu mai au ei, ciocoii, nici o lege, să ne-o ia şi pe a noastră ?! — Păi n’a venit şi la mine azi până în ziuă logofâtu Iorcţache—dete din cap vecinul — să cs negreşit la arătură, c’a dat poruncă boeru!... — D’a ce boeru e stăpân pe mine, — bolbocă ochii moş Ciuchirdel?!.. Dacă vreau îi muncesc, iar de nurliu ! Ba a găsit oameni buni la noi! Aţi văzut ciură-renii, 11’au vrut să iasă cu plugurile până n’a zis cio-coiu ca ei !.. Ş-au făcut bine. Noi arăm la ogoare şi-i facem la zile de clacă până ne uită Sfinţii şi tot de geaba! Ne ia şi oul de sub cloşcă! Şi barem nu ne lasă să ne ticnească nici la zile d’astca marile!... Bătrânul prinse plosca dela vecin şi până s’o ridice la gură îşi mai vărsă odată focul. — Ciocoi... jăpi!.. Lăutarii se ţin de inima omului, cum bate vântul aşa strâng şi ci coarda. Au dat într’alt cântec. Vioara îşi îndoaie glasul subţire; iar cobzarul zice şi din gură. Aoleo spurcat ciocoi . De te-aş prinde ’n sat la noi De şale să mi te moi De piele să te jupoi; Şi din pielea ta să-mi fac O teacă de măzărac Că tu m’ai lăsat sărac, De pământ şi de copii Şi de nevasta dintâi!... — Aşa c bă—săltă moş Ciuchirdel capul—ciocbiul e lege spurcată! Ei, alde Miu ăia, alde Jianu, siricani, nu le-ar mai putrezi oscioarele, numai ăia băgase frica în jăpi! Unde-i întâlneau nu Se mai gândeau la păcat şi le răpunea capul. Vezi, aşa a venit vremea şi acuma, că s’au înmulţit ciocoii bă! Şi ne jupoaie de piele pe noi ăştia cari îi îmbogăţim,... findcă sântem proşti!... Dar vezi lumea se deşteaptă, şi o să vie o vreme, când o să-i aleagă după pieliţă,—ca odată după podul palmei, a cui nu era bătăturilă, îi răsucea gâtul pe loc! Şi nu mai e mult!... cu de, apropii suta şi poate nu m’o mai învrenicl Dumnezeu, dar voi o să vedeţi!... Ei, ei,., ce a fost acum câţi-va ani, nimic; doar i a scuturat niţel, aşa de purici! Ciocoiu c păgân mă !... e lege spurcată!... Bătrânul mai închină odată plosca, apoi o trecu vecinului. — Hei, hei, hei, — intră socrul jucând şi cu două plosci pline,—hi, hi, hi!.., bine v’am găsit sănătoşi!... Noroc naşulfc !... Când ni-o fi mai rău, ca azi să ne fie!... Măi lăutarii ăia!... ia ziceţi-mi şi mic de unul singur! Dar ştii, colea numai în călcâi s’o ţiu !... De abia se aude vioara, pe coarda a groasă. Bate arcuşu tot lângă căluş. Cobza zăngănc din când în când mai tare, dar o ţine tot pe loc, pe loc. Şi joacă socrul de par’că îl pui cu mâna. Un zupuit e talpa cis-mei cu fiecaro întorsătură a cântecului. Apoi pune plosca la gură, se lasă pe vine, se învârteşte într’un călcâi şi isbeşte în pinteni cişmele noui, date de ginere; bate tot în loc, numai pe tocuri, şi mai trânteşte şi talpa la pământ din când în când. Joacă socrul, — tot trupul îi dârdâie, — numai într’un picior şi din umeri; dar şirul cântecului tot nu-1 pierde. Acolo unde cere jocul s’o pună jos, o pune: acolo unde trebuie domol, unchiul Gheorghe o minte doar cu vârful cismei; iar unde e repede, apoi îi sfârâie picioarele! — Zi mă!... ha,., ha,., ha!... Pă rămăşiţă!... nu mă las, nu mă las! — Şi socrul ridică plosca la gură, tot jucând p’un călcâi.—Noroc moş Ciuchirdel !... Te-ai muiat bă!... ia uite ea!... ia uite ea!... — Apoi, — rupe vorba bătrânul şi îşi înfige şervetul • la chimir după ce şi’a şters fruntea de năduşeală, — e rândul socrului acum, eu am făcut-o ieri!... Dar tot nu mă rabdă inima mă !... Se scoală în' sus şi adus de şale niţel, îşi propteşte o mână’în chimir, iar pe cealaltă o trece după gâtul socrului... — Să te văz, să te văz !... Ila, ha, ha !... NOUA REVISTĂ ROMANĂ 27 t Cântă lăutarii şi mesenii se prind, unul câte unul până când nu mai încape în caso hora!... Târziu de tot, când se apropie vremea să se ducă naşii la ginere acasă, — unde e şi mireasa acuma — apoi numai pleacă lăutarii din om în om să strângă banii mesei, c’aşâ e datina!... îşi desleagă fiecare basmaua dela brâu, ori i-o întinde nevastă-sa — de obicei femeia ţine punga, bărbatu, zice: poate se trece cu băutura, sau cine ştie !... aşa la ea este mai în păstrare— şi aruncă toţii oamenii, pe rând, pe azifna împodobită' cu flori: «Dela mine puţin, dela Dumnezeu mult, aur şi argint!»