NOUA REVISTA
ROMÂNĂ
ABONAMENTUL: (48 numere)
JnRomftnia un an.........io lei
,, şeose luni.........6 ,,
In toatet&rile uniunei poştale un an 12 ,, ,,	,	,,	,, şeaaelnni7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdînand, 55, — Bucureşti
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA unnumar:
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ	25 Bani
' Ăfik&'Aseştecu numărul la prlnciui vRVrărli şi la depozitarii de zi* „JL	din ţară
DIRECTOR:
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ale
ziare
Preţul anunţurilor pc ultima pagină *!• pagină : 10 lei.
No. 16.
DUMINICĂ 7 FEBRUARIE 1910
Voi. 7.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Conferinţa d-lui Ovid Densuşianu: Artistul şi mulţimea.— Cărţi noui: Religia în faţa ştiinţei experimentale de I. I. Grecescu ; Contractul de locaţia, muncii de G. Mantu.—Revista revistelor.
GESTIUNI ACTUALE
. G Rădui.escu-Motru. Evreii şi literatura. Scrisorile d-br C. Stere, G. Diamandi, N. Teo-hâri, I. A. Bassarabescii, D. N. Burilcanu.
GESTIUNI SOCIALE:
N. Zaiiaria. Răzbunarea. I.	'
A. ŞtefĂnescu-Galaţi. Politica agrară	a	României.	■
LITERATURĂ:
Anatole Erance. RClinele negre.
ŞCOLARE:
C. V. Buţureanu. Noutăţi pedagogice.
NOUTĂŢI	~
Conferinţa d-lui Ovid Densuşianu: Artisiul şi mulţimea.
Colaboratorii revistei Ticaţa Nouă şi-au reluat zilele acestea activitatea de conferenţiari începută anul trecui. Ei nu s’au intimidat de ironiile «subţiri» ale cutărui director de reviste nici de furia năbădăioasă a cutărui agramat transcarpatin, ajuns «critic literar» în România liberă,—ci-şi	continuă
cu încredere opera lor de a lămuri mulţimei unele probleme de artă, şi acraslă perseverare merită toată lauda.
Prima conferinţă a fost ţinută Duminică, “31 Ianuarie, îu sala Institutului Pompilian de către d-l Ovid Densuşianu, directorul «Vieţei noui» şi a purtat titlul: Artistul şi mulţimea. D-l Densuşianu a arătat oare au fost în trecut relaţiile între artist şi' massa poporului. Doar la vechii Atenieni, ne-a spus D-sa, se întâlneşte un mediu artistic ideal care' pricepe şi urmăreşte cu dragoste pe artiştii săi de frunte. încolo,—ru rare şi restrânse excepţii în vremea Renaşterii,— artiştii cei mari, aducători ai unui suflet şi a unor formule noui în artă, au fost neinteleşi de mulţime pe care şi ei de altfel au tratat-o cu dispreţ. Aşa s’a întâmplat cu mai toţi artiştii mari diu toate artele, dela lloratiu la Ricliard Wagner. Fireşte e vorba
de adevăraţii artişti, de acei ce au avut o personalitate, nu de atâti «psetido» care au linguşit gusturile şi pasiunile mul-Limei priutr’o artă eflină, vulgară. Aceştia au plăcut in tot deauna. Nici nu e vorbi, spune conferenţiarul, de droaia medio ;rităţ>lor oire, de când cu răspâalirea presei, revarsă zilnic o literatură fără valoare, numai şi numai în vederea reclamei. Pentru a remedia această stare de lucruri, pentru a face ca pe deoparte artiştii de valoare să fie înţeleşi şi apreciaţi după meritul lor, iar mediocrităţile să nu Ţnâi intoxiceze lumea cu arta lor slăbănoagă, este nevdie de-o serioasă şi persistentă educaţie estetică a mulţimei. Trebue să căutăm a ne apropia pe cât ne e posibil de acel mrdiu artistic al vecliei Atene şi spre realizarea acestui ideal îşi vor da toate silinţele şi conferenţiarii «Vieţei nouă», a încheiat d 1 Densiişianu interesanta d-sale conferinţă, care a fost urmărită cu multă a-teniie de un public numeros.
P.
*
* *
Cărţi noui: Religia în faţa ştiinţei experimentale de I. I.
Grecescu. >)
Eată o broşură pe care am cetil-o cu mare plăcere şi sunt fericit a-i aduce elogiile cele mai sincere şi cele mai meritate. Autorul ei este un profesor secundar de ştiinţe naturale pe care l’am cunoscut ca inspector general, asistând la câte-va din lecţiile sale. Impresia bună care mi-a lăsat-o atunci nu m’a înşelat.
Ştiinţa a făcut în timpul din urmă progrese enorme. Datorită cercetărilor făcute de Yenner, Pasteur, Roux, Behring şi alţii, se pot preveni cu ajutorul virusului atenuat o sumă de boale infecţi oase ca: turbarea, variola, difteria; cu descoperirea anestf siacelor ca : cloroformul, cocaina, stovaina s’a ameliorat în mod simţitor suferinţele omenirei. Cu toate acestea, comparând populaţiunea noastră de astăzi cu acea de acum 40 de ani, progrese vădite nu constatăm.
Cauza este că mişcările mari intelectuale nu ating de cât suprafaţa omenirei, pe când marea majoritate rămâne străină de ele. Ştiinţa trebue vulgarizată. Dacă fie care om cult, ar face lot ceea ce se poate in sfera sa de activitate, cuceririle ştiinţei moderne ar pătrunde din ce în ce mai profund în păturile omenirei, iar concepţia omului despre lume ar evolua şi ea.
D-l Grecescu cunoscând bine literatura cliesliunei ce s’a propus s’o trateze, a răuşit să redea în mod clar deosebirile dintre dualism şi monism. Dânsul constată mai întâi duplicitatea care există in învăţământul secundar in privinţa concepţiei despre lume. Ia cursul inferior se dă elevilor o con-
1) /. /. Grecescu. Religia în faţa ştiinţei experimentale. Caracal, tip. Iorgu Petrescu.
NOUA REVISI'Â ROMÂNA
242
cepţie dualistă, bazată pe noul şi vechiul testament, iar în cursul superior o concepţie cu totul contrară — monistă, bazată pe rezultatele ştiinţelor naturale. In jos eroarea. în sus adevărul, «iată o stare de lucruri monstruoasă, imorală, intolerabilă, căci nu există 2 adevăruri, unul adevărat pentru şcoalele superioare şi altul adevărat pentru şcoalele inferioare. Nu există de cât un singur adevăr şi acest unic adevăr, e adevărat pentru toţi».
In privinţa originei fiinţelor vieţuitoare, autorul este un partizan convins al *generaţiunei spontanee», iar in privinţa des-vollărei lor un partizan convins ai teoriei «descendenţei». «Dogma creaţiunii lumei eşilă din hoas într’o zi memorabilă prin voinţa şi puterea unei divinităţi oare-care, plictisită de a trăi singură în neant, nu e de cât o fabulă, o legendă născută din ignoranţă şi superstiţie şi transmisă prin tradiţie şi atavism din generaţie In generaţie.. care om instruit şi sincer mai poate, în zilele noastre profesa ideia creării «ex nihilo» a lumei V»
Relativ la psihologia biologică, afirmă părerile cele mai în-naintate, că creerul omului şi al animalelor în raport cu sistemul nervos este sediul şi cauza manifestaţiunilor intelectuale şi psihice. A-şi imagina că cugetarea emană dintr’o substanţă imaterială dintr’un spirit cogitativ, numit suflet, şi pe care Dumnezeu îl posedă într’un grad infinit superior, este o copilărie azi. Toate faptele psihice raportate la suflet de spiritualişti, rezultă în realitate din activitatea celulelor cerebrale.
Educaţiunea tradiţională bazată pe credinţi supranaturale şi educaţiunea ştiinţifică fiind două extreme, autorul se pronunţă în favoarea aceştia din urmă : «Educaţia ştiinţifică trebue din frageda copilărie să înlocuească pe ori care alta. Ştiinţa experimentală trebue singură să fie baza instrucţiunii intfgrale a educaţiunii şi a moralei tuturor fără distincţiune de sex, de clasă, castă, rasă sau naţionalitate».
Lectura acestei broşuri scrisă destul de clar şi ilustrată cu numeroase exemple şi citaţiuni din scriitorii cei mai moderni poate fi recomandată lutulor acelora care se interesează de mişcarea intelectuală monistă.
Dr. N. Leon
*
Contractul de locaţia muncii de G. Mantu
Acum când chestiunea contractului muncii preocupă atât de mult societatea noastră, când se cată a se reglementa prin legi oficiale raporturile ce trebuesc să existe din punct de vedere economic între lucrători şi patroni, un studiu complet şi conştiincios merită toată atenţia, şi de aceia ni s’a părut interesant să facem cunoscută cititorilor o lucrare în aceasţă chestiune, apărută de curând şi datorită d-lui Gh. G. Mantu,licenţiat în drept şi litere.
Lucrarea poartă tiltlul Contractul de locaţia muncii şi a fost premiată de Facultatea de drept din Bucureşti, cu premiul Dancovici, în Maiu 1909, ca fiind cea mai bună care s’a scris asupra acestei chestiuni. Revăzută şi adăogată, lucrarea apare acum în volum şi credem interesant să facem o dare de sea-seamă asupra ei.	.
După ce autorul vorbeşte despre natura contractului muncii în diferite timpuri şi la diferite popoare, trece şi se ocupă pe larg de importanţa lui.
La Romani dreptul nu conţinea decât foarte puţine reguli relativ la contractul muncii, lucru natural de altfel, fiindcă Romanii întrebuinţau în munca obişnuită sclavi.
De asemeni nici dreptul vechiu francez şi nici codul Cali-mach nu se ocupă de această problemă, care e considerată mai mult ca o chestie de poliţie, iar nu ca una de drept.
Revoluţia franceză, însă a frământat atâta toate straturile societăţii şi a ruinat atâtea aşezăminte vechi în cât a produs cea mai mare neorânduială în populaţia muncitoare. Lucrători de
tot felul, zăpăciţi de orizonturile nouă deschise prin războaiele nenumărate ale Franţei revoluţionare nu mai ascultau de patronii lor, şi astfel s’a simţit necesitatea primei legiuiri de acest fel ce o formă îu Franţa la 22 Germinai—anul XI, (12 Aprilie 1802). In urmă s'au adus mai multe modificări şi adaosuri acestei legi fundamentale.
Autorul trece la istoricul breslelor, cari se ştie că au jucat un mare rol în organizaţia noastră socială şi apoi la istoricul contractului de muncă agricolă, asupra căruia—deşi de o foarte mare importanţă şi tratat cât se poate de clar şi conştiincios —nu insistăm, de oarece oricine a putut lua cunoştinţă de această chestiune în numeroasele studii speciale şi articole apărute de la răscoalele agricole din 1907 încoace.
Mai departe, autorul studiază din punct de vedere pur juridic, condiţiile esenţiale ale contractului de muncă şi apoi trece la chestiunea grevelor. Fără a se folosi de colosala ibliogra-fie ce există asupra acestei chestiuni, atât la noi cât şi mai cu seamă în străinătate, d. Mantu expune foarteclar şi concispro-blema, dând asupra ei câteva argumente proprii. D-sa face deosebire între dreptul de grevă, care e legitim—deşi în ultimul timp la noi s’a legiferat contra lui—şi exerciţiul abusiv al acestui drept care e ilicit, şi găseşte că din punctul de vedere al ordinei sociale e mai bine ca lucrătorii să fie asociaţi de cât despărţiţi, căci prin organizaţiunile profesionale, se înlătură pericolul nedisciplinei, care-i fac în cazul când se văd în neputinţă de a-şi realiza revendicările pe cale paşnică, să se dedea la manifestaţiuni violente.
Trecând Ia studiul asociaţiilor de lucrători: Sindicate şi Trude-Unions, după ce face istoricul lor, d. Mantu arată cu citaţii din Zolla, P. Bureau, Leroy — Beaulieu, Marschal, Prons, Howell şi alţii, imensul rol social al uniunilor muncitoreşti, se ocupă apoi de legea meseriilor din Martie 1902, ale cărei rezultate constată că n-au corespuns aşteptărilor şi căci o rea funcţionare a corporaţiilor a avut de consecinţă tocmai dezvoltarea sindicatelor, prin faptul că strângea pe lucrători Ia un loc şi îi atrăgea către mişcarea sindicalistă, care fiind o organizare de luptă, a avut de efect săparea unei prăpăstii între lucrători şi patroni. Şi corporaţiile aveau menirea tocmai dea evita această nenorocire.
Autorul se ocupă apoi de sindicatele noastre şi roadele mişcării lor, mai înaime de legea care le-a desfiinţai, şi spune următoarele: Nu trebue să se confunde aciastă organizare sindicalistă, cu cea socialistă dela «România Muncitoare». Ele sunt deosebite; pe când una e o organizare profesională, cea de a doua e o organizare politică socială. Nu e mai puţin adevărat însă, că propag nda socialistă găseşte un teren foarte prielnic in sindicate, ca şi în Franţa, de altfel, şi că aceste două organizări sunt în legătură.
După o complectă studiare din punct de vedere economic şl juridic a contractului colectiv, autorul se ocupă pe larg de reglementarea muncii, făcând un lung istoric comparativ a reglementării muncii Ia noi şi în străinătate, în ceeace priveşte pe femei şi copii, pe adulţi, cât şi repausul duminical.
Cu toate ciţ lucrarea D-lui Mantu a fost făcută spre a fi prezentată la premiul oferit de o Universitate, autorul pe lângă expunerea istorică'foarte obiectivă şi conştiincioasă a avantajelor şi desavantagiilor pentru fiecare clasă, ce reies din legiferările existente în acele privinţe, îşi formulează şi părerea sa personală, care e interesantă prin faptul că şi-o dă un cercetător ştiinţific, iar nu un politician oarecare, animat de interese personale sau de partid. Astfel, în ceeace priveşte reglementarea muncii, D. Mantu se pronunţă categoric pentru in-tervenirea Statului între muncitori şi patroni, spre a impune chiar, achitabile condiţiuni de higienă şi umanitate.
De asemeni, la capitolul asupra minimului de salariu, autorul găseşte că e bine să se fixeze prin legi speciale, pentru a
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
feri pe muncitorii neorganizaţi, de exploatarea patronilor, a-lară de cazul când există contracte de munci colective şi co-misiuni mixte pentru lixarea preţurilor, cum sunt spre ex. în Elveţia şi Noua-Zelandă.
Restul importantului studiu ald-lui Mantu conţine capitole despre formarea, proba şi efectele contractului. Responsabilitatea în accidentele muncii, asigurările lucrătorilor — sfârşitul contractului.
La această parte a lucrării avem de remarcat foarte frumoasa argumentare personală a autorului relativ la chestiunea dacă grava constilua sau nu un caz de forţă majoră? Răspunsul e relativ atât, pentru cazul muncitorilor cari se pun în grevă fără să rezilieze contractul pe căile le gale, din momentul ce nu-i inpedică dela aceasta nici o cauză exterioară, independentă de voinţa părţilor, cât şi pentru celălalt caz, când un lucrător vrea să muncească, dar e oprit dela aceasta de colegii săi grevişti, căci—spune autorul — nu se poate admite ca legile şi toată oiganizaţia noastră socială, să nu fie în stare să garanteze pe un lucrător, care în adevăr are voinţa statornică dea nu se pune în grevă, ci de a continua lucrul.
De asemeni trebue să relevăm modul cum sunt tratate capitolele relative la Reponsabililatea în accidentele muncii şi la Asigurările lucrătorilor. D-l Mantu arată că din riscul profesional s-a născut necesitatea asigurărilor lucrătorilor contra accidentelor eventuale. D-sa se pronunţă—cu drept cuvânt—pentru asigurările obligatorii preventive, cât şi pentru cele particulare ale lucrătorilor, contra boalei, bătrâneţii şi liprei de lucru. In aceste capitole, chestiunile sunt studiate în mod istoric şi juridic comparat, astfel că ar putea folosi mult celor ce vor fi chemaţi să legifereze asupra acestor lucruri, ceea ce sp spune că se va face şi la noi în ţară, in curând.
Studiul d-lui Mantu se termină cu un capitol asupra juridic-ţiei oficiale în locaţia muncii, unde după ce analizează cele două forme existente, concilierea şi arbitrajul, spune că acesta din urmă nu poate fi decât o formă transitorie în rezolvarea conflictelor"între capital şi muDcâ după cum el a fost trecător şi în evoluţia justiţiei.
Forma superioară, către care tinde şi la care trebue să ajungă, sunt organele permanente iu felul instanţelor judecătoreşti moderne.
Lucrarea D-lui Mantu fiind un studiu complect, foarte concis şi foarte obiectiv, asupra uneia dintre cele mai importante probleme ce frământă azi societatea noastră, ne face să o recomandăm călduros tuturor celor cari vor să-şi dea bine seama de această chestiune.
S. A. I..
* *
*
Revista Revistelor
Cumpăna, 29 Ianuarie. D. Chendi, criticul revistei se declară pentru isgonirea tuturor elementelor străine din rândurile noastre. Fiecare străin să îngrijească de cultura poporului său :
«Bine, dar asta este o barbarie, o distrugere a tot ce este intelectual străin pe pământul nostru şi nu se potriveşte cu evanghelia dreptăţii creştine şi al toleranţei moderne.
«Ei, da, e o soartă tragică de care au parte. Când vedem necesitatea logică cu care trebue să isgdnim din rândurile noastre elementele străine, simţim şi noi câte victime trebue să cadă. câţi oameni fără patrie şi fără rost vor trebui să se’n-lăture... Dar a cui e vina? Nu au şi ei poporul lor? Vocea sângelui lor nu le spune nimic, că au datorii de împlinit către vulgul acela vecinie călător? Nu au, prin naştere, aceleaşi îndatoriri de a ridică moralul şi starea culturală a gloatelor urlăloarc şi hămesite din fundul Moldovei? Nu au şcoale în
24.1
care să profeseze, nu au limbă în care să scrie, nu au nici zei cărora să li se închine? Ce-şi tot trădează strămoşii, ce tot fug dela trunchiul turmei, ca oile sterpe?... Ah, ce urâte sunt figurile aceste de transfugi şi ce puţină milă îţi inspiră aceşti dezertori, cari, în loc de a lupta cu fruntea’n sus pentru rasa lor, se îndoaie sub pulpana unui filosof protector, care i-ar putea sădi într’un nou pământ, cu mai multe făgăduinţi.»
Cei mai mulţi naţionalişti cer asimilarea străinilor şi în special a evreilor în masa poporaţiunii române; d. Chendi din potrivă cere izolarea fiecărui străin în cultura sa naţională. Prin urmare, după criticul de la Cumpăna, străinii din România, dacă au gust să facă literatură, să scrie fiecare în revistele lor naţionale ; grecii în greceşte, armenii în arme-neşte, evreii în evreeşte; ungurii în ungureşte; bulgarii în bulgăreşte.. Mergem spre o unitate culturală, evident, dacă ne vom lua după Cumpăna!
Falanga, 31 Ianuarie. M. Dragnmirescu explică rolul ce şi l’a luat Societatea scriitorilor români în afacerea Porn ca fiind motivat de faptul că d. Porn nu este un literat recunoscut. Dar cine dă această recunoaştere? Logica d-lui Drago-mirescu cere încă şi mai mult.
Fiindcă d Porn s’a exprimat defavorabil asupra unor scriitori români, apoi trebue să dovedească directorul revistei in care a scris d. Porn, că acesta este un literat recunoscut, căci altfel Societatea scriitorilor era in drept să facă ce a făcui, iar revista unde a publicat d. Porn, pierde caracterul de revistă românească! lată propriile cuvinte ale d-lui Dragomi-rescu :
«Chestiunea pentru «Falanga», nu e dacă d. Porn este evreu sau nu, ci mai întâiu, dacă d-sa poate fi privit ca literat român, cum a fost bunăoară răposatul Ronelti-Roman, cum e d. Gherea, sau chiar Rodion. sau A. Tonta-, al doilea, dacă măcar unul din cele 8 puncte, citate mai sus din articolul d-lui Porn, este adevârht sau nu; al treilea, dacă nefiind recunoscut ca literat român şi spunând neadevăruri, nu au dreptate scriitorii români să fie revoltaţi în contra faptei lui şi să aibă dreptul să pună la îndoială caracterul «românesc» al revistei d-lui Motru.
«In ce mă priveşte, — eu care am susţinut, în contra naţionaliştilor şovinişti, marea valoare a lui «Manasse», eu care cunosc condiţiile de produeţiune ale literaţilor noştri, şi care în acelaş timp am veştejit unele, prea puţine, apucături de mercantilism ale unor scriitori mai mult de contrabandă, — cred că am întreaga autoritate necesară să arăt, şi cât talent, de literat român are d. Porn, şi cât de adevărate sunt sau nu afirmările d-sale în privinţa scriitorilor noştri».
Prin urmare, pentru ca cineva să poată judecă pe literaţii români trebueşte ca acest cineva să fie, mai întâi, recunoscut el însuşi ca literat; şi de către cine?—de către aceia pe care el îi judecă! Allmintreli protest la Parlament!
Fiind-eâ ne am ocupat mai sus de părerile d-lui Chendi de la Cumpăna, ne am permite cu această ocazie să-i punem şi noi D-lui Dragomirescu o întrebare, după multele întrebări ce le pune d-sa, şi anume: Oare d. II. Chendi este literat recunoscut, sau nu? Dacă este, atunci ştie d. M. Dragomirescu părerile pe cari le exprimă d. Chendi la adresa aceluiaş d. M. Dragomirescu, ca director şi critic de revistă ? Dacă nu este recunoscut, atunci ce măsuri a dispus dânsul să se ia în contra d-lui Chendi?—Nu ne îndoim că d. D,agomirescu are «întreaga autoritate» de a răspunde la această inofensivă întrebare.
Revista culturală. Craiova. 15 Ianuarie. D. M. Strajan despre Conflict între ştiinţă şi religie.
Verax.
NOUA REVISTA ROMANĂ
M4
CEŞTI UNI ACTUALE
EVREII ŞI LITERATURA. SCRISORILE D-LOR C. STERE, (t. DIAMANDI, N. TEOITARI, I. A. BASSARABESCU, D. X. BURILEANU
Revenim asupra afacerii Porn, fiindcă în ea ni se pare a recunoaşte un simptom caracteristic al culturei noastre de astăzi. Xu punem în discuţie persoana d lui Porn, ci cazul său, caz care astăzi este al său şi mâine poate fi al oricărui alt străin. Afacerea de faţă este şi o ocaziune în care putem judeca propria noastră mentalitate de Români.
D-l E. Porn este un evreu neîmpământenit. Xăscut în ţară din părinţi născuţi în ţară, şi-a făcut serviciul militar, a dobândit titlul de licenţiat în filosofic după ce a urmat prin întreaga filieră a şcolilor româneşti. Ca licenţiat s’a înscris pentru a lua doctoratul în filosofic, dinpre-ună cu alţi patiu colegi licenţiaţi, aceştia Români. In timpul pregătirii doctoratului se deschide un loc vacant de asistent în seminarul în care dânsul lucra. Directorul seminarului avea o obligaţiune morală ca să-şi aleagă asistentul dintre elevii săi înscrişi la doc' torat, şi cum dintre aceştia numai evreul era fără funcţiune, căci cfcil’alţi în urma licenţei luaseră catedre în învăţământ, el alege pe evreu. Astfel d. Porn prin bună dreptate, ajunge asistent, plătit cu 8t lei pe lună Ministrul confirmă alegerea, întocmai cum a confirmat şi altele făcute în aceleaşi condiţiuni.
Directorul seminarului este şi directorul Nonei Reviste Române. Asistentul se oferă să scrie fără nici o plată articole de literatură şi mai ales de teatru în care se simţea competent. Articolele sale sunt apreciate de cititori şi se continuă. Iată-1 pe d. Porn aşa dar funcţionar cu 81 lei pe lună, şi cronicar literar artistic gratuit.
Acum începe «afacerea •.
Un profesor de la Facultatea de litere, naţionalist de profesiune, d. X. Iorga, află1) după mai bine de un an că d Porn funcţionează ca asistent. Sufletul său de patriot naţionalist se revoltă. El fiind deputat, interpelează pe d. Ministru de instrucţie în Parlament asupra acestui fapt. Negreşit d. X. Iorga, fiind mai mult deputat decât profesor, nu ştie ce rost are un asistent de seminar, şi de acea dânsul consideră pe asistent ca fiind profesor. Ministrul de instrucţie însă răspunde la interpelare liniştit şi în cunoştinţă de cauză. D. Porn rămâne simplu asistent prin voia d-lui ITaret, în contra d-lui N. Iorga, care îl ţinea drept profesor.
După câteva zile, totuşi, ministrul revine şi contrar celor zise în Parlament satisface pe d. Iorga. Acesta serbează un mare triumf naţionalist. D. N. Iorga triumfă, când un ministru român se arată fricos... Aceasta nu ne miră de loc. Naţionalismul d-lui Iorga nu tră-eşte decât din laşitatea contimporanilor.
Aceasta este prima parte a afacerii.
A doua este şi mai şi. D. Porn scrie în Nona Revistă Română un articol elogios asupra poetului Ccrna; un
1) Află din întâmplare, căci preocupările d-lui Iorga nu sunt îndreptate spre universitate ci aiurea.
articol în care se găsesc şi câteva aprecieri defavorabile asupra unor scriitori din timpul din urmă. Aprecierile de asemenea natură se găsesc oarecum în atmosfera timpului. Ele au fost exprimate de către mulţi înainte şi după d. Porn. Aşa chiar la io zile după articolul din Nona Revistă Română, un scriitor foarte apreciat şi naţionalist, d. Ion Slavici, scrie în ziarul Lupta din Budapesta următoarele, care sunt aproape aidoma cu cele scrise de d. Porn:
«Deocamdată zicem, că e «a noastră» mişcarea literară, care se desfăşură în România. Iar aceasta s’a băltit rău în timpul celor din urmă câţiva ani, s'a întins şi mereu s'a întins apă tulbure şi stătută, care numai pe ici pe colo apucă să curgă prin albie mai adâncă.
«Privind din depărtare, ai crede, că s’a pornit un fel de vijelie liteiarâ, în pare mii şi mii îşi desfăşoară puterile. Rămâi uimit de huruitul maşinelor, fie plane, fie rotative, de sub care ies cărţile cu toptanul, reviste peste reviste, ilustrate de mare tfect, ziare cu mare «tiragiu» şi fel de Tel de afişe de reclamă. Dică examinezi insă cecacc se aruncă în piaţă, dai peste marfă de bâlci: puţine, care sunt de o potrivă cu cele veilii, şi multe, ( liiar prea multe, de care artribuisă ne lipsim.
«Lipsa de disciplină literară e aici chiar mai învederată: dau cu toţii pe intiecute zor înainte, şi puţinii scriitori, cari muncesc cu dragoste, se pierd în massele mari ale celor ce n'au vreme să se gândească mai înainte de a-şi fi dat scrisa la tipar.
«Nu mai e nici o autoritate, nici un control, nici o legătură întie prezent şi trecut, şi nvrge fiecare înainte cum il tae capul».