... «Spor şi berechet!... Unde am aruncat banu să se înmulţească ca frunza în frunzar»!... răspunde vecinul. «Fie într’un ceas bun! Să sporească ca nisipu în vad !» răsună alt glas de dincolo. Moş Ciuchirdel le tăia vorba: «Sănătate şi ingăduire să le dea Cel de sus!» Desleagă fiecare cât îl lasă inima şi după putere — c’aşâ e bine şi aşa au pomenit. Cu banii strânşi îşi cumpără tinerii ceva: o văcuţă cu lapte, dacă n’au, ori împlinesc la doui bouleni, sau la vreun căluţ!... * * * Mai aruncă soarele câteva ochiri pe deasupra salcâmului din bătătură, şi obrajii fetelor se îmbujoresc mai mult. Cântă lăutarii, iar naşa îşi găteşte fina, pe prispă. O îmbrobodeşte cu ştergar de borangic, lung până în călcâie, iar pe la tâmple îi tremură acele cu gămălia numai flori. De acum a intrat în rândul nevestelor. Beteala o strânge şi i-o dă finei s’o pună pe fundul lăzii, să stea acolo, c’aşâ e bine, s’a cununat cu ea şi apără casa de răutăţi!... Se prinde hora şi se lărgeşte cât ţine curtea, ginerelui. Naşii şi cu finii joacă alături. Fetele cari n’au putut răzbi până în horă se ridică în vârful degetelor să vază cum îi stă miresei legată; femeile mai tinere dau şi ele năvală: cu ce ştergar o îmbrobodi-o!... Când s’a spart hora, se întunecise deabinele. Finii şi cu naşii au intrat în casă. Aci iar punte masă, cântece şi jocuri până în cumpăna nopţii. Lumea se împrăştie, cârduri, cârduri, pe uliţă, ş’apoi o săptămână încheiată tot au ce vorbi femeile!... Marţi. — Mai e de vreo două suliţi soare pe cer. Oamenii sunt duşi la treabă, doar câte o femeie de a mai rămas în sat şi vreo codană dă zor, nu niai poate de drag că râde sulu pânzei! Pe uliţa a marc se aude în sus: «Hei, hei, hei!... zi bă!... hi, hi, hi!» apoi răsună pocnete de pistol. — Să duc pochinzcrii la mireasă! Dcte fuga la poartă o fată. ---Păi eu din război auzii chiuituri surată! Se aude glasul vioarei şi se înţelege şi cobza. Iar bubue pistoalele şi se apropie chiuiturile: «Hei, hei, hei!... zi bă!...». Trec pochinzcrii. A fost masă, între rubedenii la părinţii miresei şi acum seduc la ginere. Fratele de mână merge nainte, chiuind—numai are glas— şi cu ştergaru înfăşurat pe căciulă, —: dat de soacră când a adus vestea. Un flăcău, tot dintre neamuri, chiue şi el şi merge jucând. Două reteveie de jugastru, cioplite frumos le bate mereu ; le aruncă pe rând în sus, le prinde în mână şi iar le bate, odată cu zăngănitul cobzei: «Hei, hei, hei!... zi mă mai tare!,.. hi, hei, hei, hi, hei, hei!». Apoi iar : «poc, poc, poc!., poc, poc, poc!» şi sburătura de lemn zbârnâie în sas. Fratele de mână, obosit, dar tot nu se lasă. Dă gură, învârteşte plosca pe deasupra capului, bate cişmele în pinteni şi-l auzi încet: «zî, zî, zî, zî!». Merge numai în tocuri; când dă capul pe ceafă, răsună tot satul: «Hei!... ia, ia,., ia, ia!... La spate, două femei duc ploconul, şi nu se lasă nici ele bat botinii pe loc şi chiue. Tinerii îi întâmpinară în prag. Mireasa îi pune de gât fratelui de mână, cămaşa cusută cu roşu, la ceilalţi câte un ştergar, iar lăutarilor le leagă şi lor la dible basmale albe. Aci altă masă între rubedeniile ginerului. S’au rânduit, pe căpătâe, babele dela mânuşa oalei; stau cu testemelele date pe ceafă şi vinul le-a aprins obrazu. — Eu m’am mulţumit cu ce mi-a dat nepoata, — rupse vorba cuscra din fund, — şi nu m’am bosumflat, ca Mielăchioaia!... ' Una bătrână şi uscăţivă şopti la urechia vecinei. — Da al lui Buzilă nu făcea el de cămaşă !... Soacra intră cu două pite în mână. ‘ — De soro cui îi da în gând c’o să se supere vâră mea Mielăchioaia?!... Cumătră îi luă vorba. ' — Păi vezi!... d’aia n’o să beau eu şi n’o să mănânc !... Vre-o doi bărbaţi deteră şi ei cu gura. “ — Când ai căuta să faci voile tuturor!... apoi unde ajungi!!... Cântă ei lăutarii, dar par’că sunt bătuţi în piuă, patru zile şi patru nopţi unde s’au odihnit. Deabia au putut să mai aţipească, aşâ pe furiş, ca iepurile !... Dar tot ţine masa până la miezul nopţii. Aşâ este românu !... Ii e greu până s’apucă, c’apoi anevoie se lasă !... Toată săptămâna, tânăra nu se urneşte nicăieri, roboteşte în casa nouă. Ca o sfârlează se învârteşte, pune mâna p’aia, mută p’ailaltă şi toate la locul lor, să nu zică soacra că a dat peste noră lenevoasă,—dar ochii tot în jos îi ţine, cuminte şi aşezată. Nu se depărtează decât până la fântână, la apă, şi îndărăt acasă. Că nu e bine să se întâlnească cu mă-sa, ori cu ta-său, până Duminică, la săptămână dela cununie, când se duc însurăţeii la părinţi să ceară iertăciune,—c’aşâ au pomenit şi aşa c bine1). ■ sfabşit Ion Ciiiru-Nanov MINISTERUL FINANŢELOR DIRECŢIUNEA COMPTaBILITAŢEI GENERALE A STATULUI ŞI A DATORIEI PUBLICE. DATORIA PUBLICA Publicaţiune No: 155542 din 3 Fevruarie 1910. A 32-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 5o/0 internă de 1894, împrumutul de 6.500.090 lei se va efectua în ziua de 1/14 Martie 1910 ora 10 dimineaţa, în sala specială a Ministerului de Finanţe, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentulpublicat în Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1906. La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de 45.000 în proporţia următoare: 4 titluri a 5.000 lei.......................... 20,000 lei 50 „ „ 500 „ „ 25.000 54 titluri pentru o valoare nominală de: 45.000 lei Publicul este rugat a asista la tragere . Directorul Comptabilităţei Oenerale a Statului şi al Datorii Publice Andricu ’) Obiceiuri din jiul. Teleorman, corn. Nanov, Adameşti, Mavro-din, Buzescu. . 272 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ -m ’t.tf ■ G. S. BECHEANU & I. ILIESCU STRA DA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI _ STRADA LIPSCANI,|26 ■ ------------------------ MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA Lânuri pentru rochii: Iiommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi Postavuri în toate genurile. MATASARIE Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc. Taffetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni P ANZARI E Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate, Cio răpi şi Batiste. CORSETE Dantele (orchon şi broderii veritabile Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri ^ gata şi după comandă PREŢURI FIXE ŞI MODERATE SANATORIUL Dr. GEROTA CONSTRUIT SI MONTAT Speeial pentru tratamentul boalelop chirurgicale OPERAŢIUNI ŞI FACERI Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti TELEFON 1/44 Cea mal ingenioasă maşină da scria esfa lingura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată. Cu tabulator pentru talblouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul fn mai multe culori. " BUCUREŞTI Calea Victoriei No. 54 TELEFON $ a Analizează complect urine 5 sânge, lapte, spute, secriţiuni, suc gastric, fecale, para $ ^ ziji, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, ctc. ^ î LaBoraloruI D-rului G. RoBin f “ singurul Dr, în medicina specialist cu o prac- 2 $ tică de Laborator de 15 ani, % $ De n ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile % G $ Str. I. C. Brătianu (Telefon 13/69) Cel mai mare laborator particular de | Bacteriologic, Microscopie şi Chimie $ $ . . . . . @ ^ Vase pentru strîns urină, etc. şi instrucţiuni se tri- $ mit la cerere. * VIILE DUILIU ZAMFIRESCU ---2, STRADA ZORILOR, 2 - - ■ Puiuţul Sluntelui de Pietuto TELEFON No. 33'87 Vinuri dc cea mai superioară calitate LOCAL DE CONSUMAŢIE Sci-vieiu lu doiiiieillu I Angrosiştilor li se acordă rabat | IcnorfifaioTOMcnoiaiicnoffJiiaiaraiiCTBnailolicnBtiiiiiCTBraiiCTeraiiRiBTOiiCTBraiiEiBTOiiciJBia Ciocolata si Cacao ZatUfirCJCU Sunt preferate de cunoscători AI ,llEItT BAER, Buoiu'cşll Str. Numa-Pomplllu 7.