Dar scriitorii vizaţi şi nevizaţi, citesc cu plăcere osânda literaturii tinere venită din partea d-lui I. Slavici, şi-şi pierd cu desăvârşire cumpăna raţiunii când este vorba de părerea exprimată de un evreu! Scriitorii români au dreptul, parc-se, să fie judecaţi exclusiv de români; când străinii îi judecă, atunci aceştia trebuie numai decât să-i laude. Frumoasă logică! De unde o fi ea oare împrumutată ? De sigur că nu din ţările Apusului!
Un evreu, care trăeşte în ţara românească, deşi licenţiat în filosofic dela universitatea din Bucureşti, trebue să scrie în evreeşte, — zice criticul dela Cumpăna ; iar criticul dela Falanga adaogă cu aer de nepărtinitor : evreul să scrie şi în româneşte, dar meii întâiu să fie recunoscut că ştie să.... scrie! Adică nu este destul naturalizarea politică, trebue să mai impunem evreului eşit din şcoala noastră şi naturaiizarea literară! După ce l-am instruit pe evreu, după ce l-am titrat, tot nu-i de ajuns; trebue să-l mai şi naturalizăm în limba română! Adică aşa de neînsemnată este influenţa şcolii noastre, în cât un evreu titrat cu o diplomă superioară, tot nu c capabil să înţeleagă geniul literaturii româneşti! Bune şcoli au dar Românii! Cu asemenea şcoli opera de asimilare merge cu paşi repezi... Nu cumva o fi criticul dela Falanga şi dânsul profesor de literatură ? Şi n-o fi cumva d. Porn fostul său elev ? Dacă elevul este aşa de rău, ce să mai zicem de profesor!
Pentru faptul de a fi evreu, d. Iorga a cerut înlocuirea d-lui Porn dintr’o funcţiune în care acesta u-vea tot dreptul să fie...
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
245
Pentru faptul de a fi apreciat defavorabil pe unii scriitori români, ce se putea cere contra d-lui Porn ? Expulsarea, negreşit. Deocamdată însă scriitorii români (acei în cauză, bine înţeles) s’au mulţumit să apeleze la Corpurile Legiuitoare pentru a se respinge înpămân-tenirea d-lui Porn, cu nădejdea că apoi după respingerea înpământănirei, acesta are să plece pe urmele lui Gaster şi Şăineanu.
Aceasta este «afacerea».
Dacă nu s’ar lua în considerare, ca scuză, impulsivitatea unora şi tinereţea altora, ar trebui să zicem: aceasta este boala jorgismului prin care trecem. Căci este o adevărată boală, ca să perdem întru atât încrederea în noi, în cât să recurgem la răsbunare şi în momentele când discuţia calmă ne-ar fi fost deajuns.
Pentru a da ocaziunc şi altora să se descarce de răspunderea gestului nechibzuit pe care l’au făcut tinerii din Societatea Scriitoriilor Români, cari au trimis un apel către Corpurile Legiuitoare spre a se răzbuna contra unui critic, ne-am adresat către mai mulţi din publiciştii noştri cunoscuţi rugându-i să ne răspundă: dacă dânşii socotesc articolul d-lui Porn ca un fapt an-tiromânesc, şi dacă aprobă apelul trimis Corpurilor Legiuitoare. Publicam mai jos o- parte din răspunsuri în ordinea în care le-am primit. Înainte de răspunsuri reproducem şi câte-va rânduri din articolul d-lui Panu scris în Săptămâna dela 29 Ianuarie.
C. Rădulescu-Motru
Din articolul d-lui G. Panu :
«Ce procedcuri sunt aceste? Ce mentalitate? Pentru o ceartă literară, este posibil ca nişte literaţi să ajungă a denunţa pe un coleg al lor, fie chiar străin, Senatului? Şi cetitorul vede pe ce argumente! Intru cât aceşti domni sunt calificaţi a da argumente în propria cauză a d-lor ?
Credeam că numai d-nii Iorga, Cuza şi naţionaliştii acestora sunt cuprinşi de asemenea idei. lată văd că şi o parte din societatea scriitorilor Români; iată tineri scriitori, cari ar trebui să fie în afară de pasiuni josnice şi răzbunări meschine, scoborându-se la nivelul celor mai pătimaşi fanatici!
Dar oare chiar şi în literatură, străinii 11’au voie să scrie româneşte şi să se ocupe de mişcarea noastră literară? Şi este destul ca un evreu să-şi permită o critică asupra unui scriitor român, pentru ca societatea scriitorilor Români să facă acte ca acela de mai sus? Tinerii literaţi voesc să introducă terorizarea printre evreii scriitori şi o cenzură forţată? Cum? D. Steur-man dela Iaşi n’are voie să fie scriitor Român ? I se făcuse lui Rbnetti-Roman o acuzare că şi-a permis să scrie în româneşte o piesă Manasse. Şi acum d. Porn, este pus la index şi urmărit cu denunţări la Senat, fiindcă şi-a permis a fi displăcut câtorva scriitori Români.
Este ceva de neauzit .
27/1 1910, laşi.
Stimate D-le Rădulescu,
Scrisoarea D-tale m’a pus oare-cum într’o situaţie dificilă: pe de o parte eu nu am obiceiul de a acorda
«intervievuri» sau a lua parte la anchete» de felul celei întreprinse acum, cât se pare de D-ta; Jiar pe de altă parte n’aş vrea să fiu învinuit de nepoliteţă sau de lipsă de colegialitate, lăsând fără răspuns o scrisoare iscălită de D-ta.
Pe lângă aceasta, până la primirea scrisorii D-tale eu nici nu citisem articolul d-lui Porn, fiindcă de mai multe luni, după ce m’am convins că «Noua revistă Română» persistă în procedeuri de polemică, pe eari nu le înţeleg, nu mai sunt în curent cu cele publicate în ea.
Mi-am impus deci să citesc acum articolul vizat, şi iată răspunsul meu, cu toată francheţa, la întrebările ce mi le pui.
•	Impresia ce mi-a făcut acest articol se poate de minune caracteriza prin cuvintele primarului din Revizorul» lui Gogol, ce se reprezintă acum la Teatrul naţional din Bucureşti.
«Alexandru Machedon a fost un mare «erou», dar pentru ce să sfărâmi scaunele ?...».
Cerna este un puternic talent şi adânc gânditor, dar pentru ce aceste mici răutăţi şi mahalagisme de culise, pentru ce aceste insinuaţiuni vagi şi aceste generalizări, cu o vădită intenţiune de clevetire conştientă, (fiindcă d. Porn nu pate a fi lipsit de inteligenţă)? Căci nu e adevărat că Cerna a fost primit cu răceală sau indiferenţă de toată lumea şi nu e adevărat că toate revistele nu publică decât «o literatură de o mediocritate revoltătoare» şi că toate urmăresc numai scopuri meschine. Chiar d. Porn, de sigur, face excepţie pentru revista pe care o onorează prin colaborarea d-sale (şi d. Porn scrie toate acestea fără nici o sfiială, iar directorul re-
•	vistei, d-ta, D-le Rădulescu, le publici fără a zâmbi ?).
Dar merită articolul d-lui Porn calificativul de «anti-românesc» ?
Dimpotrivă, îl găsesc, din păcate, prea românesc,— dovedeşte în adevăr că d. Porn este asimilat.
Aprob demersul societăţii scriitorilor români ?
II	desaprob categoric şi cu energie. Orice producţie literară, chiar dacă este în genul articolului incriminat, nu legitimează alte căi, decât un răspuns prin publicitate, dacă îl merită, sau — tăcerea, dacă nu-1 merită.
Şi ieşirea d-lui Porn, cred, nu merită mai mult decât — tăcerea.
Rog să primeşti asigurarea consideraţiunii mele,
C. Stere.
*
Domnule Director,
Răspund întrebărilor D-voastre din simplă bună cuviinţă.
In articolul d-lui Porn, n’am văzut insultă, cel mult maliţiozitate obişnuită între iubiţii confraţi». Ironia chiar răutăcioasă, nu e străină firei literaturei româneşti nici literatorilor noştri, aşa că nu înţeleg de ce critica d-lui Porn ar fi ceva anti-românesc.
Mă întrebaţi dacă d-nu Porn merită oarecare cali-ficaţiune? dacă c nemerit ca asemenea dezbateri să capete sancţiune în parlament ?
1) Oricine scrie, atinge şi are dreptul să fie atins, cu sau fără eleganţă, cu sau fără dreptate, dar nu tot-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
246
deauna fără merit. Credeţi-mâ meritul în asemenea chestiune nare nici o însemnătate.
2) A cere parlamentului o sancţiune în chestiuni literare e un frumos omagiu adus puterii legiuitoare.
Mă bucur că a venit pentru literaţi timpul să fie judecaţi, osândiţi sau achitaţi de aleşii poporului. Academia în parlament e o fericită inspiraţie.
Mărturisesc că astfel am înţeles lucrul, şi la drept vorbind, am fost foarte măgulit în vanitatea mea. E timp să judecăm şi noi pe literaţii cari ne condamnă; astfel numai, «libera critică» va putea lua un avânt în afară de cercul restrâns al preocupărilor literare.
Vom avea un parlament literar.
Pe când o literatură parlamentară!
Primiţi, vă rog, Domnule Director, asigurarea distinselor mele salutări.
Q.	Diamandi.
Piteşti, 28 Ianuarie 1910.
*
Domnule Director,
Scrisoarea D voastră mă pune la o grea încercare.
Iată de ce.
La noi, am observat, e foarte periculos să fii obiectiv în unele chestiuni şi, chestiunea Porn», e una dintre acelea. De câţiva ani de zile nu-ţi este îngăduit nici chiar să taci, necum să aperi, când e în joc un evreu fără a fi bănuit de filo-semitism, fără a fi acuzat de vândut streinilor. La întrebările ce mi le puneţi, eu voiu răspunde însă, în mod cât se poate de franc.
1.	In articolul incriminat nu găsesc nici un pasagiu care să merite a fi taxat de antipatriotic. Domnii membrii ai «Soc. Scriitorilor Români», d-nii membrii pro-testatori, ar fi trebuit să indice ei înşişi, cari anume pasagiuri sunt vrednice de anatemă, ca judecata să se oprească asupra lor, fără ambiguitate.
Consideraţiunile generale la cari se dedă d. Porn, înainte de a se opri la Cerna, le-am întâlnit de zeci şi zeci de ori în mai toate revistele şi foiletoanele ziarelor noastre. Mai mult, eu cred că ele îşi au locul chiar în ţările cu o literatură mai înaintată, în Italia, Franţa, Germania. Cine doreşte să se documenteze, n’are decât să citească articolul : - Cei o sută patruzeci şi unu»—Les Cent quarante-et-un—de Rene Doumie, cunoscutul critic de la Bevue des Deux Mondes.
Incriminarea articolului pomenit, pentru mine, echivalează cu porunca de a cădea în beatitudine în faţa a tot ce se scrie în româneşte.
2.	Când am cetit în ziare apelul scriitorilor către deputaţi, primul meu sentiment, mărturisesc, a fost un sentiment de jenă. Şi jena mea a fost cu atât mai adâncă, cu cât în josul apelului am întâlnit nume cari mi sunt simpatice, foarte simpatice, fiindcă le urmăresc cu drag scrisul.
Nu avem, e drept, prea multe aptitudini economice; să fie oare tot aşa şi cu aptitudinile noastre intelectuale ? Există vreun pericol şi de partea aceasta ? Nu suntem, adică, în stare să luptăm nici pe acest teren ? Este numai decât nevoe de un sistem protecţionist, şi în materie de critică literară ?
Precedentul cu neînpământenirea unui Şăineanu nu
trebue invocat,' căci încă nu este dovedit că s’a făcut bine, ceeace s’a făcut.
Ca încheere, n’am decât o singură rugăminte: d-1 Porn să nu traducă apelul scriitorilor şi articolul său în vre-o limbă străină, ca să le facă cunoscute străinătăţii. Publicaroa lor ne-ar pune într’o urâtă lumină şi ar îndreptăţi, mă tem, să se ia de bune, atâtea învinuiri într’adevăr absurde, ce ni se aruncă de unii în spate.
Primiţi, vă rog, Domnule Director, încredinţarea deosebitei mele stime.
N. Em. Teohari
Ploeşti, 29 Iannarie 1910.
■*
Stimate Domnule Motru,
Am primit atât scrisoarea .D-v. cât şi numărul din «Noua Revistă Română , cu articolul care vă preocupă şi mă grăbesc să vă răspund că pentru a putea fi în desăvârşită cunoştinţă de cauză, ar trebui să văz în tot şi conţinutul petiţiei adresată Parlamentului de membrii soc. Scriitorilor • Români.
Fi foarte cu putinţă ca anumite amănunte de cea mai mare însemnătate să fie trecute cu vederea de unii cititori, ale căror intenţiuni curate îi împiedică de a pune pe ale altora la îndoială. Aceasta nu iea însă dreptul celor cu un discernământ special în materie să constate şi să desvâlue picătura de venin, atunci când ea a fost ascunsă cu meşteşug.
Partea din articolul domnului Porn, privitoare esclu-siv la marile calităţi ale lui Cerna e obiectivă, bine documentată şi nu se poate mai judiţioasă.
Articolul însă mai are şi o introducţie în care domnul Porn se ocupă de alte lucruri şi—pe cât am putut zări printre rânduri—şi de alte persoane. Aici, obiectivitatea, care-i stă atât de bine părţii din urmă a articolului, lipseşte. Şi dacă în această introducţie nu se insultă toată mişcarea literaturii naţionale de azi, e destul să se insulte numai o parte a ei sau vre-unul din factorii ei de căpetenie, pentru ca pornirea membrilor Societ. Scriitorilor Români să fie îndrituită.
Nu pui la îndoială sentimentele româneşti ale domnului Porn. Nu pot uita însă în acelaş timp că d-sa are consângeni cari pe diferite căi, dar mai ales pe aceea a publicităţii ne umilesc-şi ne-discreditează zilnic în ochii străinătăţii şi ai opiniei publice în general, cu o dibăcie şi o fineţâ caracteristică, ceea ce e firesc să deştepte apoi ochii bănuitori chiar şi asupra lucrărilor cu aparenţă de nevinovăţie.
Aşa cred că trebue explicată intervenţia membrilor Soc. Scriitorilor Români—recunosc—destul de caustică pentru interesele domnului Porn în aceste momente, dar sănătoasă şi moralizatoare atât pentru nenumăratele cazuri mai grave anterioare, cât şi pentru cele ce vor mai fi să fie. Şi aşa cred că trebue privită şi judecată chestiunea antiromânismului dovedit— în deosebite măsuri—în scrierile mai tuturor criticilor străini ai literaturii noastre. E o întreagă sistemă — foarte primejdioasă—şi lupta în potriva ei, chiar când c violentă, tot e bine venită.
Primiţi, vă rog, stimate Domnule Motru, asigurarea deosebitei mele consideraţi uni.
I.	A. Bassarabescu
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
247
Iubite coleg,
Iată răspunsul meu la cele două întrebări ce-mi pui, relativ la incidentul provocat de articolul d lui Porii :
1)	Dacă a face critică literară însemnează a fi antiroman şi a insulta, atunci evident că articolul d-lui Pom din Noua Revistă Romană > e • antiromânesc» şi autorul insultă mişcarea literaturii naţionale de astăzi». Sunt convins că dacă articolul în chestiune ar fi fost scris de un român, după cum ar fi putut să fie, nimeni nu s’ar fi gândit să-i dea calificările ce i sau dat.
2)	Mijloacele la cari au recurs «domnii literaţi» cerând sancţiunea Parlamentului, le găsesc reprobabile. Ele nu derivă dintr'un simţimânt omenesc şi cadrează rău cu înalta şi nobila chemare a literaturii. Dacă Î11 locul d-lui Porn ar fi semuat un român, «domnii literaţi» spre a fi consecuenţi, ar fi trebuit fără îndoială să ceară expulzarea lui peste graniţă... Ei bine, nu ! Tinerii noştrii poeţi au greşit ! Ei puteau să apeleze la marele public şi să-l facă judecător, aducând în sprijinul lor argumente noi şi mai ales căutând să împodobească tânăra noastră literatură cu scrieri de valoare. Aceasta ar fi fost răspunsul elegant şi hotărâtor, care ar fi dărâmat o critică nedreaptă şi pătimaşă, dacă nedreaptă şi pătimaşă e critica d-lui Porn, iar nu in-terveniri politice, demne de alte timpuri.
Ca să fim drepţi, trebue totuşi să ţinem seamă de nervositatea naturală a poeţilor, pe cari cei vechi cu drept cuvânt îi numeau «vatum irritabile genus şi să nu uităm apoi, că cea mai mare parte dintr’înşii trăiesc înti’o lume, care le e proprie, lumea închipuirii lor, iar când se coboară în viaţa reală sunt expuşi la rătăciri. Aşa se explică, cred, multe din bizareriile şi stângăciile ce se pun pe socoteala atâtor oameni de litere... De aceea gândesc că trebue să fim indulgenţi faţă de copiii Muzelor; şi să nu-i luăm în serios când vor să fie gravi, nici să-i condamnăm când păcătuesc în luptă cu realitatea.
Cu aceasta, primeşte, iubite coleg, o strângere de mână cordială.
D.	N. Burlleanu
29l-~l9t0	Profesor la Universitatea din
Bucureşti
ceşti unTsociale
RĂZBUNAREA
I
Ca orce pasiune, duşmănia1) are evoluţia ei. Pornită1) dintr’un motiv drept sau nedrept, precedată de mânie, ea este apoi sau înăbuşită pentru totdeauna, când îi lipseşte putinţei de a se satisface, sau urmată de răzbunare.
Felul răzbunării atârnă de împrejurări şi de firea duşmanului. Cei mai cruzi răzbunători sunt cei stăpâniţi de duşmănia de rasă şi perverşii.
Duşmănia de rasă poate face obiectul unor studii foarte voluminoase, căci ea exprimă o stare psihologică cu mult mai complexă de cât s’ar părea. Ea constă
l)	Duşmănia (în Noua Revistă Română 10 Ianuarie 1910)
în ce simte un popor în potriva altuia, de care se deosibeşte atât prin origină cât mai cu seamă prin religie, cate trebue socotită ca pricina de căpetenie a urci dintre creştini şi păgâni. Cu cât un om este mai înapoiat, cu atât mai uşor va fi stăpânit de duşmănia de rasă.
Intre antisemitismul reflectat şi între antisemitismul instinctiv este nu numai deosebire, dar chiar contrast. Pe când părtaşul celui dintâiu ştie de ce este antisemit; părtaşul celui de al doilea, habar nu are.
Antisemitismul reflectat este întemeiat pe motive de ordin curat politic şi economic; cel instinctiv îşi are explicaţia în duşmănia transmisă ereditar din generaţie în generaţie. Şi cum antisemitul din această categorie este un om îngust la minte, incult or semicult ceea ce este şi mai rău—el fără să vrea, se lasă orbit de patimă şi este condus numai de impulsiunile crude ale naturii sale animalice. Astfel se explică nedreptatea şi cruzimea revoltătoare şi degradatoare a speţei omeneşti, cu care sunt câte o dată trataţi sau, mai bine zis, maltrataţi Ebreii în Rusia sau Armenii în Asia mică. Este adevărat că multe dintre progromurile din Rusia sunt puse la cale de oameni, cari urmăresc mai ales cu totul altceva de cât satisfacerea duşmăniei de rasă; dar felul în care ele se execută denotă până la evidenţă duşmănia instinctivă a sălbaticului, a cărui cruzime rafinată te face să te ruşinezi, că face parte din aceiaş speţă cu tine.
Fostul sultan de tristă memorie, Abdul Hamid, pentru ca să-şi salveze tronul, a găsit de cuviinţă să organizeze celebrele măceluri din Adana, întâmplate în Aprilie 1909. Felul în care s’au săvârşit întrece prin cruzime tot ceeace ne-am fi putut închipui. Ele sunt una dintre cele mai mari ruşini ale secolului în care trăim şi chiar ale speţei omeneşti.
Iată cum sunt descrise în ziarul „Le Matinu : de A. Scarfoglio.
Adana. 28 Mai 1909
«Cititori, spune dânsul, istorisirea o face o femee, o femee care şi-a văzut bărbatul uns cu gaz şi ars de viu în faţa ei, care şi-a văzut pe cei doi băeţi ai ei jupuiţi de vii, pe fata ei siluită şi spintecată, casa arsă, fericirea şi viaţa ei, nimicite».
Şi istorisirea asta ziaristul o dă cum i-a fost povestită: «goală, simplă, sălbatică», dar cu atât mai mult zguduitoare, înmărmuritoare.
Grozăviile s’au început după ce valiul Adanei asigurase pe Armeni că n’au de ce se teme, după ce un notabil armean, Daud Urfalian Elfendi, a fost ucis în stradă de un jandarm din ordinul unui notabil turc, Abdul Kader....
Era în dimineaţa de 1 Aprilie,..
MĂCELUL
Ziaristul scrie:
Ca o flacăre care a mocnit îndelung sub cenuşe, întretăind cu mici fulgere roşii grămada cenuşie care o înăbuşe şi care izbucneşte năpraznic, înaltă, îndârjită, mânioasă,—aşa strigătul pe care îl înecau de şease luni aceste guri, strigătul de răz-hoiu şi de măcel se ridică în văzduh:
— Selavat Mahmud, askua, giaur askua!
(In numele lui Mahomed, tăiaţi, tăiaţi pe necredincioşi!)
Focurile de puşcă porniră îndată, o clipă rare, nenumărate
248
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
după altă clipă, răsunând pretutindeni ca bătaia grindinei când cade, însemnând ţipetele. Apoi fuga, fuga zănatecă, alergarea nebună a oamenilor cari dădeau goană pe străzi fără ştire, fără rost, fără pricepere, izbindu-se de zidurile caselor, tur-tindu-se de ele, căzând cu capul măcinat, cu pieptul zdrobit, un fluviu de miei îngroziţi galopând pe o câmpie : şi năvala formidabilă a musulmanilor cu feţe hidoase, arse de soare, slabe, osoase, cu fălci de tigru, pe cari o barbă mică neagră le făcea fioroase, cu ochii însângeraţi, mâinele încârcite pe ţeava puşlei sau pe mânerul iataganelor, cu buzele strânse, alergând cât îi ţineau picioarele, oprindu-se ca să tragă, să lovească cu o straşnică lovitură de iatagan în craniul nenorocitului căzut, pornind apoi mai departe cu furie, fără răgaz, oprindu-se, trăgând şi alergând din nou.
Ici-colea, pe la capetele ulicioarelor, se desfăceau grupuri din ei, se opreau, se adunau în jurul armenilor întârziaţi sau cari căzuseră poticnindu-se de vreun pietroiu—mai cu seamă femeile—îi apucau, le trăgeau gloanţe în picioare, ca să nu se mai poată mişca, apoi începea tortura.
Bărbaţilor li se tăiau degetele dela mâna stângă, li se scoteau din orbite ochiul drept, cu vârful unui pumua! li se retezau urechile, li se tăiau gâtul cu ferăstrău fără a atinge carotida, apoi erau bătuţi cu ciom°gile. Aceste ciomege erau nişte reteveie cu o măciucă de plumb plină de cuie la un capăt. Doui turci ţineau capul chinuitului şi dădeau cadenţa: una, două, trei! iar un altul lovea. Metodic, cu o încetineală savantă, cincizprezece, douăzeci de lovituri cădeau în jurul capului, tari, sonore, ca loviturile unui maiu pe nicovală. Craniul dădea un sunet limpede de alune sfărâmate între degete. Celuilalt cadavru i se deschidea pântecile. Se trecea la femei. Le tăiau sfârcurile sânuri.'or, silind pe copii să le mănânce, li-se tăiau degetele picioarelor, li-se smulgeau ochii cari erau vârâţi in două găuri făcute în piept, le siluiau într'un chip ce nu se poate descrie, li-se deschidea pântecele şi se vâra în deschizătură copii decapitaţi. Une ori, le făgăduiau viaţa dacă o să sărute ţeava puştei şi atunci le descărnau arma în gură; alte ori, le siluiau numai, apoi le goneau goale pe străzi, cu lovituri de paturi de puşcă.
TORTURA
Intr'o fermă, dăduseră peste întreaga familie Bunlikian, compusă din bărbatul, femeea, doui băeţi şi o fetiţă de şease ani. Femeea, in vârstă de 2S de ani, se aruncase la picioarele lor, cerându-le milă. Ei zâmbiră şi îi răspunse:
—	O să fim miloşi, o să fim miloşi, o să vezi!
Apoi, legând pe bărbat de piciorul unui pat. luară pe fe-mee, o desbrăcaseră de tot, şi cu trei cuie maii o ţinluiră in zid, câte un cuiu pentru fiecare mână, unul pentru picioare. Cu vârful unui iatagan, îi tatuaseră pe pântece unul din simbolurile creştine, apoi, pe când, nebună de spaimă, ea tăcea şi privea cu ochii căscaţi, aduseră pe bărbat în faţa ei, în mijlocul odăiei, îl desbrăcară, îl unseră cu gaz şi ii dădură foc ca unei masalale.
Corpul se aprinsese cu voioşie, pocnind, părul se făcuse o flacăre, carnea se calcinase şi se desfăcuse mai înainte ca omul să fi murit.
Ei jucau şi cântau în jurul rugului omenesc imnuri creştine. Copiii plângeau într’un colţ, femeea privea de pe zid, cu braţele deschise, cu corpul tânăr gol, cu pântecile însângerat, devenit tabernacol. Apoi, i se tăiaseră degetele, i se retezase nasul i se dăduse foc părului. In sfârşit, sub ochii ei de fiinţă în agonie se lăiă cu ferăslrăul capetele hărţilor, se silui fetiţa, apoi li se luă ficatul şi inirn.i pe cari le puseră în gura mamei strigându-i:
—	Sfântă fecioară Mărie scapă-i! vino, coboară-te! Nu vezi că mor? Ştii, mănânci inima lor, inima fiilor lor, a fiilor tăi,
aşa de scumpi pe cari ii iubeai atâta, a copiilor tăi aşa de frumoşi, de bălai.
O isprăviră cu o lovitură de secure.
Şi aşa mereu, mereu. Intr’o altă fermă surprinseră pe o fe-mee însărcinată, împreună cu soţul ei, spintecară pântecele nenorocitei, zmulseseră fetusul şi legând un capăt al cordonului obilical de mâna dreaptă a martirei, o siliră să târască pe străzi micul cadavru. Apoi, obosiţi de acest joc înfiorător, înăbuşiră pe tatăl, îndopându-i gura cu carnea sângerândă. O femee fusese jupuită de vie, dar mai înainte de operaţie i se tăiase pielea frunţei pe care i-o lăsară peste ochi.
Un bărbat fuse tăiat in bucăţi şi silit să mestice în gură pe cele dintâiu ; un altul, un cămătar, fuse înăbuşit cu un pumn de mici piaştri de argint, un altul cu pământ, un copil fuse ucis cu cincizeci şi una de lovituri de sabie.
LA ŢINTĂ
Pe piaţă soseau oameni înfricoşaţi, cari credeau să poată scăpa fugind pe câmp. Turcii ii lăsau să se apropie îr. linişte, îi încurajau chiar cu vorbe compătimitoare şi când erau aproape, siguri întru cât-va că vor scăpa cu viaţă, când veneau cu braţele deschise şi cu buzele zâmbitoare, ei ii doborau la pământ pe loc. .
Aşa venise o femee până la dânşii, încrezătoare: ei o luară, îi sfărâmară coastele din dreapta, cu o lovitură de-ciomag; apoi o băgară într’o groapă plină de noroiu, lă sându-i afară numai capul. Şi ea a stat acolo, cu partea dreaptă zdrobită, gemând.
Gând şi când, eşind de sub noroi, capul ei îndurerat se ridica greoi, plutea o clipă pe valul negru, sudând sânge şi apă, privea, apoi cădea înapoi fără putere Turcii, ori de câte ori se arăta obrazul acela, aruncau în el cu pietre, ca într’o ţintă, râzând ori de câte ori nimereau bine.
INCENDIUL
Apoi se începu incendiul. Turcii făceau operaţie cu metodă... Focul nu se aprindea îndată, mici văpăi, albastre şi palide în lumina orbitoare a zilei, săreau zglobii de alungul zidurilor, mai late şi mai înalte la bază, unde se scursese gazul ; apoi, de odată, trei, patru, cinci limbi mari de foc se ridicau, şerpuind spre ferestre. Ţâşneau ţipete furioase, delirante, ţipete de femei, ţipete de copii, plânsele turbate de bărbaţi, o întreagă disperare care se urca spre văzduh odată cu flăcările.
Feţe nebune de groază, cu spaima încremenită pe dânsele, treceau prin faţa ferestrelor; se îndreptau braţe cu copii spre dătătorii de foc, implorând îndurare. Goana nebună, frenetică pe scări, făcea să se cutremure casa. Apoi, după un timp, uşa se întredesehidea, trecea un braţ ţinând o batistă albă-Turci aşteptau fără să se grăbească, fârâ să răspundă.
Postaţi de cele două părţi ale uşei, pândiau, cu puştele gata. Cu cât incendiul sporea, se desehidea o uşe, trecea un om. El privea cu spaimă torţele aprinse, pe oamenii acei îngrămădiţi şi făcea un pas înainte, la noroc. Focuri de puşcă, îl doborau atunci la pământ. Uşa se închidea cu violenţă, goana reîncepea, flăcările se urcau mereu. Turcii aşteptau mereu. Uşa se deschidea din nou, eşea o femee cu un copil... Gloanţele
porneau! Ea cădea la pământ!.........
Aci se opreşte povestirea ororilor.1)
*
Pe cât de ciudată şi de nedreaptă ni se înfăţişează duşmănia de rasă, pe atât de firească şi de în drep-tăţită uneori ni se pare duşmănia de clasă. Cel care ştie să observe amănunţit şi nepărtinitor, constată că
1) „Adevărul". 28 Maiu 1909.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
249
organizaţia socială, aşa cum ni sc înfăţişează astăzi, nu este cum ar trebui să fie. Două fapte îl isbesc dcla prima vedere şi anume că, pe de o parte, nu toţi cei mai capabili sunt cei mai bine răsplătiţi; iar pe de alta, că nu toţi cei ce muncesc mai mult sunt cei mai profitaţi.
Indiscutabil că aceasta este o stare anormală de lucruri, care cu cât poporul sc civilizează mai mult şi devine mai conştient de drepturile sale şi deci de nedreptatea a cărei victimă este, — cu atât deşteaptă mai multă duşmănie.
Eminescu în limbajul său înflorit a zugrăvit cu mă-estrie această tristă situaţie, în împărat şi Proletar.
„Spuneţi-mi ce-i dreptatea?—Cei tari se îngrădiră „Cu averea şi mărirea în cereid lor de legi,
„Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră „Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră «Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
«l'nii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
«Trec zilele voiousc şi orele surâd,	•
«In cupe vin de ambre... iarna grădini verdeaţă,
« Vara petreceri, Atpii cu frunţile de gheaţă;
«Ei fac din noapte ziuă, ş’a zilei nopţi închid.
Cum s’a ajuns la această stare anormală de lucruri? Toată cauza stă în viclenia, dibăcia şi brutalitatea unora, pe de o parte; iar pe de alta, în naivitatea şi slăbiciunea celorlalţi.
Cu cât cei nedreptăţiţi îşi dau seama de ni dreptatea ce li se face şi pe măsură, sunt constrânşi ce să-şi înăbuşească nemulţumirea,-- duşmănia lor creşte trep-tat-treptat, până când în cele din urmă izbucneşte, ma-nifestându-sc sub formă de revoluţie, în care se des-lănţuesc acele scene de groază şi cruzime, ce dovedesc, că în adâncul sufletului său, omul a rămas tot fiară.
Când împilările şi jafurile aristocraţimei şi clerului francez au atins culmea — poporul ne mai putând să rabde şi încurajat fiind de unii idealişti, şi chiar de către unii pescuitori în apă turbure,— s’a revoltat şi a mers cu cruzimea până acolo, în cât unii s’au dedat chiar la fapte de antropofagie. Aceasta l-a făcut pe Taine să esclame îngrozit: Le gorille! Ic gorilleL.
Tot astfel s’a petrecut, în mic, şi la noi în anul 1907 cu ocazia revoltelor ţărăneşti. Ţăranii, orbiţi de ură, au pierdut orce putere de discernământ, omorând afară de mulţi vinovaţi, cu mult mai mulţi inocenţi.
O trăsătură psihologică ce caracterizează sufletul ţăranului român şi poate că şi pe acela al celor de altă naţionalitate este, că la el nu există mijlocie: sau îndură tot sau te omoară.
Şi neapărat că aceasta este spre paguba lui, căci dedându-se la excese, procură ocazia asupritorilor să-l măcelărească.
Singura scăpare este numai în solidaritatea bine înţeleasă şi bine practicată. Nu este destul numai ca să fii conştient de drepturile şi de forţa ta, mai trebue pe lângă aceasta, să ştii cum să ţi le pretinzi şi cum să te serveşti de forţă.
Dar mai presus de toate trebue să fii bine pătruns de foloasele, pe care le poate aduce solidaritatea şi să
ştii să deosibeşti pe făţarnici de oamenii de caracter, pe şarlatani de luptătorii devotaţi sfintei cauze a lu-mei celor obijduiţi.
*
Afară de răzbunarea sălbaticilor şi inculţilor, cele mai grozave răzbunări sunt acelea ale amoralilor şi perverşilor. Explicarea acestui fapt este destul de logică. Piste firesc ca amoralul, care săvârşeşte răul pe nedrept, şi perversul care-1 face pentru plăcerea de a-1 face; este firesc, zic, ca, atunci când au motive de duşmănie în potriva cuiva, să fie de o cruzime fără seamăn.
Altfel se petrec lucrurile cu omul de caracter, cu omul la care sentimentul dreptăţii este foarte desvoltat. Pe acesta nedreptatea îl răneşte cu mult mai mult; dar cum el este un om care se fereşte de a fi nedrept, caută ca şi în răzbunare să păstreze oarecare măsuri.
Duşmăniile cari provoacă foarte crude acte de răzbunare, sunt şi acelea provenite din gelozie. îmi amintesc de un caz despre care vorbeşte Proal în cartea sa. *) liste vorba de o femee, care şi-a împuşcat pe o rivală şi apoi s’a retras puţin la o parte, de unde sorbea cu privirea spectacolul. în care aceea se svârco-leâ în spasmurile morţii.
Un caz de răzbunare din gelozie am avut ocazie să-l văd şi eu. Intr’o zi, când mă aflam la şosea, în dreptul bisericei unde se construia şcoala primară de acolo, am văzut o mulţime de oameni îngrămădiţi în jurul clopotniţei; iar jos pe pământ se afli un Ţigan, care se svârcoleâ de durere. O Ţigancă îl muşcase de testicule din gelozie. Mărturisesc că de când sunt, n’am văzut filtrându-se din nişte ochi omeneşti mai multă duşmănie, ca din ochii acelei Ţigănci.
(Va urina)	N. ZAHARIA.
POLITICA AGRARĂ A ROMÂNIEI2)
Dacă până mai anii trecuţi plângerea de nesocotirea trecutului nostru economic, de necunoaşterea şi nestu-diarea lui subt diferitele forme şi mai ales subt unul din cele mai interesante aspecte, chestiunea ţărănească, era sprijinită, oare cum, pe sărăcia aprope completă a publicaţiilor asupra acestei chestiuni; răscoalelor din 1907 le urmează o supraabudanţă de scrieri studiind chestia atât de palpitantă a ţărănimii noastre.
La ameninţătoarele flăcări ale focului din 1907 s’a deschis nemăsurat de adâncă înaintea ochilor tuturor prăpas-tiaprea de demult săpatăla fundamentul organizaţiei noastre sociale.de atâţia ani de fericită guvernare. La strălucirea fulgerătoare a văpăilor neiertătoare, care ameninţau să prăpădească totul s’au luminat minţile şi inimele tuturora s’au înfricoşat de apropierea groaznicului pericol şi s’au încălzit de o comună dorinţă de alinare şi de mult îndreptăţită îmbunătăţire a stării ţărănimiii acestei ţări.
Din aceasta atmosferă izvorăşte o sumă de publicaţii asupra chestiei ţărăneşti, cuprinzând numeroasele păreri ce sau dat de unii şi de alţii, chemaţi şi nechemaţi, asupra cauzelor cari au produs tulburările din pri- 1
1) Suicides et crimes passioncls. Paris. Alean.
1) 77/. C. Aslan. Politica agrară a României. Buc. 1909. Tip. Soccc-Voi. de 250 pag.
250
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
măvara anului 19O7 şi asupra îmbunătăţirilor de aduse precum şi cari au fost roadele ce au dat reformele încercate în trecut.
Multe din studiile şi articolele care s’au scris, discu-ţiunile care s’au urmat au fost izvorâte din cel mai faimos dor de bine, pentru ameliorarea stării acestei numeroase pături sociale; dar au fost arătări, criticări teoretice, a situaţiunilor, propuneri dc îmbunătăţiri, la cea mai mare parte lipsindu-le documentarea, fie cu date adunate la faţa locului, fie cu informaţiuni sigure şi serios verificate.
Multe sânt de asemenea părerile acelora care stau mai în atingere cu ţărănimea noastră, cu lipsurile, nevoile şi obijduirile pe care le îndură şi cari simt, cu mai mare uşurinţă unde este buba şi care va fi tămăduirea dorită.
In lipsa unei serioase anchete agricole care să ne arate adevărata stare a ţărănimii sântem nevoiţi, să folosim aceste publicaţiuni, unele obiective, altele din spirit de partid izvorâte, altele pline de pizmă şi ură contra uneia sau altei clase sociale.
In astfel de împrejurări, în constituirea unui tablou a stării ţărănimii va fi mult de lucru şi vor trebui făcute multe rezerve asupra credinţii şi obiectivitătii multor amănunte, indicate întro lucrare sau alta.
Lipsa aceasta de obiectivitate a multor studii, întăreşte nevoia de a aduna şi cunoaşte tot ce s’a scris asupra acelui punct, pentni ca ast-fel se stabileşte posibilitatea unui control, din care sau se adevereşte credinţa în realitatea celor afirmate, sau se sfarămă şi sânt înlăturate că false sau interesate.2 1)
Acum când focul pare că s’a stins, cu multe sacrificii, dar totuşi cu prea mult şi prea scump preţ, când starea spiritelor pare că ş’a mai liniştit apar lucrări care studiază chestia ţărănească subt aspectul general, înfr’un mod mai complect, dat fiind materialul publicat în ultimul timp şi totdeodată mai obiectiv.
In unul din numerile acestei reviste dl. profesor A. D. Xenopol anunţa lucrarea datorita dlui. G. Panu: Starea ţăranilor în vremurile trecute.
Cea ce voesc prin aceste câteva rânduri este să atrag atenţiunea celor interesaţi asupra unei publicaţiuni noi, care sub o denumire cu totul nouă îmbrăţişează întreaga chestiune ţărănească, în scurgerea timpului, studiindu-o cu multă scrupulozitate, în fazele ei principale şi evidenţiind la fie ce pas adevărata şi dreapta poziţie a problemii noastre agrare.
Este vorba de lucrarea datorită d-lui Tli. C. Aslan Politica agrară a României.
Autorul este un mult cunoscut cercetător al trecutu-iui nostru economic. Lucrările sale: Finanţele României dela Regulamentul organic până azi şi Studiul monopolurilor în România, ambele premiate de Academia română sunt contribuţiuni foarte preţioase şi mult apreciate. Ele au dat ocazie autorului, să poată
2)	Aceste consideratiuni m’au detereminat să adun intr’o lucrare bibliografică toate publicaţiile şi articolele cari ’au scris asupra chestiunii ţărăneşti până la 1908. Pentru a contribui la studiarea părţii istorice a chestiunii agrare, în prima parte a lucrării s’au adunat publicaţii anterioare anului 1864, începând cu 1500.
îmbrăţişa problema agrară cu o mult mai superioară pregătire şi cu o mult mai mare bogăţie de amănunte ca ori care altul—vorbind de cei ce au tratat chestiunea până astăzi — şi pare că reclamau ca o continuare firească analizarea chestiunii ţărăneşti, sâmbu-rile trecutului nostru economic.
Dc la început trebue să observăm că dl. Aslan, după cum arată .însu-şi titlul lucrării, urmăreşte ca din studiarea diferitelor momente ale situaţiunii ţărănimii noastre, să degajeze care a fost politica agrară pe care au unnărit-o în trecut diferiţii domni. Caracteristica lucrării e că dl. Aslan, urmărind stabilirea adevărului istoric îşi ia sarcina dovedirii şi apărări-dreptului vechi al celor asupriţi, al celor mult nedreptăţiţi, ca să nu zicem spoliaţi, de atâta amar de ani.
Neajunsurile şi suferinţele ţărănimii noastre au rădăcini adânci în trecutul îndepărtat şi numai prin luminarea complectă şi cunoaşterea largă a situaţiei ei . în acele timpuri se poate stabili cauzele cari au «ţinut-o într’o stare aşa de vitregă pentru dânsa.»
La începutul întemeerii Principatelor şi câte-va secole chiar mai târziu, nu de pământ duceau lipsă ţăranii căci pământ era din belşug, aveau mai mult chiar decât puteau să muncească, ţara fiind destul de întinsă şi foarte puţin locuită, atunci braţele cari să muncească pământul erau rare, iar nu pământul era prea strâmt, şi nu este dar de loc de mirare că ţăranii aveau voie să muncească cât de mult pământ ar fi putut, şi stăpânii pământului erau voioşi să ia zeciuinlă din rodul muncii lor, căci cu cât ţăranii munceau mai mult pământ. cu atât ci dijma stăpânilor era mai mare.
Era indiferent ţăranului starea juridică a proprietăţi acelui pământ, fie că el nu ar.fi aparţinut în plină proprietate stăpânului satului, fie că stăpânul satului avea dreptul să ia dijma în virtutea dreptului său de judecător, şi că încetul cu încetul acest drept de folosinţă a fost uzurpat şi transformat într’un drept de plină proprietate ; cea ce ştia ţăranul era că putea să muncească ori cât pământ voia, şi din munca lui ţinea pe seama lui nouă din zece părţi şi da numai a zecea parte stăpânului locului; cea ce vedea ţăranul era că aşa cum erau alcătuite raporturile dintre stăpâni şi săteni, putea el şi cu familia lui, să se hrănească din pământul pe care-1 cultiva, că avea dreptul să ţină la păşune ori câte vite ar fi putut să crească, precum şi să tae din pădure atâtea lemne de câte avea nevoie pentru trebuinţa casei sale, şi în schimb da stăpânului locului trei zile declacă .
• Pe acele vremuri cultura pământului era limitată de trebuinţele restrânse ale consumaţiunii interne, căci atunci nu se exportau grâne în ţările străine, el producea atât cât era nevoe pentni hrana locuitorilor, şi bogăţia ţării nu venea atât de la cultura cerealelor, cât din creşterea vitelor, cari se hrăneau pe bogatele păşuni ale Principatelor.1)
Pe atunci raporturile dintre săteni şi proprietari erau foarte uşoare. Sătenii erau îndatoraţi să dea stă-
1) op. cit. pag. 6—7.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
25'
panului locului a zecea parte din tot rodul pământului şi din stupi, să-i facă trei zile de clacă: una la arătură, alta la seceră şi alta la coasă şi aveau dreptul să are întinderea de pământ de care aveau nevoe, de a-şi paşte vitele în păşunele comune şi a lua din pădure lemnele trebuincioase pentru casa lor.
Ac este obiceiuri patriarhale nu au putut însă să dureze multă vreme; căci dacă la început fie care era mulţumit să cultive atât pământ de cât avea trebuinţă pentru nevoile sale. şi nici dorinţa de a grămădi averi mari nu era aşa de aprigă, căci nici nu aveau unde să-şi desfacă productele lor; mai târziu însă, când relaţiile cu ţările vecine începuse să fie mai dese, iar schimbul de produse ale ţării cu străinătatea să ia un mic avânt în Principate, mai cu seamă de când Turcii ajunseseră să aibă mai deasă atingere cu Principatele şi să-şi dea socoteală de bogăţiile lor, atunci începu să se preţuiască mai mult valoarea pământului, şi de atunci se născu dorinţa proprietarilor să scoată cât mai mult din pământul lor, şi prin urmcire de atunci începu exploatarea ţărănimii, la început mai blajină, pe o scară mai puţin întinsă şi pe urmă din ce în ce mai pronunţată şi mai violentă cu cât productele ţării erau mai căutate şi cu cât dorinţa celor puternici devenea din ce în ce mai mare pentru dobândirea de pământ pentru a scoate din el cât mai mare folos. ')
Era, foarte firesc că din această ciocnire de interese, clasa dominantă să triumfe, să îngenuncheze ţărănimea şi să se urmărească în totdeauna interesele proprietarilor, nesocotindu-se cu totul muncitorimea.
«Cu cât ţara păşea mai mult către regimul agricol, şi cu cât foloasele ce se puteau trage din pământ deveneau mai mari, cu atât mai mult s’a căutat ca de aceste folo.ise să profite numai proprietari şi din toate avantăgiile pe cari le avea ţărănimea în trecut, numai rămăsese de cât amintirea că ţăranul avea dreptul să se hrănească, pe moşia pe care locuia, dar din vechiul obiceiu ca sătenii să ăibă pământ de hrană atât cât puteau cultiva, sau să ţină la păşune atâtea vite cât puteau să crească, numai rămăsese pentru ţăran de cât un drept de chiriaş pe moşia proprietarului pe o în. tindere de pământ din ce în ce mai îng’ustă. atât pentru hrana săteanului cât şi a vitelor sale.s3)
Iată în scurte cuvinte, chipul clar şi precis sub care expune d-1 Aslan în capitolul introducător al lucrării sale, evoluţia politicii noastre agrare în trecut, conchi-zând că: astă-zi oamenii de stat au ajuns la convingerea că este în interesul tutulor ca să fie o pătură ţărănească viguroasă, care să-şi aibă asigurat traiul cu înbelşugare, iar nu o ţărănime mizerabilă, care abia să poată trăi de azi pe mâine. Astă-zi politica agrară a viitorului trebue pusă cu totul pe alte baze de cât în trecut, ea trebue să fie condusă de spiritul înfrăţirii tutulor claselor sociale).8)
Evoluţia chestiunii agrare în principate e dezvoltat, expusă sub următoarele cinci capitole:
i) Politica agrară a principatelor până la Regulamentul organic ; . 1 2 3
1)	op. cit. pag. 78.
2)	op. cit. pag. 15 —16.
3)	op. cit. pag, 17.
2)	Dela regulamentul organic până la Aşezămintele Domnilor Barbu Ştirbey în Muntenia şi Grigore Ghyka în Moldova (183 i —1851);
3)	Dela Aşezămintele Domnitorilor Barbu Ştirbey şi Grigore Ghyka până la legea rurală (1851 —1864);
I) Dela legea rurală din 1864 până la legile agrare din 1907—1908;
5)	Legile agrare din 1907—1908.
Nu mă voi avânta într’un excurs asupra acestor dezvoltări. Cea ce se degajează însă şi nu pot decât să subliniez este preocuparea autorului de a evidenţia, în tot acest şir de reforme agricole, politica agrară de subjugare şi îngenunchiare a ţărănimii în folosul proprietarilor.
Momentele cele mai frumoase din trecut, când trebuiau ascultate plângerile ţăranilor, când se cuvenea să li se dea şi lor un mai bun şi mai larg drept la viaţă au fost întunecate de interesele egoiste ale proprietarilor, cari doreau totul pentru ei. Aşa s’au petrecut lucrurile la alcătuirea Regulamentului organic. Ideile generalului Kisseleff, pentru îmbunătăţirea stării ţărănimii, ce zid de neînvins au întâlnit în propunerile boerimii, care a trebuit să cedeze. Şi mai târziu, la cunoscuta împroprietărire a Domnitorului Cuza ce năpraz-nic s’au deslănţuit aceste interese, prin graiul neîntrecutului Barbu Catargiu şi câtă dreaptă dragoste încălzea sufletul Aceluia care a realizat speranţele îndreptăţite a trei milioane de ţărani.
Dar mai mult decât atât. Chiar momentele trecute în cari, credem, că un vânt generos de compătimire a celor suferinzi, sau un avânt larg de libertate şi egalitate încălzea şi călăuzea sufletele boerilor stăpânitori, spre o mai dreaptă şi iubitoare convieţuire, acele momente nu erau izvorâte din solicitudinea ce ar fi avut-o boerii pentru ţărănime, ci erau urmarea fatală a politicii de subjugare a ţărănimii care îi adusese aici, sau nevoile economice ale momentului cari îi forţau la asemenea reforme.
Unul din aceste momente este desrobirea ţăranilor de rumânie şi vecinie petrecută la 1746 în Muntenia şi 1749 în Moldova.
Jafurile la cari au fost expuse principatele în timpul incursiunilor şi luptelor cu Turcii, Tătarii şi Polonii, birurile grele la cari era supusă populaţia, adusese mare parte din ţărănime în starea că, neputându-şi plăti dările, să se vândă proprietarilor sau stăpânilor de moşii Astfel din oameni liberi deveneau sclavii boerilor, cre-îndu-sc rumânia sau vecinia. Condiţia lor era aşa de rea, în cât mulţi, în desperare, fugeau de pe moşii, sau chiar treceau în ţările vecine, unde următori făgădue-lilor date sperau mai bune condiţiuni de viaţă.
«Despoporarea satelor era cea mai mare lovitură care se putea da Domnului şi boierilor, căci ea aducea după dânsa neputinţa pentru proprietari de aşi cultiva moşiile lor, iar Domnii numai puteau să încaseze veniturile Visteriei şi prin urmare nu aveau de unde să plătească tributul şi celelalte dări către Poartă, aşa în cât Domnul şi Obşteasca Adunare ar fi făcut cele mai mari făgăduinţe, numai să se întoarcă băje-narii îndărăt pe la vetrele lor .') 1
1) op. cit. pag. 21.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
252
Dezrobirea ţărănimii de rumânio şi vecinie petrecută sub Constantin Mavrocordat este izvorâtă din frica Domnului de a nu perde domnia, prin imposibilitatea de plată a tributului către Poartă. Că nu era acel avânt de libertate şi egalitate care călăuzea pe bocri, nc-o spune însăşi anaforaua boerilor din 1775. Condiţia lor era aceiaşi: slujba lor era necontenit ca şi mai înainte, la toate trebuinţele ce aveau stăpânii moşiilor şi iarăşi fără soroc slujeau.»
Şi tot aşa mai târziu, legile de vânzare a bunurilor Statului, menite a continua opera legiuitorului dela 1864, pentru ridicarea unei ţărănimi avute şi independente, prin însă-şi condiţiile ei nu au putut fi profitabile ţărănimei.
Fie obligaţia de plată imediată a preţului, sau a plăţii solidare înspăimânta pe ţărani, şi acestea au făcut ca legile de vânzare a bunurilor Statului dela 1874 la 1S86 să fie mai numai în profitul proprietarilor şi a burghezimei ridicate.
In ultimele paragrafe ale capitolului IV se analizează şi alte cauze ale relei stări a ţărănimii în afară de lipsa pământului: tendinţa excesivă a arendării proprietăţilor rurale, regimul învoelilor agricole, lipsa de islaz, preţul muncilor agricole, repartiţiunca impozitelor.
Capitolul V cuprinde o expunere foarte obiectivă a reformelor agrare, propuse de guvern în 1907/1908, şi arată nevoile la cari ele sunt menite a răspunde.
Nu vreau să aduc nici o complectarc lucrării d-lui Aslan — nu văd, ce s’ar putea aduce— ; dar celei mai calde şi desinteresate apărări a drepturilor ţărănimii pe care am găsit-o în cartea d lui Aslan i se impunea, cred, cu privire la momentele actuale concluzia pe care o pune autorul, vorbind de urmările reformei agrare a regulamentiilui organic.
Dar cine era să pună umărul în Obşteasca Adunare şi să susţină îmbunătăţirea soartei ţăranilor, când ei nu aveau nici un reprezentant acolo ?
Cum se putea pretinde dela o gcneraţiune care născuse cu privilegii şi care era obişnuită, să considere pe ţăran ca instrumentul ei de muncă, să se gândească că viitorul unei ţări nu poate să fie asigurat atât timp cât clasa cea mai numeroasă a ţării trăeşte în mizerie ?»a).
Toate îmbunătăţirile propuse nu vor întârzia, închee d. Aslan, să dea aşteptatele binefăcătoare roade, creind o ţărănime liberă şi avută, convieţuind în raporturi de bună înţelegere şi de dreaptă solidaritate socială cu proprierarii.
Versurile divinului Horaţiu : Quicl leges sine mori-bus, vanae proficmnt? ne dau însă măsura dreaptă a aşteptărilor noastre.
Iar înţeleptele cuvinte ale II. S. Regelui, rostite ca răspuns la urările aduse de Rectorul Universităţii din Bucureşti, cu ocazia jubileului de 40 de ani de domnie, ne arată locul unde stă rana atât de greu de vindecat.
<• Pregătiţi-ne, dar, bărbaţi cu iubire de ţară, cu sufletul curat şi cu voinţa îndreptată spre muncă conştiincioasă şi folositoare, zicea M. S. Regele, adresân-du-se întregului corp profesorat al ţării. Nu uitaţi, că caracterele mai mult decât talentele hotărăsc soarta popoarelor şi că forţa morală nu mai le poate apăra de învingere şi nimicire.
A. ŞtefAnescu-Galaţi. 1 2
1)	Pag. 23.
2)	op. cit. pag. 90.
LITERATURA
Î'ÂINIL E N E G R E
Tu tihi divitias stalidissime coti-geris aniplas.
Negasque micam pauperi : Adver.it ecce dies qua saevis ig-nibus ardens
Rogabis aquae gutlulatn.
(Novis stultifere, 1507 f. xix)
l’e vremea ceea, Nicolai Nerli era cămătar în nobila cetate a Florenţei. Când băteau ceasurile trei, îl găsiai aşezat la masa lui de scris, când băteau nouă, tot acolo sta şi toată ziulica scria ţifre pe tăbliţele sale. împrumuta bani împăratului şi papei. Doar diavolului nu-i împrumuta fiindcă se temea să nu-şi găsească beleaua cu acela, pe care l-au botezat oamenii Necuratul şi carc-i plin de şiriclicuri. Nicolai Nerli era îndrăzneţ şi bănuitor. îşi câştigase bogăţii mari şi des-puiase multă lume. Pentru asta era onorat în cetatea Florenţei. Locuia într’un palat, unde lumina, pe care a făcut-o D-zeu, nu intra decât prin nişte ferestre înguste; şi din prevedere, căci locuinţa bogatului •trebue să fie ca o cetăţuio, şi cei ce stăpânesc bunuri mari bine fac că-şi apără cu forţa ce-au câştigat prin şar-latanie.
Prin urmare, palatul lui Nicolai Nerli era întărit cu zăbrele şi cu lanţuri. Pe dinăuntru, zidurile erau zugrăvite de meşteri dibaci, cari făcuseră Virtuţile, în chip de femei, patriarchii, profeţii şi regii Israilului. Tapiţerii, întinse în odăi, desfătau ochii cu istoriile lui Alexandru şi ale lui Tristan, aşa cum se povestesc în romane.
Afară din oraş, clădise un spital, a cărui friză sculptată şi zugrăvită, înfăţişa faptele cele mai cinstite din viaţa sa ; ca recunoştinţă pentru banii, ce-i dăduse să se isprăvească sfânta Maria cea nouă, i se atârnase portretul în cafasul acestei biserici. II vedeai îngenun-chiat, cu mânile împreunate, la picioarele sfintei Fecioare, şi îl puteai recunoaşte după scufia de lână roşie, după ceafa păroasă, după faţa perdută în grăsime galbenă şi după ochii mici şi vii.
Nevasta lui, Mona Bismantova, spăsită şi tristă, la care cu greu ţi-ai închipui că s’ar putea uita cineva, stă de ceealaltă parte a Fecioarei, într'o ţinută umilită de rugăciune.
Omul acesta era unul dintre fruntaşii Republice!, în ochii magistraţilor, nimic nu-i scădea din cinstea, pe care şi-o câştigase prin bogăţia lui cea mare, de oare ce nu cârtise nici odată înpotriva legilor şi fiindcă nu se îngrija nici de acei, pe care puternicii îi osândeau la amenzi sau la surghiun.
într’o seară de iarnă, întorcându-se acasă mai târziu ca de obiceiu, fu înconjurat, în pragul uşii, de o droae de cerşitori mai mult goi, cari-i întindeau mânp. Ii alungă cu vorbe aspre. Dar foamea îi făcea sălbateci şi îndrăzneţi ca nişte lupi. Se strânseră roată împrejurul lui şi îi ccrurăpâne cu glas plângător şi răguşit.
Se şi apleca să iea pietre şi să dea într’înşii, când văzu că vine o slugă, ducând pe cap un paner cu pâni negre, tainul rândaşilor, bucătarilor şi grădinarilor săi.
253
NOUA REVISrĂ ROMANA
Făcu semn celui cu panerul să se apropie şi scoţând clin coş, cu amândouă mânele, aruncă pâne nenorociţilor.
Apoi intrând în casă, se culcă şi adormi.
In somn îl păli damblaua şi muri atât de năpraznic, încât se credea tot în pat când îl văzu pe sfântul Mi-ha.il, luminat de strălucirea izvorâtă din trupul său, stând într’un loc lipsit de lumină.
Archanghelul, cu cumpăna în mână, încărca talerele.
Recunoscând în partea cea mai grea sculele văduvelor, pe care le păstra ca amanet şi grămezile făcute din rozătura tâlhărească a galbenilor, recunoscând apoi câteva monede foarte frumoase de aur, pc care numai el le avea, câştigate însă prin camătă şi înşelăciune,— înţelese Nicolai Nerli că Archanghelul Mihail îi cân-tăria viaţa lui încheiată.
Rămase cu mintea încordată şi îngrijorat.
—	Prea sfinte Sfinte Mihaile, zise el, dacă pui într’o parte tot câştigul, ce-am avut în viaţă, pune dincolo, te rog, frumoasele aşezăminte, prin cari mi-am arătat cucernicia cu prisos. Nu uita nici domul Sfânta Ma-ria cea nouă, trei părţi dintr'însul au fost făcute din dania mea, nici spitalul, pe care l-am clădit afară din oraş în întregime din banii mei.
—	Nu te teme, Nicolai Nerli, răspunse Archanghelul, nu voiu uită nimic.
Şi cu mâinele sale slăvite puse în talerul cel mai uşor domul sfânta Maria şi spitalul cu friza sculptată şi zugrăvită. Dar talerul nu s’apleca.
Pe cămătar îl cuprinse o mare nelinişte.
—	Prea sfinte Mihaile, reluă el, mai caută. N’ai pus în talerul acesta nici aghczmatorul Sfântului Ion, nici amvonul Sfântului Andrei, pe care e zugrăvit, în mărime naturală, botezul Domnului nostru Isus Hristos. Mulţi bani m’a ţinut lucrarea asta.
Archanghelul puse deasupra spitalului amvonul şi a-ghezmatarul în talerul, care nu se scoborâ.
Nicolai Nerli începu să-şi simţească fruntea scăldată de o sudoare rece.
—	Prea Sfinte Archanghele, întrebă el, eşti sigur că ţi-i dreaptă cumpăna ? Sfântul Mihai răspunse surâzând că, deşi nu-i după chipul şi asemănarea balanţelor, de care se folosesc lombarzii Parisului şi zarafii Veneţiei, totuşi nu-i lipseşte de loc exactitatea.
—	Ce! suspină Nicolai Nerli pierdut la faţă, prin urmare domul acesta, amvonul, linul şi spitalul, cu toate paturile sale, nu trag cât un fir de pai, cât un puf de pasăre ?
—	După cum vezi, Nicolai, zise Archanghelul; şi până acum greutatea nedreptăţilor tale e cu mult mai mare decât uşoara povară a faptelor bune.
—	Vra să zică am să merg la iad, zise Florentinul.
Şi-i clănţăneau dinţii de groază.
—	Răbdare, Nicolai Nerli, reluă cântăritorul ceresc, răbdare, n'am isprăvit. Ne mai rămâne asta.
Şi Mihail, fericitul întru Domnul, luă pâinile negre pe care bogatul le aruncase săracilor în ajun.
Le puse în platanul faptelor bune, care se scoborî dintr’odată, pe când celălalt se urca şi amândouă talerele se opriră la aceeaşi înnălţime. Varga de fer a cumpănei nu se apleca nici la dreapta, nici la stânga,
şi limba arăta desăvârşita potrivire între cele două talere.
Cămătarul nu-şi credea ochilor.
Slăvitul Archaiighel îi zise:
— Vezi, Nicolai Nerli, nu eşti bun nici pentru cer, nici pentru iad. Du-te, întoarce-te în Florenţa. înmulţeşte în oraşul tău aceste pâni negre, pe care le-ai dat cu mâna ta, noaptea, fără să te vadă nimeni, şi te vei mântui. Cerul se deschide nu numai tâlharului, care se căeşte şi păcătoasei, care-a plâns. Indurarea lui D-zeu e neţărmurită. Ea poate mântui chiar pe-un bogat. Iui tu acela. înmulţeşte pâinile, pe cari le vezi cât cântăresc în cumpăna mea. Pleacă !
Nicolai Nerli se deşteptă în patul său. Se hotărî să urmeze sfatul Archanghelului şi să înmulţească pâ-nea săracilor ca să intre în împărăţia cerurilor.
Timp de trei ani, cât mai trăi pe pământ, după cea dintâi moarte, fu milos şi foarte milostiv faţă de cei nenorociţi.
’	Anatole France
(Traducere de Arakl Scvastos.)
ŞCOLARE
NOUTĂTI PEDAGOGICE
.»
Şcoala în pădure. Titlul arată în deajuns ce trebue să fie aceste şcoli. Ele sunt creaţiuni cu totul nouă. Vechimea lor nu este mai mare de 5 ani. Nevoia lor s’a simţit din momentul ce s’a constatat că mulţi copii nu pot face progres la şcoală numai din pricina debilităţii lor fizice. Şcoalele din pădure sau din plin aer, cum li se mai zice, sunt menite, nu de a drf sănătate copiilor bolnavi, ci de a pune la dispoziţia copiilor pre-dispuşi la boale, debili, mijloacele de a-şi reface sănătatea, de a-şi întări corpul prin aer, lumină, soare, fără de a-şi pierde timpul necesar pentru instrucţia şi educaţia generală.
Experienţele făcute până acum în Germania, Anglia, Franţa şi Elveţia au dat rezultate uimitoare. O mulţime de copii, cari erau condamnaţi din pricina debilităţii lor ereditare, sau numai din a mediului în care trebuiau să trăiască, şi-au recâştigat complect puterile fizice şi în acclaş timp au câştigat şi ca cultură morală şi intelectuală. Din care cauză această idee câştigă mereu şi numărul şcoalelor în plin aer creşte neîncetat în ţările unde poporul este socotit ca baza naţiunii şi a Statului.
Nu trebue să confundăm şcolile despre care e vorba cu aşa numitele Colonii de vacanţă. Acestea nu seamănă nici pe departe cu acele şi nici nu împlinesc golul lor. Acestea durează puţin, costă scump şi nu pot veni în ajutorul multor copii. Anul trecut, oraşul Paris a cheltuit cu întreţinerea la aerul de mare sau de pădure, numai cu 6.800 copii debili, suma de 405.000 fr. timp de 21 zile, pe când „ScJnvester Augusta11, directoare. şi sufletul instituţiei dela Charlottenburg, hrăneşte cu îmbelşugare copiii de pe Spandauer-Berg de lângă Berlin cu 62.5 ctm. de copil pe zi. Faţă cu populaţia şcolară nevoiaşă a Parisului, numărul copiilor ajutaţi prin «Coloniile de vacanţă» nu reprezintă nici 50/0.
254
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Prima încercare de şcoală în pădure a fost făcută în 1904 de către comuna Charlottenburg, astăzi alipită la oraşul Berlin. In primăvara anului trecut, ca la 250 copii băeţi şi fete, anemici, slabi de piept sau cu debilitate generală, culeşi de prin diferite şcoli, fură trimeşi afară din oraş, la o distanţă de 15 minute. Aici pe un loc dăruit de «Banca germană», se construiră sub poala pădurii de pe colina Spandauer Berg mai multe şo-proane de scânduri sau bărăci. Şoproanele, cari sunt deschise din toate părţile, servesc pentru a se ţine lec-ţiunile când timpul nu permite ca ele să se ţină afară, la câmp sau în pădure. Barăcile servesc pentru infirmerie, pentru bucătărie, sală de băi, etc.
Şoproanele pentru lecţiuni au un număr de bănci pentru 20—25 elevi. Pe păreţi se văd atârnate hărţi geografice sau tablouri istorice, deasemenea o tabelă neagră şi în cele închise o sobă de faianţă. Lucrul principal la construirea şoproanelor, sau a barăcilor este ca ele să fie ferite de curenţi de aer şi de umezeală, duşmanii cei mai răi ai sănătăţii.
Alte şoproane lungi de 25—30 metri şi largi de 6—7 m., servesc de adăpost pe vreme urâtă pentru recreaţie, jocuri, spre a se prepara- lecţiunile sau a se odihni după masă, când aceasta nu se poate face afară sub copaci. Pentru dormit, după masă, copiii au un fel de scaune de o construcţie specială. Acest şopron este deschis din 3 părţi.
Infirmeria este o clădire ceva mai solidă şi este prevăzută cu toate medicamentele principale în cazuri de eventuale accidente, totdeauna posibile într’o şcoală cu mai mulţi copii.
Afară de „Sora Augusta“ care are direcţia şcoalei şi a imfirmeriei, şi care conduce şi personalul inferior, mai sunt încă 6 institutori şi 3 institutoare. Unul dintre institutorii bărbaţi, cel mai în vârstă şi mai abil, este însărcinat cu predarea lecţiunilor mai grele şi cu direcţia studiilor.
Cursurile şcoalei încep de după Paşti şi ţin cât timpul permite, câteodată până la 15 Noembre şi chiar până la Crăciun. Copiii vin la şcoală cu trăsurile ori cu tranway-iurile de la 6 dimineaţa. La 8 ore încep lecţiunile, cari de obiceiu nu durează mai mult de 20 minute. După prima lecţie, copiii au o recreaţie de 5 minute, iar după a doua, iO minute. Copiii cei mai mici n’au decât 2 ore de lecţiuni teoretice pe zi, iar cei mai mari, mai mult de 3. Un institutor nu face lecţii cu mai mult de 20—25 copii, pentru ca să se poată ocupa bine de ei.
S’ar părea că acest timp n’ar fi suficient pentru a trece programul. Experienţa a dovedit însă contrariul. Mai mult spor se poate face cu o clasă mică în 3 ore decât cu o clasă de 40—50 copii în 5 ore, fie că conduci cât de bine. Sporul nu atârnă dela numărul orelor de lucru, ci dela aplicarea copiilor, iar aplicarea nu se poate impune din afară. Programa este aceeaş ca pentru şcoalele ordinare. Cele mai multe lecţiuni se fac afară pe câmp, în păduri, pe lac. Chiar aritmetica şi gramatica se fac afară, în păduri.
Când vremea este frumoasă, tabela şade afară, sub un copac. Copiii construesc, jucându-se în nisip, tuneluri, canaluri şi punţi, după cum se face pe malul mării.
Câte odată aceste jocuri se prefac în adevărate lecţiuni de geografie. Se reliefează în nisip o ţară întreagă sau o parte din ea, însemnându-se munţii, râurile, localităţile. Astfel acest obiect, care devine aşa de plictisitor pentru copii când se predă în clasă, se face unul din cele mai atrăgătoare şi mai căutate de ei.
Dar ceea ce preocupă mai mult pe această şcoală este chestiunea alimentară, pentru că o bună parte din copii, datoresc debilitatea lor lipsei de hrană suficient igienică. Cu toate acestea hrana este simplă, dar hrănitoare şi abundentă. Copiii mănâncă de şease ori pe zi. La 7 dimineaţa; lapte, pane, dulceaţă; la 10, o mică gustare: la 12, masă cu supă, carne, legume, desert; la 4 lapte şi pâine cu unt, la 5 şi 30, din nou gustare; la 8, după ce se întorc acasă, altă gustare.
Rezultatele pe cari le aduce o asemenea viaţă nu sunt numai de natură fizică, ci şi morală şi intelectuală; copiii, cresc în greutate şi se fortifică. Măsurătoarile zilnice dovedesc acestea. Rezultatele morale şi intelectuale nu sunt mai mici. Capitalul de cunoştinţi al acestor copii cari altmiutrelea sunt nevoiţi să locuiască în cartiere dese şi întunecoase, se îmbogăţeşte în această lume nouă pentru el, plină de aer şi de lumină. Dacă este un rău, apoi este acela numai că aceşti copii, cari petrec ziua în mijlocul naturii aşa de liber, sunt siliţi să se întoarcă seara ca să doarmă în aceleaşi case umede sau nesănătoase în cari s’au născut şi cari i-au debilitat fisicul şi mintea şi astfel a se dărăma noaptea tot ce s’a clădit în timpul zilei. Casele rele sunt pricina multor nenorociri. Ele trimet pe cei cari le locuesc în cimitire sau spitale, în închisoare ori cârciumi.
De aceea se caută chipul de a reţine în aer curat, măcar o parte din copii, tot anul şcolar. Deşi nu stă în obiceiul Germanilor de a se entusiasma pentru internat, totuşi, în cazul special, internatul în pădure este singurul refugiu al acestor nenorociţi copii.
Ideea autorităţilor din Charlottenburg a fost luată de către altele şi astăzi în Germania se găsesc asemenea şcoli la Elberfeld, Kiel, Liibeck, Miinchen şi M iii hau sen în Alsacia, cari au adoptat în totul principiile şi metoadele primei şcoale de acest fel. Dar cele mai frumoase şcoli în pădure sunt cele de la Glad-bach şi Wesloe aproape de Liibeck, cari au întrecut pe cea de la Charlottenberg. Aici copilul, între altele, se face stăpân pe un petec de pământ, cam de 15 m., pe care el îl cultivă şi în urmă se bucură de roadele muncii lu:. Profesorii cari nu se amestecă decât cu sfatul lor, lasă pe copii în deplină libertate de a semăna ce cred pe ogoraşul dat lor în arendă. Copiii numai au a ţine o comptabilitate strictă şi au a da seamă de tot ceea ce fac»1).
Din Germania, ideea a pătruns în alte ţări, ca : Anglia, Franţa, Elveţia... Anglia posedă până acum 5 şcoli în plin aer, cum le numesc Englezii. Numai la Londra sunt 3, cari sunt create din 1907 de către comitetul special al municipalităţii. Pe o colină, nu departe de oraş, sub o pădure de stejari, s’au improvisat câteva şoproane, cari pot să adăpostească ca la 50 copii. Sub şoproane se fac lecţii numai pe vreme urâtă. In zilele
1). L’Education p. 407.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ

frumoase, copiii pleacă în pădure sau pe câmp şi nu se întorc la sediu decât la masă, la amiază pentru a pleca imediat spre a se odihni la umbra copacilor. înveliţi într’o cergă, copiii dorm aici sau stau culcaţi numai, pe nişte scaune speciale, aşezate unul lângă altul, timp de 2 ore. Ca şi la Charlottenburg este şi aci un director şi un institutor sau o institutoare, pentru fiecare 25 şcolari, o infirmieră şi un paznic de noapte care păzeşte lucrurile ce rămân în pădure peste noapte.
In ceea ce priveşte instrucţia, metoda este iarăşi aceeaşi. Asemenea şi rezultatele. Pentru constatarea rezultatelor fizice, fiecare copil are un bilet care poartă pe o faţă numele copilului şi data intrării în instituţie. Pe cealaltă faţă, profesorul şi medicul scriu obser vaţiunile lor particulare.
La fiecare 15 zile se face cântărirea şi măsurarea taliei, cari se înscriu iarăşi pe bilet. De asemenea fiecare copil este fotografiat de 2 ori pe an : în Aprilie şi în Octombrie. Nu se poate să nu rămâie cineva mişcat la vederea acestor 2 fotografii.
Nu sunt decât numai foloase pe urma acestor şcoli. Răul este că ele vin în ajutorul numai a unui mic nu măr de copii—200,—şi în Londra ar avea nevoe cala
3.000	de copii.
Se pare însă -că Englezii sunt dispuşi să generalizeze ideea, înmulţind numărul şcolilor în plin aer, fă-cându-le în acelaşi timp să servească şi pentru iarnă. In acest caz va trebui să se facă construcţii mai solide şi să se aplice regimul internatului.
Franţa nu se lasă mai pe jos. Lyon posedă deja o şcoală în plin aer şi acum e vorba să se creeze câte va în împrejurimile Parisului, în cartierele căruia 25.000 copii duc lipsă de aer şi soare. Aici însă s’ar putea ivi o dificultate. S’ar putea anume ca mentalitatea franceză să nu permită mamelor ca să-şi trimeaţă copiii de lângă dânsele pentru întreaga zi şi încă într’o şcoală mixtă. Francezii se arată prea dificili sistemului coeducaţiei. Dar nicăeri nu se simte o nevoe mai mare pentru şcoli în pădure, de cât pentru Paris, unde foarte mulţi lucrători locuese în nişte case foarte rele, pe nişte uliţe strâmte şi fără aer şi lumina. In schimb însă, rari oraşe care să aibă ca Parisul împrejurimi aşa de frumoase şi să fie pus în împrejurări aşa de favorabile pentru a putea desvolta această instituţie.
In Elveţia a funcţionat în anul 1908 prima şcoală în plin aer la Lausanne şi iniţiativa aceasta se dato-reşte actualului Sindic, Andre Schnetzler, directorul şcoalelor Schnetzler şi Doctorului Weith, medicul oraşului. Aceştia, pentru ca copiii să aibă îngrijire mai părintească, preferă ca şcoala să fie condusă şi lecţiu-nile să fie predate de câtre institutoare, cu atât mai mult cu cât şcoalele sunt mixte.
In America s’au creat de către miliardarii de acolo de mult, mai multe şcoli în plin aer pentru copii săraci şi pentru cei cari sunt pe cale de a căpăta boale primejdioase.
Dar dacă pentru oraşele, mari, unde populaţia este foarte deasă, şi unde copiii n’au unde să se joace şi să respire un aer curat, şcoalele în plin aer sunt de o mare necesitate, pentru oraşele mici, cum sunt ale noastre, asemenea şcoli se pot organiza mai uşor şi mai
eftin pe loc, amenajându-se loc larg împrejurul lor, în care să se planteze pomi şi să se facă grădini. In oraşele noastre n’au ajuns încă terenurile la un preţ aşa de exorbitant ca în oraşele din Apus. Ceea ce acolo să face cu atâta cheltuială numai pentru o parte din copii, la noi s'ar putea face cu mult mai mică cheltuială şi pentru toţi copiii, pentru că toţi au nevoe de aer curat, nu numai cei predispuşi la boli primejdiease Dacă am putea avea p< lângă toate localurile de şcoală locuri largi, sădite cu pomi, ar mai rămâne să se mai modifice metoadele de învăţământ, ca ele să fie mai conforme cu desvoltarea fizică şi intelectuală a copiilor şi cu cerinţele firei lor.
’	’	C. V. Buţureanu
Institutor—laşi
BIBLIOGRAFIE
Dr. Gr. Aulipa, Regiunea inundabilă a Dunării. Starea vi actuală şi mijloacele de a o pune In valoare. Buc. 1910.
M. Slrajan, Despre visuri, apariţiunea spiritelor şi fenomenele înrudite cu acestea. N. I. Macovei, Graiova. Preţul I leu.
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI
Râsul roşu, celebra scriere a lui Leonid Andreev, care în traducere franceză costă lei 3,50 iar în româneşte a mai apărut într'o traducere cu preţul de 75 bani, s’a publicat în „Biblioteca pentru toţi" şi se vinde numai cu 30 bani. E, cu adevărat, recordul eftinătăţii!
Din toate scrierile renumitului scriitor rus, aşa de tânăr încă şi totuşi aşâ de cunoscut. Râsul roşu este cea mai celebră. Ea a avut un răsunet colosal în Rusia şi a fost tradusă în mai toate limbile culte din Europa.	‘
Succesul acesta, de altfel, e explicabil. Nici un autor, până la An-dreev, n’a izbutit să redea grozăviile unui război în mod mai convingător şi mai tragic. Cetitorul asistă cu oroare la desfăşurarea scenelor celor mai fioroase din războiul manciurian şi rămâne uimit în faţa energiei sălbatice cu care Andreew se ridică împotriva cumplitului flagel al războiului. .
Râsul roşu biciueşte par’că conştiinţa omenească trezind-o din adormirea în care zace şi arătându-i în toată oroarea lui, obiceiul acesta al războiului, care dăinueşte încă în ciuda veacului de civilizaţie în care trăim.
*
A apărut No. 485 cuprinzând: Dubrovski, admirabilul roman al marelui poet rus Puşkin preţul 30 bani.
Dubrovski e un roman plin de peripeţii, foarte concis, în care în jurul banditului Dubrovski apar figurile pline de interes a unor pro-pietari ruşi, şi figura ideală şi poetică a unei copile înnamorate de Dubrovski. Acesta nu e un hoţ in sensul obicinuit al cuvântului, ci un revoltat în contra stării de lucruri din Rusia, unde favoritismul şi nerespectul legilor aduce în sapă de lemn pe tatăl lui Dobrovski, depositându-1 de pământul lui în favoarea unui boer rus. acest fapt produce moartea spoliatului, iar tânărul Dubrovski, în revolta iui, dă foc casei părinteşti ca să nu intre în ea streinii, şi ia drumul codrilor, cu ţăranii cari au rămas devotaţi, pentru a se răzbună. Aşa fiind Dubrovski revoltat, un fel de „haiduc" din timpurile noastre eroice, şi faptele lui sunt poruite din impulziile unei firi cinstite şi nobile, care nu poate răbda nedreptăţile lumei aceştia.
Soarta îl face să se înnamoreze de fiica omuiui pe care-1 consideră ca ucigaşul tatălui său,—şi de aci paginile duioase cari închee această minunată povestire.
O recomandăm în deosebi publicului cititor, care în figura lui Du-brovski/va vedea multe punte comune cu „haiduii" noştri, cari şi ei au foşti nişte revoltaţi, şi apărători ai dreptăţii.
Catalogul complet al acestei “Bibliotecii pentru toţi“ se compune din 500 de numere, a se cere la Librăria Editoare LEON ALCALAY, la Bucureşti.
256
NOUA REVISTA ROMÂNA
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI _ STRADA LIPSCANI, 26
--------yt’------- •
MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA
Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi	I
Postavuri în toate genurile.
MATASARIE	j
Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc. f Taffetas din fabrica Botinet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni ^
i	PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cachc Corsets tricotate, Ciorapi .şi Batiste.
I1	CORSETE
Dantele torchon şi broderii veritabile
Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri
gata şi după comandă
PREŢURI FIXE ŞI MODERATE


imiBBSiaBiZBaiSBsnEEBsaiszBiBmBnBi
SEB22
0
• SANATORIUL
Dr. GEROTA
Â	A nnlînnntrA /,atvit%1 Artf ni»inA
A
H
ti
CONSTRUIT SI MONTAT	ţ
Speeial pentru tratamentul bonelor chirurgicale | OPERAŢIUNI ŞI FACERI	|
Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti |
TELEFON 1/44	f*-i( |
C«a mal Ingenioasă maşină de scris ealt
YOST
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dubli. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru talblouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea Victoriei IVo. 54	TELEFON
Analizează complect urine
sânge, lapte, spute, secreţi uni, suc gastric, fecale, paraziţi, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, etc. ^
| Laboratorul D-ruIui G. RoBin |
ii singurul Dr, în medicină specialist cu o prac- â »	tică de Laborator de 15 ani.	5c
$ De 11 ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile
$	Str. I. C. Brătianu (Telefon 13/69)	&
?.	Cel mai mare laborator particular de
$ Bacteriologic, Microscopie şi Chimie $
I	.............................|
^ Vase pentru slrîns urină, ele. şi instrucţiuni se tri-^ mit la cerere.	^
,v.(&;(sfriji f ti
IBIăl51lcnBmlliiaBiial[B.,BlSliiaioraiiiasnai!^ionailălE151Sl,B15151naiointliciiBBailăîăiăllBIBI5|
1	VII L E	S
IDUILIU ZAMFIRESCU 1
1 = 2, STRADA ZORILOR, 2 = 1
Pn.la.tul >lniit,oliii tio Pictate TELEFON No. 23/87
Vinuri de cea mai superioară calitate
«,i • >i • ji* ,
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu In, domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat
iocolata si
Sunt preferate de cunoscători
AI.HEltT IIAEIC, JSueiirc^t I H(.r. IN winii-I’oini>illii 7.